Într-o perioadă în care despre adolescenți se vorbește adesea prin prisma stereotipurilor, există tineri care demonstrează că implicarea, educația și dorința de a produce schimbări reale sunt valori cât se poate de actuale. Alex Sima este unul dintre ei. Elev implicat în proiecte educaționale, voluntar în comunitatea MERITO și viitor profesor de matematică, Alex vorbește cu maturitate despre rolul mentorilor, provocările generației sale și nevoia unei școli mai apropiate de realitatea elevilor. În acest interviu, descoperim povestea unui tânăr care crede în puterea educației de a transforma destine și care își propune, la rândul său, să inspire generațiile care vor urma. Să îi dăm cuvântul!

Care a fost momentul care te-a făcut să te implici activ în proiecte educaționale?

Cred că momentul care m-a făcut să mă implic activ în proiecte educaționale a fost atunci când am înțeles că educația nu se rezumă la note, manuale și examene. În anii de liceu am avut șansa să particip la toate activitățile organizate de comunitatea MERITO, iar fiecare experiență mi-a arătat cât de mult poate influența un profesor viața unui elev. Am văzut profesori care nu veneau doar să predea, ci să inspire, să construiască și să schimbe destine. Un rol esențial l-a avut profesoara mea de limba și literatura română. Pentru mine, ea nu a fost doar un profesor. Mi-a fost mentor, sprijin în momentele dificile și omul care a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu aveam suficientă. De multe ori spun că a fost a doua mea mamă, pentru că m-a format nu doar ca elev, ci și ca om. Alături de ea am facilitat activități și proiecte educaționale, iar atunci am realizat că vreau să mă implic mai mult și să contribui și eu la dezvoltarea altor tineri. Acolo s-a născut dorința mea de a deveni profesor și de a avea, la rândul meu, un impact pozitiv asupra elevilor.

Ce te motivează să investești timp în astfel de inițiative? Sau te-a influențat cineva până acum?

Cea mai mare motivație a mea este sentimentul că ceea ce fac poate conta pentru cineva. De multe ori, un sfat, o încurajare sau o activitate bine organizată pot schimba perspectiva unui elev asupra propriei persoane. Cred că fiecare dintre noi își amintește măcar un profesor care a avut un impact major asupra vieții sale. Eu am avut norocul să întâlnesc un astfel de om. Profesoara mea de română a fost persoana care m-a influențat cel mai mult în această direcție. A fost omul care a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu aveam suficientă încredere în mine. Mi-a oferit oportunități, m-a învățat să îmi asum responsabilități și mi-a arătat prin propriul exemplu ce înseamnă să pui suflet în ceea ce faci. De aceea spun deseori că este mentorul meu și a doua mea mamă. Alături de ea și de comunitatea MERITO am învățat că educația adevărată nu se rezumă la informații, ci înseamnă relații umane, empatie și dorința de a contribui la binele celor din jur.

Care este cea mai importantă lecție învățată în liceu?

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în liceu este că oamenii sunt mai importanți decât notele. Evident că rezultatele contează și că trebuie să muncești pentru ele, însă, la final, ceea ce rămâne sunt relațiile pe care le construiești și experiențele pe care le trăiești. Liceul m-a învățat să am curaj să încerc lucruri noi, să accept că uneori voi greși și să înțeleg că eșecul nu este sfârșitul lumii. Tot aici am învățat că succesul nu înseamnă să fii cel mai bun dintre toți, ci să fii mai bun decât ai fost ieri. Cred că această lecție mă va ajuta mult mai mult în viață decât orice formulă sau definiție pe care am memorat-o pentru un examen.

Dacă ai fi ministrul Educației pentru o zi, ce ai schimba prima dată?

Aș încerca să aduc școala mai aproape de realitate. De multe ori elevii se întreabă de ce învață anumite lucruri și cum îi vor ajuta acestea în viitor. Cred că avem nevoie de mai multe activități practice, proiecte interdisciplinare și contexte în care elevii să își dezvolte competențe utile pentru viață. Aș introduce mai multă educație financiară, orientare în carieră, dezvoltare personală și gândire critică. Într-o lume care se schimbă atât de rapid, informația poate fi găsită foarte ușor. Mult mai important este să știm cum să o folosim, cum să colaborăm cu ceilalți și cum să luăm decizii responsabile.

Ce crezi că lipsește cel mai mult școlii românești?

Cred că lipsește încrederea. Încrederea dintre profesori și elevi, dintre școală și familie, dintre sistem și cei care fac parte din el. Avem profesori extraordinari și elevi foarte capabili, însă de multe ori energia lor este consumată de probleme administrative, programe încărcate și lipsa unor mecanisme reale de dialog. De asemenea, cred că avem nevoie de mai multe exemple de bune practici și de profesori care să fie susținuți și valorizați. Comunități precum MERITO demonstrează că există oameni care fac educație la cel mai înalt nivel și care merită să fie cunoscuți și apreciați.

Cum arată profesorul ideal pentru generația ta?

Profesorul ideal nu este neapărat cel care știe cele mai multe lucruri, ci cel care reușește să îi inspire pe elevi să își dorească să învețe. Este omul care știe să asculte, care respectă elevii și care îi tratează ca pe niște parteneri în procesul educațional. Dar profesorul ideal ar trebui să pregătească elevii și pentru examenele pe care le vor susține, dar si pentru viitor și viața care îi așteaptă, ceea ce școala nu o face în ziua de azi. Pentru generația mea contează foarte mult autenticitatea, dar și empatia. Vrem profesori care să fie sinceri, implicați și care să ne înțeleagă provocările. Profesorul ideal este cel care îți rămâne în minte și după ce ai uitat lecția predată.

Ce greșeli fac adulții când încearcă să înțeleagă adolescenții?

Cred că cea mai mare greșeală este că pornesc de la ideea că experiențele lor din adolescență sunt identice cu ale noastre. Lumea în care trăim noi este foarte diferită. Suntem conectați permanent, avem acces la foarte multă informație și ne confruntăm cu presiuni pe care generațiile anterioare nu le-au cunoscut în aceeași măsură. De multe ori adolescenții nu au nevoie imediat de sfaturi, ci de cineva care să-i asculte fără să îi judece. Cred că dialogul începe atunci când renunțăm să presupunem și alegem să întrebăm.

Cum vezi rolul inteligenței artificiale în educație?

Inteligența artificială este una dintre cele mai mari oportunități pe care le are educația în prezent. Folosită responsabil, poate transforma modul în care învățăm. Poate oferi explicații personalizate, poate ajuta elevii să își organizeze mai bine informațiile și poate face procesul de învățare mai accesibil. Totuși, cred că inteligența artificială trebuie privită ca un instrument, nu ca un înlocuitor pentru profesori. Nicio tehnologie nu poate înlocui empatia, inspirația și relația umană pe care un profesor adevărat le oferă elevilor săi.

Care sunt cele mai mari preocupări ale tinerilor de azi?

Cred că principala preocupare este viitorul. Mulți tineri se întreabă dacă vor reuși să își construiască o carieră stabilă, dacă vor avea oportunități suficiente și dacă vor putea face față schimbărilor rapide din societate. Pe lângă acest aspect, sănătatea mintală, presiunea socială și nevoia de validare reprezintă provocări importante pentru generația noastră.

Crezi că generația voastră este mai implicată civic decât cele anterioare?

Da, cred că generația noastră este mai implicată și mai informată decât se spune adesea. Avem acces rapid la informații și suntem mult mai conectați la problemele societății. Desigur, există și provocări, însă observ din ce în ce mai mulți tineri implicați în voluntariat, proiecte comunitare și inițiative civice. Experiența mea în cadrul comunității MERITO mi-a demonstrat că există foarte mulți tineri care își doresc să contribuie activ la schimbare.

Ce stereotip despre adolescenți te deranjează cel mai mult?

Mă deranjează ideea că adolescenții sunt nepăsători și dezinteresați. Mă deranjează ideea că adolescenții nu sunt interesați de educație și că singurele lor preocupări sunt telefonul, rețelele sociale sau distracția. Cred că acest stereotip este nedrept și nu reflectă realitatea. Mulți tineri își doresc să învețe, să se dezvolte și să își construiască un viitor mai bun. Problema nu este lipsa interesului pentru educație, ci faptul că uneori școala nu reușește să se conecteze suficient la nevoile și aspirațiile generației noastre. Dacă li se oferă oportunități și inspirație, adolescenții pot demonstra că sunt mult mai implicați și mai capabili decât cred mulți adulți.

Ce îi împiedică pe tineri să se implice mai mult în comunitate?

De multe ori, lipsa informațiilor și lipsa încrederii în propriile forțe. Mulți tineri nu știu unde să înceapă sau consideră că vocea lor nu contează suficient. Cred că atunci când li se oferă oportunități reale și sunt încurajați să participe, tinerii demonstrează că pot avea un impact semnificativ în comunitățile lor.

Cum ar trebui să arate dialogul dintre elevi și profesori?

Dialogul ideal ar trebui să fie bazat pe respect reciproc, sinceritate și încredere. Elevii trebuie să se simtă ascultați, iar profesorii să fie priviți ca parteneri în procesul educațional. Cred că cea mai eficientă comunicare este cea apropiată, de la om la om, uneori chiar de la prieten la prieten, fără ca acest lucru să afecteze respectul dintre profesor și elev. O astfel de relație contribuie la construirea încrederii de sine și îi face pe elevi să se simtă în siguranță să își exprime ideile și problemele. Atunci când există o comunicare autentică, apar și soluțiile la multe dintre provocările cu care se confruntă școala.

Ce faci când îți pierzi motivația?

Încerc să-mi reamintesc de ce am început. Mă gândesc la oamenii care au avut încredere în mine și la obiectivele pe care mi le-am propus. De asemenea, îmi acord timp să mă odihnesc și să mă reconectez cu lucrurile care îmi plac. Am învățat că motivația nu este permanentă și că disciplina este cea care te ajută să mergi mai departe în momentele dificile.

Ce carte, film sau persoană ți-a schimbat perspectiva asupra vieții?

Dacă ar fi să aleg o persoană, aș spune fără ezitare că profesoara mea de limba și literatura română a avut cea mai mare influență asupra modului în care privesc lumea. Prin exemplul ei am învățat că adevărata valoare a unui profesor nu constă doar în informațiile pe care le transmite, ci și în capacitatea de a forma caractere și de a inspira oameni.

Crezi că tinerii din Maramureș au suficiente oportunități?

Există oportunități, însă cred că ele pot fi dezvoltate și promovate mai bine. Maramureșul are foarte mulți tineri talentați și implicați, însă uneori accesul la anumite proiecte sau programe este mai limitat comparativ cu marile centre universitare. Cu toate acestea, experiențele pe care le-am avut prin MERITO și prin alte proiecte mi-au demonstrat că atunci când există oameni dedicați, oportunitățile pot fi create.

Ce ai vrea să rămână în urma activității tale?

Mi-aș dori să rămână oameni care au prins mai mult curaj datorită unei conversații, unui proiect sau unei experiențe pe care am construit-o împreună. Nu îmi doresc neapărat să fiu ținut minte pentru realizări, ci pentru impactul pozitiv pe care l-am avut asupra celor din jur.

Dacă ai putea transmite un singur mesaj tuturor elevilor din România, care ar fi acela?

Le-aș spune să nu își subestimeze niciodată potențialul. De multe ori avem impresia că trebuie să așteptăm momentul perfect sau aprobarea altcuiva pentru a începe să facem lucruri importante. Adevărul este că schimbarea începe atunci când ai curajul să faci primul pas. Nu trebuie să fii perfect pentru a începe, dar trebuie să începi pentru a deveni mai bun.

În același timp, le-aș spune să nu se judece niciodată doar după note, aparențe sau părerile celorlalți. Valoarea unui om nu se măsoară într-un catalog, ci în caracterul său, în bunătatea pe care o arată și în impactul pe care îl are asupra celor din jur. Așa cum spune Micul Prinț: „Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.” Cred că acesta este un mesaj pe care fiecare elev ar trebui să îl poarte cu el, indiferent de vârstă.

Peste 20 de ani, ce ai vrea să spună oamenii despre Alex Sima?

Peste 20 de ani, mi-ar plăcea ca oamenii să spună despre Alex Sima că este un profesor care continuă să creadă în puterea educației și în potențialul fiecărui elev. Îmi doresc să devin profesor de matematică, iar cea mai mare realizare pentru mine nu ar fi un titlu sau o funcție, ci faptul că elevii mei vin la școală cu încredere și pleacă din clasă crezând mai mult în ei înșiși. Aș vrea să spună că sunt un profesor care nu predă doar formule și teoreme, ci care îi ajută pe elevi să-și dezvolte gândirea, caracterul și curajul de a-și urma visurile. Mi-ar plăcea să fiu recunoscut ca un om implicat în comunitate, care continuă să susțină proiectele educaționale și care oferă mai departe ceea ce a primit de la mentorii săi.Mai presus de toate, mi-ar plăcea ca oamenii să spună că sunt un om autentic, care nu și-a uitat niciodată rădăcinile și profesorii care l-au format. Sper ca peste 20 de ani să pot privi în urmă și să văd generații de elevi care și-au găsit drumul, iar dacă o mică parte din succesul lor se datorează și sprijinului pe care l-am oferit eu, atunci voi ști că sunt exact omul și profesorul care mi-am dorit să devin.

În fiecare școală există copii care intră pe poartă purtând în ghiozdan mai mult decât manuale. Poartă etichete, comparații, dezamăgiri și convingerea că nu sunt suficient de buni. În multe cazuri, cea mai grea lecție nu este matematica sau limba română, ci aceea de a învăța să creadă în ei înșiși.

Într-o perioadă în care educația este măsurată aproape exclusiv în rezultate, clasamente și statistici, există profesori care vorbesc despre un alt tip de performanță: curajul de a visa, demnitatea și încrederea de a-ți găsi propriul drum. Despre acești copii, despre prejudecățile care încă apasă asupra învățământului tehnologic și despre puterea educației de a schimba destine am discutat cu profesoara Gabriela Sabău. A ales să privească dincolo de note și să vadă, înainte de toate, omul din fiecare elev.

Să îi dăm cuvântul!

Ați spus la un moment dat că, în multe licee tehnologice, cea mai mare problemă nu este lipsa resurselor, ci lipsa încrederii pe care elevii o au în ei înșiși. Încă împărtășiți această idee?

Mai mult ca niciodată. În fiecare an întâlnesc copii care intră pe poarta școlii convinși că nu sunt suficient de buni. Nu pentru că au decis ei asta, ci pentru că au auzit-o în diferite forme de prea multe ori. Uneori îi văd în clasa a IX-a stând în ultima bancă, evitând să răspundă, cerându-și scuze înainte să încerce. Și atunci îmi dau seama că nu avem de construit doar competențe. Avem de reconstruit ÎNCREDEREA. Când un copil începe să creadă că merită să viseze, că are dreptul să reușească și că nu este definit de etichetele primite, se întâmplă ceva extraordinar. Din acel moment începe adevărata lui creștere.

Sunteți parte dintr-un liceu care, ani la rând, a fost privit prin prisma prejudecăților asociate învățământului tehnologic. Cum schimbi nu doar o instituție, ci și felul în care societatea privește copiii care învață acolo?

Nu cred că schimbi percepțiile prin discursuri. Le schimbi atunci când oferi copiilor experiențe care îi transformă. Am văzut elevi care plecau pentru prima dată din țară cu teamă și se întorceau cu o altă lumină în privire. Am văzut copii care nu aveau curaj să vorbească în fața clasei și care, după o mobilitate Erasmus sau o acțiune de voluntariat, prezentau experiența lor în fața unei săli întregi. Oamenii își schimbă părerea atunci când văd rezultate, nu atunci când aud argumente.

Iar cea mai frumoasă victorie este atunci când un fost elev se întoarce și îți spune: „Doamna profesoară, acum știu că am și eu locul meu în lume.”

În discursul public despre educație se vorbește foarte mult despre performanță și foarte puțin despre demnitate. Credeți că școala românească reușește astăzi să le ofere elevilor sentimentul că au valoare, indiferent de traseul pe care îl aleg?

Nu întotdeauna. Școala vorbește adesea despre rezultate, clasamente și statistici. Dar un copil nu își construiește identitatea din statistici. El are nevoie să simtă că este văzut. Să simtă că valoarea lui nu depinde doar de o notă sau de numele școlii pe care o urmează. Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face un profesor este să îi transmită elevului că merită respect înainte de a demonstra ceva. Pentru că demnitatea nu ar trebui să fie recompensa succesului. Ar trebui să fie punctul de plecare.

Există un moment anume în care vedeți că un elev începe, cu adevărat, să creadă în el?

Da. Și de cele mai multe ori nu este un moment spectaculos. Este clipa în care începe să vorbească fără teamă. Când nu mai spune „nu știu” înainte să încerce. Când ridică privirea și își susține punctul de vedere. Sau când se întoarce dintr-o experiență care i-a arătat că poate face față unor provocări despre care credea că sunt prea mari pentru el. Atunci înțeleg că s-a produs transformarea cea mai importantă: nu în carnetul de note, ci în felul în care se privește pe sine.

Ce se schimbă într-un tânăr în clipa în care descoperă că poate face față într-un mediu european, profesionist și competitiv?

Se schimbă povestea pe care și-o spune despre el însuși. Dintr-odată nu mai este copilul dintr-un oraș mic sau dintr-un sat care se întreabă dacă este suficient de bun. Devine un tânăr care știe că poate comunica, poate lucra într-o echipă internațională și poate face față unor situații reale. Pentru  mulți dintre elevii noștri aceasta este cea mai mare descoperire. Nu faptul că lumea este mare. Ci faptul că și ei au loc în ea.

Este un profesor un sprijin emoțional pentru întreaga comunitate?

Cred că un profesor este, înainte de toate, un om care însoțește alți oameni. Elevii au nevoie de profesori competenți, dar au nevoie și de profesori care să le ofere siguranță, încredere și speranță. Nu putem rezolva toate problemele cu care vin copiii la școală. Dar putem fi acea persoană care îi ascultă atunci când au nevoie, care crede în ei atunci când ei nu mai cred și care le amintește că nu sunt singuri. Uneori atât este suficient pentru a schimba un destin.

Există momente în care simțiți că trebuie să luptați ca profesor împreună cu soțul dumneavoastră, director al școlii, nu doar pentru elevi, ci și împotriva unor mentalități vechi din sistem?

Da. Și cred că aceasta este una dintre cele mai dificile lupte. Este mai ușor să schimbi un regulament decât o prejudecată. Ani la rând am simțit că trebuie să demonstrăm că elevii unui liceu tehnologic merită aceeași încredere, aceleași oportunități și același respect ca orice alt elev. Nu pentru că ar fi mai buni. Ci pentru că sunt la fel de valoroși. Iar această convingere ne-a ghidat în tot ceea ce am construit.

Care a fost cea mai dificilă decizie pe care a trebuit să o ia soțul dumneavoastră ca director și v-a cerut părerea?

