– Sunt din ce în ce mai îngrijorată, stresată, supărată, anxioasă, nedumerită, împietrită. Ce se întâmplă cu fiica mea? Orice sfat pe care îl dau se lovește de un zid de piatră, orice încercare de a face o sugestie este privită prin niște ochelari ce transformă adevărul și metamorfozează totul în ceva ce pare că irită imediat. Orice dorință de apropiere din partea mea pare că urmărește ceva. Oare mă ascultă? Oare mă aude, măcar? Oare voi mai putea să reiau legătura cu fetița cea veselă, încrezătoare, plină de viață?

Tina este foarte tristă și îngrijorată. Se vede, nu-i așa? Și-ar fi dorit un rețetar pentru anii aceștia din adolescența fiicei ei. O pregătire specială. ,,Ce să faci în caz de…”. Ceva care să funcționeze mereu. ,,În acest caz pui trei picături de lămâie și totul se repară”. Ar fi avut nevoie ca cineva să o pregătească. Să existe cărți miraculoase cu exemple de probleme și soluții evidente pentru lămurirea lor.

Nici ea și nici ceilalți părinți nu au primit cartea aceasta. Pentru că nu există.

Nu știi ce vine azi

Viața lângă cei mai mulți adolescenți este destul de grea. Și plină de incertitudine. Stările lor de spirit se schimbă în în funcție de ceea ce experimentează în viața de zi cu zi dar și în funcție de schimbările hormonale. Grupul de prieteni (îi știi bine pe prietenii fiicei tale?) are un rol major în formarea adolescentului, desigur.

Adolescenții tind să își expună mai puțin trăirile așa că părinții lor nu știu exact ce se întâmplă și ce anume le-ar induce o stare sau alta.

Este un lucru bine știut: toți părinții de adolescenți au o sarcină deloc ușoară. Ar fi tare bine să nu uite de ei înșiși: să nu uite să se odihnească, să nu uite să stabilească mereu limite clare, să facă și lucruri ce le aduc plăcere și să împărtășească temerile cu parteneri de ascultare gata să discearnă sau cu grupuri de suport dedicate.

Copiii noștri adolescenți se vor înșela, vor călca pe lângă drumul cel drept, vor ascunde adevărul (în cel mai fericit caz), poate vor minți, se vor răzbuna nefondat, vor crede că știu ei mai bine. Poate că vor fi în prag de corijență, poate vor adormi cu capul pe bancă la prima oră, constant, și poate vor refuza vehement să își deschidă camera la orele on-line.

Vor învăța ,,prin încercări” și vor trăi consecințe mai mult sau mai puțin dureroase.

Apoi vor ști cum se face corect un lucru. După multe lupte, tergiversări, lovituri de pragul de sus.

Dar și noi, părinții, ne vom înșela: vom sufla și în iaurt, ne vom îngrijora fără motiv, ne vom îndoi și ne vom face gânduri negre când nu e cazul. Ne vom aduna însă forțele și vom veni iar și iar la mijloc de drum, la negocieri cu gând de pace, încercând o altă cale, mai puțin umblată, cu speranță și cu iubire.

Dragostea e mereu soluția

Când îi vedem alunecând, de multe ori în direcție greșită sau împiedicându-se, în defensivă și, în plus, speriați, să ne reamintim câtă nevoie au adolescenții noștri de dragoste și căldură. Să știți că ei văd că lucrurile nu le ies bine. Și văd că sunt blocați într-o buclă, oricât s-ar strădui. Ei își amintesc reperele și știu că există consecințe însă, cu toate acestea, nu se pot opri din a experimenta, din a încerca, din a alege greșit.

Se prăbușesc și se reclădesc în aceeași zi. Vedeți neputința, vedeți strădania, vedeți chinul? Sunt toate într-un singur loc.

Este o încercare de desprindere acum de cuib, o încercarea a forțelor și a ceea ce a acumulat fiecare. Cel mai bun lucru este să te ții tare și să încercă să nu trăiești în locul adolescentului tău. Va învăța poate pe calea cea grea ce înseamnă să întârzii, să ratezi termenul limită, să ascunzi adevărul, să te abați de la cutume. Totuși, fiecare va învăța. Este o cale sigură de a-i pregăti pentru anii de ,,tânăr adult”, ani ce sunt aici, chiar aici, aproape îi atingi cu mâna.

Trăirile Tinei nu ne sunt străine. Anii aceștia au buzunarele burdușite cu dragoste și răbdare. Dacă știm că am udat bine rădăcina, că am pus acolo, la bază, tot ce poate fi mai bun, nu ne rămâne decât să așteptăm să treacă ceața cea densă, vântul cel asurzitor, poleiul înșelător și să ghidăm atent ramurile cele tinere spre anotimpul solar, dătător de lumină și strălucire.

Va merita!

Crăciunul copiilor, de Octavian Goga

Pomul Crăciunului, de George Coșbuc

Despre Oana se spunea că știe să vorbească ,,din ochi cu fiicele ei”. Cum adică ,,din ochi”? Adică știa cum să le transmită ceea ce voia printr-o simplă privire. Privirea venea la pachet cu microexpresii ale feței, însă fetele știau mereu că mama le încurajează, le laudă, le atenționează, le oprește, le dă putere, le cheamă, le spune că sunt în siguranță.

La rândul lor, știau de acum și ele cum să întrebe din ochi și cum să comunice ușor, cum să aprobe și să se bucure sau să transmită îngrijorare, dragoste, nemulțumire, exuberanță. Cu tot chipul lor.

Chipul părinților reprezintă lumea toată

Pentru copii, chipul părinților reprezintă lumea toată, din primele clipe de viață. Fața fiecărei mame și fiecărui tată este bine să fie îmbogățită cu multe expresii ce vorbesc, dincolo de cuvânt, de vorbe ce încorsetează sau ce promit recompensă. Până să începi să rostești ceva, să ții teorii, să îți susții punctul de vedere, copilul are nevoie de răspunsul tău ce pleacă din inimă.

Cei mai mulți părinți sunt gata să justifice, să argumenteze logic, să povestească ce e de făcut și să susțină puncte de vedere.

E un timp bun, uneori să putem arăta, pe chipul nostru, ca într-un luciu perfect de apă, ceea ce trăiește copilul nostru. Să îi oglindim emoțiile. Este important să ne așezăm corect pe chipul nostru și propriile noastre emoții. Până la vorbe, până la propoziții, până la teorii.

Uneori uităm să vorbim cu sufletul, uităm să transmitem simplu ceea ce bătăile inimii trimit spre fiii și fiicele noastre. Ne blocăm impulsurile în raționament complicat și rigid, în ziduri logice și reci.

Ne bazăm pe ceea ce ne oferă cogniția noastră și păstră emoțiile și instrumentele lor într-un sertar prăfuit, ca pe o Cenușăreasă a relaționării.

Copiii se hrănesc din ceea ce exprimăm. Au de aici imbold și mesaj corect și nu se mai simt ai nimănui, în așteptarea a ceea ce înseamnă adevărată trăire.

Să ne amintim

În postura noastră de părinți, suntem în fiece zi rezultatul relației cu proprii noștri părinți. Să analizăm ce am primit și ce dăm mai departe. Să modificăm proporțiile: să dăm ce simțim cu adevărat, nu doar ce gândim și trecem prin filtre iar și iar.

