Cornelia stă pe băncuța de lângă bazinul de înot. Radu înoată, face un bazin sau unul jumate, apoi se oprește, îi face cu mâna mamei. Se scufundă, se mai bălăcește. Cornelia e fericită că Radu face mișcare. Nu lucrează ,,chiar cum ar trebui”- așa a spus antrenorul- însă îi face plăcere să simtă apa și asta e tot ce contează pentru ea. Nu știe ce ar fi bine să îi spună pentru ca el să fie ,,altfel” motivat. Dar poate e bine și așa…

La doi metri de Cornelia este așezată o bunică. Bunica croșetează ceva, un cerc alb, miraculos, fără să privească lucrul de mână. Ochii îi sunt îndreptați spre nepoată. Îi spune continuu fetiței:

-Da, e bine, numără! Unu-doi-trei, scoate capul și respiră! Întinde corpul, întinde picioarele! Uită-te la mână, e cam îndoită, nu uita ce am vorbit!

Nepoata e ochi în ochi cu bunica: se oprește, o ascultă, dă din cap, se avântă într-un nou ,,bazin”.

-M-ai văzut, bunico? Cum a fost acum?

-Muuult mai bine!

Nepoata trage aer în piept și pleacă într-o nouă cursă cu ea însăși.

,,Ce noroc!- se gândește Cornelia. Sigur bunica aceasta a fost înotător de performanță, antrenor….”

Cornelia se apropie cu sfială:

-Bună ziua! Nu am putut să nu remarc ce ,,antrenor” desăvârșit sunteți pentru nepoata Dumneavoastră. Se vede că sunteți un adevărat specialist în domeniu!

-Oh, draga mea, nu este așa, zâmbește cald și complice bunica. Eu nu știu deloc să înot. Ba chiar îmi e cam frică de apă. Da, am urmărit competiții la televizor și am auzit comentarii, ba chiar am citit și cărți despre ,,postura corpului în apă”. Nepoata mea nu știe asta! Ea e fericită că facem ceva grozav împreună și e convinsă că știu tot ce e bine și că împărtășesc cu ea. Am făcut-o să îi placă înotul, să dorească să se perfecționeze singură. Vezi? Uite rezultatul! Devine din ce în ce mai bună, se bazează pe mine și…de acum se bazează pe ea.

Cornelia este încântată și emoționată. Nu poate să creadă că e posibil ce a auzit. Și totuși, este atât de real.

Încrederea în copil: un neegalat fertilizator

Încrederea unui adult în copil este un fertilizator de neegalat. Îi spui copilului că știi că poate, îi transmiți profund că tu crezi în el, îi povestești că e de neegalat și de neîntrecut. Și el începe să fie: înotător, alergător, curajos, calm, tolerant, echilibrat, cumpătat, ,,cel ce își ține mereu cuvântul”, punctualul, creativul, atentul. Pui lampa cu lumină puternică pe comportamentul pozitiv și acesta crește cu putere, drept și viguros.

Cornelia și-a făcut un plan: s-a uitat cu atenție la mâinile bunicii (până în sufletul ei), le-a urmărit; își va lua o croșetă și va învăța și ea să fie Cornelia care croșetează curaj!

Mirela nu era în apele ei. Se va întâlni iar cu tot ,,clanul”; mătuși, verișoare, unchi și cumnați vor deschide iar discuția: Tudor e prea mămos și ea încurajează asta și uite, peste două-trei luni își face buletin. De ce nu se dă în lături? Să se retragă odată din discuții, să îl lase doar pe tată să trateze cu el. Oare ea, mama, nu își dorește un bărbat dur și puternic? Așa cum sunt ei în neam?

Mirela se simte bine lângă fiul ei aflat în pragul adolescenței. De fapt, toți trei-mamă, fiu, tată- se simt bine împreună. Tudor alege din fiecare părinte ce îi trebuie, lucrurile sunt armonioase. Și totuși, dacă ea greșește?

Mamele primesc avertismente

Sfătuiesc mamele să rămână conectate cu fiii lor. Da: tot timpul mamele vor primi avertismente din partea grupului restrâns sau lărgit ce le înconjoară: ,,…nu va mai fi băiat puternic dacă nu faci cumva să dispari din peisaj, să vezi! Mai ales când trece în adolescență!”

Societatea și băieții ce relaționează ,,sărac”

Mesajul sună destul de brutal: îl vrei dur, descurcăreț în tot, independent, stăpân pe forțele sale? Vrei să-și croiască un drum bun în lumea bărbaților lumii? Atunci fă tu, mama, un pas în spate și lasă-l să se descurce fără un model al relaționării feminine.

Apoi, peste câțiva ani, societatea devine critică: ,,…ce-i cu băieții aceștia? Nu-și pot păstra o relație de durată, nu își asumă, relaționează puțin și sărac… Unde o fi fost și mama aceea a lui să îi arate căldură și afecțiune?”

Când mamele doresc să dezvolte puterea lăuntrică din băieții lor vor realiza acest lucru ținând vii firele nevăzute, contactul cald și plin de sevă. Nu îi vor alunga, nu le vor transmite că trebuie să fie total diferiți de ele, de felul în care tratează ele lucrurile, de felul în care le descurcă și le cresc.

Un model masculin este important în viața fiului. Este un lucru de netăgăduit. Tații sunt cei ce dezvoltă abilități diverse, sunt cei ce își vor ajuta fiii să facă față mai bine stresului și frustrării și cei ce vor arăta, prin propriul bun exemplu cum poate fi ținută agresivitatea sub control, sau cum poate stima de sine să fie păstrată la cote înalte.

Suportul patern și suportul matern

Valoarea puternică a suportului patern nu exclude, la nicio vârstă a băiatului, prezența caldă și echilibrată a mamei în viața fiului; retragerea forțată a acesteia are note de  abandon pentru copil; acest proces aduce doar urmări nefaste în viața bărbatului în care băiatul se transformă.

Granița între ,,băiețelul mamei” și ,,fiul ce rămâne conectat cu mama” este subțire, însă cu tact și răbdare vom ști cât să păstrăm în fiecare talger astfel încât proporția potrivită să dăruiască acestei lumi un bărbat puternic și echilibrat emoțional.

Mirela știe azi ce are de făcut. A pus pe ,,mute” ecoul ce îi sună în urechi rostogolit de la cuvintele celor din jur. A dat ,,tare” vocea instinctului lăuntric, hotărârilor benefice din familia mica și a rămas bucuroasă, grijulie și fermă în viața fiului ei.

Și adolescentul? Adolescentul crește echilibrat și sigur, cu modele benefice, securizate,  în jurul lui.       

Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. Măsoară gardul de jos și până suuuus! Josul îl poate cuprinde însă partea de sus e până la nori. Dincolo de gard e larmă și-s chicoteli. Mara e curioasă și vrea să știe ce e pe partea cealaltă. Își face curaj, pășește printre tufele de trandafir. Pune piciorul pe ghizd. Se poticnește. O data și încă o data. Apoi reușește. E mai aproape de momentul în care își culcă curiozitatea. Se prinde cu mânuțele de vârful gardului. Și alunecă. Se julește ușor pe cot. Dar e în regulă și reia procesul și….

-Doamne, Mara! Glasul bunicii este foarte speriat și aproape mustrător. De ce te-ai urcat pe gard? Vrei să cazi??? Spune-mi! Oh, și te-ai julit! Și ce tare! Dacă se infectează rana? De ce nu te astâmperi? Spune-mi? Data viitoare să vezi tu ce pățești! Doar mai încearcă o singură data să vezi tu ce tare cazi!

Aventuroșii sigur pățesc ceva?

Mara are 5 ani. Ea nu aude neapărat cuvintele bunicii (izvorâte din grijă); ea aude: aventuroșii vor păți sigur ceva. Curiozitatea se pedepsește. Chiar dacă ție ți se pare sau știi că nu e grav, instinctele te înșeală- altcineva știe mai bine! Adevărul suprem e la mine, adultul. Vei da greș. Dacă stai la locul tău primești laude- altfel, nu! Ieși din ,,bula ta” și ți se va întâmpla ceva rău.