Paradoxal, nu cred că cele mai grele decizii au fost cele administrative. Una dintre perioadele care l-au pus cel mai mult la încercare a fost cea legată de concursul pentru funcția de director. Nu examenul în sine, ci tot ceea ce vine odată cu el: responsabilitatea, presiunea, întrebările, așteptările oamenilor. Îmi amintesc discuțiile noastre din acea perioadă. Nu vorbeam despre funcție, ci despre misiune. Despre dacă mai are energia să continue, despre ce înseamnă să conduci o școală și să rămâi fidel valorilor tale atunci când nu este întotdeauna simplu. Cred că adevărata decizie a fost să continue să creadă în ceea ce construim aici, chiar și atunci când drumul nu a fost ușor. Și acest lucru se repetă din nou, că tot ne aflăm în plină perioadă pre-concurs.

De ce credeți că în România există încă ideea că succesul adevărat înseamnă doar liceu teoretic, facultate și birou?

Cred că, mult timp, am confundat succesul cu statutul social. Ne-am obișnuit să admirăm diplomele și prea puțin oamenii. Să întrebăm un tânăr la ce facultate merge înainte să ne întrebăm ce îl pasionează, ce știe să facă sau ce fel de om este. Din păcate, mulți copii cresc cu impresia că valoarea lor depinde de numele școlii pe care o urmează. Că există un singur drum „bun” și multe alte drumuri considerate variante de rezervă. Eu nu cred asta. Am văzut elevi care au ajuns la liceul tehnologic dezamăgiți și nesiguri, iar câțiva ani mai târziu au devenit profesioniști respectați, antreprenori sau studenți care și-au construit singuri viitorul. Poate că adevărata problemă nu este cum definim succesul. Poate problema este că încă judecăm oamenii după traseul pe care pornesc, nu după locul în care ajung.

Care este cea mai mare nedreptate pe care o face astăzi sistemul unor copii?

Cred că cea mai mare nedreptate este atunci când îi face să creadă că valorează mai puțin. Există încă un tip de bullying despre care se vorbește prea puțin: bullyingul dintre instituții. Încă se întâmplă ca unor elevi să li se spună: „Dacă nu înveți, ajungi la tehnologic.” Poate pentru un adult este doar o expresie aruncată într-o conversație. Pentru un copil însă este un verdict. Este mesajul că școala lui valorează mai puțin. Că viitorul lui valorează mai puțin. Că el valorează mai puțin, iar asta este profund nedrept.

Pentru că eu văd zilnic elevi din învățământul tehnologic care muncesc enorm, care își depășesc condiția, care își ajută familiile, care își construiesc un drum cu demnitate și curaj. Cred că educația ar trebui să îi învețe pe copii să se respecte unii pe alții, nu să se privească de sus în funcție de școala pe care o urmează. În fond, nu există copii de elită și copii de categoria a doua…..

Există doar copii care au nevoie să fie văzuți, încurajați și respectați.

Educația adevărată începe cu încredere, cu relații sincere și cu oameni care aleg, zi de zi, să rămână aproape de copii și de nevoile lor reale. Un astfel de om este și doamna profesor de limba și literatura română Sorina Puian care, din septembrie 2023, a îmbrățișat cu bucurie funcția de director din interiorul Școlii Gimnaziale Bârghis, din județul Sibiu.

În acest interviu s-a vorbit despre parcursul în educație, despre provocările și frumusețea școlii rurale, despre ce înseamnă educație cu sens și despre felul în care Programul Școala Încrederii a contribuit la transformarea comunității  școlare din care face parte și își lasă amprenta.

Este o conversație despre punți, despre oameni și despre credința că fiecare copil merită să fie văzut, ascultat și sprijinit să crească.

V-a ales meseria pe dumneavoastră sau reciproca este valabilă?

De multe ori simt că nu eu am ales această meserie, ci ea m-a ales pe mine. A venit firesc, ca o chemare, ca un drum care s-a deschis singur și pe care am mers cu încredere, chiar și atunci când a fost greu.

Întreaga mea activitate didactică s-a desfășurat în mediul rural, un spațiu al autenticului, al relațiilor adevărate și al copilăriei trăite cu sinceritate. Aici am învățat că educația nu se face din manuale perfecte, ci din priviri, din răbdare, din prezență și din credința că fiecare copil are un potențial care așteaptă să fie descoperit.

Mă simt privilegiată să pot fi parte din viața acestor copii, să le cunosc poveștile, familiile, visurile și temerile, să cresc odată cu ei și să le ofer, dincolo de cunoștințe, încredere. Nu aș schimba această alegere pentru nimic în lume, pentru că școala rurală mi-a oferit cel mai valoros dar: sensul profund al meseriei de dascăl.

Pentru mine, a fi profesor înseamnă a rămâne aproape de oameni și de rostul adevărat al educației.

Ce vă motivează să nu schimbați domeniul de activitate și să rămâneți în sistemul de educație?

Mă motivează sensul profund al muncii mele și impactul real pe care îl pot avea în viețile copiilor. Educația este unul dintre puținele domenii în care rezultatele nu se văd imediat, dar se simt pe termen lung, în felul în care un copil capătă curaj, încredere și dorința de a merge mai departe.

Rămân în sistemul de educație pentru că aici simt că sunt necesară, că pot construi, chiar și în contexte dificile. Mă motivează fiecare progres mic, fiecare copil care începe să creadă în el, fiecare profesor care prinde curaj, fiecare comunitate care se adună în jurul școlii.

Educația nu este un drum ușor, dar este un drum care contează. Atât timp cât pot contribui la formarea unor oameni mai buni și mai încrezători, știu că locul meu este aici.

Cum arată pentru dumneavoastră educația de calitate, ce înseamnă concret?

Pentru mine, educația de calitate începe cu relația. Cu un copil care se simte în siguranță, văzut și respectat. Abia apoi vin conținuturile, metodele și performanța academică.

Educația de calitate înseamnă profesori care știu să predea, dar mai ales știu să asculte; o școală care pune accent pe starea de bine, pe încredere și pe sensul învățării; un proces educațional adaptat realităților fiecărui copil și fiecărei comunități.

În mediul rural, educația de calitate nu se măsoară doar în rezultate sau statistici, ci în șanse oferite, în drumuri deschise și în oameni care prind curaj să viseze. Este o educație care formează nu doar elevi buni, ci oameni echilibrați, autonomi și responsabili, capabili să se adapteze și să își găsească locul în lume.

Cum i-ați apropiat de elevi de învățare?

I-am apropiat pe elevi de învățare pornind de la cine sunt ei și de la lumea în care trăiesc. La Școala Gimnazială Bârghiș, copiii vin cu povești de viață diferite, cu ritmuri proprii și cu o nevoie mare de a fi ascultați și validați. Am înțeles repede că învățarea începe atunci când copilul simte că aparține.

Am adus în clasă exemple din viața lor de zi cu zi, din comunitate, din natură, din experiențele simple, dar autentice. Am încurajat învățarea prin dialog, prin proiecte, prin lucru în echipă și prin activități care să le dea curaj să se exprime, fără teama de greșeală.

Am pus accent pe relație, pe încredere și pe pași mici, dar siguri. Când elevii simt că sunt văzuți și apreciați, devin mai deschiși, mai curioși și mai implicați. Pentru mine, apropierea de învățare nu a însemnat să cer mai mult, ci să ofer mai mult sens fiecărui demers educațional.

De ce ați ales să faceți parte din Programul Școala Încrederii? Ce ați reușit să schimbați prin acest Program la dumneavoastră?

Am ales să fac parte din Programul Școala Încrederii pentru că a pus în cuvinte și în practică ceea ce eu simțeam deja că este esențial în educație: relația, încrederea și starea de bine. Nu am căutat rețete rapide, ci sens, coerență și instrumente care să mă ajute să construiesc o școală în care copiii și profesorii să se simtă în siguranță.

Prin acest program, am reușit să schimb, în primul rând, perspectiva mea: am învățat să privesc mai atent la oameni, nu doar la rezultate, să ascult mai mult și să creez spații reale de dialog. Am devenit mai conștientă de impactul pe care îl are fiecare gest, fiecare cuvânt și fiecare decizie asupra comunității școlare.

Programul m-a ajutat să fiu un lider mai empatic, mai prezent și mai asumat, să am curajul de a construi pas cu pas o cultură a încrederii în școala mea. Schimbarea a început cu mine și s-a extins firesc către elevi, profesori și părinți, pentru că încrederea se construiește din interior spre exterior.

Dacă ar fi să puteți schimba un lucru la sistemul de învățământ, care ar fi acela?

Dacă aș putea schimba un singur lucru în sistemul de învățământ, aș schimba felul în care este înțeles contextul. Avem, încă, tendința de a aplica aceleași așteptări, aceleași ritmuri și aceleași standarde unor realități foarte diferite.

Diferențele dintre mediul rural și cel urban sunt reale și profunde, nu doar la nivel de resurse, ci mai ales la nivel emoțional și social. În școala rurală, înainte de a face transfer de conținuturi științifice, este esențial să construim un fundament emoțional sănătos pentru elevi: siguranță, încredere, stabilitate și sentimentul că aparțin. Fără acest fundament, învățarea rămâne fragilă și superficială.

Aș schimba perspectiva de la „toți la fel” la „fiecare acolo unde este”, cu respect pentru comunitatea din care vine copilul. Educația de calitate, mai ales în mediul rural, nu poate fi făcută de școală singură. Este nevoie de implicarea întregii comunități – profesori, părinți, autorități locale, parteneri – care să construiască împreună un ecosistem educațional coerent și susținător.

Doar atunci școala devine un spațiu al șanselor reale, nu al comparațiilor nedrepte.

Alexandra Paftală se definește ca un om optimist și curios, pentru care viața și arta sunt strâns legate. Nu vede actoria ca pe o mască separată, ci ca pe o extensie a propriei persoane. Nu crede că un singur personaj poate schimba un om, dar știe că fiecare contribuie la construcția interioară. Responsabilitatea față de public este, pentru ea, responsabilitatea față de adevăr și autenticitate.

Consideră că arta poate salva, dar nu neapărat schimba vieți, ci mai degrabă perspective. Frica ei principală este nesiguranța pe scenă, însă experiența a învățat-o să o depășească. Să-i dăm cuvântul mai departe!

Cine ești tu atunci când nu joci niciun rol?

Sunt eu, Alexandra, Fifi. Sunt un om optimist, în majoritatea timpului, îmi place să citesc, să văd și să învăț lucruri noi, sunt fiică, soră, mătușă, prietenă. Sunt un om simplu căruia îi place viața.

Există un personaj care te-a schimbat ca om?

Cred că majoritatea personajelor pe care le-am primit au accentuat, au sedimentat sau au construit lucruri în mine. Nu cred în schimbarea unui om datorită unui personaj. Îmi par vorbe prea mari.

Unde se termină actrița și unde începe omul?

Omul Fifi o conține pe actrița Fifi. Sunt una și aceeași, diferența e că deosebesc clar viața din afara scenei de viața de pe scenă.

Te-ai pierdut vreodată într-un rol? Cum te-ai regăsit?

Mă pierd constant, hihi. Dar cred că ăsta este un proces firesc în construirea rolurilor. Eu pășesc încet spre rolurile mele, mă pierd, nu înțeleg, mă agit și abia apoi înțeleg și conțin. Ăsta mi se pare drumul natural sau, cel puțin, așa funcționez eu.

Există o emoție pe care încă nu ai avut curajul să o explorezi ca actriță?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Deși am o paletă diversă de emoții pe care le joc, probabil mai sunt și altele pe care încă nu am avut șansa să le explorez.

Ce responsabilitate simți că ai față de public?

Responsabilitatea pe care o am față de munca mea. Să fiu reală, să transmit cât mai firesc tot ce îmi cere personajul, regizorul, să am adevăr în tot ce aduc pe scenă, pentru public.

Crezi că arta poate salva sau schimba vieți?

Cred că arta poate salva, nu cred că poate schimba vieți. Opinii, viziuni, modul în care percepem viața sau pe cei de lângă noi, da, asta poate schimba.

Cum te-ai schimba ca artistă dacă ai ști că nu vei mai juca niciodată?

Nu știu, nu mă gândesc la asta. Probabil aș găsi o altă modalitate de a mă exprima artistic, sau nu. Sper să nu fiu nevoită să iau în considerare asta.

Ce i-ai spune versiunii tale mai tinere prin intermediul nostru?

Să aibă încredere, să muncească la fel de mult, pentru că doar așa o să fie mulțumită și împăcată, să nu uite niciodată să se joace, să caute, să asculte și să înmagazineze cunoștințe cât mai multe, să facă exact ce simte și ce gândește și să fie sigură că orice hop sau orice experiență mai puțin plăcută, are scopul ei.

Cine e omul fără de care nu ai fi ajuns aici?

Sunt mulți oameni de la care am învățat, care au clădit câte un strat în parcursul meu. Părinții mi-au fost primul sprijin, lăsându-mă să merg pe drumul ales de mine, iar mai apoi profesorii, colegii, prietenii, regizorii, oamenii de teatru cu care m-am întâlnit.

Care e frica ta cea mai mare și cum te influențează ca artistă?

Mi-e frică de nesiguranță, în scenă. Însă am avut proiecte în care am simțit nesiguranță și cu toate astea, am trecut peste. Însă, nu prefer asta. Prefer siguranța și stabilitatea pe scenă.

Ce parte din tine nu a văzut încă publicul?

Aduc iarăși în discuție personajele mele care au caractere diverse, provin din medii diferite și care livrează tot soiul de emoții. Însă sunt sigură că publicul mai are încă multe de văzut. Abia aștept să descopăr și să vadă și publicul alte emoții, alte personaje.

Într-o Românie în care diferențele dintre mediul urban și cel rural continuă să influențeze profund accesul la educație, Asociația BookLand se remarcă printr-un parcurs aparte și o misiune curajoasă. Pornită inițial ca un târg urban de carte, inițiativa s-a transformat, în timp, într-un amplu proiect educațional dedicat copiilor de la sat, acolo unde nevoia de sprijin este adesea cea mai mare.

În acest interviu, descoperim de la președinta asociației, Mihaela Petrovan, cum a evoluat BookLand de-a lungul celor 15 ani de activitate, ce a stat la baza acestei transformări și cum reușește astăzi să ofere nu doar speranță, ci și soluții concrete pentru viitorul tinerilor din mediul rural. Nu singură, evident. Are mulți îngeri păzitori lângă ea.

Să o cunoaștem!

Cum a luat naștere Asociația BookLand și care a fost ideea inițială din spatele proiectului?

Asociația BookLand n-a fost de la început croită așa cum o vedeți azi, după 15 ani de fapte bune. S-a născut ca târg urban de carte și s-a transformat într-o misiune educațională dedicată copiilor de la sat.

De inspirat m-au inspirat oamenii întâlniți de-a lungul vieții, discuțiile cu diverși copii, problemele sistemului, lumea ideală în care mi-aș fi dorit să trăiesc, importanța pe care a avut-o educația în ochii mei, eu fiind copil de învățătoare. Iar lui BookLand i-au dat cu adevărat aripile când mi-am dat seama că antreprenoriatul social este cel care mă împlinește real (după o carieră de aproape două decenii în marketing și publicitate), când am ales să mă implic 100% în asociație, cooptându-i și pe alții, cu aceeași viziune despre o ALTFEL de educație.

Ce v-a determinat să vă concentrați în mod special pe educația copiilor din mediul rural?

Am fost și eu ca ei. Un copil amărât cu vise mărețe. Și mi-am promis că voi munci până când, într-o zi, voi avea puterea să schimb ceva în lumea asta. În plus, neavând proprii mei copii, am ales să îi iubesc pe ai altora.

În 2020, când BookLand avea deja mulți ani de activitate, cu târguri de carte și evenimente în orașe din toată țara, unul dintre parteneri ne-a provocat să renovăm o sală de clasă într-o școală rurală. A fost o revelație, pentru că atunci ne-am dat seama că de noi era mai multă nevoie la sat, nu la oraș! Așa că ne-am suflecat mânecile și ne-am apucat de treabă și, în numai câțiva ani, au venit alături de noi sute de companii din mediul privat. Cu ajutorul lor, am renovat 80 de școli și grădinițe rurale, am organizat proiecte educaționale, tabere, am creat materiale prin care să-i inspirăm pe tineri. În 2024, am făcut împreună pasul următor și ne-am apucat de construcția Campusului Profesional în sistem Dual din satul Vulturești (județul Argeș). Motivul? Ne-am dat seama că nu este suficient să reparăm și înfrumusețăm școli între ai căror pereți mentalitățile nu se schimbă, când putem pune bazele unui nou model de educație, unul care să îi pregătească pe copii pentru viață, nu doar pentru note și examene. Și asta și facem în această super-școală pe care o construim de 1 an și jumătate, unde oferim educație de calitate (teoretică + practică) și îi pregătim pe tineri în mod real, pentru cerințele actuale de pe piața muncii. Totul, fără ca familiile lor să scoată vreun ban din buzunar pentru transport, masă, uniforme, rechizite, manuale, afterschool & activități extracurriculare.

Cum a apărut ideea Bursele BookLand și ce nevoie ați identificat în teren?

Mulți elevi de la sat, foarte buni la învățătură, după ce termină clasa a VIII-a, n-au niciun sprijin pentru a merge la liceu și facultate. Întrerup studiile, muncesc cu ziua, pleacă din țară și, mai devreme sau mai târziu, ajung șomeri. Pentru toți acești copii sclipitori, pe care nu vrem să-i lăsăm să se piardă, am lansat Bursele BookLand, ajunse anul acesta la cea de-a treia ediție. Programul numără în prezent 7 bursieri, care au început clasa a IX-a beneficiind fiecare de o bursă de 35.000 EURO, mulțumită partenerilor noștri: PRO TV (6 burse) și Star Assembly (1 bursă). În 2026 continuăm tradiția și, tot grație PRO TV, premiem alți 3 copii merituoși de la sat, oferindu-le sprijin financiar pentru acoperirea costurilor timp de 7 ani, pentru cazare, rechizite, transport, mâncare, precum și alte lucruri necesare pregătirii lor academice. Ne dorim să fie cât mai multe înscrieri valoroase din întreaga țară, care vor fi analizate de un juriu exigent, ulterior, cei 3 tineri de clasa a VIII-a fiind prezentați pe scena Galei BookLand, care are loc anul acesta pe 28 mai, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București.

Ce calități căutați la elevii care aplică?

Să aibă nu doar medii de 10 în catalog, ci și rezultate excepționale la olimpiade și alte concursuri școlare, precum și înclinații de care să se preocupe cu pasiune. Dorim să îi cunoaștem pe cei care sunt activi, la nivel de clasă sau școală, animați de tot felul de proiecte și inițiative și cu simț civic dezvoltat. Căutăm firi dezinvolte, copii care nu se sfiesc să vorbească despre ei și despre visurile lor, care îndrăznesc să fie autentici și să „stoarcă” fiecare secundă din interviul cu noi, nelăsând să le scape acest tren. Vrem să se alăture comunității de  bursieri BookLand acei tineri curajoși și perseverenți care nu renunță la planurile lor de viitor și prețuiesc școala, muncind să-și dezvolte abilitățile necesare pentru a reuși în domeniul vizat.

Există o poveste a unui bursier care v-a impresionat în mod deosebit?

