Prima întâlnire cu lumea motorsportului s-a produs la patru ani. Pasiunea a fost transmisă pe filieră paternă, iar de-a lungul timpului a devenit un mod de a fi. Cu muncă, devotament și ambiție, Adi a crescut de la an la an. Mărturie stau cele șapte titluri de campion național obținute la diferite categorii din Campionatul Național de Viteză în Coastă. Între curse, cauciucuri încinse și antrenamente, Adi este student la Facultatea de Inginerie Mecanică din cadrul Universității Transilvania și trainer la Academia lui Titi Aur. Oprit la boxe, am stat de vorbă cu pilotul Adi Iliescu despre pasiunea pentru motorsport, competiții și mentalități sportive.

Interviul pe scurt:

• În universul motorsportului de la patru ani:”Pot spune că este o moștenire de familie, o pasiune pornită de la tata care practică de ceva ani motorsportul. El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune. De mic mă vedeam în lumea sportului”
• Pregătiri pentru cursă: “Sunt multe lucruri pe care trebuie să le ai în vedere atunci când pregătești o cursă. Da, sigur, majoritatea cred că te pui la volan și gata, nu e chiar așa. Îți trebuie pregătire fizică, mentală și desigur pregătirea mașinii, sunt foarte multe reglaje pe care trebuie să la faci cu echipa”
• Mentalitatea unui campion: “Este adevărat că de foarte multe ori ești conștient de anumite impedimente ce pot apărea pe parcursul unei competiții, însă după părerea mea trebuie să te gândești la victorie, așa funcționează o mentalitate de învingător”

Cu volanul în mână de la patru ani

Abia ce adunase patru primăveri când “microbul“ motorsportului și-a făcut loc în viața lui. Tatăl practică acest sport încă din anii ’90, așa că era inevitabil ca Adi să nu se molipsească. ”Pot spune că este o moștenire de familie, o pasiune pornită de la tata care practică de ceva ani motorsportul. El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune. De mic mă vedeam în lumea sportului pentru că, știi cum e, îți vezi părinții făcând ceva și e clar că încerci să le calci pe urme. Am trăit în lumea motorsportului, iar tot ceea ce fac acum mă face cel mai fericit“, povestește Adi Iliescu pentru Matricea Românească.

“El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune”

Cu timpul, a prins drag de curse și mașini, așa se face că la doar cinci ani a participat la prima competiție.“Mergeam la karting în Herăstrău, acolo îmi petreceam fiecare după amiază, antrenându-mă cot la cot cu ceilalți copii. Ușor, a venit și primul concurs, cred că era în primul sau al doilea an, unde am obținut un loc trei apoi am luat locul întâi. La carting nu îmi aduc aminte să fi avut premii atât de valoroase pentru că acolo nu puteam să mă susțin financiar, nu îmi permitea vârsta. Am preferat să acumulez experiență, să evoluez, ca mai târziu să trec la volanul unei mașini mari“,  menționează Adi.

Detalii din spatele unei curse

Când vine vorba de participarea la o cursă, programul de pregătire este foarte strict. Mulți ar fi tentați să creadă că în motorsport e suficient să ai o mașină rapidă și puțină baftă, însă Adi e de altă părere. “Sunt multe lucruri pe care trebuie să le ai în vedere atunci când pregătești o cursă. Da, sigur, majoritatea cred că te pui la volan și gata, nu e chiar așa. Îți trebuie o pregătire fizică, mentală și desigur pregătirea mașinii, sunt foarte multe reglaje pe care trebuie să la faci cu echipa, anumite setări la suspensie, la geometrie, deci treaba e mult mai complexă”, lămurește Adi Iliescu.

“Practic am transformat un morman de fiare într-o mașină competitivă”

Și că tot veni vorba de mașini, trebuie precizat un lucru. Adi nu a cumpărat o mașină de curse ci a construit una de la zero. “Practic am transformat un morman de fiare într-o mașină competitivă. Bineînțeles nu am fost singur, l-am avut alături pe tata, așa am făcut mașina cu care concurez și în prezent. Este vorba de un Mitsubishi Lancer Evo 7, are un motor de 300 CP, este îmbunătățită la partea de transmisie, la dinamică și suspensie“, a spus Adi.

Despre mentalități și întâmplări de pe circuit

Ingeniozitatea cu care și-a făurit mașina de concurs, pregătirea și sfaturile primite din partea tatălui au dat roade. La cei 23 de ani pe care îi are, Adi se poate mândri cu șapte titluri de campion național, obținute la diferite categorii din Campionatul Național de Viteză în Coastă. Am fost curios să aflu care este mentalitatea cu care abordează un concurs și care este cheia succesului. “Nu cred într-un sportiv care se duce la o cursă și care se gândește să termine pe locul doi. Este adevărat că de foarte multe ori ești conștient de anumite impedimente ce pot apărea pe parcursul unei competiții, însă după părerea mea trebuie să te gândești la victorie, așa funcționează o mentalitate de învingător, iar eu așa fac. Indiferent ce probleme aș întâmpina, gândul meu este numai la victorie“, a zis pilotul Adi Iliescu.

“După părerea mea trebuie să ai gândul la victorie, așa trebuie să funcționeze o mentalitate de învingător”

Iar probleme au fost destule, atât pe plan sportiv, dar și financiar. “Îmi amintesc un episod din 2018. Eram la raliul de la Brașov, și stând de vorbă cu copilotul meu dintr-o dată a început să iasă fum de sub bord. Am început să glumim, să spunem că nu e nimic important, iar la final a luat foc și încercam să-l sting cu piciorul, cu toate acestea, am mers mai departe. Dacă e să vorbesc de partea financiară, vă pot sune că și în prezent ne confruntăm cu probleme. Dar, probleme sunt peste tot, sigur, îmi doresc să am alături de mine un sponsor și să puteam face performanță împreună“, conchide optimist Adi Iliescu.

Crucea constituie o realitate indispensabilă a bisericii. Suntem obișnuiți ca la finalul unei rugăciuni sau lecturi biblice, să ne face semnul crucii. În primele comunități creștine, nu exista o practică universală în ceea ce privește închinarea. Cei care adoptau credința în Iisus erau recunoscuți mai degrabă prin semnul peștelui decât prin cel al crucii. În secolul al IV-lea, împărăteasa Elena descoperă crucea pe care fusese răstignit Iisus Hristos, iar din acel moment, crucea ia locul vechilor simboluri, cristalizându-se și o interpretare duhovnicească a acesteia. Cum vedeau creștinii primelor secole crucea? Se închinau toți la fel? De când au început să fie întrebuințate trei degete în ritualul închinării? Iată doar câteva din multele întrebări la care vom încerca să aflăm răspuns.

La început a fost…peștele

La o lectură mai atentă a Sfintei Scripturi, vom găsi unele dovezi care atestă importanța crucii ca simbol religios: ”Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit“ (I Cor. 1,23). Cu toate acestea, în creștinismul primar existau alte simboluri prin care adepții lui Iisus se recunoșteau între ei, un exemplu ar fi peștele. Importanța acestuia nu era dată de elementul vizual, ci de faptul că el servea ca acrostih pentru expresia “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor”, care în limba greacă este redat prin cuvântul “pește”. Dar, în prima fază, creștinismul nu s-a răspândit în cercurile sociale înalte, ci în păturile de jos formate din pescari, tâmplari, tăbăcari și sclavi. Numărul celor care știau să citească și să scrie era foarte mic, în definitiv, nu puteau interioriza un acrostih. Pentru ei, era mult mai ușor să-și exprime credința printr-un semn decât prin lecturi religioase.

În acele vremuri, cea mai utilizată metodă de închinare era însemnarea frunții, cel mai probabil cu degetul mare. Ritualul însemnării nu era de proveniență creștină. Referirile la o pecete pusă pe frunte sunt prezente atât în Sfintele Scripturi, cât și în civilizațiile precreștine. În scrierile vechi testamentare, pecetea are o conotație negativă, Iahve pune un semn asupra lui Cain după ce își ucisese fratele, dar în Apocalipsă, pecetea este privită ca un semn de identificare a celor care sunt de partea Domnului. În capitolele 12 și 14, pecetea de pe frunte este numele lui Dumnezeu, adică litera ebraică tau (T), care se aseamănă cu o cruce. Fiind ultima literă din alfabetul ebraic, tau a fost interpretată ca desăvârșire a tuturor lucrurilor, cea după care nu mai există nimic și a fost folosită ca un simbol pentru Iahve. Origen pleacă de la tradiția ebraică și remarcă: “[Litera tau] este asemănătoare cu imaginea crucii, iar această profeție (Iezechiel 9,4) pare că privește semnul făcut de creștini pe fruntea lor și pe care toți credincioșii îl fac indiferent de munca pe care o încep, dar în special la începutul rugăciunilor și citirilor.“

Crucea, simbol imperial și arma monahilor

Odată cu scurgerea timpului, crucea începe să câștige din ce în ce mai mult teren. În debutul secolului al II-lea, creștinismul cunoaște noi teritorii, iar crucea începe să fie utilizată tot mai des. Două secole mai târziu, Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, va descoperi la Ierusalim, adevărata cruce pe care fusese răstignit Iisus Hristos. În lucrarea “Viața lui Constantin“, istoricul Eusebiu de Cezareea prezintă episodul apariției unei cruci luminoase pe cer, însoțită de inscripția “In hoc signo vinces” (Prin acest semn vei învinge). Evenimentul duce la convertirea lui Constantin, iar crucea este adoptată ca simbol militar. Mai mult de atât, însemnele imperiale vor cuprinde primele litere grecești X și P, care se află la începutul numelui Hristos, astfel, crucea și hristograma și-au găsit loc pe steaguri, monede și alte simboluri ale vremii.

Tabloul Visione della croce

În secolul al IV-lea, odată cu dezvoltarea monahismului, semnul crucii a fost adoptat în totalitate. Călugărul egiptean Pahomie, a pus pe picioare o formă de organizare ce se asemăna cu stilul militar. În acest context, crucea devenea pecetea prin care se identificau comunitățile monahale, sau armata lui Dumnezeu. Călugării au văzut în cruce una din cele mai puternice arme în lupta cu demonii și ispitele. Purtarea crucii pe frunte amintea de pecetea din Apocalipsă.

Însemnarea cu două, trei, sau cinci degete?

Dar, când s-a trecut de la însemnarea funții, la crucea pe care o facem astăzi? Documentele istorice nu aduc prea multă lumină în acest caz, iar autorii moderni sugerează că însemnarea din zilele noastre ar fi apărut în timpul crizei monofizite din secolele V și VI. Referitor la numărul degetelor, ei bine, părinții din perioada primară nu ne oferă prea multe informații, pentru că în viața bisericii de atunci, numărul degetelor nu avea vreun simbolism anume. Mai târziu, sfântul Petru Damaschin vorbește despre utilizarea celor două degete întinse, simbolizând cele două naturi ale lui Hristos. Obiceiul de a folosi două degete pentru închinare era de sorginte romană, de fiecare dată când o persoană dorea să țină un discurs trebuia să ridice două degete.

Însemnarea în Apus (stânga) și însemnarea în Răsărit (dreapta)

Sfinții Ioan și Petru Damaschin, au trăit sub dominație islamică, astfel, pentru puținii creștini din acea zonă, cele două degete erau un semn distinctiv. Când se rugau lui Dumnezeu pentru iertare, musulmanii ridicau un deget, dar prin utilizarea celor două degete, creștinii mărturiseau credința contribuind totodată la conservarea caracterului identitar. Practica celor două degete a rămas neschimbată multă vreme, dar în Apus, pe la mijlocul secolului al IX-lea, se statornicise un obicei nou: însemnarea cu trei degete. Răsăritenii au adoptat noua practică în urma controversei Filoque, care afirma că Duhul Sfânt ar purcede de la Dumnezeu Tatăl și de la Dumnezeu Fiul. Tot discutând în contradictoriu despre relația dintre Persoanele Sfintei Treimi, ambele tabere au decis să evidențieze dimensiune treimică prin corelarea cu semnul crucii. Ulterior, apusenii au început să practice însemnarea cu mâna deschisă de la stânga la dreapta, cele cinci degete utilizate simbolizând cele cinci răni ale lui Iisus.