Și tot așa, se umple cămara Marei de cuvinte nerostite, ce o vor urmări și o vor limita poate toată viața.

Altoiul îndoielii din copiii noștri

Sădim, doar din grijă, uneori, altoiul îndoielii în copiii noștri. Folosim cuvinte pe care le-am auzit mereu atunci când noi eram copii și le dăruim mai departe, fără preget, generațiilor ce vin. Și ei, ca și noi, vor crește cu simțământul că nu sunt suficient de capabili, că mereu greșesc ei undeva, că nu au muncit destul, că doar alții merită; au mereu gândul că ,,bine că am atât când alții au mai puțin și nu e frumos să cer, să doresc să mă înalț”, ,,lasă, e bine și atât”, ,,dacă îndrăznesc mai mult cine știe ce se mai întâmplă”.

Sabia lui Damocles este sus, știm bine, însă e alegerea noastră să ne trăim viața cu ochii doar la ea sau să trăim așa cum ne mulțumește, cu putere lăuntrică în fața oricărui pericol.

Vocea adultului, sună mută, țipând, în urechi decade întregi, intră în ființa noastră și pleacă ,,la pachet”, cu bune și mai puțin bune (desigur) spre fiii și fiicele noastre.

Dincolo de gard e lumea colorată și viața și reușita și descoperirea sinelui și a puterilor lăuntrice, dincolo de gard sunt încercările ce te fac semeț, dincolo de gard e învățătura și-s probele lui Făt –Frumos.

Să îi lăsăm dincolo de gard, să-i păstorim cu răbdare și încredere, să avem știință că vor putea, că le-am fost suficient sprijin bun.

Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. E tot curioasă însă bunica i-a spus că nu-i va fi bine dacă încearcă.

-Mara, vrei să te urci pe gard? Mătușa Marei îi zâmbește cu toată inima.

-Da…dar dacă o să cad?

-Hmmm… există posibilitatea să cazi și există posibilitatea să nu cazi! Hai să vedem ce va fi azi.

Curajul năvălește în Mara. Se cocoață, încet și sigur, știind că se poate baza pe mobilitatea ei și pe voința ei. E sus, pe gard, fericită. Tu o vezi?

Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine.

,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe picioare!

,,Cum să fac oare asta?- se întreabă tatăl. În toată copilăria mea am fost comparat și puțin lăudat, certat pentru greșeli și neluat în seamă pentru reușite. Mi-a fost tare greu, ca adult, să mă echilibrez!

Lucrurile ce vin de hăt-departe, din copilărie, nu ne dau pace nouă, părinților ce cu atenție le conștientizăm.

Ce e de făcut?

Puținele lucruri mici care sunt cărămizile din temelia unei puteri enorme se aștern așa:

Este bine să ne uităm mereu la dăruire, la efort și mai puțin la câștigul dintr-o cursă sau dintr-o acțiune. ,,Ai alergat bine, cu viteză și cu multă coordonare. Tu ești trist că nu ai câștigat cursa însă ai fost muuult mai bun decât ai fost ieri și mă bucur că nu ai renunțat!” Actul consecvent este cel ce te ridică și te formează și nu o cupă aurită dintr-un moment. Și DA! Ideal este să îi oferim recunoaștere pentru efort și nu pentru titlul de cel mai bun și atunci când medalia îi lucește la gât!

Este important să îl facem pe copil să înțeleagă că nu va fi iubit și plăcut de toată lumea. (Și nu, nici el nu poate iubi sau simpatiza pe toată lumea). Gândul ce trebuie clădit sună așa: ,,dacă această prietenie a mea nu a mers bine, vor merge altele. Este în regulă să nu fiu compatibil cu toți, este în regulă să nu mă placă toți chiar dacă eu știu că ceea ce fac fac bine”. Important este verbul ,,a te înțelege”: ne înțelegem cu cei mai mulți oameni și asta înseamnă consens, acceptare, toleranță, respect. Un copil puternic va interioriza importanța acestor cuvinte.

Este musai să nu criticăm felul în care un copil a performat și și-a expus efortul. Copilul vede dezamăgirea părintelui și începe să simtă frica de eșec sau de performanță care nu e la cote înalte. Astfel, copilul va evita să încerce lucruri noi care îl pot coborî de pe piedestal în ochii lui și în ochii celorlalți. Mai puțină critică și mai mult feedback plin de onestitate, clădit pe lucruri realizate și subliniind neapărat ce i se va întâmpla bun dacă se străduiește să performeze mai bine și mai bine. În plus este benefic să formulăm frazele astfel încât să reiasă clar că rezultatele mai slabe sunt urmarea unei mai slabe pregătiri și nu rezultatul lipsei de talent.

Oferă-i tu, părintele, noi experiențe mereu, expune-l la lucruri inedite, treptat, gradual în dificultate, însă în ritm constant. ,,Neîncercatul” este o parte clară a devenirii lui iar un copil ce s-a lovit constant de nou nu se va bloca în fața noului din viață. Își va aminti experiența, sentimentul în fața ineditului și va gusta din plin din noua felie pe care viața i-o pune în față. Fii lângă copil când îi oferi noul și bucură-te alături de el de desțeleniri.

Învață-l ce știi tu să faci, lasă-l să îți vadă bucuria atunci când te ocupi de lucruri care îți fac plăcere, la care te pricepi, în care excelezi. Vorbește-i despre efuziunea din tine în momentul respectiv. Nu este obligatoriu să îi placă și lui același lucru însă cu siguranță se va simți sigur pe el atunci când exteriorizează fascinația despre ceea ce îl face fericit, oricare ar fi acest lucru.

Chiar și atunci când ești chinuit de îndoieli (,,…off, e prima lui tabără, oare se va descurca? Se va hrăni/îmbrăca/socializa/juca….”) nu îi împărtăși copilului temerile tale. El, firește, le are pe ale lui. Cuvintele tale îi vor secera bruma de încredere și puterea de a se desprinde. ,,Deși am emoții pentru această despărțire, simt din tot sufletul că te vei descurca cu brio!”- iată o formulare ce dă aripi, putere și încredere în propriile resurse.

Vorbește cu copilul tău despre emoțiile sale, învață-l să le numească, să le accepte și să le rotunjească pe la colțuri. Bucurie, tristețe, furie, supărare- orice emoție va fi trăită și simțită până la capăt, învățată și ghidată. Copilul, stăpân al emoțiilor, va reuși să se înalțe peste inimă frântă sau va ști cum să îi umple pe cei din jur cu starea sa de bine.

Setează așteptările sale pentru vârsta sa. Îndrumă-l să se raporteze la sine și nu la fratele mai mare sau la adult. Reacțiile și reușitele sale sunt direct proporționale cu experiența sa de viață, cu puterile sale cu ceea ce a acumulat. Da, modelul și așteptarea poate fi cea observată la părinte, de exemplu. însă această reușită vine la pachet cu efort lung și susținut în ani și nu poate fi obținut într-o frântură de secundă. Expuneți copilul la această informație și el va căpăta liniște și răbdare la gândul că într-o bună zi va performa așa cum își dorește.

Ioana și Răzvan așează cu răbdare pietre serioase la temelia pe care e scris ,,încredere în sine”. Fiecare reușită este o victorie ce merită sărbătorită și fiecare poticnire este doar o lecție pentru părinți și fiu.

Să căutăm și noi pietrele de temelie importante și să le așezăm cu răbdare și hotărâre la fundația pe care se urcă fiii și fiicele noastre în fiecare zi.

Alina este iritată. Fiica ei ,,a reacționat foarte rău la școală” azi.  A plâns pentru că ea crede că a făcut ,,prost” la lucrarea de la mate. De ce trebuie să se supere pentru atâta lucru? De ce trebuie să dea satisfacție colegilor care sigur ,,sunt cu ochii pe ea”? Și cine știe ce o să creadă doamna? Poate crede că fetița este foarte certată acasă, nu?