Sunt multe povești impresionante. În minte îmi vine acum, de pildă, situația unei eleve, care a rămas în grija bunicii. Vorbim de un copil de la sat, cu rezultate deosebite la învățătură, și o bunicuță care, din păcate, și-a pierdut vederea. Vă puteți imagina, copila a devenit „ochii” bunicii, mergând cu ea la medic și ajutând-o la treburile casnice. Când am cunoscut-o, fără să stea pe gânduri, ne-a mărturisit că visează să devină medic. A subliniat ea: unul empatic, bun, care nu se uită la condiția socială a pacientului și care îi tratează pe toți cu aceeași dăruire. În prezent, studiază la un liceu foarte bun și participă la toate evenimentele noastre, când sunt teme de interes pentru ea.

Ce a însemnat pentru voi lansarea Campusului Profesional Dual din Argeș?

În Campusul BookLand din Argeș construim o pepinieră de meșteri mari, oameni gospodari și, totodată, educați. Este soluția optimă ca tinerii din mediul rural să nu mai abandoneze școala din cauza lipsurilor de acasă, căci le asigurăm noi, în mod gratuit, tot ce le este necesar. Scopul nostru este ca ei să nu mai iasă de pe băncile școlii șomeri, zilieri sau emigranți, ci direct angajați ai companiilor în care își fac ucenicia, în baza certificatului de calificare nivel 3 sau 4, după absolvire.

În septembrie 2025, clopoțelul a sunat pentru prima generație de elevi din Campusul BookLand, care beneficiază de toate facilitățile unui centru educațional 100% modern. A fost o inaugurare parțială, căci mai avem multe de construit (în primul an de construcție am finalizat 10 clădiri din cele 50 pe care le va avea proiectul finalizat). Dar copiii se bucură deja de săli de clasă spațioase și luminoase, încălzire prin pardoseală, mobilier modern, echipamente IT, locuri de relaxare și joacă, cantină, meniuri sănătoase & variate, uniforme, manuale & rechizite, transport dus-întors, afterschool, precum și de dascăli pasionați, invitați speciali și multe activități extracurriculare. Sunt fericiți, iubiți, încurajați, respectați și învață zi de zi lucruri noi. Iar din toamnă li se vor alătura noi colegi, căci am deschis înscrierile pentru anul școlar 2026 – 2027 pentru copiii din mediul rural care își doresc să învețe într-un sistem modern, cu practică, bursă profesională și un loc de muncă asigurat după absolvire. Împreună pentru o Românie care ÎNVAȚĂ meserie!

• Aproape 400 de participanți sunt așteptați la Iași pe 23 și 24 aprilie: primari, urbaniști, arhitecți, investitori, reprezentanți ai instituțiilor internaționale de finanțare, ai mediului privat, academic și ai societății civile
• 55 de vorbitori internaționali și locali vor urca pe cele două scene de la Palatul Culturii din Iași, în cele două zile ale Summitului
• Pe agendă: finanțarea internațională a infrastructurii urbane, structurarea parteneriatelor public-private, legătura dintre designul unui oraș și bunăstarea comunităților, locuirea accesibilă și exemple de bune practici pentru o viață mai bună în orașe
• Charles Montgomery — autorul cărții Orașul fericit — vine în România pentru prima dată, la TILIA

Când are loc evenimentul și ce se întâmplă mai exact sub egida acestuia?

Organizarea Today’s Ideas and Leadership In Action (Summitul Orașelor din România), inițiativă națională dedicată soluțiilor concrete pentru dezvoltarea orașelor din România, dezvoltată de IULIUS în parteneriat cu Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), intră în linie dreaptă.

Prima ediție a Summitului Orașelor din România va reuni, pe 23–24 aprilie 2026, la Palatul Culturii din Iași, aproape 400 de participanți – primari, arhitecți, urbaniști, reprezentanți ai instituțiilor financiare internaționale, ai mediului de business, academic și ai societății civile – pentru a construi împreună soluții aplicabile pentru o viață mai bună în orașele României. 55 de vorbitori, personalități locale și internaționale ale dezvoltării urbane, vor urca pe scenă în cele două zile ale Summit-ului.

Ce scop primordial s-a născut odată cu această inițiativă?

Prima ediție a Summitului Orașelor din România este construită în jurul ideii că orașele se transformă atunci când viziunea și implementarea sunt abordate împreună.

Prima zi, 23 aprilie – Viziune și design urban – explorează principiile care stau la baza orașelor vibrante și orientate către oameni, cu perspective internaționale și studii de caz în regenerare urbană.

Un eveniment organizat și întins pe două zile. Cine s-a adunat sub umbrela Tillia?

Prima zi a TILIA aduce pe scena principală a Palatului Culturii din Iași unele dintre cele mai influente voci din arhitectura mondială: reprezentanții Foster + Partners. Biroul responsabil pentru Apple Park, Reichstag sau viitoarea regenerare urbană a zonei Oil Terminal din Constanța prezintă un masterclass despre principiile designului urban sustenabil, urmat de un dialog cu Ordinul Arhitecților din România, filialele Bucureşti şi Iaşi.

Momentul central al zilei este keynote-ul lui Charles Montgomery, autorul cărții Orașul fericit și una dintre cele 100 cele mai influente voci în urbanism la nivel mondial (Planetizen, 2023), aflat pentru prima dată în România. Discursul său, „Știința orașelor fericite: principii și idei pentru România”, va explora modul în care designul urban influențează direct bunăstarea, mobilitatea și viața comunitară.

Ziua 1 include și intervenții despre soluții integrate de apă și energie pentru orașe durabile, un studiu de caz despre parteneriate de mediu în București și o sesiune practică despre mobilitate urbană — 10 măsuri pe care orașele le pot implementa acum pentru un trafic mai bun, susținută de experți internaționali.

A doua zi, 24 aprilie – Viziune și implementare – mută discuția de la viziune la mecanisme concrete de susținere a acesteia. Deschiderea aparține reprezentanților Cancelariei Prim-Ministrului, BERD și Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, urmată de o masă rotundă cu primari din șase orașe ale României în dialog cu experți BERD despre programele de finanțare a dezvoltării urbane verzi.

Panelul dedicat parteneriatelor public-private reunește reprezentanți ai Cancelariei Prim-Ministrului, BERD, IFC România și experți în drept și finanțare publică.

Veolia România va prezenta modelul de excelență PPP dintre Apa Nova București, o compania Veolia, şi Primăria Municipiului București, unul dintre cele mai longevive și de succes parteneriate public-private din sectorul utilităților publice din Europa. Modelul se bazează pe o colaborare strânsă între expertiza și resursele financiare ale sectorului privat (Apa Nova – Veolia România) și responsabilitatea publică a autorității locale, asigurând astfel un echilibru optim între eficiență operațională și serviciu public de calitate.

Ziua 2 se încheie cu panelul despre locuințe accesibile și cu prezentarea Foster + Partners pentru regenerarea urbană a zonei Oil Terminal Constanța, un concept de anvergură europeană.

Agenda integrală  este disponibilă pe site-ul oficial TILIA Summitul Orașelor din România.

Dar să o luăm și cu începutul! Ce este, de fapt, TILIA?

Despre TILIA – Today’s Ideas and Leadership In Action

TILIA – Today’s Ideas and Leadership In Action, Summitul Orașelor din România – este o inițiativă dezvoltată de grupul IULIUS, prin Fundația IULIUS, dedicată soluțiilor concrete pentru dezvoltarea orașelor din România.

TILIA este concepută ca un demers anual, care reunește administrații publice, investitori, instituții financiare, arhitecți, mediul academic și societatea civilă într-un cadru de dialog și colaborare orientat către implementare.

TILIA își propune să devină un reper pentru colaborarea între actorii implicați în dezvoltarea urbană din România.

www.tilia-summit.ro

În mediul rural, rolul profesorului depășește cu mult transmiterea cunoștințelor – devine sprijin, ghid și uneori chiar reper emoțional pentru elevi. În acest interviu, descoperim perspectiva unui cadru didactic dedicat, care a ales să își construiască misiunea în jurul încrederii, empatiei și dezvoltării fiecărui copil.

Valentina Florin Smarandache, profesor limba franceză cu peste două decenii în mijlocul copiilor, ne vorbește despre provocările și frumusețea meseriei, despre cum relația autentică profesor–elev poate transforma destine și despre impactul educației centrate pe nevoile reale ale copiilor. Să îi dăm cuvântul!

De ce ați ales să profesați această meserie?

Îmi place această meserie pentru că pot să dau mai departe ceea ce am învățat de la profesorii mei, pentru că pot să ajut copiii să înțeleagă o materie școlară și pentru că iubesc foarte mult copiii.

 Ce înseamnă pentru dumneavoastră ideea că „fiecare copil să se simtă văzut, auzit și în siguranță”?

Deoarece predau în mediul rural și copiii provin din familii dezorganizate, cu venituri reduse, crescuți de bunici sau doar de tată, am învățat să ascult mai mult și să fiu mai atentă la nevoile acestora. Cred că elevii trebuie să aibă încredere în profesorii care îi îndrumă, să simtă că le pot împărtăși problemele lor și să găsească împreună o soluție.

Ce schimbări concrete ați observat în relația dumneavoastră cu elevii?

Elevii sunt mai deschiși, comunicăm mai bine , sunt mai încrezători în forțele proprii, a crescut stimă de sine, se acceptă unii pe alțîi indiferent de statut social sau etnie, îi simt mai apropiați și mai responsabili.

 Care e modul în care oferiți feedback elevilor?
Încerc să-i încurajez, să le ridic stimă de sine și încrederea , să îi laud și să le spun ce trebuie îmbunătățit.

 Puteți descrie un moment în care ați simțit că un elev „a înflorit” pentru că s-a simțit văzut și valorizat?
Da, am reușit să conving câțiva elevi să participe la un concurs de creație. Aveau o stimă de sine foarte scăzută și îmi repetau mereu „eu nu pot, eu nu știu”. După ce i-am convins că trebuie să încerce și am trimis lucrările la concurs, am reușit să luăm 2 premii. Atunci am văzut schimbarea elevilor care au fost uimiți că au luat premiu (ei nu voiau să participe), au început să aibă încredere mai mare în ei, au fost mai deschiși în a participa și la alte competiții, i-au încurajat și pe colegi să încerce.

Ce diferență vedeți în nivelul de implicare al elevilor în procesul de învățare?

Elevii sunt mai conștienți de faptul că în acest moment al vieții trebuie să învețe, sunt mai responsabili, mai disciplinați, le place să lucreze în echipe și să se ajute reciproc.

 A scăzut frecvența conflictelor sau a situațiilor de bullying? În ce mod?

Da, au scăzut conflictele între elevi, deoarece aceștia au învățat să se accepte unii pe alții, să medieze conflictele apărute și să fie mai buni și mai empatici cu ceilalți.

 Cum reacționează elevii când sunt implicați în soluționarea conflictelor?

Elevii încearcă să găsească soluțiile cele mai bune, să-i sprijine pe colegi și să-i susțînă moral, dar și să îi ajute pe cei care au greșit, să conștientizeze fapta făcută și cum va putea fi evitată pe viitor.

Cum integrați dezvoltarea competențelor socio-emoționale în activitatea zilnică?

Prin lucrul în echipa, prin proiecte de grup, prin încurajări, prin ascultare și comunicarea eficientă profesor- elev, prin rezolvarea conflictelor și implicarea elevilor în această rezolvare.

Cum îi ajută aceste competențe pe elevii din mediul rural să aibă perspective mai largi asupra viitorului lor?

Elevii devin mai încrezători în ei, își cresc stima de sine, se simt bine așa cum sunt indiferent de statutul social, reușesc să-și gestioneze mai bine emoțiile și să conștientizeze propriile nevoi, își creează relații sănătoase cu cei din jur, acceptându-i așa cum sunt, sunt mai pregătiți pentru parcursul școlar viitor și pentru viață.

Simțiți că există acum un obiectiv comun asumat de întreaga comunitate școlară? Cum se vede asta în practică?

Da, cred că toți profesorii din școală au ca obiectiv comun starea de bine a elevilor și încurajarea lor pentru a reuși în viață și în mediul școlar.

Cum s-a schimbat comunicarea cu părințîi?

Părinții au devenit puțin mai preocupați de starea de bine a copiilor și mai atenți la nevoile lor. De asemenea, s-a îmbunătățit comunicarea cu școală.

 Ați observat o implicare mai mare a familiilor în viața școlii? În ce fel?

Da, se interesează mai des de copiii lor, sunt deschiși să participe la proiectele pe care le avem împreună și să colaboreze în beneficiul elevilor.

Ce înseamnă pentru elevii dumneavoastră accesul la aceleași instrumente de dezvoltare că în școlile urbane?

Elevii au șanse egale cu ceilalți, se simt valorizați, sunt mai încrezători, se reduce abandonul școlar.

Dacă ar fi să descrieți transformarea școlii dumneavoastră într-un singur cuvânt, care ar fi acela? De ce?

ÎNCREDERE, deoarece elevii au încredere în ei, în profesori și în actul educațional care se bazează pe competențe moderne, pe dezvoltare emoțională, pe managementul clasei.

Ce i-ați spune unui profesor dintr-o altă școală rurală care și-ar dori că școala în care predă să facă parte din program?

I-aș spune să participe la program și pentru dezvoltarea lui personală, dar și pentru îmbunătățirea meseriei pe care o face, pentru relațiile cu elevii și colegii.

 Dacă ați avea o superputere și ați putea schimbă un lucru la sistemul de învățământ, care ar fi acela?

Cred că aș umbla la programele școlare care nu sunt întotdeauna pliate pe nevoile elevilor.

Într-o lume în care educația timpurie este adesea privită prin prisma programelor și a rezultatelor, există oameni care reușesc să redea esența acestei profesii: conexiunea umană. Pentru ei, grădinița nu este doar un loc al primelor litere și cifre, ci spațiul în care se formează încrederea, emoțiile și primele repere de viață.

Am stat de vorbă cu Anamaria Zelincă, o educatoare  tânără, la început de drum, care își construiește o carieră în sistemul de educație cu răbdare, sensibilitate și multă dedicare, găsindu-și locul printre cei mai sinceri „profesori” – copiii. Dincolo de activități și planificări, ea vorbește despre empatie, limite, bucurie și despre acele „semințe” invizibile pe care le plantează zilnic în sufletele celor mici.

Să o cunoaștem!

Ce v-a atras către lumea copiilor mici și nu către alte niveluri de învățământ?

Cred că sunt două motive la mijloc. În primul rând, îi asociez pe cei mici cu niște îngerași…au un suflet inocent, sincer și pur. Pentru mine est un privilegiu să fiu înconjurată zilnic de ei. Iar în al doilea rând, mă regăsesc în toată ”agitația” și creativitatea de care e nevoie în activitățile de la grupă.

Există un moment din începutul carierei care v-a confirmat că sunteți pe drumul potrivit?

La început eram  destul de neîncrezătoare și temătoare. Trecerea de la  practica din liceu, unde mergeam o zi pe săptămână, la propria mea grupă a fost o schimbare mare. Am început să mă îndoiesc de mine si de ceea ce știu, însă, cu timpul, am prins curaj și m-am înscris la examenul de definitivat. Totul s-a schimbat în momentul în care am susținut prima inspecție la grupă și am primit calificativul ,,foarte bine” , alături de multe aprecieri pentru activitățile desfășurate. Atunci am simțit, cu adevărat, că sunt pe drumul potrivit. A fost momentul în care încrederea a început să înlocuiască teama.

Cum reușiți să creați o legătură autentică cu fiecare copil?

Prin dragostea reală pentru copii și această meserie. Legăturile autentice nu se construiesc forțat, ci se simt. Atunci când copilul se simte văzut, ascultat și acceptat, legătura apare firesc.

Ce v-au învățat copiii, de-a lungul timpului, despre viață?

Sunt multe lecții, însă cea mai importantă pentru mine este să fiu prezentă și să mă bucur, asemenea unui copil, de tot ce mi se oferă.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să „plantați semințe” în sufletul unui copil?

Pentru a planta semințe în sufletul unui copil, este nevoie să pregătesc terenul. Eu aleg să fac acest lucru  printr-un climat educațional cât mai benefic pentru preșcolari. Apoi, semințele pot fi plantate și îngrijite  în fiecare nouă zi pe care o petrecem împreună.

Care sunt cele mai dificile momente în această profesie și cum le gestionați?

Momentele dificile apar atunci când îmi doresc să fac mai mult, dar nu pot. Nu din rea voință, ci pentru că nu dispun mereu de resursele financiare necesare pentru a pune în practică toate ideile mele. Sunt atâtea idei si materiale folositoare, dar și costurile sunt ridicate. Aloc un buget materialelor de care am nevoie, dar nu reușesc să acopăr totul…de aceea uneori mă limitez doar la ce am.

Cum gestionați diferențele dintre copii (emoționale, sociale, familiale)?

Prin diferite povești și dialog constant. Îmi rezerv timp pentru a asculta fiecare copil atunci când are nevoie. Îmi place să le transmit ideea ca a fi diferit nu însemna ”rău”, ”greșit”, ci este perfect normal. Fiecare este special tocmai prin aceste diferențe.

Ce valori considerați esențiale în educația timpurie?

Dragostea pentru cei din jur, răbdarea, iertarea, disponibilitatea de a fi alături de ceilalți.

Credeți că sistemul educațional actual susține suficient rolul educatoarelor?

Din păcate, nu. Din păcate, nu. Așa cum am menționat și mai sus, există, în primul rând, nevoi financiare. Sunt necesare materiale pentru a face activitățile cât mai atractive; nu este suficientă o foaie și câteva creioane colorate. Cele mai multe grădinițe și școli nu dispun de un buget pentru astfel de resurse, astfel că educatoarea ajunge să investească din propriul salariu pentru a crea „magie” la grupă.
Un alt aspect este faptul că educatoarea îndeplinește adesea și roluri suplimentare, apropiate de cele ale unui îngrijitor, depășind atribuțiile prevăzute în fișa postului.

Cum ar trebui, în opinia dumneavoastră, să arate educația ideală pentru copii?

Educația ideala nu înseamnă doar acumulare de informații, ci formare de oameni.  Copilul nu vine la grădiniță doar să știe cifrele, ci și pentru a-și recunoaște emoțiile, pentru a înțelege de ce anumite comportamente sunt nepotrivite și pentru a respecta și impune limite. Consider că dezvoltarea emoțională și socială este la fel de importantă ca cea cognitivă.

Cum v-a schimbat această meserie ca om?

Această meserie m-a schimbat profund. La 19 ani, când am început această carieră, eram la rândul meu, un copil. Am crescut, am învățat și m-am modelat cu fiecare generație pe care am avut-o. În tot acest timp, am înțeles că nu pot da mai departe dintr-un ,,rezervor,, gol”, așa că acum mă asigur prima dată că eu sunt bine, pentru a putea oferi, tot ce e mai bun.

Dacă ați putea transmite un singur mesaj fiecărui copil pe care l-ați educat, care ar fi acela?

Mă bucur ca am avut ocazia să fac parte, pentru o scurtă perioadă, din viața voastră.

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, „a lăsa o urmă” în viața unui copil?

