Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
De către

Tănase Ema

Crescută în Constanța anilor simpli, dar plini de contraste, autoarea Veronica Iani  a descoperit târziu drumul către artă. După o copilărie în grija bunicilor, după studii și profesii care nu aveau nicio legătură cu literatura, cărțile au câștigat. Părinții, ingineri agronomi, i-au transmis dragostea pentru matematică, nu pentru scris, însă viața i-a presărat altceva. La îndemnul duhovnicului său,  a ieșit prima povestire scrisă. Așa a început un parcurs care avea să devină vocație.

Astăzi, cu 23 de titluri și peste 140.000 de exemplare tipărite, este o voce importantă în literatura pentru copii și adolescenți, un autor care abordează teme delicate — de la vulnerabilitatea copiilor și siguranța online, până la adopție, abuz, dependențe și reziliență — cu o sinceritate rară și un profund respect pentru cititorii tineri. Scrisul i-a devenit nu doar meserie, ci și formă de înțelegere, de vindecare și de dialog cu lumea.

Despre chemarea de a scrie, în rândurile de mai jos.

 

Cum era copilăria dumneavoastră la Constanța? Ați avut în familie modele care v-au îndrumat spre educație sau artă?

Copilăria mea la Constanța a fost, în același timp, obișnuită și neobișnuită. M-au crescut doar bunicii până pe la zece ani și îmi vedeam părinții o dată la două săptămâni. Dorul de ei a lăsat o amprentă puternică în sufletul meu.
Nu am crescut într-o familie cu tradiție artistică. Părinții erau ingineri agronomi. De la tata am moștenit dragostea pentru matematică. În rest, nu știu de unde vin talentul de a scrie și cel de a desena. Bunicii mei erau oameni simpli, de la țară, fără studii. Mi-a plăcut școala, dar partea artistică a apărut mult mai târziu, într-un mod neașteptat.

 

 

Ce v-a atras inițial la matematică și fizică?

Logica. Coerența. Faptul că lucrurile pot fi verificate și au sens. Într-o lume în care multe nu se leagă, matematica mi-a oferit un teren solid. Asta pot spune acum, privind în urmă. Când ești copil, lucrurile sunt mai simple: îți place sau nu îți place. Atât.

 

Privind în urmă, ce v-a învățat fiecare etapă din acei ani petrecuți în domenii atât de diferite?

Predatul m-a învățat răbdarea. Rolul de mamă m-a învățat marea răbdare. Domeniul financiar m-a învățat rigoare. Viața în străinătate m-a forțat să mă descurc. Joburile care nu mi-au plăcut mi-au arătat foarte clar ce nu vreau să fac. Toate etapele, puse împreună, m-au împins spre direcția în care eram, de fapt, chemată.

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră „ascultarea” – acel gest de a răspunde chemării de a scrie?

Înseamnă să faci un lucru chiar dacă nu îl înțelegi, dar nu ca și cum ai accepta fără discernământ ce ți se spune. Ascultarea se face din dragoste, nu din slăbiciune. Eu nu aveam nicio intenție să scriu. Am făcut-o doar pentru că duhovnicul meu a insistat și, sincer, ca să-i arăt că nu știu să scriu. Tocmai acel act, aparent absurd, mi-a schimbat viața.

 

Cum ați trăit momentul în care prima povestire a fost publicată?

A fost ciudat și neașteptat. Scrisesem doar ca să dovedesc că nu pot. Când povestirea a fost publicată, mi-am dat seama că nu am scăpare. A fost mirare, teamă și apoi multă muncă: două povestiri pe lună, în total vreo optsprezece. A fost greu, dar și revelator. Atunci am realizat că iubesc să scriu.

 

În ce fel scrisul v-a ajutat să vă înțelegeți mai bine trecutul și drumul interior?

Eram într-o perioadă de căutări și frământări. Scrisul m-a obligat să văd ce port în mine și ce pot dărui. Înainte să scriu, am avut perioade în care mergeam la orfelinat, luam copii acasă în weekend, făceam voluntariat într-un centru pentru tineri cu dizabilități. Toate m-au ajutat, dar scrisul s-a potrivit cel mai bine felului meu de a oferi ceva lumii.

 

Ce teme simțiți că vi s-au „cerut” să le abordați?

Cele din viața reală: copii vulnerabili, pericole ignorate, situații pe care mulți adulți preferă să nu le privească direct. Sindrom Down, adopție, abuzuri, dependențe, siguranță fizică și online. Nu eu am ales temele, ele au apărut în viața mea și nu am putut să le ocolesc. Iar când primești un dar, nu îl poți folosi doar pentru tine.
Desigur, am și cărți mai ușoare, cu iepurași și alte animale simpatice. Acolo nu pun teme grele, dar adaug întotdeauna lucruri morale pe care copiii să le însușească natural și plăcut.

 

 

 

Cum reacționează copiii și părinții la temele dificile din cărțile dumneavoastră?

Copiii reacționează surprinzător de bine. Înțeleg mult mai mult decât credem. Dacă le explici limpede și cu respect, reacționează corect. Părinții sunt, în general, recunoscători că cineva formulează lucruri pe care ei nu reușesc să le spună. Uneori se sperie, dar înțeleg de ce e nevoie.

 

Ați început să desenați din necesitate, dar a devenit un limbaj de expresie. Câte calități mai dețineți?

Desenul a fost și el „un talent ascuns”. Desenasem doar în școala generală, dar, cum nu aveam bani pentru ilustratori, m-am reapucat de desenat. Am învățat, m-am uitat la cum ilustrează alții, am muncit mult și mi-am construit stilul. Desenul este un instrument. Centrul rămâne scrisul.
Restul, contabilitate, colete, marketing, au fost roluri pe care le-am preluat, strângând din dinți, ca să pot susține editura.
Și mai e ceva. La ateliere, copiii m-au „descoperit” ca actriță. Așa mi-au spus. Mă simt foarte bine în fața lor. Emoțiile dispar, îmi vin idei pe loc, improvizez, schimb planul. Am ținut ateliere cu patru copii, dar și cu o sută douăzeci. Mă consum fizic, dar sufletește mă încarc.

 

Ce credeți că lipsește cel mai mult astăzi din educația morală a copiilor?

Părinți care să le citească copiilor. Așa se creează conexiunea emoțională și așa se pot discuta lucrurile într-un mod firesc.
Le spun mereu părinților: citiți-le o dată pe săptămână, chiar dacă au 10 sau 11 ani. Mulți mă privesc lung, dar sunt și părinți care fac asta. Nu este suficient să cumperi copiilor cărți și ei să le citească singuri.

 

Care este mesajul central pe care doriți să-l transmiteți prin toate cărțile dumneavoastră?

Că binele nu e ceva vag. Are formă, cere curaj, cere atenție și cere alegeri. Copiii pot învăța asta dacă le dăm instrumentele potrivite.

 

Cum vedeți astăzi succesul celor 23 de cărți și peste 140.000 de exemplare tipărite?

Cifrele arată că munca nu a fost în zadar, dar nu mă definesc. Pentru mine contează reacția copiilor și a părinților, nu tirajele. Faptul că poveștile ajung în școli, în diaspora, în familii. Restul e partea administrativă. Dar nu pot zice că nu mă bucur.

 

 

Ce planuri aveți pentru perioada următoare?

Lucrez la noi cărți, inclusiv pentru adolescenți. În 2026 vreau să public mai multe titluri pentru diferite vârste, despre abuz, imagini bune și rele, pericolul trimiterii de fotografii, șantaj, statul excesiv pe telefon, metoda lover-boy. Sunt subiecte grele, dar nu există povești artistice pe aceste teme, doar seturi de reguli.
Dezvolt în continuare „Școala de curaj a Oiței Roz”, pregătesc ateliere pentru profesori și copii, resurse educaționale și proiecte care aduc literatura în zone unde e mare nevoie de ea.
Vreau să mă concentrez tot mai mult pe scris. Desenul rămâne, dar treptat a ajuns în plan secund.

 

În spatele oricărei afaceri de familie se află nu doar muncă și perseverență, ci și un fir invizibil care leagă oameni, povești, generații și dorințe comune. Octavian-George Luchian, omul din spatele Maison du Cafe, face parte din acea categorie rară de antreprenori pentru care prăjitul cafelei este o formă  de a trăi autentic și, după mărturisirile sale, numai asta face de ceva timp încoace. Crescut într-o cultură a ibricului și format într-o industrie a ospitalității, el a transformat pasiunea pentru cafea într-un mod de viață unde sunt presărate mai multe ingrediente ce se combină armonios: curaj, disciplină și loialitate față de familie.

Într-un dialog sincer, Octavian vorbește despre începuturile „nebunești” ale cafelei de specialitate în Iași, despre rolul mamei în viața lui, dar și pilonii pe care și-a construit relația cu ea întrucât și influența lui Aldo, partenerul ei, despre provocări, recunoștință și despre ce înseamnă, cu adevărat, să nu renunți atunci când drumul devine greu. Un interviu despre oameni, alegeri și aromele care îți rămân în suflet.

 

Octavian, cum e să mergi zilnic la Maison du Cafe, cafeneaua pe care o deții?

Fiecare zi e o provocare, așa că iau totul cu entuziam. Munca la prăjitorie nu e un job pentru mine, e o activitate care mă împlinește. Au fost momente în care m-am întrebat „de ce?”, zile în care poate aș fi vrut să las totul deoparte și să zic că nu mai fac nimic, dar mereu îmi amintesc elanul cu care am pornit în această afacere de familie, încercările prin care am trecut și-mi spun că acesta e drumul meu. Cu bune, cu rele, ca în viață. Nimic nu e lin mereu.

 

 

Prima cafea o bei la locație sau acasă?

Prima, acasă, întotdeauna. E un ritual. Chiar dacă nu aloc cine știe ce timp pentru cafeaua de acasă, adică nu stau să-mi fac ordine în gânduri, cafeaua e un bun prilej de a-mi face agenda. E doza de energie de care am nevoie pentru a spune că-s gata pentru o nouă zi.

 

Ce amintiri ai legate de cafea acasă?

Sincer, nu știu dacă am ceva amintiri anume. Noi suntem cumva generația care a crescut cu cafeaua la ibric în casă și poate că aceea e amintirea care-mi vine pe moment în minte. Dar în rest, nu-mi amintesc să fi avut vreodată genul de întâlnire la cafea la masa din bucătărie, cu toții, așa cum se întâmpla cu mesele din familie.

 

Mama ta era băutoare sau a descoperit gustul și savoarea licorii negre odată cu Aldo, partenerul său?

Consuma cam cum consumă fiecare persoană din generația ei. Când mama era mai tânără, nimeni nu știa atunci de cafea de specialitate, cafea proaspăt prăjită. Erau cafele comune și rele la gust, că erau foarte amare. Vezi tu, generația mamei a crescut cu ideea că o cafea trebuie să fie neapărat amară. Dar nu e chiar așa. Acea amărăciune nu spune altceva decât că e o cafea arsă. Cafeaua bună n-are nicio legătură cu amărăciunea. Acel gust ușor amărui e unul natural, plăcut.

 

De unde a pornit totul? Aldo este cuiul și lăcata, vorba românească?

Adevărul e că am fost printre primii care au deschis o cafenea cu cafea proaspăt prăjită în Iași. A fost o nebunie aproape, pe o piață pe care trebuia să o educi în această direcție. El a fost cu ideea, el a mers și s-a perfecționat în tehnica de a prăji cafeaua cu lemn. E o metodă artizanală, cu multiple avantaje. Vorbim de aproape 13 ani…

 

Poate părea o curiozitate clișeică, știu, dar contează mult cum s-a creionat, când și cu ce gând locația.

Noi nu mai avem cafeneaua din centru în acest moment, însă a rămas în sistem de franciză și suntem doar furnizori. Prăjitoria a fost mutată recent, aveam nevoie de o hală mai mare. Primul gând a fost utilitatea, dacă e să ne raportăm la prăjitorie. Trebuia să îndeplinească anumite criterii, așa că nu a contat foarte mult locația, ca adresă. Noi am știut că pentru a continua planurile de extindere era nevoie să găsim un spațiu nou.

 

De ce ingrediente pe lângă cafea de specialitate are nevoie un antreprenor în acest domeniu? Curaj?

Clar, fără curaj, n-ai acel zvâc care-ți trebuie pentru a porni orice proiect. Apoi, e nevoie să te adaptezi mereu. Întâlnești diverse și neprevăzute, trebuie să știi cum să le abordezi ca totul să fie bine. Îți trebuie disciplină, cumpătare, deschidere și mai ales hotărâre. Ai nevoie de un echilibru care să te mențină pe linia de plutire atunci când vântul nu bate în direcția pe care tu ți-o dorești. Și susținere din partea familiei. E importantă mai ales în momentele dificile. Pentru că e ideea că nu ești singur, ceea ce contează enorm. E forța nevăzută a lucrurilor.

 

Sunt convinsă că s-au așezat la inimă multe mulțumiri sufletești, dar până să se echilibreze totul au fost, oare, multe provocări?

Da, și provocări noi apar mereu. Tocmai de asta spuneam de capacitatea de a te adapta mereu.

 

Una dintre să fi fost scepticismul și neîncrederea sau consideri că activitatea ta în domeniul ospitalității a fost un atuu mare?

Niciodată nu a fost vorba de scepticism sau neîncredere. Experiența din domeniul ospitalității m-a ajutat în relația cu clienții, întrucât eram deja obișnuit să mă asigur că serviciile sunt cele pe măsura așteptărilor. Când aveam cafeneaua în centru, chiar eram acolo o comunitate. Știam clienții după nume, preferințele la cafea. Povesteam despre cursurile lor, râdeam mult. Chiar a fost o perioadă frumoasă tare. Am momente în care îmi lipsesc aceste interacțiuni zilnice.

 

Ce ai adus ca și cunoștințe din domeniul tău de activitate de atunci?

Mai multe, dar cred că importantă a fost capacitatea de  a asculta omul și de a conversa cu clienții fără vreo presiune sau obligație. Pur și simplu era ceva firesc, natural. Nu era nimic forțat. Nouă mereu ne-a păsat de fiecare client în parte. Și acum e la fel, chiar dacă am mutat activitatea în online. Vrem că fiecare pungă de cafea care ajunge la client să aducă mulțumire. Și ne bazăm mult pe feedback-ul oamenilor care ne aleg.

 

Ai mers în paralel cu cele două activități?

N-aș putea spune că a fost chiar așa. N-ai cum să faci la fel de bine două lucruri în același timp, mai ales că ambele activități erau solicitante și cereau atenție permanentă. Nu sunt omul care să-și bată joc de muncă și nici cel care să facă ceva cu jumătate de măsură. Că e sau nu proiectul meu, implicarea e totală.

 

Octavian, cum e să lucrezi cu mama ta? Una dintre valorile pe care le-ai învățat de la ea e să îți ții semenii aproape, să vă ajutați reciproc?

Așa cum am spus și la începutul discuției, familia e sprijinul care-ți arată că nu ești singur. Ne mai ciondănim, să nu creadă careva că lucrurile sunt roz mereu. Dar găsim capacitatea de a ne împăca repede. Mama e un om tare blând, cred că de la ea am luat și eu răbdarea Atât răbdarea cu oamenii, cât și cu timpul. Lucrurile se întâmplă în ritmul lor. Mama a fost mereu un stâlp și acel arbitru de centru în anumite momente tensionate.

 

Relația voastră în acest sens poate fi luată ca un exemplu?

N-aș putea niciodată să spun asta pentru că oamenii sunt diferiți. Fiecare își știe defectele și calitățile. La noi, lucrurile au funcționat și în activitate. La alții, poate nu. Deci, chiar nu pot spune că suntem un exemplu. Fiecare își cunoaște cel mai bine familia, potențialul. Așa că mai degrabă aș spune că e important să-și asculte inima, intuiția.

 

Dar de la tatăl tău ce ai învățat?

Părinții meu au fost oameni cât se poate de normali. Am învățat cam ceea ce au învățat toți copiii în cei șapte ani de acasă. Educația primită în familie m-a ajutat pe viitor. Eu și tata suntem tare diferiți ca personalitate, însă tot ceea ce sunt eu astăzi ca om datorez alor mei, fără doar și poate.

 

Pe Aldo cum îl definești ca om în viața ta?

Aldo e sarea și piperul. Aldo, italian fiind, e clar că a adus o nouă abordare a lucrurilor. Iar asta, pe termen lung, a contat mult. Suntem generații diferite, vedem lucrurile diferit de multe ori, dar găsim calea de mijloc și asta e tot ce contează.

 

Octavian, nu cred că te învârți doar în jurul cafelei. Ce mai face un antreprenor pe lângă business?

Ai fi surprinsă, dar chiar zilele astea mă gândeam că aproape că nu mai fac nimic altceva pe lângă. Și nu știu dacă e bine sau nu. Ne-am și aventurat cu câteva proiecte noi, trebuie să fiu conectat 100% acolo. Dar dacă e să dau un răspuns, cred că o zic că în zilele libere mă ocup cu treburile de pe lângă casă. E și o formă de relaxare.

 

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Orientarea profesională să fie, oare, mulțumirea ta cea mai mare? Sau faptul că ai schimbat rolul de la angajat la antreprenor?

Mulțumirea cea mai mare e aceea că nu am renunțat atunci când, fiind mai puțin copt la minte, aveam gândul să las totul baltă și să-mi văd de alt drum. Aș fi putut oricând să mă întorc în domeniul hotelier. Ar fi fost comod. Am ales calea mai grea. Aia care te ține în priză și te provoacă mereu. Antreprenoriatul nu e deloc ușor, mai ales că vine la pachet cu multă responsabilitate față de alții. Când ai angajați, de tine depind familiile lor. Așa că simți o presiune în plus. Nu e vorba doar despre tine și afacerea ta, ci de o întreagă echipă.

 

Dacă ar să răspunzi și din punct de vedere personal, ce mi-ai putea mărturisi?

Că sunt foarte recunoscător pentru modul în care au fost așezate lucrurile în viața mea până acum.

 

Dar tristețea care s-a așezat peste inima ta?