Ascultă-ți copilul și oferă-i contact vizual, fiind întors spre el cu tot corpul. Arată-i că ceea ce spune e important cu adevărat pentru tine.Dăruiește-i feedback printr-o bătaie pe umăr, un zâmbet, un ton ce motivează și bucură. Zâmbește cu colțurile gurii, zâmbește din ochi. Povestește mereu cu expresivitate, cu interes pentru ceea ce transmiți și pentru reacțiile lui. Manifestă curiozitate față de ce povestește fiul sau fiica ta. Lumina vie din suflet răspândește-o pe chip și vei dărui enorm!

Oana vorbește din ochi cu fiicele ei. Și-a ascultat instinctul, de multe ori, a făcut ce a simțit, a realizat că poate un zâmbet e suficient și o mică dungă între ochi oprește un comportament mai puțin plăcut. A folosit cuvintele, desigur, însă a lăsat prima data chipul să îi vorbească.

Chipul mamei? Neprețuit!

O seară în familie

Într-una din serile de la începutul unui Decembrie, în casa Elenei se organiza o seară în familie. Toți se adunau în jurul unui mese joase, se aprindea o lumânare mică, biscuiții dulci și sărați erau la îndemână. Copii și adulți se așezau încet-încet și se destăinuiau cu lucruri de peste zi.

– Azi am aflat la școală o poveste grozavă, spuse Elena. O poveste care m-a impresionat tare!

-AAAAA! Te ascultăm!

– Povestea se pare că îi aparține unui vorbitor de succes, Dan Clarck. Cel mai mult contează mesajul acestei povești…

O întâmplare

,,Odată, demult, un fiu stătea la rând cu tatăl său să cumpere bilete pentru Circ. După o așteptare grea, rămăsese doar o familie până să se ajungă în fața ghișeului. Această familie era deosebită. Erau opt copii, toți probabil sub vârsta de 12 ani. După felul în care erau îmbrăcați puteai spune că nu erau foarte bogați, din contră; hainele lor erau însă îngrijite și curate. Copiii erau bine crescuți, și așteptau în liniște la rând. Vorbeau emoționați despre clovni, animale și spectacolul pe care aveau să îl vadă în acea seară. Era clar că erau pentru prima dată la Circ și bucuria asta în viața lor era fără margini. Tatăl și mama erau în fruntea grupului, încântați. Mama îl ținea de mână pe soțul ei, privindu-l ca și cum i-ar fi spus „Ești cavalerul meu, ești cel ce ne aduce fericirea!”. El zâmbea și se bucura să-și vadă familia încântată.

Doamna de la ghișeu l-a întrebat pe bărbat câte bilete dorește. El a răspuns cu mândrie: „Aș dori să cumpăr opt bilete pentru copii și două bilete pentru adulți”. Doamna de la bilete i-a spus prețul. În acel moment, soția bărbatului îi dădu drumul mâinii, lăsă capul în piept, iar ochii tatălui se făcură mari. S-a aplecat apoi puțin mai aproape de geamul ghișeului și a întrebat: „Cât ați spus?” Vânzătoarea a repetat prețul. Omul nu avea destui bani. Cum să se întoarcă și să le spună celor opt copii ai săi că nu are suficienți bani pentru a-i duce la Circ?

Văzând ce se întâmplă, tatăl tânărului ce aștepta nerăbdător și el, a băgat mâna în buzunar, a scos o bancnotă de 20 de dolari și apoi a lăsat-o să cadă pe jos.

Apoi s-a aplecat repede, a ridicat bancnota de 20 de dolari, l-a bătut pe umăr pe omul ce nu găsea pe moment o soluție și i-a spus: „Domnule, hârtia asta v-a căzut din buzunar”. Omul a înțeles ce se întâmpla. A apreciat gestul în situația disperată. S-a uitat direct în ochii tatălui tânărului, i-a luat mâna cu amândouă mâinile și, cu voce tremurată, a răspuns: ,,Mulțumesc, mulțumesc, domnule. Acest lucru înseamnă imens pentru familia mea.”

Tânărul și tatăl lui s-au întors pe călcâie și au mers acasă. Cei 20 de dolari erau banii pe care i-ar fi plătit pentru propriile biletele de Circ. Nu au apucat să vadă spectacolul atunci, însă au simțit o bucurie mult mai mare decât ar fi putut-o da vreodată orice Circ din lume.

În acea zi fiul a învățat valoarea gestului de a da.”

În jurul unei mese mici

În jurul mesei mici se așternu liniștea. Povestea în sine și felul în care Elena povestise îi înfiorase pe toți.

-Ce ai înțeles tu din această poveste frumoasă?

-Am învățat despre cât de important este ajutorul dat la timp, exact așa cum are nevoie de el celălalt! Am învățat că uneori a te pune pe tine deoparte este cel mai mare dar pe care ți-l poți face. Am învățat cum compasiunea îți poate dărui aripi, te poate umple de stare de bine nețărmurită.

Părinții Elenei au simțit în acea seară o stare de liniște.

Fiica lor creștea și devenea înțeleaptă și bună.

Până la urmă, într-o lună a DARULUI, ce își pot dori mai mult doi părinți?

Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Nu ai nevoie de comportamentul bun al copilului tău

Nu simți și nu arăta că ai nevoie de cooperarea, validarea sau comportamentul bun al adolescentului tău. De îndată ce ai nevoie de ceva de la copilul tău ca să te simți mai bine, te-ai pus într-o poziție vulnerabilă pentru că el nu trebuie să ți-l dea.

Când ai nevoie de ceva și nu îl primești, vei încerca în mod natural mai mult controlând și manipulând mai mult. Iar adolescentul tău va deveni din ce în ce mai sfidător sau pasiv conformator – niciunul dintre acestea nu este bun.

Adevărul este că nu ai nevoie de nimeni altcineva care să te sprijine. Puteți să vă validați și să vă rezolvați propriile probleme. Deci, dacă copilul tău se comportă, aceasta este problema lui. Problema ta este să decizi cum vei alege să te comporți față de el. Asta e în mâinile tale, nu ale lui.

Întreabă-te: „Cum vreau să mă comport, indiferent cum se comportă el? Ce pot suporta și ce nu pot suporta?”

Recuperează-ți puterea și spune-ți: „Dacă copilul meu țipă la mine, în loc să am nevoie de el să se oprească, pot să mă întorc și să plec și să nu mă angajez în conflict”.

Spune-i copilului tău că nu vei vorbi cu el până când nu te va aborda civilizat. Iată adevărul: atunci când nu încerci să-ți faci copilul să se schimbe sau să se formeze, te vei putea gândi la alegeri mai bune pentru tine. Și copilul tău va fi mai puțin sfidător pentru că nu va avea cui să reziste. Când nu încerci să-l controlezi și nu reacționezi la el, va trebui să se lupte mai degrabă cu el însuși decât cu tine.

Cunoaște-i prietenii, cunoaște-ți inamicii!

Sună dramatic, replica pare desprinsă dintr-un film. Este vital să știm cercul de prieteni al adolescentului nostru.

De-ndată ce au ieșit pe poarta casei, adolescenții se depărtează de noi și se apropie de visul urât ce cuprinde un număr mare de părinți: gașca, prietenii care devin extrem de importanți. Apartenența la un grup nou e  firească și oferă validare, siguranță, asemuire pozitivă; gașca de amici începe să aibă mai multă greutate din punct de vedere emoțional. Nivelul de influență al părintelui către copilul său adolescent este de aproximativ 30%. Cumva, până în adolescență este timp de pus bun și bine la rădăcină. Dacă ai dat când a trebuit valori și coloană vertebrală, rar se va mai întâmpla ceva nepotrivit în adolescență.