Cred că, oricât m-aș strădui,   copiii nu își vor aminti peste ani toate activitățile de la grădiniță, poate doar vag. Însă, cu siguranță, își vor aminti cum s-au simțit. Pentru mine, ,,a lăsa o urmă” în viața unui copil, înseamnă să vină cu drag la grădiniță și să se simtă  bine acolo.

După 17 ani petrecuți la catedră, predând limba engleză copiilor și adulților deopotrivă, a ales să își multiplice impactul trecând din sala de clasă într-un rol de leadership educațional. Astăzi, în cadrul programului Teach for Romania, Lucian Grigorescu coordonează și mentorează profesori care predau în comunități vulnerabile, sprijinindu-i să devină lideri ai schimbării în școlile lor.

În paralel, prin Asociația Împreună pentru Miroslava, contribuie direct la susținerea copiilor aflați în risc educațional. În acest interviu, vorbim despre tranziția de la profesor la manager de profesori, despre singurătatea din sistemul de învățământ și despre cum poate fi construită, pas cu pas, o schimbare reală în educație.

Cum a fost tranziția de la profesor de limba engleză la manager de profesori?

Am predat timp de 17 ani limba engleză, începând de la clasa 0 până la clasa a XIII-a, la liceu seral, și am avut cursuri și pentru adulți. Această experiență largă cu oamenii de toate vârstele mi-a oferit o bază solidă pe care nu aș fi putut să o construiesc altfel. După atâția ani petrecuți la catedră, am simțit că e momentul să ofer mai departe din ceea ce am acumulat, iar oportunitatea oferită de Teach for Romania a venit exact când îmi doream să măresc impactul la nivel național.

În programul Teach for Romania lucrez cu 20 de profesori, timp de doi ani cât sunt în program. Le sunt mentor și ghid, merg fizic la orele lor de trei ori pe an, le vizitez comunitățile din care fac parte și le cunosc copiii. Împreună căutăm să dezvoltăm continuu perfecționarea lor, relația cu comunitatea și implicarea ei în activitățile școlare, alături de colegi din cancelarie și de părinți. Nu a fost o ruptură, ci o continuare firească a aceleiași misiuni, doar că acum lucrez prin oameni, nu doar cu ei.

Ce ai descoperit despre sistemul educațional după ce ai ieșit din clasă?

Cred că principalul lucru pe care l-am descoperit a fost că, în fond, cu toții aveam aceleași temeri și frici comune: că nu suntem îndeajuns de buni, că multe lucruri nu primesc o anumită validare din nicio direcție, de unde vine și nesiguranța dacă facem sau nu bine anumite lucruri la clasă. Această singurătate profesională este, de fapt, una dintre cele mai mari probleme ale sistemului nostru de învățământ.

Tocmai de aceea mă bucur mult pentru cei care aleg să vină în programul Teach for Romania, unde au comunitatea alături de ei încă din prima zi la catedră. Atât echipa de profesioniști din asociație, cât și comunitatea de profesori sunt acolo pentru a sprijini și a îndruma de fiecare dată când este nevoie. Singurătatea dispare, iar în locul ei apare sentimentul că nu mergi singur pe un drum greu, ci mergi împreună cu alții care înțeleg exact prin ce treci.

Care este cea mai mare diferență între a lucra cu elevii și a lucra cu profesorii?

Cel mai important aspect este că atunci când lucrezi cu profesorii, intri în zona schimbării sistemice. Lucrul cu elevii necesită multă energie și empatie directă, zi de zi, ora de ora. Lucrul cu profesorii necesită răbdare strategică și mult tact diplomatic, pentru că schimbarea unui adult vine mai lent și mai greu decât cea a unui copil.

Dar ceea ce face munca aceasta valoroasă este tocmai efectul ei multiplicator. Ceea ce construiești împreună cu un profesor se propagă mai departe către colegii lui de cancelarie, către elevii lui, către comunitatea în care lucrează. Dintr-o singură relație de mentorat pot crește zeci, poate sute de destine transformate. Acesta este motivul pentru care am ales să fac pasul acesta.

Ce te-a motivat să continui în educație, dar dintr-un rol diferit?

Nu mă văd activând în alte roluri decât cele din educație. Timp de 17 ani am putut observa cu ochii mei cum educația este singurul lucru care poate face o diferență reală în viața unui om și o poate schimba atât în bine, cât și în rău, prin absența ei.

Am văzut sute de copii care au rupt lanțul social al sărăciei din familie, reușind prin forțele proprii să-și schimbe complet destinele. Tocmai de aceea mi-am dorit un rol care să aibă impact asupra mai multor profesori, care, se răsfrânge asupra unui număr mai mare de elevi. Dacă printr-un profesor pot ajunge la 30 de copii pe an, printr-un manager de profesori pot ajunge, indirect, la câteva sute. Matematica aceasta simplă m-a convins că e calea potrivită.

Ce competențe din perioada de profesor te ajută cel mai mult acum?

Sunt mai multe, și fiecare dintre ele și-a dovedit valoarea în mod neașteptat de clar în noul meu rol.

Prima este capacitatea de a traduce complexitatea în simplitate. Ca profesor, înveți să iei un concept abstract și să-l livrezi într-o formă accesibilă. Acum fac același lucru cu profesorii pe care îi coordonez: le explic instrumente de leadership sau de pedagogie în limbaj uman, nu academic.

A doua este gestionarea grupurilor dificile. O clasă de 30 de elevi este cel mai imprevizibil mediu de lucru posibil. Dacă ai supraviețuit ani de zile acestei provocări, orice altă dinamică de grup ți se pare mai ușor de gestionat.

La fel de importantă este inteligența emoțională. Învățământul te forțează să înțelegi ce se află în spatele unui comportament sau al unei performanțe slabe. Acum folosesc aceeași lentilă pentru a înțelege un profesor care trece printr-o perioadă dificilă sau care se îndoiește de sine.

Și, poate cel mai valoros, mentoratul și dezvoltarea celorlalți. Un profesor bun nu livrează doar informație, ci construiește oameni. Asta fac și acum, doar că oamenii pe care îi construiesc sunt ei înșiși constructori de generații.

Ce înseamnă, concret, rolul de manager de profesori?

Rolul managerului de profesori în cadrul Teach for Romania este unul complex, vizând transformarea participanților în lideri capabili să producă schimbări sistemice în educație.

Concret, asta înseamnă că planific și evaluez procesul de dezvoltare al fiecărui profesor prin vizite directe la clasă, sesiuni de feedback constructiv și coaching personalizat. Merg fizic în școlile lor, stau în bănci, observ, notez și apoi discutăm față în față despre ce a funcționat și ce nu.

Ghidez fiecare profesor pe trei paliere esențiale: autocunoaștere și dezvoltare personală (leading self), abordarea strategică a învățării (leading learning) și mobilizarea comunității pentru schimbare (leading change). Iar pe termen lung, îi pregătesc să continue să contribuie la transformarea sistemului, fie că rămân la catedră, fie că devin formatori, fie că influențează politici publice sau inovează social.

Sunt, dacă vreți, atât oglindă, cât și busolă pentru fiecare dintre profesorii mei.

Care sunt cele mai frecvente provocări ale profesorilor din program?

Provocările sunt reale și variate, și vin din mai multe direcții simultan.

Prima și cea mai grea este contextul socio-economic extrem de dificil. Profesorii lucrează în comunități unde aproximativ 42% dintre copii trăiesc în risc de sărăcie și excluziune socială. Asta înseamnă că, înainte de a preda o lecție de matematică sau de română, un profesor trebuie adesea să gestioneze nevoi de bază ale elevilor, de la foame și frig, până la bariere culturale care fac educația să pară ceva inaccesibil sau inutil.

A doua provocare este reziliența personală. Programul este intensiv, iar profesorii trebuie să treacă printr-un proces accelerat de autocunoaștere în timp ce predau, în timp ce se adaptează și în timp ce încearcă să nu se prăbușească sub greutatea așteptărilor ridicate față de ei înșiși.

O altă provocare frecventă este rezistența la schimbare din partea sistemului, fie că vine din partea colegilor mai vechi de cancelarie, a părinților neîncrezători sau a autorităților locale lipsite de resurse.

Și, în final, există provocarea tranziției după cei doi ani de program, când fiecare absolvent trebuie să decidă conștient cum va continua să contribuie la transformarea educației. Acea decizie nu este niciodată ușoară, dar tocmai de aceea construim o comunitate de alumni care să îi susțină și dincolo de program.

Cum susții dezvoltarea profesională a unui profesor la început de drum?

Pentru un profesor debutant este esențial să știe că nu e singur. Asta este, de fapt, fundația oricărei forme de sprijin pe care o ofer: să-i transmit că are pe cineva alături care crede în el și care va fi acolo atunci când lucrurile devin dificile.

De-a lungul celor doi ani de program sunt prezent prin mai multe forme de intervenție. Merg fizic la orele lui, observ și ofer feedback axat pe soluții concrete. Lucrăm împreună la Planul Personal de Leadership, prin care transformăm provocările zilnice în oportunități de creștere. Avem sesiuni regulate de coaching în care procesăm împreună atât succesele, cât și eșecurile, tocmai pentru a preveni fenomenul de burnout.

Susținerea este structurată pe cele trei paliere de leadership: îl ajut să se cunoască pe sine (leading self), îi ofer instrumente pentru a preda strategic, astfel încât fiecare copil să facă progrese vizibile (leading learning), și îl ghidez în a mobiliza comunitatea din jurul școlii lui (leading change).

Dincolo de toate acestea, îl conectez cu o comunitate de practică formată din colegi care trec prin experiențe similare, cu resurse didactice inovatoare și cu o rețea de parteneri care pot aduce valoare suplimentară în școala lui. Singurătatea este unul dintre cei mai periculoși inamici ai unui profesor la început de drum. Rolul meu este să o eliminăm împreună.

Ce ai învățat tu, ca lider, lucrând cu profesori aflați în contexte dificile?

Am învățat, mai presus de orice, că leadershipul în educație nu este despre a controla sau a livra soluții perfecte, ci despre a oferi putere altora, empowerment, astfel încât ei să ajungă să creadă că pot schimba lumea, chiar și dintr-o sală de clasă cu soba defectă.

Lucrul cu profesorii care activează în comunități vulnerabile m-a învățat o lecție profundă de adaptabilitate și umanitate. Am înțeles că reziliența nu înseamnă să nu cazi, ci să știi de ce te ridici. Am văzut profesori care plângeau după o zi grea și care a doua zi intrau în clasă cu zâmbetul pe față, pentru că știau că pentru copiii de acolo, ei sunt singurul reper stabil.

Am mai înțeles că uneori cel mai important lucru pe care îl poți face ca lider nu este să dai un sfat bun, ci să stai pur și simplu alături. Să asculți. Să validezi. Să reamintești că munca grea contează, chiar și atunci când rezultatele întârzie să apară.

Fiecare profesor cu care am lucrat m-a transformat și pe mine. Și pentru asta le sunt recunoscător.

Cum vezi rolul ONG-ului înființat în completarea sistemului public de educație?

Fiecare comunitate are nevoie, uneori, să fie „luată în brațe”. Are nevoie de cineva care să fie alături de ea, nu doar prin proiecte frumoase pe hârtie, ci prin prezență reală, zi de zi.

Rolul unui ONG nu este să înlocuiască sistemul public, ci să fie partenerul lui strategic, un fel de laborator de soluții care poate acționa acolo unde statul, prin natura lui birocratică, ajunge mai greu sau mai lent. Sistemul public oferă educație în medie; un ONG poate oferi educație personalizată, adaptată nevoilor reale ale fiecărei comunități.

La Asociația Împreună pentru Miroslava, am înțeles asta de la bun început. Am pornit acum cinci ani cu patru cluburi bazate în întregime pe voluntariat: clubul de meditații gratuite, clubul de pictură, clubul de lectură și clubul de sah. Și din prima noastră intervenție am înțeles cât de mare poate fi diferența când cineva crede în potențialul unui copil la momentul potrivit.

Îmi amintesc două fete din clasa a VIII-a, dintr-o familie cu zece copii, care locuiau cu toții în două camere. Au venit la noi cerând ajutor pentru examenul de final de an. Visul lor era să intre la liceu. Profesorul de matematică a fost descurajat după prima testare, una luase 1,60, cealaltă aproape 3. Mi-a spus direct că nu avem nicio șansă să le ajutăm în timpul rămas. Am insistat. Și la sfârșitul anului, una a obținut media 7,32 la examene, iar cealaltă 8,12.

Azi, una este campioană la șah, cu titluri la concursuri locale și naționale. Cealaltă a participat la olimpiada de geografie. Ce a contat? Că cineva a crezut în ele.

Acesta este rolul ONG-ului, să fie acel cineva pentru fiecare copil care altfel ar rămâne invizibil pentru sistem. Și de cinci ani, la Asociația Împreună pentru Miroslava, avem zeci de astfel de povești. Fiecare dintre ele este motivul pentru care continuăm.

Ardelean Amalia-Ela-Mălina are 22 de ani și este studentă în anul IV la Facultatea de Drept din cadrul Universitatea din Oradea. Dincolo de parcursul academic, drumul ei este definit de o căutare constantă a sensului – între rigoarea normei juridice și fragilitatea realităților umane pe care aceasta le reglementează.

Originară din Aștileu, și-a construit traseul profesional prin asumare și consecvență. Poartă mai multe pălării în pofida vârstei. Este fondatoarea și președinta Academiei Excelenței, scriitor și redactor la BihorJust. Interesul său pentru drept penal și protecția drepturilor omului nu este doar unul academic, ci exprimă o preocupare profundă pentru echilibrul dintre puterea statului și demnitatea individului.

În spatele realizărilor se află însă o voce tânără, dar care vorbește despre responsabilitate, vulnerabilitate și curajul de a rămâne autentic într-un domeniu al rigorii. În acest interviu, Ela, așa cum o cunosc eu, vorbește despre vocație și despre convingerea că legea nu trebuie să fie doar corectă, ci și profund umană.

Să îi dăm cuvântul!

Ce te-a determinat să alegi Dreptul și când ai simțit pentru prima dată că acesta este drumul tău?

Am ales Dreptul dintr-o nevoie de sens. Nu pot indica o zi anume în care am decis „asta e”, dar știu sigur că am avut mereu o neliniște în fața nedreptății și o dorință reală de a înțelege cum se ajunge acolo și ce poate fi făcut pentru echilibru. La început am crezut că voi merge spre medicină. Am urmat profilul de științe ale naturii fiind convinsă că a ajuta înseamnă, înainte de toate, a vindeca, însă după doi ani am înțeles că nu mă regăsesc pe deplin în acel drum și m-am transferat la filologie – primul pas sincer către ceea ce eram eu, de fapt: un om care caută sens în cuvinte, în idei și în mecanismele care țin o societate în picioare.

Momentul care a făcut Dreptul “real” pentru mine a venit în clasa a XII-a, când am început demersurile pentru fondarea unei asociații. Acolo am întâlnit, concret, proceduri, norme, responsabilități. Pentru mulți ar fi fost doar birocrație; pentru mine a fost o revelație: legea nu e un text rece, ci un cadru care poate proteja oameni și poate transforma o inițiativă într-o realitate.

După primul semestru de facultate am avut certitudinea. Am înțeles că Dreptul nu înseamnă doar reguli, ci demnitate și responsabilitatea de a lua poziție atunci când ceva e nedrept. Îmi place ideea că regulile pot fi bariere sau pot fi scuturi, depinde cine le cunoaște și cum le folosește, iar eu mi-am dorit să le cunosc ca să pot fi, în același timp, lucidă, empatică și implicată.

Cum reușești să îmbini rigoarea juridică cu latura creativă a scrisului?

La început nu știam dacă ele pot coexista. Dreptul părea structură, regulă, delimitare, în timp ce scrisul părea libertate, nuanță, emoție. Le-am privit mult timp ca pe două lumi diferite, până când o profesoară m-a încurajat să particip la o conferință și să public o lucrare juridică. Din acel moment am înțeles că nu sunt opuse, ci complementare. Dreptul m-a învățat disciplina gândirii și responsabilitatea fiecărui cuvânt. În domeniul juridic, o formulare greșită poate schimba sensul unei idei. Scrisul, în schimb, m-a învățat empatia și capacitatea de a face lucrurile înțelese, nu doar corecte. Îmbinarea lor pornește dintr-un principiu simplu: dacă înțelegi cu adevărat un concept, îl poți explica limpede, fără artificii inutile.

Când am scris despre violența psihologică în familie, nu m-am limitat la obligațiile asumate de stat prin ratificarea Convenției de la Istanbul ci am simțit nevoia să vorbesc și despre realitatea umană din spatele normei, despre suferința invizibilă, neincriminată, greu de probat, dar profundă.  La fel, în analiza privind malpraxisul medical, am încercat să explic că dreptul nu trebuie să fie emoție, ci echilibru și umanitate: nu orice rezultat tragic înseamnă vinovăție penală, chiar dacă într-adevăr, doare.

Pentru mine, rigoarea juridică oferă structură, iar scrisul aduce dimensiunea umană. Nu cred într-un drept făcut cu emoție necontrolată, dar nici într-un drept lipsit de umanitate. În spatele fiecărui dosar există o poveste, iar echilibrul dintre cele două înseamnă, pentru mine, să rămân fidelă legii fără să uit niciodată că legea există pentru oameni.

Există un domeniu al Dreptului care te atrage în mod special?

Da, dreptul penal, în strânsă legătură cu protecția drepturilor omului, în lumina jurisprudenței CEDO. Pentru mine, cele două nu pot fi separate. Dreptul penal este zona în care statul intervine cel mai puternic în viața individului, iar tocmai de aceea garanțiile fundamentale devin esențiale.

Mă atrage dreptul penal pentru că vorbește despre limite, limitele comportamentului uman, dar și limitele autorității statului. Acolo unde puterea este mare, responsabilitatea trebuie să fie și mai mare. Interesul meu pentru teme precum violența domestică, violența psihologică, prescripția răspunderii penale sau cybercrime pornește din această tensiune dintre sancțiune și protecție.

Cred că forța dreptului penal nu stă în severitate, ci în echilibru. Nu este doar un instrument de pedeapsă, ci și un mecanism de apărare a demnității umane. În același timp, respectarea garanțiilor procesuale este la fel de importantă ca sancționarea faptei, pentru că justiția nu poate exista în absența echilibrului. Îmi doresc să aprofundez această direcție pentru că aici simt că pot îmbina cel mai bine rigoarea juridică, conștiința morală și dorința mea de a contribui la protejarea demnității umane.

Cum te-a schimbat facultatea, dincolo de acumularea de cunoștințe?

Facultatea m-a schimbat, în primul rând, prin oameni. Cunoștințele juridice sunt fundamentale, dar ele capătă sens prin întâlnirile care te modelează. Am înțeles încă din primul an că Dreptul nu se învață doar din manuale, ci din dialog, din dezbateri reale, din exemple vii și din asumarea unor responsabilități concrete.

Profesorii au avut un rol esențial în această formare. Am întâlnit dascăli care nu m-au învățat doar norme și articole de lege, ci rigoare, echilibru și respect pentru profesie. Profesori care au știut să ceară mult, dar și să ofere sprijin atunci când era nevoie. De la ei am învățat că dreptul nu este doar tehnică juridică, ci și caracter, umanitate, implicare. Că argumentul trebuie să fie solid, dar și responsabil, că excelența nu se obține prin grabă, ci prin consecvență, dar și prin susținere.