Nu știu de unde ai dedus că ar fi vreo urmă de tristețe… nici vorbă de așa ceva. Viața te pune în fața neprevăzutului. Omul, în esența sa, e făcut să știe cum să se adapteze. Nu poți controla viața, ci doar poți să iei decizii care ți-o pot influența în sens pozitiv sau nu. Dar cât timp ți-ai asumat alegerea, totul e clar.

 

 

E ușor să vorbim despre momentele care ne fac fericiți, dar porți regrete, Octavian?

A avea regrete înseamnă a trăi în trecut. Trecutul nu mai poate fi schimbat. Poate fi doar înțeles, acceptat. Astfel, trecutul devine un motor pentru prezent. Și chiar dacă aș avea regrete, aș mai putea schimba ceva? N-are sens să ne concentrăm pe regrete, c-atunci pierdem esența vieții și nu mai știm să ne bucurăm de tot ceea ce primim aici și acum.

 

 

Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al armoniei absolute. Scrisul devine pentru invitata zilei, Adina Rosetti,  nu doar o meserie, ci o formă de respirație interioară și azi relatează mai multe despre alegerile, mai bine zis intuițiile sale profesionale.

A pășit în literatură urmând un drum neconvențional: de la poveștile inventate cu ochii închiși în anii copilăriei, la primul roman pentru adulți, de la maternitate ca sursă de inspirație, la fascinanta lume a literaturii pentru copii, unde a găsit libertatea deplină de a imagina lumi. Scriitoarea și-a construit un univers literar viu, colorat, în care nostalgia, umorul și fantezia trăiesc împreună pe care l-a pus până acum în 13 volume. Cititorii o iubesc pentru autenticitatea ei, iar copiii o recunosc pentru bucuria cu care le vorbește pe limba lor, cu naturalețe și curiozitate. În spatele fiecărei povești stă însă un proces complex, uneori lent, alteori fulgerător, alimentat de amintiri, experiențe, momente de grație sau lungi perioade de documentare.

În acest interviu, Adina ne invită în culisele propriilor povești, vorbind cu sinceritate despre întregul său traseu. Să o cunoaștem!

 

 

Scrisul este, pentru mulți autori, o chemare mai degrabă decât o alegere. Când ați simțit prima dată că acesta este drumul dumneavoastră, nu doar o pasiune, ci o formă de existență?

Citesc și inventez povești dintotdeauna. Nu întotdeauna într-o formă scrisă, mai întâi au fost cele pe care le derulam în spatele pleoapelor închise la grădiniță în orele nesfârșite în care eram obligați să dormim și eu nu aveam pic de somn. Apoi, nu am urmat un parcurs clasic, cu studii literare, am avut diverse alte meserii până când m-am reîntors la scris, singurul lucru la care mă pricep și care mă bucură cu adevărat. Am debutat în literatura pentru oameni mari cu romanul “’Deadline”, dar de 10 ani public aproape exclusiv pentru copii. Nu a fost o trecere, ci mai degrabă un pas natural într-o altă direcție. Un pas natural, pentru că l-am făcut când am devenit mamă și am început, mai întâi, să inventez povești la cerere pentru copiii meu. Apoi, am început să le pun pe hârtie, pentru că m-am gândit că, dacă le plac alor mei așa de mult, poate or să se bucure și alți copii. Am intrat astfel în acest univers minunat al literaturii pentru copii, în care am descoperit repede că mă simt cel mai bine și care-mi oferă multă bucurie și libertate. S-au adunat până acum 13 volume și sunt sigură că vor mai urma.

 

Când ați realizat că sunteți o inventatoare de povești iubită și citită de copii, cât și de către adulți? Care a fost momentul când ați conștientizat că lucrul temeinic este văzut în toată țara?

Nu știu dacă „în toată țara” J Dar când scrii pentru copii, feedbackul publicului devine esențial. De altfel, nu există public mai sincer și mai direct decât copiii. Contactul cu ei este incredibil – căldură, curiozitate, bucurie, entuziasm. Toate discuțiile cu copiii sunt foarte haioase, de la întrebările trăsnite pe  care le pun despre cărțile mele, până la mirarea sinceră că cineva își poate petrece luni de zile buchisind la o poveste… Am primit, de-a lungul timpului, fotografii cu desene, planșe şi figurine inspirate de personajele cărţilor mele, înregistrări de la copii, mesaje în rețele sociale de la părinți și profesori care au citit poveștile mele la clasă, împreună cu elevii. Pentru mine este o mare bucurie să particip la întâlniri în școli, cred că e foarte important ca ei să vadă scriitori „în carne și oase”, pe care îi pot lua la întrebări și cu care-și pot face selfie!

 

Ce v-a hrănit imaginația în copilărie — poveștile, tăcerile, oamenii, natura — și cum s-au transformat acele semințe în universul literar pe care îl construiți astăzi?

În mod inevitabil, răspunsul se leagă de persoanele care mi-au citit sute de povești, făcându-mi astfel copilăria magică. Încă îmi amintesc (și amintirea îmi provoacă o nostalgie și-un dor imens, pentru că le-am pierdut pe amândouă…) vocile bunicii și mamei, apoi discuțiile filozofice cu tata în adolescență, pornind de la vreun roman fantastic. Am avut norocul să cresc într-o familie în care cărțile și lectura erau prețuite și existau biblioteci pline în fiecare casă în care-mi petreceam timpul; aveam acces neîngrădit, așa se face că am trecut foarte repede de la Jules Verne la clasicii francezi și ruși sau la romane care astăzi ar fi considerate “nepotrivite” vârstei de 12-14 ani.

 

 

Despre ce este universul dumneavoastră literar? Despre ce scrieți?

Cărțile mele sunt foarte diverse și pentru vârste diferite, de la cărți ilustrate pentru copii mai mici, la o trilogie fantastică pentru gimnaziu („Cronicile Domnișoarei Poimâine” (ilustrate de Oana Ispir, Ed. Arthur), un roman pentru adolescenți („Ultima provocare, Ed. Arthur)  sau cărți ale căror subiecte mi-au fost propuse. Aș menționa aici „Povestea kendamei pierdute”, care tocmai se re-editează acum, pentru că e o poveste cu destin special și pentru mine a fost un proiect foarte emoționant. În vara anului 2017, Gabriela Nenciu și Cristina Pîrvu de la Asociația „Cu Alte Cuvinte” au visat prima carte de povești pentru copii din literatura română care să aibă personaje de etnie romă și să fie inspirată din realitate. Am făcut 12 ateliere de storytelling împreună cu o grupă de copii romi de la o școală din Ferentari, pentru a-i familiariza cu lectura. Dar dincolo de partea „profesională”, am petrecut timp cu copiii, am dansat și am râs, mi-au arătat cartierul, am fost la ei acasă, le-am cunoscut familiile, necazurile, bucuriile. Atelierele s-au transformat într-un izvor de povești și inspirație pentru scrierea cărții.

Pentru alte povești, am plonjat puțin în amintirile mele din anii 80, perioadă în care mi-am petrecut copilăria și despre care mereu am crezut că e bine să fie cunoscută de copiii zilelor noastre, născuți și crescuți în libertate. „Întâiul meu cuvânt de pionier” și continuarea „O istorie cu gust de kiwi” (apărute la Ed. Arthur) sunt și un demers asumat de a revizita, împreună cu copiii și pe înțelesul lor, o parte a istoriei noastre recente. În egală măsură, îmi place să construiesc universuri imaginare și să mă joc cu personaje fantastice – așa s-au născut „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură” și „De ce și-a pierdut balaurul tableta”, în care veți întâlni personaje din basme, puse în contexte neobișnuite, diferite, contemporane, în care rolurile clasice sunt reinterpretate.

 

Literatura pentru copii pare simplă la suprafață, dar ascunde o mare profunzime și o mare responsabilitate. Cum reușiți să vorbiți pe limba copilăriei? Care este puntea?

Literatura pentru copii e un spațiu liber, viu, plin de bucurie. Nu se termină când pui punct pe hârtie poveștii, ci continuă – prin ilustrații, prin întâlniri cu copiii și uneori pe scena teatrului. În literatura pentru copii orice e posibil. Acolo se împletesc cel mai bine umorul cu imaginația.
Mi se pare important să nu-i plictisești pe cititori, să-i amuzi, să-i surprinzi și să le vorbești pe limba lor, a copiilor de astăzi, să le strecori în poveste elemente din universul în care trăiesc și cu care pot să se identifice sau pot să relaționeze. Apoi, nu ar trebui să ne ferim de subiecte mari, importante, să le subestimăm copiilor inteligența și bogăția emoțională oferindu-le doar povestioare despre cățeluși cu părul creț sau fetițe cu rochițe roz. Copiii sunt foarte receptivi la absurd, umor, chiar suprarealism, și înțeleg mult mai multe decât ne place nouă să credem.

 

Vă ghidează în scrieri copilul interior?

Scriu în primul rând pentru mine, oricât de egoist sună asta. Pentru copilul din mine de acum și pentru copilul care am fost cândva. Apoi, multă vreme am scris pentru copiii mei, de fapt așa am și început să inventez primele povești pentru copii. Îmi place să cred că scriu și pentru copiii din ziua de azi, încercând să oglindesc lumea în care trăiesc ei. Așa că acum mă „ghidează” mai mulți copii… exteriori, cei pe care i-am întâlnit și îi întâlnesc la întâlnirile din școli, librării, biblioteci, la atelierele de lectură și scriere creativă.

 

Într-o epocă dominată de ecrane și distracții rapide, ce rol mai poate avea povestea spusă cu blândețe și cuvântul tipărit?

În mod natural, copiii sunt atrași de povești, iar acum poveștile le pot găsi într-o varietate uriașă de forme și de medii – și un joc video are la bază tot o poveste, și un TikTok-er, în felul lui, spune o poveste. Cititul „tradițional” pe hârtie cere o anumită răbdare și o capacitate exersată de a amâna recompensa imediată – trebuie să parcurgi câteva sute de pagini pentru a afla finalul poveștii și a așeza toate piesele puzzle-ului.

Nu aș face o comparație cu alte arte, dar nu știu alt mod mai bun decât cititul pentru a ieși din propriile percepții limitate, din propria perspectivă mentală, din limitele micii felii de viață pe care o cunoști direct. În plus, cititul e mai ieftin decât călătoritul, plus că te poate purta și-n universuri paralele/ alternative…

 

Când scrieți pentru adulți, ce adevăruri căutați să atingeți — cele legate de iubire, singurătate, timp, memorie?

O s-o citez aici pe una dintre scriitoarele mele preferate, Elena Ferrante, care în volumul său de eseuri „Invențiile ocazionale”, spune așa: „de fiecare dată coboram în grabă găleata într-un abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele”. Cam asta înseamnă scrisul pentru mine: aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc, în încercarea de a găsi un sens.

 

Cum se naște o carte în universul dumneavoastră? Este o revelație, o muncă lentă, o respirație continuă între inspirație și disciplină? Cât durează ca termen?

Depinde de la carte la carte… Depinde de subiect, de complexitatea temei și, mai pragmatic, de grupa de vârstă căreia i se adresează povestea: un text mai scurt pentru un picture book (precum „Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” sau „Întâiul meu cuvânt de pionier”) poate fi scris în câteva săptămâni sau luni, dar la un roman pot lucra și peste doi ani. Au fost cărți al căror subiect l-am purtat cu mine mult timp până să găsesc forma și vocea potrivite – de exemplu, ideea de a folosi expresiile din limba română într-o poveste o purtam de multă vreme cu mine, dar am așteptat mult până am găsit cadrul și intriga poveștii din „Aiurea-n tramvai”. De cele mai multe ori, pornesc de la o străfulgerare, o imagine sau o idee care-mi rămâne agățată de minte, dar alteori povestea poate porni dintr-o muncă de documentare, cum spuneam mai devreme despre „Povestea kendamei pierdute”. Fiecare poveste își găsește drumul ei, nu există o rețetă universală.

 

Privind înapoi, ce v-a învățat scrisul despre dumneavoastră însăși?

Să fiu, pe cât pot, sinceră cu mine însămi. Pentru că o vreme am lucrat și în presă, jurnalismul m-a învățat și să ascult cu empatie oamenii înainte de a începe să scriu. Iar scrisul ca practică, pentru că este o activitate solitară, m-a învățat răbdarea.

 

 

Privind înainte, doar autoare de cărți veți fi sau aveți și alte roluri în societate? Sau ați avut înainte?

Am înființat oficial De Basm – Asociația scriitorilor pentru Copii și Adolescenți în 2018, împreună cu scriitoarele Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grünberg. Astăzi, De Basm numără 19 membri și o mulțime de proiecte la activ! Ideea de la care am pornit a fost de a crea un spațiu de întâlnire și dialog al scriitorilor de literatură pentru copii din România, o platformă prin care vocea acestora să se facă auzită nu doar la nivel național, dar și pe plan internațional. Nu în ultimul rând, am visat să ducem poveștile contemporane pentru copii în zonele rurale, acolo unde copiii nu au cărți în casă, nici biblioteci, nici librării, nici oameni care să le citească. În fiecare an, proiectele noastre cresc în anvergură și se dezvoltă pe tot mai multe direcții și în tot mai multe zone ale țării. Nu avem o statistică oficială, dar estimăm că am ajuns, în decursul celor opt ani de la înființare, la peste 10.000 de copii din mediul urban și mai ales din mediul rural. Lor li se adaugă cele câteva zeci de profesori și bibliotecari care ne-au facilitat aceste întâlniri, pentru că proiectele noastre au mereu o componentă care li se adresează și lor, cum ar fi „KitLit” – scenarii ludice inspirate din literatura contemporană pentru copii”. Vă invit să ne urmăriți pe debasm.ro și pe canalele de social media, pentru a fi la curent cu ce mai punem la cale.

 

Dacă ați putea lăsa o singură frază moștenire cititorilor dumneavoastră, care ar fi aceea?

Sper să nu fie cazul să las „moșteniri”, nu mă încântă ideea și nici nu visez la vreo posteritate literară! De dragul exercițiului, o să răspund doar cu motto-ul trilogiei „Cronicile Domnișoarei Poimâine”, care sună așa: „Toate la Timpul lor!”.

 

Ionelia Burghelea este profesor de limba română la școală și profesor voluntar în cadrul asociației „Eu, tu și ei”. Din 2020, duce darul de carte în satele vrâncene care este primit cu bucurie și ajunge în toate camerele inimilor copiilor. Cele mai multe cătune sunt așezate la mulți kilometri de oraș încât sunt și uitate, dar sunt oameni care vin cu sufletul deschis în sălile mici din școli, cu lumina care abia trece prin ferestrele înguste, unde vocile copiilor se sting treptat și citesc povești educative. Unii copii privesc paginile unei cărți ca pe o poartă spre o lume la care altfel nu ar avea acces. Alții, datorită inițiativei c@rte în sate, prind glas și li se schimbă perspectiva despre educație.

Profesoara merge prin școli de câțiva ani și crede cu tărie că nu umple timpul degeaba, ci aprinde curiozități, deschide minți, drumuri și vindecă răni care nu se văd. Nu este doar un act educativ pentru Ionelia, ci reprezintă o formă de implicare în fața inegalității. Să o cunoaștem!

 

 

De când sunteți parte din proiectul Carte în sate?

Sunt deja cinci ani de când particip la activitățile Proiectului cultural c@rte în sate, iar în acest timp am avut ocazia să merg în foarte multe localități vrâncene, unele izolate, pentru a duce copiilor de acolo darul de carte și de lectură.

 

Ce rol ai și ce ați învățat în tot acest timp? De ce voluntar într-un astfel de proiect?

Sunt profesor voluntar, ofer o părticică din timpul de care dispun, din pasiunea pentru lectură și din priceperea / experiența dobândită ca profesor de limba română.

Am ales să fac voluntariat ducând mai departe o activitate începută de fiica mea. Încă de la prima mea acțiune, care s-a desfășurat în satul Năruja, în anul 2020, am constatat importanța de a merge în locurile greu accesibile din județul Vrancea, spre a fi alături de micuții de acolo, fiind însoțiți de voluntari inimoși, cu valize de cărți și cu voie bună. Proiectul c@rte în sate face activități de literație, promovează literatura de calitate, înființează mici biblioteci și susține dotarea celor deja existente cu volume care vin în ajutorul cadrelor didactice din spațiul rural, aflat la distanță de orașele ce dispun de un fond de carte bogat. Scopul cultural și cel educativ m-au determinat să nu rămân indiferentă la demersurile făcute de Silvia Vrînceanu-Nichita. Când eram o copilă, adolescentă, prin clasa a XI-a, domnul Liviu Topală, referent la Ateneul Popular și muzician, ne-a scos din întunericul neștiinței și al inculturii (muzicale), pe mine și pe colegii mei de generație care au avut dorința de înnoire lăuntrică: a creat seri de audiții în care ne-a făcut să-i iubim pe cei de la Pink Floyd, pe Jethro Tull sau Led Zeppelin. Atunci nu conștientizam cât de important era acest lucru, dar astăzi îi mulțumesc în gând.

 

Cum ați aflat de Carte în sate și care este programul dumneavoastră în această asociație?  Ce timp dedicați?

Am aflat de la fata mea, care făcea voluntariat alături de colegele ei în acest proiect, apoi am cunoscut-o pe Silvia Vrînceanu, un om frumos ca nimeni altul, care a înțeles câtă nevoie este de implicare și de acțiune, pentru a da o șansă la educație copiilor din mediul rural. Programul fluctuează în funcție de perioadele în care mergem mai des să ne întâlnim cu cititorii, de taberele organizate de Silvia sau de excursiile în care s-au implicat adesea chiar elevii și profesorii Școlii Gimnaziale ,,Oana Diana Renea’’. Le mulțumesc tuturor colegelor mele care au făcut parte din grupurile de voluntari ce au adus bucurie prin lectură în lumea satelor.

Sunt membru în juriul Concursului de scriere creativă din cadrul proiectului (Prietenii lui Cărțilă ne scriu). În luna decembrie a ultimilor ani am petrecut muuulte ore citind și recitind scrisorile participanților, care n-au fost doar vrânceni, ci din numeroase alte județe ori din București. Au fost premiați sute de copii, fiindcă nu am vrut să-i dezamăgim pe cei ce ne-au așezat pe filele scrisorii visurile lor.

