De către

Mihaela Cristea

Nedezmințind această tradiție, care numără mai bine de 20 de ani, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” vă invită vineri, 25 Martie, începând cu ora 12:00,  la un eveniment dedicat MAMEI, la Sărbătoarea  de Buna Vestire. Cu acest prilej, va putea fi admirată expoziția de icoane pe lemn realizate de elevii școlii și ai grădinițelor, precum și de copiii care frecventează Clubul de Arte Vizuale „Ușor, ușor, pășim în lumea artelor… ”. Profesorii îndrumători  ai copiilor sunt artiști plastici cu un bogat palmares: Maria Cioată, câștigătoare a  Premiului I „Lorenzo Il Magnifico” – categoria artă ceramică, acordat de Florence Biennale  în anul  2017 (Bienala Internațională de Artă Contemporană de la Florența), David Leonid Olteanu și Sarah Maria Olteanu, care, de asemenea au susținut expoziții personale de anvergură.

În deschiderea evenimentului, ce stă sub genericul „Aripi de iubire”, Corul „Sfânta Elisabeta“, coordonat de prof. Grațiela Popescu, va susține un concert unde se vor împleti cântecul popular și rugăciunea. Selectat să facă parte din Programul Internațional „Cantus Mundi”, Corul „Sfânta Elisabeta” a avut bucuria de a concerta în mai multe rânduri alături de celebrul cor „Madrigal”.

Fondatorul și Directorul General al instituției de învățământ, profesoara Monica Șerbănescu a reușit, în cei aproape 30 de ani de la înființarea primei grădinițe și clase primare, să construiască o echipă didactică de excelență, ale cărei rezultate sunt oglindite în carierele de succes ale absolvenților, în premiile obținute la diverse concursuri, în reușitele la examenele de Evaluare Națională și Bacalaureat.

Propunându-și să  ofere copilului un parcurs  personalizat și să îl pregătească pentru a face față schimbărilor rapide din societate, programele construite de Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, de la grădiniță, la clasele liceale, aduc totodată în atenția familiei și a factorilor de răspundere valorile spirituale și morale care trebuie cultivate cu grijă și perseverență, astfel încât să devină adevărate repere pentru adolescenții și tinerii de mâine.

 

Vernisajul expoziției are loc la sediul Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” din str. Zborului, nr. 7-9,  corp A, etaj 1, Galeria „Nicolae Tonitza”.

Pentru vizitarea expoziției, ulterior zilei vernisajului, doritorii se pot adresa la telefon 021 252 46 65.

 

Sursa: www.anastasiapopescu.ro

 

 

În urmă cu 116 de ani, la 18 martie 1906, lângă Paris, la Montesson, se ridica de la sol, în premieră, primul aparat de zbor autopropulsat din lume. Aeroplanul automobil „Vuia I” a accelerat pe o distanță de 50 de metri, s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru deasupra solului, a zburat pe o distanță de 12 m, după care a aterizat. Un vânt lateral puternic a făcut ca aparatul să nu poată zbura mai mult, dar premiera era realizată: primul zbor mecanic din istoria omenirii, fără catapulte sau alte mijloace exterioare, realizat cu un aparat mai greu decât aerul.

 

Niciun vis nu e prea mare

Traian Vuia s-a născut în 1872, fiind fiul unui preot din satul Surducu Mic din județul Timiș, sat ce acum îi poartă numele. Drumul său până la realizările de excepție nu a fost deloc unul ușor. A reușit să urmeze doar timp de un an, la seral, cursurile de la secția mecanică a Facultății Politehnice din Budapesta, pe care a fost nevoit să le abandoneze din lipsă de bani. Ulterior, s-a înscris la Drept și a practicat în birouri de avocatură din Banat, astfel reușind să-și asigure traiul de zi cu zi. Domeniul științelor juridice este, de altfel, unul în care excelează, pe 6 mai 1901, Traian Vuia luându-și doctoratul cu teza „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”.

 

 

Adevăratul său vis îl poartă, însă, un an mai târziu, în iulie 1902, de la Lugoj, unde încerca să-și construiască aparatul de zbor, la Paris, pe atunci centrul pionieratului în aviație, unde speră să găsească pe cineva interesat să-i ofere finanțare. Ideea sa că o mașină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura este primită, însă, cu mult scepticism. Doar Victor Tatin, un teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan, este interesat de proiectul lui Traian Vuia. Lipsa unui motor adecvat și instabilitatea sunt punctele vulnerabile identificate de Tatin în proiectul lui Vuia. Românul rămâne, însă, încrezător în visul său, iar pe 16 februarie 1903 trimite Academiei de Științe din Paris proiectul, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat mai greu decât aerul, dar și procedura de decolare. Aparatul conceput de Vuia avea câteva caracteristici neînțelese, la început, de contemporanii săi. Astfel, avea o singură elice în loc de două cum se credea că este absolut necesar, iar motorul proiectat părea imposibil de realizat cu mijloacele tehnice de atunci.

 

 

Un vis utopic – concepție demontată

„Prea utopic” – este rezoluția Academiei, care respinge proiectul argumentând: „problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”. Încrezător și consecvent, Traian Vuia nu abandonează nici de această data. Se înscrie pentru un brevet, care îi este acordat și publicat în 1903. Și-a numit invenția brevetată „aeroplan automobil”, iar trei ani mai târziu reușește zborul de la Montesson. Sprijinul financiar obținut de la familia sa a făcut posibilă realizarea aparatului, la sfârșitul anului 1905, când a fost testat prima dată – un test în care aeroplanul automobil a reușit doar să ruleze pe sol. Au urmat alte teste realizate în prezența unor cunoscuți specialiști, iar cel din 18 martie 1906 a fost în cele din urmă încununat de succes. Aparatul lui Vuia era realizat dintr-un cadru de țevi de oțel, cu aripi de pânză, bombate, ceea ce îi dădea aspectul unui liliac. Motorul funcționa cu anhidridă carbonică pe post de combustibil, iar trenul de aterizare era constituit din patru roți cu pneuri. Comunitatea internațională a negat de multe ori acceptarea aparatului „Vuia I” ca fiind primul aeroplan care a zburat aeropropulsat, prioritatea unui astfel de zbor fiindu-i atribuită în mod eronat francezului Santos-Dumont, care a obținut această realizare abia la 13 septembrie 1906.

 

„Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”, spunea românul care a revoluționat lumea (citat de altermedia.info).

 

Nu a încetat niciodată să depășească barierele

Ulterior, Traian Vuia a mai efectuat și alte zboruri, în timpul celui din 19 august 1906 aparatul său zburând 20 metri, la o înălțime de 2 metri și jumătate. Și-a perfecționat în continuare avioanele, primul motor folosit fiind înlocuit cu altul, de 24 cai-putere, astfel că aparatul Vuia I a devenit Vuia I bis, apoi Vuia II. La 17 iulie 1907 Traian Vuia a reușit să zboare cu aparatul său pe o distanță de 60 metri, dar la aterizare și-a deteriorat avionul. Traian Vuia și-a continuat cercetările în domeniul tehnicii și după anul 1907. El a organizat un atelier-laborator pentru cercetarea elicelor, iar împreună cu Marcel Yvonneau a conceput câteva modele originale de elicoptere, care au fost prezentate în demonstrații publice (modelele realizate în anii 1918 și 1921). Pe lângă alte invenții, Vuia a conceput și un generator cu aburi, brevetat în mai multe state ale lumii în perioada interbelică, iar în timpul primului război mondial, a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de invenții, contribuind la perfecționarea aviației militare aliate. După terminarea primului război mondial a călătorit în România de două ori, în 1932 și în 1934. După terminarea celui de-al doilea război mondial s-a întors definitiv din Franța în România.

 

 

Inventator, pionier al aviației la nivel internațional și membru al Academiei Române din 27 mai 1946, Traian Vuia se stinge din viață la data de 3 septembrie 1950, la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

 

Bibliografie:  historia.ro / authenticmagazin.com

Surse foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Traian_Vuia#/

 

 

În inima capitalei, în centrul istoric, găsim cea mai veche biserică din București. Biserica Sfântul Anton – Curtea Veche a fost construită acum mai bine de 450 de ani. Lăcașul a rezistat testului timpului, în ciuda a numeroase cutremure și incendii puternice. În fiecare marți, sute de credincioși vizitează Biserica Sf. Anton – se spune că celor care se roagă timp de nouă marți la rând la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare li se vor îndeplini dorințele, își vor găsi sufletul pereche și se vor căsători.

 

Povestea bisericii

Biserica Sf. Anton este cunoscută de către localnici și istorici drept Biserica Curtea Veche, cea mai veche biserică din București, păstrându-și forma originală. Mircea Ciobanu este cel care a hotărât zidirea bisericii, în a doua lui domnire, cu hramul „Buna Vestire”.

Istoricul Gheorghe Șincai a afirmat că pe peretele ctitorilor bisericii au fost zugrăviți trei prinți cu numele de Mircea. Unul dintre aceștia era Mircea Ciobanu, al doilea era fiul acestuia, pe care îl chema tot Mircea, iar cel de-al treilea îl înfățișa pe Mircea cel Bătrân. Astăzi, găsim în biserică doar chipul lui Mircea Ciobanu și al lui Ștefan Cantacuzino.

Biserica Sfântul Anton a primit denumirea de Curtea Arsă, din cauza faptului că actualul lăcaș a fost construit pe locul bisericii de lemn, care a ars aproape în întregime în urma incendiului din 1747. Astfel, biserica a primit alături de hramul „Buna Vestire” și hramul „Sfântul Anton”. Într-o zi de marți, din ruinele fostei biserici, icoana Sfântului Antonie cel Mare a fost salvată.

 

 

Biserica Sf. Anton este o copie a Mănăstirii Cozia din punct de vedere arhitectural – are un plan trilobat, cu o lungime de 25 de metri și  8 metri lățime la exterior. Pronaosul este acoperit cu o boltă semicirculară, iar naosul este prevăzut cu turlă. Plastica decorativă a fațadelor este realizată din fâșii de cărămidă aparentă în alternanță cu fâșii de tencuială. Sub cornișă regăsim un șir de ocnițe, care, alături de soclul construit cu cărămizi semicilindrice, subliniază progresul în evoluția arhitecturii în Țara Românească. Atât contrafortul, care sprijină zidul la exterior, cât și decorațiunea ocnițelor, sunt de influență arhitecturală din Moldova, influențe aduse de soția ctitorului, Doamna Chiajna, fiica domnitorului Petru Rareș din Moldova. Catapeteasma din interior se remarcă, de asemenea, fiind decorată cu elemente din Vechiul Testament.

Pisania actuală este cea pusă de Șerban Cantacuzino în 1715, când a refăcut pictura, ocazie cu care, la intrarea în biserică, s-a adăugat un chenar de piatră, sculptat în stil renascentist. De-a lungul vremii, biserica a fost refăcută de numeroase ori, cea mai importantă restaurare fiind cea din 1934, realizată de către Comisia Monumentelor Istorice, ocazie cu care biserica și-a recăpătat aspectul inițial.

 

Ritualul celor 9 marți

În fiecare marți, numeroși credincioși vizitează Biserica Sf. Anton. Fiecare dintre aceștia scrie un acatist, ce este citit de unul dintre preoții bisericii, repetând acest ritual timp de 9 marți. În cea de-a 10 marți, aceștia vin la biserică cu alimente: ulei, făină, orez, pâine. Pâine este împărțită în 9 părți și mâncată de către 9 persoane. După toate acestea, rugăciunea celui care a realizat tot ritualul va fi îndeplinită.

 

 

Biserica Sf. Anton astăzi

Astăzi, lângă Biserica Sf. Anton pot fi observate ruinele fostului palat domnesc, folosit până la domnitorul Constantin Brâncoveanu. În biserică, regăsim mormântul lui Mircea Ciobanu, ce a încetat din viață în 1599.

Biserica a trecut prin ample lucrări de restaurare și reamenajare în perioada 2007 – 2009, acestea fiind direct coordonate de preotul paroh Zaharia Gheorghe. Tot atunci, pictura bisericii a fost restaurată de pictorul Romeo Andronic. În 2009 au fost celebrați 450 de ani de la atestarea documentară a lăcașului.

 

Bibliografie:

http://www.biserica-sfantul-anton.ro/

 

 

Anual, în 24 februarie, românii celebrează Dragobetele, sărbătoarea populară a iubirii. Cu toate că de câțiva ani varianta comercială a acestei zile, Valentine’s Day, se bucură de mai multă popularitate, Dragobetele continuă să aibă o semnificație aparte pentru români, numeroase tradiții în strânsă legătură cu această sărbătoare fiind încă păstrate. Cunoscută sub diverse nume – Cap de primăvară, Sântion de primăvară, Ioan Dragobete, Logodnicul Păsărilor sau Ziua Îndrăgostiților, Dragobetele este, totodată, o sărbătoare ce anunță venirea primăverii, 24 februarie marcând începutul anului agricol, trezirea naturii și, conform unor păreri populare, momentul când ursul iese din bârlog.

 

Ce ne spun legendele despre Dragobete?

Există numeroase legende despre etimologia acestei sărbători. În folclor, Dragobetele este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă.  Una dintre legende spune că Dragobete era fiul Babei Dochia, un fecior tânăr, voinic, frumos și bun, năvalnic și nestatornic, ce își ducea veacul cutreierând pădurile. Avea o abilitate foarte bine dezvoltată de a cuceri mințile și inimile fetelor tinere singure sau măritate, iar pentru acest lucru, legenda spune, Dragobete a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta dragostei, cea care îi poartă numele.