În paralel, contactul cu profesioniști ai dreptului – avocați, notari, magistrați – mi-a arătat partea nevăzută a acestei profesii: presiunea deciziei, greutatea responsabilității, dar și noblețea de a apăra un principiu chiar și atunci când este dificil. Prin activitatea mea de redactor la BihorJust am avut ocazia să observ îndeaproape aceste realități și să înțeleg că dreptul trăit este diferit de dreptul studiat, dar tocmai această diferență îl face profund.

Un moment care mi-a rămas în minte a fost când, după primul an și într-un moment de cumpănă, o avocată mi-a spus: „Ai o familie mare în construcție.” La vremea aceea nu am înțeles pe deplin, însă astăzi știu că se referea la comunitatea juridică și la acea rețea de oameni care se formează în timp, prin încredere, respect și colaborare, care te forțează se evoluezi, care te susțin și cu care poți face ceva special. Facultatea mi-a oferit această comunitate. Plus colegi care au devenit prieteni, oameni cu care am învățat să ne susținem reciproc, să ne motivăm și să creștem împreună.

Pe plan personal, facultatea m-a disciplinat. M-a învățat să argumentez fără agresivitate, să ascult puncte de vedere diferite și să accept că adevărul juridic se construiește prin analiză, nu prin impuls. M-a obligat să îmi ridic standardele și să nu mă mulțumesc cu superficialul. Mi-a oferit rezistență, acea capacitate de a continua chiar și atunci când lucrurile sunt dificile.

Trecerea de la mediul din care provin la viața universitară din Oradea a fost, la rândul ei, un proces de maturizare. Nu e simplu să îți construiești singur ritmul, disciplina și echilibrul. Uneori chiar și interacțiunile aparent obișnuite – cu vecini, colegi sau profesori – pot deveni surse de încredere și sprijin discret.Toate aceste experiențe m-au ajutat să înțeleg că formarea profesională nu este separată de formarea umană, nu poți fi un profesionist deosebit dacă înainte de toate nu ești om. Am învățat că evoluția nu înseamnă competiție cu ceilalți, ci depășirea propriei versiuni de ieri. Poate cel mai important, facultatea m-a învățat să văd omul dincolo de normă. În spatele fiecărei spețe există o poveste, iar în spatele fiecărei norme există o realitate socială. Această conștientizare m-a făcut mai atentă, mai responsabilă și, paradoxal, mai încrezătoare în oameni.

Facultatea nu m-a schimbat în esență, dar m-a așezat. Mi-a oferit structură, claritate și curaj.

Cărțile tale nu sunt neapărat din sfera juridică. Ce te determină să explorezi și alte teme?

Pentru că oamenii nu pot fi înțeleși doar prin norme juridice. Dacă vrei să aplici dreptul cu responsabilitate, trebuie mai întâi să înțelegi omul în complexitatea sa. Dreptul reglementează, protejează, sancționează, dar nu poate surprinde în întregime frica, trauma, vulnerabilitatea sau speranța. Acolo intervine literatura.

Pentru mine, scrisul este spațiul în care pot explora ceea ce rămâne uneori nespus în limbaj juridic. Dreptul cere obiectivitate și structură, iar acest lucru este necesar. Literatura, în schimb, îmi permite să privesc din interior, să caut sensul unei trăiri, să înțeleg motivațiile care preced un conflict sau o decizie. Nu le văd ca pe direcții separate, ci ca pe două dimensiuni care se completează.

Dreptul oferă soluții, literatura oferă profunzime. Dreptul stabilește limite, literatura caută adevărul interior. Inclusiv o pledoarie bună presupune această îmbinare: rigoare în argument, dar și capacitatea de a înțelege omul din spatele cauzei.

A scrie dincolo de sfera juridică nu înseamnă a mă îndepărta de drept, ci a-l completa. Înainte de a fi justițiabili, inculpați, victime sau profesioniști, suntem oameni. Iar dacă vreau să contribui la un sistem juridic mai echilibrat, trebuie să înțeleg această umanitate în toate formele ei.

Cred că explorarea altor teme mă face un jurist mai atent și un om mai responsabil. Pentru că, în final, valoarea unei profesii nu stă doar în competență tehnică, ci în capacitatea de a înțelege viața dincolo de articolele de lege.

Ce înseamnă pentru tine procesul de scriere – disciplină, terapie, vocație?

Pentru mine, scrisul este, înainte de toate, vocație. Nu a apărut ca o strategie și nici ca un plan bine calculat, ci ca o nevoie interioară. De când mă știu am simțit nevoia să așez gândurile în cuvinte, să dau formă unor întrebări sau trăiri pe care altfel nu le-aș fi înțeles pe deplin.

În timp, scrisul a devenit și disciplină. Mai ales atunci când scriu juridic, fiecare cuvânt trebuie cântărit. O formulare imprecisă poate distorsiona sensul. Rigoarea aceasta m-a învățat responsabilitatea exprimării și m-a făcut mai atentă la impactul pe care îl pot avea ideile puse în spațiul public.

E și o formă de clarificare interioară. Scrisul pune ordine în gânduri, obligă la sinceritate și te confruntă cu propriile convingeri. Uneori abia în momentul în care formulezi ceva pe hârtie înțelegi cu adevărat ce crezi, ce simți sau ce îți dorești. În acest sens, este un exercițiu de autocunoaștere.

Dar, mai presus de toate, scrisul înseamnă asumare. Atunci când publici, îți asumi că fiecare cuvânt poate influența, poate deschide perspective sau poate provoca reflecție. De aceea, pentru mine, autenticitatea este esențială. Dacă lipsește sinceritatea, textul devine gol.

Într-o lume grăbită, în care multe lucruri sunt efemere, cuvintele rămân. Iar dacă prin ele pot aduce claritate, echilibru sau încurajare, atunci scrisul își împlinește rostul.

Care a fost cea mai mare provocare în drumul tău ca autoare tânără?

Cea mai mare provocare a fost să fiu luată în serios. Vârsta vine adesea însoțită de prejudecăți. Am auzit de multe ori că sunt „prea tânără” sau că „nu am suficientă experiență”. La început, astfel de afirmații pot descuraja. E firesc să te întrebi dacă e momentul potrivit sau dacă vocea ta contează cu adevărat. Adesea am avut îndoieli dacă e bine ceea ce fac sau dacă nu e prea repede.  În timp, am înțeles că seriozitatea nu se măsoară în ani, ci în consecvență. Nu am pretins niciodată că știu totul, dar am știut că, dacă am ceva bine fundamentat de spus, trebuie să o fac. Nu din dorința de a demonstra ceva, ci din convingerea că ideile asumate merită exprimate.

O altă provocare a fost tentația de a-mi dilua vocea pentru a fi mai ușor acceptată. Există presiunea de a deveni mai comodă, de a evita pozițiile ferme. Am învățat însă că autenticitatea este singura construcție durabilă. E mai important să rămân fidelă valorilor mele decât să caut validare rapidă, chiar dacă drumul acesta e mai incomod.

Au existat și refuzuri, iar refuzurile pot eroda încrederea, mai ales la început. În acele momente, rămâne disciplina și decizia de a continua. Perseverența, susținută de muncă constantă, devine mai puternică decât talentul.

Privind în urmă, după ani de scris, cred că provocarea reală nu a fost doar acceptarea din exterior, ci definirea propriei voci. Să înțeleg cine sunt ca autor și ce vreau să transmit. Drumul nu este despre validare imediată, ci despre construcție. Iar construcțiile solide se fac în timp.

Ce mesaj îți dorești să transmită cărțile tale generației tale?

Mi-aș dori, înainte de toate, ca ele să transmită că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune. Am învățat asta în timp, din propriile îndoieli și din momentele în care nu aveam toate răspunsurile. Eu cred contrariul, capacitatea de a simți, de a empatiza, de a recunoaște că nu avem toate răspunsuril,  e o formă de maturitate.

Aș vrea ca generația mea să înțeleagă că responsabilitatea nu este o povară, ci o alegere. Este ușor să criticăm sau să ne retragem; este mai dificil să ne implicăm, să construim, să rămânem consecvenți. Dar tocmai această asumare ne definește. Văd adesea la colegi și la tineri frica aceasta de asumare, de responsabilitate sau emoții recunoscute public. E mai ușor să îmbrace o aparență.

Nu cred că trebuie să alegem între vis și rigoare, între profunzime și putere. Le putem construi împreună. Putem avea idealuri înalte și, în același timp, disciplină. Putem fi sensibili fără să devenim fragili. Putem fi determinați fără să ne pierdem umanitatea. Dacă prin cărțile mele reușesc să transmit că e în regulă să fii autentic, să îți asumi valori și să rămâi bun într-o lume grăbită, atunci simt că ele și-au împlinit rostul. Pentru că, dincolo de orice realizare profesională, rămâne felul în care ne raportăm unii la alții.

Ce reprezintă pentru tine Academia Excelenței și cum a luat naștere implicarea ta? Cum reușești, la o vârstă atât de fragedă, să conduci un proiect cu impact?

Academia Excelenței s-a născut dintr-o nevoie simplă: aceea de a transforma valorile în acțiune. Nu mi-am dorit doar să vorbesc despre responsabilitate, implicare sau educație, ci să creez un cadru concret în care ele să fie trăite. Pentru mine, asociația reprezintă convingerea că schimbarea începe la scară mică, dar poate crește dacă este susținută cu seriozitate și consecvență.

Implicarea mea a fost un pas firesc. Am simțit că, dacă îmi doresc o comunitate mai responsabilă, trebuie să contribui activ la formarea ei. Unul dintre proiectele care definește cel mai bine Academia este campania de donare de sânge „BLOOD (in) LAW(s)”. A început simplu, aproape discret, patru colegi care au decis să doneze. Fără planuri ambițioase, doar cu dorința de a face un gest concret. În timp, cu sprijinul Facultății de Drept din Oradea, al ELSA și al Baroului Bihor, campania a crescut: de la 4 participanți, la 40, apoi 70, iar ulterior peste 100. Pentru mine, aceste cifre nu sunt statistici, ci încredere câștigată și responsabilitate împărtășită.

Cât despre vârstă, nu cred că e un obstacol. Poate însemna mai puțină experiență, dar nu trebuie să însemne lipsă de asumare. Experiența se construiește muncind. Conducerea unui proiect înseamnă disciplină, viziune clară și respect pentru echipă. Nimic nu se face singur. Am avut și am lângă mine oameni care au crezut în proiect și l-au crescut împreună cu mine: Facultatea de Drept, Baroul Avocaților Bihor și ELSA ORADEA. Academia Excelenței e, pentru mine, dovada că inițiativa contează, că exemplul personal poate mobiliza și că impactul real nu vine din discursuri, ci din acțiuni repetate, consecvente, care construiesc în timp o mentalitate.

Care sunt valorile pe care le promovează Academia și care te definesc personal?

Integritatea, responsabilitatea, empatia, excelența și implicarea socială. Sunt cuvinte des folosite, dar pentru mine ele nu pot rămâne simple declarații. O valoare există doar în măsura în care este repetată prin fapte. Integritatea înseamnă consecvență între ceea ce spui și ceea ce faci. Înseamnă să nu negociezi principiile pentru validare sau avantaj. Nu cred într-un succes obținut prin compromis moral și nici într-o performanță care sacrifică etica.

Empatia și umanitatea sunt fundamentale, indiferent dacă vorbim despre drept, leadership sau inițiative civice. Rigoarea este necesară, dar fără empatie totul devine rece și mecanic. Am învățat că poți fi ferm fără a fi rigid și riguros fără a pierde dimensiunea umană.

Responsabilitatea este, poate, cea mai dificilă dintre toate. Ea presupune continuitate – să rămâi implicat chiar și atunci când entuziasmul inițial se diminuează. Să coordonezi, să răspunzi pentru rezultate, să îți asumi greșelile și să cauți soluții.

Excelența, în viziunea mea, nu înseamnă perfecțiune, ci evoluție constantă. Înseamnă să îți ridici standardele și să nu te mulțumești cu superficialul. E o formă de respect față de tine și față de cei pentru care lucrezi.

Implicarea socială este expresia concretă a tuturor acestor valori. Nu cred într-un sistem juridic sau într-o societate sănătoasă fără oameni dispuși să contribuie activ la binele comun. Dacă Academia Excelenței reflectă ceva din mine, atunci reflectă această dorință de a uni rigoarea cu empatia, performanța cu responsabilitatea și idealul cu acțiunea concretă

Ce înseamnă leadership pentru tine?

Pentru mine, leadership-ul înseamnă, înainte de toate, asumare. Înseamnă să iei decizii chiar și atunci când sunt dificile și să rămâi constant atunci când apar obstacole. Nu îl văd ca pe o poziție sau ca pe o formă de vizibilitate, ci ca pe o responsabilitate. Un lider autentic nu conduce prin autoritate impusă, ci prin exemplu. Oamenii nu urmează titluri, ci coerență. Urmează caracterul, consecvența și echilibrul dintre ceea ce spui și ceea ce faci. Leadership-ul se construiește în timp, prin încredere.

Pentru mine, a conduce înseamnă să creezi contexte în care și ceilalți pot crește. Să descoperi potențialul oamenilor, să le oferi spațiu de dezvoltare și să îi încurajezi să își asume responsabilități. Nu este despre a face totul singur, ci despre a construi o echipă care funcționează prin respect reciproc. Leadership-ul este un exercițiu de echilibru: fermitate fără rigiditate, autoritate fără aroganță, empatie fără slăbiciune. Dacă reușești să păstrezi acest echilibru, atunci conduci nu prin impunere, ci prin inspirație.

Sunt peste trei decenii de când Cristiana Sima a ales Argeșul nu doar ca loc de carieră, ci ca spațiu de construcție umană. Plecată din Băbeni de Vâlcea, la începutul anilor ’90, și-a început parcursul profesional ca preparator și asistent universitar, într-o perioadă în care sistemul educațional românesc traversa una dintre cele mai dificile etape ale sale. Astăzi, este cunoscută și apreciată pentru dezvoltarea unui templu de educație și cultură, ce se întinde dincolo de granițele țării.

Drumul său profesional s-a conturat treptat dincolo de activitatea universitară, transformându-se într-o misiune asumată în slujba educației și a comunității argeșene. De 20 de ani, Cristiana Sima își leagă numele de Colegiul Ecologic „Prof. Univ. Dr. Alexandru Ionescu” Pitești, instituție pe care a fondat-o și pe care a dezvoltat-o cu perseverență, într-un context educațional adesea marcat de instabilitate și lipsă de sprijin pentru inițiativele independente.

De la înființare și până în prezent, peste 1.200 de elevi au absolvit Colegiul Ecologic, integrându-se ulterior pe piața muncii sau continuându-și studiile în țară sau peste hotare. Inclusiv fiica sa, Victoria Ioana, care profesează, în prezent, ca medic stomatolog, specialist în chirurgie dento-alveolară, este absolventă a colegiului. Anul acesta, instituția școlarizează în jur de 500 de elevi, confirmându-și rolul constant în peisajul educațional argeșean.

Un element definitoriu al activității Colegiului Ecologic este politica de acces egal la educație. În acest an școlar, 38 de elevi cu cerințe educaționale speciale (CES) învață fără taxă, beneficiind de sprijin adaptat nevoilor lor. În același timp, alți 130 de elevi sunt înscriși gratuit pentru specializările arta actorului și învățător-educator (pedagogic). Integrarea copiilor cu CES și sprijinirea elevilor proveniți din medii vulnerabile nu au fost tratate ca excepții, ci ca direcții constante, susținute prin efort instituțional și resurse proprii.

De-a lungul celor 33 de ani de carieră universitară, conf. univ. dr. Cristiana Sima a predat atât în cadrul Academiei de Studii Economice București și Universității „Titu Maiorescu” – filiala Pitești, cât și în cadrul Universității „Constantin Brâncoveanu” din Pitești, discipline din domenii precum ecologia și protecția mediului, economia mediului, dezvoltarea durabilă, managementul de mediu, managementul conflictelor, strategii și politici publice. Activitatea universitară a inclus coordonarea lucrărilor de licență și disertație, precum și a unor grupuri științifice dedicate protecției mediului și dezvoltării durabile.

Este doctor în Economie, cu studii postuniversitare în ecotehnie și ecologie umană (în cadrul programului UNESCO–Cousteau, Universitatea Liberă din Bruxelles – VUB), cu un master în medierea conflictelor în drept, precum și cu numeroase certificări profesionale, printre care formator și manager de proiect. De-a lungul timpului, a coordonat proiecte educaționale cu finanțare europeană, inclusiv prin programe Erasmus+, orientate spre formarea profesională și incluziune.

Această bază academică a stat la fundamentul dezvoltării proiectului EDU ECO HUB – FAB LAB FII MESERIAȘ!, un demers amplu care vizează un ecosistem educațional integrat, având ca direcții majore orientarea practică prin meserii de tip Fab Lab și o relație profundă, asumată, cu ecologia și conservarea naturii. Proiectul este conceput ca o investiție pe termen lung în comunitate, cu obiectivul de a oferi tinerilor competențe profesionale, calificări și perspective reale de integrare pe piața muncii, dar și integrare socială. De asemenea, Colegiul Ecologic Pitești a semnat recent un protocol de cooperare care deschide perspectiva unor programe educaționale comune și schimburi de experiență cu instituții similare din Chișinău. Demersul este susținut de Iuliana Gorea-Costin, fost ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Moldova la Consiliul Europei.

În ultima vreme, obstacolele și impedimentele apărute au fost depășite prin coeziunea echipei, implicarea profesorilor și un stil de conducere bazat pe asumare, muncă directă și responsabilitate față de oameni. Pentru toate acestea, recunoașterea  publică a profesoarei Cristiana Sima a venit firesc. În 2024, a primit Premiul pentru Educație acordat de ziarul Argeșul, obținând peste o mie de voturi, un record în istoria publicației. Distincția a reflectat susținerea comunității și impactul real al activității sale în județul Argeș.

În cadrul Premiilor Regal Literar din 2025, organizate sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, i-a fost acordat, în contextul Anului Centenar al Patriarhiei Române, Premiul „Doamna Maria Brâncoveanu”, pentru dedicarea constantă față de promovarea și perpetuarea culturii autentice românești, prin inițiative artistice și proiecte de recuperare a valorilor esențiale pentru tradiția, literatura și spiritualitatea națională.

În cadrul Galei „Excelență la Feminin” 2025, Cristiana Sima a fost distinsă cu Premiul de Excelență în Educație, alături de personalități de prim rang ale României, precum Nadia Comăneci, Stela Enache, Verginia Vedinaș și Liana Stanciu. De asemenea, în 2024, a primit recunoașterea Galei „Valori Contemporane”, desfășurată sub patronajul Ministerului Culturii, eveniment de referință al excelenței românești, în cadrul căruia au fost laureați, printre alții, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, acad. Ioan-Aurel Pop, Mihai Cimpoi, pr. Constantin Necula, Emil Boroghină, Carmen Tănase, Felicia Filip și Ovidiu Lipan Țăndărică.