Monah ce poartă pe frunte semnul crucii

Asumarea crucii și înțelesul ei

De-a lungul istoriei, semnul crucii a stat, și stă în strânsă legătură cu identitatea creștină. Crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos rămâne pentru creștini o relicvă de o însemnătate capitală, pentru că ea a intrat în contact direct cu Trupul și Sângele lui Iisus. Pecetluirea trupului cu semnul crucii reprezintă o formă de binecuvântare a propriei persoane, care reflectă binecuvântarea preotului. Ne facem cruce când Îl chemăm pe Dumnezeu, când Îl rugăm să purifice ființa noastră de orice fel de întinăciune, pentru ca trupul nostru să devină sălaș al Duhului Sfânt. Semnul crucii este o asumare a Jertfei lui Iisus Hristos, iar când o îl facem cu evlavie și deplină conștiință luăm asupra noastră o cruce pe care ne răstignim egoul, poftele, patimile, împlinind totodată cuvintele lui Iisus: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“ (Matei 16,24).

Surse: Pr. Andreas Andreopoulos, “Semnul crucii: gest, taină, istoric”, Ed. Sophia, 2013.

A fost al patrulea copil din familia preotului Isidor și fratele mai mare al filozofului Lucian Blaga. Părinții ar fi vrut să urmeze teologia și să devină preot, dar Lionel avea alte planuri. Se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale, însă abandonează după un semestru, și se cufundă în studiul dreptului. La 2 decembrie 1911 obține doctoratul, după care susține censura la Târgu Mureș. Decide să se mute în Sebeș, unde își va deschide propriul birou de avocatură. La un an după  debutul Primului Război Mondial, Lionel este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. Scapă cu bine, iar când revine, se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări de la Alba Iulia.

Părinții îl voiau preot, dar el alege dreptul

Lionel vine pe lume la 14 aprilie 1885, ca al patrulea copil din cei nouă pe care i-au avut soții Isidor și Ana. Trebuie remarcat faptul că din istoria familiei Blaga, nu lipsesc profesiile cu caracter juridic. Un exemplu în acest sens este Simion Blaga, care înainte de a păstori parohia ortodoxă din Lancrăm, îndeplinise funcția de notar. După absolvirea liceului la Brașov, Lionel se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale din cadrul Universității din Cluj. Decizia i-a întristat pe părinți, deoarece socoteau că tânărul va îmbrățișa preoția și va duce mai departe tradiția familiei. Se îndeletnicește cu matematicile doar un semestru, după care abandonează și se transferă la Facultatea de Drept din cadrul aceleiași universități. Nici aici nu poposește prea mult, iar din semestrul II, se mută la Academia Reformată de Drept din Kecskemet, unde stă până în 1907/1908. Cu ajutorul unei burse acordate de consistoriul mitropolitan din Sibiu, tânărul își finalizează studiile la Budapesta în anul 1909. Pe 2 decembrie 1911, Lionel Blaga devine doctor în drept la Universitatea din Budapesta, apoi își susține censura la Târgu Mureș. Odată obținut dreptul de liberă practică, proaspătul avocat decide să-și deschidă un birou la Sebeș, unde va profesa pentru o vreme.

O parte din familia Blaga în fața casei din Lancrăm, anul 1901      Credit foto: Mira Kaliani

Scapă de front după ce bea lapte otrăvit

La un an după declanșarea Primului Război Mondial, Lionel este înștiințat că trebuie să lepede roba și să îmbrace uniforma de soldat. Este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. La plecarea pe front a fost însoțit de mamă și fratele mai mic, Lucian, care consemna episodul astfel: “Am sosit cu mama la Alba Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară. Batalionul, alcătuit din ostași români, cu flori de circumstanță la șapcă, umplea până la refuz vagoanele trenului militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, ce se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor. Lionel se stăpânea și eu însumi, deși copleșit de sentimentul amenințării ce ne pândea, mă stăpâneam, pentru ca să izbucnim, cu mama alături, în sughițuri sufocate, când trenul se puse în mișcare. Se urnea trenul anevoie, cu opintiri repetate. Căci pleca în necunoscut, în necunoscutul fără de Nord și Sud, fără de Răsărit și Apus, de a cărui neagră teamă se tânguiau mumele pe drumurile țării.“

O parte din membrii familiei Blaga

Pe front luptă doar câteva luni, pentru că se îmbolnăvește după ce bea lapte otrăvit. Trimis de urgență în Transilvania, Lionel bolește pentru o vreme și obține scutirea stagiului militar. În anul 1916 pleacă alături de Lucian la Viena, unde se prezintă în fața unei comisii medicale, care decide că nu mai poate continua milităria. Odată scutit de front, se întoarce la Sebeș și se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. În data de 3 noiembrie 1918, odată cu venirea soldaților români, Lionel se dezlănțuie într-o cuvântare ce avea drept subiect separarea Transilvaniei de Ungaria.

Frații Blaga și Marea Unire

Auditoriul îl asculta cu mare atenție, oamenii încremeniseră. După cuvintele de încheiere, un val de aplauze țâșnește, iar strigătele efervescente domină fundalul sonor. În urma acestui episod, mulțimea îl alege primar provizoriu al Sebeșului. La 24 noiembrie, Consiliul Național Român îl alege ca reprezentant delegat al cercului electoral Sebeș, alături de personalități ca Sebastian Stanca, Nicolae Chircă sau medicul Ioan Elecheș. Lionel pleacă la Alba Iulia alături de Lucian, care prezintă în autobiografia sa firul evenimentelor:

”Pentru marea, istorica adunare națională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineața zilei de 1 decemvrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume), pe jos și cu căruțele. Fratele meu, și cu mine luarăm și noi o trăsură. Am renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârțâind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii (…) «Uite», îi spun lui Lionel: «așa – prin ger și zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia».

La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegație, a intrat. Am renunțat cu o strângere de inimă și mă consolam cu speranța ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației. (…) În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. (…) Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeași trăsura la Sebeș, atât eu, cât și fratele meu ne simțeam purtați de conștiința că «pusesem» temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să «participăm» tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului.”

Mormântul familiei Blaga din Sibiu

Odată înfăptuită Marea Unire, Lionel demisionează din funcția de primar și este ademenit cu un post de notar public la Sibiu. Acceptă fără să stea prea mult pe gânduri. În viața de familie a fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Wilhelmina Dahinten, care se îmbolnăvește și moare, apoi cu Carmen Dombora, fiica colonelului Iosif Dombora, șeful Școlii Militare din Sibiu. Ultimii ani petrecuți pe pământ au fost cei mai grei. Țintuit la pat din pricina bolii, cu un corp scheletic, Lionel nu mai poate lupta și părăsește lumea la 18 septembrie 1952.

Surse: 1) Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Ed. Humanitas, 2013; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Pasiunea pentru citit încolțise din anii adolescenței, când, pe lângă lecturile școlare descoperise literatura science fiction de care nu s-a mai putut despărți. Ulterior, a derulat campania “Citesc deci sunt sexy”, care arăta că adevărata frumusețe a unei femei este dată de bagajul intelectual. Succesul înregistrat i-a dat aripi, iar Rusanda a pus pe picioare un business care îmbină lectura cu partea de fashion, așa a apărut Bookletta. Geanta cu carte a ajuns pe umărul doamnelor și domnișoarelor din  America, Grecia, Africa, Republica Moldova și evident România. Am stat de vorbă cu Rusanda Davideanu, despre începuturile acestei afaceri, despre importanța lecturii și cum se armonizează cultura cu business-ul.

Interviul pe scurt:

• Când te molipsești de lectură: “Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”
• Cititul te face mai atrăgătoare:“Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă“
• Bookletta, geanta care te provoacă la citit: “Când am văzut succesul campanei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești”

O copilărie în compania cărților

Rusanda s-a născut în Republica Moldova, într-o lume în care simplitatea zilei, se împletea cu lectura. Pasiunea pentru cărți este puternic înrădăcinată în familie, tatăl cochetează cu scrisul, iar mama este o veritabilă iubitoare de carte. “Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți. Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”, povestește Rusanda Davideanu pentru Matricea Românească.

“Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți”

Cu toate acestea, o lectură conștientă, trecută prin filtrul propriei rațiuni, a venit în adolescență, perioada marilor căutări. “Țin minte că m-am îndrăgosti cu adevărat de lectură în perioada adolescenței. Nu eram genul de cititor fervent de literatură clasică și nu mă regăseam în literatura școlară. Atunci a fost momentul când am mers către o lectură aleasă de mine, care să fie pe gustul meu, așa m-am oprit la science fiction și am început să citesc fără să mă mai pot opri“, își amintește Rusanda.

Frumusețea vine din interior

La vârsta de 19 ani, tânăra basarabeancă a trecut Prutul și a luat calea Bucureștiului. Orașul era în contrast cu urbea natală, dar nu o deranja. Încă din clasa a XII-a, Rusanda și mama ei organizau escapade culturale de câte un weekend în Capitală. “Trecerea a fost destul de contrastantă, am venit într-un oraș mare, aglomerat, cu puțină natură și fără să cunosc pe nimeni, dar cu toate acestea nu pot spune că am avut probleme de acomodare“, a zis Rusanda Davideanu.

“Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață”

La o privire mai atentă, Rusanda a observat cu stupoare că femeile pierd prea mult timp la coafor sau la terasă, în încercarea de a deveni mai atrăgătoare. “Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă. Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață și cumva am asociat lectura cu acest cuvânt, sexy, pentru a crea un scurt circuit“, menționează Rusanda.

Când o idee devine un business de succes

Nimeni nu s-ar fi gândit că o campanie atât de îndrăzneață se va transforma într-un business cultural. “Când am văzut succesul campaniei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești. Nu prea știam cum să încep aveam doar ideea și un background în PR, atât. Am început să caut, să întreb în stânga și în dreapta, până am găsit o persoană care să-mi deseneze o geantă așa cum aveam în minte”, a zis Rusanda.

“Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj”

După ce a făurit primul prototip de geantă, urma proba finală, și anume întâlnirea cu clienții. “Am mers la un târg dedicat designerilor români în cadrul căruia se lansau mai multe articole. Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj. Totuși era un prototip, nu era făcut din cele mai adecvate materiale, țin minte că mi-a luat opt luni de zile să găsesc un plastic suficient de rezistent pentru viitoarele genți”, a destăinuit Rusanda Davideanu.

Lucrurile începeau să meargă ca pe roate, iar comenzile veneau din America, Africa, Republica Moldova, Asia. O geantă Bookletta nu vine niciodată goală, clientul primește o carte cadou, iar pentru comenzile de peste hotare, sunt incluse cărți în limba engleză. Dar, Rusanda nu s-a oprit aici, și a lansat CooltBox. “Este vorba de un produs care nu exista pe piața autohtonă. Aici vorbim de o cutie cu un abonament lunar  în urma căruia clientul primește la ușă cele mai bune cărți ale lunii, plus cele mai bune articole ale lunii dintr-o gamă largă cum ar fi produsele de make-up spre exemplu” conchide Rusanda Davideanu.

În vremea în care Transilvania era sub jugul austro-ungar, locuitorii comunei Rășinari solicită împăratului austriac acordul pentru a zidi o biserică mai mare. Credința cu care au pornit pe acest drum, spiritul de jertfă și implicarea oamenilor, au făcut ca în 1814, să răsară “Biserica mare” cu hramul Sfânta Treime. În decursul celor paisprezece ani, cât a durat zidirea, rășinărenii au cunoscut  foametea, deznădejdea, și au strigat neîncetat după ajutor. Frumusețea și simplitatea locului, au făcut din Rășinari un spațiu de rugăciune și odihnă pentru Mitropolitul Andrei Șaguna. De cele mai multe ori, vlădica poposea în mica așezare rugându-se alături de săteni și binecuvântându-i.          

Când credința e prea mare, iar biserica prea mică

Vreme de 53 de ani, locuitorii comunei Rășinari, din județul Sibiu, au purtat un război aprig cu autoritățile austro-ungare pentru a-și putea mărturisi credința moștenită de la înaintași. Lupta nu a fost în zadar, iar în 1789, împăratul Iosif al II-lea declară așezarea “liberă regească”. În urma acestei hotărâri, biserica cu hramul Sfânta Parascheva, zidită între 1725-1758, este redată ortodocșilor, care de la o duminică la alta veneau într-un număr impresionant. În ciuda acestui aflux de credincioși, problemele nu au încetat să apară. Din pricina spațiului mic din biserică, oamenii nu mai frecventau slujbele pentru că nu aveau loc. Alții își susțineau absenteismul și invocau drumul prea mare pe care îl aveau de făcut până la biserică. Într-o zi, creștinii fruntași ai comunei cad pe gânduri, se sfătuiesc, fac planuri și în cele din urmă hotărăsc că e nevoie de o biserică mai mare. Problema era că la începutul veacului al XIX-lea, zidirea unui lăcaș ortodox era un lucru imposibil de realizat datorită celor 11 puncte din “Patenta” anului 1762. Pe lângă acestea, stăpânitorii vremii care urmăreau răspândirea catolicismului, nu ar fi îngăduit un proiect atât de îndrăzneț. Cu o credință capabilă să mute munții din loc, rășinărenii au redactat în cele din urmă o scrisoare către curtea de la Vinea, în care solicită aprobarea pentru zidirea unei biserici.