Așadar, timpul dedicat proiectului nu cred că poate fi contabilizat. Nu mi-ar plăcea să-l văd menționat în vreo statistică.

 

Cu ce gând faci voluntariat? Cu ce gând te apleci asupra copiilor?

Dacă ai ceva de oferit din preaplinul sufletesc, nici nu-ți spui că e vreun fel de muncă, ci împlinirea unei chemări pe care o ai. Știu că e din ce în ce mai greu să ne creăm timp pentru noi, cu atât mai puțin – să găsim vreme pentru comunitățile în care trăim, dar fiecare moment petrecut alături de o echipă ca a Silviei te încarcă sufletește mai mult decât un concediu.

Sunt cadru didactic și știu câtă nevoie este de noi acolo unde sunt ființe micuțe, în formare, pentru care un început bun ca educație contează enorm. Aducem cu noi acea briză caldă care să sufle în pânzele corăbioarelor ce sunt acești copii, care vor naviga pe mările mai calme sau mai tumultuoase ale vieții.

 

 

În viața de zi cu zi sunteți cadru didactic?

Sunt cadru didactic, slujbă care, ca și actoria, te consumă până la feștilă. Oferi, fără să știi mereu dacă darul tău ajunge la inima copiilor, fără să poți aprecia imediat ce a crescut în solul în care ai pus răsad de flori ori de spice.

 

Ce experiențe ați avut anterior în voluntariat?

Dintotdeauna am știut că generozitatea este o formă de a întoarce vieții ceva din bucuriile pe care ți le-a adus. Am făcut voluntariat, în ultimii patru ani și în cadrul Asociației Renato, înființată de colega mea, profesoara Marcela Ghiuță. În cadrul Sistemului Național de Acțiune Comunitară, am activat încă din anul 2015.

Ce activități creative ați propus sau propuneți pentru citit?

Sunt foarte multe activități care pot dezvolta gustul pentru citit. Am început cu propunerea lecturării în mod gradual, cu texte mai accesibile copiilor, cu scriitori care le plac, iar treptat am ajuns să-i determinăm pe cei de liceu să încerce proza marilor scriitori români ori pe cea valoroasă din literatura universală.

Am propus lectură pe roluri, însoțită de personaje create pe loc sau îl aducem pe Cărțilă, Spiritul cărților. Întotdeauna alegem locuri care să-i inspire pe copii, în aer liber. Citatele de tip ,,Înțelepțenii’’ sunt realizate cu câteva zile înainte de acțiunea noastră și au rolul de a le trezi copiilor curiozitatea în legătură cu tema/temele cărților ce urmează a fi citite.

În câteva rânduri, am versificat, după ce am parcurs o operă literară, pornind de la întâmplările pe care le conținea. Acesta este un exercițiu care place copiilor iubitori de cuvinte și celor foarte inventivi.

La unele întâlniri cu cei mici am propus concursuri care constau în recunoașterea titlurilor operelor de Caragiale, amestecate în formulări neașteptate.

 

Cum măsurați impactul acțiunii Carte în sate?

Impactul caravanelor de lectură se măsoară prin numărul mare de copii participanți. În foarte multe rânduri, părinții și bunicii au rămas la activități, curioși fiind, iar apoi interesați, dornici și dumnealor să se bucure alături de noi.

Comunitățile în care am mers au fost atât de implicate, încât ne-au lăsat o impresie excelentă. Cadrele didactice și familiile micuților s-au implicat pentru ca acțiunile noastre să-i aducă împreună pe cât mai mulți copii. Au constatat că venirea caravanei este așteptată cu emoție, așa că au contribuit la crearea unei stări de bine, fie la școală, fie la biserică, la vreun muzeu ori la bibliotecă, așa cum a fost la Năruja.

 

Ce nevoi educaționale ați întâlnit? Cum se asigură sustenabilitatea proiectului pe termen lung?

Este o mare nevoie de ore de lectură cu copiii, de întâlniri în care să se discute semnificațiile operelor literare citite. Cei mici au nevoie de modele umane și din lumea din afara școlii. De aceea, voluntarii din acest proiect sunt atât de iubiți de ei, sunt invitați în diferite localități prin scrisori trimise pe adresa asociației, devenind prietenii mai marii, mentori ai celor mici care învață să descopere lumea cu ajutorul cărților.

Proiectul este sustenabil, dovadă fiind faptul că se derulează de peste opt ani, început fiind în anul 2017. Acest lucru se datorează generațiilor de voluntari formați de Silvia Vrînceanu, tuturor părinților acestora, care nu de puține ori au colaborat la organizarea taberelor de lectură; toți sponsorii, precum editurile sau librăriile care și-au oferit sprijinul au contribuit la factorul sustenabilitate a acțiunilor din proiect. În plus, toți copiii participanți, voluntari sau beneficiari ajung să se educe întru canalizarea resurselor spre reușită, iar aceasta într-un mod neforțat.

 

Ce indicatori ar trebui urmăriți pentru a evalua succesul?

Sunt acei indicatori cantitativi, care pot fi măsurabili, iar aici intră numărul mare de copii, fie voluntari, fie beneficiari, implicați. Apoi există un foarte mare număr de localități, din județul nostru și din alte județe, unde a ajuns caravana de lectură. De asemenea, s-au înființat colțuri de lectură în școlile în care nu există bibliotecă. S-a întâmplat lucrul minunat de care am pomenit la inițiativa copiilor care au participat la acțiunile proiectului. Totodată, au fost sute de copii care au participat la Concursul de scriere creativă. Nu dețin eu toate datele, dar ei proveneau din foarte multe județe ale țării, iar prezența lor în număr foarte mare la festivitatea de premiere ne-a dovedit că își doresc să se exprime și să fie auziți și apreciați. Copiii din Republica Moldova, la care am mers cu  Silvia Vrînceanu și cu alți voluntari au recitat și citit la Maratonul lecturii, în pandemie, când a fost realizat un exercițiu cultural. Am fost emoționați să-i revedem, implicați și ei în acțiunea de a dărui ceva din ceea ce au învățat.

Există și indicatorii calitativi implicați, precum: creșterea motivației pentru literatura valoroasă, îmbunătățirea competențelor de lectură, diversificarea gustului literar, implicarea comunităților, mulțumirea sufletească a tuturor celor care au luat parte la activități.

 

 

Ce resurse logistice, umane, financiare aveți la dispoziție?

Cea mai valoroasă resursă a unui voluntar este generozitatea. Dacă ești făcut pentru a împărtăși cu ceilalți ceea ce ai adunat înlăuntrul tău, vei găsi o formulă ca ele să atingă o inimă, un copil care le așteaptă. Apoi urmează timpul pe care ți-l faci, ca să-l aloci activităților și abia apoi vin celelalte: donație de cărți, acțiuni de colectă de carte sau de rechizite. Întotdeauna îți dorești să poți să faci mai mult, iar acesta este, de fapt, lucrul care te ține conectat la dimensiunea altruismului.

 

Pentru unii, matematica este o junglă de cifre, educații și teoreme. Pentru alții, o limbă universală, prin care lumea își exprimă ordinea și logica. Pentru domul profesor Nicolae Iridon, matematica este mai mult decât o materie-e o poveste despre descoperire și curiozitate. Cu o experiență bogată în formarea elevilor și o pasiune autentică pentru științele exacte încă de când era mic, profesorul nostru nu se limitează la formule sau exerciții, ci caută mereu să descopere acel moment magic în care un elev exclamă „Aha! Am înțeles!”. Într-o lume în care totul se schimbă rapid, matematica rămâne un punct fix, o ancoră a rațiunii — iar profesorul Nicolae, predând cu dăruire, are puterea de a aprinde minți și de a construi caractere. De l-am putea multiplica, ce bine ar fi pentru sistemul nostru de educație!

 

 

Reușiți în rândul elevilor să îmbinați exigența academică cu susținerea emoțională. Care a fost momentul când ați considerat că nu e nevoie doar de calcule în viață, ci că ele fără un echilibru  mental nu ar avea loc?

Vreau să vă mărturisesc încă de la început că, pentru mine, meseria de profesor este cea mai frumoasă din lume. Am ocazia să mă descopăr pe mine în fiecare zi cu ajutorul copiilor. Să fiu mai bun, mai răbdător, mai ascultător și mai creativ. Dacă reușesc acest lucru de a îmbina exigența cu susținerea emoțională? Vreau să cred că da, deși elevii mei ar putea să vă spună mai multe despre asta. Încă de la începuturile mele ca profesor  am știut că trebuie sa fiu un arhitect al încrederii, deoarece așa îmi vedeam și eu cu ochii copilăriei dascălul din fața mea. Profesorul este și trebuie să fie deschizător de drumuri, creator de vise ce te poate duce într–o lume fantastică, lumea cunoașterii.

 

Cine v-a insuflat dragostea pentru numere? Poate un membru din familie?

Pentru mine matematica a fost, ca să spun așa, dragoste la prima vedere. Dragostea pentru numere a început din familie, cu părinții si bunicii, în rol de pedagogi, dar învățătorul meu a fost cel care m–a cizelat cu adevărat în această direcție. Le voi fi mereu recunoscător pentru asta.

 

Vă aduceți aminte pe dumneavoastră elev fiind? Cum ați fost când erați școlar?

Ca și elev, am fost silitor. Îmi plăcea să–mi termin repede temele, să pot ajunge cât mai repede la joacă. Terenul de fotbal din spatele grădinii, forfota de la poartă si minunatele jocuri alături de prietenii mei m–au fascinat pe viață.

 

 

Unde ați învățat? Oare în satul unde predați?

Am învățat la Orlat, o comună minunată din Mărginimea Sibiului.

 

Cu ce mesaje sau valori transmise de la profesorii dumneavoastră ați plecat în viață?

Învățătorul meu a fost un om simplu, ne povestea câte a pățit familia lui din cauza războiului. Spunea mereu să fim modești, recunoscători pentru ce avem, să dăm bună ziua, să ne iubim familia, țara asta frumoasă si limba româneasca. De la ceilalți profesori am învățat de asemenea să iubesc frumosul, arta, poezia, dragostea pentru natură.

 

Pe copiii dumneavoastră ce îi învățați? De ce ar trebui să țină cont pentru a reuși în călătoria lor prin viață?

Pe copiii mei doresc să-i învăț aceleași lucruri, valori fără de care în viața ești pierdut. Pentru a reuși e nevoie de muncă, seriozitate și respect .

 

Cum i-ați făcut să iubească matematica?

Matematica e tot ce ne înconjoară, e natura modelată in tot si in toate. Cum să nu iubești frumosul?

 

Dacă ar fi să faceți un portret al elevilor pe care îi aveți, cum ar suna acesta așezat în câteva rânduri?

Elevii de azi sunt oglinda societății in care trăim, cu bune și rele. Au multe oportunități pe care nici o alta generație nu le-a  avut. Încerc să–i conving să aleagă din acest imens buchet  de informații doar petalele valoroase.

 

Ce înseamnă un elev bun? Ce ar trebui să știe?

Pentru mine, un elev bun  trebuie să aibă respect. Restul se învață.

 

Cum îi vedeți pe elevii dumneavoastră în era zilelor noastre, cea digitală? Jonglează bine în aria aceasta?

Digitalizarea a adus in școlile noastre o mulțime de avantaje. Elevii sunt foarte bine conectați la tot ce este nou, din punct de vedere al tehnologiei. Rolul nostru este să le arătăm limitele între care să se încadreze, pentru a nu pierde cel mai valoros lucru pe care îl au, timpul. Să privească  tehnologia ca pe o unealtă, să evite pericolul de a deveni niște sclavi ai acesteia.

 

Pregătim copiii pentru anumite șabloane pe care trebuie să le rezolve la Evaluarea Națională. E corect în accepțiunea dumneavoastră?

Din punctul meu de vedere, Evaluarea Națională ne obligă sa pregătim copiii după niște șabloane. Consider grilele un adevărat factor dăunător, ce anulează creativitatea și gândirea critică a copiilor. Acest mod de evaluare ascunde în spate multe greșeli ce s–au făcut de–a lungul timpului în domeniul nostru. Felul in care arată subiectele, contrazice modul în care ni se cere să predăm.

 

 

De unde ar trebui să se producă schimbarea, de la nivel micro sau macro?

Schimbarea ar trebui să se producă fără doar și poate din interiorul nostru. O comunitate de oameni poate progresa dacă fiecare individ al ei aduce  un plus de valoare. Doar atunci putem spune că se pot schimba lucruri la nivel macro. Tocmai de aceea noi, profesorii, trebuie să fim conștienți de rolul pe care îl avem în școala și societate deoarece de modul în care ne facem datoria depinde ce se va întâmpla mâine în jurul nostru.

 

 

A fost desemnată în anul 2021 Profesor Merito în 2021 și știm și motivul. Ioana Baboș predă adunarea și scăderea numerelor pe ritmuri de rock, un text îl prezintă în fața elevilor pe  muzica lui Mozart, iar sistemul solar se învață la clasa sa de la Daniel Prunariu. Primii ani în sistemul de învățământ i-a petrecut la gimnaziu și la liceu descifrând tainele limbii franceze, ca mai apoi, ca o lumină ce arde încet, dar neîncetat, i-a călăuzit pe copiii din ciclul primar. Chipul său poartă urmele anilor petrecuți prin rafturile bibliotecilor. Ia ce o poartă într-una dintre pozele de profil îi sporește aura de modestie, dăruire și om credincios. Zâmbetul de pe față arată omul Ioana neobosit ce își iubește meseria fără granițe.

Cuvintele alese îi sunt prietene de nădejde. Merge cu ele la braț și nu obosește niciodată să le poarte. Vorba îi e lină, dar fermă. Pe tablă, literele sunt scrise cuminți, dar aprind în ochii elevilor un strop mare de înțelepciune datorită ei. Să o cunoaștem!

 

 

Doamna învățătoare, cum sună frumoasa poveste a escapadei academice?

Povestea mea începe în anul 2000 când dirigintele meu, domnul profesor  Man Cristian mi-a scris în albumul de final de an ,, Doresc din tot sufletul să ajungem  să fim colegi odată, cândva pentru că ai toate calitățile necesare. Îți trebuie doar susținere. ”

Partea de susținere a fost una deficitară, dar cred că ambiția și perseverența m-au condus pe drumul acesta. Cred că lângă mine a fost Dumnezeu mereu, m-a îndrumat, mi-a mai dat câte un brânci, astfel încât să nu cedez, ci să merg mai departe. Iar odată ce ai început să mergi pe acest drum, nu te mai poți opri. Drept urmare, iată că și în ziua de azi continui să mă formez și să învăț.

 

Sau, oare, e mai mult sinuoasă decât frumoasă? Cum o priviți?

Punându-mi această întrebare, mă gândesc la drumul de pe Transfăgărășan. Știți sunt multe curbe, unele chiar periculoase, drumul uneori e anevoios când urci, dar odată ajuns acolo în vârf priveliștea e minunată. Da ai putea să mergi cu telecabina și să admiri priveliștea senzațională, dar nu ai mai avea aceeași satisfacție la final. Și acum transpunând în realitatea cotidiană, a fost exact ca acest drum despre care v-am vorbit mai sus, uneori foarte greu, alteori a fost bucuria unei reușite. M-am bucurat când am reușit să încep primele cursuri universitare, apoi finalizarea acestora. Apoi am tot continuat, am muncit mult, și am renăscut profesional. După ce m-am căsătorit am avut parte de foarte multă susținere din partea soțului meu, drept urmare am mai făcut o facultate, un master, multe stagii de formare prin țară, străinătate și încă nu m-am oprit.

 

Ați făcut la un moment dat o orientare profesională. Fetița dumneavoastră  a stat la baza deciziei?

Da. Datorită ei am ajuns învățătoare. Se întâmpla în anul 2009 când am rămas însărcinată și pe specializarea pe care eram atunci nu prea erau posturi și am zis să încerc până ies în maternitate pe învățământ primar.  Mi s-a părut interesant, dar încă nu eram sigură. După ce am revenit la catedră am continuat tot pe primar. M-am tot gândit cum aș putea eu să o ajut pe viitor pe fiica mea  să crească frumos din toate punctele de vedere. În plus, am avut oportunitatea  de a lucra alături de un ,, maestru învățător” domnul profesor Covaciu Sabin. Un om excepțional care m-a mentorat în aceea perioadă. Pot să spun că am ,,furat meserie” de la dumnealui. Acest lucru m-a motivat să merg mai departe, să muncesc mai mult și în cele din urmă să mă titularizez pe postul de învățător la școala la care sunt azi.

 

Ce ați învățat despre dumneavoastră în toți acești ani de când vă aflați în mijlocul copiilor?

Știți, copiii au darul de a scoate din om tot ce are el mai bun, doar că trebuie să îți și dorești acest lucru. Mi-am dat seama cât este de important să fii empatic și solidar; să te bucuri de lucrurile mărunte, de fiecare pas mic care te poate aduce spre un succes mare; că e super cool să fii altfel și să gândești out of the box; că școala e atât de frumoasă când faci activități care ies din tiparele tradiționalului.

 

 

Am spus , în special, în mijlocul copiilor și nu în fața lor. Ați fost vreodată dascălul care a dictat sarcini, a dat comenzi cu mâinile în sâni?

Învățarea se face când ești în mijlocul lor. Nu poți să stai pe margine și să dai directive. Nu e ca la o companie unde șeful îți trasează sarcini și tu le execuți. În sala de clasă e o echipă, aici ne ajutăm reciproc, mergem împreună în această călătorie educațională, încercăm să ne autodepășim, să ne apreciem unii pe alții mereu.

 

Ce părere aveți despre aceștia dacă, din păcate, întâlniți în drumul profesional și astfel de colegi?

Consider că fiecare profesor este unic din toate punctele de vedere, iar în acest context vreau doar să le spun să nu uite că au în fața lor viitorul acestei națiuni.

 

Ați meritat Merito, am eu o expresie. Ce înseamnă comunitatea pentru sufletul dumneavoastră?