Unul dintre cele mai importante proiecte culturale inițiate de Cristiana Sima este Festivalul Național de Științe și Arte „Basarab Fest”, lansat în 2024 sub patronajul Ministerului Culturii, cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului. Festivalul este dedicat moștenirii Dinastiei Basarabilor și aduce spectacole, simpozioane, arte plastice și concursuri de literatură, cu participarea mediului academic, diplomatic, a tineretului și a personalităților culturale. Acest demers a fost apreciat public de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, care a felicitat inițiativa, subliniind importanța recuperării memoriei istorice și culturale. Academicianul a considerat inițiativa drept „un atribut al popoarelor civilizate”. Totodată, Dan Negru, una dintre cele mai cunoscute figuri ale televiziunii, s-a numărat printre susținătorii acestor evenimente, apreciind faptul că ele readuc în atenția publicului valori culturale uitate sau neglijate.

În cadrul ediției a doua a Festivalului „Basarab Fest” (2025), implicarea civică a Cristianei Sima a fost recunoscută și printr-o distincție specială. Printr-un brevet acordat de Asociația Română de Tineret „Muntenia”, profesoarei Cristiana Sima i-a fost conferită Medalia de Onoare, clasa a III-a, cu panglică albastră, pentru altruism civic. Distincția a fost înmânată de Valentin Uruc, președintele Asociației, care a evidențiat rolul acesteia în inspirarea tinerilor și în promovarea valorilor naționale, subliniind impactul proiectelor educaționale și culturale dezvoltate în județul Argeș.

Dincolo de instituțiile create, un rol esențial în consolidarea misiunii Colegiului Ecologic l-a avut capacitatea Cristianei Sima de a coagula în jurul său o rețea solidă de prieteni, colaboratori și susținători, proveniți din domenii diverse. De-a lungul timpului, proiectele educaționale și culturale inițiate au beneficiat de sprijinul unor artiști renumiți, academicieni, oameni de cultură, reprezentanți ai mediului diplomatic, ambasadori și personalități publice, care au ales să se alăture acestei misiuni nu formal, ci prin implicare concretă și dialog constant cu tinerii.

Lista inițiativelor coordonate de Cristiana Sima include și Școala Domnească de Meserii „Sfântul Neagoe Basarab”, Festivalul „L’art d’Eco”, Școala de Grămătici, precum și Școala de Teatru și Film „Ion Dichiseanu” din cadrul Colegiului Ecologic Pitești – proiecte care contribuie la formarea tinerilor și la evidențierea legăturii dintre educație, cultură și identitate. Cariera Cristianei Sima se definește prin continuitate, rigoare profesională și responsabilitate publică. De peste trei decenii, a construit instituții, a format generații și a susținut constant ideea că educația și cultura nu sunt domenii conjuncturale, ci piloni esențiali ai unei comunități sănătoase. În județul Argeș, parcursul său continuă să fie un reper de construcție pe termen lung, în slujba oamenilor și a valorilor.

Profesor de limba română și voluntar dedicat, implicată de peste cinci ani în proiectul C@rte în sate, Gabriela Andone aduce copiilor din satele Vrancei mai mult decât cărți. Se întâlnesc cu personaje din povești, dar își dau întâlnire totodată și cu curiozitatea, imaginația și bucuria de a descoperi un univers nou. Fiecare vizită de-a sa este o călătorie în care poveștile prind viață, iar copiii devin exploratori ai cuvintelor. Prin activități creative, lectură pe roluri, personaje inventate pe loc și concursuri literare, reușește să transforme școlile fără bibliotecă în spații de întâlnire cu cultura,  cunoașterea și joaca.

Voluntariatul său este despre darul sufletesc pe care îl aduce fiecărui copil. În aceste momente, nu calculează timpul ca pe unul pierdut, în zadar. Generozitatea, pasiunea pentru carte și dorința de a inspira devin vizibile și măsurabile în zâmbetele micuților, în entuziasmul lor și în dorința de a citi mai mult. Prin implicarea sa, comunitățile rurale se simt mai aproape de cultură, iar copiii primesc șansa unui început educațional solid și plin de inspirație.

Să o cunoaștem pe profesoara Gabriela Andone!

De când sunteți bucată din proiectul C@rte în sate?

Sunt deja cinci ani de când particip la activitățile Proiectului cultural c@rte în sate, iar în acest timp am avut ocazia să merg în foarte multe localități vrâncene, unele izolate, pentru a duce copiilor de acolo darul de carte și de lectură.

Ce rol aveți și ce ați învățat în tot acest timp? De ce voluntar într-un astfel de proiect?

Sunt profesor voluntar, ofer o părticică din timpul de care dispun, din pasiunea pentru lectură și din priceperea / experiența dobândită ca profesor de limba română.

Am ales să fac voluntariat ducând mai departe o activitate începută de fiica mea. Încă de la prima mea acțiune, care s-a desfășurat în satul Năruja, în anul 2020, am constatat importanța de a merge în locurile greu accesibile din județul Vrancea, spre a fi alături de micuții de acolo, fiind însoțiți de voluntari inimoși, cu valize de cărți și cu voie bună. Proiectul c@rte în sate face activități de literație, promovează literatura de calitate, înființează mici biblioteci și susține dotarea celor deja existente cu volume care vin în ajutorul cadrelor didactice din spațiul rural, aflat la distanță de orașele ce dispun de un fond de carte bogat. Scopul cultural și cel educativ m-au determinat să nu rămân indiferentă la demersurile făcute de Silvia Vrînceanu-Nichita. Când eram o copilă, adolescentă, prin clasa a XI-a, domnul Liviu Topală, referent la Ateneul Popular și muzician, ne-a scos din întunericul neștiinței și al inculturii (muzicale), pe mine și pe colegii mei de generație care au avut dorința de înnoire lăuntrică: a creat seri de audiții în care ne-a făcut să-i iubim pe cei de la Pink Floyd, pe Jethro Tull sau Led Zeppelin. Atunci nu conștientizam cât de important era acest lucru, dar astăzi îi mulțumesc în gând.

Cum ați aflat de Carte în sate și care este programul dumneavoastră în această asociație?  Ce timp dedicați?

Am aflat de la fata mea, care făcea voluntariat alături de colegele ei în acest proiect, apoi am cunoscut-o pe Silvia Vrînceanu, un om frumos ca nimeni altul, care a înțeles câtă nevoie este de implicare și de acțiune, pentru a da o șansă la educație copiilor din mediul rural. Programul fluctuează în funcție de perioadele în care mergem mai des să ne întâlnim cu cititorii, de taberele organizate de Silvia sau de excursiile în care s-au implicat adesea chiar elevii și profesorii Școlii Gimnaziale ,,Oana Diana Renea’’. Le mulțumesc tuturor colegelor mele care au făcut parte din grupurile de voluntari ce au adus bucurie prin lectură în lumea satelor.

Sunt membru în juriul Concursului de scriere creativă din cadrul proiectului (Prietenii lui Cărțilă ne scriu). În luna decembrie a ultimilor ani am petrecut muuulte ore citind și recitind scrisorile participanților, care n-au fost doar vrânceni, ci din numeroase alte județe ori din București. Au fost premiați sute de copii, fiindcă nu am vrut să-i dezamăgim pe cei ce ne-au așezat pe filele scrisorii visurile lor.

Așadar, timpul dedicat proiectului nu cred că poate fi contabilizat. Nu mi-ar plăcea să-l văd menționat în vreo statistică.

Cu ce gând vă aplecați asupra copiilor?

Dacă ai ceva de oferit din preaplinul sufletesc, nici nu-ți spui că e vreun fel de muncă, ci împlinirea unei chemări pe care o ai. Știu că e din ce în ce mai greu să ne creăm timp pentru noi, cu atât mai puțin – să găsim vreme pentru comunitățile în care trăim, dar fiecare moment petrecut alături de o echipă ca a Silviei te încarcă sufletește mai mult decât un concediu.

Sunt cadru didactic și știu câtă nevoie este de noi acolo unde sunt ființe micuțe, în formare, pentru care un început bun ca educație contează enorm. Aducem cu noi acea briză caldă care să sufle în pânzele corăbioarelor ce sunt acești copii, care vor naviga pe mările mai calme sau mai tumultuoase ale vieții.

În viața de zi cu zi, când dați jos haina voluntarului, ce pălărie așezați pe capul dumneavoastră?

Sunt cadru didactic, slujbă care, ca și actoria, te consumă până la feștilă. Oferi, fără să știi mereu dacă darul tău ajunge la inima copiilor, fără să poți aprecia imediat ce a crescut în solul în care ai pus răsad de flori ori de spice.

Ce experiențe ați avut anterior în voluntariat?

Dintotdeauna am știut că generozitatea este o formă de a întoarce vieții ceva din bucuriile pe care ți le-a adus. Am făcut voluntariat, în ultimii patru ani și în cadrul Asociației Renato, înființată de colega mea, profesoara Marcela Ghiuță. În cadrul Sistemului Național de Acțiune Comunitară, am activat încă din anul 2015.

Pe lângă generozitate, un voluntar e necesar să meargă la braț cu creativitatea în fața copiilor? Ce activități creative ați propus sau propuneți pentru citit?

Sunt foarte multe activități care pot dezvolta gustul pentru citit. Am început cu propunerea lecturării în mod gradual, cu texte mai accesibile copiilor, cu scriitori care le plac, iar treptat am ajuns să-i determinăm pe cei de liceu să încerce proza marilor scriitori români ori pe cea valoroasă din literatura universală.

Am propus lectură pe roluri, însoțită de personaje create pe loc sau îl aducem pe Cărțilă, Spiritul cărților. Întotdeauna alegem locuri care să-i inspire pe copii, în aer liber. Citatele de tip ,,Înțelepțenii’’ sunt realizate cu câteva zile înainte de acțiunea noastră și au rolul de a le trezi copiilor curiozitatea în legătură cu tema/temele cărților ce urmează a fi citite.

În câteva rânduri, am versificat, după ce am parcurs o operă literară, pornind de la întâmplările pe care le conținea. Acesta este un exercițiu care place copiilor iubitori de cuvinte și celor foarte inventivi.

La unele întâlniri cu cei mici am propus concursuri care constau în recunoașterea titlurilor operelor de Caragiale, amestecate în formulări neașteptate.

Cum măsurați impactul acțiunii C@rte în sate?

Impactul caravanelor de lectură se măsoară prin numărul mare de copii participanți. În foarte multe rânduri, părinții și bunicii au rămas la activități, curioși fiind, iar apoi interesați, dornici și dumnealor să se bucure alături de noi.

Comunitățile în care am mers au fost atât de implicate, încât ne-au lăsat o impresie excelentă. Cadrele didactice și familiile micuților s-au implicat pentru ca acțiunile noastre să-i aducă împreună pe cât mai mulți copii. Au constatat că venirea caravanei este așteptată cu emoție, așa că au contribuit la crearea unei stări de bine, fie la școală, fie la biserică, la vreun muzeu ori la bibliotecă, așa cum a fost la Năruja.

Ce nevoi educaționale ați întâlnit? Cum se asigură sustenabilitatea proiectului pe termen lung?

Este o mare nevoie de ore de lectură cu copiii, de întâlniri în care să se discute semnificațiile operelor literare citite. Cei mici au nevoie de modele umane și din lumea din afara școlii. De aceea, voluntarii din acest proiect sunt atât de iubiți de ei, sunt invitați în diferite localități prin scrisori trimise pe adresa asociației, devenind prietenii mai mari, mentori ai celor mici care învață să descopere lumea cu ajutorul cărților.

Proiectul este sustenabil, dovadă fiind faptul că se derulează de peste opt ani, început fiind în anul 2017. Acest lucru se datorează generațiilor de voluntari formați de Silvia Vrînceanu, tuturor părinților acestora, care nu de puține ori au colaborat la organizarea taberelor de lectură; toți sponsorii, precum editurile sau librăriile care și-au oferit sprijinul au contribuit la factorul sustenabilitate a acțiunilor din proiect. În plus, toți copiii participanți, voluntari sau beneficiari ajung să se educe întru canalizarea resurselor spre reușită, iar aceasta într-un mod neforțat.

Ce indicatori ar trebui urmăriți pentru a evalua succesul?

Sunt acei indicatori cantitativi, care pot fi măsurabili, iar aici intră numărul mare de copii, fie voluntari, fie beneficiari, implicați. Apoi există un foarte mare număr de localități, din județul nostru și din alte județe, unde a ajuns caravana de lectură. De asemenea, s-au înființat colțuri de lectură în școlile în care nu există bibliotecă. S-a întâmplat lucrul minunat de care am pomenit la inițiativa copiilor care au participat la acțiunile proiectului. Totodată, au fost sute de copii care au participat la Concursul de scriere creativă. Nu dețin eu toate datele, dar ei proveneau din foarte multe județe ale țării, iar prezența lor în număr foarte mare la festivitatea de premiere ne-a dovedit că își doresc să se exprime și să fie auziți și apreciați. Copiii din Republica Moldova, la care am mers cu  Silvia Vrînceanu și cu alți voluntari au recitat și citit la Maratonul lecturii, în pandemie, când a fost realizat un exercițiu cultural. Am fost emoționați să-i revedem, implicați și ei în acțiunea de a dărui ceva din ceea ce au învățat.

Există și indicatorii calitativi implicați, precum: creșterea motivației pentru literatura valoroasă, îmbunătățirea competențelor de lectură, diversificarea gustului literar, implicarea comunităților, mulțumirea sufletească a tuturor celor care au luat parte la activități.

Ce resurse logistice, umane, financiare aveți la dispoziție?

Cea mai valoroasă resursă a unui voluntar este generozitatea. Dacă ești făcut pentru a împărtăși cu ceilalți ceea ce ai adunat înlăuntrul tău, vei găsi o formulă ca ele să atingă o inimă, un copil care le așteaptă. Apoi urmează timpul pe care ți-l faci, ca să-l aloci activităților și abia apoi vin celelalte: donație de cărți, acțiuni de colectă de carte sau de rechizite. Întotdeauna îți dorești să poți să faci mai mult, iar acesta este, de fapt, lucrul care te ține conectat la dimensiunea altruismului.

După 33 de ani petrecuți la catedră, sunt profesori care nu vorbesc despre oboseală, ci despre sens. Despre copii, despre încredere și despre puterea educației de a schimba destine. Interviul de față este mărturia Luminiței Graur, un cadru didactic care a ales, zi de zi, să creadă în elevii săi, să transforme limba franceză dintr-o materie într-o punte către lume și să practice o educație construită pe empatie, respect și curaj. O conversație sinceră despre vocație, reziliență și educația care formează oameni.

Când priviți în urmă la începutul drumului dumneavoastră, ce v-a chemat, de fapt, spre catedră?

Am ales să devin profesor de limba franceză dintr-o convingere care mi-a ghidat întreaga carieră: educația lingvistică deschide perspective. Pentru elevii din mediul rural, în special, o limbă străină nu este doar o disciplină școlară, ci o poartă spre o altă cultură, spre o altă lume, spre posibilități care, fără sprijin, ar rămâne departe. Dorința a fost să apropii această lume de copii, să le ofere acces la ceea ce, poate, altfel nu ar fi avut curajul să viseze.

După 33 de ani la catedră, ce vă face să continuați, chiar și în zilele dificile?

După peste trei decenii petrecute la catedră, motivația sa nu s-a stins, dimpotrivă. Zi de zi, îmi găsesc sensul în impactul concret al muncii mele în elevii care prind încredere, care îndrăznesc să vorbească, care își depășesc limitele și încep să creadă în propriile forțe. Pentru un profesor adevărat, progresul elevilor este cea mai mare răsplată, iar pentru mine acest sentiment este motorul care mă face să rămân, să continui, să cred.

Ce înseamnă, la nivel profund, educația așa cum o trăiți dumneavoastră în fiecare zi la clasă?

Educația de calitate nu este despre programe rigide sau rezultate măsurate exclusiv prin note. Este un proces profund centrat pe elev, în care fiecare copil este ascultat, valorizat și sprijinit să învețe în ritmul său. Este un spațiu sigur, empatic și stimulativ, unde copiii nu se tem să greșească și unde competențele reale se construiesc prin experiențe autentice. Este educația care formează oameni, nu doar elevi.

Cum reușiți să transformați limba franceză dintr-o materie dificilă într-o experiență vie pentru elevi?

Pentru a-i apropia pe copii de învățare, am ales drumul implicării active. Lecțiile mele de franceză prind viață prin activități interactive, resurse digitale, proiecte colaborative și situații de comunicare reală. Astfel, limba franceză nu mai este percepută ca o materie dificilă, ci ca un instrument viu, util și plăcut, care le aduce elevilor noi perspective și planuri.

Ce a schimbat în dumneavoastră și în relația cu elevii participarea la Programul Școala Încrederii?

Din dorința de a crește și mai mult impactul pe care îl am asupra elevilor, am avut dorința de a face parte din Programul Școala Încrederii. Am regăsit aici valori în care cred profund: siguranță emoțională, colaborare, respect. Programul m-a ajutat să-mi îmbunătățesc modul de comunicare, să cultiv și mai mult empatia în relația cu elevii și să-mi ajustez practicile didactice astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor reale ale copiilor. Pentru mine, Școala Încrederii nu este doar un program, ci o confirmare că educația poate fi făcută altfel: cu suflet, cu sens, cu grijă față de om.

Ce vă doare cel mai mult atunci când priviți sistemul educațional din interior?

Privind spre sistemul de învățământ, văd clar ce ar trebui schimbat: accentul excesiv pe evaluările formale și pe rigiditate. În locul lor, ar propune o evaluare autentică, flexibilă, orientată spre progres. Dar mai mult decât atât, subliniază nevoia urgentă de sprijin real pentru profesori: condiții de muncă mai bune, recunoaștere profesională și politici care să atragă și să păstreze oameni valoroși în educație. Pentru că un sistem educațional de calitate începe cu profesori respectați și susținuți.

Dacă ar fi să transmiteți un gând esențial despre educație, născut din toți acești ani de experiență, care ar fi acela?

Am ales să rămân, să cred și să construiesc. Educația adevărată se face cu răbdare, cu empatie și cu încrederea că fiecare copil poate reuși atunci când cineva îl vede și îl susține.

Într-o perioadă în care sustenabilitatea a devenit necesitate și nu trend, Ștefan Parascanu, un tânăr antreprenor din Iași cu studii peste granițele țării noastre, a ales să transforme o tranziție dificilă într-o oportunitate cu impact real. După 25 de ani în distribuția de băuturi, afacerea familiei sale nu s-a extins, ci și-a restrâns activitatea. Astfel, el a decis să pornească de la zero și să investească energie într-un domeniu cu totul diferit. Din această schimbare profund personală s-a născut IZI, un proiect inovator care simplifică returnarea ambalajelor SGR și oferă oamenilor o modalitate rapidă, curată și intuitivă de a recicla.

Pentru Ștefan, IZI nu este doar tehnologie – este rezultatul unei căutări interioare. Dorința de a construi ceva cu sens, de a contribui la un mediu mai curat și de a pune creativitatea înaintea rutinelor a devenit motorul unui sistem care astăzi schimbă un comportament social. El vede în inovație nu doar progres tehnic, ci o formă de responsabilitate față de comunitate și generațiile viitoare.