O altă legendă spune că Dragobete era un fecior plin de bună dispoziție și iubăreț, care, la începutul fiecărei primăveri oficia nunta tuturor animalelor, devenind astfel un personaj simbol al îndrăgostiților. Tinerii se întâlnesc în această zi pentru ca iubirea lor să țină tot anul, precum cea a păsărilor, care se logodesc.

Există și alte păreri conform cărora sărbătoarea populară Dragobete ar fi legată de sărbătoarea religioasă celebrată în ziua de 23 februarie, Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul. Despre Dragobete se spune că sărbătoarea ar fi fost adoptată încă din Evul Mediu, schimbându-și de-a lungul timpului denumirea – Vobritenia, Rogobete, Bragobete, Bragovete sunt doar câteva dintre acestea. În sudul și sud – estul României, sărbătoarea a fost adoptată sub numele de Dragobete.

Considerat a fi simbolul bunei dispoziții, Drogobetele a reprezentat motiv de petrecere cu ocazia legării unor noi iubiri. În data de 24 februarie, o zicală plină de voie bună răsuna în satele românești – Dragobetele sărută fetele!, zicală ce stătea martoră bucuriei resimțită de tineri cu prilejul acelei zile.

 

Dragobetele sărută fetele!

În dimineața zilei de 24 februarie, tinerii își luau pe ei hainele de sărbătoare și se întâlneau în centrul satului. Când vremea era frumoasă, aceștia mergeau în pădure pentru a culege primele flori ale primăverii – ghiocei, violete și tămâioasă. La întoarcerea în sat, băieții le aleargau pe fete. Dacă fata îl simpatiza pe cel care o alerga, îi permitea acestuia să o prindă și sărbătoreau printr-un sărut, momentul reprezentând încheierea unei logodne simbolice, de aici și zicala populară Dragobetele sărută fetele. Respectând acest obicei, se spune că tinerii urmau să fie fericiți tot anul și feriți de boli. În caz contrar, aceștia nu ar fi avut parte de iubire până anul următor.

 

Apa născută din surâsul zânelor

În anumite zone, ziua de 24 februarie reprezenta pentru fetele nemăritate un prilej de a pune în practică ritualuri de păstrare a frumuseții, pentru a-și găsi un iubit. Acestea strângeau zăpadă netopită și o păstrau cu mare grijă tot anul, până la următorul Dragobete. De-a lungul anului, acestea se spălau pe față cu apa rezultată în urma topirii zăpezii, fiind considerată a fi apă născută din surâsul zânelor, ce are proprietatea de a le păstra frumusețea.

 

 

Fetele și băieții de Dragobete

Se spune că, în ziua de Dragobete, fetele trebuiau să se întâlnească neapărat cu persoane de sex masculin, pentru a atrage iubirea în viața lor până anul următor. În situația în care fetele atingeau un bărbat dintr-un sat vecin, se credea că acestea vor fi drăgăstoase tot anul.

Totodată, bărbații nu aveau voie să le supere pe femei, pentru a avea un an prosper și plin de bucurii. Atât fetele, cât și băieții, aveau obligația de a se bucura și de a petrece toată ziua, pentru a avea iubire în viața lor tot anul.

Pentru cei aflați într-o relație, tradiția spune că Dragobetele trebuie sărbătorit printr-un sărut, pentru ca iubirea acestora să rămână vie tot anul.

La fel ca de Bobotează, fetele tinere și singure își pun busuioc sub pernă, pentru a-și afla ursitul, considerând că Dragobete le va ajuta și va aduce în viața acestora iubirea adevărată.

 

Treburile casnice

În ziua de Dragobete, bătrânii îngrijeau animalele din ogradă, în special păsările, fiind interzisă sacrificarea animalelor în această zi. Bătrânii credeau că în 24 februarie păsările își alegeau perechea cu care vor începe construirea cuiburilor.

Lucrul la câmp și treburile casnice erau interzise în ziua de 24 februarie, cu excepția curățeniei. Femeile erau încurajate să facă ordine în gospodărie în această zi, pentru a avea spor tot anul.

Se mai spune că de Dragobete, oamenii nu au voie să plângă, lacrimile fiind aducătoare de supărări până la următorul Dragobete.

 

Cu toate că, cel mai probabil, aceste tradiții nu mai sunt respectate, 24 februarie rămâne în continuare momentul prielnic în care să ne oprim din agitația cotidiană și să ne amintim să trăim și să celebrăm din plin unul dintre cele mai frumoase sentimente, iubirea. Fie că vorbim despre iubirea față de partener, de copii, de părinți, de prieteni, 24 februarie reprezintă prilejul perfect de a oferi dragoste și afecțiune, fără a aștepta nimic în schimb. Și, poate, astfel, Dragobete va fi alături de noi și va aduce iubirea în viața noastră înzecit.

 

Bibliografie:

https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-dragobetele-sarbatoarea-primaverii-si-a-iubirii-la-romani/

https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-dragobetele-sarbatoarea-primaverii-si-a-iubirii-la-romani/

 

Sursă foto:

https://festart.ro/produs/suvenir-romania/pictura-cu-motive-traditionale/pictura-cu-motive-traditionale-tarani-in-lanul-cu-flori/

https://festart.ro/produs/suvenir-romania/pictura-cu-motive-traditionale/pictura-motive-traditionale-tarani-si-oite/

 

 

Acum 145 de ani, în satul Hobița din Comuna Pestișani, județul Gorj, se năștea Constantin Brâncuși, figură-simbol a României. Constantin Brâncuși a schimbat semnificativ, prin viziunea sa, sculptura contemporană. Considerat a fi unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea, Brâncuși a arătat lumii întregi, prin opera sa, modul în care țăranul român vedea lumea, tradițiile și miturile românești, acestea fiind motive ce se regăsesc deseori în operele sale.

 

Copilăria & studii

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, fiind al cincilea copil al Mariei și a lui Radu Brâncuși, familie de țărani înstărită. Deși familia sa avea posibilități materiale, Brâncuși a ales să ducă o viață modestă, ce i-a influențat de-a lungul carierei viziunea artistică.

Pe când avea doar 5 ani, a început să facă vara stagiul de ciobănel la stână, pe lângă un baci, în munte. Muncea pentru a întreține mica gospodărie de moșnean, fiind astfel, mic proprietar și cultivator de pământ, activitate pe care o face până la vârsta de 7 ani. În această perioadă descoperă sculptura în lemn, practică răspândită în zona rurală la acea vreme.

Prin proiectele de sculptură realizate reușește să atragă atenția unui industriaș, care decide să-l ducă la Școala de Arte și Meserii din Craiova, în 1894. Un an mai târziu, Brâncuși pleacă la Târgu Jiu, lucrând pentru o vopsitorie, însă după scurt timp revine la Hobița.

În 1896 Brâncuși merge la Viena, unde s-a angajat ca cioplitor în lemn, acesta fiind unul dintre momentele care i-au marcat viața artistică ce va urma. Revine în țară în 1897 și se angajează la o cârciumă în Craiova. Aici este locul în care măiestria muncii sale se evidențiază – a construit o vioară din materiale găsite într-o prăvălie. Obține o bursă și, în doar 4 ani, încheie studiile a căror durată era de 5 ani.

În 1898 este admis la Școala Națională de Arte Frumoase de la București, însă neavând posibilități financiare, este nevoit să își vândă partea din moștenire de la Hobița unuia dintre frați. Avea 22 de ani când a luat această hotărâre, sătenii din Hobița judecându-l pentru acest lucru – pământul, deși nu reprezenta o sumă substanțială de bani, avea o mare valoare simbolică în viața țăranului.

În timpul studenției, munca îi este apreciată, obținând mențiuni onorabile, medalii de bronz și de argint. În 1902 a absolvit Școala de Arte. În 1903 a primit prima comandă a unui monument public, respectiv bustul generalului media Carol Davila – ce se poate vedea și astăzi la Spitalul Militar din București.

 

Drumul spre Paris, pe jos

La finalul anului 1903, Brâncuși pleacă la Munchen, revine în țară în scurt timp, iar ulterior pleacă la Paris, pe jos, fiind o călătorie foarte obositoare. În drumul său, face opriri în Viena, Budapesta, Munchen și Zurich, unde vizitează muzee și atelierele unor pictori și sculptori. În iulie 1904, ajunge, în cele din urmă, la Paris, la vârsta de 28 de ani.

 

“La Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câștiga existența, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se uscau rapid. Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem. Patronul meu era un bun stăpân, (…), își dădea osteneala să meargă bine întreprinderea. Era un om harnic și eu iubesc oamenii harnici și stăruitori.”

(Autobiografie, text preluat din Brâncuși, amintiri și exegeze de Petre Pandrea)

 

În 1905, ministrul român al Cultelor și Instrucțiunii Publice îi oferă o bursă și se înscrie la examenul de admitere la Școala de Belle Arte, unde îl va avea ca profesor pe sculptorul Antonin Mercie.

Un an mai târziu, primele expoziții în Paris ale lui Brâncuși au loc, la Societe Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, criticii artistici lăudând sculpturile lui Brâncuși. În același an, odată cu atingerea vârstei de 30 de ani, Brâncuși este nevoit să părăsească cursurile Școlii de Belle Arte, din cauza limitei de vârstă.

În 1907, Brâncuși sculptează Sărutul, un studiu în care figurile a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum de linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară. Urmează ani în care lucrările beneficiază de vaste aprecieri, inclusiv din partea criticilor americani. În 1918, Brâncuși sculptează prima versiune a Coloanei infinitului, lucrare ce are la origini stâlpii caselor tărănești din România.

În 1937, Brâncuși vine în România pentru a inaugura cele trei lucrări-simbol ale sale din Târgu Jiu – Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Ulterior, se întoarce în Franța.

 

 

Moștenirea sa  

Pe măsură ce devenea din ce în ce mai cunoscut și a apreciat, Brâncuși devine mai retras, în 1952 acceptând cetățenia franceză. În 1956, sculptorul își scrie testamentul – întreg atelierul său din Paris, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris.

La data de 16 martie 1957, Brâncuși încetează din viață și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Arta lui Brâncuși este una dintre cele mai apreciate din lume, lucrările sale fiind considerate opere de artă în întreaga lume. Sculpturile lui Brâncuși sunt cele mai bine vândute creații ale unui artist român și sunt considerate a fi pe locul al doilea în topul celor mai valoroase creații din lume, după cele ale lui Giacometti.

 

Numele Brâncuși

Sculptorul este de origine țăran moșnean, cu “curea” de pământ. Numele său, referitor la forma acestuia, rămâne controversată: unii îl scriu Brâncuși, alții Brâncuș, în timp ce în străinătate îl regăsim sub forma de Brancoussi sau Brancusi. Sculptorul semna C. Brâncuși. Rareori își semna statuile, conform declarației lui Petre Pandrea, apropiat al lui Brâncuși – punea doar inițialele C.B., pe care le cuprindea într-un cerc.

 

Bibliografie:

Radio România Cultural

 

Sursă foto: mnlr.ro

Născut la 15 februarie 1851 în Iași, Spiru Haret a fost matematician, fizician, profesor, om politic. De-a lungul vieții, a ocupat de trei ori funcția de Ministru al cultelor și instrucțiunilor publice. În martie 1892 a fost ales membru titular al Academiei Române. Haret este supranumit omul școlii, fiind considerat organizatorul școlii românești moderne.

 

Primul român care a obținut titlul de doctor în cadrul unei universități la Paris

Școala generală a făcut-o la Dorohoi, Iași, urmând ca în septembrie 1862 să fie admis la Colegiul Sfântul Sava din București în calitate de bursier. Primele studii superioare pe care le-a urmat au fost la Facultatea de Științe din cadrul Universității din București. În 1870, deși student în anul II la specializarea Fizică-Matematică, obține, prin concurs, catedra de matematică de la Seminarul Central, pe care a condus-o doar un an, ulterior reluându-și studiile la Universitate.

La 23 de ani, în 1874 devine licențiat în matematică, iar un an mai târziu, în fizică. Plin de aspirații, se înscrie la concursul de bursă organizat de Titu Maiorescu, pe care îl și câștigă, prilej cu care a plecat să studieze doi ani la Sorbona. În 1878, obține titlul de doctor în științe matematice cu tema „Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”, fiind primul român care obține titlul de doctor la Paris.

 

Reîntoarcerea în țară – intensă activitate academică

Haret a revenit în țară în 1878, acesta fiind anul când devine profesor de mecanică rațională, algebră și geometrie analitică în cadrul Universității din București, Facultatea de Științe. Trei ani mai târziu, începând cu 1881, va preda mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, până în 1890. Din 1885 până în 1910, Haret a predat trigonometria, geometria analitică, geometrie descriptivă la Școala de poduri și șosele. În 1892, Spiru Haret a fost ales membru al Academiei Române, în semn de recunoaștere față de intensa sa activitate culturală și contribuția pe care a adus-o la dezvoltarea învățământului românesc.

 

 

Reforma învățământului

În timp ce își desfășoară intensa activitate academică, Spiru Haret se implică în viața politică, educația și învățământul fiind în centrul preocupărilor sale. Membru în PNL, Haret a ocupat de-a lungul vieții diverse funcții: inspector general, secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, în cadrul căruia a fost de trei ori ministru. Din această funcție, Spiru Haret a condus reforma învățământului din 1898, când a înființat cele trei secțiuni ale claselor a V-VIII – clasică, modernă și reală.