Au trecut 4 ani de la această distincție și încă mă întreb ,,De ce eu? De ce au considerat EI că merit acest premiu?” În România sunt atât de mulți profesori valoroși, iar faptul că am ajuns să mă număr printre aceștia este o onoare, dar și o obligație de nu lăsa garda jos, de a continua să mă perfecționez. Comunitatea MERITO e o mare familie care m-a primit cu brațele deschise nu doar pe mine, ci și pe fiica mea și soțul meu. M-am maturizat profesional. Faptul că în această comunitate educațională sunt atâția profesori de excepție de la care ai ce învăța contează enorm.

 

Dacă ar fi să conturați un portret al colegilor din această comunitate, cum ar suna acesta?

Profesorii MERITO sunt dascălii care muncesc enorm, care gândesc neconvențional, care aduc inovația în sala de clasă, care împletesc tradiționalul cu digitalizarea, care împărtășesc cu cei din jur, care nu uită să fie omenoși, buni, luminoși, mereu creativi și să îi inspire pe ceilalți.

 

În jurul a căror valori guvernați atât în viața personală, cât și în viața profesională?

În primul rând RESPECTUL pentru cei din jurul meu este primordial, apoi BUNĂTATEA și CORECTITUDINEA. Cred că CURAJUL s-ar încadra foarte bine pe această listă deoarece mă ajută să experimentez lucruri noi la clasă. PERSEVERENȚA și AMBIȚIA stau la baza tuturor acestora, iar AUTODISCIPLINA le înglobează.

Cum îi vedeți pe elevi prin ochii și inima dumneavoastră?

Copiii mei din clasă îmi sunt tare dragi și de cele mai multe ori când cineva mă întreabă câți copii am, zic 33 ( 32 + fiica mea). E o onoare și o bucurie să fiu în mijlocul lor, să îi văd cum cresc, cum se dezvoltă și devin încet preadolescenți, apoi din umbră îi voi vedea cum devin adolescenți și treptat adulți responsabili.

 

Ce v-ați luat frumos pentru suflet din dinamica pe care ați creat-o?

Am luat bucuria de a fi împreună. E o bucurie care se transpune zilnic, de fiecare dată când intru în sala de clasă.

 

Despre comunitatea în care trăți ce-mi puteți spune?

E o comunitate frumoasă într-o continuă dezvoltare. Aici oamenii sunt prietenoși, respectuoși, deschiși, empatici și  solidari.

 

Dar despre fetița Ioana?

Fetița Ioana a crescut mult, dar nu a uitat de bucuria lucrurilor simple.

 

Care sunt cele mai frumoase amintiri din copilărie?

Mi-a aduc aminte cu drag de bunica mea care m-a învățat să  fiu un om responsabil, de momentele frumoase din copilăria de  la țară, de joaca cu prietenii în fața blocului și de acele vremuri în care timpul avea răbdare cu oamenii.

 

Dar ați gustat și din provocări, din neplăceri și din supărări la vârsta copilăriei. Pe seama a ce se făceau glume?

A fost o perioadă grea în copilărie, și aici mă refer la divorțul părinților mei, eu având o vârstă fragedă. Copiii erau răutăcioși, oamenii te priveau altfel și mi-au fost puse multe piedici din această cauză. Dar toate acestea m-au motivat să merg mai departe și să devin OMUL de azi.

 

Ce ați înțeles în timp despre atitudinea colegilor, a oamenilor?

Oamenii sunt schimbători. De cele mai multe ori fiecare își urmărește interesul. Mi-am dat seama că cel mai important lucru este SĂ FII UN OM BUN.

 

Cu ce vă diferențiați pe vremea aceea de ceilalți?

Aș spune că a trebuit să muncesc mult mai mult pentru a obține ceva, că nu am avut parte de sprijinul acela de care zicea domnul diriginte, dar că mereu am avut lângă mine un înger păzitor care mi-a îndreptat pașii spre drumul cel bun.

 

Aș spune asumat că și acum o faceți, deși nu ați umblat după faimă și onoare, dar a venit odată cu titlul primit. Drept urmare, ce secret purtați cu dumneavoastră zilnic?

Nu port niciun secret, doar că muncesc mult, că îmi doresc să descopăr resurse și mijloace de învățare care să îi ajute pe elevii mei să asimileze informația pe care le-o transmit într-un mod cât mai ușor și să se sedimenteze în mintea lor.

 

 

Ce nu ar trebui să îi lipsească unui dascăl?

Unui dascăl nu ar trebui să îi lipsească în primul rând bucuria de a fi profesor și dorința de a se autodepăși. Cred că ar trebui ca fiecare zi pe care o petrece alături de elevii săi să aibă un impact, să nu uite că e unică, că unele lucruri nu se pot repeta și că el este SOARELE în sala de clasă, iar elevii duc razele lui care vor dăinui mai departe.

 

 

Bianca Tulea desenează de când se știe. O prințesă într-o rochie albastră pictată în acuarelă pe vremea când era studentă a fost momentul decisiv de a urma arta și de a nu se îndepărta de ea, ci, din contră,  de a se perfecționa. Ilustrația de carte i se potrivește. Face des exerciții de imaginație și le transpune hand-drawn sau digital în funcție de textele primite. Aduce coerență fiecărui proiect, iar ele curg, se pare. Sunt din ce în ce mai multe, dar nu stă să le numere, ci le cuprinde cu inima deschisă.

Îi place mult universul pe care și l-a creat și se simte motivată de a da viață cuvintelor prin imagini, creând lumi vizuale care emoționează, educă și inspiră cititorii. Să o cunoaștem!

 

 

Cum ai descoperit pasiunea pentru ilustrație?

Poate suna puțin clișeic, dar am desenat de când mă știu. Ca oricine, la grădiniță desenam că așa era natural pentru un copil, dar de pe la 6-7 ani am început să desenez cu intenție (cât se putea pentru un puiet de om). Pe atunci mă vedeam viitor designer vestimentar, chiar îmi făceam cataloagele mele și hăinuțe pentru păpuși. Faza cu designul a trecut eventual, dar desenul a rămas. Suficient cât să nu îmi pot imagina un alt viitor decât în această sferă a artei. La 18 ani nu aveam încă un plan prea bine conturat, dar hotărâsem că următorul pas este să studiez în domeniul artelor, și ca atare am ajuns la secția de grafică a facultății de arte din Timișoara. Dorința conștientă de a face ilustrație a apărut destul de brusc. Am o amintire foarte clară din timpul facultății, când în vacanța intersemestrială din anul doi de licență stăteam cocoțată în vârful patului și începusem să lucrez la un desen în acuarelă. Era ceva cu o prințesă într-o rochie albastră care urca niște scări. Nu era o ilustrație extraordinară sau specială în vreun fel, dar în acel moment ceva a făcut *click* în capul meu și lucrurile au luat-o la goană. De atunci, doar asta fac.

Ce te-a inspirat să te specializezi în ilustrația de carte și nu în alt domeniu artistic?

Nu cred că a fost un motiv special. Pur și simplu mi s-a potrivit. Îmi place cum ilustrația de carte, în special cea pentru copii, îți oferă foarte multă libertate, dar și o structură pe care să construiești și un scop pe care să îl atingi. Este o rezonanță acolo, undeva, între viziunea mea și ceea ce se cere. Și cred că a mai fost un moment undeva în adolescență când eram captivată de o serie de cărți care avea la fiecare început de capitol o ilustrație de Mark Zug. Îmi amintesc că am gândit „Wow, ce tare, vreau să fac și eu așa.” Cred că aceea s-ar putea să fi fost prima scânteie.

 

Ai avut mentori sau artiști care ți-au influențat stilul?

Foarte mulți. Cel mai mult îi datorez domnului profesor Adorian de la Facultatea de Arte și Design din Timișoara care mi-a fost coordonator și mentor pe tot parcursul anilor de studiu. Vorbim aici de 8 ani de zile. Influența sa nu a venit asupra stilului, ci mai degrabă sub forma încurajării și a confirmării faptului că drumul pe care o apuc este unul plauzibil. Când ești mic, ai multe temeri, și la început chiar am avut nevoie de acea confirmare. În ceea ce privește influența asupra stilului, pot zice că ilustrez ceea ce îmi place, și fur puțin de la fiecare. Taryn Knight este una dintre primele ilustratoare pe care le-am admirat. Jo Rioux, Kay Hunt, Mori Raito, Beatrice Alemagna, Julia Sarda sunt alte câteva ilustratoare pe care le urmăresc constant. De câțiva ani mi-am întors atenția și spre ilustratorii noștri, care sunt de asemenea fantastici, dar prea puțin promovați. Ador ilustrațiile Mihaelei Paraschivu. Veronica Neacșu este și ea foarte sus în topul meu personal și la fel sunt și surorile Surducan și Livia Coloji. Sunt atât de mulți, pot vorbi o zi întreagă doar despre asta.

 

 

Ce studii sau experiențe consideri că te-au ajutat cel mai mult să-ți dezvolți stilul actual?

Nu consider că a fost o experiență specifică, stilul s-a creat ca o consecință a ceea ce am admirat în munca altora și ca urmare a micilor descoperiri personale. Studiile universitare au fost importante în sensul că am primit libertate și încurajare. Mi-este și greu să zic că am un stil foarte specific în acest moment. Am impresia că jonglez așa între 3-4 stiluri care se mai ciocnesc din când în când. Lucrurile se schimbă, se metamorfozează pe parcurs ce găsesc lucruri noi interesante și în funcție de proiectul la care lucrez. Încerc să nu îmi fac o ”cutiuță a stilului” în care să mă închid. Poate mă repet, dar pe cât am posibilitatea, ilustrez ceea ce îmi place, și prin urmare, stilul meu artistic și gustul pentru ilustrație sunt cam unul și același.

 

Hai să trecem și la procesul creativ! Cum abordezi o nouă carte? De unde începi — de la text, de la personaje, de la atmosferă?

Depinde foarte mult dacă există sau nu un autor în ecuație. Dacă fac o carte după povestea altcuiva, atunci textul în sine este punctul de plecare. În timp ce citesc pentru prima dată povestea, încep deja să îmi imaginez cum arată personajele, care scene au potențial, cum este lumea în care se desfășoară acțiunea, atmosfera și tot așa. Apoi fac schițe după ideile alese, le discut cu autorul/editorul și ușor-ușor se conturează scheletul cărții. Lucrurile stau puțin altfel dacă lucrez la un proiect personal, atunci totul este pe dos. Pornesc de la o idee (destul de vagă), fac o ilustrație, apoi alta și alta și abia pe la a cincea ilustrație încep să întrezăresc povestea. Nu este un proces eficient, multe ilustrații ajung să nu mai fie folosite eventual, dar așa apare o poveste mai surprinzătoare. Din păcate nu ajung mereu să finalizez aceste povești, sfârșitul îmi dă mereu de furcă și așa nici nu apuc să public o carte doar a mea. Dar într-o bună zi…

 

Ce pași urmezi de la prima schiță până la ilustrația finală?

Lucrurile încep cu mult înainte de schița unei ilustrații. În ceea ce privește cartea pentru copii,  sunt foarte multe aspecte ce necesită a fi luate în considerare încă dinainte de a pune creionul pe hârtie. Cui îi este adresată cartea, ce vârstă are audiența mea, care este spiritul cărții și ce impresie ori lecție dorește autorul să transmită? Sunt atât de multe detalii care trebuiesc puse la punct. Apoi, ar veni designul personajelor și al decorului, fixarea cromaticii și implicit a atmosferei. uneori îmi mai fac și un fel de moodboard pentru a mă ancora într-un stil mai clar definit. Apoi lucrez la schițe de mici dimensiuni prin care pot explora multe compoziții și versiuni înainte de trece la ceva mai complex. Odată ce schițele de ilustrație au fost finalizate, din punctul meu de vedere, am ajuns deja la jumătatea proiectului. Ideal, tot acest proces se realizează în strânsă colaborare cu autorul/editorul. Realizarea propriu-zisă a ilustrațiilor este practic desertul pentru mine. Savurez acest pas. Îmbinarea culorilor, texturilor și conturarea atmosferei vin cu alaiul lor de problematici cărora iubesc să le găsesc rezolvarea. Se întâmplă destul de des ca ilustrația să difere puțin de schiță, dar până acum nu am întâlnit un autor care să fie nemulțumit de schimbări. Nu știu dacă este bine sau nu, dar dacă pe parcurs găsesc o metodă mai bună de rezolvare, o aplic fără a mai sta pe gânduri. Câteodată, am posibilitatea de a lucra și pe tot layout-ul cărții, nu doar pe ilustrații. Deseori propun eu acest lucru, chiar dacă teoretic este un alt job. Îmi place să gândesc o carte ca un tot unitar, de la ilustrații și copertă, până la pagină de titlu și fonturi.

 

 

Cât de mult te implici în interpretarea textului? Încerci să urmezi fidel descrierile sau adaugi propria viziune?

Până acum nu am avut prea mult curaj și nici oportunități de a face interpretări foarte diferite de ceea ce prezintă textul. Deși admir mult cărțile în care textul zice una și ilustrația alta, acest joc depinde mult de cât de strânsă este legătura autor-ilustrator. Când comunicarea se face printr-un editor, e foarte greu. În schimb unde se poate, merg pe premisa „tot ce nu este interzis, este permis” – în ideea că încerc să adaug elemente care nu apar în poveste, fără a deranja prea tare, ori chiar îmi place să mai adaug fire narative secundare în fundal. Într-o carte dragă mie, dar care nu a mai fost publicată de autor din motive personale, aveam la un moment dat un îngrijitor care încerca să gonească un dragon de pe acoperiș cu o mătură și o găină care apărea cumva în fiecare ilustrație. Ies lucruri faine atunci când și autorul are încredere în viziunea ta.

 

Lucrezi manual, digital sau combini tehnicile?

La început am lucrat foarte mult tradițional, în acuarelă și creioane colorate. Apoi, am trecut pe digital, dar cu intenția de a păstra cât mai mult din texturile tradiționale. Iar în prezent le practic pe amândouă, dar separat. Grafica digitală este, într-adevăr, mult mai comodă, nu trebuie să mă car cu tot arsenalul de pensule, borcane și creioane după mine. Pot lucra lejer și într-o cafenea. Dar ce dau la schimb este prețiozitatea produsului finit și spontaneitatea materialelor aplicate pe hârtie. Acuarela nu va putea niciodată să fie imitată cu acuratețe digital, este mult prea imprevizibilă în realitate. Tehnicile tradiționale le țin acum mai mult pentru proiecte personale astfel încât să nu fiu constrânsă de termene limită.

 

Cum decurge colaborarea cu autorul unei cărți? Primești libertate creativă totală sau există ghidaje clare?

Depinde de la caz la caz. În prezent, am un proiect în derulare pentru un joc de masă – Remnant Years, un fel de DnD care întrunește o echipă mai largă de autori și colaboratori, însă eu sunt singurul ilustrator. Aici am pornit inițial pe sistemul clasic în care ei mi-au dat o fișă cu ilustrații necesare și descrieri succinte pentru fiecare imagine, dar treptat am ajuns chiar să propun eu personaje, iar ei să le găsească cumva un loc în poveste. Libertate creativă mai mare nu am întâlnit. Dar am avut de asemenea proiecte de cărți pentru copii în care editorul îmi transmitea textul și lista cu ilustrații alături de descrierea acestora din partea autorului, și aici nu prea mai era loc de negociere. Trebuie să fii adaptabil – dacă se poate, perfect; dacă nu, ne conformăm.

 

Personal, cum ți-ai descrie stilul vizual în câteva cuvinte?

O combinație între castronelul cu de toate de pe masa bunicii (în care găseai ace de siguranță, chibrituri, bomboane, monede, pixuri, un cercel desperecheat și alte minuni) și un vis pe care îl ai dimineața înainte de a te trezi și ți-l amintești doar vag. Îmi place să țes câte o poveste în fiecare ilustrație, dacă se poate. Una suficient de neclară încât fiecare privitor să poată umple golurile cu propria lui poveste.

 

Ce înseamnă pentru tine succesul într-un proiect de ilustrație?

În primul rând, vine satisfacția personală pentru obiectul realizat. Dacă eu nu sunt mulțumită de ce am trimis la tipar, cartea aceea mă va bântui tot restul vieții. Am făcut așa greșeli la început când timpul era scurt, abilitățile mele nu erau încă foarte bine șlefuite, și am zis că merge și așa. Nu merge. Încă mă uit cu regret la acele proiecte și îmi pare rău că nu am dat mai mult, dar așa se învață. Cred că toți pornim la fel pe acest drum. Evident, satisfacția autorului este de asemenea esențială, altfel lucrurile nu pot merge mai departe. Este un joc de echipă unde amândoi încercăm să ne transpunem viziunea în realitate. Un alt mic succes, care mă bucură nespus, este atunci când, în cadrul unei expoziții sau al unui eveniment, se întâmplă să văd pe cineva foarte încântat de lucrarea mea. Chiar în urmă cu câteva săptămâni am avut ocazia să prezint o expoziție colectivă unui grup de elevi, iar o domnișoară era atât de entuziasmată de de o carte pe care o aveam expusă acolo, încât le spunea colegelor că ar vrea să o ia acasă, fără să știe că eu eram chiar în spatele ei. Una sau două astfel de întâmplări îmi sunt suficiente ca să mă motiveze pentru tot restul anului.

 

 

Cum gestionezi momentele de blocaj creativ?

Nu mă agit prea tare din acest punct de vedere. Artă cu forța nu se face, așa că dacă am un blocaj, pur și simplu iau o pauză și aștept ca pofta să apară din nou. Am avut și perioade mai grele în care nu am avut stare de desenat cu lunile, dar mereu a fost altceva de făcut între timp, fie vre-o teză sau serviciul. Ce-i drept, în cazul meu ilustrația nu este modul prin care îmi câștig traiul, și astfel îmi permit să iau pauze cam oricând am nevoie. În cele din urmă, însă, ilustrația îmi este atât de puternic integrată în sistem încât nu pot sta prea mult timp departe de creion. Încep să simt nevoia de a face ceva, orice numai să văd cum curg liniile pe hârtie.

 

Cum vezi ilustrația evoluând în era digitală?