Dincolo de procese logistice, proiectul poartă amprenta personală a fondatorului – de la schița inițială desenată într-un caiet până la primele lockere instalate în Iași. Astăzi, Ștefan Parascanu este un exemplu al modului în care inovația poate porni dintr-o nevoie interioară, iar sustenabilitatea poate deveni terenul pe care se construiesc noile generații de afaceri. În acest interviu, explorăm nu doar tehnologia IZI, ci și povestea omului care a avut curajul să renunțe la certitudine pentru a construi un viitor mai bun.

Ce ai simțit în ziua în care ai realizat că trebuie să închizi tu sau părinții tăi afacerea construită timp de 25 de ani?

Este impropriu spus că am închis afacerea construită în 25 de ani. Mai degrabă ne-am reinventat: am păstrat o mică parte din distribuție, am investit în logistică și am început un nou proiect în care am văzut viitor – reciclarea. Decizia de a renunța la distribuția de băuturi a fost una marcantă, dar cred că este o formă de artă să știi când să închei un capitol atunci când nu mai găsești o motivație reală. La fel cum nu pornești un proiect nou fără un scop clar și motivant, la fel trebuie să știi când să te retragi.

Cum ai/ați gestionat responsabilitatea emoțională față de cei peste 200 de angajați?

Am avut mereu o relație deschisă cu colegii din companie. Am fost aproape de ei și am comunicat transparent situația în care ne aflam. Schimbarea s-a produs treptat, pe parcursul unui an. Unii au înțeles imediat, pentru alții a fost mai greu, fiind puternic atașați de trecut. A fost o decizie dificilă, dar necesară pentru a merge mai departe. Am fost corecți: i-am anunțat din timp pe cei care urmau să fie disponibilizați, ne-am achitat toate obligațiile față de ei și am mers înainte cu fruntea sus. Majoritatea colegilor noștri au fost alături de companie până la final, iar unii au decis sa se alăture noului proiect, IZI, chiar dacă reprezenta o schimbare radicală a domeniului în care activau, aspect care ne-a bucurat enorm și ne-a întărit convingerea că am acționat corect și cu respect față de fiecare dintre ei.

Ai avut un moment în care ai simțit că această decizie te definește ca om, nu doar ca antreprenor?

Nu pot separa omul de antreprenor pentru că, în cazul meu, cele două identități sunt profund interconectate. Tot ce am construit în business a fost influențat de valorile mele personale – de felul în care privesc lumea, de cum iau deciziile, de modul în care relaționez cu oamenii. În momentul în care am luat decizia de a renunța la o afacere stabilă pentru a porni un proiect complet nou, am simțit că nu doar cariera mea se redefinea, ci și eu, ca om.

Dacă e să raportăm acum discuția la schimbare, care a fost cel mai greu adevăr pe care a trebuit să ți-l spui în timpul tranziției?

Cred că cel mai greu adevăr a fost să accept că porneam de la zero. De la o companie în care totul funcționa impecabil – proceduri, sisteme, mod de lucru – treceam la un proiect în care aveam doar o idee și încrederea în potențialul ei. Totul urma să fie construit în funcție de feedback-ul pieței. A fost un pas dificil, dar necesar, care m-a obligat să îmi creez repere noi și să reconstruiesc totul pas cu pas.

A existat un moment de răscruce când te-ai întrebat dacă ești gata să o iei de la zero?

Absolut. În perioada de tranziție dintre afacerea de distribuție și materializarea ideii IZI, am avut momente în care m-am gândit serios să iau o pauză de câteva luni, să mă focusez pe hobby-uri și să pun antreprenoriatul pe hold. Am testat asta în câteva weekend-uri, când am încercat să mă deconectez complet – nu a funcționat. Antreprenoriatul este motivația mea, ceea ce mă face să mă trezesc la 6 dimineața, mă ține în priză și îmi alimentează drive-ul interior.

Ți-a fost frică de această schimbare sau ai privit-o ca pe o orientare profesională? Schimbarea domeniului a fost, oare, ți-a fost aliat sau adversar?

Desigur că am simțit frică, alături de multe alte emoții, când am decis să schimb complet domeniul de activitate. Dar piața oferă oportunități și, dacă le poți sesiza și valorifica, schimbarea devine aliat, nu obstacol. Exact cum este și în cazul în care alegi să părăsești o afacere fără viitor: când efortul depus nu mai este direct proporțional cu rezultatele, e timpul pentru o schimbare.

Cum ai redefinit cine ești dincolo de eticheta „antreprenor în distribuție”?

Niciodată nu m-am definit printr-un domeniu anume. M-am identificat mereu ca antreprenor, pentru că am fost deschis ideilor noi, curios să explorez și să învăț constant. Etichete precum „antreprenor în distribuție” pot deveni limitative – îți încetinesc ritmul de creștere și te pot face să ratezi oportunități valoroase. Cred că spiritul antreprenorial adevărat înseamnă adaptabilitate și curajul de a începe din nou, ori de câte ori simți că e timpul. Unul dintre cele mai periculoase lucruri este să rămâi ancorat în trecut și să trăiești din amintiri.

Ce parte din tine ai descoperit abia după ce ai renunțat la vechiul business?

Am redescoperit partea de visător din mine, pe care o lăsasem în plan secund mulți ani. În trecut, eram prins în tot ce ținea de decizii operaționale, targeturi, eficiență. Nu mai îmi permiteam să visez liber. De când am pornit acest nou drum, am simțit din nou bucuria de a construi ceva dintr-o idee îndepărtată, de a mă pierde cu zilele în planuri și scenarii, așa cum făceam în facultate.

Te-ai simțit vreodată eliberat, chiar dacă decizia a fost dureroasă?

Am simțit eliberarea în ziua în care am decis că IZI va prinde viață. Știam câtă muncă mă așteaptă, dar simțeam că închid un capitol important (distribuția de băuturi) și pornesc într-o direcție care mă inspiră: să contribui la un mediu mai curat, la o lume mai bună în care trăim. Natura a fost mereu sursa mea de energie, iar acum aveam șansa să îi dau ceva înapoi.

Ce te-a împins cu adevărat spre reciclare și sustenabilitate — a fost o convingere, o inspirație sau o nevoie interioară?

Consider că este un cumul de factori. Implementarea proiectului „Sistemul de garanție-returnare” urma să creeze oportunități în piață. Era un proiect în care urma să se investească masiv, ireversibil, care demonstra deja eficiență în multe state europene. Așadar, am analizat ce se întâmplă în alte piețe unde deja proiectul era implementat și am început să cercetez oportunitățile care urmau să fie create în România. După multe luni de trial and error, a apărut ideea de IZI, în care oamenii pot returna un sac întreg de ambalaje SGR în sub un minut. Pe lângă ideea de business, pe care am considerat-o inovatoare, am simțit că există și o chemare interioară – natura m-a încărcat mereu și a fost un sfetnic bun pentru mine.

Ce ți-ai propus să schimbi, nu doar în industrie, ci în mentalitatea oamenilor?

Nu mi-am propus să schimb totul, ci să îmbunătățesc ceea ce avea mult loc de îmbunătățire. Am venit cu o soluție care să facă reciclarea mai accesibilă chiar și pentru cei mai sceptici utilizatori – cei care nu reciclau deloc din cauza fricțiunilor: miros urât, cozi, aparate blocate, limitarea recompensei financiare la vouchere și, cel mai important, timp pierdut. Provocarea noastră cu IZI este să facem din reciclarea ambalajelor SGR un lucru atât de facil ca plata unei cafele cu cardul: simplu, rapid, eficient.

Cum te raportezi la faptul că ai creat un sistem care poate transforma un comportament social?

Motivația este să îmbunătățim constant sistemul pentru a avea un model adaptat nevoilor clienților într-un mediu atât de dinamic. Principala provocare este să ținem pasul cu feedback-ul utilizatorilor, și dacă vom reuși să fim în fiecare zi puțin mai buni decât am fost ieri, vom avea o creștere sustenabilă și proiectată pe termen lung.

Îți amintești momentul în care ți-ai spus: „Asta este ideea, asta trebuie să fac”?

Când am reușit să răspund întrebării: de ce fac asta? Când am găsit sens acestei întrebări și răspunsul a venit aproape instantaneu, am știut că trebuie să mă dedic acestui proiect, întrucât rezolvă o problemă reală a vieții cotidiene pentru o masă critică de oameni. Acest lucru m-a propulsat din punct de vedere al dorinței și al disciplinei vis-a-vis de proiect.

Ce parte din tine se vede cel mai mult în IZI Eco?

În IZI Eco se vede partea din mine care nu urmează doar reguli și proceduri – ci partea creativă, poate chiar „copilul interior” care a desenat ceva pe o foaie și apoi a văzut cum acel desen devine realitate.

Ce compromisuri ai făcut pentru ca proiectul să devină realitate?

Când vorbim de antreprenoriat, știm cu toții că unele compromisuri sunt inevitabile – e aproape un clișeu. În cazul meu, cel mai important compromis a fost timpul dedicat proiectului. Iar pentru mine, timpul este cea mai valoroasă resursă pe care o am. Am investit mult timp în acest proiect, pentru că sunt convins că doar prin muncă susținută apar și rezultatele reale.

Ce te emoționează cel mai mult atunci când vezi punctele IZI funcționând în Iași?

De fiecare dată când trec pe lângă un locker IZI în Iași, mă gândesc că acum un an era doar o schiță. Acum e realitate și mă întreb: cum va arăta peste un an? Știu sigur că va fi diferit. Pentru că IZI este un proiect viu, în continuă evoluție, construit pentru a se adapta nevoilor unei economii circulare moderne și pentru a deveni un standard modern în reciclare.

Există artiști care vorbesc despre muzică și artiști care o lasă să vorbească prin ei. Vlad Stănculeasa aparține celei de-a doua categorii. Azi, nu citim un interviu. Citim  un dialog cu sinele în care culoarea emoțiilor, tăcerile, rănile discrete și exigența adevărului artistic se întâlnesc natural. Nu este o radiografie de carieră și nici o succesiune de repere biografice, ci o incursiune într-o conștiință muzicală lucidă, aflată într-o continuă stare de căutare. Am vorbit despre apartenență, despre casă și scenă, despre frică, disciplină, autenticitate și acea întrebare care însoțește orice artist adevărat: „Sunt suficient de bun?”.

Vlad s-a confesat cu intensitate și a declarat că muzica rămâne singura patrie sigură, iar drumul este mai important decât destinația. Să-l cunoaștem pe artistul Vlad Stănculeasa!

Vlad, ce culoare are sufletul tău? Cum arată el în perioada aceasta?

Cred că, în perioada asta, sufletul meu are o nuanță de albastru profund – nu neapărat trist, ci un albastru dens, în care se amestecă dorul, luciditatea și o formă de limpezime. Tocmai am văzut Cravata galbenă, filmul despre Sergiu Celibidache, și am avut senzația că mi-a atins o rană pe care nu o observasem. M-am regăsit în lupta neobosită pentru adevărul artistic, în tensiunea aceea dintre căutare și împlinire, în dorul aproape fizic de casă.

A fost ca și cum filmul ar fi scos la suprafață niște straturi afective despre care nu știam că există. De aceea spun că albastrul e culoarea potrivită – o culoare a emoției.

Dacă ar fi să dai culoarea neagră unei perioade din viața ta, care ar fi aceea? De ce o motivezi astfel?

Fără îndoială, perioada pandemiei. A fost pentru mine – și cred că pentru mulți muzicieni – o formă de întunecare care ne-a prins nepregătiți. Nu mai puteam ieși pe scenă, concertele se țineau în săli goale, iar izolarea s-a simțit ca o amputare a ceva esențial.

Muzica trăiește prin prezență, prin schimbul nevăzut cu publicul. Iar când acest fir s-a rupt, m-am simțit suspendat într-o realitate pe care nu o doresc nimănui. A fost o tăcere grea – nu acea tăcere fertilă, care pregătește creația, ci una rece, tăioasă. De aceea, dacă ar fi să mă gândesc la o culoare, atunci negrul acela compact, fără nuanțe, ar descrie cel mai bine acel timp.

Ești acasă. Cum te simți în aceste momente știind că vei concerta în țara ta?

De fiecare dată se amestecă în mine bucuria revenirii cu o formă discreta de teamă.

Bucuria e firească: sa revii acasă, acolo unde ai învățat să fii om și muzician, în locul unde oamenii îți cunosc primele ezitări, primele visuri. Dar tocmai această apropiere naște și o teamă – aceea de a nu fi la nivelul așteptărilor celor care au rămas aici, care te-au format, care au ținut scena vie în timp ce tu ai plecat.

Există, de fiecare dată, un fel de „glas tăcut al judecății” pe care îl simți în spate, nu ca o critică, ci ca o atenție severă. Însă poate tocmai acest amestec face întoarcerea atât de intensă. A cânta acasă nu e doar un concert. E o formă de întoarcere la tine însuți.

Mai aparții ei sau te simți adoptat de Olanda?

Cred că muzicienii sunt, prin natura profesiei, ființe fără o singură țară. Muzica e patria lor – un teritoriu vast, în care intri și ieși fără vize sau pașaport. Sigur, fiecare poartă în el o memorie culturală, un fel de accent interior pe care nu îl poate ascunde. Dar, în același timp, suntem obligați de profesie să fim mobili, adaptabili, să ne schimbăm perspectiva și tonul în funcție de context.

Olanda mi-a devenit acasă în sens practic: îmi oferă stabilitate, ritm, o comunitate. România rămâne acasă în sens afectiv și formativ. Dacă ar trebui să aleg, aș spune că aparțin ambelor — dar, în esență, aparțin muzicii. Ea rămâne singura patrie care nu te exilează niciodată.

Ia-mă de mână și poartă-mă prin frumoasa ta poveste a escapadei academice! A fost frumoasă? Sinuoasă?

A fost mai degrabă atipică decât lineară. Am început cu o specializare postuniversitară la Academia Menuhin, ceea ce, din start, înseamnă un început într-un spațiu deja foarte exigent. Apoi am continuat studiile la Conservatorul din Lausanne, cu Pierre Amoyal — un profesor care nu te învață doar tehnică, ci și felul în care trebuie să te re-faci ca muzician, de câte ori e nevoie.

Drumul a fost frumos, dar nu în sensul romantic al cuvântului. A fost frumos pentru că a fost intens, uneori abrupt, cu multe momente de îndoială și tot atâtea de revelație. Sinuozitatea a venit firesc: atunci când ești expus la standarde atât de înalte, totul devine o succesiune de mici metamorfoze. Importante au fost concertele și ieșirile pe scena alături de profesori extraordinari precum Liviu Prunaru sau Antonio Lissy.

Privind înapoi, cred că tocmai aceste exigențe m-au format nu neapărat ca solist, ci ca om care înțelege că drumul artistic nu e niciodată o linie dreaptă, ci o aventură interioară continuă.

Ce ai presărat în toți acești ani? Ce ingrediente ai pus ca să îți iasă planurile așa cum ți-ai propus?

Cred că am lucrat, în toți acești ani, cu un amestec de perseverență și încăpățânare, două ingrediente care pot părea dificile la prima vedere, dar care, în lumea artistică, sunt uneori singurele care te mențin pe drum.

Nu am renunțat niciodată la ceea ce simt că mă definește ca muzician 😮 exigență aproape instinctivă față de nivelul artistic al locului în care aleg să trăiesc, nevoia constantă de progres și acea nemulțumire fertilă, aproape structurală, față de ceea ce am realizat deja. E o căutare permanentă a performanței – nu a perfecțiunii, care e o himeră, ci a unui moment de adevăr artistic.

Dacă aș pune toate aceste ingrediente într-o rețetă metaforică, ar rezulta un fel de frământare continuă, greu de suportat de familie și de cei apropiați, dar care poate duce la progres.

Ți-ai făcut planuri odată cu maturitatea sau ai îmbrățișat oportunitățile care au venit?

Adevărul e undeva între cele două, dar balanța înclină spre planificarea lucidă. Am știut destul de devreme ce îmi doresc: accesul în marea familie a excelenței artistice, în acele orchestre și sisteme în care standardul nu este negociabil. Am avut mereu o hartă interioară a locurilor unde mă pot dezvolta și a celor în care nu m-aș putea adapta.

În același timp, am fost atent la oportunități, dar nu m-am agățat de ele cu orice preț. Au existat situații în care am renunțat chiar la colaborări foarte prestigioase, pentru că realitatea lor profundă nu corespundea cu ceea ce căutam.

Am știut repede că nu pot funcționa într-un mediu în care alte priorități devin mai importante decât cele artistice. Iar maturitatea nu a schimbat asta, doar a limpezit criteriile.

Vlad, tu de când îi ești fidel vioarei? Ai învățat să cânți la instrument de mic, insuflându-ți această iubire sora mai mare, Ivona?

Cred că iubirea pentru vioară a venit, paradoxal, din dorința de a nu urma pianul care domina casa. Pianul era teritoriul sorei mele, Ivona, iar eu, ca orice copil care încearcă să-și definească identitatea, am simțit nevoia să aleg altceva.

A fost un gest spontan, dar foarte sincer: „Mie îmi place vioara.” Și am avut norocul unor părinți care nu au încercat să mă modeleze după un șablon, ci m-au lăsat să-mi descopăr propriul instrument. Așa a început fidelitatea mea față de vioară, nu ca o alegere rațională, ci ca o chemare copilărească, dar extraordinar de puternică.

Pe unde te-a plimbat vioara? Ce scene ai cucerit?

Vioara m-a purtat în colțuri foarte diferite ale lumii, de pe aproape toate continentele – fiecare cu publicul lui, cu vibrația lui, cu alt tip de respirație artistică.

Am cântat în săli imense care te intimidează și în săli intime, care te îmbrățișează, în spații mari și mici, în locuri unde simți că istoria apasă și în altele unde simți că totul se reconstruiește odată cu momentul în care urci pe scenă. Și, în curând, voi trăi una dintre bucuriile pe care orice muzician le visează: să urc pe scena Filarmonicii din Berlin. E un vis pe care îl port cu mine de mulți ani, iar acum, ca se apropie, îl simt ca pe un moment fast al carierei mele.

Desigur — continui în aceeași voce: calmă, reflexivă, a unui muzician care nu își cosmetizează dilemele, dar nici nu dramatizează. Un ton matur, dar vulnerabil, firesc și autentic.

Ce ai vrea să rămână în urma ta, indiferent de domeniul în care lucrezi?

Mi-ar plăcea să rămână în urmă un impuls către mai bine.
Nu o lecție, nu o teorie, nu ceva solemn…mai degrabă o dorință simplă, dar profundă: aceea de a nu te opri niciodată din a căuta cea mai bună versiune a ta.

Dacă un elev mi-ar spune, intr-o zi, că l-am învățat „să nu se mulțumească cu puțin”, cred că aș fi satisfăcut.

Care a fost ultima idee care te-a făcut să te simți viu?

Sunt două planuri aici. Pe de o parte, copiii – ei îți dau, fără să vrea, lecții de prezență. O idee spusă de ei, o dorința exprimată, un gest de afecțiune, o întrebare absurd de serioasă pentru vârsta lor… toate sunt momente în care viața se aprinde brusc, ca un bec.

