Irina Niculae

Cât de multe lucruri pot fi spuse când un om suferă și totuși cât de puține trebuiesc spuse. Dacă pot spune ceva unui om care suferă, incluzând mie, este: SUFERĂ, E OK SĂ SIMȚI ASTA!

În schimb tot ce am auzit eu când am suferit a fost: o să treacă, privește partea bună, așa a trebuit să fie, mergi mai departe, ești puternică! Sau și mai rău: eh, asta nu e nimic, stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie, sau zi mersi că nu a fost mai rău, sau…, sau… Și mai este și tipul de persoană care încearcă orice să te scoată din starea aia, spune glume, îți dă de băut, de fumat, îti cumpără prăjituri, orice doar să nu te mai vadă trist. La toate aceste tipologii, cel care ascultă, de fapt nu ascultă. Și persoana este atât de deconectată de la propriile sentimente, își neagă orice suferință de parcă ar fi ceva rău, încât face același lucru și cu cei din jur. Interacțiunile cu aceste tipologii mi-au produs de fapt mai multă suferință, pentru că, fără să își dorească asta, persoanele respective mă făceau să simt că e ceva în neregulă cu mine, că sunt defectă. Câteva exemple îmi vin acum în minte.

Experiența 1: emigrarea

Cea mai recentă experiență dureroasă este cea a plecării din țară. Proces extrem, dar extrem de dureros interior. Și am vrut să nu îmi neg durerea, am vrut să o trăiesc și să o accept. 99% din reacțiile celor din jur au fost: hai lasă că o să fie bine, ești puternică, nu e chiar asa nasol, trebuie să vezi partea bună… bla bla blaaaaa. Una din persoanele care m-a ajutat să accept ce se întamplă, a fost… o necunoscută. O tipă la care am stat în Londra câteva zile cu Airbnb, și vorbeam cu ea de tot procesul ăsta. Ea era de 12 ani în Londra, și mi-a zis că în primul an plângea zilnic. În momentul ăla eu am început să plâng, eram în Londra de o lună, plângeam de câteva ori pe zi, iar gândul că mai am 11 luni de plâns m-a speriat teribil. Și ea mi-a zis: plângi, plângi cât de mult poți. Doamne, cât îi mulțumesc, m-am simțit înteleasă și acceptată. Plus că acum, după 5 luni, plâng cam o dată pe săptămână, ceea ce e un progres :).

Experiența 2: prietenia

Eram cu un băiat, simpatic de altfel. Dar care mă placea în mare pentru că eram un fel de bufon. Și când am avut zile proaste, mă cam evita și făcea tot felul de comentarii aiurea. Iar când mi-am revenit, replica lui a fost ”Asta e Irina pe care o iubesc!”. Oh, well… a fost ultima oară când am mai ieșit cu el, pentru că Irina era și este un întreg, un om care se bucură și suferă, un om care râde și plânge și toate celelalte.

Experiența 3: moartea

Cristina, prietena mea cea mai bună, murise. Și eu eram la pământ. A fost o experiență din care mi-a luat cam trei ani să îmi revin, asta așa ca idee – toate pierderile se vindecă în timp). La birou mă duceam plânsă, nu mă interesa cum mă îmbrăcam, mă și îngrășasem destul de mult. Și într-o zi a venit la birou o colegă care mi-a zis ”auzi fată, gata, e cazul să îți revii. Uite și tu cât te-ai îngrășat, nu mai ai grijă de tine, nu te ajută cu nimic să suferi așa”. Am rămas mută de uimire, nu am putut să zic decât ”da, așa e”. Dar așa era pentru ea, pentru mine era normal să sufăr, era măsura a cât de mare îmi era pierderea. Inutil sau nu, asta era fix experiența mea. Judecata și reacția colegei, care de altfel voia să mă ajute să mă ridic, nu au facut decât să îmi fie mai rău: nu eram acceptată așa cum eram.