Eu sunt parte din generația care a crescut odată cu internetul și pot spune că nu aș fi avut sub nicio formă același tip de deschidere și perspectivă dacă nu aș fi văzut ce fac alți colegi de breaslă de prin toate colțurile lumii. Platformele de social media au fost și încă sunt un sistem de comunicare și expunere foarte puternic prin care reușim să rămânem la curent cu ce se mai întâmplă în industrie, să facem schimb de idei, păreri. Cu toate acestea, nu pot să ignor furtuna care se apropie. Lucrurile se cam schimbă, corporațiile din spatele acestor platforme nu mai prezintă încredere, iar toată nebunia cu A.I.-ul este un întreg alt circ. Dar nu-i rost să disperăm acum, așa cum zice o vorbă înțeleaptă „om trai și-om vedea.” Artiștii au perseverat întotdeauna și o vor face în continuare, asta cred că este una din calitățile definitorii ale ocupației.

 

 

 

Mircea Dobrea a călătorit mult. A călătorit în interes de serviciu, dar nu vă imaginați că a îmbrăcat costumul office mereu și nici servieta nu era plină de contracte valoroase. Nu lua nici avionul, nu avea nici bani de cazări inițial. Gara i-a fost cuib uneori. În Spania a ajuns când era tânăr, purta cu el dorința de a face bani, dar primele bancnote le-a făcut cerșind, ca mai apoi să devină salahor. A trecut de la salahor la măcelar, apoi vânzător de mașini și mai târziu îngrijitor de bătrâni.

Azi, Mircea conduce Harmony Homecare. Firma pe care a înființat-o după toate încercările sale oferă îngrijire la domiciliu pentru vârstnici, dar și calitate prin training, stabilitate, respect. Să-i dăm cuvântul!

 

Mircea, cum arată sufletul tău în prezent?

Acum e liniștit. După ani de muncă prin Spania, Italia, Germania și Anglia, după toate provocările cu Harmony Homecare, Bizz.Club și TravelConnects și după ce mi-am întemeiat familia cu Alina și fetița noastră, Nicole, simt că am ajuns la un echilibru pe care mi l-am dorit de mult.

 

 

Dacă ar fi să sapi adânc în el, să te uiți în urmă la devenirea ta, ai spune că are o culoare strălucitoare?

Da. Dacă mă gândesc la începuturile din Spania, unde am pornit cerșind și apoi am muncit ca salahor până am ajuns șef de echipă, până azi, când conduc mai multe companii și am o familie minunată, clar a meritat tot drumul.

 

Nu întâmplător te-am întrebat asta pentru că știu că drumul tău a fost unul sinuos. Ce-mi mai poți mărturisi?

Au fost multe urcușuri și coborâșuri. În Germania am pierdut timp prețios, iar în UK am avut un faliment cu o firmă. Toate acestea, însă, m-au învățat cum să gestionez mai bine tot ce fac astăzi.

 

Ai fost acel tânăr care nu a fost mulțumit de țara sa și a luat calea străinătății văzând un model chiar în familia sa?

Nu pot spune că am avut exemple mari de antreprenori în familie. Au fost câțiva, dar la scară mică. Eu am vrut mereu mai mult.

 

Hai să facem împreună un exercițiu! Condu-mă, ia-mă de mână și poartă-mă la începuturile tale! Ai plecat la 19 ani de acasă. Unde?

Prima oprire a fost Spania. Singur, cu un bagaj mic și vise mari. La început am cerșit, apoi am lucrat ca salahor în construcții până am ajuns șef de echipă la aceeași firmă.

 

 

Ce lucrai în Spania?

La început făceam muncă necalificată, căram saci și materiale. Dar cu timpul, prin seriozitate și muncă, am ajuns să conduc echipa la care eram cândva doar salahor.

 

Te-ai dus singur, cu un bagaj de haine și speranțe?

Da, eram tânăr și credeam că mă pot îmbogăți repede prin muncă. Visele mele erau mari: să fac bani, să am tot ce-mi trebuie și să nu depind de nimeni.

 

Ce vis purtai cu tine? Voiai doar să faci bani, să te întreții sau purtai aspirații mai mari de atât?

Visam să fiu un om realizat, să nu duc grija banilor, să fac ce vreau, când vreau și cu cine vreau. Ca oamenii de pe Wall Street pe care îi vedeam în filme.

 

Ce s-a întâmplat de te-ai întors în România, în Galați? Dorul de casă te apăsa?

Dorul de părinți și de sora mea, Andreea, m-a adus acasă. Familia a fost mereu un punct de sprijin, chiar dacă eu eram tot pe drumuri.

 

După un timp, ca să înțeleg, ai plecat în Italia, chiar și Germania? Ce ai tot lucrat?

Da, în Italia am lucrat ca măcelar într-un supermarket renumit din Fiumicino. În Germania am încercat tot felul de joburi, dar simt că acolo am pierdut cel mai mult timp.

 

Acceptai orice job numai să îți croiești un drum în viață, să înțeleg?

Da, am trecut de la salahor la măcelar, apoi vânzător de mașini și mai târziu îngrijitor de bătrâni. Tot ce conta era să merg înainte.

 

Cum ai ajuns în Anglia și cât a durat până să crești?

Am ajuns în Anglia datorită familiei Golea, care m-a ajutat să mă stabilesc. La început am lucrat mult, uneori aveam două joburi: noaptea stăteam la un bătrân unde și dormeam și eram plătit, iar ziua, 13 ore, în azile. După câțiva ani, am fondat Harmony Homecare și m-am alăturat comunității Bizz.Club, care m-a ajutat enorm să cresc ca antreprenor.

 

 

De fapt, mai corect spus, cum ai reușit de la angajat să devii angajator?

Am văzut cum funcționează lucrurile, am învățat regulile jocului și am spus: „Pot să creez ceva al meu.” Așa a apărut Harmony Homecare și, mai târziu, celelalte firme.

 

Cu ce se ocupă Harmony Homecare, că tot ai pomenit numele ei? Ce servicii oferă?

Oferim îngrijire la domiciliu pentru vârstnici, dar și calitate pentru angajații noștri: training, stabilitate, respect. Vreau ca oamenii care lucrează cu noi să simtă că fac parte din ceva solid.

 

Câți oameni ai în echipă în prezent?

Între toate firmele – Harmony Homecare, Bizz.Club și TravelConnects – suntem peste 100 de colegi.

 

Care a fost cea mai mare provocare?

Să gestionez creșterea rapidă: de la zero la mii de ore de îngrijire pe lună, cu oameni, clienți, finanțe și standarde CQC foarte stricte. Să mențin calitatea, motivația echipei și să nu uit de propria familie a fost mereu o provocare.

 

Ești exemplul perfect pentru proverbul „Omul harnic, silitor, de pâine nu duce dor”. Ai avut mereu pâine pe masă?

Au fost luni în UK când aveam două joburi și lucram 24 din 24. Noaptea la un bătrân, ziua 13 ore în azile. Atunci am știut că nu voi duce lipsă de pâine niciodată.

 

Te-au întărit zilele mai „negre” din viață?

Da. Când am deschis Harmony și nu aveam bani pentru salarii, nu puteam dormi noaptea. Dar acele momente m-au învățat să fiu mai bun și mai calculat.

 

Îi este frică de ceva lui Mircea?

Îmi e frică de mine însumi uneori, pentru că nu mă opresc niciodată și am atâtea idei de implementat. Și am teama de a nu fi iar sărac, să nu-mi pot întreține familia sau să nu pot face ce vreau, când vreau.

 

Dar regrete porți?

Nu. Chiar și greșelile au fost lecții care m-au adus aici.

 

Ce n-ai făcut și ai face în viață?

Aș călători și mai mult cu Alina și cu fetițele mele, Karina și Nicole.

 

Sufletul tău iubește. Ele te așteaptă acasă?

Da, Alina și Nicole. Ele sunt centrul universului meu.

 

Un om este construit din mulțumiri, cât și din tristeți. Care este tristețea ce te apasă?

Că nu pot ajuta toată familia mea așa cum mi-aș dori. E mare și e în România, iar eu aș vrea să-i am pe toți aproape.

 

Dar mulțumirea care îți face sufletul să zâmbească?

Familia mea, Harmony Homecare, Bizz.Club, TravelConnects și toți oamenii cu care construiesc lucruri frumoase în fiecare zi.

 

 

Elena Lozonschi poartă un nume cu tradiție în familia sa. Talentul este, de asemenea, moștenit și-l duce pe scenele New York-ului și nu doar. Pasiunea și șlefuirea merg mână în mână ca focul și dalta unui sculptor. Fără plăcerea pentru un lucru temeinic făcut, munca devine mecanică. Pasiunea, totuși, singură nu e suficientă. E ca focul care topește metalul, nu și mâna care îl modelează.

A început să studieze pianul clasic la 4 ani și a continuat până acum câțiva ani, când gândurile de a face teatru și de a se perfecționa s-au materializat. Chiar în perioada aceasta a deschis Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde a interpretat un dublu rol. Ce proiecte ticluiește pe viitor, îi dăm cuvântul tinerei Elena să povestească!

 

 

Elena, până și numele tău reflectă ceea ce ești în viața de zi cu zi: luminoasă, strălucitoare. Cum de s-a potrivit atât de bine?

Ei bine, aici trebuie să îi dau credit mamei pentru inspirația pe care a avut-o. Este un nume cu tradiție în familia noastră, purtat mai întâi de străbunica mea, apoi de mine și de verișoara mea mai mică. Străbunica a fost o femeie extraordinară – elegantă și prețioasă, fiică de boier, educată și purtând un nume de împărăteasă. Cred că mama și-a dorit ca și eu să fiu privită în aceeași lumină.

 

Crezi în noroc sau el se face cu mâna omului?

Întrebarea aceasta mă amuză mereu, pentru că arată cât de ușor ne obișnuim să fugim de responsabilitate și să punem succesul pe seama „norocului.” Eu cred mai degrabă în oportunități și, mai ales, în deschiderea de a le recunoaște și a le urma. Atunci când îți dorești cu adevărat ceva, dacă muncești și păstrezi credința vie, drumul către împlinire se deschide.

De multe ori, oamenii privesc „norocul” ca pe o magie inexplicabilă, ca și cum marile realizări ar apărea din senin. Dar, asemenea unui iceberg, ceea ce se vede este doar vârful, rezultatul final. În spatele lui se ascund ani de muncă, sacrificii, alegeri și perseverență. De aceea, cred că norocul nu este un dar întâmplător, ci o construcție personală. Fiecare dintre noi își clădește propriul noroc prin modul în care alege să trăiască și să înainteze.

 

Ce „ingrediente” ai pus în cariera pe care ți-ai făcut-o în teatru și film?

Ambiția și determinarea au venit natural. Restul a fost un amestec de lecții, eșecuri și conexiuni. Nu există o rețetă universală. Cariera seamănă mai degrabă cu o ciorbă pe care o găsești după multe încercări și degustări.

Pentru mine, trainingul a fost esențial. Am absolvit două școli de prestigiu, Stella Adler Studio of Acting și New York Film Academy, care mi-au dat o bază solidă de tehnici și metode prin care aleg să abordez scenariile. Apoi a urmat ceea ce eu numesc ‘școala vieții’ și ceea ce alții numesc ‘noroc.’

Conexiunile au contat enorm. Am bătut la cât mai multe uși, m-am conectat cu oameni din industrie și am demonstrat profesionalism în fiecare proiect în care am fost implicată. Industria e imensă și, paradoxal, foarte mică. Vestea circulă repede. Dacă ești un om de încredere și deschis, lumea vrea să lucreze cu tine.

Un alt aspect extrem de important a fost să înțeleg, ca actor, ești și artist, și antreprenor. Felul în care îți manageriezi propria „companie” (adică pe tine însuți) îți va determina rezultatele.

 

Frumoasa poveste a escapadei tale în New York cum sună?

Visul de a ajunge la New York l-am purtat cu mine încă din copilărie. A devenit realitate odată cu acceptarea la New York Film Academy, iar de atunci orașul acesta intens și nemilos mi-a fost și cel mai bun prieten, și cel mai mare adversar.

Printre provocări am descoperit însă frumusețea: prietenii legate cu oameni din întreaga lume, un cerc de artiști care se susțin reciproc și o trupă de actorie pe care am înființat-o pentru a crea împreună. Pe lângă proiectele în care sunt invitată să joc și cele pentru care merg la casting, astăzi îmi dau voie să creez și propriile proiecte, să spun poveștile care mă definesc.

New York m-a încercat, m-a testat și m-a provocat, dar mi-a oferit și darul de a-mi construi aici o viață și o carieră pline de sens. Mă simt binecuvântată să pot numi acest oraș acasă și privesc în urmă cu recunoștință pentru fiecare oportunitate și fiecare încercare care m-a adus până aici.

 

De cât timp ești acolo?

Câteodată pare că sunt aici de o viață, dar, de fapt, am plecat din România în ianuarie 2017. Se împlinesc în curând 9 ani de când trăiesc în New York.

 

Simți că guvernezi în jurul a ceea ce faci?

Cariera și pasiunea mea sunt una și aceeași, așa că aș putea spune că da. În actorie ai nevoie de multă experiență de viață, iar asta face imposibilă o separare completă. Când sunt pe scenă sau pe platoul de filmare, nu simt că muncesc. Îmi doresc să am mereu cât mai multe abilități și atuuri ca actor, de aceea iau constant cursuri în diverse activități fizice. Astfel, reușesc să îmbin plăcutul cu utilul: pe deoparte îmi dezvolt noi competențe, pe de alta parte mă relaxez și mă bucur de proces. Pentru mine, actoria nu e o meserie, ci un mod de a trăi.

 

De unde această „moștenire”, plăcere, dragoste pentru artă?

Cred că rădăcina ei e în familie. Nici părinții, nici bunicii mei nu au avut o carieră în artă, dar toți au purtat în ei o latură artistică. Mama a studiat pianul și și-a păstrat dragostea pentru muzică, pe care mi-a transmis-o și mie — doar că, la mine, s-a transformat în teatru.

Bunicul însă a fost cel care a aprins focul. Aveam un ritual de neclintit: în fiecare duminică mergeam la teatru. Nu lipseam niciodată. Am văzut aceleași spectacole de zeci de ori și, totuși, niciodată nu m-am plictisit. Când i-am spus că vreau să urmez actoria ca profesie, m-a încurajat și a avut încredere deplină că voi reuși în tot ceea ce mi-am propus.

Sprijinul lui a fost ca o binecuvântare și cred că dragostea mea pentru scenă poartă, în adânc, și amprenta lui.

 

Ai fost crescută cu notele muzicale în casă?

Da. Am început să studiez pianul clasic la 4 ani și am continuat până acum câțiva ani, când am ales să-mi urmez intuiția și să merg pe drumul teatrului. Chiar dacă nu mai profesez în domeniul muzical, muzica rămâne o parte importantă din mine — are mereu un loc special în inimă și un rol esențial în piesele de teatru pe care le creez.

 

Să înțeleg că ai studiat în domeniu, te-ai perfecționat acasă, la Iași. Ba nu doar la Iași, ci și la București. Te-ai întoarce acasă, în țară, să continui ce ai început?

În domeniul muzical, nu — acel capitol s-a încheiat pentru mine. Însă mi-ar plăcea foarte mult să revin în țară pentru colaborări în teatru și film. Urmăresc cu interes scena artistică din România și găsesc multă inspirație în munca unor regizori precum Cristi Mungiu și Radu Jude, care se află în fruntea listei celor cu care îmi doresc să colaborez.

În ultimii ani am observat o evoluție impresionantă în cinematografia românească, lucru care mă bucură profund și pe care îl urmăresc cu entuziasm. Avem un potențial uriaș și artiști de o calitate excepțională, iar faptul că România este recunoscută pe plan internațional mă face cu adevărat mândră.

 

 

Cu ce instrumente ai veni? Sunt convinsă că ești mult mai „bogată” acum.

Am învățat să fiu cât mai versatilă și să explorez diferite discipline. Cred că tocmai asta m-a atras cel mai mult — faptul că poți fi nu doar actor, ci și regizor sau producător, să lucrezi atât în fața, cât și în spatele scenei sau al camerei. Chiar și în actorie există o mulțime de tehnici care te provoacă să evoluezi mereu.

De exemplu, recent am început să lucrez cu tehnicile lui Jacques Lecoq, care pun accentul pe corp ca principal instrument de expresie, și să integrez elemente de commedia dell’arte și clown în proiectele mele. La prima vedere, poate părea o combinație neobișnuită, mai ales pentru realism, dar toate acestea mă ajută să-mi construiesc un limbaj artistic propriu. Pentru mine, teatrul rămâne înainte de toate un spațiu de explorare și conexiune.

 

Curiozitățile continuă. Elena, ce ți-a dat New York-ul și nu ți-ar fi dat niciodată țara natală?

O întrebare foarte delicată. Cred că New York-ul mi-a oferit libertatea de a fi cine sunt, fără judecată. Aici totul se concentrează pe ceea ce ești capabil să faci, nu pe ce școală ai absolvit sau de unde vii. Conexiunile sunt extrem de importante și, paradoxal, mult mai accesibile. Mi se pare mult mai simplu (cel puțin din perspectiva mea) să îți creezi propriile proiecte și să aduci publicul în sală. Teatrul independent este extrem de apreciat și căutat.

 

Muzică, teatru, film. Poți fără una dintre ele sau sunt în strânsă legătură?

Absolut, sunt strâns legate. Nu le pot separa — fiecare are rolul ei, dar se influențează și se completează reciproc. Fac parte din ceea ce sunt eu ca artist și, în același timp, mă ajută să cresc și să devin mai completă ca persoană.

 

Cum ai fost primită pe alt continent?

Am venit aici fără să cunosc pe nimeni, dar am găsit mereu înțelegere. Mi-am creat o comunitate frumoasă, foarte internațională, așa cum este New York-ul, și m-am integrat rapid. Nimeni nu m-a întâmpinat cu lauri la aeroport, dar, treptat, am construit un spațiu pe care îl pot numi acasă, unde am fost tratată cu demnitate și respect, majoritatea timpului.

 

Ai purtat temeri sau entuziasmul te-a ținut cu energia sus?