Gândurile acestea  aterizează non stop în mintea mamei și îi cresc starea de nervozitate.

Uf! Va trebui să aibă o discuție foarte serioasă cu Manuela pe seară!

Este bine sau nu să ne reprimăm emoțiile?

Ne aducem aminte cu toții de bebelușii noștri! Absolut niciunul nu are nici cel mai mic impuls de a-și reprima emoțiile! Din contră: plâng, țipă până nu mai pot, strigă, râd, zâmbesc, fac tot ceea ce simt imediat. Părintele permite inițial toate aceste emoții și apoi, în timp, începe să meșterească în zona în care emoțiile se manifestă: asta poți manifesta, asta nu. Asta se cade, asta nu se cade. Niciodată să nu mai faci asta, mereu să faci celălalt lucru. Chiar dacă e greu, chiar dacă nu simți. Acestea sunt rigorile, acestea sunt cutumele, așa dai bine, așa nu.

Cele mai grele sunt emoțiile reprimate. Le ducem cu noi în spate ani și ani, le facem depozit și stăm drepți în zilele ce vin cu pietre de moară legate înlăuntru: corect mascate, atent prinse.

Patru emoții provocatoare

Emoțiile noastre mari și provocatoare sunt patru: bucuria, tristețea, furia și teama.

Citește tu, părintele, manifestarea și încadreaz-o acolo unde trebuie; apoi spune-i copilului că îi știi emoția, că ai cunoscut-o și tu, că îl înțelegi, că îl auzi, că e firesc să simtă asta. E bine, poate, să îți amintești că cel ce se află în fața ta nu este un mic adult. Copilul reacționează direct proporțional cu experiența sa de viață, cu ceea ce a trăit efectiv până atunci. Așa că nu este momentul să te gândești la consecințe, la ceilalți, la tine sau la ceea ce se crede despre o anumită manifestare. Este timpul să te gândești cum și ce poți să îți înveți copilul despre ce simte și cum manifestă ceea ce simte.

Unde se duc emoțiile reprimate, când se duc?

De cele mai multe ori, dacă nu ajung să fie exprimate, rostite, emoțiile fie se duc în ,,scorburi” de unde veghează nedorit și izbucnesc când nimeni nu așteaptă, fie vor apărea, hiperbolizate și neadecvate în momente din viață ce nu oglindesc deloc situația de moment.

Sentimentele ascunse și ținute sub capac sfârșesc fie prin implozii fie prin explozii. Fie că sunt somatizate și fac rău înăuntrul corpului, fie că sunt aruncate exploziv și fac rău în jur, reprimatele trăiri ajung să capete încărcătură nocivă și distructivă.

Alina s-a gândit mai bine. Tare nu îi plăcea, mică fiind, să i se spună ce trebuie să simtă sau cum trebuie să se abțină. S-a hotărât azi să își primească acasă fiica în tihnă, să o ajute să își numească singură emoția și să asculte răbdătoare de ce au curs lacrimi și de ce s-a născut suferința.

Și azi și mâine și poimâine este ziua potrivită să încercăm și noi să ne primim la fel copiii.

Am tot primit zilele trecute muuulte mail-uri de la magazine on-line:

,,Se apropie 1 Iunie! Fii cel mai grozav părinte și alege o jucărie unică pentru copilul tău!”

,,Bucură-ți copilul cu această jucărie pe care el a văzut-o deja la televizor!”

,,Doar cu jucăriile din lista noastră îți vei încânta copilul!”

,,Mii de părinți au cumpărat deja jucăria aceasta, tu ce mai aștepți?”

,,Un gadget care o să îi arate dragostea ta!”

Le-ați primit și voi?

Incitante reclame! Te fac să te gândești, nu-i așa, că doar dăruind o jucărie îi vei putea aduce pe chip fericire copilului.

Aleg să spun azi că ,,o jucărie” nu este de ajuns să îți facă fiul fericit sau fiica strălucitoare.

Copilul tău are nevoie de tine, părintele lui.

Așa că azi spun să îi faci cadou o bucată de timp cu tine. O bucată de timp umplută cu cele mai minunate lucruri pe care el sau ea le reprezintă:

,,Ai o inimă atât de bună! Asta am văzut atunci când…”

,,Ești atât de harnic! Știu de când…”

,,Mereu te străduiești să te depășești pe tine, cel de ieri. Simt asta mereu…”

,,Mă uimește altruismul tău!”

,,Știu că pot avea încredere în tine!”

,,Mă bucur ori de câte ori…’”

,,Vreau să știi că îmi pare rău dacă…”

,,Am decis să îți mărturisesc că te admir când…”

,,Nimeni nu te întrece în mărinimie!”

,,Dacă știu un om hotărât, tu ești acela!”

,,Îmi aduc aminte de noi doi în parcul cu lac…”

,,Visez să mergem iar la piscina care ți-a plăcut atât de mult!”

,,Vreau să știi că te vom sprijini!”

,,Vreau să știi că îți suntem mereu alături chiar și atunci când…”

,,Ceea ce îmi face inima să zburde când te văd este…”

Fii lângă el, lângă copilul tău, uită-te în ochii lui, apleacă-te la nivelul lui, potrivește-ți vocea și umezește-ți ochii fără grijă dacă simți, fii doar al lui 5 minute sau 30 de minute, nu te opri din uimire, dă-i puteri, dă-i aripi, spune-i lucruri serioase și importante, crește-l în ochii lui, exclude-l pe ,,dar”, fii doar pozitiv, fii doar uimit, fii doar încântat, părinte de copil ce poate schimba lumea cu ideile, bunătatea, strălucirea sa.

Vorbiți-le lor. Vorbiți-vă vouă, celor ce-și poartă încă mereu cu smerenie copilul dinlăuntrul lor și-l știu, și-l mângâie cu dor și îl acceptă cu tot ceea ce a dăruit el prin decenii.

Copiii știu să zâmbească senin, senin ca tot înaltul cerului.

Și din cer, Părintele tuturor ne mângâie azi pe toți și ne dă în dar timp și bucurie.

– Nu are chef să facă nimic, nu ne ajută cu nimic, tot timpul spune că e obosit sau își dă ochii peste cap și zice că vrea să fie ajutat, sau că nu știe să facă sau că NU vrea să facă. Sau întreabă candid „de ce eu?”.

Dan e trist. Știe că e bine să își mobilizeze fiul să se implice în treburile casnice însă eșuează mereu. Nu îi iese capitolul „motivație”. Se supără pe prichindel și ar vrea să nu mai folosească nici recompensa nici amenințarea. Ar vrea ca lucrurile să vină din copil, inițiativa să fie a acestuia!

Cum se planifică lucrurile și cum se repartizează rolurile

Asumarea rolurilor în fiecare familie cere răbdare. Planificările se fac cu toți membri de față. Ce faci tu, ce fac eu, ce facem noi? Când copiii participă la astfel de discuții în ei cresc mai multe lucruri: în primul rând strălucește sentimentul de apartenență. „Eu chiar sunt băgat în seamă, chiar sunt luat în considerație, eu chiar contez, chiar se pune bază în mine”. Vine totul la pachet cu un sentiment de unitate și un sentiment de putere. „NOI putem face asta, noi cei trei, patru, cinci membri ai familiei. Doar eu pot face asta, eu pot, altfel nu aș fi obținut rolul acesta!” Un zâmbet larg înflorește înlăuntrul copilului.

Nu vom uita niciodată că un copil face multe lucruri din grila de lucruri specifică vârstei! Vom cere copiilor de 3 ani să pună cartea din care s-a citit povestea la locul ei în raft și să pună cotorul de la măr în coșul de gunoi; vom cere copilului de 4-5 ani să își pună jucăriile la loc, să pună mâncare în bolul pisicii, să ude plăntuțele; copilul de 6-7 ani va pune rolele de hârtie igienică la locul lor, va împerechea șosetele și va curăța legumele; copilul de 8-9 ani va mătura terasa, va împături rufele, va schimba becurile. Și tot așa, copiii vor face activități pe care le pot duce și care îi fac fericiți, care le reușesc, pentru care sunt bine văzuți, lăudați și care le aduc lor, în suflet, satisfacții.