Pe de altă parte, îmi vine in minte, într-un mod paradoxal, recentul blackout de la Barcelona.
Chiar m-a făcut să mă simt viu. E straniu cum o pierdere totală – de lumină, de control, de repere – poate scoate la suprafață un fel de trezire. Un sentiment de claritate brută. În astfel de momente îți dai seama cât de fragil e totul. Și tocmai de aceea, cât de prețios.

Ce înseamnă pentru tine să creezi ceva autentic?

Pentru mine, autenticitatea începe în clipa în care reușesc să mă detașez de propriile preferințe.
Când reușesc să ies din zona confortului meu muzical și să mă apropii de ceva care are valoare universală, dincolo de gust, de ego, de obiceiuri si traditii. Autentic nu înseamnă „să faci altfel”, ci „să găsești adevărul dincolo de tine însuți”.
Iar asta e greu. Trebuie sa ramai alert și conectat în permanență. De cele mai multe ori e imposibil. Dar merită încercat de fiecare dată.

Ce parte din tine ești încă în proces de a o accepta?

Poate partea care încă luptă cu neputința de a acorda suficient timp familiei și copiilor.
E un echilibru pe care muzicienii îl pierd adesea și îl caută toată viața. Și mai e ceva: perfecționistul etern nemulțumit.
Încă învăț să fiu mai îngăduitor și mai blând cu mine însumi, dar e un proces lung, mai lung decât toate studiile mele la un loc.

Ce adevăr personal ai evitat mult timp să îl recunoști?

Adevărul că, poate, nu am fost întotdeauna suficient de determinat.
Că poate aș fi putut să studiez mai mult, să mă lărgesc dincolo de vioară – spre compoziție, dirijat, teorie a muzicii – domenii care m-ar fi completat.

E un adevăr care încă mă urmărește, dar pe care, în sfârșit, îl privesc în față. Pentru prima dată simt că sunt pregătit să iau măsurile necesare; niciodată nu este prea târziu pentru a învăța ceva nou.

Care este întrebarea care ți-a fost cel mai greu să ți-o pui vreodată?

„Sunt suficient de bun ca să reușesc?”

Orice muzician, oricât de sigur pare, poartă această întrebare ca pe o umbră.
E un examen continuu, fără subiect și fără comisie, dar cu o miză uriașă: propria ta încredere. Nu sunt pregătit să renunț la credința că adevărul artistic este universal și nenegociabil. Trăim într-o epocă în care totul devine relativ, fluid, adaptabil.
Dar există, cred eu, un nucleu al adevărului muzical care nu poate fi mințit, nu poate fi cosmetizat, nu poate fi „negociat”. E busola mea care mă ajuta să-mi găsesc drumul, chiar dacă uneori pare demodată si anacronică. Dar poate că tocmai asta o face necesară.

Există oameni pentru care literatura nu începe într-un moment precis, ci pare să fi fost acolo dintotdeauna, ca o respirație interioară sau ca un fir nevăzut care le leagă identitatea de poveștile strămoșilor. Mădălina Tănasă, autoarea romanului Blestemul podului, așază cuvinte în propoziții redate în cărți unde descrie trecutul punând sensibilitate și luciditate în același timp, transformând istoria bunicilor noștri într-o mărturie transgenerațională. Reușește să redea prin literatură puterea de a vindeca tristețea femeilor și de a rescrie fragmente din memoria colectivă.

În acest interviu, ea vorbește despre drumul către literatură, despre curajul de a-și găsi vocea, despre rolul comunității de cititori și despre felul în care poveștile pot schimba vieți — inclusiv pe a noastră. Să o cunoaștem!

Cum a început relația dumneavoastră cu literatura? A existat un moment declanșator care v-a făcut să scrieți?

Relația mea cu literatura a existat dintotdeauna, însă multă vreme nu am avut curajul să scriu. Aveam impresia că nu toată lumea ar trebui să scrie, cel puțin nu oameni simpli ca mine, nepot de țărani. Curajul de a îndrăzni a venit în urma unei activități de serviciu, când am lucrat la o broșură dedicată istoriei iluminatului public în Iași. Broșura a fost prezentată la un eveniment al companiei la care lucrez, iar plăcerea pe care am văzut-o pe chipul oamenilor citind ceea ce realizasem eu, m-a încredințat că pot continua. Am venit acasă, am deschis laptopul și am început să scriu: mai întâi fragmente autobiografice, apoi, în mod organizat, romanul Blestemul podului.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră studiul la Facultatea de Litere din Iași? V-a influențat stilul sau direcția literară?

Sunt absolventă de liceu pedagogic și, în maniera cea mai pragmatică, când am terminat liceul m-am gândit la ce mă pricep cu adevărat. Analizând obiectele studiate, mi-am dat seama că opțiunea firească pentru mine era Facultatea de Litere. Conform formării mele puteam deveni învățătoare, așa că trecerea spre Litere a venit natural, pentru că îmi oferea posibilitatea de a fi profesoară de română sau de engleză. În ceea ce privește influența asupra stilului sau direcției literare, nu pot spune că facultatea a avut un rol direct. În generația mea nu se făcea scriere creativă și nu am avut niciun curs care să ne îndrume în mod concret spre zona creației literare. Dar, cu siguranță, lecturile obligatorii, discuțiile cu profesorii, cursurile și seminariile au consolidat dragul meu de literatură și au sedimentat înclinația pe care o aveam deja.

Care sunt autorii sau lecturile formativ-cheie care v-au construit ca scriitoare?

M-au format în primul rând acele povești construite pe fapte reale. În ultimii ani m-a marcat în mod special literatura lui Guzel Yahina, autoarea romanului Zuleiha deschide ochii. La fel de mult m-a influențat și literatura scrisă Markus Zusak, autorul romanului Hoțul de cărți. Pe amândoi i-am cunoscut la evenimente FILIT și i-am ascultat povestind despre cărțile lor. Sunt oameni frumoși care au creat literatură profundă despre ceea ce s-a întâmplat în epoca bunicilor si străbunicilor noștri, iar ei au sedimentat în mine curajul și dorința de a scrie literatură de război.

Ce v-a inspirat să scrieți „Blestemul podului” și cum a început ideea acestui roman?

Romanul pornește de la povești auzite în copilărie de la bunicii mei despre perioada Celui de-al Doilea Război Mondial. Nu erau istorisiri foarte ample, dar erau extrem de puternice. Bunica ne povestea ce însemna foamea atunci: cum copiii adunau boabe de grâu sau de porumb de pe marginile căii ferate și le coceau pe plită, ținând degetele pe ele ca să nu le fie furate de frații mai mici. Bunicul ne vorbea despre cum, în război, mânca pâine făcută din făină amestecată cu mizerie de șoareci. Decizia de a scrie romanul a venit însă din dorința de a mărturisi o realitate din familia noastră, despre care am aflat târziu, în liceu. Este o poveste transmisă mamei mele de bunica ei, despre modul în care ea, Ștefana, a ales să își ascundă fetele în timpul războiului pentru a le proteja de atrocitățile comise de ruși. Este o poveste dramatică, pe care nu o detaliez aici ca să nu ofer spoilere celor care vor citi romanul. Dar această decizie absolut șocantă, luată din instinctul de a-și apăra copiii, a fost elementul care m-a determinat să scriu Blestemul podului ca o mărturisire transgenerațională a eroismului acelor femei.

Cum a decurs documentarea? Ați pomenit de mărturii și povești transmise — cum le-ați selectat?

Documentarea a fost foarte amplă. Am pornit de la poveștile bunicilor mei, dar am ascultat și foarte multe mărturisiri înregistrate pe care le-am găsit în mediul online. Am făcut și multă documentare de teren: am luat interviuri unor urmași ai veteranilor de război și unor oameni care în perioada războiului erau adolescenți. Am aflat o mulțime de detalii pe care le-am combinat cu informațiile găsite în documente desecretizate, accesibile cu ușurință online, la doar un clic distanță. Din aceste elemente am creat personajele principale care, din punct de vedere al profilului psihologic, se bazează pe bunicii mei, dar care poartă simbolic pe umeri povara poveștilor pe care le-am descoperit în documentarea mea. Scopul a fost ca toți cei care citesc Blestemul podului să aibă cât mai multe șanse să regăsească în lectură povești din propriile familii legate de perioada războiului.

Care sunt emoțiile sau adevărurile pe care ați dorit cel mai mult să le transmiteți prin această carte?

Mi-am dorit ca prin Blestemul podului să fac o mărturisire transgenerațională, să le „spovedesc”, în sens metaforic, pe acele femei, să le spun povestea. Am simțit că e de datoria mea să fac asta, pentru că dacă manualele de istorie vorbesc despre generali, despre efective de luptă și despre tactici de război, despre femeile care au ținut satele și comunitățile în viață, despre acei eroi fără nume, aproape că nu vorbește nimeni. Sunt convinsă că doar literatura poate să le mărturisească, să le valideze existența, să le facă povestea cunoscută și să pună în lumină valoarea vieților lor.

Cum au reacționat cititorii la lansări și întâlnirile de lectură? A existat un feedback care v-a surprins?

Relația cu cititorii este extraordinară. Datorită romanului Blestemul podului cunosc oameni tare frumoși – fii, fiice, nepoți ai celor din generația bunicilor noștri, în funcție de vârsta fiecăruia. Mulți au venit să îmi povestească din istoria personală a familiilor lor, uneori mărturii foarte dure, chiar mai dure decât cele pe care le-am prezentat eu în carte. Au fost și momente pline de lacrimi: cititori care mi-au spus că lectura romanului le-a adus bucurie și liniște, pentru că i-a ajutat să simtă și să îi înțeleagă mai bine pe  părinții lor care astăzi nu mai sunt printre noi și care, după război, nu au mai fost niciodată la fel. Istoria te informează, dar literatura te invită să trăiești emoțional realitatea unei epoci, să o înțelegi nu doar cu mintea, ci și cu inima.

Cum a apărut inițiativa „Clubul de Lectură al Casiei”? Ce v-a motivat să creați acest spațiu?

Inițiativa îi aparține fiicei mele, Casia, care acum aproape trei ani în urmă își dorea foarte mult să participe la un club de lectură pentru copii. La acel moment, după știința mea, în Iași nu exista un club dedicat copiilor de 10 -13 ani, deschis publicului larg. Sigur, în școli și biblioteci existau astfel de activități, dar ele funcționează de regulă cu circuit închis, în cadrul instituțiilor respective. Așa că am decis împreună cu Casia să înființăm un club de lectură accesibil oricărui copil din această categorie de vârstă. Și ne-am ținut de treabă cu temeinicie: în luna decembrie vom organiza deja ediția cu numărul #30.

Ce tip de activități desfășurați în cadrul clubului? Care este viziunea dumneavoastră despre promovarea lecturii la copii și tineri?

În fiecare lună propun copiilor o carte pentru luna următoare, pe care o citesc acasă –  fie singuri, fie împreună cu părinții, în funcție de vârstă. Apoi ne întâlnim la club și discutăm cartea pe îndelete, cu textul în față. La început am ales titluri mai ușoare, potrivite vârstei pe care o aveau copiii acum trei ani. Pe măsură ce au crescut, am ridicat și nivelul de dificultate, astfel încât astăzi citim cărți care pot fi folosite fără probleme ca suport pentru pregătirea exercițiilor de asimilare literară de la Evaluarea Națională de clasa a VIII-a. Cred că literatura, la prima întâlnire cu ea, trebuie să fie cât mai amuzantă și mai luminoasă pentru copii – doar așa îi cucerești și îi ții aproape. Am abordat la primele ediții cărți precum Bunicuța Hoțomană sau Domnul Scocs, de David Walliams: volume pline de umor, dar cu un substrat psihologic profund, care se dezvăluie cel mai bine în dialog cu un adult. Toată literatura pentru copii funcționează pe două nivele: primul, accesibil cititorului tânăr, și al doilea, mai subtil, pe care copiii îl pot descifra cu ajutorul părinților sau al unui mediator. Discuțiile libere îi ajută enorm să înțeleagă acele sensuri ascunse.

Care a fost cel mai emoționant sau memorabil moment din cadrul clubului?

Cele mai spectaculoase ediții au fost cele în care am avut invitați scriitori, iar noi suntem tare mândri că i-am găzduit, de-a lungul timpului, pe Matei Vișniec, Adina Rosetti, Adina Popescu și chiar o autoare din străinătate – Jo Cotterill, care a intrat online din Marea Britanie atunci când am discutat romanul ei – Jeleu. Cum am devenit superstar. Tot printre cele mai memorabile ediții se numără și cele desfășurate în cadrul festivalului FILIT, unde am fost parteneri în 2024 și 2025, precum și întâlnirile organizate împreună cu Muzeul Literaturii Române, când, în funcție de tema cărții, ne-am întâlnit în diferite spații muzeale din Iași, precum Muzeul „Vasile Pogor” sau Muzeul Pogromului din Iași.

Ați colaborat cu diverse inițiative educaționale. Ce rol credeți că au scriitorii în dezvoltarea comunității?

Când noi eram copii, întâlnirile cu autorii cărților pe care le citeam erau, aproape fără excepție, imposibile. Astăzi însă, dialogul dintre scriitor și cititor a devenit foarte accesibil, iar această apropiere contribuie enorm la educarea publicului, la formarea copiilor și la construirea unor punți reale între autor și cei care îi citesc cărțile. De multe ori, discutând cu cititorii mei, am descoperit sensuri ale romanului la care eu însămi nu m-am gândit atunci când l-am scris. Fiindcă, nu-i așa, există tot atâtea cărți câți cititori sunt: din clipa în care un scriitor își trimite romanul în lume, acesta continuă să crească și să capete noi înțelesuri prin felul în care este citit, interpretat și trăit de fiecare cititor în parte.

Ce credeți că ar trebui schimbat în relația copiilor cu lectura în România?

Se vorbește atât de mult în această perioadă despre procentul ridicat de analfabetism funcțional din România. Eu consider că una dintre responsabilitățile noastre este să le facilităm copiilor accesul la o literatură potrivită nivelului lor. Este esențial să avansăm pas cu pas: de la texte simple, clare, ușor de integrat ca mesaj și ca scriitură, către cărți mai complexe, pe care copiii să ajungă treptat să le înțeleagă singuri. Fiecare cadru didactic, fiecare părinte și fiecare coordonator de club de lectură are responsabilitatea de a identifica acele texte adecvate nivelului copiilor cu care lucrează. Dacă ne grăbim spre lecturi prea dificile sau prea sofisticate pentru etapa lor de înțelegere, riscăm să îi pierdem și să-i îndepărtăm definitiv de lectură. Așadar, rolul nostru este acela de facilitator, iar pentru a facilita cu adevărat, trebuie să îi cunoaștem profund pe copiii cu care lucrăm și să ne adaptăm constant la nevoile lor reale.

Care este potențialul unui autor de a schimba percepția tinerilor despre literatură?

Cred că este esențial ca scriitorii de astăzi să creeze literatură pentru copii și adolescenți pornind de la realitatea pe care o trăiesc tinerii cititori. Literatura trebuie să le ofere șansa de a se regăsi în pagină, de a descoperi fragmente din propria lor viață în poveștile pe care le citesc. Un exemplu minunat a fost întâlnirea noastră, în cadrul ediției FILIT 2025, cu scriitoarea Adina Rosetti, care ne-a bucurat în această vară cu romanul Ultima provocare. Cartea a fost primită extraordinar de bine de copiii din Clubul de Lectură al Casiei tocmai pentru că vorbește direct despre lumea lor: nevoia de apartenență și de integrare, bullying-ul, presiunea examenelor de evaluare națională, relațiile de familie și chiar realitățile dureroase precum divorțul. Sunt teme fierbinți, cu impact în viața lor de astăzi, iar faptul că le găsesc reflectate în literatură îi ajută să se simtă văzuți și înțeleși, să fie atrași de lectură ca într-un spațiu în care sunt în siguranță.

Cum vedeți evoluția Clubului de Lectură al Casiei în următorii ani?

Pe măsură ce copiii cresc, evoluăm și noi în ceea ce privește nivelul de dificultate și complexitatea literaturii pe care o propunem. În același timp, ne adaptăm permanent, pentru că la club vin toți mai mulți copii care află despre noi și unii sunt mai mici decât vârsta medie a participanților. În aceste situații, ajustăm tematica și ritmul lecturilor astfel încât să fie accesibile și relevante pentru toți cei prezenți.

Ce v-a învățat scrisul despre dumneavoastră?

Scrisul m-a învățat curajul de a-mi asuma propria voce și de a mă exprima, în contextul în care ani în urmă nu credeam că este locul meu în literatură. M-a învățat să conectez trecutul cu prezentul, să transform poveștile bunicilor și ale comunității într-o mărturisire transgenerațională și să le fac vizibile generațiilor următoare. Și, poate cel mai important, m-a învățat care este menirea unui scriitor: aceea de a da glas poveștilor pe care cei care le-au trăit nu au avut curajul să le spună, de a îndrăzni să le aducă în fața lumii și de a le transforma din experiențe tăcute în voci care contează.

Dacă ați putea transmite un singur mesaj cititorilor – care ar fi acela?

Dacă aș putea transmite un singur mesaj cititorilor, ar fi acela să fie sinceri cu ei înșiși și să aleagă literatura care le vorbește cu adevărat, care reflectă experiențele și emoțiile lor, care îi ajută să devină. Trăim într-o lume aglomerată și alertă, iar cărțile care ne învață să fim mai buni, mai empatici și mai atenți la cei din jur au o valoare de neprețuit. Fără literatură, ne limităm la propria noastră experiență, dar prin lectură avem șansa să pășim în zeci, sute de alte vieți și perspective care ne vor ajuta să evoluăm.

Ce carte ați recomanda fără ezitare oricui, indiferent de vârstă?

Am realizat în ultimii ani cât de mult apreciez literatura de război, indiferent dacă este destinată adulților sau adaptată pentru copii și tineri. Îmi vin în minte romane precum Războiul care mi-a schimbat viața, Balerina de la Auschwitz, Hoțul de cărți, Băiatul cu pijamale în dungi sau Trenul copiilor, iar lista ar putea continua. Această literatură m-a ajutat să simt realitatea pe care bunicii noștri au trăit-o și cred că are același efect asupra tuturor cititorilor: ne învață să fim recunoscători pentru binele și pacea pe care le trăim astăzi, dar în același  timp ne ajută să înțelegem cât de fragil este totul, cum lumea pe care o cunoaștem se poate destrăma de la o zi la alta.

Pentru dumneavoastră, ce înseamnă acum, în mod autentic, să fiți scriitoare?

A fi scriitoare, pentru mine, înseamnă să am curajul să spun poveștile care contează, să dau voce celor care poate nu au avut curajul să o facă și să creez o legătură sinceră cu cititorii mei. Înseamnă să transform experiențe reale în literatură, să fac vizibile emoțiile și trăirile oamenilor obișnuiți, să creez punți între trecut și prezent, între generații. A fi scriitoare înseamnă, în final, să contribui la înțelegerea lumii prin empatie, prin sensibilitate și prin puterea poveștii –  să faci cititorul să trăiască și să simtă mai multe vieți, și să simți tu însăți fiecare pagină scrisă ca pe o responsabilitate și o bucurie.