Ai grijă la cuvinte, la tonul folosit: criticile aruncate asupra copilului vor deveni vocea lui interioară care îi va spune, la maturitate, că nu este bun, că nu este în stare, că nu merită. Rolul unui părinte este însă să-i cultive stima de sine și să îl ajute să se vadă într-o oglindă care să-i dea încredere. Vocea ta este bine să fie auzită, mai mult decât vocea grupului, voce neformată, fără experiență de viață. Fără verticalitate.

Adu-i pe toți acasă. Toată gașca! Vorbește cu prietenii lui. Ce îți poți dori mai mult decât să îi ai aproape pe oamenii care au cea mai mare influență asupra copilului tău? Aproximativ 70% putere de influență?

În plus, când o să te comenteze în fața prietenilor, cineva va avea puterea să spună: ,,Uite, eu am cunoscut-o atunci pe maică-ta și e cool, nu știu de ce te plângi atât…”

Nu faceți nimic până când sunteți amândoi calmi

O regulă generală este să eviți să faci ceva până când calmul nu te cuprinde și pe tine și pe copil tău. Adevărul este că nu trebuie să-i răspunzi copilului tău când ești supărat sau când copilul tău este supărat și în fața ta. Nu poți spune nimic. Puteți dura câteva minute sau mai multe dacă aveți nevoie.

Când emoțiile s-au temperat, poți să stai și să vorbești cu el. Nu este niciodată bine să încerci să aduci în discuție un subiect dificil sau să rezolvi un conflict când e uragan între voi. Deci, dacă fie tu, fie copilul tău sunteți supărați, faceți o pauză și reveniți când puteți aborda lucrurile într-un mod mai calm.

Dacă încercați o conversație cu adolescentul și el este nepoliticos sau iritat și iritant atunci trebuie să deveniți atenți și să vă asigurați că nu vă lăsați târât într-o ceartă.

Repetă o propoziție care să îți fie scut: „Nu merg acolo indiferent ce se spune sau face…” Fă asta constant pentru a te calma și a căpăta putere.

Și nu te simți rău dacă ești atras din nou într-o luptă ocazional – a rămâne puternic nu este ușor. Cu cât refuzi mai mult să te implici, cu atât va fi mai ușor să rămâi calm.

Cristia este lângă copiii ei adolescenți. Uneori e greu. Uneori e mai ușor.

La sfârșitul zilei, dragostea este cea mai puternică.

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea I

Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Porniți cu înțelegere, chiar și atunci când nu înțelegeți nimic!

Iată un secret simplu care te va ajuta în tot ceea ce faci cu adolescentul tău. Indiferent cât de greu ar fi, încearcă să începi toate interacțiunile cu copilul tău cu înțelegere, chiar dacă nu ești pe deplin de acord sau chiar nu înțelegi destul de clar despre ceea ce vorbește cu tine.

Iată un exemplu des întâlnit: îți găsești fiul online, pe chat, cu prietenii ei când ar trebui să-și facă temele. Te înnebunește acest lucru pentru că te gândești: „Abia se descurcă la școală, mâine are test la fizică și un proiect de predat la geografie și nu pare să-i pese sau să înțeleagă că trebuie să-și facă temele”.

Adolescentul tău, pe de altă parte, se gândește: „Trebuie să intru online și să vorbesc cu Dan. Dacă nu ne împăcăm după cearta pe care am avut-o astăzi pe hol, toate clasa va fi mâine împotriva mea.”

Tu ai dreptate. Și fiul tău are dreptate.

Tu și copilul tău trăiți în două realități diferite. Întrebați-vă copilul, sincer, de ce vorbește. Încercați să înțelegeți realitatea lui, chiar dacă nu o înțelegeți complet. După ce știi ce se întâmplă, încearcă să spui:

„Înțeleg cât de greu este pentru tine când te cerți cu unul dintre prietenii tăi. De asemenea, știu că trebuie să treci acest test mâine. Temele școlare sunt treaba ta și este responsabilitatea ta să le faci cât mai bine posibil. Să ne așezăm și să ne gândim la o modalitate bună de a-ți gestiona timpul în seara asta. Sunt aici dacă vrei să vorbim sau să te ajut cumva.”

Încercați să nu spuneți „înțeleg, dar…”, ceea ce pur și simplu va descalifica ceea ce tocmai ați spus. Să nu uităm că acest cuvânt mic, ,,dar” este o gumă de șters perfectă ce anulează ceea ce am dăruit mai devreme. Începeți prin a arăta înțelegere și încercați să vă puneți mai întâi în papucii copilului înainte de a-i spune ce ar fi bine să schimbe.

Cumva, acest lucru tinde să deschidă urechile preadolescenților și adolescenților. În loc să simtă că trebuie să se apere de tine, ei de fapt ascultă.

Nu vă emoționați prea tare și nu o luați personal

Emoția este inamicul tău atunci când încerci să faci legătura cu adolescentul tău. Amintește-ți că ceea ce spune și face el nu este o reflecție asupra ta. S-ar putea să nu-ți placă cum se comportă – sau chiar cum gândește – dar ține-ți emoțiile departe de asta, chiar dacă comportamentul lui te afectează.

Nu spun că este un lucru ușor de făcut. Este greu, dar este foarte, foarte eficient și este o abilitate pe care o poți învăța la fel ca oricare alta. Ce ar fi dacă ai repeta: „Aceasta este doar meseria de a fi părinte. Nu este personal.”

Când putem să ne gândim așa, nu există niciun motiv să fii supărat pe copilul tău pentru că este el însuși. Poate că face o alegere proastă, dar poate că nu este capabil, acum și aici, pentru a face una mai bună. Poate îi lipsesc încă instrumentele. Sau poate le are și nu știe să le folosească. Așadar, treaba ta este să-l ajuți și să-l ghidezi spre alegeri mai bune, astfel încât să poată, la rândul său, să dezvolte abilități mai bune de rezolvare a situațiilor.

Încercarea de a te concentra doar pe meseria ta ca părinte, te va ajuta să fii mai puțin emoțional. Când te simți frustrat, amintește-ți, nu o lua personal. Inițial, copilul tău nu te va plăcea când stabilești limite. Cui îi plac limitele și îngrădirile? Spuneți-vă că aceasta este pur și simplu o situație de rezolvat și face parte din treaba ta de părinte.

Pune întrebări sincere… Întrebări care nu urmăresc nimic ascuns

Cere-i adolescentului tău ideile lui și colaborează.. Lasă-l să vadă că tu crezi în el și că nu ești supărat pe el. Când îl lași să vadă că ai încredere în abilitățile lui și că are spațiu să rezolve singur lucrurile, vei începe să-ți dezvolți adevărata încredere în el.

Nu puneți întrebări anume care vă pun copilul în defensivă. Întrebări precum „De ce nu te poți trezi la timp? Iar nu o faci deși ai promis? Iar??? Ce e în neregulă cu tine?” , duc doar la conflict, nu la rezolvare. În schimb, încercați să deschideți o conversație cu: ,,Malvina, ai vreo idee despre cum te-ai putea trezi la timp?”