De câte ori să-i spunem?

Rolurile pot fi mereu aceleași, pentru o perioadă de timp, sau se pot schimba când rutina s-a așternut; copiii pot fi căpitani în rezolvarea sarcinii sau secunzi („ești mâna mea dreaptă”).

Sfătuiesc toți adulții să nu uite să reamintească mereu așteptările. „Păi…. i-am spus de prima dată!!!”- nu funcționează cu toți copiii. Poate că tu crezi că ai vorbit clar din start însă o reamintire a așteptărilor este benefică mereu: elimină frustrările și de o parte și de alta! Și da, copiii pot avea așteptări de la părinți și este bine să îi încurajăm să le enunțe.

Cum tratăm lipsa de chef

Vor exista derapaje și dorință de sustragere și plictiseală și lipsă de chef în fiii și fiicele noastre.

Ceea ce rămâne ar fi bine să se cristalizeze așa și să fie pronunțat de adult: „…suntem o familie, mereu împreună la bine și la greu; de felul în care alegem să ne comportăm depinde binele nostru. Desigur, putem înțelege că ție, copilului nu îți place că ai de făcut asta sau pur și simplu nu ai chef. E dreptul tău să simți asta. Totuși, e bine să știi că nu primești „scutire” de la îndeplinirea sarcinilor doar pentru că simți așa. Și noi, ca adulți, putem vocifera și spune în gura mare că nu avem chef să facem x lucru acum. Ne ridicăm însă, ne mobilizăm și ducem lucrul la bun sfârșit”.

Toate discuțiile despre proiectele din casă includ toți membrii familiei; Dan se asigură că fiul lui și-a înțeles rolul și că îi face plăcere activitatea pe care și-o propun. Fără amenințări și fără recompense lucrurile merg din ce în ce mai bine.

Și, de fapt, există o recompense imensă pentru toți: lucrul bine făcut într-un timp petrecut împreună!

– Azi vom învăța trei cuvinte noi! spune tatăl.

– Doar trei? – râde Bianca cu gura până la urechi. Pot să învăț și zece!

– Știu, știu, dar acestea au ceva anume: sunt trei porți ferecate. Dacă găsești și păstrezi cheia, grădinile fermecate din spatele lor vor fi toată viața ale tale!

– Pffff… să le auzim!

Claudiu s-a hotărât să îi dăruiască fiicei sale de 13 ani niște comori. Comori de care el nu a avut parte decât târziu, după anii de tinerețe.

– În viața de zi cu zi, în orice moment, eu îmi ghidez acțiunile având mereu clare, în fața ochilor, trei „puteri” importante. Iată-le.

ASERTIVITATEA

– Vezi tu, comunicarea asertivă este aceea prin care spui tot ce vrei să spui direct, sincer, spontan și ferm, fără a-l leza pe cel căruia i te adresezi, păstrându-ți demnitatea și verticalitatea.
De notat este că asertivitatea nu este un comportament natural, noi nu ne naștem cu el. Îl dobândim familiarizându-ne cu el, educându-l. În mod normal comunicăm fie supus, fie agresiv. Comportamentul asertiv nu se află la mijlocul distanței dintre cele două, ci se apropie de cel agresiv pentru că exprimă ferm ceea ce simți, dar se deosebește esențial de acesta pentru că nu încalcă drepturile sau libertățile celuilalt.

– Adică îi pot spune colegei mele de bancă cum nu îmi place când își întinde toate ustensilele de geometrie peste manualele și caietele mele? Folosind un ton, așa, politicos dar mai rece care să îi arate că sunt deranjată și cotropită? Și folosesc cuvinte frumoase și nu îmi dau ochii peste cap…

– Exact așa!

EMPATIA

– Empatia…

– Am mai vorbit despre empatie!

– Așa este: ea reprezintă capacitatea de a te putea identifica plenar cu alți oameni și cu trăirile lor și, ulterior, de a te putea detașa de această identificare tocmai pentru a-l putea înțelege și ajuta pe cel aflat în nevoie.

Există trei tipuri de empatie:

1. Empatia cognitivă, care ne ajută să înțelegem cum gândesc ceilalți și ne permite să le înțelegem punctul de vedere.
2. Empatia emoțională, care ne permite să simțim noi înșine sentimentele celorlalți. Simțim împreună cu cealaltă persoană însă nu e obligatoriu să arătăm compasiune.
3. Interesul empatic este al treilea tip de empatie și cel care generează compasiune. Dovedim interes empatic atunci când în noi se naște dorința de a-l ajuta pe celălalt, dacă simțim că acesta necesită acest lucru.

– Îmi place foarte mult ceea ce îmi spui! Eu simt să fac asta deja pentru prietenii mei!

ASCULTAREA ACTIVĂ

– Știi, „a auzi” nu înseamna „a asculta”. Orice comunicare eficientă implică procesul de ascultare. Oricât de simplu ar părea, capacitatea de a asculta, plenar și activ, există în foarte puțini dintre noi.

Tindem să auzim ce spun cei din jur sau partenerul de discuție. Acest lucru presupune doar a percepe (proces psihic elementar) sunete, zgomote, tonalități, cu ajutorul auzului, uneori fragmentat, în treacăt.

A asculta cu adevărat presupune să îți concentrezi întreaga atenție spre spusele celuilalt, să îți dorești să îl înțelegi și să îți faci o imagine corectă a perspectivei acestuia în discuție.
A asculta plenar înseamnă a țese empatie și a trata discuțiile asertiv.

– Asta a fost o lecție grea și foarte folositoare!

– Este bine să începi devreme să lucrezi cu aceste instrumente fabuloase! Cheile de la toate intrările vor fi în mâinile tale, vei vedea!

Ce crezi că se va întâmpla cu familia după această perioadă? Noi tot vorbim de „împreună”. Totuși „împreună” mereu poate să irite, să enerveze, să exaspereze, nu? Poate că uneori distanța era cea care mai apropia soții. Paradoxal, nu?

Care poate fi unul dintre secretele lui împreună, laolaltă?

Pe ce se bazează cuplurile longevive

Cuplurile longevive, adică acelea ce chiar sunt fericite ani și ani, unul după altul, au câteva cutume clare scrise cu majuscule pe peretele interior al inimii.

În primul și în primul rând caută să vadă mai mereu ce face bine partenerul. Apoi îl validează pe acesta, doar cu motivul vădit de a-l oglindi în cadre potrivite creșterii stimei de sine. Partenerii din cuplurile de cursă lungă spun mulțumesc și pentru lucruri mărunte în așa fel încât transmit: văd ce faci azi pentru mine: văd că nu ai uitat să iei șampon deși eu nu l-am trecut pe lista cu necesități, văd că ai aranjat masa așa cum știi că iubesc eu deși ție îți ia mai mult timp, văd că ai dat drumul la centrală deși ție nu îți e frig dar simți că mie îmi e.

Oamenii din aceste cupluri caută unul în celălalt frumosul și nu se sfiesc să-l admire în gura mare pe celălalt. Îl folosesc pe „întotdeauna” și „niciodată” cu băgare de seamă și aproape niciodată în sens negativ.

Formulează lucrurile astfel încât se înțelege clar de ce anume ar avea nevoie și nu ce îi deranjează. Își clădesc discursurile din discuții construite pe teren solid făcut din lucrurile bune ale celui ce îi stă alături. Minimizează critica și tonul „de sus”, plin de superioritate și apostrofare. Nu se etichetează, nu își dau ochii peste cap, nu râd de celălalt.

„Poți măsura fericire unei căsnicii după numărul cicatricilor pe care le poartă pe limbă fiecare partener, câștigate de-a lungul anilor în care și-au mușcat limba, reprimându-și cuvintele furioase”.  Citatul face parte din cartea „Și am spus da”, scrisă de E. Gilbert.