Lucrările la noul lăcaș și problema banilor

Cererea sibienilor prilejui îndelungi consfătuiri la curte, care în cele din urmă s-au soldat cu un răspuns pozitiv. Sigur, nu era atât de simplu pe cum pare, autoritățile au permis zidirea bisericii, doar din donații, era interzisă orice altă formă de finanțare. Lucrările la “Biserica cea mare” cu hramul Sfânta Treime, au început pe la 1800, din banii creștinilor Bungărzan și Cojocariu. Inițial, lăcașul trebuia construit în apropierea râului Ștezii, dar într-o noapte, Ioan Bungărzan avusese un vis în care se făcea că biserica era gata, iar apele învolburate ale râului o înghițeau. În urma acestui coșmar, au hotărât să o zidească în alt loc, mai exact pe Dealul lui Cojocariu. Construcția mergea cum nu se putea mai bine, într-un timp destul de scurt se ajunsese până la ferestre. Dar, când se așteptau mai puțin apăru prima încercare: omul de bine nu mai avea bani. Lucrările au fost întrerupte vreme de trei ani, Bungărzan, creștin bun cu inimă largă, a făcut tot posibilul pentru a face rost de bani, dar în zadar. Planul bisericii era prea mare pentru posibilitățile sale.  Atunci, Ioan alături de alți doi chivernisitori și vornicul satului, au cerut sprijinul lui Grigorie Brâncoveanu, strănepotul marelui voievod Constantin. Apelul din 1802, ajunsese în mâinile lui Grigorie prin legăturile pe care le avea cu marii negustori din Rășinari.

Bungărzan prigonit de sătenii înfometați

Între 1813-1814, populația din Transilvania este lovită de febra scumpirilor. Fedrele de grâu ajunseseră la 16 zloți, cele de cucuruz la 14, așa că oamenii își astâmpărau foamea cu tărâță, coji și bostani. Alții nici din aceasta nu aveau. Ioan Bungărzan își afierosise întreaga avere pentru ridicarea noii biserici, dar acest lucru nu-l scăpă de furia sătenilor. Turbați din pricina lipsei de hrană, aceștia l-au scos vinovat pentru necazurile și lipsurile comunității. Bătrânii satului l-au prins pe făcătorul de bine, l-au legat de un stâlp înaintea bisericii, unde au început să-l batjocorească astfel: “Om de nimica numai tu ne-ai pricinuit această mare cheltuială.”

Actuala catapeteasmă din Biserica Sfântra Treime

Cu timpul, rășinăreanii au ieșit la liman, iar rănile greutăților și lipsurilor începeau să se cicatrizeze. Abandonarea bisericii ar fi reprezentat izbânda împăratului, astfel, sătenii au făcut tot posibilul pentru a duce construcția la bun sfârșit. Biserica în formă de cruce, a fost gata în 1814. Inițial, altarul fusese de zid, iar acest lucru făcea ca preoții să nu poată fi auziți. Pentru aceasta, s-a decis ca zidul să fie înlocuit cu o tâmplă sculptată în lemn. Sarcina refacerii altarului, cât și împodobirea pereților cu pictură, a picat pe umerii lui Petru Ștefan, tocmit cu 2.900 de florini. În anul 1823, prin strădania lui Bucur și Petru Albu, în jurul bisericii a răsărit a doua școală din comună, prima aflându-se în apropierea vechii biserici. Acum, copiii de pe lângă râul Ștezii aveau și ei posibilitatea de a învăța carte. Primii profesori au fost popa Vasile și popa Daniel, iar direcțiunea încăpuse pe mâna lui Moise Fulea.

Locul de suflet al Mitropolitului Andrei Șaguna

Izbânda locuitorilor din Rășinari stârnise prețuirea Mitropolitului Andrei Șaguna. La unele sărbători, vlădica prefera să se refugieze în mijlocul comunității și să slujească în biserica cea mare. Era o bucurie de nedescris pentru locuitorii comunei, care îl invitau adesea pe Șaguna pentru a liturghisi și cuvânta. Rășinariul devenise locul de suflet al mitropolitului, acolo regăsea liniștea, acolo se putea ruga și lucra în tihnă. La 1 august 1871, Andrei Șaguna și-a alcătuit testamentul. La punctul VII citim: “Las bisericii noastre cei mari din opidul Rășinari, patru mii de florini în obligațiuni de stat pentru a facerea și conservarea criptei mele, care legat și la acel caz să-l capete, când a-și zidi eu în viață cripta mea.”

Mitropolitul Andrei Șaguna

În 1873, cu o zi înaintea înmormântării, cortegiul a fost întâmpinat de școlari, învățători, preoțime, și membrii comunei, Șaguna ajunsese acasă și nu mai pleca. S-a făcut priveghere de toată noaptea în biserica cea mare, iar a doua zi, într-o joi, a avut loc înmormântarea. Parastasele închinate arhiereului au fost săvârșite în același locaș, iar la cel din anul 1923, au participat și Regele Ferdinand alături de Regina Maria.

Surse: Revista Teologică, nr. 3-4, din martie-aprilie 1942

Ioan, fecior de preot, a început să studieze dreptul la Budapesta, a continuat la Viena, obținându-și în cele din urmă diploma la Universitatea din Cluj. În perioada studenției, s-a dedicat activităților cu caracter național. Ajuns lider al studențimii, îl provocă la duel pe redactorul șef al ziarului Ujsa, deoarece într-un articol studenții români fuseseră numiți “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. După absolvire, tânărul începe stagiatura în biroul avocatului Liviu Lemeny din Sibiu, și continuă în cel condus de avocatul Aurel Isac din Cluj. A pledat în procese răsunătoare ale României Mari, iar parteneri i-au fost marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului ”Glasul libertății” și a revistei sociale “Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

Liderul studenților este gata de duel

Ioan se naște pe 24 martie 1877, ca fiu al preotului Nicolae Giurgiu din Chiteni, și nepot al protopopului greco-catolic Vasile Podoabă. Traseul său educațional a fost unul fluctuant. Pentru început debutează ca elev al școlii primare din Dej, după aceea, își începe studiile liceale la Liceul Piarist din Cluj. Nu stă mult timp și se transferă la Bistrița, ca în cele din urmă să devină absolvent al Liceul român greco-catolic din Blaj. Nici în privința studiilor universitare lucrurile nu diferă prea mulă. În 1897, se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Budapesta, după un semestru, se transferă la Universitatea din Viena, unde va sta până în anul doi. În cele din urmă se oprește la Universitatea din Cluj, pe care o absolvă cu brio. Pe 18 aprilie 1903, Ioan devine doctor în științe juridice, dar în timp ce lucra la teză începe să frecventeze cursurile Facultății de Filosofie, Limbi și Istorie. Rezultatele bune la învățătură îl fac beneficiarul unei burse de studiu oferite de Societatea Transilvania, cu ajutorul căreia va efectua un stagiu de doi ani în capitala Franței.

Ioan Giurgiu s-a dovedit a fi un lider încă din perioada studenției. Devine membru al societăților ”Petru Maior” și ”România Jună”, apoi participă la serbările organizate cu ocazia dezvelirii monumentului lui G. Candrea, și la jubileul de 300 de ani de la Unirea lui Mihai Viteazul. Era ca un adevărat leu. Ajuns lider al studențimii, nu înghite calomniile la adresa studenților români numiți în presa maghiară “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. Se aprinde de-a binelea și îl provocă la duel pe redactorul ziarului cu pricina.

Apărătorul românilor în fața autorităților maghiare

Odată isprăvită studenția, își începe stagiatura la biroul de avocatură al lui Liviu Lemeny din Sibiu. Rămâne un deschizător de drumuri gata oricând să facă diferența. Dovadă stă implicarea sa activă în organizarea fastuoasei serbări prilejuite de adunarea generală a Astrei. Ultimii trei ani de stagiatură, se consumă în biroul avocatului Aurel Isac din Cluj. În 1908  susține examenul pentru obținerea certificatului de liberă practică, iar odată promovat, nu ezită să-și deschidă propriul cabinet de avocatură. Se înscrie în baroul din Cluj, dar peste un an se mută în comuna Iara, unde a devenit un real sprijin pentru moții ce se luptau cu nedreptățile autorităților maghiare.

Debutul Primul Război Mondial, a generat o seamă de înrolări din mai toate tagmele. Mulți practicanți ai avocaturii au fost trimiși pe front, iar de pe urma acesta vor profita cei care scăpaseră de înrolare. Scăpat de o parte din concurența acerbă, Ioan revine cu biroul la Cluj. Traversează o pantă ascendentă și devine apărătorul românilor trimiși în fața Curții Marțiale. Printre procesele în care a fost implicat figurează cel al protopopului greco-catolic Elie Dăianu, dar și al celor 15 români acuzați de spionaj în favoarea României. Autoritățile maghiare sunt vizibil stânjenite de zelul cu care Ioan Giurgiu luptă pentru cauza națiunii sale, și speră să scape de el odată cu trimiterea forțată pe front.

Ascensiunea fulminantă de după război

Războiul se termină, armele sunt puse în teacă, iar supraviețuitorii își jelesc morții. Nu e și cazul eroului nostru, care se întoarce teafăr acasă. Anii petrecuți între tunuri și gloanțe nu i-au știrbit zelul. Alături de trei tineri organizează apărarea noilor organisme de conducere și reprezentare ale românilor din comitatul Cluj. Pe lângă asta, circumscripția Cluj II, îl trimite ca reprezentat la Marea Adunare Națională, alături de președintele Senatului Național Român, dr. Amos Frâncu.

În perioada de după  Marea Unire a cunoscut din nou ascensiunea profesională. Administrația clujeană îl numește în funcția de consilier al primăriei orașului Cluj cu probleme edilitare. Tot acum redeschide biroul de avocatură bucurându-se de un număr însemnat de clienți. Numele său figurează în procesele importante din România Mare, avându-i drept colegi pe marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului “Glasul libertății” și a revistei sociale ”Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

În viața politică nu a cunoscut același succes ca în avocatură. A baletat între Partidul Național Român, care i-a adus un mandat de deputat, apoi în 1922 trece de partea liberalilor. Cochetează pentru un răstimp cu Garda de Fier, iar pe final vizitează tabăra Partidului Țărănesc. Ulterior devine susținător al Partidul Renașterea Națională aflat sub conducerea lui Ioan G. Stoian. După o viață închinată celor mai înalte idealuri, avocatul Ioan Giurgiu se stinge în pace la date de 12 ianuarie 1941.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Povestea echipei AutoVortex începe în anul 2011 printr-o întâmplare neașteptată. Într-o zi, telefonul lui Ionuț începe să sune. La celălalt capăt, directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Voluntari, care îl invită să preia o echipă de robotică. Până în acel moment, Ionuț nu construise niciodată un robot, dar în final a acceptat să-i cunoască pe elevi. Calendarul le era potrivnic, deoarece aveau la dispoziție două săptămâni să pună pe picioare un robot competitiv. Și-au trasat drept obiectiv o prezență decentă la concurs, dar ce să vezi, novicii produc surpriza și obțin locul I. De atunci, AutoVortex a câștigat medalii pe bandă rulantă și a participat la concursuri în America, Asia, Australia, Canada, Rusia, iar lista poate continua.