Prin legea din 1898 s-a adoptat certificatul de absolvire (bacalaureatul) și au început să fie utilizate noi modele în predarea disciplinelor. Școlile normale au fost reorganizate, pentru a spori pregătirea învățătorilor, pentru aceștia fiind înființată „Biblioteca pedagogică”, a cărei activitate fiind tipărirea traducerilor din literatura pedagogică. Un element de noutate l-a reprezentat, de asemenea, și introducerea lucrărilor agricole în programele școlare, Haret fiind de părere că „învățătorul să fie sătean el însuși și prin urmare să păstreze iubirea pământului și deprinderea de a-l lucra”.

În 1903, numărul anilor de studiu a fost ridicat de la 5 la 6 ani. Examenul de capacitate a fost și el, de asemenea, reorganizat, probele pur teoretice fiind înlăturate, în locul acestora fiind introduse probe practice.

Sporirea localurilor de școală a fost determinată prin intermediul circularelor sale repetate – între 1897 – 1910 s-au ridicat în toată țara 2.343 școli, 1.980 dintre acestea în perioada în care Spiru Haret a ocupat funcția de ministru. Gratuitatea unor cărți necesare școlilor nefiind posibilă în lipsa fondurilor de la bugetul de stat și al comunelor, Spiru Haret a decis ca editarea lor să fie făcută de Minister, pentru a fi mai ieftine.

Haret este cel care a înființat grădinițele de copii în România, prima dintre acestea fiind dechisă la 1 decembrie 1897. Dedicându-și întreaga sa activitate progresului în educație, Haret a creat școli de adulți și cantine pentru copii săraci, fiind, totodată, și promotor al turismului școlar. În 1904, a înființat Școala Superioară de Arhitectură și Comisia Monumentelor Istorice.

 

Sfârșitul vieții

A profesat până în 1910, când se pensionează – cu toate acestea, a continuat să țină prelegeri de popularizare la Universitatea Populară.  În același an, a publicat la București și Paris lucrarea ,,Mecanica socială”, fiind prima dată când a utilizat matematica pentru a explica fenomenele sociale.

La data de 17 decembrie 1912, la 61 de ani, Spiru Haret a încetat din viață.

 

Câteva dintre citatele celebre ale lui Spiru Haret, iubitor de patrie și promotor al educației:

  1. Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara.
  2. Căutăm să apropiem școala de popor, să o facem să fie iubită și respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune și sănătoase pentru înălțarea și întărirea neamului.
  3. Civilizația este fructul unei bătălii neîncetate și în orice bătălie înfrângerea e posibilă, la fel ca și victoria.
  4. Patria nu este numai pământul din care scoatem rente. Patria o face și limba și istoria, și religia și tradițiile. A da cu piciorul în toate acestea, este a se lepăda cineva de patria sa.
  5. Plec din viață cu mulțumirea că nu am pierdut vremea și că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit și în marginea puterilor mele fizice și intelectuale.

 

Sursă foto: www.digibuc.ro Almanahul „Societăţii Scriitorilor Români”, 2, 1913 & Wikipeadia

 

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Spiru_Haret

www.enciclopediaromaniei.ro

 

 

În urmă cu 96 de ani, în luna februarie, lua naștere, la Iași, Fundațiunea “Regele Ferdinand I” – o fundație culturală înființată la inițiativa regelui, pentru a marca împlinirea vârstei de 60 de ani de către acesta. În prezent, Palatul Fundațiunii Universitare “Regele Ferdinand I” găzduiește Biblioteca Centrală Universitară “Mihai Eminescu” din Iași.

 

11 februarie 1926

Scopul și modul de administrare ale Fundațiunii au fost decise printr-o lege publicată în 11 februarie 1926, respectiv așezământ cu persoană juridică de drept public având o activitate culturală. Tot atunci s-a stabilit și modul de finanțare – o dotare inițială de la bugetul statului în valoare de 200.000.000 de lei la care s-au adăugat ulterior și donații ale unor particulari.

 

 

Printre obiectivele Fundației regăsim – acordarea de burse de studii în țară și în străinătate și oferirea de ajutoare pentru procurarea de cărți elevilor și studenților care nu dispuneau de mijloace financiare, organizarea și subvenționarea cercetărilor științifice privitoare la cunoașterea țării sau acordarea de ajutoare Academiei Române. Pentru realizarea acestor scopuri, și nu numai, au fost create în Iași două structuri subalterne: Fundația Universitară “Regele Ferdinand I” și Institutul cu internat pentru educația fiicelor de ofițeri. Cel din urmă a funcționat sub denumire Institutul de Educațiune “Regina Maria” – pentru acesta, regina donând casa în care locuise în timpul Primului Război Mondial la Iași, casa Cantacuzino-Pașcanu. Pentru a adăposti sediul Fundației Universitare, în 1928 s-a decis cumpărarea unui teren viran pe strada Carol colț cu strada Păcurari. Ulterior, au mai fost achiziționați încă 1200 de metri pătrați din terenul aflat în proprietatea Bisericii “Cuvioasa Parascheva”, din vecinătate.

 

Concurs pentru planurile clădirii

Un concurs pentru stabilirea planurilor clădirii a fost lansat, iar câștigătoare au fost cele ale arhitectului Constantin Iotzu. O clădire monumentală în stil neoclasic a fost înălțată între anii 1930-1934, fațada fiind executată în piatră masivă de Rusciuk, în timp ce la etaj se afla un balcon cu coloane ionice. Patru grupuri statuare – Dragoș Vodă și Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul și Ferinand, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir, Ștefan cel Mare și Carol I – urmau să fie amplasate în golurile dintre coloanele fațadei sau între coloanele aparente din interior. În cele din urmă, statuile voievozilor au fost plasate în parcul de lângă clădire, motivul acestei decizii ținând de temeri legate de capacitatea de rezistență a construcției. În 1970, statuile au fost mutate în vecinătatea Casei de Cultură a Studenților din Iași. Două dintre ele, însă, cea a lui Carol I și cea a lui Ferdinand I, au fost înlocuite cu statui reprezentându-i pe Ioan Vodă cel Viteaz și Petru Rareș.

Dispunerea pe fațada clădirii a unor medalioane în relief cu efigiile regelui și reginei, medalioane distruse ulterior, dar și cu efigiile unor personalități marcante ale spiritualității românești, precum Ion Neculce și Gheorghe Asachi, Titu Maiorescu și Bogdan Petriceicu Hașdeu. Mihai Eminescu și Ion Creangă, A.D.Xenopol și Miron Costin, Vasile Conta și Petru Poni a fost, de asemenea, prevăzută în planurile câștigătoare.

 

 

Naționalizarea clădirii după al Doilea Război Mondial

După al Doilea Război Mondial clădirea, ridicată pentru a adăposti sediul Fundațiunii Universitare „Regele Ferdinand I”, dar și biblioteca acesteia, săli de expoziție și birouri, a fost, însă, naționalizată. În ea a fost mutată Biblioteca Universității, iar prin fuziunea fondurilor celor două biblioteci a fost creată Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Chiar și după 1946, anul dispariției oficiale a Fundației, ieșenii au continuat să numească “La Fundație” locul unde se află Biblioteca Centrală Universitară, statuia poetului Mihai Eminescu și grupul statuar al voievozilor, loc ce poartă numele de Piața Mihai Eminescu.

 

Bibliografie:

www.arhiva.bzi.ro și Wikipedia

 

Surse foto: Biblioteca Centrală Universitară Mihai Eminescu Iași

 

 

A absolvit Facultatea de Litere și Științe Sociale din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, iar, de 15 ani, lucrează în învățământ. Din 2011, anul în care s-a mutat la București, face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, o școală despre care afirmă că i-a fost ca o mângâiere atunci când era departe de casă. Despre rolul profesorului în formarea viitorilor adulți, despre valori, despre momentele de bucurie și despre ce îl învață, la rândul lor, elevii pe profesor, am discutat cu doamna profesor Andra Elena Pasmangiu.

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Ideea de a deveni profesor s-a înfiripat în mintea mea încă din clasele gimnaziale, când am decis să dau admiterea la Colegiul Național „Spiru Haret” din orașul natal, Târgu Jiu, la specializarea educatori-învățători. I-am admirat foarte mult pe profesorii din școala gimnazială și modul în care interacționau cu noi, astfel că ideea că și eu aș putea să am această profesie a venit de la sine. În liceu am întâlnit profesori dedicați care m-au determinat să continui pe acest drum, chiar dacă nu a fost întotdeauna unul ușor. Susținere în alegerile mele am avut întotdeauna și din partea părinților mei.

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Alegerea profesiei mele a fost determinată de relația pe care am stabilit-o cu profesorii de-a lungul anilor de studiu, motiv pentru care consider că un cadru didactic este dator să fie un model în viața elevilor săi. Este un sentiment aparte când întâlnești foști elevi care îți spun povești cărora la momentul respectiv, ca adult, nu le-ai dat foarte mare importanță și, cu toate acestea, pentru ei a contat enorm că au fost ajutați.

 

Pentru mine este o bucurie să știu că pot să contribui la formarea caracterului noii generații

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le transmiteți elevilor dvs.?

Consider că pe lângă cunoștințele teoretice pe care trebuie să le oferim elevilor, aceștia au nevoie să învețe de la profesor cum să fie responsabili, altruiști, prietenoși, cum să acționeze în anumite situații din viața lor. Ei sunt viitorul nostru, așadar pentru mine este o bucurie să știu că pot să contribui la formarea caracterului noii generații.

 

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de învățătoare?

Prima zi ca învățătoare a fost cu emoții, fiindcă am realizat că această profesie implică o responsabilitate uriașă, dar îmi aduc aminte că am fost și foarte bucuroasă pentru că reușisem să devin ceea ce îmi propusesem cu câțiva ani în urmă. Era unul dintre obiectivele pe care mi le stabilisem și reușisem să-l realizez.

Pentru prima dată am predat la clasa I, vârstă la care elevii nici nu știau să deosebească manualul de limba română de cel pentru matematică, moment în care mi-am dat seama că, indiferent de numărul orelor de practică pedagogică, la clasă mereu vei întâmpina situații noi pe care va trebui să le rezolvi spontan și creativ.

 

Desfășurați programe/activități speciale axate pe învățare și dezvoltare a abilităților cu elevii dvs.?

De-a lungul timpului am avut șansa să „cresc” trei generații de elevi, fapt ce mi-a dat ocazia să observ parcursul lor de învățare, să îmi dau seama care dintre activitățile inițiate la clasă au fost eficiente pentru progresul elevilor, care au rămas în mintea lor aducându-le bucurie. Am constat că noțiunile teoretice îmbrăcate într-o poveste frumoasă, uneori testate chiar de mânuțele lor au avut cel mai mare succes. Activitățile practice necesită multă muncă pentru procurarea și pregătirea materialelor, organizarea elevilor care devin curioși, nerăbdători, dar aduc multe zâmbete și entuziasm.

Un proiect care a fost pe placul elevilor mei în anul școlar anterior, ei fiind în clasa a III-a atunci, a constat în amenajarea unui colțișor de grădină în care au plantat tot felul de legume pe care le-au îngrijit de-a lungul a trei anotimpuri. A fost o perioadă în care am reușit să le observ comportamentul în afara orelor efectuate în clasă, când stau așezați în bănci.

Am pornit de la stabilirea unor responsabilități pentru fiecare în parte, pentru că de data aceasta „materialul didactic” cu care lucram era viu și orice greșeală a noastră ne putea costa viața unei plăntuțe. Implicarea copiilor în acest proiect a schimbat dinamica grupului și a restabilit relațiile din cadrul lui. De atunci, au văzut cu alți ochi plăntuțele existente la ferestrele clasei noastre și au înțeles necesitatea lor. În acest an școlar ne pregătim să dăm din nou viață acestui proiect care ne-a adus atât de multă bucurie.

 

Consider că, dacă reușești să le demonstrezi copiilor că informația pe care vrei să le-o transmiți le va fi necesară în viață, ai reușit să le captezi interesul

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Consider că, dacă reușești să le demonstrezi copiilor că informația pe care vrei să le-o transmiți le va fi necesară în viață, ai reușit să le captezi interesul. În prezent, există informații despre orice și la îndemâna oricui, acum rolul profesorului fiind acela de  a filtra materialul care ajunge la copii, de a le arăta spre ce anume este benefic pentru ei să-și canalizeze atenția și energia.

Atenția lor este centrată pe dispozitivele electronice, fapt pe care l-am transformat într-un avantaj atunci când am început să folosim telefoanele sau tabletele în activitățile de la clasă, ajungând chiar să avem o zi pe săptămână dedicată acestora.

Pandemia ne-a determinat să lucrăm foarte mult timp online și atunci mi-am dat seama că elevii erau deja familiarizați cu unele aplicații pe care acum eram condiționați să le utilizăm pentru a ne putea desfășura orele.

 

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Fiecare generație de copii vine cu avantajele și dezavantajele timpului în care trăiește. Depinde numai de profesor să găsească o cale de a ajunge la sufletul și mintea lor.

 

Care sunt pasiunile dvs.? Ce vă place să faceți, cum vă relaxați când aveți puțin timp liber?

În timpul liber îmi place să citesc, activitate care se împarte pe mai multe planuri pentru că mereu sunt în căutare de cărți noi și interesante pentru elevii mei, dar citesc și cărți din domeniul educației. Cărțile care m-au pasionat încă din liceu au fost cele de dezvoltare personală pe care le-am descoperit pentru prima dată la biblioteca din orașul natal. În acea perioadă nu se vorbea despre starea de bine a elevului, a omului în general, fiind informații absolut noi și în afara contextului în care trăiam.