Partenerii adevărați recunosc că au nevoie de celălalt

„Am nevoie de tine pentru că doar tu îmi dai și doar tu știi să îmi dai așa cum eu am nevoie, așa cum îmi face bine”. Se lasă pe umărul celuilalt pentru că astfel îi arată cât de importantă îi este susținerea aceasta.

În ani, ajung să găsească mijlocul, calea benefică de comunicare, fără a își leza valorile lăuntrice puternice și fără a renunța la idealuri ce le călăuzesc pașii. Partenerii longevivi se ating și își arată prin gesturi mici afecțiunea.

Și, ce este cel mai important, creează întregul, susținerea, reazămul.

Nu. Nu suntem perfecți. Nu există soția perfectă și nici soțul perfect și nici părintele perfect și nici copiii perfecți. Însă avem lucruri minunate, aproape perfecte în noi, și clipe cu adevărat perfecte deseori care ne sunt motor și măsură și combustibil pentru a merge mai departe.

La bine și la rău suntem mereu împreună, în corăbii mai mari sau mai mici. Nu știm niciodată de unde va bate vântul și rareori suntem anunțați de furtuna din viitor. Suntem în siguranță dacă suntem conectați și dacă avem sprijin și fire nevăzute ce ne leagă. De felul în care decidem să fim o echipă depinde dacă ajungem sau nu în viitorul port.

Voi ați întins bine velele?

Pe fiecare dintre noi această criză macină, irită, ține în gardă. Din păcate nici copiii noștri nu sunt scutiți de acest proces coroziv. Ne-ar prinde bine un manual pe care să îl deschidem la Capitolul 7: „Copiii în timp de criză și/sau pandemie. Ce e de făcut.”

Tot nu există un manual pentru asta (așa cum nu există pentru un milion de alte lucruri). Așa că asistăm la frământările copiilor noștri, frământări mai mult sau mai puțin verbalizate, ușor de observat însă în stări de anxietate, izbucniri, stări de nervozitate sau de retragere în sine. Ca și adulții, copiii simt plenar că pierd ceva, că le lipsește ceva, că sunt privați de nevoi elementare prin distanțarea socială.

La ce ne așteptăm?

Regres

Cu toții vom regresa. Puțin sau mult. O vom face. Copiii au tendința de a regresa mai mult decât adulții. Cei mici, aflați până acum 2 luni într-un „boom” al dezvoltării vor stagna sau se vor întoarce la pași din trecut. Copiii pot avea nevoie din nou de scutec, pot cere din nou biberonul sau suzeta, pot avea nevoie de o jucărie care să ofere confort. Este bine de știut că regresia este normală în perioade pline de stres și incertitudine.

Schimbări ale apetitului și probleme ale somnului

Felul în care mănâncă și felul în care doarme este un indicator clar ce spune că lucrurile sunt sau nu sunt în regulă pentru micuțul nostru. Fie copilul va mânca mai mult, hulpav, fie va renunța la porția obișnuită de mâncare; fie va dormi mult și lung, căutând refugiul în somn, fie va avea somnul „porționat”, scurtat de treziri „cu sudori reci” sau vise neplăcute. Aceste lucruri le putem descoperi deopotrivă la copilul mic dar și la adolescent.

Tulburările de somn sunt des întâlnite în perioade dificile. Insomnia, coșmarul, plimbările în stare de semitrezire pot apărea și trebuie privite cu atenție și înțelegere de adult.

Schimbări de stare

Copiii anxioși vor fi și mai anxioși. Copiii cu tendințe agresive, nu își vor putea ține lesne agresivitatea în frâu. Vor exista discuții repetitive, cu nevoie de asigurare și reasigurare că totul va fi bine. Părinții vor observa și experimenta conversații pe aceeși temă, zile în șir. Anxietatea îi va determina pe copiii noștri să caute validare pentru aproape orice, să simtă frici de intensități ridicate la culcare și să refuze să rămână singuri în cameră. Calmul părinților va echilibra starea și vulcanul emoțiilor copiilor. Iritabilitatea va domni peste camere mai multe zile.

Lipiți de părinți

Experimentăm în această perioadă și senzația de „lipsă de spațiu”. Copiii „se țin scai” de adult, nu îl slăbesc deloc, nici pe balcon, nici în bucătărie, nici la baie și evident, nici seara, în dormitor. Par că refuză separarea. Unii copii preferă doar un părinte/ adult și îl refuză pe celălalt. Mai mult ca oricând copiii cer atenție și dragoste. Au nevoie de reasigurare în planul afectelor.

Adulții verifică dacă cei apropiați sunt ok. Aceasta este o formă prin care își arată lor înșile că ei sunt ok. Copiii fac același lucru, în încercarea de a se stabiliza.

Departe de părinți

La polul opus comportamentului descris anterior stă decizia unor copii de a se depărta de membrii familiei. Își creează un cocon propriu de izolare: de vești, de sentimente, de trăiri, de emoții ce la fac rău. Evadează într-o lume (virtuală) în care simt protecție sau amuzament.

Somatizări

În contextual în care micuții aud discutându-se despre simptomele virozei COVID-19, pot dezvolta aceste stări pe care „le-au văzut cu ochii minții”: dureri de cap, dureri musculare, dureri de burtă sau stare de greață. Este important să îi încurajăm și să îi ajutăm să vadă situația reală: nu sunt bolnavi, vor alunga cu calm și liniștire simptome fantomatice.

Procrastinare

Adolescenții ar trebui să fie fericiți: li s-a dăruit timp! Și ei mereu se plâng de timp, nu e așa? Totuși, îi vom vedea acum procrastinând. Vor realiza mai puține proiecte și teme decât atunci când nu aveau timp. Vor „începe de mâine” sau „de luni” orice. Nu au forță, nu se pot mobiliza, nu își pot concentra deloc atenția, nu vor putea învăța. Există cazuri în care le spunem să facă un lucru și peste un minut se vor întoarce pentru că nu își pot aminti ceea ce le-am cerut. Izolarea și depărtarea pot face aceste lucruri în adolescenții noștri.

Căutăm să oglindim comportamentul copiilor noștri: venim lângă ei, îi ascultăm, îi liniștim. Comportamentul adultului e plin de bune intenții. Copilul are nevoie să vadă siguranță în ochii părintelui, în limbajul său non-verbal, în postura sa, în felul în care își poartă capul, umerii, spatele. Copilul simte energia părintelui și înțelege vorbe „goale” sau vorbe în care părintele crede. Copilul are nevoie să înțeleagă că vom ieși din furtuna ce afectează sănătatea, finanțele, viața de zi cu zi.

Vă îndrum să arătați disponibilitate emoțională față de trăirile copiilor și să traduceți corect sintagma în sine: părintele este stâlpul de încredere, vibrația pozitivă ce îmbrățișează, repară, pune plasturi peste răni mai mult sau mai puțin metaforice. Părintele rămâne far puternic și nicidecum o pastă moale modelată de izbucniri ale copilului.

Părinții au azi cel mai important rol: după ce se vor liniști pe ei înșiși vor putea apoi să își liniștească fiii și fiicele.

Noua stare de normalitate ne vrea adaptați pentru a intra din nou într-un trend ascendent.

Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte.

Exact asta fac și Victor și mama lui. Vorbesc despre o anumită seară de mai. În acea seară se rostise cu fermitate negația NU. Fusese un NU din sfera interdicțiior. Azi, Victor, adolescent, pare fericit că a primit o interdicție. Ce este asta? Cum ar putea un adolescent să fie mulțumit cu o astfel de situație?

Să tragem puțin cu urechea la această povestire:

Ziua lui NU

– Nu mai merg în viața mea la antrenament! S-a sfârșit! Să arunci echipamentul!

Victor e furios. Adriana, mama lui, nu l-a văzut niciodată așa. Azi a ratat două coșuri și antrenorul l-a trecut pe bancă.

– Gata! Înțelegi? Ga-ta!!!