Interviul pe scurt:

• Cum privesc românii robotica: “Din păcate este privită foarte prost. În România progresul și lucrurile se întâmplă doar dacă sunt forțate sau doar dacă trebuie făcute. România are un potențial imens“
• Emoțiile primului concurs: “Noi nici nu știam că trebuie să avem un slogan, un logo, un echipament, eram îmbrăcați ca de pe stradă. Atunci am decis să ne spunem AutoVortex. Concursul a fost transparent, cine era bun era răsplătit, și am reușit să câștigăm locul I“
• Echipa care dă fiori străinilor: ”În Olanda au început să nu ne mai primească invocau tot felul de motive, sau făceau concursuri între ei și nu ne anunțau. În Franța au zis că nu ne mai primesc pentru că suntem țigani, aveam senzația că nu eram doriți. Clar nu suportau să fie bătuți de români, pentru că îi băteam și al scoruri mari”

Telefonul care a pus în mișcare lucrurile  

O întâmplare neprevăzută a dus la formarea primei generații AutoVortex. În anul 2011, Ionuț Panea, un simplu asistent universitar la ASE, a primit un telefon de la directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Voluntari. ”Atunci, Școala Americană din Pipera hotărâse să organizeze un campionat de robotică în România. Cum nu erau atât de multe echipe care s-au înscris, organizatorii s-au gândit să introducă în program și doua școli de stat. S-a nimerit ca liceul din Voluntari să aibă profil tehnic și să fie invitat. Directorul, bun prieten cu mine, îmi spune de concurs primiseră un ghid cu care nu știau ce să facă, iar în final mi-a propus să mă ocup de copii”, povestește Ionuț Panea pentru Matricea Românească.

“La început era un sentiment de reticență, de ce să ne înscriem, ne gândeam să abandonăm”

Problema era că Ionuț nu plămădise până atunci niciun robot, dar în cele din urmă a spus că îi va cunoaște pe copii, cinci la număr. “Erau mai speriați ca mine. Împreună ne-am hotărât să ne apucăm de robot. Aveam doua săptămâni la dispoziție. Am făcut designul robotului, iar antrenamentele aveau loc la Școala Americană. La început era un sentiment de reticență, de ce să ne înscriem, ne gândeam să abandonăm, dar când am văzut atmosfera de la Școala Americană, energia de acolo, efectiv ne-a făcut să tragem tare în cele două săptămâni. Vine ziua concursului și un arbitru american ne întreabă care este numele echipei. Nici nu știam că trebuie să avem un nume, un slogan, un logo, un echipament, eram îmbrăcați ca de pe stradă. Atunci am decis să ne spunem AutoVortex. Concursul a fost transparent, cine era bun era răsplătit, și am reușit să câștigăm locul I. Eram foarte bucuroși. Nebunia cea mare o aflasem după, echipa câștigătoare reprezenta România la campionatul mondial din SUA“, mărturisește Ionuț.

Ionuț Panea coordonatorul echipei AutoVortex

Când drumul se bifurcă și trebuie să alegi

Pe tărâm american, echipa AutoVortex a ocupat un loc la mijlocul clasamentului. Odată repatriați aveau în față două variante: ori se mulțumeau că au văzut America și gata, ori mergeau mai departe cu robotica. Au ales-o pe cea din urmă, și  au început să ducă robotul la un alt nivel. L-am întrebat pe Ionuț dacă are vreun criteriu de selecție, și dacă da, în ce constă acesta.“La început nu puneam niciun fel de criteriu, pentru că efectiv aveam nevoie de resurse umane. Am fost pe principiul că dacă eu, un economist, am reușit să coordonez o echipă și să pun la punct un robot, cu pricepere și ambiție poți dezvolta multe lucruri. Ideea era să dăm o șansă tuturor copiilor. Chiar dacă acum vin copii din foarte multe licee din București, nu-i întreb la ce profil sunt, le dau un test bazat mai mult pe sistemul de joc al concursurilor, uneori le mai dau și întrebări bonus, mă interesează să văd cum gândesc“, a spus Ionuț.

“Ne avem ca o familie, ne ajutăm, ne iertăm când mai greșesc unii”

Hub-ul din curtea Politehnicii freamătă până la ore târzii. Lipsa rigidității specifică mediilor academice, cordialitatea și colaborarea, sunt doar câteva din ingredientele care te fac să-ți dorești să mai revii. “Poate de aceea le place, nu e un formalism, ne avem ca o familie, ne ajutăm, ne iertăm când mai greșesc unii. Copiii nu mai pierd timpul pe internet sau pe jocuri, mulți părinți se miră ce la fac. De fiecare dată ne facem un buget prin care să acoperim o parte din piese, și în același timp să găsim finanțe pentru deplasări. Trebuie să luam și copii mai mici pentru a se acomoda cu concursurile, numai așa se va realiza transferul de generații“, a zis Ionuț Panea.

Locul 1 și medalii de aur la Campionatul Internațional de Robotics FIRST Russia Championship Krasnoyarsk Siberia 2020

AutoVortex, coșmarul echipelor de peste hotare

Cu o asemenea rețetă nu ne mai miră performanțele obținute. AutoVortex a reprezentat țara la concursuri din Rusia, Asia, Spania, Hong Kong, Africa de Sud, Australia, Canada, Israel, și de cele mai multe ori nu se întorceau cu mâna goală. După toată această înșiruire de țări, am fost curios să aflu unde le-a fost cel mai greu. “Cele mai mari probleme le-am avut în Europa. Ne-am confruntat cu situații de-a dreptul bizare. Fiind o echipă foarte competitivă și impulsivă, ne doream să mergem la concursuri, iar asta deranja. În Olanda au început să nu ne mai primească invocau tot felul de motive, sau făceau concursuri între ei și nu ne anunțau. În Franța au zis că nu ne mai primesc pentru că suntem țigani, aveam senzația că  nu eram doriți. Clar nu suportau să fie bătuți de români, pentru că îi băteam și al scoruri mari. Aveam o echipă atipică, nu eram o armată de copii tocilari și necomunicativi, ba din contră“, povestește Ionuț.

“Fiind o echipă foarte competitivă și impulsivă, ne doream să mergem la concursuri, iar asta deranja”

Perioada pandemiei le-a cam încurcat planurile. Calendarul competițional a fost dat peste cap, însă, și în aceste condiții au decis să pună umărul la treabă, de această dată cu scop medical. “Am zis să construim un robot medical care să ajute la păstrarea distanței dintre medic și pacient. Aveam câțiva roboți de concurs, am stricat doi dintre ei, am extras piesele și am construit primul robot medical, Sorana. Acesta este gândit să care diverse lucruri de la doctor, sau de la asistentă, către pacient. Am anunțat autoritățile despre invenție, dar nu am primit nici un semn“, a spus pe final Ionuț Panea.

S-a născut în România, dar a gustat celebritatea în America, țara tuturor posibilităților. După o reprezentație cu piesa “Le Rackets” pe Broadway, a primit propunerea de a interpreta rolul unui gangster într-un lung metraj. Acceptă pe loc și face un personaj de senzație în urma căruia marile companii de la Hollywood se luptă pentru semnătura lui. În decursul celor 50 de ani de carieră, a jucat în 30 de piese de teatru și în  peste 100 de filme, iar în 1973, jurații i-au acordat un Oscar onorific pentru întreaga activitate. Institutul de Film American l-a inclus pe lista celor mai mari vedete ale cinematografiei clasice americane. Azi aflăm povestea lui Edward G. Robinson, părintele celebrelor filme cu gangsteri americani.

Copilul născut să joace gangsteri

Povestea starului de la Hollywood începe pe strada Cantemir din București. Pe atunci era doar Edy Goldenberg, un puști dintr-o familie de condiție medie, care adora să joace hoții și vardiștii. Părinții visau să-l facă avocat sau comerciant, dar ițele destinului aveau să-l tragă către scenă. Din pricina vremurilor tulburi care amenințau România, familia Goldenberg părăsește țara și se stabilește în America, Edy avea doar zece ani. La 21 februarie 1904 ajunge la New York, unde urmează Liceul Townsend Harris, apoi City College. Printr-un concurs fericit de împrejurări, tânărul obține o bursă de studiu la Academia Americană de Artă Dramatică, unde aprofundează tainele actoriei.

Edward G. Robinson, Humphrey Bogart and George E. Stone în filmul Bullets or Ballots (1936)

Debutul în teatru vine imediat după terminarea războiului, într-o piesă cu tematică patriotică unde juca trei roluri. Se recomandă marelui public ca Edward. G. Robinson, și continuă să facă teatru. Ajuns cu piesa “The Racket” pe Broadway repudiază un succes fulminant, apoi plecă într-un lung turneu prin American. După încă o reprezentație reușită, de această dată la Los Angeles, Robinson este oprit după spectacol și i se propune un rol de gangster într-un film. Acceptă fără să mai stea pe gânduri. Într-un interviu acordat revistei Realitatea Ilustrată, acesta spunea: “Filmele acestea mi-au făcut o oarecare popularitate în lumea adevăraților gangsteri. Am primit numeroase scrisori de la celebrii gangsteri, scrisori de felicitare însă și de amenințare ca să nu exagerez dând-mi oarecari lămuri asupra mentalității lor.“

Vedetă la Hollywood și câștigător de Oscar

Odată ce și-a făcut debutul pe marele ecran, ofertele au început să curgă. În 1931, regizorul Mervyn LeRoy îi oferă rolul principal în filmul „Little Caesar”, unde intră în pielea gangsterului Caesar Enrico Bandello. După acest rol de zile mari, Robinson a semnat un contract pe termen lung cu cei de la Warner Bros. A petrecut o perioadă bună în lumina reflectoarelor în care a filmat pe bandă rulantă avându-i ca parteneri pe James Cagnney, Fred MacMurray, Charlton Heston, Glenda Farrell, și lista poate continua la nesfârșit. Robinson avea capacitatea de a aborda o paletă largă de roluri, dar cu toate acestea, nu a fost niciodată nominalizat la premiile Oscar. În 1973, jurații au hotărât să-i acorde un Oscar onorific, de care însă nu s-a mai putut bucura, pentru că a murit cu două luni înainte de ceremonie.  Statueta a fost ridicată de văduva Jane Robinson, care vizibil emoționată, a citit în fața publicului câteva frânturi din discursul de mulțumirea alcătuit de marele actor.

Interpretându-l pe Caesar Enrico Bandello în Little Caesar (1931)

Omul din spatele măștii

Avea o capacitate fantastică de a-ți face pielea de găină când îl vedeai pe marele ecran, numai că în spatele camerelor de luat vederi, Edward G. Robinson era de o sensibilitate și de o cultură cum rar se mai putea întâlni. Vorbea fluent șapte limbi și era un veritabil colecționar de artă, printre piesele cele mai valoroase erau tablouri semnate de Renoir sau Corot. S-a căsătorit în 1927 cu actrița Gladys Lloyd, însă mariajul nu a rezistat și s-a încheiat în 1956. Idila l-a costat scump, pentru a-și plăti acordul de divorț, a fost nevoit să-și vândă toate obiectele de artă din colecție. Asemeni marilor vedete de la Hollywood, Robinson era un bărbat șarmant, așa se face că după doi ani de la divorț avea să-și refacă viața alături de Jane Bodenheimer.

Robinson și câteva tablouri din colecția sa

Sensibilitatea de care pomeneam, nu a putut rămâne indiferentă în fața marilor orori ale istoriei. În 1930, Robinson a devenit un critic fervent al fascismului și al nazismului. Discursul politic a fost dublat de un gest altruist. Între 1939-1949, a donat peste 250 de mii de dolari unor organizații caritabile de război. Odată ce focurile au încetat, actorul a devenit portavocea grupurilor discriminate și a solicitat aceleași drepturi pentru toți americanii. Pe lângă discursul eminamente democratic, a organizat și o campanie pentru drepturile civile ale afro-americanilor, în urma căreia a câștigat aprecierea liderilor de culoare.

În urma unor probleme de sănătate, Robinson a fost internat de urgență la spitalul Mount Sinai din Los Angeles. Pe 26 ianuarie 1973, inima a încetat să mai bată, spectacolul vieții a luat sfârșit. Colegi, prieteni sau simpli admiratori, l-au condus pe ultimul drum la cimitirul Beth-El din Brooklyn.

Surse: 1) Wikipedia; 2) Realitatea Ilustrată, nr. 517, din 16 decembrie 1936.

Crescut într-o familie de intelectuali și beneficiar al unei burse ”Gojdu”, Aurel Cosma a studiat dreptul, inițial la Debrețin, apoi la Budapesta. După o perioadă de ucenicie în birourile avocaților Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu, tânărul obține dreptul de a profesa avocatura independent. Fără să stea mult pe gânduri, își deschide propriul cabinet avocațial în Timișoara. Ulterior intră pe scena politică de partea Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în 1902. În timpul Primului Război Mondial, este mobilizat și plimbat prin mai multe unități. Pentru întreaga activitate, Aurel Cosma a fost distins cu numeroase ordine și medalii, atât din partea statului român, cât și din partea unor state străine.