Câinele lui Tarkovski

Îmi răsună acum în minte vocea Elenei Francisc, cea de la care am învățat să îmi iubesc durerea. Stătea cu mâna pe pieptul meu și îmi spunea : ”Dă-ți voie, dă-ți voie să suferi. Dă-ți voie”. Și lacrimile curgeau ducând cu ele tot ce adunasem. Dă-ți voie, dă-ți voie dragă prieten să simți ceea ce simți. A durat ceva ani până să înțeleg asta despre mine, până să accept asta.

Ani de terapie, ani de vindecare. Și pentru că tot procesul asta nu l-am făcut de una singură, le sunt profund recunoscătoare celor care au fost cu mine pe cale, duhovnici, psihologi, coach, prieteni, soț. Suferința e inițiatică, transformatoare. Pentru asta e nevoie de cineva alături. Dacă facem procesul de unul singur, riscăm să ne rătăcim sau să o luam razna. Avem nevoie de “câinele” lui Tarkovski 🙂 (vezi Călăuza).

Nu mă interesează să analizez de ce suferim și cât merită sau nu să o facem, ci procesul în care putem fi autentici noi cu noi, și în care putem fi împreună unul cu celalalt. După dizolvarea suferinței, urmează altă etapă, cea în care vedem lucrurile altfel și ne eliberăm. Dar până la pasul acela, suferința se cere onorată (și nu omorâtă).

Sunt recunoscătoare pentru absolut tot ce trăiesc, sunt recunoscătoare pentru cei care au încredere și își deschid sufletul în fața mea. Vulnerabilitatea e cel mai prețios dar.

Zilele trecute am citit într-un articol ceva ce m-a facut să meditez la tema: “Every depth has a surface, but not every surface has a depth”. Și totuși dacă nu e chiar așa? Dacă orice are ceva mai mult în spate, văzut sau nu, doar noi nu avem ochi să vedem/ înțelegem? Acum vreau să mă refer strict la comportamente umane, la ceea ce este atât de ușor de judecat dar nu depunem nici cel mai mic efort să înțelegem, să vedem dincolo.

Se face anul de cand trăiesc în Anglia. Nu e rău, dar nici nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Ce am învățat eu din venirile acasă anul care a trecut (spre fericirea mea, am fost acasă în weekenduri chiar des față de alții):

Prima revenire acasă

După aproape o lună jumătate, simțeam că mă rup de dor: de părinți, de aer românesc, de tot ce iubeam. Am luat repede un bilet de avion și dusă am fost (trăiască low-cost-ul). Era plin ochi de români, care mai de care mai gălăgioși. Eu, cu o moacă oarecum scârbită și cu ego-ul cât casa, ”nu pot să cred că suntem aceeași nație”. Lângă mine a stat un domn cu tenul mai închis la culoare, destul de mare, ieșea un pic din spațiul scaunului destinat lui.

Muncește în Londra de dimineața până noaptea, când doar merge la chirie și doarme. Dacă nu vine acasă cel puțin la două luni simte că se îmbolnăvește

Eu încercam să stau lipită de geam, să nu cumva să facem contact. După vreo două ore de zbor îl vedeam că nu mai are stare, se foia, ofta, mai întindea gâtul să vadă pe geam… La un moment dat mă uit la ceas și îi zic “mai avem vreo oră și ajungem acasă” și zâmbesc. Atât i-a trebuit, a început să îmi zică ce dor îi e de acasă, dar aici nu are ce munci. Muncește în Londra de dimineața până noaptea, când doar merge la chirie și doarme. Dacă nu vine acasă cel puțin la două luni simte că se îmbolnăvește. M-am simțit prost că l-am judecat fără să știu absolut nimic de el. M-am îndreptat în scaun, nu mai simțeam să fug de el. Am mai povestit, iar când am aterizat, am fost amândoi bucuroși și ne-am zâmbit zicându-ne… am ajuns :). A fost printre cei care s-au ridicat repede și a stat cu geaca în mână pe culoarul avionului, îmbulzindu-se alături de ceilalți care se ridicaseră. Dar el era doar o cameră, plină înăuntru cu dor. Mă uitam la el și la ceilalți cu o altă emoție decât atunci când m-am urcat în avion. Îmi erau dragi toți.