Temeri are oricine, dar pentru mine ceea ce mă ține sus sunt scopurile mele. Știu ce vreau să fac și unde vreau să ajung, și asta îmi recâștigă mereu entuziasmul. E un proces continuu, firesc, dar am noroc de o comunitate care crede în mine și mă susține. Când trec prin momente mai dificile, ei mă încurajează și îmi reamintesc de unde am plecat și cât am realizat până acum.

 

La ce proiecte lucrezi?

Chiar săptămâna aceasta deschid Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde interpretez un dublu rol — Horatio și Laertes. Spectacolul reimaginează celebra tragedie a lui Shakespeare ca pe un thriller cosmic, o incursiune existențială spre iluminare. Povestea urmărește un intelectual tensionat care se prăbușește treptat în nebunie, crimă și metafizic, după ce fantoma tatălui său îi cere să răzbune o moarte brutală — forțându-l să distingă între realitate și halucinație. Este o producție specială pentru mine, fiindcă mi-am dorit foarte mult să colaborez cu regizorul Christopher Rashee Stevenson. El lucrează în zona teatrului experimental și a adus acestei montări o perspectivă complet nouă asupra textului clasic.

 

Dar pe viitor, ce ticluiești pe viitor?

Recent, am înființat o trupă de teatru alături de colaboratorul meu, Maks Turner, cu care urmează să dezvoltăm mai multe proiecte. În prezent lucrăm la un duet bazat pe tehnicile lui Jacques Lecoq, pe care ne dorim să-l aducem în Europa anul viitor. În acest proiect integrez și teme folclorice românești, un element care îmi este foarte drag.
Așadar, se anunță un sfârșit de an intens și un nou început plin de diversitate și provocări frumoase, pe care îl aștept cu mult entuziasm.

 

Gilbert Costache a plecat din Rahova, s-a oprit în Spania ca, după șase ani, să staționeze mai mult de zece ani în New York. Poate va fi și ultima oprire. Nu știe exact, ci lasă viața să-și urmeze cursul. În 2013 a ajuns pe alt continent, dar nu s-a gândit că avea să-și găsească sensul.  A plecat cu un bagaj de haine, iar în buzunar s-au cuibărit gânduri optimiste. A știut să scoată câte unul și să creadă în totalitate, pe rând, în fiecare.

Oportunitățile nu l-au ocolit. Le-a cuprins. Mai  mult de atât, călătoria sa s-a arătat blândă. Ba nu, dacă e să etaleze cu sinceritatea la braț. Nu mereu , uitându-se în urmă la devenirea sa și aducându-și aminte de vocile negative care zumzăiau cum că are origini rome. Nu a avut un manual cu instrucțiuni după care să învețe ce să facă și ce să nu facă, doar a înțeles că destinul ți-a faci cu muncă și prin muncă. Astăzi, Gilbert e aici, în fața noastră, în rol de model și  actor.

 

 

Gilbert, unele publicații scriu despre tine că trăiești visul american. Confirmi sau dezminți?

Depinde ce înțelege lumea prin visul american. Eu din ce înțeleg e că orice om are libertatea să își găsească o viață mai bună prin muncă și determinare ca să ajungă la prosperitate și la succes. Ăsta e visul american. Eu am ajuns în 2013. Primii 5-6 ani au fost grei, dar da, trăiesc părți din visul american. Fac chestii pe care le visam când era mic și da, eu pot spune că trăiesc visul acesta.

 

Ce ai purtat în mâini de ai ajuns atât de departe?

Eu cred că a fost ambiția și munca, profesionalismul de care m-am ținut consecvent.

 

Duci dorul Bucureștiului?

Da, duc dorul de când am plecat în Spania la 18 ani. Am mai mult de jumătate din viață în străinătate. Vin câteva săptămâni pe an în țară, dar mi-aș dori ca în viitorul apropiat să stau de fiecare dată și mai mult de câteva săptămâni.

 

Sau, oare, îți duce Bucureștiul dorul căci știu că aveai o carieră frumoasă și erai tare apreciat?

Mă ating tare chestiile astea. Mi-aș dori să îmi ducă dorul Bucureștiul. Era o viață bună și în capitală. Dar mi-am dorit mereu ceva mai mult. Am vrut să mă cunosc pe mine mai bine. Acum, după ce au trecut atâția ani, eu nu mai văd un oraș sau o tată. Văd o conexiune între toate țările prin care am fost. M-am construit ca om.

 

Te-a ajutat New York-ul să te descoperi mai bine sau să te redescoperi? În ce fel a contribuit la creșterea ta spirituală?

M-a ajutat, da. Am venit când aveam 26 de ani prima oară. Eram într-o continuă căutare. Pe la 35 de ani m-am liniștit cu toate întrebările acestea despre cine sunt eu, cine este Dumnezeu, cum ne ajută el. Au fost bune aceste întrebări pentru că m-au ajutat să mă „sculptez” așa cum mi-am dorit.

 

 

Am atins latura aceasta deoarece chiar tu remarci faptul că te-a adus mai aproape de Dumnezeu. Ce-mi poți spune despre asta?

M-a adus mai aproape de Dumnezeu în ideea că m-a ajutat să mă depășesc. E un oraș foarte scump, e foarte mare competiție și astfel m-a ajutat să mă dezvolt. Coach-ul meu de actorie m-a întrebat retoric odată:„ De ce nu te-ai dus în India dacă ai vrut să crești spiritual?”. Cel mai mult oamenii m-au ajutat la creșterea aceasta a mea. Sunt oameni minunați în acest oraș.

 

Ce am fi noi fără credință, Gilbert?

UF!

Petre Țuțea a zis ceva: „Un om care nu crede în Dumnezeu vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri”. Pe acolo aș spune și eu. Eu cred în Dumnezeu și totul este menit cumva să experimentăm aceste minunății din viață trimise de El.

 

Hai, ia-mă de mână și poartă-mă la începuturile tale!

Păi, familie modestă, normală, din București. Ai mei s-au despărțit când aveam 10 ani și acea ruptură m-a schimbat. Pe mine m-a schimbat în bine. Am căutat să înțeleg acea rană și mă bucur că am reușit să o accept. A fost foarte frumos în Rahova. Generațiile de după a mea, eu având 37 de ani, iubește tehnologia. Mă simt norocos că m-am jucat și că am conexiuni reale cu ăprietenii mei. Să te bucuri de viață cu inima deschisă este unul dintre secretele vieții.

 

Erai un tânăr crescut în Rahova. Completează tu fraza!

Eram un tânăr crescut în Rahova și asta m-a ajutat foarte mult.

 

În Madrid când ai ajuns?

Am ajuns la 18 ani. Era 2005. Am stat între 6 și 8 ani, dar mai făceam și drumuri cu moda în alte țări sau mă întorceam acasă să le vizitez pe mama și bunica mea.

 

Dar New York?

În 2013 am ajuns în New York la 26 de ani. Parcursul modei m-a propulsat, o agenție m-a luat sub aripă și de acolo lucrurile au fost de la sine.

 

Al câtelea copil ești în familia ta?

Tata are 4 copii, dar cu mama are 2 copii și eu sunt din partea cu mama și tata primul.

 

Cum descrii copilăria? Ai auzit voci în copilăria ta cum că ești din Rahova și astfel prezentai puțină credibilitate?

HMMM, nu am avut acestea până la 18 ani căci am stat în Rahova. Eu am schimbat trei licee. Știi cim e? Nu poți să vezi clar atunci când ești mai puști. După 18 ani, am plecat în Spania. Poate în capul meu. În Spania, le zici că ești din București, nu din Rahova. Când eram la Botezatu, era cool să zici că ești din Rahova, deși lumea bună este din Nordului, din Dorobanți. Poate am stat în bula mea să nu fiu criticat. Era ceva în mine, totuși.

 

Despre familia ta ce-mi mai poți spune? Ce lucrează ai tăi?

Păi, mama are o florărie de la bunica. Tata a lucrat la firma tatălui lui. Avea cherestea. Ce pot să zic, că bunicile m-au crescut bine, mi-au insuflat această minunăție că trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce ai, pentru simplitate. Familia mea e sănătoasă și asta contează. Trebie să purtăm recunoștință în fața lui Dumnezeu.

 

Cu ce valori ai plecat de acasă în lume?

Respect. De a vedea lucrurile simple, de a avea recunoștință, de a fi onest. Am învățat de la mamaie Florica. Mi-a zis să nu mint. Îmi zicea să zic adevărul meu tot timpul. E mare lucru. Am fost un băiat care m-am exprimat tot timpul. Am învățat să nu fiu conflictual. M-au învațat în familie să muncesc pentru că voi dăinui.

 

Gilbert, de la ce nu te-ai abate?

Nu trebuie să mă trădez pe mine. Să fac ce îmi zice inima. Nu suport minciuna. Nu m-aș abate de la ceva ce nu are moralitate, etică, de la valori. Nu m-aș abate de la ce nu cred.

 

 

Ce ai învățat până la cei 38 de ani tăi?

Eu scriu la o carte. Anul viitor va fi publicată în mai și acolo sunt peste 200 de pagini care spun ce am învățat. Pe scurt, aș spune că viața merge înainte. Am învățat că sufletul își creează identitatea în fiecare secundă. Fiecare zi crește prin acțiunile noastre de a vrea să fim mai buni și ne limităm de atâtea ori când judecăm. Am învățat că dacă nu mă iubesc, nu pot iubi pe altcineva. Primul pas e să te iubești pe tine ca să poți iubi pe celălalt.

 

A fi educator nu înseamnă să stai cu mâinile la spate, să dictezi sarcini, să impui comenzi. Pe lângă planificarea unor activități care să îi stimuleze pe copii emoțional, cognitiv, emoțional, educatorul bate la poarta sufletului celui mic și caută zilnic căi potrivite să intre în camera sa interioară. Sunt scenografi care pregătesc recuzită, decoruri, lumini în viața copiilor transformate în grijă, iubire, siguranță.

Unul dintre aceștia este Pitiș Maria, profesor educator încă din 2006 ce și-a manifestat dorința de a îmbrățișa alternativa educațională Step by Step încă din liceu. O găsim după atâția ani la catedră la fel de efervescentă ca și la 18 ani. Impropriu spus catedră, căci nu stă niciodată. Le zâmbește copiilor de la nivelul lor. Să îi cunoaștem traseul profesional!

 

 

Sunteți un om cu suflet care vă iubiți meseria. De când vă perindați în jurul copiilor?

Sunt educatoare din anul 2006 și de atunci trăiesc zilnic bucuria de a fi alături de copii. Iubesc enorm lumea lor plină de sinceritate și curiozitate, iar alegerea acestei meserii a fost firească pentru mine, pentru că am avut mereu ca prim model pe mama mea, o învățătoare dedicată din mediul rural, care mi-a arătat ce înseamnă răbdarea, bunătatea și dragostea pentru copii.

 

Ați fost tânăra care și-a ales meseria ușor?

Da, alegerea meseriei a fost una ușoară și naturală pentru mine. Am crescut văzându-mi mama cum își pune sufletul în tot ceea ce face pentru copiii din mediul rural. Am mers cu ea la școală, zi de zi, indiferent de anotimp sau vreme, încă de la vârsta de 3 ani. Atunci când a venit momentul să aleg, am știut din primul moment că vreau să le ofer și eu copiilor aceeași grijă, blândețe și sprijin pe care le-am văzut la ea. Decizia de a fi educatoare, nu învățătoare, a fost pentru faptul că eu scriu cu mâna stângă.

 

De-a lungul vieții, ne lăsăm inspirați. Ne lăsăm ghidați de profesorii noștri, cel mai probabil. Ați avut vreun cadru didactic model în ochii dumneavoastră pe lângă mama?

Da, de-a lungul vieții am avut câteva modele care m-au inspirat profund. În primul rând, mama mea, mi-a arătat ce înseamnă să pui suflet în tot ceea ce faci pentru copii. Apoi, doamna profesoara de limba și literatura română din cadrul Liceului Pedagogic, Gabriela Catrina, m-a impresionat prin felul în care ne preda. Prin metodele moderne pe care le folosea la clasă, reușea să ne capteze atenția, să ne facă să gândim critic și creativ. De la amândouă am învățat cât de important este să fii nu doar dascăl, ci și un sprijin pentru sufletul elevilor. Ulterior, în cariera mea, am avut și am colege cu experiență, care au contribuit la formarea mea și m-au sprijinit în permanență. Cred că am fost foarte norocoasă, fiind înconjurată de oameni atât de dedicați meseriei.

 

De fapt, ce înseamnă să fii model pentru cineva?

Pentru mine, un model este cel care te învață să rămâi om în orice situație: să fii corect, empatic și să respecți oamenii din jur. A fi model pentru cineva înseamnă să fii o sursă de inspirație și să lași o amprentă frumoasă în sufletul lui. Nu înseamnă să fii perfect, ci să arăți prin propriul exemplu ce înseamnă pasiunea, respectul, bunătatea și perseverența. Un model adevărat te face să-ți dorești să fii mai bun, te ghidează prin felul lui de a fi și te motivează să mergi pe un drum frumos în viață.

 

Cu ce valori doriți să plece în viață elevii pe care îi aveți la grupă?

Îmi doresc ca elevii mei să plece în viață cu bunătate și respect pentru cei din jur, cu încredere în propriile forțe și curajul de a visa. Vreau să înțeleagă cât de important este să fie sinceri, empatici și să nu renunțe niciodată, pentru că prin muncă și răbdare pot reuși orice își propun. Cred că aceste valori le vor fi sprijin oriunde îi va duce viața.

 

 

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice? Este una liniară, sinuoasă, bogată, inspirațională?

Povestea mea academică este una frumoasă, cu momente de învățare continuă și cu multe experiențe care m-au modelat ca dascăl. Nu a fost neapărat liniară, pentru că fiecare etapă a adus noi provocări și lecții prețioase. Am absolvit Liceul pedagogic, profil învățător – educatoare. A fost cea mai frumoasa perioadă. Am avut parte de dascăli dedicați. Am legat cu o parte din colege prietenii care încă rezistă. Vorbim aproape zilnic si ne bucurăm împreună de reușitele noastre sau ne suntem sprijin în momentele mai puțin plăcute. Am absolvit Facultatea de Științe Umaniste, dar nu m-aș regăsi la momentul acesta în meseria de profesor pentru elevii de gimnaziu sau liceu.

Formarea mea încă nu s-a încheiat. În prezent, mă implic în proiecte Erasmus +, particip cu interes la cursuri de formare sau activități de tipul Job shadowing în țări europene, aducând metode noi în sala de grupă și în rândul colegelor educatoare.

Anul trecut am fost premiată în cadrul Proiectului MERITO. Am cunoscut profesori dedicați și implicați. Prin participarea la forumuri și workshop-uri, am oportunitatea de a mă dezvolta profesional în permanență.

 

Dacă ați fi din nou la început de drum și ați avea 21-22 de ani, ați lua exact aceleași decizii de până acum? Adică, în ziua de azi, ați fi fost același profesor educator pe care noi toți îl cunoaștem?

Nu aș schimba absolut nimic din parcursul meu, deși începutul nu a fost deloc ușor. Imediat după absolvirea Liceului Pedagogic, m-am titularizat la o grădiniță cu program săptămânal, unde am fost nu doar educatoare, ci și „mamă” pentru 20 de copii cu vârsta de 3 ani care soseau lunea la grădiniță și se pleca acasă vinerea. Pentru că mi-a fost greu să accept acest tip de program săptămânal, am decis să mă transfer în următorul an la Grădinița cu program prelungit nr. 13 din Târgoviște, grădinița unde îmi desfășor și astăzi activitatea.

Indiferent de locul în care mi-am desfășurat activitatea,  am considerat că fiecare experiență, fiecare provocare și fiecare bucurie trăită alături de copii m-au format ca educator și mai ales ca om și m-au făcut să fiu exact profesorul pe care îl cunoașteți astăzi.

 

Să vorbim puțin despre orele și elevii dumneavoastră! Cât de greu vă era să mențineți interesul elevilor la ore?

Menținerea interesului preșcolarilor poate fi uneori o provocare, pentru că fiecare are ritmul și nevoile lui. Însă pentru mine, provocarea aceasta a fost mereu și o sursă de creativitate: am învățat să folosesc metode interactive, jocuri și activități practice care să-i implice activ și să le stârnească curiozitatea. Când reușești să vezi luminița din ochii lor atunci când înțeleg ceva nou sau se bucură de o descoperire, toate eforturile sunt mai mult decât răsplătite.

 

 

De ce step by step?

Am ales alternativa educațională Step by Step pentru că pune accent pe învățarea activă și se ține cont de ritmul fiecărui copil, oferind posibilitatea de individualizare a activităților și adaptarea acestora la nevoile și interesele fiecăruia. Sălile de grupă sunt structurate în centre de activitate (Alfabetizare, Matematică/ Jocuri manipulative, Științe naturale, Arte creative, Materiale de construcție, Joc de rol/ Gospodărie, Nisip și apă), unde copiii lucrează în grupuri mici sau individual, explorând și învățând prin activități diverse. De asemenea, implicarea activă a părintelui în sala de grupă consolidează parteneriatul familie – grădiniță, sprijinind dezvoltarea armonioasă a copilului și creând un mediu sigur și stimulativ pentru învățare.

 

De ce resurse vă folosiți acum?

În activitatea mea de zi cu zi mă folosesc de o varietate de resurse, atât tradiționale, cât și moderne. Folosesc materiale didactice clasice, jocuri educative, cărți, planșe și jucării care stimulează creativitatea și curiozitatea copiilor. Totodată, integrez resurse digitale și metode interactive care fac învățarea mai atractivă și mai eficientă. Cel mai important este să adaptez resursele nevoilor fiecărui copil și să creez activități care să-i implice activ, să-i motiveze și să le ofere oportunități reale de descoperire și învățare. Îmi creez resurse educaționale pentru preșcolari pe diferite site-uri: Canva, Livresq, Padlet, Wordwall, Twinkl Create.

 

Când s-a făcut trecerea de la tradițional la altă alternativă?