Dacă spune că nu știe, oferă câteva alternative și întreabă care dintre ele i s-ar potrivi. Spune-i adolescentului tău că toate aceste situații e musai să fie rezolvate. Oferă-i ocazia, oferă-i oportunitatea de a-și rezolva propriile probleme.

Asigurați-vă că îi spuneți că sunteți acolo pentru a-l ajuta să găsească soluții, pentru a se consulta cu el.

O! Și, desigur, lăsați-l să se ocupe de consecințele naturale ale comportamentelor sale. A fi stăpânul situației date înseamnă a fi stăpânul consecințelor.

Scopul tău final este să-ți ajuți copilul să gândească singur. Gândirea pentru sine îl va ajuta, la rândul său, să simtă că are un anumit control asupra lumii lui.

Ascultă deschis ceea ce spune și roagă-l să se gândească critic la fiecare alegere. Care ar fi consecințele firești ale fiecărei alegeri și cum s-ar simți în a face față acestei alegeri?

Fii lângă fiul tău, fii lângă fiica ta. Ei nu cer asta sau chiar dau de înțeles contrariul. Totuși, au mare nevoie de tine!

(va urma)

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea II-a

Părea că Mariei i-a reușit tare bine treaba cu părințeala. Fetele erau la ,,cel mai bun liceu” și ,,exact la facultatea dorită”, de acum.

Mereu era la unison cu tatăl fetelor, ei doi transmiteau la fel ce era de transmis către copii.

Toate acestea îi făceau să se poarte cumva anume în grupul de prieteni: dădeau mereu sfaturi (uneori necerute, e adevărat), combăteau orice idee ce era diferită de a lor, și începeau formulările cu ,,uite cum se face, uite cum am făcut eu, uite cum este bine”.

Există lucruri universal valabile?

Există oare formule sigure și absolute de ,,crescut copiii”?

Ceea ce este valabil pentru o familie sau pentru un copil anume se poate lucra oricând și cu oricine?

Fiecare copil este unic.

Fiecare familie are un spațiu irepetabil, cu valori, reguli, obiceiuri de viață, mod de abordare, sentimente și idei anume.

Desigur, există valori universale și atitudini ce este bine a fi înflorite pentru binele fiecărui copil.

În general, părinții nu sunt neapărat flexibili unii cu ceilalți.

Tendința celor ce li se închegă lucrurile este să devină siguri că modul lor de a aborda tehnicile de parentaj este cel mai bun din lume și trebuie luat ca un calup, ca o rețetă de netăgăduit.

Cum e sufletul părinților?

În sufletul părinților ce caută iar și iar soluții externe se strecoară mereu îndoiala. Dau tot ce trebuie? Sunt? Pot? Dacă fac așa, va fi mai bine? Dacă voi urma acest sfat, voi avea rezultate?

Înainte de orice, este bine să îți simți fiul și fiica. Să înveți să îți asculți copilul, cu urechea cea fină, cu inima, să asculți ce e dincolo de cuvânt, de plâns, de lamentare, de ignoranță, de rebeliune, de negare, de opoziție, de bravare.

Ceea ce este înăuntru, uneori închis și încapsulat, nu este neapărat ceea ce se încheagă în cuvinte.

Este important să avem răbdare până ce deschidem capsula ce ține în sine lucruri nespuse pentru că poate nu a fost momentul potrivit sau pentru că poate nu a fost contextul cel bun.

Fiecare copil este bine să se simtă în siguranță atunci când vorbește și se deschide, are nevoie de validare și acceptare.

Copiii vor fi parte din ceea ce suntem noi azi

Ceea ce facem îl învață și îl modelează pe fiul nostru. Ceea ce spunem sensibilizează cel mai mult interiorul fiicei noastre. Contează cum privim, cum zâmbim, cum ne luminăm la față, cum admirăm, cum dăruim, cum validăm, cum onorăm, cum respectăm, cum tolerăm, cum arătăm empatie și compasiune.

Când crezi că doar Maria are adevărul absolut (în buzunarul de la piept), să știi că te înșeli. Este bine să ascultăm (și, da, să admirăm), însă este foarte important să trecem prin filtrul propriu tot ceea ce aflăm că funcționează perfect la alții și fără doar și poate rezolvă toate neajunsurile relaționării părinte-copil. Ascultă-ți instinctul tău de părinte, luptă-te să lași glasul său să fie auzit, împletește mereu doar fire pe care le simți potrivite și prielnice creșterii copiilor tăi, relației ce vă definește și vă împlinește!

La 16 ani Cristian fusese în ultima vacanță la bunici. Vacanță din aceea grozavă, cu povești seara, în țârâit de greieri și fâlfâit de porumbei ce-și căutau locul în porumbar. Vacanță cu muzică de stele și un Car Mare ce se răsfăța pe cerul îndestulat.

O seară anume îi venea în minte. O seară mai altfel decât toate. Bunicul îl luase lângă el, cu blândețe și îi dăruise cele mai grozave sfaturi, cele mai profunde cuvinte. Cu dragoste și nădejde că va planta bine cuvintele-semințe.

-Știi, bunicule, mai devreme sau mai târziu se deschid uși în viață. Și afară lumina soarelui strălucește sau peste tot e numai negură. Vezi tu, atunci sunt cele mai delicate momente: viața ta te adâncește și îți pune poveri mari pe umeri. Dragul bunicului, așa să fie oare? Ce scornește viața? Uneori ne dezamăgește doar ca să vedem realitatea așa cum este ea și să nu ne mai jucăm cu iluzii. Alteori sfărâmă tot ce e în plus și supărarea noastră e nesemnificativă pentru că în final rămâne doar ce este cu adevărat important. Viața îți scoate în cale încercări și te pune în mișcare până ce reușești să accepți ceea ce nu se poate schimba. Și să știi (mie mi s-a întâmplat!) viața îți poate trimite cei mai ciudați oameni din lume pentru a te vindeca. Oameni pe care nu îi puteai vedea drept cei ce arată buna cale! Viața îți dă ghiont cu cotul pentru a te opri să te mai uiți în afară cu jind și pentru a te ajuta să privești înăuntru cu atenție și admirație.

Nepotul ascultă atent și tot ce spune bunicul îi atrage toată atenția și nici că-l lasă să plece de pe loc.

-Să nu uiți, dragul moșului, că viața vine spre tine cu putere și te împinge la mal până când chiar îți dai seama că este timpul să nu mai lupți contra râului tumultuos; este timpul să lași apa purificatoare să curgă prin tine, să te prefaci în zăgaz deschis ce primește cu înțelepciune.

Sunt momente în care viața te muncește și te scutură până când poți elimina singur frica știind că iubirea și credința sunt ceva-ul ce nu te lasă nicicând la greu, dragul bunicului!

Uneori viața lovește cu forță și creează în tine exact atâtea bucăți câte sunt necesare pentru ca lumina să poată să te pătrundă pe deplin. Să nu îți fie teamă de asta!

Viața poate să transmită ba șoptit, ba urlat același mesaj, de zeci de ori, până ce tu vei fi dispus să auzi și să asculți.

Când ai nevoie să zbori, o să fii dezlegat de rădăcini; dar nu le vei uita nicicând. Viața dă ușor și greu, frumos și urât, dă material și spiritual: dă tot ce trebuie pentru a te ajuta pe tine să evoluezi.