Când ucenicul își urmează maeștrii

Născut în satul Beregsăul Mare din județul Timiș, Aurel a cunoscut de mic ce înseamnă atmosfera academică. Tatăl, Cosma Damaschin era învățător, iar mama, Maria Panaiot era aromâncă. Își începe educația la Topolovățul Mare, odată cu transferul tatălui său la școala primară din sat. După aceea, se înscrie la Liceul Piarist din Timișoara, unde își ia bacalaureatul în 1888. Rezultatele bune la învățătură, îl fac beneficiarul unei burse acordate de Fundația “Emanoil Gojdu“, și reușește să plece la studii peste hotare. Inițial se înscrie la Facultatea de Drept din Debrețin, dar după o vreme se transferă la Budapesta. Trece cu bine peste ciclul licențial, iar în 1894, își obține doctoratul cu lucrarea “Pedeapsa cu moartea”.

După ce bifase și acest obiectiv, Aurel intră ca ucenic la birourile avocaților timișoreni Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu. În anul 1896, odată cu obținerea dreptului de a profesa independent, își ia inima în dinți și deschide un cabinet avocațial la Timișoara. Dacă așa stau lucrurile, Cosma decide că e timpul să mai facă un pas important și intră în politică. Zelul și pregătirea de care dă dovadă, îl fac un membru de referință al Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în anul 1902. A reușit să împletească armonios politica cu gazetăria, publicând diverse articole în ziarul Dreptatea, Tribuna, și multe altele.

Luptă pe front și participă la Marea Unire

Ascensiunea continuă, iar în 1914, este ales în consiliul baroului. La o privire de ansamblu, nimic nu părea să zdruncine soclul pe care urcase. Însă vremurile se schimbă brusc, armele sunt gata de tragere, marile puteri își pun la punct strategiile, și iată-ne în plin Război Mondial. Cosma este mobilizat și mutat prin mai multe unități militare. În toamna lui 1918 prezidează adunarea națională a românilor din Timișoara, ca mai pe urmă, să fie proclamat președinte semnificativ în constituirea Consiliilor Naționale și a Gărzilor Naționale Române.

Când sosi momentul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, Aurel Cosma participă ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic. Odată ajuns la locul cu pricina, mai exact pe 30 noiembrie 1918, ia inițiativa și organizează întrunirea tuturor delegaților bănățeni pentru susținerea Unirii. În timpul ședințelor, avocatul aduce în centrul discuțiilor problema românilor din zona Timocului, și solicită integrarea lor în Banat. Delegatul Partidului Social Democrat, I.D. Suciu, și-a manifestat tot sprijinul pentru domnul Cosma, dar opoziția formată din Iulia Maniu și Ioan Mihuțiu, a fost mai puternică.

Ministru în guvernul Brătianu și Decan al Baroului Timiș

Odată cu realizarea Unirii, Consiliul Dirigent îl numește în funcția de prefect al județului Timiș-Torontal. Între timp devine Decanul Baroului Timiș, și renunță la funcția de prefect în 1920, pentru a gospodări filiala din Banat a Partidul Național Liberal. Între 1922-1923 ocupă postul de ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de Ione I.C. Brătianu, ca peste opt ani să fie ales senator. De-a lungul carierei a primit o seamă de distincții și medalii din partea statului român, dar și din partea celor străine. Aurel Cosma se putea mândri cu ordinul Regele Ferdinand în rang de comandor, Coroana României în rang de Mare Cruce, Ordinul Sf. Sava al Serbiei  în rang de Mare Cruce, Ordinul Phoenix al Greciei  în rang de Mare Cruce, etc.

Imagine de la înmormântarea lui Aurel Cosma

Vlăstarul Banatului se stinge la 31 iulie 1931 și este prohodit pe 2 august. Mari personalități, dar și oameni de rând, au trecut prin fața catafalcului pentru a-i aduce un ultim omagiu. Soborul de preoți condus de părintele Patriciu Ticura, a oficiat slujba înmormântării, iar la final s-au rostit mai multe necrologuri. Ajuns la Cimitirul Buziașului, sicriul a fost coborât în groapă, acompaniat de aplauzele și suspinele mulțimii.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) banatulistorievie.ro

Iubește nespus poveștile frumoase scăldate în mireasma cafelei proaspăt măcinate. Destinul o poartă în Elveția, unde studiază Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. Între biblioteci, cafenele și săli de lectură, se bucură de întâlniri providențiale, care au clădit omul și scriitorul de azi.  În 2008, după un proces de documentare susținut, Annie aduce în fața cititorilor o primă biografie dedicată omului de televiziune Tudor Vornicu. Isprava a fost cu repetiție, iar cu timpul a publicat mai multe biografii dedicate marilor personalități din diferite domenii. Ultima carte îl are în centru pe regretatul Sebastian Papaiani, actorul care a bucurat sufletele românilor prin devotamentul cu care a slujit scena și filmul. Azi, Bică, cum îl alintau cei dragi, ar fi împlinit 84 de ani. Emoția guvernează întâlnirea cu scriitoarea Annie Muscă, și asta, nu e rău. Am povestit despre debut, despre cum se făurește o biografie, ce presupune această specie literară, și inevitabil, despre anii petrecuți în compania marelui actor. Nu am fost singuri, de acolo de sus, Sebastian ne zâmbea.

 Interviul pe scurt:

• Biografiile marilor români, piese rare în peisajul autohton: ”Cred că biografiile sunt rare în peisajul literar pentru că necesită ani de muncă, de documentare, de interviuri nesfârșite cu tot felul de oameni, cu personajul care poate fi mai mult sau mai puțin capricios (…) Biografia nu este nici pe departe o carte de interviuri, chiar dacă o parte din ea se bazează pe conversații. Biografiile pot fi rare și prin faptul că acestea trebuie să respecte anumite criterii; nu o poți face oricum; nu poți interveni în viața personajului tău, așa cum o poți face într-un roman, de pildă.”
• O viață între două coperți: “Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu.”
• Papaiani ne-a făcut să zâmbim din nou: ”În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața.”

Alături de regizorul Pantelie Tuțuleasa

O vrânceancă prin bibliotecile elvețiene

S-a născută în Odobești, dar originile o duc în Arva, un sat aflat pe malul stâng al Milcovului. Nu visa că într-o bună zi va făuri biografiile unor mari personalități. Poate asta a fost cheia, să iei viața pas cu pas. Destinul a purtat-o pe Annie prin diferite locuri și i-a scos în cale oameni frumoși. Ajunsă în Elveția, a studiat la Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. “Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi. Și aici mă refer la biblioteci, la sălile de lectură și, mai ales, la “saloanele” unde puteai citi presa de peste zi, așezat comod într-un fotoliu. Aș aminti aici una dintre întâlnirile mele binecuvântate din punct de vedere literar și uman, cu profesorul de literatură franceză, înzestrat cu darul scrierii, Raymond Delley“, își amintește Annie Muscă.

“Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi”

În România anilor 2000, biografiile erau flori rare în peisajul literar, însă peste hotare situația era total diferită.”M-am apucat de scris la câțiva ani buni după revenirea mea din Elveția, deși totul se conturase cumva acolo. Încă din primele mele sejururi la Fribourg, o dată pe săptămână, mai precis duminica după-amiaza, renunțam la o cafea ca să-mi cumpăr de la chioșc o revistă. La început a fost vestita Paris Match, apoi LIRE sau L’Hebdo. De la un timp, nu plecam fără Gala, pe care o cumpăram pentru glamourul ei ce spărgea cu succes monotonia remarcabilă și atrăgătoare a târgului fribourghez. În aceste reviste, căutam reportaje și portrete de oameni de litere, de actori, de capete încoronate“, a spus Annie pentru Matricea Românească.

Alături de regizorul Dan Puican

Din tainele unui biograf iscusit

Lucrurile s-au legat frumos, iar în 2008, după lungi sesiuni de cercetare și documentare, cititorii au avut în față biografia omului de televiziune Tudor Vornicu.  Ulterior, Dan Mihăescu, Dumitru-Dorin Prunariu, Dan Puican și mulți alții, au devenit eroii lui Annie. Am decis să intru în chestiuni ce țin de bucătăria unui scriitor, așa că am întrebat care sunt ingredientele unei biografii de calitate. “În primul rând, o biografie de calitate înseamnă din start de la un an de muncă în sus. Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale. Poate că acesta ar trebui să fie ceva mai “tehnic”, mai rece, dar atunci n-ar mai face literatură și nici n-ar mai avea puterea să-l interpreteze pe omul din fața lui, care nicidecum nu poate fi încadrat în anumite tipare. Personajul vine cu bune și rele, cu emoție”, precizează Annie.

“Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale”

Visuri, dorințe, tristeți, bucurii, toate cuprinse între două coperți. Pare de neimaginat să poți  înmagazina o viață de om, de aceea am întrebat-o pe Annie cum e să fii în rolul celui care prezintă generațiilor viitoare chipul unei personalități ilustre. “În primul rând te încearcă sentimentul de responsabilitate față de viața omului din fața ta. Toate vorbesc: conștiința, respectul, discreția, înțelegerea, răbdarea. Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu“, clarifică scriitoarea Annie Muscă.

Cu actorul Sebastian Papaiani

Când cerul ți-l scoate în cale pe Sebastian Papaiani

Dialogul curge frumos, interlocutorul, de un rafinament excepțional. Fără să băgăm de seamă ajungem în punctul culminant și discutăm despre ultima biografie apărută anul trecut la editura Terra din Focșani. Intitulată ”Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit“, cartea este o invitație de a evada din agitația cotidiană și de a petrece timp de calitate cu Bică. Este o carte de suflet și pentru suflet, cu o documentare extrem de serioasă la care s-a muncit cinci ani de zile. Primii doi, au constat în dialoguri savuroase cu Papaiani, dar după ce a plecat la cer în 2016, Annie a muncit și mai mult, conștientă că are o misiune de dus la capăt. “Sebastian Papaiani ajunsese la vârsta la care dorul de cei plecați îl întorcea adesea în urmă, tocmai acolo, în inima poveștilor trăite odinioară. Nu făcea parte din categoria celor care și-ar fi dorit “cu ardoare” să devină erou de carte, însă, nu o dată mi-a mărturisit cât de mult își dorea ca povestea vieții strămoșilor săi să fie spusă într-o carte. Mi-a vorbit ore în șir, ceasuri din noapte despre părinții săi, mai ales despre tată, motiv pentru care am dedicat tatălui un capitol special. Îl lăsam să-și ducă șirul amintirilor, așa cum îi dicta inima și nu cum îmi arăta lista mea de întrebări, pe care am abandonat-o cu desăvârșire după prima noastră întâlnire“, mărturisește Annie.

“Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire”

Bică rămâne în memoria publicului prin rolurile cu care ne-a descrețit frunțile. Păcală, plutonierul de miliție Căpșună din seria B.D, Ieremia din Toate Pânzele sus, ori Gogu din Nea Mărin miliardar, sunt doar câteva frânturi din geniul actoricesc de care a dat dovadă puștiul născut în mahalaua cosmopolită a Piteștilor. Annie a avut binecuvântarea să petreacă clipe de calitate alături de Papaiani, iar munca la carte i-a dat posibilitatea să afle câte ceva despre omul din spatele personajelor.“În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața. Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire. E curios cum “un ins care se pregătea să devină octogenar îți furniza optimismul clipelor. Da, ai putea spune că era mai ușor pentru el să privească viața cu neajunsurile ei. Trecuse prin niște etape sumbre “ale vieții care îl căliseră“, destăinuie în final Annie Muscă.

Caius vine pe lume ca al doilea prunc al familiei Brediceanu. La insistențele tatălui său, avocatul Coriolan Brediceanu, tânărul se pune cu burta pe carte și învață mai multe limbi străine. În toamna lui 1896, urmează cursurile Facultății de Medicină la Viena, dar după un răstimp simte că locul lui nu este acolo și abandonează. Nu se depărtează de atmosfera academică și hotărăște să se înscrie la Facultatea de Drept. Izbucnirea primei conflagrații mondiale îl va trimite pe front, unde se va ocupa de organizarea Gărzii Naționale a României de la Pola. Participă la Marea Adunare de la Alba Iulia, iar după 1921 intră în corpul diplomatic al României. În această calitate îndeplinește funcția de ministru plenipotențiar în Argentina, Brazilia și Chile. Ultimii ani din viață îl găsesc la Sibiu, confruntându-se cu mari greutăți financiare și cu o boală necruțătoare. Comuniștii au naționalizat toate proprietățile Bredicenilor, iar lui Caius i-a fost suprimat dreptul la pensie.

Așchia nu sare departe de trunchi  

Pe 25 aprilie 1879, familia avocatului Coriolan Brediceanu primește un nou membru. Puștiul Caius, intrat de mic sub ghidaj patern, are parte de o educație aleasă. Începe studiile în orașul de baștină, apoi se transferă la Gimnaziul German din Sebeș și la Liceul German din Sibiu. Ultimele două clase liceale, se desfășoară la Liceul Sf. Sava din Capitală și la Liceul-internat din Iași. În toată această perioadă, tatăl său insistă ca tânărul să învețe mai multe limbi străine, care îi vor folosi pe viitor. Perioada studiilor superioare se consumă la Viena. Mai întâi, se înscrie la Facultatea de Medicină, însă nu se învârte prea mult printre halate albe și capitulează. Noua destinație va fi Facultatea de Drept, pe care o duce la bun sfârșit. În 1902, obține doctoratul în drept internațional și științe politice, iar în paralel frecventează cursurile de filosofie la Paris.

În calitate de diplomat   Credit foto: colecția MNB

Odată reîntors pe meleagurile bănățene, Caius se implică în organizarea campaniei electorale a tatălui său. Nu se descurcă rău, iar Coriolan ajunge deputat în circumscripțiile Oravița și Bocșa. Entuziasmat de succesul patern, juniorul, se avântă și el în politică. Era primăvara lui 1910, Caius ia startul în campania electorală și candidează din partea circumscripției Moravița. Rezultatul însă nu a fost cel așteptat. Numele Brediceanu nu se regăsea pe lista celor care obținuseră un mandatul de deputat.

Un bănățean la Conferința de Pace de la Paris

Înfrânt în lupta electorală, Caius mai primește o lovitură odată cu mobilizarea la bateria sedentară din Lugoj. Și cum lucrurile păreau că nu pot merge mai rău de atât, în februarie 1918, este trimis pe front. Nu se sperie cu una cu două. Luptă cu arma în mână, doarme în tranșee, iar în toamna aceluiași an pune osul la organizarea Gărzii Naționale Române din localitatea Pola. Vitejia de care a dat dovadă stârnește aprecierile camarazilor, și totodată îi aduce medalia Signum Laudis.

Caius Brediceanu (al treilea din dreapta) participând la dineul dat în cinstea celor 10 ani de existență a României reîntregite  Credit foto: colecția MNB

În noiembrie 1918, Caius revine la Lugoj, prilej cu care participă  ca delegat al județului Caraș-Severin la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde a fost ales notarul ședinței. Odată înfăptuită mult așteptata Unire, Caius Brediceanu este ales membru în Marele Sfat Național. Pe 3 decembrie, este însărcinat cu pregătirea locațiilor unde urma să se instaleze Consiliul Dirigent. În perioada 1919-1920, a reprezentat interesele Banatului în calitate de membru al delegației române la Conferința de la Pace de la Paris. Acolo, s-a reîntâlnit cu un vechi camarad din perioada liceului, inventatorul Traian Vuia. Caius avea mare încredere în sclipirea lui Vuia, așa că l-a numit în funcția de consilier tehnic al delegației. Înainte de a ajunge la Paris, pionierul aviației mondiale lucrase vreme de doi ani la biroul de avocatură al lui Coriolan Brediceanu. Caius se descurcă magistral, motiv pentru care este numit subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine.

În misiune diplomatică la Rio de Janeiro, Vatican și Helsinki

Revenit în țară, Brediceanu se dă de partea guvernului conservator condus de ilustrul Take Ionescu. Devine rapid ministru și marchează o premieră: primul bănățean din România reîntregită care ocupă o asemenea funcție. În iarna anului 1927, la cererea prietenului Nicolae Titulescu, Brediceanu intră în corpul diplomatic al României ca ministru plenipotențiar în Argentina, Brazilia și Chile. Pe 25 aprilie 1928 ateriza la Rio de Janeiro, sediul central al misiunii diplomatice. Clima și problemele de sănătate din trecut nu-i dau pace, astfel, în iunie 1929 se transferă la Vatican, unde timp de șase ani, a îndeplinit funcția de ministru plenipotențiar al României. De aici, va pleca în ultima misiune diplomatică la Helsinki, de unde s-a întors pe 1 mai 1939.

Imagine din Rio de Janeiro   Credit foto: colecția MNB

Umilit până în clipa morții

Cel de-al Doilea Război Mondial îl găsește în casa familiei de la Sibiu. Finalul conflagrației aduce cu sine o perioadă neagră în viața familiei. Odată ajunși la putere, bolșevicii au naționalizat toate proprietățile Bredicenilor și i-au anulat lui Caius dreptul la pensie. Ultimii ani din viață au fost presărați cu mari dificultăți financiare și cu o boală greu de dus. În ziua de 19 iunie 1953, trupul fragil al lui Caius nu mai poate continua lupta, iar sufletul său ia calea cerului. Cu mult efort, autoritățile vremii s-au îngrijit ca numele său să fie dat uitării și au șters orice urmă care amintea de neamul Bredicenilor.

Surse: Nicoleta Demian, “Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger“, în Banatica, Ed. Mega, 2019.      

Tatăl, Simion Pop, preot greco-catolic. Mama, descendentă din vestita familie Bariț. Dragostea lor aduce rod pe 15 iunie 1875, când apare micul Iustin. Are parte de o educație solidă, iar din clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români. Mai marii vremii îl descoperă și fac presiuni pentru a scăpa de el. Își continuă studiile la Gimnaziul Superior din Blaj, unde se remarcă prin talentul oratoric și literar. În studenție, Iustin adună mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură “Iulia“. În 1900 devine doctor în drept și începe practica de avocat la cabinetul lui Francisc Hossu-Longin. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel. A publicat articole în care lua partea românilor, a susținut conferințe și a organizat evenimente culturale. În 1919, cu ocazia sfințirii unei școli, îndeamnă oamenii să intoneze imnul național, fapt pentru care este dat în judecată.

Iustin Pop, un tânăr cu inițiativă

În toiul unei veri toride, mai exact, pe 15 iunie 1875, preotul greco-catolic Simion Pop, își ține feciorul în brațe. Timpul trece fără să bagi de seamă, iar Iustin își ocupă locul în băncile școlii primare, ca pe urmă, să urmeze cursurile Liceului Piarist din Cluj. Se dovedește un elev silitor, dovadă stau rezultatele bune din anii III și IV, care îl scutesc de plata taxelor de școlarizare. Pe când era în clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români, o mare responsabilitate. Direcțiunea îl descoperă și face presiuni pentru a părăsi liceul. În cele din urmă, se transferă la Gimnaziul Superior din Blaj, unde a beneficiat de o bursă a Fundației “Gojdu”. După o perioadă de acomodare, Iustin devine un orator de clasă și un iscusit mânuitor al condeiului. Este ales președinte al Societății de lectură a junimii studioase, implicându-se în mai multe activități din sfera mișcării naționale și a Memorandumului.

În 1894, își începe viața de student la Facultatea de Drept a Universității ”Francz József” din Cluj. Aici, Iustin devine un adevărat lider. Pe când era în anul I mobilizează mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură ”Iulia”,  ce fusese desființată  în 1884. În anul II de facultate, este membru în comitetul de conducere al tinerimii, iar mai târziu ajunge președintele acesteia. În ciuda eforturilor susținute, studențimea ardeleană a fost împiedicată să realizeze ce și-a propus. Cu toată ostilitatea, studenții au reușit să organizeze o serie de activități cultural-politice.

În biroul său de avocatură, românismul era acasă

Absolvă ciclul licențial fără mari bătăi de cap, iar pe 16 mai 1900, își ia doctoratul în drept. Tot acum debutează ca ucenic la cabinetul de avocatură deținut de Francisc Hossu-Longin, aprig susținător al românilor văduviți de drepturi. Pop iubea forte mult tinerii, și credea în suflul pe care îl pot imprima activismului. După câteva sesiuni de căutare prin zona Hunedoarei dă peste mai mulți voinici alături de care va pune bazele gazetei Libertatea. În 1903, la un an după înființare, publicația joacă un rol semnificativ în campania electorală care l-a propulsat pe avocatul Aurel Vlad în funcția de deputat în Dieta maghiară. Maghiarizarea firmelor de avocatură, l-a făcut pe Iustin Pop să desfășoare în 1905, un amplu protest. Tot atunci a devenit membru al Congregației Comitantese, funcție din care a luptat pentru drepturile românilor.

Strămutarea la Deva a însemnat un nou capitol în viața avocatului Iustin Pop. Biroul de avocatură nou înființat, ajunsese pe buzele tuturor. Clienții năpăstuiți îngroșau coada, iar după o vreme, biroul devine un veritabil centru de organizare a vieții românești din oraș și împrejurimi. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel.

Sprijinitor al culturii și avocat de primă mână

Când nu era ocupat cu procese, se îndeletnicea cu mânuirea condeiului. Publică numeroase articole în comitatul Hunedoarei și la Budapesta, prin care promova ideile activiste și drepturile românilor. În calitate de membru activ al asociației ASTRA din Deva, Iustin a susținut conferințe și s-a implicat în organizarea de evenimente cu caracter cultural. La 1918, alături de alți hunedoreni, avocatul Iustin Pop, se află în șirul oamenilor care participă la Marea Adunare de la Alba Iulia.

După izbânda Marii Uniri, a ocupat funcția de consilier juridic al Departamentului de Justiție al Consiliului Dirigent din Cluj. Încununarea carierei de avocat avea să vină în 1923, când a devenit primul decan al Baroului Deva. În ciuda funcțiilor deținute, Iustin nu a fost un vânător de onoruri, ele au venit firesc, ca rod al muncii și devotamentului cu care și-a tratat profesia. Nu de puține ori a fost în situația de a refuza posturi importante, cum a fost cel de profesor la catedra de Drept Penal, sau cel de consilier al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu nouă zile înainte de a împlini 68 de ani, mai exact pe 6 iunie 1943, avocatul Iustin pop se stinge în orașul Deva.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj

Alexandru vine pe lume în Chișinău, la finele anului 1890. Primește botezul ortodox în prima zi de Crăciun și este crescut în duhul blândeții și al temerii de Dumnezeu. Se face remarcat prin calitățile vocale, astfel, se înscrie la Școala de muzică din Chișinău, unde absolvă ”Magna cum Laude”. Tânărul predă cântul bisericesc la mai multe școli din Basarabia, iar ulterior la Școala eparhială de fete. Conduce corul acestei instituții pe cele mai înalte culmi și câștigă prețuirea Regelui Carol al II-lea. Compune melodia pentru poezia “Limba noastră“, care din 1995, este imnul de stat al Republicii Moldova. Ultimii ani din viață îl găsesc în plină activitate. Praznicul intrării Maicii Domnului în Biserică era aproape. Părintele Cristea își neglijează problemele de sănătate și depune o muncă istovitoare pentru ca totul să iasă exemplar. Avea să fie ultima apariție în fața publicului.

O viață sub semnul muzicii bisericești

Ștefan și Elena așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a lui Alexandru. Primul scâncet se aude pe 13 decembrie 1890, în Chișinău. Botezat în prima zi de Crăciun, pruncul este crescut într-o familie în care dimensiunea spirituală nu era deloc neglijată. Primele studii le face la școala de aplicație de pe lângă seminarul teologic. În toamna lui 1900, patruzeci de candidați se luptau pentru cele câteva locuri din cadrul Școlii Spirituale. Pe listele aspiranților îl găsim și pe Alexandru Cristea, care avea în față probele de religie și limbă rusă. Se prezintă bine, iar când listele se afișează, flăcăul este printre cei admiși. În timpul studiilor, se face remarcat prin calități vocale fără cusur. La disciplina cânt bisericesc, elevul Cristea avea nota maximă. Darul psalmodierii venea pe filieră paternă, Ștefan Cristea era un iscusit cantor la biserica Sfântul Gheorghe din Chișinău. În 1907, are loc examenul de absolvire, la care participă treizeci de elevi. La disciplina cânt bisericesc, doar Cristea și Iona Macovei reușesc să obțină nota maximă.

Își continuă studiile la clasa I, din secția a doua paralelă a seminarului teologic. Tulburările ivite în viața instituției, exmatricularea unui număr de aproximativ 88 de elevi și neputința autorităților bisericești de a îmbunătăți situația, l-au făcut să abandoneze. În data de 19 ianuarie 1909, Alexandru înaintează o cerere Direcției Școlii Spirituale pentru a susține examenul de învățător. Obține certificatul mult râvnit și predă disciplina, cânt bisericesc.

Traseul unui pedagog debutant

Mânat de setea perfecțiunii, se înscrie la Școala de Muzică din Chișinău. Intră cu nota zece, iar la vârsta de 38 de ani, Cristea absolvă cu mențiunea ”Magna cum Laude”. După, se înscrie la cursurile Conservatorului particular “Unirea”, unde obține cele mari mari note la canto, solfegiu, armonie, și inevitabil primește certificatul cu mențiunea “Laude”.

Debutează ca pedagog la 21 octombrie 1909, în cadrul școlii primare bisericești din comuna Otaci, județul Soroca. Prin hotărârile Consiliului Școlar Eparhial din 12 octombrie și 3 noiembrie 1911, este strămutat în comuna Tatarbunar. Aici, este numit maestru titular provizoriu la catedra de muzică a școlii primare bisericești. Nu prinde rădăcini, iar în toamna lui 1915, suferă al doilea transfer. De această dată, în orașul Ismail, unde a predat la trei instituții de învățământ. După unsprezece ani, dorul de casă îl mână la Chișinău. Profesorul Alexandru Cristea dorea să fie transferat la Liceul de băieți ”Hașdeu”. Cererea nu a fost aprobată, astfel, este repartizat la catedra de muzică vocală a Liceului Eparhial de fete din Chișinău.

Corul care a stârnit invidia concurenței

Înființată în 1864, Școala Eparhială de fete din Chișinău, era una din instituțiile de referință din acele vremuri. Corpul profesorul, un adevărat panteon al celor mai buni dascăli, a stârnit curiozitatea Reginei Maria și a Principesei Elisabeta, care în 1920 vizitează școala. Prin muncă și devotament, Alexandru Cristea a ridicat corul școlii pe culmi nebănuite. Cu peste o sută de concerte în cadrul serbărilor școlare și culturale, corala a câștigat aprecierea unor personalități precum Regele Carol al II-lea, Patriarhul Miron Cristea, Ministrul Instrucțiunii Publice domnul Anghelescu, și mulți alții. Repertoriul erau unul foarte bogat, de la cântări religioase, cum ar fi Îngerul a strigat de A Sequens, axioane și torpare grecești, până la melodii populare românești.

Poetul Sergiu Matei Nica, îl descria pe Cristea astfel: “Ca dirijor, Alexandru Cristea aprindea glasurile pe care le conducea. A fost cel mai impetuos și mai duios conducător de cor, care a zăpăcit invidia multora. Fără să-și arunce mâinile în toate părțile, ca pe niște vâsle fără cumpănă, fără să-și clocotească părul, ca într-o tremurare epileptică, Alexandru Cristea știa, în afară de zguduitoarea strângere a glasurilor într-o deplină armonie, să-și păstreze frumusețea ținutei și să sondeze respirația ascultătorilor săi.“

Când muzica e mai puternică decât moartea

Este uns preot în data de 23 august 1942, și repartizat la capela Școlii Eparhiale din Chișinău. De geniul muzical al părintelui Cristea se leagă actualul imn al Republicii Moldova. Poezia “Limba noastră”, pe versurile altui cleric de seamă, Alexe Mateevici. În 1939, melodia este interpretată cu ocazia manifestărilor jubiliare ale “Tinerimii române“, iar de acolo se răspândește în toată țara. Din mărturiile muzicologului Gheorghe C. Ionescu aflăm că “Limba noastră” figura în tematica pentru examenul de admitere la seminariile teologice din România.

În 1940, odată cu cedarea Basarabiei, părintele Cristea însoțit de familie, se refugiază în România. Întâmpină mari dificultăți financiare, dar nu se oprește din muzică. Între 1940-1941, ocupă catedra de religie-muzică a Gimnaziului “Ion Heliade Rădulescu” din București. Va reveni pe pământ basarabean, însă vremurile tulburi îl fac să poposească din nou în Capitală, unde este detașat la Liceul de băieți “Titu Maiorescu“ din București.

Din pricina bolii de cord, medicii i-au spus să nu se mai consume, însă părintele nu se menaja când venea vorba de muncă și muzică. La 21 noiembrie, Școala Eparhială de fete prăznuia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Cu această ocazie, părintele Cristea a fost solicitat să pregătească un program. Repetițiile istovitoare, atenția la detalii, nopțile nedormite, i-au fost fatale. Face o treabă excepțională, dar asta îl costă viața. În dimineața zilei de 27 noiembrie 1942, după o suferință de-un ceas, sufletul părintelui Alexandru Cristea se înalță la cer. Este prohodit la cimitirul central ortodox din Chișinău, de profesori, preoți și elevi.

Surse: Maria Vieru-Iașaev, “Alexandru Cristea. Viața și activitatea reflectate în timp”, Ed. Civitas, 2001.

Pe umerii lui Liviu Cigăreanu atârnă blazonul familiei Rațiu de Noșloc, una dintre cele mai vechi familii nobiliare românești de pe teritoriul Transilvaniei. După finalizarea studiilor universitare, este etichetat “persona non grata”. Debutează în avocatură la biroul condus de dr. Armin Koning din Vâșet, apoi continuă la dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. Intră rapid în viața politică de partea Partidului Național Român, iar în 1918, este ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu se retrage la Timișoara, unde practică avocatura și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. Ajunși la putere, bolșevicii nu-l văd cu ochi buni și-l arestează în noaptea de 15 aprilie 1952, ultima din Săptămâna Patimilor.

Luptă pentru drepturile românilor și este exmatriculat din facultate

Liviu vine pe lume la 7 decembrie 1875, ca fiu al lui Ion și al Anei Cigăreanu. Este descendent al familiei Rațiu de Noșlac, veche familie nobiliară, care a avut un rol important în lupta pentru emanciparea românilor din Transilvania. Debutează în viața de școlar la Turda, după care își continuă studiile liceale la Blaj. La 17 ani, își ia bacalaureatul, iar în 1893, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj. Abia dacă apucă să se acomodeze cu viața de student, pentru că la un an distanță, este exmatriculat alături de alți 41 de colegi din mai multe facultăți. Motivul? Ei bine, se pare că mai marilor nu le-a picat bine adeziunea tinerilor la semnarea unui apel care avea drept scop apărarea memorandiștilor.

Toată tevatura a fost remediată prin intervenția guvernului român, care a depus un memoriu la Curtea de la Viena prin care solicită reînscrierea studenților exmatriculați. Autoritățile străine aprobă în cele din urmă memoriul, iar în octombrie 1894, Liviu Cigăreanu își reia viața de student. Când ajunge în anul IV, se transferă la Universitatea din Budapesta, unde obține licența, apoi titlul de doctor în științe juridice. Promovează examenul de cenzură în 1904, și obține diploma de avocat. Cu toate acestea, nu se bucură de aprecierea celor din jur, ba din contră, este catalogat drept “persona non grata” și se auto exilează pentru o vreme la Biserica Albă.

Avocat, politician și gazetar

Ucenicia și-o face la birourile patronate de dr. Armin Koning din Vâșet, dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. A intrat de timpuriu în viața politică, mai exact, în 1894, ca membru al Partidului Național Român. În această calitate, Cigăreanu ia inițiativa și mobilizează românii de pe valea Carașului cu scopul adoptării activismului. Prin 1906, cochetează puțin și cu gazetăria. Alături de învățătorul Gheorghe Jian, Ion Nedelcu și Ion Epure, avocatul pune bazele ziarului Progresul, iar un an mai târziu dă drumul unei tipografii. Publicația nu are viață lungă, în 1913 și-a stopat complet activitatea.

Fire combativă și aplecată către idealurile naționale, se implică pe la 1918, în evenimentele de pe Valea Almăjului. Consiliul Național Român din zona Oravița fondează Consiliul de Război, în fruntea căruia este ales Cigăreanu. Sarcina noii structuri era de a-i judeca pe călcătorii de lege și a institui ordinea. La 26 noiembrie 1918, este ales din partea cercului electoral Oravița, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Arestat în Săptămâna Patimilor și condamnat la doi ani de muncă silnică

Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu Cigăreanu se stabilește împăcat la Timișoara. Continuă să pledeze la bară, și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. În 1927, în cadrul Congresului avocaților din Timișoara, este ales vicepreședintele Uniunii avocaților. Aici, Cigăreanu urcă la tribună și se dezlănțuie într-o cuvântare de zile mari, din care redăm: ”Este bine ca nimeni să nu vorbească de sine însuși, faptele să vorbească. De aceea mă voi sili ca faptele mele să fie la înălțimea mandatului ce mi s-a încredințat. Prin muncă vă voi arăta mulțămirea mea”.

Măiestria și devotamentul de care dă dovadă, îi aduc trei mandate de Decan al Baroului, iar pe lângă asta, între 1928-1930, este ales prefect al județului Timiș. Nu trebuie neglijată nici participarea în calitate de asistent al lui Mircea Vaida-Voevod, la Conferința de pace de la Paris. În 1930, este distins cu Ordinul Corona României în grad de Comandor, și cu Ordinul Ferdinand în grad de ofițer, pentru serviciile aduse la înfăptuirea marii Uniri.

Placă comemorativă așezată pe fațada Colegiului Tehnic „Dr. Ioan Rațiu” din Turda

În 1939 pune roba de avocat în cui și devine notar public. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este ales ca șef de cabinet la Președinția Consiliului de Miniștri. Se ridică împotriva dictaturii lui Ion Antonescu și manifestă o atitudine eminamente democratică. Adăpostește două familii de evrei în locuința personală, iar în 1943, îl ascunde pe Mircea-Dimitrie Rațiu, nepotul său, care era urmărit de Siguranța Statului.

Odată cu instaurarea dictaturii comuniste, reprezentanții fostului regim trebuiau exterminați. Mai întâi, i-au confiscat bunurile și casa, apoi sâmbătă, pe 15 aprilie 1952, în Săptămâna Patimilor, securiștii îl arestează, și-l condamnă la 24 de luni de muncă silnică în colonia de la Penitenciarul Văcărești. Ajuns la vârsta de 77 de ani, trupul șubrezit de enterită dizenteriformă, nu mai rezistă. A executat doar patru luni din pedeapsa infernală, apoi pe 18 august 1952, s-a stins. Comuniștii nu au permis organizarea unei înmormântări creștinești și i-au aruncat trupul într-un loc neidentificat până în zilele noastre.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) Wikipedia

În fața blocului, la școală, în pauze, pe plajă, nu se mai oprea din bătut mingea. Era în timpul orei, ușa se dă de perete, iar în prag apare antrenorul echipei SNC Constanța. O privire străbate clasa, apoi întrebă de Florentina. După câteva momente de tăcere, dintr-o bancă răsare sfios o mână. “Ok, aș vrea să vii la antrenamente”, spuse antrenorul pe un ton apăsat. Ulterior a ajuns la CFF Clujana, a debutat în echipa națională de senioare la 15 ani, apoi a plecat peste hotare. A îmbrăcat tricoul celor de la S.S Lazio, Apollon Limassol, iar în prezent pe cel al echipei daneze F.C Nordsjælland. În sezonul 2015-2016, Florentina joacă sfert de finală în Champions League și luptă cu naționala în preliminariile campionatului european. Este nominalizată la categoria, cea mai bună jucătoare din Danemarca, și inevitabil, câștigă. Am schimbat câteva pase cu Florentina Olar-Spânu, căpitanul echipei naționale de fotbal feminin și am povestit despre debut, viața de sportiv și performanțe.

Interviul pe scurt:

• Când o ușă se deschide pe neașteptate: “Era în timpul orei de religie. A intrat și a întrebat cine este Florentina. Nu îmi aminteam să fi făcut ceva rău, așa că am ridicat sfios mâna. Antrenorul aflase de la niște colegi că îmi plăcea fotbalul și că eram foarte bună. După ce s-a prezentat, m-a invitat la antrenamente“
• Sacrificiile unei campioane: “Locuiam la cămin și stăteam câte șapte fete în cameră. Ne spălam echipamentul la lighean în apă rece, iar antrenamentele le făceam pe zgură. Nu aveam baza noastră, azi ne antrenam într-o parte a orașului, mâine în alta. Țin minte că de multe ori eram cu sacul de mingi în tramvai“
• Cea mai bună jucătoare din Danemarca: “Am avut un sezon foarte bun. Jucasem sfert de finală în Champions League, cu naționala eram în preliminariile campionatului european. Munceam atât de mult încât la un moment dat antrenorul mi-a spus că sunt obsedată. Deci cheia succesului este munca“

Florentina Olar-Spânu, căpitanul echipei naționale de fotbal feminin

O copilărie sub semnul jocului de fotbal

În fața unui bloc din Constanța, căpitanii fac echipele. Printre ei apare o fată, Florentina. Juca de plăcere și nu o făcea deloc rău. “De mică mi-a plăcut fotbalul. Jucam în fața blocului cu prietenii, apoi la școală înainte de ore, după ore, chiar și în pauze. Fiind din Constanța, în vacanța de vară jucam fotbal pe plajă. La zece ani, cât avem atunci, nu mă gândeam că voi ajunge fotbalistă, era pur și simplu o joacă“, povestește Florentina Olar-Spânu pentru Matricea Românească.