 

Respectul reciproc – o calitate însușită de la o vârstă mică, este, consider eu, o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos toată viața

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

De-a lungul anilor, de la elevii mei am învățat că atunci când le-ai făcut o promisiune ești dator să o îndeplinești pentru a nu le pierde încrederea, am învățat că ei imită comportamentul cadrului didactic și atunci ești responsabil ca în fața lor să fii un model demn de urmat.

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Relația pe care am intenționat să o stabilesc între mine și elevii mei s-a bazat întotdeauna pe respectul reciproc. Însușită de la o vârstă mică, aceasta este o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos toată viața, în toate relațiile pe care le vor stabili cu persoanele din jurul lor.

 

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Timpul pe care îl petrec cu elevii mei este întotdeauna presărat cu momente emoționante, amuzante și pline de bucurie. E dificil să numesc o singură amintire din toți acești ani, dar pot să spun că un moment emoționant pentru mine, cred că și pentru ei, îl reprezintă serbările școlare, în principal serbarea de Crăciun. Atunci pun într-o scenetă toate cunoștințele, abilitățile și emoțiile pe care le-au dobândit și, oarecum, rezultatul muncii lor și al meu se vede mai clar, iar acest lucru mă bucură foarte mult.

 

 

 

Acum 157 de ani, în 28 ianuarie 1865, „Asociația culturală Ateneul Român” a luat naștere la inițiativa lui Constantin Esarcu, a lui Nicolae Kretzulescu și a lui Vasile Alexandru Urechia. Cei trei și-au propus atingerea unui obiectiv clar definit – să construiască în București o clădire pentru a celebra artele, științele și cultura românească. Asociația a avut filiale în numeroase orașe din țară, scopul acesteia fiind unul axat pe educație – inițiatorii urmăreau educarea clasei sociale de mijloc, cu ajutorul cursurilor și conferințelor publice. Constantin Esarcu a declarat la acea vreme că toate activitățile societății sunt „pentru popor și, repet, pentru popor”.

 „Dați un leu pentru Ateneu!” este bine-cunoscutul îndemn la care inițiatorii au apelat pentru a strânge banii necesari pentru construirea edificiului cultural, autoritățile de la acea vreme nedorind să se implice.

Înainte ca Palatul Ateneului să fie construit, asociația și-a desfășurat activitatea într-un salon al Ministerului Instrucțiunii, aflat în reședința prințului Constantin Ghica.

Palatul Ateneului Român a fost clădit cu banii strânși în urma organizării unei loterii naționale. 500.000 de bilete în valoare de un leu au fost vândute cu ajutorul amintitului îndemn popular, „Dați un leu pentru Ateneu!”, apel ce s-a transformat într-o lecție de unitate și de trezire a conștiinței naționale.

 

 

A durat mai bine de 20 de ani pentru a strânge fondurile necesare, construcția edificiului începând abia în 1886. Albert Galleron, arhitect francez, este cel care a conceput planurile clădirii, după cercetările științifice și indicațiile lui Alexandru Odobescu. În programul pentru clădirea edificiului Ateneului Român, Esarcu a explicat: „Aspectul va fi monumental, dar simplu, înlăturându-se orice decorațiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferințe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice. Sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane.”

Doi ani mai târziu, în 1888, construcția clădirii era doar parțial finalizată, din cauza lipsei de fonduri. Lucrările durează până în 1897, însă în tot acest timp, în sălile Ateneului au avut loc conferințe, expoziții de pictură și concerte ale Societății Filarmonice Române.

 

Stilul arhitectural

Construit în stilul neoclasic, cu elemente de decorare tipice arhitecturii franceze de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ateneul Român are o înălțime de 41 m. Fațada clădirii este un peristil cu lățimea de 48 m, ce include șase coloane cu înălțimea de 12 m, care susțin un fronton triunghiular, identice din punct de vedere al dimensiunilor cu cele ale Erechteionului din Atena.

Cinci medalioane în mozaic se află sub peristil, reprezentând mari domnitori ai țării – Neagoe Basarab, Alexandru cel Bătrân, regele Carol I al României, Vasile Lupu și Matei Basarab.

În interiorul clădirii, bolta sălii este ornată cu elemente zoo și antropomorfe în relief policromat aurit, inspirate din basmele populare românești.

Pereții sălii poartă o frescă cu o lungime de 75m și înălțime de 3 m, realizată în 1938 de către pictorul Costin Petrescu în tehnica al fresco, ce reflectă momente importante din istoria națională, în 25 de episoade.

Ateneul Român face parte din patrimoniul european și, începând din 2004, este înscris în Lista Monumentelor Istorice.

 

Constantin Esarcu (1836 – 1898)

În 7 noiembrie 1864, C. Esarcu a fost numit profesor la catedra de zoologie și botanică din cadrul Universității din București, pe bază de decret. În semn de apreciere pentru ampla activitate culturală desfășurată, în 1884, Esarcu este ales membru corespondent al Academiei Române. Întrebat despre scopul științelor naturii, Esarcu a afirmat că cel mai înalt scop al acestora este “de a răspândi în spirite mai multă lumină, în inimi mai multă moralitate, demnitate și independență de caracter”.

Întrebat despre propria persoană, Esarcu s-a autocaracterizat – „sunt dintre aceia care nu au multe idei și nu urmăresc multe scopuri deodată, dar când îmi intră o idee în minte, ea mă cuprinde, mă domină, mă urmărește și nu-mi dă pace până când nu o realizez”, afirmație ce susține determinarea de care acesta a dat dovadă pentru construirea Palatului Ateneului Român.

 

Ateneului Român îi las întreaga mea avere

 

Importanța Ateneului Român pentru Esarcu este evidențiată în testamentul acestuia. În 1898, acesta nota: „M-am gândit totdeauna la mijloacele care pot angrena mai bine dezvoltare conștiinței naționale în câmpul ideilor de literatură, arte și științe. Călăuzit de acest gând, am înființat împreună cu alți oameni de bine, iubitori ai neamului nostru, Ateneul Român și Societatea, pentru învățătura poporului român, având amândouă aceste instituții în vederea cultivării părții intelectuale a ființei umane. Pentru ca acest scump gând să nu înceteze odată cu stingerea mea din această viață, am hotărât să las Ateneului Român întreaga mea avere”.

 

V. A. Urechia, om al acțiunii

A fost numit profesor de istorie și literatură română la Universitatea din București prin același decret ca Esarcu, în urma încheierii studiilor la Paris și Madrid. În 1860, Urechia se remarcă prin solicitarea obligativității școlare pentru copiii de ambele sexe, grădinițe pentru copii, școli pentru toate categoriile de vârstă, școli superioare pentru ingineri, arhitecți și mecanici. În același an, colaborând îndeaproape cu M. Kogălniceanu, cei doi realizează raportul pentru fondarea Universității din Iași. Hașdeu a notat despre rolul important jucat de către Urechia în cultura românească – „cele mai multe instituții culturale la noi se datorează direct sau indirect lui Urechia. Pornirea firească a lui nu era spre cugetare, ci spre acțiune.”

 

 

Nicolae Kretzulescu, membru fondator al Academiei Române

Descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu, Nicolae Kretzulescu a fost medic, diplomat și membru fondator al Academiei Române.  Din poziția de președinte al consiliului de miniștri (prim-ministru), s-a ocupat de unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției Generale a Arhivelor Publice și crearea unui Consiliu al Instrucțiunii Publice.

„Noul edificiu al Ateneului are menirea de a deveni un templu de știință, artă și cultură”, sublinia în cuvântarea rostită cu prilejul punerii pietrei de temelie a Ateneului Român Nicolae Kretzulescu, amintind receptivitatea cu care cetățenii României au răspuns apelului: “Aceasta denotă în ce măsură poporul nostru este doritor de viață morală și intelectuală. Civilizația spre care aspirăm trebuie să se întemeieze pe muncă serioasă, înfrățire și liniște a spiritului”.

 

Surse foto:

Schița Ateneului Român, arhitect Galleron și Afiș Loteria Ateneului – www.historia.ro

Interior Ateneul Român – www.gustdeguvernare.ro

 

Bibliografie:

www.historia.ro, RADOR, www.enciclopediaromaniei.ro, www.lectiadeistorie.ro

 

 

 

Construită cu mult timp înainte de amenajarea Parcului Carol, o clădire superbă și cu o istorie foarte bogată iese în evidență, păstrându-și frumusețea în ciuda trecerii timpului. Este vorba de Casa Bosianu, locul ce l-a adăpostit pe Alexandru Ioan Cuza chiar în vremurile în care se pregătea Unirea Pricipatelor Române de la 1859. Vila a aparținut lui Constantin Bosianu (1815-1882), jurist de seamă, a cărui contribuție a schimbat cursul istoriei.

 

Constantin Bosianu, jurist de prestigiu

Născut la 10 februarie 1815 în București, Constantin Bosianu provenea dintr-o familie boierească, fiind fiul paharnicului Andrei Bosianu. A studiat Dreptul, la Paris, unde și-a obținut doctoratul, urmând ca în 1851 să revină în țară. De-a lungul vieții sale s-a remarcat drept un profesor apreciat, jurist de prestigiu și om politic stimat.

Constantin Bosianu a ocupat numeroase funcții cheie pe tot parcursul vieții. Barbu Știrbei, principele domnitor, domn al Țării Românești între 1849 și 1856, l-a desemnat director al Eforiei Școlarelor, arătându-și astfel aprecierea față de rezultatele obținute de acesta. Drept răsplată pentru susținerea afișată pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Bosianu a ocupat numeroase funcții în conducerea noului stat român – a fost premier al României, director al Ministerului Justiției, Președinte al Senatului, conducând, mai târziu, Controlul Obștesc din Departamentul Finanțelor. A fost prim decan al Facultății de Drept din București, iar în 1879 a devenit membru al Academiei Române.

 

Casa Bosianu, clădire cu detalii arhitecturale aparte

Plin de livezi și vii la jumătatea secolului XIX, sudul Capitalei l-a atras pe Constantin Bosianu, Dealul Filaret fiind locul unde acesta a decis să-și construiască conacul mult visat. Un detaliu interesant despre viile din zona Dealul Filaret este că acestea au dat numele actualei străzi Șoseaua Viilor.

Bosianu a apelat la un remarcabil arhitect, Luigi-Ludovic Lipizer (1824-1864), originar din Triest, Italia, pentru a-i proiecta casa. Lipizer a proiectat, de-a lungul timpului, numeroase case și biserici în București și Târgoviște, una dintre cele mai cunoscute fiind Casa Librecht-Filipescu, actuala Casă a Universitarilor din București.

Construită în stilul neogotic între anii 1853 și 1859, Casa Bosianu se remarca prin detaliile ferestrelor, camere octogonale, turnul de observație sau scara de piatră de la intrare cu o porțiune mai înaltă pe treapta de jos, pentru a ajuta doamnele să urce cu ușurință în trăsuri sau domnii să încalece caii, detaliu ce se regăsește și la alte clădiri din București, precum Palatul Suțu.

În prezent, Casa Bosianu găzduiește Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române, începând cu data de 1 octombrie 2010 imobilul fiind clasat drept monument istoric.

 

Casa Bosianu și Unirea Principatelor Române

Constantin Bosianu a pus la dispoziție casa sa, devenind locul unde se țineau întâlnirile secrete în cadrul cărora se pregătea Unirea Principatelor. Mai mult decât atât, Casa Bosianu a jucat rol de adăpost pentru Cuza chiar înainte de a fi ales domn și în Țara Românească.

Susținător dedicat al lui Cuza și consilier personal al acestuia, Bosianu a votat în 24 ianuarie 1859 pentru alegerea lui Cuza drept domnitor al Țării Românești din postura sa de membru al Adunării Elective a Munteniei. În semn de apreciere pentru intensa determinare de care a dat dovadă, după înscăunare, domnitorul Cuza l-a răsplătit pe Bosianu, numindu-l judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, în 1862, și vicepreședinte al Consiliului de Stat, în 1864. Un an mai târziu, Bosianu a fost numit ministru la Departamentul de Interne, Agricultură și Lucrări Publice și președinte al Consiliului de Miniștri, funcții pe care le va ocupa pentru o perioadă de timp mai scurtă de 6 luni, prezentându-și demisia din cauza atacurilor politice ce îl aveau în prim plan și nu dădeau semne de încetare.

Cu toate că Bosianu a ocupat aceste funcții pentru o scurtă perioadă, inițiativele legislative ale acestuia se remarcă în istorie. Legea organizării judecătorești, legea pensiilor pentru funcționarii civili și pentru gradele militare inferioare, legea lucrărilor publice, legea privind regularizarea și canalizarea Dâmboviței pentru prevenirea inundațiilor, legea rurală sau legea instrucțiunii publice – toate acestea au luat naștere la inițiativa lui Bosianu.

 

Sfârșitul vieții lui Bosianu

În casa sa din sudul Capitalei, Constantin Bosianu a început să editeze, în 1871, revista “Dreptul”, cea mai veche publicație juridică românească ce se mai publică chiar și în prezent. Academia Română l-a desemnat membru în 1879 pentru activitatea sa științifică, instituția fiind cea care a anunțat și decesul marelui jurist la data de 22 martie 1882.

Perioada comunistă și cutremurele, printre care și cel din `77, și-au pus puternic amprenta asupra imobilului, deteriorându-l treptat. În 1992, sub îndrumarea arhitectului Octavian Dimitriu, clădirea a fost restaurată, însă nu în totalitate. În prezent, Casa Bosianu necesită o nouă restaurare, fiind necesară, de asemenea, și reconsolidarea,  trecerea timpului punându-și ușor, ușor amprenta asupra imobilul cu rol-cheie în istoria României de astăzi.

 

Sursă foto:

Foto copertă –  www.digibuc.ro

Foto Constantin Bosianu – www.galeriaportetelor.ro, deținător MNIR

 

Bibliografie:

www.descopera.ro, www.aiciastat.ro

 

 

Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 172 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poet, prozator, publicist și dramaturg, considerat de critici a fi poetul național al României, supranumit „Luceafărul poeziei românești”. Ales post-mortem membru al Academiei Române, Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

Născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești, jud. Botoșani, Mihai Eminescu (Eminovici) este cel de-al șaptelea copil din cei 11 ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici, parte a micii nobilimi țărănești. Între 1850 și 1858 a copilărit la Ipotești și Botoșani, amintirile din acea perioadă a vieții sale fiind ulterior relevate în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram și O, rămâi.

A urmat cursurile școlii primare la Cernăuți, ulterior fiind sufler, traducător și copist de librete în trupa de teatru a lui Ștefan Tardini. În 1866 își face debutul prin publicarea poeziei De-aș avea în revista Familia de la Budapesta, a cărui director este Iosif Vulcan, cel care îi schimbă pentru totdeauna numele de familie, din Eminovici devenind Eminescu.

În 1868 se stabilește la București, unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale și devine din nou sufler și copist la Teatrul Național din București, urmând ca în 1869 să înceapă să studieze la Universitatea din Viena, unde o cunoaște pe Veronica Micle. La Viena a urmat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legată. Tot acolo l-a cunoscut și pe Ioan Slavici.

În 1869 formează, alături de alți tineri creatori, cercul literar „Orientul”, al cărui obiectiv era culegerea de poezii populare și documente referitoare la istoria țării. Eminescu era responsabil de regiunea Moldovei.

În anul 1872 a revenit în țară și s-a stabilit la Iași, frecventând întâlnirile Junimii. În toamna acelui an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor, unde a stat până în 1874. A frecventat cursuri de filozofie, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie la Universitatea din Berlin.

Revine la Iași, unde nu reușește să ocupe postul de profesor de filozofie a Universității, postul fiind rezervat lui Titu Maiorescu, Ministru al Educației Naționale la acel moment, pentru că nu deținea titlul de doctor, criteriu necesar pentru ocuparea acelui post. A fost numit însă director al Bibliotecii Universitare, pe care, cu totală dedicare, o reorganizează pe baze științifice.

1870 marchează anul în care Mihai Eminescu a început să își aducă contribuția la Convorbiri literare, revista cenaclului Junimea din Iași. A publicat Călin. File de poveste, Venere și Madonă, Epigonii, basmul Făt Frumos din lacrimă, Mortua est.

 

 

Pentru o scurtă perioadă de timp a predat filozofie și limba germană la un institut din Iași, fiind numit inspector școlar. Căderea guvernului conservator a făcut ca noul ministru să îl destituie din funcție, astfel că Mihai Eminescu a rămas doar cu prietenia cu Ion Creangă, pe care o prețuiește până la sfârșitul vieții.

Profund afectat de pierderea mamei sale în august 1876, publică poemul Strigoii, ale cărui teme principale sunt magia și metempsihoza, frecvent întâlnite în opera sa.

Se stabilește la București și lucrează ca redactor la Timpul începând cu 1877, unde redactează articole politice și eseuri, iar în 1883 publică poemul Luceafărul. În același an, poemul apare în Almanahul Societății Studențești România Jună din Viena ce va fi reprodus în Convorbiri Literare.

În 1881 este publicată Scrisoarea I în Convorbiri literare din 1 februarie. Scrisoare a II-a apare în 1 aprilie, iar Scrisoarea a III-a la 1 mai.

În vara anului 1883, Mihai Eminescu suferă primul atac de nebunie și este internat într-un sanatoriu din București, iar ulterior la Viena. Trei ani mai târziu, în 1886, va fi internat din nou la  Mănăstirea Neamț, apoi la Botoșani, Viena și București.

După doar 39 de ani de viață, la 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viață la sanatoriul doctorului Suțu din București. Cu toate că nu se cunoaște exact cauza decesului său, cel mai des motiv menționat este sifilisul, pentru care nu exista leac la acea perioadă.

În 17 iunie 1889 are loc înmormântarea poetului la Cimitirul Bellu din București.

Garabret Ibrăileanu spunea despre Mihai Eminescu: “Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală – a sufletului daco-roman cu cultura occidentală. El, vagabondul, lipsit de diplome școlare, feciorul lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești, este eroul culturii noastre moderne. Aceasta se poate întrevedea chiar numai prin argumentul lingvistic. Comparați limba din poeziile lui cu limba oricărui scriitor român și veți vedea că la niciunul elementul autohton nu s-a îmbinat atât de armonios cu cuvintele noi, expresia fuziunii perfecte a sufletului național cu gândirea europeană.”

Câteva dintre cele mai frumoase și pline de însemnătate citate ale lui Mihai Eminescu:

  1. Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex.
  2. Adevărul este crud, dar numai el folosește.
  3. Oamenii se împart în două categorii: unii caută toată viața și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.
  4. Totul ia timp și timpul ia tot.
  5. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
  6. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ. Dumnezeu e în inima noastră.
  7. Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o măsoară după interesul său.
  8. Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în față și a recunoaște adevărul.
  9. Câți oameni sunt într-un singur om? Toți atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții.
  10. Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are.

 

Bibliografie:

Encicliopediaromaniei.ro
Geo Vasile în 100 cei mai mari scriitori români, ediția a II-a revizuită, lucrare elaborată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, editura Lider

 

 

Cine este Adrian, ce pregătire ai și cu ce te ocupi în prezent?

Sunt Adrian Luță, am terminat Facultatea de Teologie, sunt licențiat și masterand în Artă Sacră și doctor în Filologia Artei. Sunt profesor de pictură la Palatul Copiilor din Râmnicu Vâlcea, de 10 ani predau, în timpul liber sunt pictor de biserici și artist stradal. Începând de anul acesta voi face un nou doctorat, la Arte, la Timișoara, unde voi pregăti teza de doctorat pe Artă Stradală.

 

Cum de ai ales să studiezi Arta Sacră? Ce te-a împins către această direcție?

Eu sunt a treia generație de pictori – bunicul meu a fost pictor de biserici, tata tot pictor de biserici, iar eu sunt tot pictor de biserici la bază. Deși îmi place ceea ce fac, îmi place să și ies din partea ce implică sacralitate și să mă axez și pe partea mai modernă.

 

Ce biserici ai pictat?

Am și pictat, am și restaurat – la Mănăstirea Snagov, la biserica din satul Plopu, Ploiești, la Biserica Sf. Dumitru din Vâlcea. Am pictat și în București, am lucrat la câteva șantiere de pictură, când eram la facultate trebuia să mergem pe mai multe șantiere de pictură ca să facem practică.

 

 

Ai intrat în Cartea Recordurilor pentru că ai realizat cea mai mare pictură stradală pe panouri de plexiglas acasă, în Râmnicu Vâlcea. Cum a luat naștere acest proiect?

E o poveste foarte interesantă. Înainte să pictez eu, acolo erau foarte multe accidente rutiere, din cauza faptului că nu se vedeau panourile, fiind transparente. În plus, multe panouri erau măzgălite cu mesaje foarte urâte. Ideea de a le picta a aparținut Primăriei Râmnicu Vâlcea. Am auzit de proiect și m-au dus și mi-am depus dosarul. M-au selectat să pictez aceste panouri, cerința lor fiind ca ele să aibă un scop estetic, dar și practic. Am stabilit o tematică, am decis să pictez toate clădirile și monumentele istorice care au existat și încă mai există în Râmnicu Vâlcea. Să fie și plăcut ochiului, să aibă și partea utilă, să nu mai fie accidente, să aibă și un scop turistic, să promovăm orașul. Mi-a luat aproximativ 7-8 luni, cu tot cu pauze aproape 1 an. Am denumit proiectul Pagini vechi din istoria Vâlcei – toate panourile sunt pictate cu nuanțe de crem, ocru, în așa fel încât să sugereze că sunt pagini de istorie. Toamna și iarna panourile se văd foarte bine – iarna zici că sunt dintr-o poveste și toamna se îmbină foarte bine cu peisajul. Însă în curând le voi schimba. Am evoluat și vreau să fac o evoluție și a picturii de acolo. Voi picta peste ele – aceleași monumente, doar că voi folosi alte nuanțe – turcoaz, albastru, verde, voi încerca acum să le îmbin cu primăvara și vara.

 

Folosești culori speciale, care să dureze mai mult?

Da, folosesc culori speciale, eu am dat garanția pentru pictură 80 de ani. Mai sunt oameni răi, care vin și scrijelesc picturile și atunci trebuie să vin să le refac. Un incident neplăcut a fost când a nins și sarea mi-a afectat pictura și mereu a fost nevoie să merg să o repar. Așa mi-a venit ideea să o schimb cu ceva nou, ca să arăt că arta evoluează odată cu pictorul. M-am gândit că dacă pictura ține 80 de ani, cu aceleași imagini devine monotonie și e plictisitor. Așa că dacă o schimb o dată la 10, 15 ani, lumea are ocazia să vadă ceva nou și astfel vreau să păstrez elementul de noutate.

 

Când vedeam un om că merge trist pe stradă și se uita la o pictură de-a mea și devenea mai vesel, mai fericit, cumva mă ambiționa să muncesc.

 

Cum au reacționat oamenii din oraș, lăsându-i la o parte pe cei care au fost împotrivă? Pentru că știu că a existat o categorie de public care a fost împotriva muncii tale.

Oamenii au reacționat foarte bine, le-a plăcut. Sunt unii oameni care cred că eu am făcut milioane, miliarde din pictura respectivă. Nu a fost așa. M-a ajutat Primăria cu materiale, am primit și bani, într-adevăr, este un lucru pe care l-am recunoscut public, însă în nici un caz miliarde. Am pictat pe frig, pe ploaie, m-am și îmbolnăvit, ca să mă încadrez în data limită de finalizare a lucrării de un an. Uneori mi-a fost greu, am avut porțiuni pe care le-am pictat stând direct pe stradă, pe carosabil. Toate picturile au fost realizate manual, cu pensula, nu cu spray-ul, nu este graffiti.

 

Ce te-a ajutat să reziști, să continui, la ce te gândeai când îți era frig, când ai răcit și totuși ai continuat să pictezi cele 58 de panouri de plexiglas?

Zâmbetul, mulțumirile oamenilor și pasiunea m-au făcut să continui. Când vedeam un om că merge trist pe stradă și se uita la o pictură de-a mea și devenea mai vesel, mai fericit, cumva mă ambiționa să muncesc. Și mulțumirile oamenilor m-au făcut să fiu așa, să pictez. Crede-mă, cât am stat în frig .. nu regret nici măcar un pic, pentru că știam că după ce voi termina oamenilor le va plăcea. Oamenii m-au încurajat, iar pentru mine asta a contat foarte mult. Încurajările lor mi-au dat putere de muncă. Mă simțeam foarte împăcat cu mine, chiar mi-a plăcut foarte mult.

 

 

Știu că lucrezi la o icoană pe sticlă, despre care se spune că este cea mai mare din lume.

Da, pictura este cea mai mare pe sticlă din lume. Eu am cercetat și am aflat că cea mai mare icoană pe sticlă a fost pictată de o româncă din Brașov, o icoană de 1,20 x 70 cm. Icoana la care eu lucrez este formată din trei bucăți de geam, fiecare având 2x3m, formând un triptic. Aș vrea să intru cu ea în Cartea Recordurilor pentru două recorduri: cea mai mare icoană pe sticlă din lume și cel mai mare triptic din lume.

 

Unde o pregătești, ai un atelier?

Primăria mi-a oferit un spațiu de lucru, la Grădina Zoologică din Râmnicu Vâlcea. Am avut ceva peripeții cu icoana – de exemplu, când am transportat-o, unul dintre geamuri mi s-a spart în mână. Lucrez de vreo 2 ani la icoană. Un personaj de pe icoană, un sfânt, are capul de mărimea unui deget mare de la mână. Este greu de lucrat pe geam, trebuie să folosești culori speciale, trebuie să fii atent la proporții, dar încet, încet o termin.

 

Ai lucrat singur la icoană?

Am lucrat împreună cu elevii mei de la Palatul Copiilor, a fost o muncă de echipă. Am întrerupt lucrul la ea pentru că ea a fost făcută din bani proprii și a fost destul de dificil, pentru că a costat destul de mult. Doar o bucată de geam costă în jur de 2.000 lei, la care se adaugă costurile de transport, rama, culorile, m-a dus destul de mult. Dar sper să o finalizez în cele din urmă. Estimez că va mai dura încă vreo 2-3 ani până să o termin, pentru că și lucrez în acest timp, mai am și alte proiecte, este nevoie să gestionez și viața personală, pentru că vreau să îmi fac și eu o familie în timp.

 

S-a întâmplat să existe un moment mai special, să visezi că trebuie să pictezi ceva anume?

Da, de exemplu pe una dintre lucrările pe care le-am făcut am visat-o cu o seară înainte. Am făcut o lucrare la Craiova, am pictat la un loc de joacă pentru copii foarte mare, ZAO Parc. Eu de obicei vorbeam și cu patronii, ce ai vrea să pictăm aici, și nu ne sincronizam. M-am dus acasă, am zis renunț, asta e, nu am ce să fac, nu am inspirație și am visat într-o noapte că trebuie să pictez chestia asta și uite că așa a fost. Este o lucrare de vreo 500 mp, o pictură 3D. Nu am simțit oboseala când am lucrat la ea, mi-a luat vreo 2 săptămâni să o fac. O puteam termina și mai repede, însă în acea perioadă eu și predam, în timpul săptămânii predam, iar la sfârșit de săptămână veneam să pictez la Craiova.

 

Aduc bucurie oamenilor, asta îmi umple sufletul de mulțumire

 

Ce te-au învățat elevii tăi de-a lungul anilor? Ce îi înveți tu pe ei este deja evident.

În primul rând m-au învățat să îi respect mai mult. Îi respectam și înainte, dar acum îi respect și mai mult. M-au învățat ce înseamnă munca de echipă, eu nu știam ce înseamnă munca de echipă lucrând mereu singur. M-au învățat ce înseamnă un nucleu, adică să îți formezi un grup. Mai tot timpul ei învață de la mine și eu învăț de la ei, facem schimb de informații pe partea tehnică a picturii. Îmi place să lucrez cu ei, îi învăț tehnici noi, particip cu ei la concursuri, fac expoziții cu lucrările lor, mă duc în tabără cu ei, îmi place să îi învăț.

 

Care ți-e cel mai drag proiect?

Cel cu panourile, primul meu proiect. Am o amintire foarte frumoasă, pentru că de fiecare dată când pictam acolo mă întâlneam și vorbeam cu oamenii. Mi-am făcut foarte mulți prieteni așa. Când era frig, unii oameni îmi aduceau ceai ca să mă încălzesc, alții s-au oferit să mă ajute cu bani, cu materiale, alții mă felicitau în fiecare zi, a fost foarte frumos. Dacă aș putea, aș da timpul înapoi, ca să mai pot să fac asta din nou.

 

 

Cum alegi tematica lucrărilor tale?

Tematica pentru toate proiectele pe care le-am făcut a fost stabilită împreună cu Primăria, cu reprezentanții Primăriei, cu oameni de cultură. Mulți cred că eu pictez de capul meu, dar de fapt nu este așa. De exemplu, locul în care am pictat câteva desene animate – am ales să le pictez acolo pentru că în spate este un loc de joacă pentru copii. Eu țin foarte mult cont și de zonă, mă adaptez acesteia, astfel încât pictura să fie perfect integrată cu spațiul.

 

De ce faci tot ceea ce faci?

Pentru a aduce bucurie oamenilor, asta îmi umple sufletul de mulțumire.

 

Care este legătura ta cu Dumnezeu?

Una destul de puternică. Tot timpul când m-am rugat la Dumnezeu, Dumnezeu m-a ajutat. Simt că este lângă mine și la bine și la rău, simt asta. Și când termin un proiect, îi mulțumesc – Doamne, mulțumesc că mi-ai dat inspirație. Simt de multe ori că inspirația vine de la El. Am avut momente când nu am avut inspirație și am încercat să mi-o caut, dar nu am reușit. Și de fiecare dată când contemplam și mă gândeam la Dumnezeu și mă închinam simțeam că vine inspirația. Fără Dumnezeu nu aș face nimic. El îți dă putere.

 

Eu cred că Dumnezeu ne-a dat nouă cel mai frumos dar, ne-a dat arta de a crea.

 

Din ce îți iei inspirația, în general?

Îmi vine din senin.

 

Ai avut vreun moment când te-ai gândit că vrei să faci altceva, când erai mic, sau dintotdeauna ai știu că asta vrei să faci?

Dintotdeauna. De când am fost mic am crescut numai cu pensule și cu culori. E frumoasă arta, e ceva aparte.

 

Contează să faci ceea ce îți place?

Am observat că oamenii care fac ce le place parcă atunci stabilesc comuniunea cu Dumnezeu. Când faci ce îți place atunci simți că mai există încă ceva, altceva ce mai ai în tine.

 

Arta reprezintă cheia de la cușca în care este prins sufletul omului, este singura metodă prin care te poți exprima.

 

Ce înseamnă arta pentru tine? Ce trezește arta în tine?

Sufletul. Pentru mine arta este un mijloc prin care îți arăți sufletul, prin care transmiți un mesaj, prin care arăți ce ai tu în tine închis. Arta reprezintă cheia de la cușca în care este prins sufletul omului, este singura metodă prin care te poți exprima. Cred că arta este un dar dat de la Dumnezeu omului. Eu cred că Dumnezeu ne-a dat nouă cel mai frumos dar, ne-a dat arta de a crea. Cumva pictorul este instrumentul prin care Dumnezeu pictează, este instrumentul prin care ne arată ce este cel mai frumos în lume. Este aparte.

 

Cine te-a inspirat când erai mic?

Sursă de inspirație am avut în gimnaziu și liceu, când studiam artiștii – DaVinci, Michelangelo. În schimb, când eram mic, mic, eram fascinat de culori, mă întrebam de ce albastru este cum este, de ce roșu este cum este, ce se întâmplă dacă le combini, cum se obțin culorile, eram fascinat de toate aceste lucruri. Luam cu mâna culoare și o puneam pe pânză și mă uitam la ea, analizam textura, cum curge, ce frumos se combină culorile. Eram fascinat de nuanțe, de tonuri. După ce am învățat să citesc și să scriu i-am studiat foarte mult pe DaVinci și Michelangelo.

 

Dar acum, cine te inspiră?

Am mai mulți pictori care mă inspiră acum. Adrian Ghenie îmi place foarte mult. Îmi mai place foarte mult și Picasso. În top 5 intră și Gaudi, el m-a inspirat recent. De asemenea, Frida mă inspiră, simt că am avut ceva de învățat de la ea, în special pe partea de portretistică, construcție, am studiat-o foarte mult. Și Van Gogh, bineînțeles.

 

Lucrez la cel mai mare mozaic din lume, va fi pe o distanță de 15 km

 

Ce planuri ai pentru 2022?

Lucrez acum la un proiect foarte mare, cu mozaic. Am ales să fac cu mozaic pentru că are garanție foarte mare în timp, ține 100 și ceva de ani, e din marmură și rezistă mai mult în timp. M-am inspirat când am fost în Barcelona și am văzut parcul Güell, de Gaudi. Tot parcul, în mare parte, e îmbrăcat în mozaic, din bucăți de ceramică și marmură. Vreau să fac și eu la mine aici, în Vâlcea, pe o distanță de 15 km – va fi cel mai mare mozaic din lume.

 

În acest moment al vieții tale, din punct de vedere personal și artistic, ce cauți?

În ceea ce mă privește, la mine este un mix între pictura laică și cea religioasă, sacră, le-am experimentat pe amândouă. În acest moment încerc să caut, deși este utopic, nemurirea prin artă, caut longevitatea artei. Îmi doresc ca o lucrare să fie cât mai longevivă, să țină cât mai mult timp, tocmai din acest motiv am trecut de la pictură la mozaic. Pictura este o variantă mai ieftină a mozaicului, prima formă de artă a fost mozaicul. În Istanbul, la Biserica Sfânta Sofia, găsim mozaic de 1000 de ani. Romanii, de asemenea, abordau foarte mult mozaicul. S-a descoperit mozaic și de acum 2000, 3000 de ani, intact. Este cea mai longevivă formă de artă. Pictura după 60-80 de ani se cam duce, mozaicul tinde către nemurire cumva.

 

 

Credit foto: Radu Florian Crețu

Sursă fotografii: https://www.facebook.com/AdrianLutaArtist/?ref=page_internal

 

Construită acum peste 170 de ani, Școala Centrală a funcționat de-a lungul vremii sub diverse denumiri, printre care și Pensionul Domnesc de Fete, instituția fiind, inițial, dedicată educației fetelor din elita bucureșteană.

Istoria Școlii Centrale se scrie începând cu 19 martie 1851, când domnitorul Barbu Știrbey a aprobat prin edict domnesc înființarea unui “Pensionat Domnesc de Demoazele”. Primele eleve care au urmat cursurile instituției au fost fiicele unor înalți demnitari cărora statul, în semn de recunoaștere și recompensă, le asigura în mod gratuit o educație de grad ridicat pentru copiii lor. Elevele care aveau vârsta între 7 și 11 ani beneficiau de o bursă anuală de 60 de galbeni, iar primele 13 bursiere au fost șase fete de ofițeri și 7 fete din mari familii boierești.

În 20 noiembrie 1852 școala a fost deschisă oficial. Acesta este momentul în care este pusă piatra de temelie a actualei instituții numită Școala Centrală, ce în timp se va remarca drept echivalentul feminin al liceului Sf. Sava, întemeiat cu trei decenii în urmă. În cadrul școlii se studiau limbile română (valahă), franceză și germană, științe (religie, geografie, istorie universală și aritmetică), precum și arte (caligrafie, desen, dans, muzică, lucru de mână). În plus, fetele beneficiau de cursuri practice de economie domestică, bucătărie, croitorie și cusutul hainelor și lenjeriei. Toate acestea aveau scopul de a le pregăti pe fete pentru viața de familie. În 1861, regulamentul de funcționare a internatului, ce conținea reguli stricte, obligatorii atât pentru eleve, cât și pentru familiile din care proveneau, a fost aprobat.

 

 

Școală de elită din punct de vedere intelectual

Regulamentul de funcționare prevedea ca fiecare elevă să aibă o uniformă de toată ziua și una diferită pentru participarea la examene și adunări importante. În funcție de vârstă, uniformele erau diferențiate, însă toate își păstrau caracterul sever. Elevele cu vârsta între 10 și 14 ani aveau rochie în pătrățele roșii și albe, lungă până sub genunchi, cu un sorț lung negru, guler brodat și fundă neagră, iar de un nasture al șorțului atârna un lanț cu cheile de la dulapuri și pupitre. Elevele din cursul superior, cele cu vârsta între 15 și 18 ani, aveau aceeași uniformă, dar în pătrățele gri cu alb, având astfel un aer mai elegant și serios, cele din ciclul primar având obligativitatea de a li se adresa cu „domnișoară”. Indiferent de rolul în instituție – director, portar, profesor, elev, fiecare avea sarcini precise, de la care nu se putea abate. De exemplu, portarul avea obligația de a nu lăsa pe nimeni să intre sau să iasă din internatul Pensionului după ora 22:00. Profesoarele erau obligate să doarmă cu elevele în dormitor, pentru a se asigura că toate regulile sunt respectate, în timp ce cheia de la dormitor trebuia ținută la loc sigur. Guvernantele participau la orele de meditație, la programul de rugăciune și erau responsabile cu inspectarea garderobei elevelor.

Florica Dimitrescu, lingvistă română, membru de onoare al Academiei Române din 2011, a declarat în cartea lui Adrian Majuru, „Copilăria la români”: „Școala Centrală – care a fost o școală de elită din punct de vedere intelectual, din punctul de vedere al obligației de a învăța – a fost și o școală democrată. Acolo am învățat, fără a cunoaște cuvântul, ce înseamnă «democrație» (…) Pentru interne, soneria zbârnâia dimineața la ora șase; urma forfota spălatului, îmbrăcatului, așezării lucrurilor la loc; Coboram în sufragerie pentru ceai – la subsol – în rând, câte două, la șapte fix, (…). Cele cinci ore de curs de dimineața, întrerupte de sonerie pentru scurte recreații de zece minute și una singură de douăzeci, se încheiau cu un nou mers la masă în rând, la ora unu; după prânz, “recreația mare” dura până la ora 15, în larga curte-grădină de câte ori o permitea vremea.(…). În clase apoi, ne făceam lecțiile pentru a doua zi, până la 5 când soneria anunța o nouă recreație de o jumătate de ceas; reîncepea atunci pregătirea lecțiilor, numită “meditație”, până la cina de la ora șapte, imediat urmată de urcarea în dormitor unde lumina se stingea cel mai târziu la 9. (…) Timp de patru ani şi jumătate am fost internă și trebuie să spun că acest program, respectat cu strășnicie, mi-a creat impresia unei ordini universale pentru tot restul existenței.”

 

 

Peste 170 de ani de schimbări, timp în care instituția a rezistat și înflorit

Locul de funcționare al instituției s-a schimbat de-a lungul anilor, cursurile fiind ținute în locații precum Casa lui Manuc, Casa Turnescu, unul dintre palatele familiei Ghica, până când, în 1890, Ion Mincu a construit actualul edificiu al Școlii Centrale.

Între 1916 și 1918, în timpul ocupației germane, Școala este transformată în spital, iar ulterior devine sediul poștei. Cursurile au fost reluate abia în septembrie 1918, după ce în iarna anului 1917 întreg mobilierul din lemn a fost folosit drept combustibil. Anterior, întreg materialul științific (instrumente și colecții științifice), mai puțin biblioteca, dispăruseră.

În 1924, instituția este denumită Școala Secundară de Fete, gradul doi internat, urmând ca în 1928 să fie denumită Marica Brâncoveanu, după soția domnitorului Constantin Brâncoveanu. Tot în 1928, la inițiativa doamnei director Elena Rădulescu-Pogoneanu, în prezența principesei Elena, mama Regelui Mihai, a principesei Olga a Greciei, a reprezentanților Președintelui Consiliului de Miniștri și a Ministrului Instrucțiunii Publice, au fost sărbătoriți 76 de ani de la întemeierea școlii, momentul reprezentând o recunoaștere a întregii activități desfășurate până atunci de către instituția de învățământ.

După ce Elena Rădulescu-Poganeanu s-a pensionat, la conducerea școlii vine Elena Malaxa, care va ocupa această funcție pentru aproape un deceniu. Cu sprijin financiar din partea soțului său, aceasta a demarat lucrări de modernizare și consolidare a instituției, transformând corpul de clădire ce juca rolul de locuință pentru directoare în bibliotecă cu săli de lectură pentru profesoare și eleve și construind ieșirea din sala mare de festivități spre actuala stradă Jean Louis Calderon. În perioada conducerii doamnei Elena Malaxa, școala își recapătă denumirea de dinainte de 1924, Școala Centrală de Fete, nume inscripționat pe fațada principală a clădirii de către Ion Mincu.

 

În 1948, Elenei Malaxa îi este interzis să mai profeseze de către autoritățile comuniste. Perioada sumbră a afectat nu doar cultura românească, ci și Școala Centrală, comuniștii impunând un sistem de învățământ restrictiv. Urmează o perioadă cu schimbări multiple pentru instituția de învățământ. Începând cu 1952, pentru 17 ani, Jana Christu a ocupat funcția de director al Școlii Centrale. Modelul sovietic de organizare a fost preluat inclusiv în ceea ce privește învățământul, astfel că, pentru o perioadă de 10 ani, sistemul de notare folosit a fost cel de la 1 la 5 (1952-1957), iar lucrările care nu erau conforme cu ideologia partidului au fost cenzurate. Situația s-a îmbunătățit abia după apariția politicii de îndepărtare de Moscova a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În 1953, instituția devine Școala Medie nr. 1, moment până la care liceul funcționase în sistem mixt, urmând ca între 1954-1956 să poarte denumirea de Școala Medie nr. 10. Începând cu 1956, pentru 46 de ani, școala poartă numele de Zoia Kosmodemianskaia – inițial Școala Mixtă Zoia, ulterior Liceul de Fete nr. 10 (1965-1968). În perioada 1968 – 1976 școala se numește Liceul nr. 10, Georgeta Vasile fiind director (1969-1875). Ulterior, între 1976 și 1977 denumirea școlii este Liceul Real Umanist, urmând ca în perioada 1977 și 1989 numele școlii să fie Liceul de Filologie – Istorie Zoia Kosmodemianskaia. Mioara Zdrafcovici a ocupat funcția de director în perioada 1975-1984, iar ulterior, până în 1989 Georgeta Smeu.

Datorită directorilor ce au dat dovadă de curaj și inteligență precum Mioara Zdravcovici, în 1977 s-au putut serba 125 de ani de funcționare a Școlii Centrale. Pentru a marca acest moment, au fost organizate spectacole, simpozioane, conferințe, ocazie cu care vechii elevi și profesori s-au reunit.

În timpul dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceaușescu, în cadrul școlii au funcționat două ateliere, unul de confecții și unul de cusut covoare, ambele situate în strada Dervari. În 1990, după căderea regimului comunist, fostul Pension Domnesc de Fete devine Școala Centrală, nume purtat și astăzi.

Printre foștii elevi ai Școlii Centrale regăsim nume precum Maia Morgenstern, Adrian Păunescu, Olga Tudorache, Monica Ghiuță, Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

 

 

Surse foto: www.cnscb.ro și MNIR

 

Bibliografie:

www.cnscb.ro

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/povestea-pensionului-domnesc-locul-fetele-boierilor-invatau-ajunga-mume-familie-reguli-stricte-lectii-impuneau-domnisoarelor-1_55156048448e03c0fdf73c0f/index.html

 

 

2021 a fost un an plin de încercări pentru mulți dintre noi, dar să nu uităm că întotdeauna există și o parte bună, oricât de greu ne-ar putea fi uneori să o identificăm. Acum, cu pași mărunți, dar repezi, 2022 deja se apropie. Vom păși într-un nou an, mai bun din toate punctele de vedere, sperăm.

Vă invit să reflectați asupra a ceea ce ați trăit și simțit pe parcursul întregului an. Gândiți-vă ce emoții vreți să luați cu voi în 2022 și ce alegeți să lăsați în trecut. În ajun de an nou, vă doresc tuturor liniște, înțelepciune, putere să iertați, claritate în gândire și sentimente, puterea de a identifica partea plină a paharului și multă sănătate. Fiți blânzi cu voi și iertați-vă pentru tot. Iubiți-vă, ca să-i puteți iubi la rândul vostru pe cei din jur. Faceți bine, pentru că el va reveni înzecit înapoi, sub diferite forme.

Celebrarea intrării într-un nou an este una dintre cele mai vechi sărbători, momentul fiind marcat de mai bine de 4000 de ani. Fiecare țară are pentru aceasta propriile tradiții și obiceiuri, iar România nu face excepție, originea lor găsindu-se în vremurile de demult.  Unele dintre acestea s-au uitat, însă. Dar cele care s-au păstrat sunt respectate cu mândrie. Moștenite de la bătrâni, dăinuind, astfel, de secole, obiceiurile și tradițiile prezente încă în viețile noastre poartă o încărcătură aparte, sunt simbol al bogăției spirituale colective.

Anul nou, prin multitudinea de tradiții asociate cu acesta, reprezintă un moment de renaștere, de alungare a spiritelor rele, un moment ce dă speranță. După perioada Crăciunului, caracterizată de colinde și tradiții specifice, intrarea într-un an nou este însoțită de tradiții generale, precum și de obiceiuri locale, respectate atât de cei tineri, cât și de vârstnici.

Marcarea intrării într-un an nou începe cu Revelionul, o petrecere în compania celor dragi cu dans, mâncare, băutură, artificii și obiceiuri specifice la miezul nopții dintre ani. În strânsă legătură cu Anul Nou sunt și Plugușorul, Sorcova, Ursul, Capra sau Calendarul cu ceapă. Care este semnificația acestor tradiții și obiceiuri, ce se ascunde, de fapt, în spatele lor?

Măști – Toate tradițiile ce implică jocul în grup sunt caracterizate de purtarea de măști, care mai de care mai interesantă, împodobită cât mai colorat, ce diferă în funcție de zona geografică.

Moldova – este regiunea în care se păstrează cele mai multe obiceiuri de Anul Nou – grupuri de băieți îmbrăcați în costume tradiționale colindă din casă în casă și joacă în ritmul fluierăturilor și al strigătelor, făcând urări de bine.

Sorcova – poate cel mai des întâlnit obicei de Anul Nou, practicat în special de cei mici. Sorcova reprezintă o nuia învelită în hârtie multicoloră, împodobită cu flori din hârtie colorată. Cu ajutorul acesteia, cei mici sorcovesc – fac urări de bine, sub formă de poezie, pentru care sunt răsplătiți cu dulciuri și bani. Sorcova joacă rolul unei baghete magice, ce are calitatea de a transmite sănătate și tinerețe celui sorcovit.

Plugușorul – obicei practicat de români din cele mai vechi timpuri, ce are la origine un ritual de manifestare pentru obținerea unei recolte bogate. Copiii sunt cei care pornesc Plugușorul și umblă din casă în casă, făcând urări de bine, în schimbul cărora primesc fructe, dulciuri sau bani. Cel care conduce grupul are un baston îmbrăcat în alamă, împodobit cu ciucuri colorați, reprezentând puterea și autoritatea.

Capra – Jocul caprei, în timpul căruia capra coordonează toate celelalte personaje. Cel care joacă rolul caprei are o mască fie din lemn, fie din material textil, ce are maxilarul inferior mobil, pentru a fi tras cu o sfoară, pentru a se mișca în timpul jocului. Pe mască mai regăsim panglici multicolore, flori, două cornițe, toate acestea fiind fixate într-un băț lung până în pământ. Cei care joacă capra sunt acoperiți de țesături lungi, într-o singură culoare, făcând ca masca să fie obiectul care iese cel mai mult în evidență.

Ursul – Joc moștenit de la geto-daci, care considerau ursul un animal sacru. Jocul ursului, cel mai des întâlnit în prezent în Bucovina, reprezintă cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măști ce se desfășoară în grup. Urșii, având pe cap o mască confecționată din blănuri și piei provenite de la diverse animale (uneori chiar de la urși), organizați în grupuri de câte 10-15 personaje, joacă la comanda ursarilor îmbrăcați în haine colorate, aceștia fiind responsabili de ritmul jocului, pe care îl setează cu ajutorul tobelor.

Calendarul cu ceapă  – obicei provenit din zona Hunedoarei, ce are scopul de a arăta cum va fi vremea în fiecare lună din anul abia început. În noaptea de Anul Nou, 12 foi de ceapă sunt întinse, câte una corespunzătoare lunilor anului. În fiecare foaie de ceapă se pune câte o jumătate de linguriță de sare, urmând să fie lăsate pe masă până în dimineața zilei de 1 ianuarie. În lunile în care sarea s-a topit din foaia de ceapă se așteaptă ploi, iar în cazul în care sarea nu s-a topit, acest lucru arată că acele luni se așteptă să fie secetoase.

 

 

Alte tradiții întâlnite la români în noaptea de Anul Nou:

  • Conform tradiției, în noaptea de Revelion trebuie să fie făcut mult zgomot pentru a alunga toate spiritele rele. În plus, unii români țin în buzunar o căpățână de usturoi, cu scopul de a-i feri de ghinion.
  • O superstiție de Revelion este aceea că în ultima zi din an, precum și în 1 ianuarie, este bine să nu facem cheltuieli și să nu aruncăm gunoiul, pentru că, odată cu el aruncăm afară din casă și norocul.
  • O altă superstiție spune că prima persoană care trece pragul unei case va influența mersul întregului an – de obicei, bărbații bruneți sunt considerați aducători de noroc în noul an și sunt invitați să treacă primii pragul casei
  • Un obicei din popor spune că fetele nemăritate trebuie să pună în ajunul Noului An un fir de busuioc într-un vas cu apă, cu o ramură de măr și cu un bănuț. În timpul nopții, fetele își vor visa alesul cu care urmează să se căsătorească.
  • La trecerea dintre ani, la miezul nopții, ușa casei trebuie să fie deschisă, pentru a-i permite anului vechi să iasă, iar celui nou să intre.
  • Un alt obicei (mai) recent apărut la români este sărutul sub vâsc la miezul nopții, pentru a fi însoțiți de dragoste pe tot parcursul anului.
  • Este bine ca în momentul trecerii în noul an să purtăm o haină nouă, dar și ceva roșu, pentru a avea noroc și pentru a atrage toate energiile pozitive.
  • În noaptea de Anul Nou este bine să avem în buzunar câteva boabe de grâu, pentru a fi feriți de foamete. Totodată, este bine să avem și bani în buzunar, pentru a ne merge bine tot anul.
  • La miezul nopții, este important să ne punem o dorință și să întâmpinăm noul an cu încredere și speranță că dorința ni se va întâmpla și că vom avea parte doar de lucruri bine.

 

La mulți ani! Un An Nou plin de bine!

 

Sursa foto: www.facebook.com/AsociatiaMuzeulJucariilor

Ajuns în satul Lada din județul Teleorman în 2010, primul lucru pe care preotul paroh Florin Danu l-a făcut a fost construirea gardului parohiei. A continuat cu identificarea nevoilor comunității formată din 400 de localnici și astfel a renovat și construit case pentru trei familii cu mulți copii care locuiau în condiții precare. Ulterior, și-a propus să aducă la realitate ideea care i-a venit încă de când era ajutor de preot la București – dacă vreodată va avea propria parohie, va construi un centru social și o cantină pentru nevoiași. A înființat Asociația Mana Cerească și, prin multă muncă și dăruire și cu ajutorul donațiilor din partea persoanelor fizice și de la companii, a reușit să realizeze ceea ce și-a propus.

Când a început construcția propriu-zisă, preotul a lansat apeluri în mediul online, pe Facebook – donează o bară sau trei cărămizi, iar oamenii au reacționat treptat. Pe parcurs, preotul Danu a postat fotografii cu evoluția lucrărilor și astfel oamenii au devenit mai deschiși, mai încrezători. Din dorința de a-i ajuta pe cei din jur, preotul Danu a inițiat campaniile „Îmbracă un copil de Paște” și „Căutăm Moș Crăciun” – copiii scriu scrisori cu ceea ce își doresc, iar părintele le postează pe Facebook. Oamenii aleg una dintre scrisori, pregătesc un pachet și astfel pun zâmbetul pe fața unui copil. La început a fost greu, însă pe parcurs, preotul Danu a trimis poze cu copiii ținând pachețelele în brațe și astfel a câștigat încrederea comunității online care îl urmărește. Acum, scrisorile se dau în doar câteva minute – Facebook fiind în prezent principalul canal de promovare al Asociației Mana Cerească.

Cu toate că nu a reușit încă să atingă rata de succes pe care și-o dorește în ceea ce privește interesul copiilor din Lada față de învățătură, preotul Danu continuă să îi încurajeze pe toți tinerii să învețe. Pe doi dintre studenții din sat i-a susținut cu tot ce au avut nevoie – le-a cumpărat telefoane, laptopuri, pentru a-i ajuta să obțină cele mai bune rezultate. Preotul Danu și-a propus ca toți cei care au rezultate bune la învățătură să fie răsplătiți – i-a dus în excursii în Europa, i-a premiat, i-a remunerat, i-a dat exemplu celorlalți copii din sat. Astăzi, în satul Lada găsim olimpici, studenți la Drept și Medicină – o situație total diferită față de momentul în care părintele Danu s-a alăturat parohiei Lada acum 11 ani.

Preotul paroh, recunoscut pentru acțiunile sale de amploare prin care vine în ajutor semenilor, își continuă misiunea. În 2020, părintele a dus în tabără pe litoral 57 de copii – 95% dintre ei nu văzuseră niciodată marea și a lansat campania „Încalță un copil!”, un apel public către cei care doresc să ajute, reușind astfel să asigure o pereche nouă de încălțăminte pentru 82 de copii cu vârsta între 3 și 19 ani.

În 2021, la începutul lunii martie, părintele Danu a anunțat demararea unui proiect de prevenție în sănătate, prin încheierea unui parteneriat cu un centru privat de servicii medicale. Prin intermediul acestuia, femeile au putut beneficia gratuit de ecografii mamare, abdominale și de tiroidă. La scurt timp după anunțul făcut pe Facebook, preotul Danu a primit 40 de cereri. În septembrie, proiectul „Satul meu curat!” , lansat pentru prima dată, s-a bucurat de un real succes – în două ore, părintele Danu împreună cu o parte din beneficiarii Centrului Social Sf. Nectarie, au strâns 30 de saci de gunoi aruncat pe marginea drumului.

Iar planurile preotului Paroh Danu nu se opresc aici.

 

 

Cum a luat naștere Asociația Mana Cerească?

Asociația Mana Cereasca a fost înființata în anul 2011 și a luat naștere pentru a veni în sprijinul comunității din localitatea Lada unde sunt preot de 11 ani. Asociația are ca scop ajutorarea familiilor nevoiașe, a bătrânilor și a altor persoane care necesita orice fel de ajutor.

 

 

De când ați pășit pentru prima dată în Lada ați reușit să realizați foarte multe – un centru social, o cantină, un centru de îngrijire pentru bătrâni, plus multe altele, toate având obiectivul de a-i sprijini pe cei care au mare nevoie de ajutor. Ați făcut toate aceste lucruri singur?

Anul acesta am reușit sa finalizam casa socială nr. 2 în care locuiesc bătrâni singuri și neputincioși, am construit 3 case pentru 3 familii și am renovat două case afectate în urma unor incendii. Avem 10 angajați și 5 voluntari, împreună lucrăm pentru binele comunității.

 

Spuneți-ne mai multe despre acțiunile prin care îi ajutați pe cei din comunitate.

Cantina socială oferă zilnic o masă calda pentru copii și bătrâni din satul Lada și vecinătate, peste 80 de porții. La Centrul de îngrijire bătrâni Sfinții Martiri Brâncoveni avem 25 de bătrâni care sunt cazați, majoritatea de pe stradă, unde li se oferă 3 mese și două gustări, medicamente și tot ce e necesar. Plătim costuri lunare pentru câțiva copii – internat, cămin, transport, plătim taxe la facultate pentru câțiva studenți, oferim burse pentru cei cu rezultate bune la învățătură, ajutăm familiile nevoiașe cu alimente, medicamente, lemne, oferim suport financiar pentru diverse intervenții chirurgicale și tratamente.

 

 

Care este cel mai de amploare proiect la care lucrați și ce alte planuri aveți pentru 2022?

Cel mai de amploare proiect ar fi Centrul de îngrijire bătrâni Sfinții Martiri Brâncoveni unde avem ridicate 3 locuințe sociale, 2 funcționează, iar a 3-a este la roșu.

Pentru anul viitor ne dorim să construim o anexă la cele 3 case, care va avea bucătărie, sală de mese, cameră frigorifică, depozit, să deschidem o linie de preparare gem, dulceață, zacuscă și sa reușim să dotăm clădirile cu panouri fotovoltaice

 

 

Atras inițial de parașutism, viața i-a rezervat un alt parcurs lui Teo. A urcat prima dată pe munte în timpul liceului, moment în care drumețiile, cățăratul și alpinismul l-au cucerit pentru totdeauna. 20 de ani mai târziu, relația lui Teo cu munții este la fel de apropiată – este ghid montan și antrenor de alpinism. De-a lungul timpului a cucerit unii dintre cei mai înalți munți ai lumii, de fiecare dată cu și mai mult entuziasm. Vf. Lenin (7134m), Vf. Pumori (7161m), Vf. Nanga Parbat (8126m), Vf. Everest (8848m) sunt doar câteva dintre reușitele sale.

Munții oferă senzația de putere, te fac să te simți umil mult mai des și astfel ajungi să te cunoști mai bine, poți fi cu adevărat sincer cu tine, este de părere Teo. Ruta West Rib de pe vârful McKinley (6194m) din Alaska, ruta Salathe Wall din El Capital, precum și vârful Khan Tengri (6995m) din Tien Shan – sunt trei expediții care au avut un impact major asupra parcursului său, i-au modelat drumul în alpinism, oferindu-i o altă perspectivă asupra sa – i-au arătat și i-au dat încredere în ceea ce poate realiza. Despre cum l-a cucerit alpinismul și ce-i oferă munții, despre eșec și ce a învățat de-a lungul anilor, într-un interviu cu Teofil Vlad.

 

Cine este Teo și ce-l motivează?

Sunt alpinist, ghid montan și antrenor de alpinism. Mă motivează să urc munți, să escaladez pereți, să descopăr locuri exotice și să întâlnesc oameni din diverse colțuri ale lumii.

 

 

Când și cum te-a cucerit alpinismul? Îți aduci aminte momentul când ai decis că asta îți dorești să faci, să cucerești cei mai înalți munți din lume?

În liceu am luat contact cu drumeția, apoi cu cățărarea și, ulterior, cu alpinismul. Făceam la nivel incipient mai multe activități care îmi ofereau provocări fizice și mentale și am realizat că nu poți ajunge prea departe dacă îți împrăștii energia în prea multe direcții. Învățam pentru admiterea la facultate imediat după bacalaureat și urma o săptămână de salturi cu parașuta la un aeroclub de stat. Era al doilea sezon de salturi pentru mine. După primele salturi, câțiva colegi s-au accidentat și instructorii au decis că trebuie să mai facem instrucție, să mai dăm examene, iar asta însemna zile în care nici nu săream, nici nu învățam, nici nu eram pe munte. Atunci am renunțat la parașutism și mi-a fost clar că nicio altă activitate nu se compară cu alpinismul pentru mine. A fost un moment în care am prioritizat.

 

Ce îți oferă munții?

Senzația de putere. Sincer. E o senzație de care omul are nevoie, eu accept asta. Evident că muntele te face mult mai des să te simți umil și atunci pot să zic că în munți poți să te vezi mai bine așa cum ești și să fii cu adevărat sincer cu tine.

 

Am învățat să mă bucur de lucruri simple, de momente

 

Ce te ajută să mergi mai departe când simți că nu mai poți?

Uneori ambiția, uneori dorința de supraviețuire, uneori orgoliul, uneori chiar nu e cazul să mai mergi și uneori chiar nu mai poți. Știu că se poartă sloganurile motivaționale, dar în alpinismul pe care îl practic eu nu e loc de ele, trebuie să ai grijă de tine și nu mereu e acolo cavaleria care să te scoată din belea. Așa că sunt momente când faci și cale întoarsă.

 

Ce îți oferă satisfacție și îți aduce bucurie?

Simt satisfacție când reușesc să îmi ating obiectivele atât pe munte, cât și în viața de zi cu zi. Mă bucur când pot împărtăși starea mea de bine, când pot să îi bucur cumva pe cei dragi, când văd bucurie în jur – am învățat să mă bucur de lucruri simple, de momente. Viața nu este liniară și merită să trăiești cu bucurie momentele ei.

 

Am învățat cât de fragili suntem, că muntele nu este nici bun, nici rău, este indiferent și nu îi pasă de CV-ul tău

 

Ce te-au învățat munții despre tine, de-a lungul anilor?

Am învățat cât de fragili suntem în fața munților, cât de mult contează atât pregătirea, cât și norocul, atât credința în tine, cât și hazardul. Am învățat că muntele nu este nici bun, nici rău, este indiferent și că muntelui nu îi pasă de CV-ul tău.

 

În 2019 ai cucerit cel mai înalt vârf din lume, Vf. Everest – privind în urmă, ce ți-a adus cea mai mare bucurie – ascensiunea sau momentul când ai ajuns în vârf?

Momentul când am ajuns jos în tabăra de bază în siguranță. Multe lucruri pot merge rău acolo sus și am simțit că mereu a trebuit să mă descurc în situații neplanificate în acea tură.

 

Care îți este cea mai dragă expediție?

Am în cap trei momente: ascensiunea pe Khan Tengri, 6995m, în 2004, parcurgerea versantului Rupal al vârfului Nanga Parbat, 8126m, în 2013 și ruta nouă deschisă pe Pumori, 7161m, în 2018.

 

Care sunt munții tăi de suflet?

Peretele Văii Albe din Bucegi, zona Călțun din Făgăraș, Dolomiți și Anzii din Peru.

 

Care este următoarea provocare pentru tine? Fie ea în strânsă legătură cu alpinismul sau nu.

În ianuarie voi merge în Anzi având ca obiectiv Aconcagua, 6962m. Visez să urc, poate iarna viitoare, pe Vinson, cel mai înalt vârf din Antarctica. În paralel, mă gândesc să dezvolt o activitate lucrativă complementară celei de ghid montan.

 

Știi să apreciezi altfel succesul când ai văzut că nu e garantat

 

Ce este eșecul pentru tine?

Aș vrea să dau un răspuns convențional, „o sursă de învățare”. Uneori chiar înveți din eșec, dar alteori e doar frustrare, disperare, necunoscut, sunt multe întrebări la care nu afli mereu răspunsul. Alteori te bucuri de experiență și de atmosferă, indiferent de rezultat. Dar eșecul face parte din alpinism, din viață. Știi să apreciezi altfel succesul când ai văzut că nu e garantat.

 

Ce ți-ai dori să spui și nu ai avut încă ocazia să o faci în cadrul unui interviu?

Multe dintre realizările de care sunt mândru se datorează prietenilor cu care am făcut echipă pentru a le atinge. Uneori ei sunt cei care au venit cu motivația pe care eu nu o aveam, alteori ei m-au susținut pe ultimii 10% care sunt și cei mai grei, când simțeam că nu mai pot sau cei care au dus greul în momente când eu mă simțeam nesigur.

Teo este unul dintre susținătorii Asociației Climb Again, a cărei viziune este de a o oferi o șansă la o viață normală copiilor și tinerilor cu nevoi speciale.  Încă din 2014, Climb Again organizează sesiuni gratuite de terapie prin escaladă, kinetoterapie și consiliere psihologică pentru copii și tineri cu dizabilități: deficiență de vedere, de auz, tulburare de spectru autist, tulburări locomotorii, deficiențe asociate. Expediția pe Vârful Everest a dedicat-o Asociației Climb Again, pentru a-i ajuta pe membrii Lotului Național de Paraclimbing să aibă vizibilitatea și susținerea necesară pentru a continua să se cațăre, în ciuda faptului că mulți dintre componenții Lotului au capacitate de vedere de doar 2-3%.

 

 

Ce înseamnă proiectul Expediția Viva Everest pentru tine?

Proiectul Viva Everest a fost menit să promoveze, prin ascensiunea mea pe Everest, activitatea sportivilor cu dizabilități de la Climb Again. Pentru mine înseamnă mulțumirea că pe de-o parte am pus umărul la cauza lor, iar pe de altă parte bucuria că mi-am îndeplinit un vis vechi de douăzeci de ani, acela de la cuceri vârful Everest.

 

Ce sfat le dai celor care acum descoperă alpinismul?

Să se instruiască temeinic, să acorde atenție pregătirii formale, să aibă curaj să viseze.

 

Sursă fotografii: Facebook Teofil Vlad – https://www.facebook.com/teofil.vlad

 

 

Eveniment tradițional de Buna Vestire – Aripi de iubire

 24 martie 2022 | Eveniment
Nedezmințind această tradiție, care numără mai bine de 20 de ani, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” vă invită vineri, 25 Martie, începând cu ora 12:00,  la un eveniment dedicat MAMEI, la Sărbătoarea  de Buna Vestire. Cu acest prilej, va...

Avocatul Traian Vuia, pionier al aviației românești și mondiale

 18 martie 2022 | Mari români
În urmă cu 116 de ani, la 18 martie 1906, lângă Paris, la Montesson, se ridica de la sol, în premieră, primul aparat de zbor autopropulsat din lume. Aeroplanul automobil „Vuia I” a accelerat pe o distanță de 50 de metri, s-a ridicat la o înălțime de...

Cea mai veche biserică din București

 11 martie 2022 | Memorie
În inima capitalei, în centrul istoric, găsim cea mai veche biserică din București. Biserica Sfântul Anton – Curtea Veche a fost construită acum mai bine de 450 de ani. Lăcașul a rezistat testului timpului, în ciuda a numeroase cutremure și incendii...

Dragobetele – legendele din jurul sărbătorii populare a iubirii

 24 februarie 2022 | Dragobete
Anual, în 24 februarie, românii celebrează Dragobetele, sărbătoarea populară a iubirii. Cu toate că de câțiva ani varianta comercială a acestei zile, Valentine’s Day, se bucură de mai multă popularitate, Dragobetele continuă să aibă o semnificație...

Interviu cu prof. Andra Elena Pasmangiu: „Respectul reciproc – o calitate însușită de la o vârstă mică, este, consider eu, o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos elevilor toată viața.”

 7 februarie 2022 | Educație
A absolvit Facultatea de Litere și Științe Sociale din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, iar, de 15 ani, lucrează în învățământ. Din 2011, anul în care s-a mutat la București, face parte din echipa didactică a Liceului...

Tradiții și obiceiuri de Anul Nou la români

 30 decembrie 2021 | Sărbătoare
2021 a fost un an plin de încercări pentru mulți dintre noi, dar să nu uităm că întotdeauna există și o parte bună, oricât de greu ne-ar putea fi uneori să o identificăm. Acum, cu pași mărunți, dar repezi, 2022 deja se apropie. Vom păși într-un nou...
1 … 7 8 9 10