Uneori nu îți dă ce vrei- (râde bunicul) -îți dă ce știe că îți trebuie pentru a te înălța. Viața poate alege ca în loc de cântatul cocoșului să aducă un fulger pe post de ceas deșteptător.

Nepotul are 16 ani. Și se simte mai înțelept și iubit, simte că i se poartă de grijă, simte că știe să primească darul zilei de azi. Bunicul l-a învățat că fiecare zi din viață ascunde o comoară!

,,-Eugen este mereu nesigur pe el, mărturisește mama lui. Ezită, pare că nu poate ajunge la nicio concluzie dacă nu verifică totul cu mine. Oh, ce să fac?”

Mama lui Eugen se frământă. Și ca ea sunt mulți părinți. Ce pot face părinții copiilor nesiguri pe ei înșiși?

Un gând bun ar fi să descopere sursa nesiguranței copilului

Din vreme în vreme, copiii își pierd încrederea în ei în urma unui eșec, în urma unui act de respingere socială, ca urmare a bullying-ului sau cyberbulling-ului sau în urma cuvintelor părinților sau profesorilor, umplute cu critică nemotivată. Glumele nepotrivite, ce ridiculizează, ironizează (indiferent de intenția inițială) au ca urmare sentimentul de nesiguranță în copil. Pot afirma cu tărie că acei copii ce își simt părinții aproape, cu sprijin afectiv dăruit la timp, se descurcă în viața de zi cu zi, își rezolva singuri situațiile, își asumă riscuri.

Cum ar fi dacă părinții și-ar analiza propria lor nesiguranță?

Și părinții au nesiguranța strecurată în suflet deseori!

Se îndoiesc de ei ca părinți, se îndoiesc profesional, se îndoiesc gândindu-se la actualele vremuri tulburi, la siguranța zilei de mâine.

Este foarte important ca părinții să acorde importanță felului în care ei vorbesc despre ei înșiși: dacă se critică-desigur, copiii se vor critica, dacă se blamează-desigur, copiii se vor blama, dacă ,,își plâng soarta”-desigur, copiii vor învăța să facă aidoma. Copiii pășesc în urmele lăsate pe pământ de părinții lor. Să nu uităm asta!

Încrederea țâșnește când pasiunile înfloresc!

Cum ar putea avea încredere în sine un copil care nu strălucește în diferite domenii însă este comparat cu ceilalți exact în această zonă gri pentru el? Un copil nesigur pe el însuși va intra în clasa fiind sigur că nu va ști lecția, că nu se va descurca la testare. Este dificil ca un copil să aibă încredere când este este pus în situația de a își asuma provocări în zone care nu îl interesează sau pentru care nu are neapărat aptitudini. Vom încuraja desigur dobândirea culturii generale însă vom privi copilul prin lucrurile în care excelează și nu prin cele în care excelează mai puțin.

Părintele este potrivit să arate mereu aprecierea pentru calitățile fiului sau fiicei sale și să îl accepte sau să o accepte așa cum este.

Părinții sunt persoanele care pot oferi cel mai ușor copiilor acceptarea; aceasta le va da celor mici energia de a evolua și de a-și depăși granițele ce limitează. Părinții își vor susține copiii să se pregătească pentru situațiile noi cu care se pot confrunta, îi vor încuraja să încerce lucruri noi, le vor spune că nu e musai să se simtă curajoși de fiecare dată când ineditul bate la ușă. Le vor spune iar și iar că și curajul emoțional e tot curaj, că fiecare pas mic e de lăudat și apreciat.

Cu multă răbdare și cu sfaturi bune ,,în rucsac”, mama lui Eugen și-a păstorit fiul zi de zi. A fost acolo să asculte, să spună povești auzite sau trăite ce se potriveau momentului, a fost acolo să vadă evoluție și ratare, a fost acolo să amintească faptul că mâine este o altă zi, a fost acolo să spună că învățăm din fiecare experiență, oricum ar fi ea. Și s-a bucurat tare când fiul ei a rostit răspicat într-o bună zi:

,,-Stai liniștită! Chiar am încredere în mine, știu că voi reuși!”

Părinții lui Mihai, care este azi un adolescent efervescent, și-au dat seama foarte devreme că fiul lor este foarte sincer când îi place ceva. Și la fel de sincer când nu îi place ceva. Au realizat, desigur, că pe lângă universul școlii, care uneori nu este deloc ,,de poveste”, există și universul familiei, și tot ceea ce învață copiii acasă are un impact major, grozav, asupra motivației pe care copiii o arată față de ceea ce școala dezvăluie.

Adolescenții, în special, este potrivit să fie eliberați de rutine trenante, obositoare; ei au nevoie de modele dinamice care să le permită animarea interioară prin stimularea imaginației bogate și energizante.

De ce să nu adăugăm, ca părinți, presiune în procesul de învățare

Când ești părinte, este bine să nu adaugi presiune asupra copilului tău să învețe. Școala face deja acest lucru! Copiii, de obicei, ascultă cu atenție și fac totul pentru a te mulțumi, pentru a nu te dezamăgi, pe tine, părintele; acest lucru se va pierde cumva în anii de adolescență. Pubertatea vine la pachet cu o mulțime de schimbări. Ca părinte, cel mai potrivit lucru când vine vorba despre învățare, este modul în care reacționezi și felul în care luminezi conceptul de educație în ochii copilului tău, încă din fragedă pruncie.

Activitățile extrașcolare vor fi mereu sprijinite

În special în anii adolescenței este vital să îți sprijini fiul sau fiica în activitățile extrașcolare care îl interesează. Poate acest lucru nu pare atât de important, dar majoritatea copiilor trebuie să-și echilibreze impulsurile, trăirile, imaginația și interesul imediat după încheierea programului școlar, deoarece la școală pot avea multe teme pe care nu le îndrăgesc sau înțeleg în mod deosebit, ba chiar le consideră plictisitoare sau pierdere de vreme. Pentru ca adolescenții să rămână concentrați, trebuie să-și umple timpul cu ceva despre care spun că ,,merită” și care le aduce zâmbetul pe buze. Activitățile extrașcolare, cele pline de pasiune, nu ,,iau” din timpul pentru școală, ci oferă oaza necesară pentru a se forma dispoziția pentru ceea ce școala cere să fie adâncit, fixat, repetat.

Și ce ai făcut azi la școală?

Discutați cu adolescentul despre ceea ce face la școală și despre modul în care experiența școlară îl face să se simtă. Ascultă-ți copilul și caută să îi înțelegi punctul lui de vedere. Scopul este să îl lași să fie mereu deschis. Să nu simtă că povestește ceva greșit sau necorespunzător. Lasă-l să fie ,,el” sau ,,ea”.

Este vital să-l faci pe copilul tău să înțeleagă că ceea ce este cu adevărat important pentru tine despre școală este că ei învață lucruri care îi vor ajuta pe tot parcursul vieții și că tu vrei doar să fii acolo în drumul lor și să le susții dezvoltarea și procesul educațional.

Mihai știe că poate să se deschidă mereu în fața părinților lui; va povesti trăirile de peste zi fără să se teamă că va fi mustrat sau amendat. Primește susținere de la părinți, sfaturi tare bune atunci când le cere și este sprijinit să facă tot ce îi place cu adevărat. Să fim și noi cei care susțin, farul cu lumină călăuzitoare și binecuvântată!

Antonia și Mihai au doi fii adolescenți cu care se înțeleg și cu care împărtășesc cu bucurie bucăți din viață. Când cei din jur îi aud povestind, smerit și cu bucurie, întâmplări de familie și de ,,împreună”, rămân tare mirați: ,,Cum de ați reușit?”, ,,Voi chiar nu aveți probleme!”, ,,Ce le-ați făcut?”, ,,Cum i-ați ținut în frâu?”, ,,Ce secret aveți?”

Cei doi părinți de băieți se uită întrebători și realizează că nu a fost nicăieri niciun secret și niciun frâu și nicio pedeapsă și nicio recompensă… Au fost discuții multe ,,de familie” și mai ales multă răbdare!

Atunci când acești doi părinți au discutat despre cum ar fi potrivit să își crească fiii, au respectat câteva lucruri simple, mereu:

I-au ajutat să își înțeleagă emoțiile

Întotdeauna s-au ghidat după ceea ce simțeau că este bine și nu despre ceea ce societatea împământenise. Și-au dat seama că multe dintre stereotipiile numite des: ,,băieții nu plâng”, ,,băieții sunt duri”, ,,băieții nu arată niciodată ce simt” pot fi represive, adevărate ,,bombe cu ceas”, pe termen lung. I-au ajutat să își numească emoțiile, să le înțeleagă, să nu se rușineze când sunt cuprinși de ele. Ca rezultat, băieții au crescut în armonie și acceptare cu toată gama de emoții și sentimente și au reușit mereu să aibă o bună relaționare pe verticală și orizontală.

I-au ajutat să dezvolte empatie

Antonia și Mihai au crezut mereu că dacă își vor ajuta fiii să înțeleagă cum se simte celălalt, îi vor face atenți la nevoile celor din jur, vor fi prieteni buni, frați buni, soți și tați buni.

I-au încurajat mereu să se pună în papucii celorlalți, să se gândească ,,cum ar fi dacă…”, să vadă lucrurile și din celălalt colț.

Le-au ținut mereu sus stima de sine

S-au gândit mereu acești doi părinți: cum arată bărbații pe care noi îi admirăm? Au stima de sine ridicată. Și atunci au știut că acesta este un dar de zidit în băieții lor. I-au susținut să crească încrezători, competenți, demni, verticali.

Le-au menționat mereu laudativ eforturile, dăruirea și finalitatea și s-au concentrat mai puțin pe talente.

Nu i-au etichetat, nu i-au băgat în mulțime și s-au ferit tot timpul de sintagma ,,băieții sunt băieți…”

Au pus accentul pe ceea ce aveau fiii mai bun și nu pe ceea ce puteau uneori mai puțin.

Au vorbit des despre Respect

Au fost conștienți de faptul că respectul se câștigă, nu se impune. Au arătat respect, chiar atunci când băieții erau mici, și au cerut respect.

Au avut limite puține dar ferme. Au vorbit des despre consecințe și le-au aplicat după ce s-au convins că băieții le-au interiorizat.

Ei înșiși s-au purtat mereu într-o manieră grijulie, au vorbit despre limite depășite și despre limitări nepotrivite, au exersat ,,calea de mijloc”. I-au învățat pe băieți să asculte mereu ambele părți, să gândească înainte de a acționa, să se bucure fără a răni granițele celor din jur.

Le-au arătat băieților afecțiune

Nu. Băieții nu se sărută doar în somn! Și Antonia și Mihai și-au arătat mereu dragostea pentru fiii lor, verbal și non verbal. I-au îmbrățișat și s-au jucat cu ei. S-au suplinit mereu, ca părinți, pentru că și-au dat seama că o mamă își poate cu siguranță ajuta fiul să devină un bărbat bun, afectuos, empatic, însă un tată îi poate arăta până la capăt, cu subiect și predicat, ce înseamnă asta.

Doi băieți buni, adolescenți, împărtășesc mereu bucăți din viață cu părinții lor. E înțelegere, respect, afecțiune, empatie, emoție exprimată în orice zi în această familie. Și este timpul ca exact ce se petrece în această familie să se petreacă și în familia ta!

Ce ar fi dacă în acest sfârșit de săptămână am lucra cu copiii noștri și am crea niște bilețele cu fericire în ele? Este o activitate despre apreciere, multă recunoștință, despre prietenie legată cu iubire, despre simțire, despre ,,te văd”, despre ,,mi-e dor”, ,,te simt aproape”.

Colile mari și mici să vă fie tovarăși. Iar ustensilele de scris să fie o prelungire a gândului.

Copiii mari pot scrie cuvintele pe care vor, iar cei mici pot desena, desigur!

,,Mulțumesc pentru că mereu ai o vorbă bună pentru mine!”

,,Mulțumesc pentru că nu mă lași la greu!”

,,Mulțumesc pentru că mă înveți cu răbdare să citesc!”

,,Mulțumesc pentru că m-ai ridicat de jos!”

,,Te plac pentru că ești vesel!”

,,Te plac pentru că împarți fursecurile!”

,,Te plac pentru că saluți tare!”

,, Îmi place de tine pentru că ai cele mai trăsnite tricouri!”

,, Îmi place cum explici!”

…și câte și mai câte!

Și gândul este că e bine să o facem des!

Să o facem și să îi învățăm pe copii să o facă ori de câte ori simt că este bine să își arate aprecierea, admirația, sentimentul bun față de cineva!

O seară de vineri

Vineri seara, când ne așezăm împreună, după o săptămână plină, să ne așternem recunoștința pe scrisoarea-în-dar. Pentru copiii din viața noastră, pentru adulții din viața noastră. Să vorbim despre binele din oamenii ce ne înconjoară și să îi facem și pe cei ce dăruiesc în jur să știe că noi îi vedem, îi observă, îi lăudăm, îi ținem minte pentru că ne fac să ne simțim bine și pentru că datorită lor și noi putem găsi bulgărele de aur din suflet și îl putem rostogoli spre ceilalți.

Puneți scrisorile cu Destinatar și Expeditor în ghiozdane și bucurați-vă deja la gândul bucuriei celor ce vor primi și celor ce vor dărui.

Un prilej bun

Iată un prilej minunat în care să putem pune pe tapet mai multe lucruri: spunem lucruri pentru că simțim sau spunem lucruri pentru că urmărim să atingem un scop? Ne străduim să facem un om să înțeleagă și să se bucure de punctele forte sau găsim o cale astfel pentru a-l manipula? Ce înseamnă adevărul? Dar minciuna? Dar minciuna albă? Putem lăuda un om de care nu ne place până la capăt? Ce căutăm într-un om?

Când scriem scrisori-de-mulțumire și gânduri-de-mulțumire-în-dar ne revărsăm sensibilitatea. Și ne dăm în lături perdeaua de pe suflet. Poate cade o platoșă. Și poate e bine să îi învățăm pe copii devreme că este în regulă să pari uneori vulnerabil, cu toată gama de emoții la vedere, dăruind prețuire și arătând ce simți și ce crezi în străfunduri.

Este minunat totodată să știi cât de puternic ești transformând stări și gânduri cu o propoziție ce arată descoperirea minunilor din celălalt.

Generoși nu suntem doar material. Generoși putem fi dăruind cuvinte magice și umplând pocale cu sentimente de bine. Dacă fiii și fiicele noastre vor învăța acest lucru devreme, de la vârste fragede, vor crea în jurul lor o stare de bine, vor genera cercuri de armonie, echilibru emoțional și seninătate.

Darius a scăpat farfuria pe jos. Farfuria s-a spart și toată mâncarea s-a împrăștiat pe parchetul ce tocmai fusese aspirat și spălat de tatăl lui. Acest lucru s-a petrecut la puțin timp după ce băiatul lăsase apa să curgă la baie și stropi fuseseră împrăștiați peste tot.

David ridică ochii spre tatăl său. Știe că nu a fost neapărat atent, știe că ceea ce urmează să audă nu o să îl bucure. Tatăl este acolo și își privește fiul care are ochii plini de lacrimi și umerii prăbușiți.

Când copiii noștri fac greșeli, nu se simt bine cu ei înșiși.

În acel moment, părinții au de ales: pot să susțină o lecție sau pot să susțină o pedeapsă.

Dacă alegem să vedem răul din copiii noștri (,,este un copil neatent, este un copil obraznic, este un copil egoist, este un copil lacom, este un copil îndărătnic”) și alegem pedeapsa, mărim intensitatea sentimentelor negative pe care cei mici le experimentează deja.

Ce se întâmplă atunci, efectiv?

Copiii noștri își pierd demnitatea, în timp ce se simt evident respinși și rușinați, nedoriți și etichetați. Toate aceste lucruri reprezintă o poțiune toxică, un amestec de emoții nocive.

Un copil care experimentează acest lucru în mod regulat începe să creadă că este rău și astfel va acționa nedorit. Începe să creadă că nu se poate comporta bine singur și, prin urmare, se bazează pe figura autorității pentru ,,a-l face” să se comporte ,,cum trebuie”.

Cum corectăm greșeala

În loc să găsim modalități de a-i face pe copii să se simtă rău în ceea ce privește comportamentul lor, poate ar fi potrivit să ne concentrăm pe felul în care îi determinăm pe aceștia cum să corecteze o greșeală. Cum să curețe mizeria. Cum să spună ,,îmi pare rău”. Cum să împartă. Cum să se abțină.

Copiii mici sunt incapabili să-și regleze emoțiile. De ce? Pentru că creierul uman se dezvoltă optim, de obicei, în jurul celui de-al douăzecilea an din viața noastră. Căile neuronale de care oamenii au nevoie pentru a naviga printre emoții puternice sunt încă în construcție.

Atunci când copiii experimentează furie intensă, tristețe, frustrare, mâhnire, se pot simți cu ușurință copleșiți, anxioși și speriați. Atunci au nevoie ca noi, părinții, adulții responsabili,  să-i ajutăm prin reglarea externă a trăirilor, să-i învățăm că toate sentimentele sunt valabile și să-i facem să se simtă în siguranță pentru a-și exprima emoțiile ciufulite uneori, alambicate, neclare, alteori.

Când suntem supărați pe copiii noștri și îi îndepărtăm de noi (,,du-te în camera ta și gândește-te la ce ai făcut!”), pierdem exact ocazia de a le transmite ceea ce am menționat în paragraful anterior. Ne izolăm copiii exact atunci când au cel mai mult nevoie de noi, lăsându-i să se înece într-o mare de sentimente prea mari pentru ei, poate, prea amare și copleșitoare. Singura lor opțiune este să intre într-un mod de luptă, zbor sau îngheț; niciuna dintre acestea nu este o metodă sănătoasă pentru a face față emoțiilor dificile. Și niciuna dintre aceste stări nu oferă o pârghie de învățare.

Adulții dăruiesc instrumente

Copiii noștri dețin capacități uimitoare și primesc ușor instrumentele pe care noi, adulții le putem dărui pentru a încuraja rezolvarea situațiilor/problemelor și rezolvarea conflictelor. Să educăm, să cultivăm empatia și compasiunea, astfel încât copiii noștri să poată prospera deoarece un copil care se simte bine, se comportă bine.

Ochii lui Darius sunt în ochii tatălui lui. Tatăl coboară la nivelul lui Darius și spune:

-Hai să vedem cum putem repara greșeala. Să luăm o cârpă curată și să ștergem cioburile. Ai grijă să nu te tai. Știu că data viitoare vei fi mult mai atent. Eu sunt lângă tine.

În scurt timp, pe jos nu mai este nici urmă de ciob, nici urmă de rest de mâncare. Totul este curat și luminos. Și exact așa este și sufletul băiatului.

Iacob este în vacanță la mătușa lui preferată; nu e nimic mai grozav decât să ai 10 ani împliniți și să fii alături de sora mai mică a mamei tale! Veselia mătușii lui e fără margini! Adoră să se trezească de dimineață în râsete, în ritmuri de muzică și în pași de dans! Mătușa aceasta a lui e puțin mamă, puțin prietenă, puțin soră, puțin profesoară, puțin buclucașă, puțin fermă, puțin fără limite. Cu ea poate povesti orice, îi vine ușor.

-Vreau să vorbim despre ceva, de la tine înțeleg mereu totul tare bine!

-Ce bine! Sunt toată doar ochi și urechi!

-De ce e așa de importantă empatia? Toată lumea vorbește despre ea.

-Empatia este importantă pentru că este un fir nevăzut ce ne leagă pe noi, oamenii.

Știi ce facem noi când ne lăsăm cuprinși, învăluiți, înfășurați în mantia de  empatie? Ne punem în pantofii omului din fața noastră, privim din colțul lui și de la înălțimea lui. Nu e un exercițiu deloc ușor. Intuim emoțiile celui ce este prezent lângă noi. Îl ,,palpăm” cu o mână invizibilă, cu o atingere diafană. Ne conectăm cu fire nevăzute la sufletul, inima și mintea celui de care ne pasă. Putem simți pur și simplu emoții adecvate stării unei persoane sau putem înțelege prin ceea ce trece un semen.

Ce este o persoană empatică?

O persoană empatică este cea care ,,înțelege” și vede lucrurile din perspectiva celuilalt. Empatia se trezește amplu în momentul în care tu ai trecut deja printr-o situație apropiată omului ce se dezvăluie în fața ta.

Învățăm empatie?

Dacă învățăm empatie? Cu siguranță da! Încă din pruncie, felul în care adulții răspund folosind în special non-verbalul, gesturile, mimica, zâmbetul, va umple copilul de empatie. Acesta va mângâia, va alina, va ogoi și va dărui cuvinte pline de drag și atenție celor din jur. Așa cum a primit.

-Adică exact așa cum voi faceți!

-Exact așa! Și îți mai mărturisesc un secret! Tot ce trăiești dăruind empatie îți va aduce fericire, împlinire, împăcare. Dacă simți cu adevărat conectare poți spune despre senzația ce te învăluie că ți-ai dori să rămână, să nu te părăsească. Îți dă ție stare de bine cu tine.

Iacob e fericit! I se pare că a învățat tare mult și tare bine. I se pare că e timpul să facă niște teme de viață, niște exerciții cu fericire în vacanța asta, niște conectări cu lumea și cu oamenii. Mătușa lui dragă pune muzică în timp ce se pregătesc să plece spre parc. Și pare că pentru prima dată, inima lui Iacob prinde gânduri ce îl transformă și îl cresc.

Livia este în brațele bunicilor. Vacanțele cu ei sunt doar lapte și miere. Și vorbe bune și povețe. Nepoata stă pe prispă. Admiră zborul rândunelelor.

-Bunică, tu îmi spui că mai este puțin și rândunelele pleacă în țările calde?

-Așa este!