Adriana și-a susținut fiul toată copilăria și adolescența în orice. L-a lăsat să încerce și „dacă nu i-a plăcut” la tobe, la șah, la curs de rumba și la cățărări l-a lăsat să se retragă.

Azi însă este vorba de altceva. De 6 ani de antrenamente ce se vor puse în colțul cu „aruncați aici”. De frustrare și epuizare emoțională, de lipsă de echilibru, invidie, răzmeriță.

Adriana îl privește pe Victor în ochi și îi spune cu glas jos și ferm:

-NU. Nu sunt de acord. Când te vei calma, vom discuta despre asta. Sunt aici.

Victor tună și fulgeră și nu poate crede că mama lui a spus NU. Un NU foarte ferm.

Ce fac copiii în fața succeselor și insucceselor

Copiii au tendința de a fugi de greu, de furtuni emoționale, de confruntări. Sunt fericiți când sunt aplaudați de antrenori și mentori și profesori și familie și sunt revoltați când lucrurile nu se întâmplă exat așa cum vor. Nu înțeleg mereu raționamente, strategii, trasee.

Datoria părintelui în momentul de revoltă nechibzuită este să fie acolo și să spună: „Nu. Ne mai gândim. Vom analiza când ne calmăm. Mâine e o altă zi”. Rolul nostru, uneori, e să ne uităm clar în altă parte.

Să ne impunem părerea sau nu?

Instinctul funcționează și este cel ce ne arată când durerile sunt îndreptățite să ceară și când doar ambiția, spiritual de competiție exacerbat, frustrarea, epuizarea emoțională e de vină pentru decizii pripite.

Încurajez mereu dialogul, înțelegerea, empatia, ascultarea.

Și spun uneori, la fel de încurajator: „e timpul să îți spui hotărârea de părinte și să închei subiectul”.

Când lucrurile se calmează, când totul e de înțeles, când resentimentele pur și simplu pleacă pe câmpii, în copil izbucnește din nou plăcerea de a fi, de a face, de a performa, de a împărtăși, bune și rele. Va străluci, el, copilul, mânat de pasiune, de puterea de a înfăptui, de a câștiga, de a atinge cote noi.

Sfârșitul fericit al poveștii

Reporterul pronunță cuvintele precipitat:

– Stăm de vorbă cu Victor Simion, căpitanul echipei ce în această seară a devenit Campioană Națională! La ce te gândești acum, Victor?

– Mă gândesc la o seară de mai, la un NU puternic spus de mama mea și vreau să îi mulțumesc pentru că nu m-a lăsat să renunț și îi mulțumesc pentru că a fost puternică pentru mine și vreau să mulțumesc și echipei mele și….

„Da, da, spune mama, îmi amintesc că ochii mei au dat să se umple de lacrimi când te-am auzit, însă zâmbetul de bucurie a alergat mai repede. Știam că am ales bine însă m-am bucurat când tu ai înțeles asta”.

Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte. Și să recunoaștem tot binele din viața noastră de copii și de părinți.

Îmi amintesc de această zi de iarnă.

Era tare iarnă. Nămeții erau imenși. Sau așa îi vedeau ochii mei la 9 ani. Depresiunea Zarandului e încremenită în anotimpul alb. Se vede fumul din hornuri. Și el e însă înghețat și se mișcă cu încetinitorul.

Bunica trebăluiește. Și nu, nu are vreme de mine.

Ați citit mai sus?

Am 9 ani. Și sunt activă și mereu trebuie să fac ceva. La București așa fac. Am doi părinți și trei mătuși acolo și două vecine disponibile și nu am cum să mă plictisesc vreodată.

Azi îmi vine să urlu de plictiseală. Am citit tot ce e de citit, am scris și o compunere, am dat trei ture pe la găini și pe la cai. Nimic nu mai e de făcut. Mă doare plictiseala.

– Ies pe poartă, zic.

– Da, da, du-te, vezi să nu aluneci, zice.

Și merg, și merg în tăcerea aceea și în lumina aceea de opal și sunt fix ca într-un Pastel de Alecsandri. Dar eu nu știu asta și merg în continuare până ajung la lac. E înghețat. Cu pietre înghețate și stânca din stânga bocnă. Observ toate astea în cea mai mare plictiseală. Mă așez pe o movilă cu pământ (cum altfel?) înghețat și pot să jur că sunt teleportată în țara plictiselii absolute. Nu am cui să mă plâng și cred că m-am și plictisit să mă tângui înlăuntrul meu. Nu am idei. Nu e niciun copil, niciun adult care să îmi găsească soluții. Nu simt frig. Stau pe movila aceea cam jumătate de oră așteptând să mi se întâmple ceva din senin. Cred că spun și o rugăciune: „Dă, Doamne, să mi se întâmple ceva”.

Și deodată știu că mi-am auzit inima. Bătea așa de tare în tăcerea asurzitoare din jur că m-am și speriat. M-a conectat, ea, inima, la bătăile ei și m-am bucurat și mi-am simțit și pulsul și mi s-au dilatat și pupilele de fericire. Și strig și se face ecou și mi se pare grozav și n-are cine să mă audă și să mă aplaude. N-am niciun martor, doar eu vie pentru mine în reușita asta de autodescoperire. Nu mai sunt singură, am o inimă, mă simt caldă și sângele îmi circulă cu viteză prin corp, e ger, cine să simtă gerul, alerg în sus și în jos, pipăi gheața, e gheață la mal dar mai încolo, uite, nu e gheață, inima îmi bate, sunt eu aici pentru mine. Am o forță magnifică în mine, e a mea și nimic nu mai e închistat. Totul e de neoprit. Râd. Și tremur. De încântare.

Habar nu am cum am ajuns acasă.

Lasă-l să se plictisească!

Ce activitate să îi mai găsesc azi? Cum să îl țin în formă? Ce o face fericită? Pentru fiica mea am cursul de balet. Și cu el, cu băiatul, ce să fac în acest timp? Iar se plictisește! A devenit greu să îl aud cum se plânge.

Ne străduim mereu și facem lucruri extraordinare pentru copiii noștri. Activități grozave, locuri unice, vizite speciale, amintiri cât pentru două vieți, povești, povețe pentru creștere lăuntrică. Eu fac asta și îi sfătuiesc pe cei din jur să o facă. Aproape zilnic. Crește-l, spun, dăruiește-i.

Și uneori zic: lasă-l să se plictisească.

Știu sigur că va traversa podul plictiselii și pe malul celălalt e cunoașterea de sine. Pe malul celălalt îți auzi inima și gândurile, vorbeși cu tine și spui „am alunița asta de când eram mic-mic” și „cred că mă fac doctor când mă fac mare”. Pe malul celălalt recunoști în fața ta că ieri ai greșit și ți se umplu ochii de lacrimi și poate ai norocul (când ești pe malul celălat) să ieși din bula în care te țin (cu dragoste) toți ai tăi și poate că iei, doar cu tine de față, o decizie ce va schimba lumea. Dincolo e creativitate ce se ține de mână cu imaginația și e satisfacția și bucuria reușitei.

Uneori e bine să rămânem surzi

E tare greu zilele astea, săptămânile astea, cu atât de multe de făcut și nefăcut nimic, i-am vrea ocupați, ne cer diverse și noi suntem și în teleconferință și trebuie să facem din puiul ăsta și o supă, și un pilaf, și șnițel din piept și friptură din pulpe.

Dar în unele zile făceți-vă că nu îi auziți, rămâneți surzi și dați-le ocazia să simtă că își sunt suficienți lor.

Așezarea aceasta în casă parcă, pe undeva, trimite copiii noștri în drumul firesc, fără before și after, fără teste și punctaje și itemi și concursuri, fără șapte ore la școală și ghiozdan de 5 kilograme în spate. În toate zilele acestea se petrece o altfel de învățare, profundă și importantă în multe paliere. Pe ici pe colo e iritant și deranjant și incomod. Dar dacă mai aveți puțină răbdare și alegeți să nu vă plictisiți așteptând, vă promit că o să merite!