Încă din liceu, experiența participării la Întâlnirea de dimineață în cadrul practicii pedagogice mi-a stârnit curiozitatea și dorința de a fi educatoare în Alternativa educațională Step by Step. Încă din primul an de învățământ, am ales această alternativă educațională.

 

Vă găsesc  în mai multe roluri. Ce abilități credeți că dețineți?

Printre abilitățile mele aș spune că se numără comunicarea și relaționarea cu copiii și colegii, creativitatea în conceperea activităților, organizarea și planificarea proiectelor, flexibilitatea în abordarea situațiilor neprevăzute și răbdarea cu fiecare copil în parte. Îmi place să fiu aproape de copii și să îi văd cum descoperă lucruri noi. Uneori, găsim soluții împreună la provocări sau transformăm o activitate obișnuită într-o mică aventură. Îmi place să planific jocuri și proiecte creative, dar și să fiu flexibilă atunci când lucrurile nu merg exact cum am gândit. Cred că răbdarea și empatia mă ajută să înțeleg fiecare copil în parte și să îl susțin să își descopere talentele. La finalul zilei, cel mai mult mă bucur când văd că au învățat ceva nou și s-au simțit minunat. Fiecare zi este plină de îmbrățișări și zâmbete calde venite din partea copiilor.

 

 

Dacă nu era mama copiilor de la grădiniță, poate ar fi fost pe un șantier, construind case. Elena Ștefan, în schimb, trăiește prin ceea ce face. Și-a găsit sensul și îmbrățișează cu mare deschidere tot ce vine spre ea atât timp cât în centru este copilul. S-au scurs 26 de ani, dar își aduce aminte și în prezent de primii ochi pe care i-a văzut formând prima clasă pe care a condus-o. Poate cu temeri sau emoții, dar s-a lăsat descurajată de voci negative care ar fi văzut-o făcând Drept.

A devenit mamă singură tânără. S-a îmbrăcat cu pelerina unei femei super puternice și a călătorit prin viață cu gândul că se merge doar înainte, fără regrete. Să o cunoaștem!

 

 

Elena, al câtelea copil ești în familia ta și când ai văzut lumina zilei?

Sunt primul copil din familie, mai am încă trei frați mai mici. M-am născut acum 50 ani într-un cătun de poveste, Coșuleni, din comuna Bălușeni. Părinții mei au fost agricultori. Mama are patru clase, iar tata cinci.

 

Cu ce valori ai crescut?

Am crescut într-o familie simplă unde am învățat că nimic nu „cade din cer”, trebuie să muncim pentru ceea ce vrem să obținem. Am învățat de mici să muncim mult,corect și cinstit.

 

Oare ai simțit priviri sau ai auzit glasuri în comunitatea în care ai crescut din pricina faptului că ai devenit mamă tânără?

Am devenit mamă la 19 ani și atunci a fost maturizarea mea instantanee. Am termi nat liceul,m-am căsătorit, am dat admitere la Drept și am reușit, dar nu am mai început facultatea. Am născut un băiat. Nu am simțit atunci priviri sau glasuri. La țară lucrul acesta se întâmpla, nu eram eu o excepție. Doar o fostă profesoară mi-a spus atunci că m-ar fi văzut pe alt drum.

 

Lucrai deja în învățământ?

Nu.

 

 

Care este/cum sună povestea fetei care a devenit educatoare? Te-ai visat încă din copilărie că vrei să fii în mijlocul copiilor?

Nu visam să lucrez cu copiii, dar îmi plăcea să învăț. A fost o întâmplare care mi-a schimbat destinul. Am divorțat după patru ani de mariaj. Căsnicia nu era ce trebuia. Nu mă regăseam acolo, așa că am pus punct și am început să mă gândesc la viitor, viitorul meu și al copilului. Cumpăram ziare și căutam soluții, locuri de muncă și am găsit un anunț în care scria că se fac înscrieri pentru colegiul de învățători-educatoare. Am început cursurile,I ar din anul II am început să lucrez necalificată. Am obținut diploma în 2000 și de atunci lucrez ca educatoare. Prima mea grupă de preșcolari  a fost în județul Brașov și a avut 44 de copii. După trei ani am plecat din Brașov și m-am reîntors în județul natal, Botoșani.

 

Cum a fost să fii și mama copilului tău, dar și mama tuturor copiilor de la grădiniță?

Cred că Dumnezeu a dăruit fiecăruia dintre noi un har care să ne binecuvânteze existența și anume cel de a înțelege, de a mângâia,de a fi aproape, de a aduce bucurie în sufletul fiecărui copil și de a-i îndruma pașii. Pentru copiii cu suflete curate, pline de viață, am încercat mereu să fiu mama care știe să-i ocrotească, să-i iubească, să-i mângâie și să nu uite să le zâmbească. Am încercat să le dăruiesc totul din suflet, gândindu-mă că numai așa voi putea forma copii care la rândul lor vor iubi, vor respecta și vor aprecia oamenii.

I-am mângâiat, i-am apreciat mereu pentru ceea ce au făcut bun, i-am dojenit cu blândețe, ne-am jucat împreună. I-am învățat să aibă încredere în puterile lor și să nu se supere când greșesc pentru că din greșeli se învață. I-am ajutat să înțeleagă ce este bine să facă pentru ca într-o bună zi să devină oameni adevărați. Prin exemplul personal, am încercat să le sădesc în sufletele lor curate dragostea și respectful pentru oameni. Am încercat să combin rolul mamă-educatoare și ceea ce am vrut să duc către copilul de acasă am dus și către copiii de la grădiniță. Sunt mulțumită și recunoscătoare pentru ceea ce am reușit să modelez ca mamă și ca educatoare.

 

La a câta generație ești și ce ți-ai luat frumos pentru suflet în toți acești ani?

S-au scurs 26 ani din cariera mea didactică, cu  bucurii și emoții nestăvilite, cu gândul la cei care au plecat mai departe în viață, la cei ce vor pleca cât și la cei pe care îi voi primi cu brațele deschise. Ori de câte ori am intrat  în sala de grupă, am simțit că anii aceștia au fost și vor rămâne cei mai frumoși ani ce mi-au marcat existența ca dascăl. Copiii mi-au umplut zilele cu mireasma vârstei lor fericite și fără griji, mi-au dat dragostea lor dezinteresată și rostul meu pe lume.

 

Îmi imaginez că nu vrei să vorbești desprea realizările profesionale pe lângă gradele didactice și toate cursurile de perfecționare făcute, dar aș dori să împărtășești proiectele tale de suflet. Vei inspira fără doar și poate.

Așa, doar pentru inspirație pentru colegii mei, vă voi prezenta câteva exemple. Mi se spune des că sunt sursă de inspirație pentru colegi. Ce să spun? Îmi crește sufletul de bucurie!Sunt omul care nu ține ideile doar pentru sine. Îmi face plăcere să împărtășesc cu  alții.

Unul dintre proiectele mele de suflet este Programul de formare și predare asistată al Teach for Romania. În luna iunie 2025 am devenit Alumn Teach for Romania. Pot spune că în cei doi ani de program m-am dezvoltat foarte mult profesional și personal. Sunt recunoscătoare pentru toate experiențele de care am beneficiat în cadrul programului. La sfârțitul programului am beneficiat de o finanțare pentru a constui în curtea grădiniței, un foișor pentru activități outdoor.

La începutul anului 2025 am absolvit programul de dezvoltare preofesională „Educator de viitor” organizat de Uipath Foundation. Timp de 6 luni, alături de alte 20 de educatoare din România am beneficiat de  ore de formare online și o săptămână de formare fizică la București. La sfârșitul programului am obținut o finanțare pentru a dota grădinița cu materiale didactice.

De 4 ani sunt coordonatorul „Centrului Afterschool Nouă ne pasă Bălușeni”. Am aplicat și am obținut finanțare pentru ca 60 elevi să beneficieze de masă caldă și activități remediale .Finanțarea este asigurată de Fundația „Nouă ne pasă”.

Pot spune că din acest an am început să culegem roadele muncii noastre. La Evaluarea Națională elevii s-au descurcat destul de bine. De obicei, școala noastră era printre ultimele  din județ la Evaluarea Națională. În 2025 rezultatele au fost bune. Și cred că o contribuție semnificativă a adus faptul că elevii au participat la activitățile Centrului Afterschool.

În ultimii doi ani am obținut două finanțări în valoare de 10000 euro prin programul „Start ONG” . Cu acești bani am organizat ateliere pentru preșcolari și am achiziționat 20 costume populare autentice.

În ultimii patru ani am mai colaborat cu Fundația „Noi Orizonturi” în diferite programe:„Clubul meseriilor rurale”,„Clubul familiei”,„Service Learning la clasă” ,Asociația „Totul Este Posibil(Educație)”, „Ateliere fără frontiere”, Asociația „Antonia Citește”, Asociația „OvidiuRo”,Asociația „Cu Alte Cuvinte”,World Vision Romania.

În cadrul colaborărilor pe care le-am avut am format echipe alături de colegi din școală, am organizat activități pentru copii, părinți, comunitatea locală.

 

 

De unde gândul de a depăși granițele unității și să te răsfiri prin proiectele la care ai aplicat ca să primești finanțare?

Am ajuns acum 4 ani în școală și am simțit că este nevoie de implicarea mea. Am simțit că lipsește ceva. Copiii, părinții erau dornici de activități extrașcolare, dar nu aveau parte de astfel de activități. De asemenea, baza materială a unității era foarte,foarte slabă. În cei 4 ani m-am implicat și am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să schimb ceva.

Alături de echipele de proiecte am avut întotdeauna sprijin Primăria Bălușeni. Cu tot ceea ce a fost necesar. Chiar și un sfat sau o vorbă de încurajare ne-a fost de mare ajutor…

Bineînțeles că și Primăria Bălușeni a obținut finanțări notabile pentru educația din comună: au fost construite două grădinițe noi, au fost reabilitate toate școlile din comună, au fost dotate cu foarte multe materiale didactice: table interactive, laptopuri, imprimante în fiecare clasă, jocuri și jucării în grădinițe, s.a.m.d.

 

Ce ai făcut cu prima finanțare? Cum ai împărțit banii primiți?

Primele finanțări le-am obținut începând cu anul 2007.Atunci erau destinate perfecționării mele ca dascăl. Cu bursele Comenius am urmat cursuri în Europa.

Uitându-mă în urmă,  îmi dau seama că acele burse m-au ajutat foarte mult în dezvoltarea carierei didactice. Banii erau destinați pentru plata cursurilor,cazare,transport,diurnă.

 

Nu a inventat nimeni roata și ne inspirăm ba din stânga, ba din alta. Dar, oare, curajul de unde îl ai?

L-am avut dintotdeauna, cred. L-am avut și l-am folosit la orice pas. Chiar îmi place și mă încarc cu energie pozitivă atunci când ies din zona de  confort.

 

Am întrebat de curaj pentru că, cred cu tărie, nu ai fost mereu felicitată pentru dedicarea ta. Nici nu ai așteptat faima, onoarea, dar nu e ușor să faci de una singură.

Am avut proiecte individuale, dar am avut și am și acum în derulare proiecte de echipă alături de colegi profesori. E adevărat că am simțit și invidie uneori, dar pe mine și lucrul acesta mă încarcă. Visez la vremurile când nu voi mai simți priviri răutăcioase și ne vom bucura sincer împreună și  alături de copii.

 

Pe lângă dragoste pentru copii, ce trebuie să mai dețină un educator?

Cred că trebuie să ai har. Este una dintre profesiile pentru care trebuie să ai har.

 

Ce s-ar fi făcut tânăra Elena dacă nu îmbrățișa meseria aceasta?

Cred că mi-ar fi plăcut să fac ceva în domeniul construcțiilor. Am construit în 2010 o casă. M-am implicat începând  de la proiect și până la finalizare. Mi-a plăcut foarte mult…Mă simt bine în depozite cu materiale de construcții. Da, cred că aș fi construit, dar mă bucur că am îmbrățișat cariera de dascăl și că încerc să „construiesc” oameni.

 

 

Foarte des o poți confunda pe tânăra Bianca Maldan cu un copil de-al ei de la școală. Dacă ar fi să o pui în mijlocul lor, m putea spune că se pierde printre ei. Nu, însă, pentru că e stăpână pe ea și pe ceea ce deține. Poartă zilnic încredere că aduce, pe lângă noțiunile matematice, lumină, sprijin și că le oferă copiilor spațiul securizant de care au nevoie când nu sunt acasă. Toate acestea le-a învățat în interiorul Academiei Teach for Romania.

Este bucată din organizație și dacă ar fi să o întrebi peste ani dacă ar lua aceeași decizie de a fi parte din puzzle-ul lor, ar zice negreșit un mare da. Ce beneficii i-a adus, tocmai de la Bianca aflăm. Să o cunoaștem!

 

Bianca, ce culoare îi dai prezentului tău?

Cred că ar fi un galben cald. Îmi dă senzația de lumină, de speranță și de energie bună. E culoarea pe care o văd atunci când intru în clasă și copiii mă întâmpină cu un zâmbet. Mă bucur de fiecare zi și de fiecare clipă pe care o pot trăi alături de elevi. Îmi sunt foarte dragi toți și simt că au nevoie de cineva care să le dea speranță.

 

 

Cum arată sufletul tău de când aparții comunității Teach for Romania?

Mai liniștit și în același timp mai plin. E ca și cum am descoperit o familie extinsă care crede în aceleași valori. Mă simt susținută și inspirată constant. Am întâlnit oameni minunați care luptă pentru același scop ca și mine, și anume sa le oferim copiilor spațiul de care au nevoie. Să le oferim din lumina noastră și să le sădim în ei speranța că cineva este acolo pentru ei.

 

Chiar așa, de când ești bucată din această organizație și ce ți-ai luat frumos de pus la inimă în tot acest timp?

Am intrat în Teach acum 2 ani și cred că cel mai frumos lucru pe care l-am primit e încrederea. Încrederea că pot să fac o schimbare reală și că fiecare gest, oricât de mic, contează.  Încrederea că tu poți fi cel care face o schimbare.

Mi am mai luat și speranța. Știu că oricât de greu și dificil ar fi sa nu uiți să ai speranță. Știu că în Teach oamenii sunt speranță și oricând ai nevoie de cineva, mereu o să găsești o ușă deschisă.

 

Hai să mergem la începuturile tale! De când cochetai cu gândul de a fi cadru didactic? Poate din copilărie?

Când m am înscris la facultatea de matematică, mi-am dat seama că vreau sa fiu profesor. Am văzut ce se întâmplă în școli și mi-am dorit să fac o schimbare. Mi-am spus că eu sunt cea care va face această schimbare. Îmi doresc foarte mult să le ofer elevilor șansa să vină la școală ca într-un mediu sigur, unde nu învață doar teoreme, definiții, ci sunt văzuți și ascultați.

 

Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Aș zice că e o poveste cu suișuri și coborâșuri. Am avut parte de profesori extraordinari care mi-au deschis drumuri, dar și de momente în care mi-a fost greu. Totuși, fiecare experiență m-a format și m-a adus unde sunt astăzi.

Profesorii au contribuit foarte mult la creșterea mea. M-au îndrumat și au fost alături de mine cu sfaturi și tot ce am avut nevoie.

 

Cea mai mare provocare în educație care este?

Să reușim să facem educația relevantă pentru fiecare copil, indiferent de unde vine. Să nu fie doar teorie, ci și punți către viață.

Este dificil să lupți cu mentalitatea părinților. Sunt unele familii care au mulți copii și nu-i pot susține în școală și copiii nu fac decât 8 clase. Sunt unii părinți care nici eu nu știu carte și nu-i pot ajuta pe elevi.

 

Despre comunitatea în care predai (dacă predai și nu ești doar viitor cadru ce se perfecționează odată cu TFR) ce-mi poți spune?

Comunitatea mea e una mică, dar cu suflet mare. Copiii vin din familii care nu au mereu cele mai multe resurse, dar au o dorință de a fi văzuți și sprijiniți.  Sunt unele familii cu mulți copii care nu-i pot sprijini în școală, dar totuși fac minimul necesar să – trimită si să vină la școală. Învăț zilnic de la ei ce înseamnă reziliența.

 

Când te-ai înscris în Teach, știai că te vei apleca copiilor din medii vulnerabile. Nu te-a speriat?

Ba da, m-a speriat un pic. Dar am învățat că frica e normală și că atunci când o înfrunți, ea se transformă în putere. Astăzi, pot spune că m-a ajutat să cresc mult mai mult decât credeam. Știam in ce medii o să merg și cu ce o să mă confrunt, dar pot zice că acum, datorită Teach for Romania și a încrederii pe care mi-a dat-o,

am putut mai ușor să mă integrez.

 

 

Am întrebat asta dată fiind vârsta ta. Ești des confundată cu elevii?

Da, se întâmplă des! La început era ciudat, dar acum o iau ca pe un compliment. Copiii se deschid mai ușor atunci când simt că „doamna” nu e atât de departe de lumea lor. Îmi place că ei mă văd mai apropiată de ei și le este mult mai ușor să comunice cu mine. Se deschid și nu le este rușine să întrebe.

 

Bianca, cum poți crește copii responsabili fără pedepse?

Prin dialog și prin exemplu personal. Copiii au nevoie să înțeleagă consecințele, nu să fie doar pedepsiți. Cred că responsabilitatea vine din relația de încredere, nu din frică. Asta încerc să le ofer elevilor. Un spatiu sigur unde pot greși și să înțeleagă de ce ceea ce au făcut nu este corect. Să le ofer exemple din viața personala.

 

De unde ar trebui să plece schimbarea? De la nivel micro sau macro?

Cred că trebuie să vină din ambele direcții. De sus, prin politici coerente și resurse, dar și de jos, prin fiecare dascăl care își face treaba cu pasiune. Întâlnirea dintre aceste două niveluri e cheia.

 

Învățătoarea Cristina Bereschi este din 2005 formator de caractere. Este omul ce educă suflete, este conectorul dintre familie și școală. Creează contexte de învățare în unitatea din Alpina pe care a îmbrățișat-o cu două decenii în urmă. Un amar de timp, dar anii nu se cunosc că au trecut atunci când ne gândim la energia sa molipsitoare.