“Era în timpul orei de religie. A intrat și a întrebat cine este Florentina. Nu îmi aminteam să fi făcut ceva rău”

Soneria vestește sfârșitul pauzei, iar meciul se întrerupe. Florentina și ceilalți colegi se îndreptă spre clasă cu gândul la repriza a doua. La un moment dat, în timpul orei se aude o bătaie în ușă. În prag apare antrenorul echipei SNC Constanța. “Era în timpul orei de religie. A intrat și a întrebat cine este Florentina. Nu îmi aminteam să fi făcut ceva rău, așa că am ridicat sfios mâna. Antrenorul aflase de la niște colegi că îmi plăcea fotbalul și că eram foarte bună. După ce s-a prezentat, m-a invitat la antrenamente. A fost o veste fantastică, abia așteptam să ajung acasă și să le povestesc părinților“, își amintește Florentina.

Florentina în primii ani de școală

Setea de a fi campioană se potolește cu muncă

Părinții nu s-au împotrivit deloc, ba din contră, au încurajat-o să se exprime prin sport. În timp ce evolua pentru echipa din Constanța, Florentina a fost selecționată la naționala de senioare. Avea doar 15 ani și mustea de talent. “La echipa națională aveam colege de la Cluj. Știam că ele sunt campioane. Ajunsă acasă, le-am spus părinților că eu vreau să fiu campioană și asta însemna să plec la Cluj. Tata m-a susținut, dar mama nu a fost de acord. În cele din urmă a cedat. Când am plecat am promis că îi voi face mândri“, a spus Florentina.

“Locuiam la cămin și stăteam câte șapte fete în cameră. Ne spălam echipamentul la lighean în apă rece”

Episodul se întâmpla în timpul liceului. Plecarea la Cluj a fost o lecție de maturizare. “A trebuit să fiu responsabilă, să am grijă de mine, să respect și să mă fac respectată, pentru că altfel nu poți supraviețui în societate. Locuiam la cămin și stăteam câte șapte fete în cameră. Ne spălam echipamentul la lighean în apă rece, iar antrenamentele le făceam pe zgură. Nu aveam baza noastră, azi ne antrenam într-o parte a orașului, mâine în alta. Țin minte că de multe ori eram cu sacul de mingi în tramvai”, a spus Florentina Olar-Spânu.

În tricoul celor de la SS Lazio

Triumf românesc pe tărâm danez

Creștea de la meci la meci, iar asta a stârnit interesul echipelor de peste hotare. Prima a fost S.S Lazio, care a transferat-o pe româncă într-o perioadă în care avea dreptul să aibă doar un un stranier în lot. După un sezon în Seria A, Florentina evoluează pentru Apollon Limassol cu care joacă an de an în grupele Uefa Champions League. Acum este jucătoarea celor de la F.C Nordsjælland. Am întrebat-o pe Florentina de ce a ales campionatul nordic și cum este privit fotbalul feminin acolo. “Am vrut o schimbare, mi-am dorit un nivel mai ridicat așa am decis să vin în Danemarca. Aici, fotbalul feminin se bucură de mult mai multă atenție în comparație cu România. Condițiile sunt mult mai bune, danezii au o echipă națională mult mai competitivă, au jucat finală de campionat european, meciurile sunt televizate, e altceva“.

“Munceam atât de mult, încât la un moment dat antrenorul mi-a spus că sunt obsedată. Deci cheia succesului este munca”

Era sezonul 2015-2016, același tărâm danez. Florentina face un campionat fantastic și este nominalizată alături de două jucătoare daneze de lot național, pentru titlul de cea mai bună jucătoare. Când s-a anunțat câștigătorul, stupoare, nu-i posibil. “Am avut un sezon foarte bun. Jucasem sfert de finală în Champions League, cu naționala eram în preliminariile campionatului european. Munceam atât de mult, încât la un moment dat antrenorul mi-a spus că sunt obsedată. Deci cheia succesului este munca.“

Florentina și micul Patrick

O mare parte din reușitele sale, sunt datorate echilibrului din familie. Când nu e pe teren, își petrece timpul cu micul Patrick și cu soțul. Ajunsă la 34 de ani, nu se gândește să agațe ghetele în cui. Simte că mai poate juca la nivel înalt. Cu toate acestea un moment al retragerii va fi, așa că o întreb pe Florentina ce va face atunci. “Am licența B, iar anul viitor aș vrea să încep licența A. O variantă ar fi să devin antrenor, îmi e destul de greu să mă văd în altă parte decât pe terenul de fotbal“, conchide optimistă Florentina Olar-Spânu.

Nicolae Amira respiră din ce în ce mai greu, ceva nu era în regulă. Adunase 50 de ani și se lăuda cu o avere impresionantă. Medicii din țară nu-i găseau leac. Fără să mai stea pe gânduri, ia calea străinătății. Cu moartea, nu-i de glumit, avea să-și zică bogătașul bucureștean. Dar, înainte de plecare, își întocmește testamentul prin care lasă o parte din averea mobilă și imobilă Azilului “Elena Doamna”, iar cealaltă parte soției sale, Cleopatra. Surprinzător, tratamentul dă roade. Amira revine acasă, retrage documentul, îl revizuiește apoi îl trimite la Casa de Depuneri. În 1902, îl retrage pentru a doua oară, ca peste șase ani să-l lase în vistieria aceleași instituții. Inevitabilul se produce, iar în 1919, magnatul închide ochii în pace. După el, furtuna. Rudele de sânge, soția, dar și Ministerul Instrucțiunei, se luptă în instanță pentru moștenire.

Când averea atârnă pe umeri, iar moartea bate la ușă

Negustorul Nicolae D. Amira, figură proeminentă a Bucureștiului de odinioară, nu se simte deloc bine. Răsuflă greu, ochii i se împăienjenesc, nu are poftă de mâncare, iar amețelile nu-i dau pace. Adunase mai bine de 50 de primăveri și deținea o avere impresionantă pentru acele timpuri. “De, cu boala nu-i de glumit!“, spuse apăsat Amira care angajase cei mai iscusiți medici ca să-i dea de cap. Degeaba, doftoriile nu-și fac efectul, așa că singura soluție era tratamentul peste hotare. Înainte să plece, magnatul se retrage vizibil îngândurat în propria cameră și redactează un testament. Fără descendenți legitimi, Amira lasă o parte din avere Azilului “Elena Doamna”, iar cealaltă parte, soției sale, Cleopatra.

Avocatul Longin Heliade Rădulescu din partea doamnei Cleopatra Amira

Datat la 18 martie 1885, testamentul urma să fie investit cu o formă mistică de către Tribunalul Ilfov. Tribunalul depozitează documentul la Casa de Depuneri, într-un plic sigilat pe care scria negru pe alb: testamentul marelui Nicolae D. Amira. Da’ ce să vezi, omul nostru se pune pe picioare și se întoarce în țară la 12 octombrie 1888.

Uite testamentul, nu e testamentul!

Zapisul rămâne la Casa de Depuneri până în 1894, când Amira hotărăște să-l retragă și să-l păstreze în propria locuință. După trei ani depune din nou testamentul cu mențiunea: testament mistic legalizat de Tribunalul Ilfov la 12 decembrie 1888. Longevitatea de care avea partea îl uimea. După calculele medicilor trebuia să fie demult oale și ulcele. În 1902, îl retrage a doua oară, ei comedie! Abia după șase ani îl repune în vistieria Casei de Depuneri și repetă mențiunea de mai sus.

Avocatul Mihail Antonescu din partea Ministerului Instrucțiunei Publice

În timpul primei conflagrații mondiale, România trimite tezaurul, valorile instituțiilor de stat și depozitele Casei de Depuneri, direct în Rusia. Între timp, Amira moare cu gândul că prevederile sale vor fi duse la îndeplinire. În lipsa documentului, statul se găsea în imposibilitatea de a îndeplini prevederile. Abia de-l prohodiseră, că un val de rudenii de sânge manifestă pretenții la o parte din avuție. Cercetările de la casa răposatului au complicat și mai mult situația. Într-un seif s-au găsit:

1. Un “caiet secret”, în care se aflau mai multe însemnări începând cu anul 1880, până în octombrie 1916. Tot în caiet se găsea evoluția averii, dar și opt însemnări legate de testament.
2. Un act intitulat “Testament“, care era scris de o mână străină, însă avea mențiunea “copie” și imediat semnătura defunctului.
3. Un act scris în totalitate de Amira, denumit “preschimbări la testament“, care nu este nici datat, nici semnat și poartă numeroase corecturi. Actul însumează mai multe adăugiri cauzate de mărirea averii.
4. Două plicuri desigilate și goale. Anchetatorii presupun că în ele fusese depozitat testamentul mistic înainte de a fi depus la Casa de Depuneri.
5. Două modele de testament, nesemnate. Acestea prezentau mai multe tăieturi, probabil slujiseră drept ciornă.
6. Ultimul indiciu este un act prin care Amira voiește ca moștenitorii surorilor sale moarte să raporteze la masa succesorială tot ceea ce mamele lor au primit de la el pe când erau în viață.

Ei, și cum nu erau destul de îmbârligate treburile, iaca altă nenorocire. Ministerul Instrucțiunei, în calitate de organ tutelar al Azilului “Elena Doamna”, formulează o cerere de trimitere în posesie. Doamna Cleopatra Amira, ripostează și trimite la rându-i o cerere de intrare în posesie asupra unei pătrimi din avere, cu mențiune că, dacă se va recupera testamentul adevărat, să se respecte dispozițiile lui.

Avocatul C. G. Dissescu, cel de-al doilea reprezentant al Ministerului Instrucțiunei Publice

Tribunalul, măcinat de multe dezbateri pe marginea subiectului, a respins cererile celor două parți. La start erau aliniate trei tabere: văduva  însetată de dreptate, Ministerul Instruncțiunei dornic de noi posesiuni și moștenitorii înfometați care jinduiau după bani. Pe baza documentelor găsite în casa lui Nicolae, tribunalul a trimis în posesie pe moștenitorii defunctului, acordându-le execuție provizorie. Cleopatra și Ministerul fac apel și cer suspendarea executării provizorii, dar Curtea de Apel din București respinge cererile.

Cronica unui proces de patru ani

Gata cu joaca, urmează procesul. Ministerul și doamna Amira cer ca moștenitorii de sânge să predea legatele lăsate prin testamentul olograf din 15 martie 1885, precum și actele găsite în casa de fier. Încep audierile, dar Ministerul Instrucțiunei nu a putut aduce martori, așa că a decis să mizeze pe cartea prezumțiilor. Tribunalul Ilfov a respins acțiunea și a recunoscut dreptul văduvei de a intra în posesia unei pătrimi din întreaga avere. Sentința nu a adus liniștea mult așteptată. Părțile doreau totul sau nimic, prin urmare fac apel. Curtea admite acțiunile părților, apoi obligă moștenitorii de sânge să predea Ministerului Instrucțiunei, Casei Școalelor și Culturii, toată averea imobilă rămasă după moartea lui Nicolae Amira. La rându-i, văduva trebuia să predea tot mobilierul ce se găsea în casele din strada Clemenții. Totuși, Cleopatra primea dreptul de uzufruct asupra unei jumătăți din venitul net al moșiei Frunzărești și cel integral de pe urma caselor situate pe strada Clemenții numărul 17.

Consilierii Curții de Apel București, implicați în procesul Amira

Început în toamna lui 1919 și închis la finele lui 1923, dosarul Amira a însemnat o adevărată provocare pentru justiția acelor vremuri. Curtea de Apel din București a salutat lupta eroică dusă de Cleopatra Amira prin următorul mesaj: “Gestul său larg de renunțare la marile avantaje materiale numai în scop de a respecta ultima dorință a soțului mort, ca o înaltă datorie morală, ce cu atât elan și pietate a fost desvoltat în instanța de apel.“ La rându-i, Ministerul a solicitat Regelui Ferdinand I acordarea unei distincții pentru doamna Amira și a calificat atitudinea ei drept o ”frumusețe antică.”

Surse: Biblioteca Marilor Procese, Nr.3, martie 1924