„Cum crezi că se simte fiica mea? Tu zici că e bine?”, „Să știi că băieții râd și se aleargă prin casă, dar nu știu ce să zic, sunt bine într-adevăr?”, „Le-am văzut pe fete cam gânditoare ieri și nu știu dacă erau speriate de vreun gând sau doar visau cu ochii la cer…”

Frica și calmitatea sunt contagioase

Ne tot gândim cum îi afectează pe copiii noștri starea actuală? Ei bine, sfatul este așa: Să ne autoanalizăm, noi, ca părinți, propriile noastre emoții!

Frica este contagioasă. Îndemn părinții ca în fața copiilor să fie extrem de atenți cu ceea ce exprimă, cu ceea ce transmit.

Vestea bună este că și starea de Calm este tot contagioasă. Cu cât vom reuși să ne calmăm noi mai repede, să realizăm că a fi responsabili ne ajută, însă a fi panicați nu, cu atât vom reuși să dăruim în jur o stare benefică.

Copiii nu înțeleg unele exprimări ale adulților

Nu vom folosi în discuțiile cu copiii noștri sintagme fără înțeles pentru ei: „viața este grea”, „trebuie să faci ceea ce trebuie să faci”, „gândește-te la ceilalți, te rog!”, „facem asta pentru binele suprem”. Sunt termeni greu de interiorizat și fără o însemnătate anume. Copiii au nevoie să perceapă lucrurile prin intermediul lumii lor, cu prieteni, vecini, bunici, unchi, mătuși și prieteni, cu jucăriile și emisiunile preferate, cu povestea plină de învățăminte.

Copiii se liniștesc atunci când știu că nu trec singuri printr-o întâmplare și că și alții sunt „acolo” și rezistă. Recomand părinților să spună copiilor lor că toți copiii lumii simt cu siguranță la fel: frustrare, dezamăgire, durere provocată de depărtare și limitare, stare de încorsetare, singurătate, nesiguranță.

Copiii se liniștesc atunci când știu că nu trec singuri printr-o întâmplare

La sfârșitul zilei, lucrul corect pe care îl putem face, ca părinți este să transmite că e în regulă pentru cei mici să simtă ceea ce simt. „Te văd pe tine, îți văd emoțiile și ți le înțeleg” – iată mesajul intrinsec ce vă va ajuta copiii să treacă prin perioade cu suișuri și coborâșuri.

O stare de bine într-o situație limită

Numiți emoțiile copiilor: „Oh, văd că ești atât de dezamăgit!”. Astfel îi vom ajuta să înțeleagă ceea ce simt și să învețe să numească ceea ce experimentează. Uitându-ne, pe termen lung, copilul va ști cum este capabil să răspundă părintele în fața trăirilor lui, va învăța cum se răspunde emoțiilor celorlalți și, într-o bună zi, va aprecia cu adevărat efortul pe care l-ați făcut atunci când ați dăruit o stare de bine într-o situație limită.

Acum este timpul lui Împreună. Copiii au nevoie de adulți care să le poarte de grijă, cărora să le pese, care să îi vadă, care să îi susțină. Timpul acesta este exact timpul ce trebuie văzut cu încărcătura pozitivă a lui Împreună!

– Tata, de ce ești așa îngrijorat? De ce îți freci mâinile, de ce ești cu gândul departe? De ce?

Matei se străduiește din răsputeri să pară relaxat, însă nu îi iese. Ionuț, fiul lui de 7 ani, îl urmărește în orice secundă. Ar vrea să se gândească, să facă un plan, să găsească soluții. Veștile sunt contradictorii și starea de afară e de frământare majoră. Starea din Matei e de neliniște ce pare că își întinde brațele și îi cuprinde pe toți.

– Nu am nimic, să știi. E totul în regulă…

– Tati, eu nu cred. Când te văd mi se face foarte frică.

– De ce să îți fie frică? Nu trebuie! Du-te la tine în cameră, spune Matei iritat.

Tatăl pune pe umerii fiului niște bolovani imenși ai îngrijorării. Alege să mimeze detașarea, însă membrii familiei nu pot fi ușor păcăliți.

Ce să le spunem copiilor acum?

Alegeți transparența: nu uitați că un copil poate înțelege orice la orice vârstă, dacă îi este dăruită informația pe înțelesul lui:

• Virusul e un Balaur cu șapte capete ce poate fi învins de Zâna Săpunului și de izolarea în Turnul cel Înalt.
• Decorați casa cu eșarfe și cearșafuri, creați o lume de poveste în care sunteți protejați.
• Medicii sunt cavaleri pe cai albi ce vor salva lumea.

Să ne prefacem că totul e bine sau să nu ne prefacem?

Vorbiți-le copiilor mari despre temeri; spuneți-le că nu sunteți neapărat fericiți. Totodată spuneți-le că omenirea a mai trecut prin multe situații și a supraviețuit. Nu bagatelizați lucrurile, dar nu le hiperbolizați. Vorbiți cu hotărâre despre prevenție.

Emoțiile rigide nu vor ajuta.

„Nu îți fie frică” va rămâne o sintagmă goală.

Discutați despre Curaj.

Curajul nu înseamnă că pur și simplu nu ne va mai fi frică. Înseamnă că putem acționa și gândi chiar recunoscând Frica și tot disconfortul cu care această Zmeoaică vine la pachet.

Copiii stau acasă. Ce facem cu ei?

E timpul de trebăluit. Lăsați copiii să lucreze în grădiniță sau pe balcon, să sădească semințe și să le observe, să ude pământul, să își arenjeze biroul, hainele.

E timpul să facă lucrări mari, pe foi multe. Creați o expoziție a desenelor lor, discutați-le. Pictați ascultând muzică clasică sau dansați pe muzica din tinerețea voastră.

Lăsați-i să vă descopere. Povestiți întâmplări arătând poze din liceu și școala generală. Puneți obiecte mici în pungi, turnați apă peste și înghețați-le, obținând bulgări de gheață de spart cu ciocănelul. Faceți ordine cu muzică antrenantă în fundal.

Fiți împreună-împreună în casă în zile cu soare afară. Acum este așa. Și trebuie să fim fexibili și ușor adaptabili. Să ieșim din „șabloane”. Să ieșim din roluri predefinite.

Noi stăpânim emoțiile sau emoțiile ne stăpânesc pe noi?

Perioadele ce abundă în vești contradictorii ne marchează felul în care răspundem, în care ne comportăm, ne marchează deciziile pe termen lung sau pe termen scurt.

Frica, îngrijorarea, vulnerabilitatea ne înconjoară.

Avem voie să le simțim pe toate acestea fără să mimăm o stare de bine, fără să ne blamăm pentru că suntem îndoiți, fără să ne ascundem după pereți falși de putere emoțională.
Ne confruntăm cu emoții dificile, chiar dacă nu ne este afectată sănătatea, nici bunăstarea, nici confortul.

Stres, dezamăgire, disconfort. Cum să ne descurcăm?

E o primăvară atipică. O primăvară cu potențial de „irosită” așa cum se tot pronunță în jur. E stres în jur și inimi schimonosite de îndoială și dezamăgire.
Să alegem să spunem că tot ce e puternic emoțional negativ face parte din viață.

Ca tot ceea ce este puternic emoțional pozitiv.
Disconfortul de acum este doar pentru a întări și pune în lumină binele ce curând va urma.
Să fim curioși, să privim cu larghețe ceea ce ne învăluie, să înțelegem și să acceptăm game largi de emoții.

Să răspundem cu suplețe emoțională avalanșelor de vești și întâmplări, să fim atenți la vocea instinctului nostru.

”- Ionuț, ai avut dreptate. Sunt puțin îndoit de tot ce aflăm zi de zi. Tatăl stă în pragul ușii și zâmbește. Nu știu încă exact cum, însă știu sigur că va fi bine și vom găsi soluții potrivite. Hai să povestim acum despre virusuri, bacterii și cum ne luptăm cu ele. Și apoi îți voi povesti de simpaticul meu profesor de biologie Drăghici care în clasa a VII-a ne-a spus tuturor că…”

Stiți ce? Până la urmă, să fim foarte atenți la binele pitit în spatele răului din fața noastră.