-Uf, dar de ce? Aș vrea să fie așa, vară, pentru totdeauna!

Bunica râde.

-Anotimpurile vin și pleacă, draga bunicii! Iar și iar.

– Și sunt zile care trec peste noi ca anotimpurile. Ai observat? întreabă, hâtru, bunicul.

Așa este viața: o succesiune de anotimpuri.

Anotimpurile din viață nu vin exact ca anotimpurile din natură. Nu. E altfel cu anotimpurile vieții.

-Și cum vine asta? întreabă Livia curioasă.

-Sunt zilele de primăvară în care înflorești. Înflorești pur și simplu: verdele dă atâta forță încât te simți invincibil. Nimic nu e de netrecut. Nimic nu e de neurcat. Ai putere cât pentru șapte.

Apoi vin verile: verile sunt tare strălucitoare: au lumină și împlinire în ele. Verile sunt dătătoare de putere lăuntrică, de încredere în forțele proprii, de grijă față de tine și față de ceilalți. Verile au energia să te determine să întemeiezi, să prinzi rădăcini; verile te așează, verile te împuternicesc.

-Și într-o zi de visare din vară, poate veni brusc toamna, pronunță răspicat bunica. Și când e toamnă îți plouă în suflet, când e toamnă e veșted totul în jur; când e toamnă nu-i veselie, e retragere în sine și poate e suspin. Când e toamnă parcă te împotmolești în noroi și când e toamnă parcă ai aștepta să fii mereu îngrijit. Aștepți un semn de la soare.

-Și soarele vine, bunică?

-Soarele vine și poate fi primăvară deodată: ieși din cocon și umpli spațiul de culoare și de idei noi și de un nou tu. Și aștepți să înflorești.

-Știi, chiar atunci poate veni iarna. O iarnă cu troiene și dureri de neimaginat.

Bunicul oftează.

Rănile ți le fac vânturile și înghețurile. Mâna îți rămâne prinsă în copca de gheață. Rămâi fără lemne pentru foc și nu găsești lopata să faci un drum până la cel mai apropiat prieten. Te pui în cojocul platoșă și stai în tine în rugăciune. Claritatea verii parcă se disipează.

Un gând rămâne acolo să-ți țină de cald: e primăvară după fiecare iarnă și nu-i de glumă cu primăvara! Ea așteaptă pitită după un colț, gata să repornească motoare adormite, gata să îți dea cheia drumului spre tine. Ea te duce obligatoriu într-o altă vară cu și mai mult spor și cu rădăcini și mai puternice. Vei învăța iar, vei crește, vei izbucni și vei izbândi. Vei fi din nou în vârf.

Livia zâmbește. Poveștile bunicilor o liniștesc. Livia învață, Livia înțelege.

– Eu înțeleg așa, acum: e bine să întâmpini iarna cu înțelegere, e bine să îți faci planuri primăvara, e bine să agonisești vara, e bine să stai cu tine toamna.

E bine să iei fiecare anotimp al vieții, exact așa cum vine, exact atunci când vine.

Viața nu vine doar cu vară sau doar cu iarnă. Niciun anotimp nu are exclusivitate. Când vom învăța ideea de rotație, când vom găsi binele din fiecare etapă vom avea siguranța că tot ceea ce vine spre noi ne transformă, ne întărește, ne înalță.

Bunica scoate plăcinta din cuptor. În fiecare suflet e un anotimp. Și în fiecare anotimp e o bucată de cer cu zbor de rândunele.

Predoslovie: <<Șotronul este un joc al copilăriei; cine nu a sărit într-un picior de-a lungul căsuțelor numerotate și a sperat să câștige, dovedind precizie și atenție?

Se pare că cei ce au jucat prima data Șotronul au fost soldații romani. Era un antrenament excelent. Evul Mediu l-a ridicat la alt rang: a devenit o metaforă pentru pelerinajul pe calea devenirii interioare. Șotronul a avut epoca lui de glorie, când regulile implicau un parcurs moral și mistic, când fiecare căsuță simboliza o virtute dobândită cu efort pe drumul spre Cer. Se pornea de pe Pământ, așa cum și astăzi o fac copiii în Franța, și se ajungea ,,dans le Ciel”. Toată schema Șotronului este copia ludică a planului unei biserici. Din pronaos (Terre) prin naos, spre absida altarului (Ciel) – o mistagogie accesibilă oricui>> (lector Mario Barangea, spicuiri).

Copiii joacă șotronul. Doar atât?

Ecaterina joacă șotronul. Are 6 ani. Șotronul e doar pentru cei coordonați, și-a dat ea seama. Copiii au primit-o cu greu în grupul lor. A trebuit să dovedească că-și poate ține echilibrul. A trebuit să arate că știe încotro se îndreaptă și cât de repede se poate orienta.

Fetița aruncă piatra. Piatra cade în prima ,,Casă”. Unu, doi, trei, patru. Până la zece numără. A ajuns în ,,Cer”. Se întoarce. O pornește spre ,,Casă”.

Copiii, în șotron, intră inițial fără un plan anume. E farmecul jocului, asta se știe, și e dorința de a finaliza (poate-câștigător), asta iar se știe!

Aruncă o piatră într-un pătrat și o iau la picior. Pe un drum ce îi va iniția. Sar cu ambele picioare, ba sar într-unul, schimbă ritmul și sensul. Le este și greu și le este și ușor. Ei străbat episoade din viață și ajung la răscruce. Se apleacă și culeg scopul de jos. Uneori piatra le cade pe linie. Aproape ratează tura. Și răsuflă ușurați și zâmbesc. Sunt tot acolo, în locul hărăzit de soartă. La căsuța cinci, după patru reușite în lanț, gleznele nu îi ascultă. Se dezechilibrează. Și ideea-piatră, deși bine ancorată, trebuie părăsită. O iau de la capăt; doar că acum o libelulă imensă, de un verde vibrant, fură privirea. Și tura asta se va sta pe bară. Se scutură și se hotărăsc să rămână concentrați. Ce hotărâre bună. Oare va ieși planul?

În jocul de șotron, copiii așteaptă. E bine când îți aștepți rândul. Acum e timpul de împrietenire. Cei ce știu dau sfaturi. Cei sturlubatici îți aduc aminte de nereușite. Cei împinși de dorința de a câștiga fac planuri. Cei mânați de bucuria de a fi împreună, zâmbesc. Copiii observă, copiii învață.

Șotronul. Drum inițiatic.

Și noi jucăm șotronul. Avem 7 ani și 15 ani și 28 ani și 33 ani și 42 ani. Și vom avea 47 și 58, 62 și 79. Vedem copiii din noi sărind prin cadrane, trecând prin încercări, repetând salturi. Suntem în CER și suntem pe PĂMÂNT, în căutări de drumuri, dominând intrările, răvășind căile. Din Colb în Paradis, profan spre inițiat, ne ținem respirația, zâmbim în locuri cu odihnă, ne bucurăm ochii în călătorie.

Jucăm Șotronul. E viața noastră acolo. Și mai cade iar câte o piatră departe de țel și linia ne îngrădește. Ne întoarcem și o luăm de la capăt. Și dintr-o dată totul e lin și noi dobândim putere și înțelepciune și ne înălțăm înlăuntru și sufletul palpită de frumusețea jocului.

Ecaterina joacă șotronul. Are în mână piatra ce o conduce . O ține bine. Și nu o va pierde din ochi nicicând!