Români în aeroport. Credit foto: Irina Niculae

Ultima revenire acasă

Anul trecut – avionul full, doar mai era o săptămână până la Crăciun. Sala de așteptare era plină, care mai de care mai gălăgioși, mulți vorbeau pe internet cu cei de acasă, spunându-le că acum se îmbarcă. Lângă mine o doamnă plângea, vorbea cu copilul pe speaker, îl asigura că de data asta chiar vine, nu mai minte. Îmi înghițeam lacrimile, toți oamenii ăia, oricum s-ar fi manifestat ei, simțeau aceeași emoție că merg acasă. Lângă mine au stat doi, cuplu. Oameni de mall, după judecata mea. Și iar mă găsesc întâi judecându-i, de la cum sunt îmbrăcați, la faptul că sunt gălăgioși. La final ne îmbrățișăm bucuroși că am ajuns acasă de Craciun. Bucuroși că una-două săptămâni vom vorbi numai română.

Întâmplări ar mai fi multe, dar ce vreau să spun: în fiecare om plecat e un dor, e o durere. Spusă sau nespusă. Pentru fiecare, în sufletul lui ceva doare. Și asta din neputința de a trăi decent la tine acasă, de a fi cu familia, copiii, poate părinții bolnavi. Oare nu e ăsta un motiv destul de bun pentru a fi înțelegători unii cu alții? Nu zic să facem un grup-hug cu toții în aeroport (deși ar fi draguț), dar să nu ne aruncăm noi unii altora cu maroneală în cap.

Ce vad în Anglia:

Respectul unui profesor universitar pentru femeia de serviciu, pe care o salută și o întreabă cum i-a fost ziua. Domnul la costum care îi mulțumește șoferului de autobuz la coborâre, băiatul cu sindrom Down care lucrează la supermarket. La casa la care este el se face mereu coadă pentru că se mișcă încet, dar lumea merge acolo și așteaptă liniștită, ba chiar îi zâmbesc și îl “how is your day?”. Mă doare că noi nu putem face asta între noi, cel ce se crede mai sus să îl privească cu înțelegere pe cel de lângă.

În fiecare om plecat e un dor, e o durere. Spusă sau nespusă

Marea majoritate a românilor pe care i-am văzut în Anglia muncesc din greu, nu doar în birouri. Sunt oameni care nu au weekenduri libere, sunt muncitori în construcții pe care la 10 noaptea îi vezi în metrou cu hainele murdare și mâinile albe de var. Se uită pe telefon la câte un videoclip cu manele, uneori fără căști. Dar ei sunt cei care au tras cu spatele toata ziua, poate în frig, poate în vânt, și au mâncat o bucată de pâine cu salam la prânz. Sunt femei de serviciu care fac curat toată ziua, sunt vânzătoare la magazine, sunt coafeze sau bucătărese.

Boiereasca de oraș

Oamenii, dincolo de faptul că nu au educație intelectuală, nu au educație emotională. Sunt ca niște copii care atunci când se bucură țipă tare, când sunt nervoși te injură sau te calcă pe picior. Asta fac și eu în mintea mea, doar că am învățat să controlez impulsurile astea.

România trăiește acum o poveste de jale, de dor. Nu e scrisă doar de intelectuali, e în limbajul omului simplu. Cum mi-a zis mie o babuță la un moment dat: “Fata mea mă ceartă că nu vorbesc corect, da’ eu nu știu maică boierească din asta de la oraș”. Noi ne certăm unii pe alții pentru că nu “vorbim” toți “boiereasca”. Nu suntem toți boieri. Ba cei ce se cred boieri, nu au noblețea în suflet.