Crenguța trage aer adânc în piept și aproape se teme de minutele ce vor urma.

Stă la ușa camerei Dorei și știe că o așteaptă zeci de minute de negociere. Ce va purta azi la grădi? Dora are 3 ani „și este așa hotărâtă și încăpățânată!”- ne spune mama ei, epuizată. Dora nu dorește în nicio dimineață absolut nimic din ce i se propune: nici fusta cloș, nici tricoul cu Minnie (pentru care a plâns în magazin și nu a plecat fără el), nici blugii și nici chiar rochia cu paiete. Vrea pantalonii de ieri și tricoul alb de ieri cu gărgăriță. Nu ar fi o problemă atât de mare dacă nu ar fi vrut exact aceleași lucruri și ieri și alaltăieri. „Când e ieri?” – întreabă Dora candidă, privindu-și degetele ce nu intră în șosete.

Da. Crenguța trage iar aer adânc în piept.

De ce pentru unii părinți seamănă cu un coșmar îmbrăcatul copiilor de dimineață? Momentul în care copiii mici își aleg hainele este unul dintre puținele momente în care își pot manifesta autonomia; știu să o facă și pot să o facă.

Vârsta de 2 ani și exprimarea autonomiei

Antepreșcolarii trec printr-o perioadă de puternică exprimare a autonomiei, imediat după 2 ani și jumătate. Ei își încearcă granițele și vor să vadă cât pot controla, până unde ține autonomia lor. Alegerile lor nu sunt neapărat raționale și de aici permanentul conflict cu adultul atotștiutor și protector.

Deciziile noastre în această etapă trebuie să fie direct proporționale cu dorința lor de independență, deoarece o subminare totală a acestei dorințe creează frustrare, îndoială permanentă asupra putinței proprii în antepreșcolar, rușine și retragere din drumul afirmării.

Sunt foarte puține moduri în care cei mici își pot arăta autonomia sau voința proprie. Este evident că pot avea un anumit control asupra lucrurilor ce vin în contact direct cu corpul lor; iată de ce zona „îmbrăcatului” pare pentru părinți o arenă cu lei. Maleabili și ascultători în restul timpului, ușor de coordonat și înțelegători, găsesc o nișă în care conștientizează că pot controla și vorbi răspicat.

Metode prin care păstrăm copiii fericiți și economisim timp

Cum să facem să le respectăm dorința de independență și totuși să nu intrăm în dispute crâncene pentru un maieu și niște colanți?

Oferiți alternative: două, de preferat! Alegeți de cu seară formulele ce par ideale și dimineața oferiți-le doar pe acelea. Copilul simte că alege el. Este lăudat pentru alegere, se încearcă o scurtă negociere mai mult mimată și toată lumea este fericită cu un copil stăpân și sigur, și un părinte ce a economisit timp prețios.

Alegeți-vă foarte atent „luptele” de dus: dacă este prințesă acum și e musai să poarte fustă lungă din tul, este ok să plece cu ea și peste costumul de ski, pe zăpadă. Nu va înțelege de ce nu poate să o poarte (de când zăpada și gerul nu vorbesc cu dantelele și paietele?), veți avea parte de discuții lungi în contradictoriu și de mări de lacrimi ce pot fi evitate.

Rămâneți inventivi: vorbiți cu o bluză ce vă roagă să îl rugați pe cel mic să o scoată și pe ea din dulap azi, căutați butonul ce oprește plânsul din spatele genunchiului fiicei voastre, povestiți fiului vostru, cu o zi înainte, despre puterea pe care ți-o dă tricoul cu mânecă lungă atunci când participi la ștafetă.

Georgiana o ajută pe Dora să se îmbrace.

– Ce bine că ți-ai ales tu singură rochița azi!

– Da, da! Și în niciun caz să nu uităm masca de scafandru!

Și fizionomia Georgianei se transformă în mască.

– A-ha, azi ești scafandru cu rochie cu volane?

– Desigur!

Ziua se anunță a fi interesantă.

– O vezi? E perfectă! spune Andrei cu mândrie despre fiica lui. Se mișcă perfect, schiază perfect, își prinde perfect părul, vorbește perfect, este perfectă la școală și dansează ca o profesionistă. Toată lumea spune asta despre ea! Toată lumea spune asta despre tine, draga mea, să nu uiți asta!

Andrei se străduiește continuu să arate absolut perfect, să sublinieze că trăiește absolut perfect. Cumva, reușește să așeze cămașa de forță a perfecțiunii și asupra fiicei sale. El îi transmite Alexiei că trebuie să fie perfectă. Că nu poate fi privită altfel de cei din jur.

O învață să pună preț pe ceea ce cred ceilalți despre ea, să pună preț pe modul în care o gândesc ei, să le facă pe plac, să se mențină pe piedestal și să le demonstreze non stop că merită aprecierea lor.

Perfecțiune, sau cum ne raportăm la alții

Cum va crește Alexia și cum își va vedea propria ei valoare? Cu siguranță în condițiile date va învăța că tot ceea ce reprezintă ea se raportează la modul în care este privită de cei din jur.

Sentimentul propriei valori nu trebuie să depindă în niciun fel de condiții ce trebuie îndeplinite: nici de păreri, nici de cutume, nici de „ce se zice”, nici de „așa am apucat eu”. Mulți părinți au o listă lungă de condiții: tot ce au moștenit, tot ce au dobândit, au împrumutat, au copiat sau tot ce pur și simplu a intrat de undeva în viața lor, pe drumurile pe care le-au străbătut.

Cum traducem perfecțiunea?

Există o diferență foarte clară: dorința de perfecțiune NU înseamnă că îți înveți copiii să își atingă potențialul, să depună eforturi pentru a atinge paliere superioare, cognitive și emoționale, nu înseamnă să aștepți de la ei să devină cea mai minunată versiune a lor. Toate aceste lucruri enumerate sunt de bun augur și merită încurajate, atingându-se corzi ce vibrează și folosindu-se cuvinte potrivite.

Dorința de perfecțiune cultivată înseamnă să te constrângi, din copilărie, să fii ce alții vor sau cred că este bine să fii tu. Să fii perfect în ochii lumii nu este același lucru cu a fi grozav pentru tine, cu ceea ce ești tu și alegi tu.

În momentul în care Alexia nu va performa, o data, într-o conjunctură, se va simți nedemnă. Se va rușina. Va simți că nu mai merită: nici iubire, nici respect.

Rușinea lasă urme adânci în copii pentru că este legată de frica majoră că ei nu merită să fie iubiți.

Atitudini de azi, cicatrici de ieri

Părinții înșiși descriu momentele de rușine legate strâns de teamă și de întoarcerea chircită într-o vreme a copilăriei în care așteptau să vadă dacă încă mai sunt îndeajuns în fața părinților, în fața învățătorului, în fața vecinului de la 2 sau în fața profesorului de tehnologie hotărât să îi lase corigenți.

Când lucrurile se așează unul lângă altul, pare că simțim rușinea exact așa cum simțim suferința fizică: cu putere, în organe și în minte și în suflet, cu cicatrici în personalitatea noastră, în modul de a ne raporta la noi înșine, în sentimentul propriei valori.

Dacă îl întâlniți pe Andrei, vă rog să îi spuneți că voi credeți în fiica lui indiferent dacă este perfectă sau nu. Credeți că poate lua decizii bune după ce greșește, credeți că vă place puternică și vulnerabilă deopotrivă.

Alexiei spuneți-i că o veți îndrăgi și când veți afla că a pierdut cursa, că a marcat un autogol, că a luat 6 în teza de la chimie și când a fost părăsită de prima ei dragoste. Arătați-i ei și tuturor copiilor că cel mai valoros lucru din lume este ca ei să fie mulțumiți cu ei înșiși și fericiți cu ceea ce dăruiesc lumii.