S-a perfecționat continuu, a studiat, a vrut să devină puntea dintre copii și educație și i-a reușit. Nu a fost ușor să se țină de acest obiectiv, să alunge glasurile negative care, uneori, strigau că face parte dintr-o categorie minoritară. Ceea ce își propusese să facă în viață a câștigat în detrimentul vocilor descurajatoare.

Predă limba romani, chiar dacă părinții săi nu au învățat-o în sânul familiei lor. Cunoaște istoria și tradiția romilor și transmite mai departe cu mândrie.

 

 

Cum v-a găsit anul acesta nou școlar având în vedere situația contextuală?

Anul școlar a început cu emoții, dar și cu dorința de a sprijini copiii din comunitățile dezavantajate să aibă șanse egale deși situația contexuala m-a lăsat cu un gust amar.

 

Cum vă este sufletul după atâția ani de învățământ?  Cum arată el?

Sufletul meu este plin de recunoștință, dar și de responsabilitate față de elevii care au nevoie de mai mult sprijin.

 

Din 2005 sunteți bucată din sistem. În ce context ați abandona meseria pe care ați îmbrățișat-o?

Aș renunța la meserie doar dacă sănătatea nu mi-ar mai permite să fiu lângă copii.

 

 

Mai mult decât o meserie, ci e vocație. Cine v-a insuflat gândul de a vă îndrepta spre educație și spre copii?

Am ales educația inspirată de propria mea învățătoare și de dorința de a fi sprijin pentru cei mai vulnerabili.

 

Sunteți puntea dintre copii și limba romani. Care a fost motivația de a învăța limba romani și de a o transmite mai departe?

Am învățat limba romani ca să păstrez vie identitatea și să le dau copiilor încredere în rădăcinile lor.

 

Doamna învățătoare, cu ce valori ați crescut în interiorul familiei dumneavoastră?

În familie am crescut cu respect, muncă și credință – valori pe care le transmit și copiilor din clasele mele.

 

Ați simțit priviri de-a lungul experienței la catedră? Sau poate întrebări? Sau poate curiozități din partea colegilor?

Au existat priviri și întrebări, dar le-am văzut ca ocazii de a deschide dialog și de a apropia oamenii.

Dar când erați elevă aveți vreo amintire neplăcută din pricina etniei pe care o purtați?

Da, am trăit momente grele din pricina etniei, dar m-au făcut mai puternică și mai empatică.

 

Dar amintirile cele mai dulci care sunt?

Cele mai dulci amintiri sunt jocurile simple ale copilăriei și bucuria de a învăța.

Purta drag de carte fetița Cristina când era mică? A visat din copilărie că o să se aplece asupra copiilor?

Încă din copilărie am iubit cărțile și am visat să devin dascăl pentru a fi alături de copii.

 

 

Sunteți învățătoarea pe care ați avut-o? Sau ați învățat din neglijența celei ce v-a pus stiloul în mână?

Am preluat ce era bun de la învățătoarea mea și am încercat să schimb ce nu mi-a plăcut.

 

Ce meserie au părinții dumneavoastră? S-au identificat în totalitate cu valorile categoriei din care faceți parte?

Părinții mei au fost oameni simpli, muncitori, care mi-au transmis demnitate și perseverență.

Despre comunitatea în care ați trăit ce-mi puteți spune? Cât de mare e procentul e ocupat de cei ce poartă etnia pe care o purtați și dumneavoastră?

Comunitatea mea de origine este bogată în tradiții și a fost un sprijin puternic în formarea mea.

 

Dar despre comunitatea în care predați ce-mi puteți mărturisi?

Comunitatea în care predau este dezavantajată, dar încerc zilnic să dau copiilor curaj și să le deschid drumuri spre o viață mai bună, iar rezultatul se va vedea in timp.

 

 

Nu de mult abia a terminat de alergat o cursă. Nu una scurtă, ci întinsă pe trei săptămâni și pe o mare distanță. Motivația a fost una puternică să-l țină pe Adrian Șovea 23 de zile pe traseul pe care și l-a ticluit atent. Să-și salveze copilul interior și copiii crescuți în medii vulnerabile a fost gândul lui.

Adrian Șovea se ocupă de astfel de copii de mai bine de 8 ani. A fost unul dintre ei, dar azi are tăria să facă un transfer de valori pe care le-a învățat, experimentând în viață fără părinți. Prima dată prin exemplul propriu care poate fi luat ca bun reper. Nu i-a fost deloc ușor în viață, mai ales că orice copil merită să cunoască prima dragoste în sânul familiei în care este crescut. El a gustat din abandon. Pentru mai multe detalii, îi dăm cuvântul!

 

 

Adrian, unde te găsesc? Oare ai terminat de făcut traseul?

Mă găsiți în Iași. Am terminat traseul pe 6 Septembrie 2025, după 23 de zile de traseu.

 

Hai să vedem cum ți-ai împărțit timpul și cum ți-ai făcut planul!

Am analizat ghidul și traseul conceput de cei de la Tășuleasa Social. Ei au făcut traseul pe regiuni și pe etape, iar eu, inițial, am conceput un plan de 30 zile, cu o medie de 40-55 de km pe zi pentru a reuși să termin cei 1400 de km.

 

Socoteala de acasă se potrivește cu cea din târg sau nu a contat cât a durat traseul, ci faptul că e necesar să-l duci până la capăt?

În prima săptămână am respectat planul inițial, nu am vrut să mă expun prea mult oboselii sau accidentării și nu am forțat mai mult decât km pe care îi aveam zilnic de parcurs. În a doua săptămână, am reușit să forțez un pic și după 13 zile, am ajuns la mijlocul traseului, reușind să câștig 2 zile în avans. Iar în a treia săptămână, am decis sa forțez și sa termin traseul in 23 de zile. Am stat mai mult pe traseu câteva zile, parcurgând 2 zile la rând, 85 de kilometri, am stat și 14 ore în picioare, pentru a reuși să-mi ating noul obiectiv. L-am dus până la capăt, dar am vrut să fiu primul care reușește să traverseze acest traseu în doar 23 de zile, cu un rucsac de 8 kg în spate, fără echipamente scumpe și fără echipă pe teren. Și am reușit!

 

Adrian, definește-mi motivația ta!

Îmi doresc mereu să fiu mai bun decât în ziua precedentă, în fiecare zi devin cu cel puțin 1% mai bun decât în ziua precedentă. Prima mea regulă de bază este să nu renunț, indiferent de obiectivul propus. Dacă îmi propun să alerg 1400 de km, caut soluții și merg până la capăt, dar nu renunț, indiferent de cât de greu poate fi.

 

Cum ai ajuns să afli despre acești copii și să porți gândul de a face ceva pentru ei în acest sens?

De 8 ani mă ocup de copiii vulnerabili din Iași. Am început prin voluntariat, prin strângeri de hăinuțe și de rechizite, apoi prin curse caritabile și prin a-i inspira pe oameni să ajute copiii. În ultimul an, am colaborat cu Fundația Bethany din Iași și am reușit să le susțin o mare parte dintre copiii și adolescenții pe care îi susțin aceștia. Mi-am dorit să fac ceva mai mare, să pot inspira oamenii cu adevărat să ajute, astfel, am decis împreună cu doamnele de la fundație, să le susțin copiii cu abilități diferite ( ADHD, autism și alte tulburări de dezvoltare ), copii care au nevoie de terapii speciale pentru a avea o copilărie normală. Ei își depășesc limitele în fiecare zi și am decis să mi le depășesc și eu pentru aceștia și să îi inspir și pe alții să o facă.

 

 

Ai fost unul dintre ei?

Am fost un copil vulnerabil, am trăit într-o familie de 7 persoane și trăiam împreună în doar 2 camere. Am trăit în sărăcie, ne descurcam cum puteam, nu aveam prea multe condiții.

 

Care sunt cele mai neplăcute amintiri ale tale din copilărie?

M-a părăsit mama mea la 2 ani, iar la 7 ani am văzut-o pentru ultima oară și mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă. Copiii râdeau de mine că nu am mamă și am început să mă simt vinovat pentru acest aspect, credeam că e vina mea că m-a părăsit. Familia în care am trăit consuma mult alcool, iar certurile și violențele erau foarte dese. Vecinii nu făceau nimic, iar autoritățile doar dădeau amenzi și atât, și totul continua. Am învățat să mă apar pentru a nu fi lovit și am devenit foarte impulsiv și mă enervam foarte rapid.

 

Ce mai știi despre mama ta? Sau ai știut vreodată lucruri despre ea?

Mama a plecat în Italia atunci când m-a părăsit, iar acum 4 ani, mi-a spus o mătușă că locuiește acolo și este măritată cu un italian.

 

Cum ai reușit să dobândești în viață? Creștem cu iubire în familie, dar tu n-ai gustat din ea.

Am fost nevoit să mă maturizez prea repede. La 12 ani, am fost nevoit să muncesc în curtea de la țară și apoi printre vecini. Majoritatea banilor, adulții îi dădeau pe alcool și pe tutun. Voiam sa am banii mei și sa îmi iau ce aveam nevoie. Am muncit cu ziua prin sat pentru a nu renunța la școală. Am terminat un liceu bun, dar a trebuit să sacrific o parte din copilărie, muncind pentru a-mi termina studiile și pentru a face sport. Am jucat fotbal și îmi plăteam antrenamentele singur, apoi m-am axat pe alergare și mă antrenam singur și îmi luam cele necesare. Nu am avut suport din partea familiei, dar voiam să fiu și eu ca ceilalți copii și am transformat acea frustrare, într-o ambiție puternică care mă ajuta să nu renunț. Devenisem independent, nu mai ascultam de adulți și făceam doar ce credeam că e mai bine pentru mine, învățam, munceam și făceam sport, pentru a mă elibera.

 

Adrian, cu ce te ocupi în viața de zi cu zi?

Am lucrat în mai multe domenii până acum, de la lucrător comercial în depozit, agent de securitate, pompier servant, în România,  până la muncă în curățenie și pe șantier, în Germania. Dar, pot spune că meseria mea de bază pe care o fac de 8 ani de zile, în paralel cu munca prestată în acele domenii, este de a ajuta copiii vulnerabili. I-am ajutat, atât din Iași, cât și de la distanță, din Germania.

 

 

Cu ce valori ai crescut? Ce nu ai face vreodată?

Am învățat de-a lungul timpului că nu trebuie să devenim ceea ce au fost alții de lângă noi. Am învățat din greșelile adulților și am evitat să le repet. Ceea ce nu îmi place mie, nu voi face altora. Minciuna și înșelăciunea le detest și evit oamenii care se folosesc de ele. Am grijă cu ce oameni mă înconjor. Aleg să ofer iubire necondiționată copiilor și oamenilor care au nevoie de ea, îi ajut atunci când au nevoie de ajutor și empatizez cu situația în care se află. Nu judec greșelile altora, ci îi ajut dacă au nevoie de sprijin pentru a se dezvolta mai bine.

Când suntem mici, intrăm în diferite roluri prin intermediul jocului. Pe rând, cu ajutorul exercițiului de imaginație, suntem ba doctori, ba profesori, ba medici. Adriana Georgescu s-a jucat de-a școala până a devenit a școlii. A simțit de timpuriu că vrea să cuprindă meseria de dascăl.

Șase generații de copii s-au bucurat de ea și ea de ei, dar, în timp, învățătoarea Adriana a decis să ofere din cunoștințele sale și părinților, sau colegelor, sau colegilor. Împreună cu Anamaria Blenche a fondat www.cititoria.ro, o inițiativă ce a crescut pentru că s-a așezat mult suflet. Patru ani are acest copil profesional. Este o platformă, dedicată atât micilor cititori, cât și părinților și profesorilor, și care își propune să contureze un curriculum bazat pe cărți, care să sprijine educația formală și nonformală.

Să-i dăm cuvântul Adrianei Georgescu!

 

 

Sunteți un om cu suflet care vă iubiți meseria. De când vă perindați în jurul copiilor?

Cred că pasiunea și autenticitatea sunt porți spre inima copiilor. Fără ele, această profesie își pierde sensul. De 20 de ani, sunt în mijlocul celor mici și continui să-i învăț, să-i ghidez și, sper eu, să-i inspir.

 

Ați fost copilul sau adolescenta care și-a pus multe semne de întrebare legate de planurile profesionale?

A fost atât de simplu pentru mine! Planul de a deveni învățătoare s-a conturat încă din primii ani de școală. M-am simțit întotdeauna foarte bine în această instituție. Am iubit fiecare experiență, orele de curs, disciplinele de studiu și interacțiunile cu colegii. Am apreciat aspectele pozitive din personalitatea fiecărui profesor.

 

A fi dascăl nu este doar o meserie, ci o vocație. V-ați dat repede seama că vreți să rămâneți parte din sistemul de învățământ?

Sunt total de acord cu această afirmație. Am știut din prima clipă că voi îmbrățișa această profesie pentru totdeauna. Un argument solid este faptul că merg cu bucurie la școală în fiecare zi, indiferent de provocările și schimbările care apar.

 

Învățământul este mai bogat odată cu implicarea dumneavoastră. Câte generații de copii ați inspirat?

Ce frumos ați spus! Într-adevăr acesta este crezul meu, să încurajez învățarea cu bucurie și să aduc un plus de creativitate în sala de clasă. Au fost șase generații de copii minunați. Cu unii am petrecut doar un an sau doi, cu alții am parcurs întregul ciclu. Fiecare generație a venit cu povestea ei și m-a ajutat să devin un dascăl mai bun.

 

Sunteți un om pătruns de bunătate. Ce valori insuflați copiilor și doriți să plece cu ele în viață?

De trei ani fac parte din extraordinarul proiect „Educație prin Virtuți și Povești”, inițiativă a Asociației Eduvit. Strategiile descoperite în cadrul acestuia mi-au dezvoltat mult bunătatea și empatia. Acum pot transmite mult mai bine elevilor mei valori precum respectul, perseverența, cooperarea și recunoștința, prin exemplul personal.

 

Cu dragostea pentru copii te naști? Cum îmi puteți răspunde la această curiozitate?

Cred că dragostea pentru copii se cultivă în timp, cu mult studiu și cu răbdare. Copiii reușesc să ne surprindă întotdeauna, iar noi, adulții din viața lor, e necesar să ne adaptăm și să îi înțelegem.

 

 

Niciun profesor nu am auzit să zică despre el că le știe pe toate. Și dumneavoastră credeți în evoluția umană?

Consider că e important să le transmitem copiilor acest mesaj, că nu le știm pe toate și că învățarea continuă este esențială, atât pentru elevi, cât și pentru dascălii lor.

 

Nu întâmplător am pus întrebarea, căci cooperați cu alte cadre didactice sub umbrela grupului Cititoria, cel pe care l-ați înființat. Cu ce gând?

Grupul a fost înființat de bunii mei prieteni Anamaria și Alec Blenche. Ei și-au dorit să creeze o comunitate care încurajează lectura și activitățile educative, desprinse din cărți. Au fost prietenii care, atunci când m-am alăturat grupului și am dorit să ajut, m-au încurajat să gândesc scenarii didactice pornind de la povești, așa cum începusem, timid pe atunci, pe blogul file de bucurie. Așa s-a născut proiectul Cititoria, file de bucurie, prezent pe mai multe platforme de socializare. Astăzi grupul creat pe Facebook își propune să dezvolte această comunitate a iubitorilor de lectură, prin împărtășirea de idei și bune practici.

 

Când s-a născut și la ce prag a ajuns?

Împreună cu Anamaria Blenche am fondat www.cititoria.ro, proiectul nostru de suflet. De mai bine de patru ani, dezvoltăm această platformă, dedicată atât micilor cititori, cât și părinților și profesorilor, și ne propunem să conturăm un curriculum bazat pe cărți, care să sprijine educația formală și nonformală. Ne urmăresc câteva mii de persoane și feedbackul pe care îl primim este unul pozitiv, lucru care ne bucură și ne motivează.

 

Ce se întâmplă mai exact la Cititoria?

La Cititoria se întâmplă foarte multe lucruri interesante. Facem recomandări de lectură, pe diferite teme și potrivite diferitelor categorii de vârstă. Propunem activități, jocuri și resurse, care dezvoltă creativitatea și gândirea critică. Toate acestea pornind de la o carte. Prezentăm, sub forma unui jurnal, activități inedite, desfășurate la clasă. Gândim enunțuri matematice inspirate de povestea lui Erus și provocări  escape-room.

De un an, desfășurăm și Concursul Municipal „Ghicește povestea!”, proiect inclus în CPEEM NR. 759/20.01.2025, A3, domeniul cultural-artistic, literatură, poziția 23. În cadrul celor trei secțiuni, desen, fotografie și scriere creativă, participanții, elevi de la grădiniță și de la clasele primare, oferă indicii despre o carte sau despre o poveste. Prima ediție a fost primită cu mult entuziasm și abia așteptăm edițiile viitoare!

 

 

 

Fiecare dintre noi păstrăm amintirea unui dascăl drag. V-a inspirat cineva să faceți lucrurile pe care le faceți?

Da, așa s-a întâmplat și în cazul meu. Doamna mea învățătoare, Lelia Mitroi, m-a convins, prin dedicare, spirit inovativ și profesionalism, să aleg această meserie. Îmi amintesc cum ne captiva la fiecare lecție, prin povești și prin artă. Zilele de școală erau adevărate aventuri în lumea imaginației. Dumneaei continuă să mă inspire și astăzi, prin energia, creativitatea și talentul său, puse în slujba școlii.

 

Tănase Ema

Ema Tanase sunt, profesor educator. Iubesc oamenii mici, dar și să descopăr oamenii mari, cu surprize lăuntrice care aduc un plus valoare societății noastre.


Cum se naște magia în cărțile pentru copii cu Adina Rosetti

27 noiembrie 2025 |
Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al...













Adriana Georgescu, puntea dintre copii, părinți, educație și cărți

12 septembrie 2025 |
Când suntem mici, intrăm în diferite roluri prin intermediul jocului. Pe rând, cu ajutorul exercițiului de imaginație, suntem ba doctori, ba profesori, ba medici. Adriana Georgescu s-a jucat de-a școala până a devenit a școlii. A simțit de timpuriu că vrea...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează