Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
De către

Victor Damian

Câteva sute de oameni urcă pe terasa celei mai moderne clădiri de birouri de pe bulevardul Magheru, într-o seară de vară. Motivul pentru care merg acolo? Să asculte și să citească poezie contemporană. Dar de ce tocmai acolo și de ce poezie contemporană? Și, mai ales, de ce se adaugă prosecco – în doze lirice, nu epice 🙂 ? Răspunsurile ni le dă Edmond Niculușcă, inițiatorul fenomenului.

 

 

 

Pentru genialul Moisil, matematica este principiul de bază a tot ceea ce există și preocuparea esențială a celui care vrea să cunoască. Crezul lui: matematica nu este o știință obositoare, ci este începutul gândirii.

 

Biografie:

S-a născut la Tulcea, în 1906. A trăit 63 de ani. Străbunicul era preot, tatăl era profesor de istorie și numismat, mama era învățătoare și directoare de școală. Grigore avea o soră și doi frați, și toți patru au devenit savanți. A murit în Ottawa, spre finalul unui turneu de conferințe în SUA și Canada în care a pornit în ciuda sfaturilor insistente ale medicilor bucureșteni.

 

Studii:

Începe facultatea de construcții la Politehnică, dar abandonează în anul IV. Studiază matematica și își dă doctoratul cu Gheorghe Țițeica. Continuă la Sorbona. Își publică acolo teza de doctorat și își susține docența.

 

Nicio problemă nu are granițe. Orice răspuns are multe

 

Cariera:

  • Predă timp de 10 ani în Iași. Este pasionat de logica matematică și de teoria demonstrației.
  • Următorii 5 ani îi petrece la Universitatea din București, ca profesor de analiză și logică matematică.
  • În anii 1946-1948 a fost trimis ca ambasador la Ankara.
  • 1949: înființează Societatea de Matematică.
  • 1957: devine un pasionat apologet al folosirii calculatorului în diferite aplicații. Își susține teza prin cele mai diverse canale și apare des la televiziune.
  • 1962: înființează Centrul de calcul al Universității din București.

 

Anecdotice:

  • În timpul în care a stat în Turcia ca ambasador se remarcă mai ales prin fapul că lucra mai tot timpul matematică. Iar uneori își punea pe planul al doilea însărcinările diplomatice, în favoarea studiului.
  • În camera sa de lucru era în permanență dezordine. Moisil interzisese tuturor să se atingă de hârtiile lui, iar asta ducea la acumularea de teancuri imense și haotice de notițe și foi cu teorii și calcule.
  • Fuma enorm. Se spune că media zilnică era de 50 de țigări.
  • Soția sa povestește într-o carte cum lui Moisil îi displăcea să meargă la frizer: ”I se părea absurd că un om chel trebuie să se tundă!”

 

Grigore Moisil alături de o mașină de calcul din anii '60

Grigore Moisil alături de o mașină de calcul din anii ’60

 

Pedagog și vizionar:

În ultimii ani de activitate făcuse un crez din dorința de a face matematica accesibilă și interesantă pentru elevii cărora această disciplină le displăcea. Vorbea adesea despre cum știința calculatorului va domina activitățile profesionale din anii care vor veni.

 

Vorbe de duh:

  • ”Ar fi de scris odată (…) dramele provocate de cei care, neînțelegând noul, îi prigonesc pe cei care-l practică”
  • ”Știința se răzbună ca o femeie: nu când o ataci, ci când o neglijezi”
  • ”Noi, matematicienii, facem activitate fără planuri; nu de alta, dar ca să ne deosebim de cei care fac planuri, fără activitate”
  • ”Nicio problemă nu are granițe. Orice răspuns are multe”
  • ”Matematica va fi limba latină a viitorului (…). Ea permite accelerarea maximă a circulației ideilor științifice”
  • ”Omul își uită lipsurile lui vechi pentru a-și descoperi unele noi”
  • ”Un om la 20 de ani trebuie admirat, la 30 apreciat, la 40 invidiat și la 60 stimat”

Edmond Niculușcă este președinte fondator al Asociației Române pentru Cultură, Educație și Normalitate. Este un neobosit militant pentru redescoperirea și protejarea Bucureștiului frumos. Extrase din interviu:

  • În România, ONG-urile compensează neputințele statului.
  • Vrem să refacem legătura afectivă a locuitorilor cu orașul.
  • În București, orașul agresează oamenii și oamenii agresează orașul.
  • Orașul trebuie privit ca un decor în care ni se întâmplă întreaga viață. Și ca o moștenire.
  • Un traseu pentru o plimbare de sâmbătă: de pe Arthur Verona până pe Armenească, prin una dintre cele mai dense zone culturale ale Bucureștiului.
  • În anul 1990 comunismul căzuse, dar mai exista comunismul din viețile, din sufletele oamenilor.
  • Cultura e un spațiu enorm de libertate și de plăcere personală.

 

Cu ce se ocupă ARCEN?

ARCEN se ocupă cu ameliorarea vieții în București, un oraș atât de mare și provocator. Ne ocupăm de dinamizarea unor zone din oraș, prin intermediul culturii. Filozofia noastră este că prin cultură orașul se dezvoltă inclusiv economic. Patrimoniul nu doar consumă bani, dar și produce bani.

Creșterea calității vieții într-un oraș nu e de competența Primăriei?

În România, din păcate și din fericire, ONG-urile compensează neputințele statului. Parțial, ceea ce facem noi este ceea ce ar trebui să facă și Primăria. Și Ministerul Culturii, în anumite situații. Însă în cazul nostru, noi venim cu ideile și tot noi le implementăm.

Începutul cum a fost?

În urmă cu 10 ani, deblocam 6 milioane de euro pentru salvarea Școlii Centrale din București, monument istoric ridicat de Ion Mincu în 1891. Și aveam atunci impresia că vom putea salva tot Bucureștiul. Aveam 18 ani, iar constructorul de pe șantier ne-a spus: Măi băieți, ați salvat școala asta pentru încă 100 de ani! Acela a fost momentul în care ne-am spus că toată lumea poate fi salvată. Nu s-a întâmplat asta!

 

O ședință de lucru ARCEN

O ședință de lucru ARCEN, alături de arhitectul Teodor Frolu

 

Atunci a început ”Cu bastonul prin București”?

Da, era o ideea de educație pe termen lung. O serie de trasee culturale pietonale prin mijlocul orașului, cu scopul clar declarat de a reface legătura afectivă a locuitorilor cu orașul. Ne-am dat seama că, pentru ca oamenii să se implice în salvarea orașului, trebuie mai întâi să ajungă să fie seduși de oraș. După părerea mea, patrimoniul încă nu crează emoție, încă nu există o masă critică pe subiectul ăsta.

Probabil că mulți locuitori ai Capitalei sunt mai degrabă exasperați decât îndrăgostiți de orașul lor.

Așa este, bucureștenii sunt într-un conflict toxic cu propriul lor oraș. Spun unii că asta se întâmplă încă de la demolările ceaușiste. Orașul agresează oamenii și oamenii agresează orașul.

Cum se poate schimba relația asta?

Orașul nu-i doar un spațiu de exploatare. El trebuie privit ca un decor în care ni se întâmplă întreaga viață. Și mai este și o moștenire.

 

Frântură din Bucureștiul altor vremuri

Frântură din Bucureștiul altor vremuri

 

Propuneți-ne un traseu de parcurs prin București, pe care să-l parcurgem, să zicem, într-o dimineață târzie de sâmbătă.

Haideți să începem cu zona Icoanei. Pornim din fața librăriei Cărturești, pe strada Arthur Verona, fosta stradă a Memoriei, traversăm strada Dionisie Lupu și trecem pe lângă biserica anglicană. Apoi intrăm pe una dintre cele mai frumoase străzi de aici, strada Cristofor Columb, care este cea mai tânără stradă de aici, construită pe terenurile lui A.D. Xenopol după Primul Război Mondial. Este o stradă în curbă și conține toată arhitectura Bucureștiului: stilul neoromânesc, art-deco, eclectic, neoclasic francez. Intrăm apoi în Grădina Icoanei, ne putem opri la râul memorial care amintește de fostul râu Bucureștioara, care era cel mai important afluent al Dâmboviței, trecem pe lângă Școala Centrală, vedem pe colț cu Jean-Louis Calderon actuala bibliotecă a Școlii, locul unde locuiau directoarele Școlii împreună cu elevele din Pensionatul Domnesc de Fete. Mulți ani a fost directoare la Școala Centrală soția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, care era foarte bun prieten cu Caragiale, care locuia la o stradă distanță de Școala Centrală. Cella Delavrancea era mică, iar Caragiale, în desele lui vizite, îi spunea ”Hai, Cella, cântă-ne niște scarlatești!” – îi plăcea mult Scarlatti. După care mergem mai în față către Biserica Icoanei, peste drum vedem ceea ce este azi Inspectoratul Școlar, iar altădată era casa fiicelor lui Tzigara-Samurcaș, cel care a întemeiat Muzeul Țăranului Român. Putem să intrăm pe Alexandru Donici și să vedem și acolo niște case superbe, cu niște curți care comunică, fiecare dintre ele, și cu strada Maria Rosetti, o arteră foarte diferită ca dinamică. Și ajungem în capătul străzii Al. Donici, colț cu Vasile Lascăr, în dreptul primei farmacii din București, care păstrează inclusiv mobilierul original. Și ne putem uita prin vitrină și să vedem cum arăta o farmacie în anii 1920.

E un traseu foarte ofertant. Putem merge mai departe?

Putem merge mai departe în cartierul armenesc, care are propriul lui peisaj cultural și în care n-au locuit niciodată armeni. Armenii se aflau pe Calea Moșilor, dar aici era doar Biserica Armenească. Din cartier în cartier putem ajunge în Mântuleasa lui Eliade, pe care le găsim în literatura lui fantastică: Popa Soare, Negustori. Eliade este, de fapt, cel care transformă Bucureștiul într-un oraș mitic.

Alte zone interesante?

O zonă foarte frumoasă este zona cu străzi cu nume de capitală, Roma, Paris, Londra. Parcelarea Filipescu-Bonaparte, cum se numea pe vremuri, ne transmite clar cum ar fi arătat cartierele rezidențiale interbelice. Acele spații care exprimă cel mai bine conceptul de oraș-gradină de la începutul secolului 20.

 

Eveniment ARCEN, pe terasa unui bloc de birouri de pe bulevardul Magheru

Eveniment ARCEN, pe terasa unui bloc de birouri de pe bulevardul Magheru

 

Iar mai la sud?

Cotrocenii sunt poate zona cea mai bine conservată din București, o insulă în care și locuitorii sunt conștienți de valoarea zonei în care locuiesc. Ei simt spiritul locului. Strada Dr. Lister, strada Louis Pasteur, în Cotrocenii de Jos – pentru că se face o distincție între zona aceasta și Cotrocenii de Sus. Iar o altă zonă foarte semnificativă, spre nord, este Șoseaua Kiseleff, care poate fi numită Centru Istoric, chiar dacă este mai departe. Este un loc numit Dumbrava Bănesei, pentru că Pădurea Băneasa ajungea până în Piața Victoriei.

Faceți parte din generația celor născuți după 1989, a celor care n-au cunoscut comunismul. Este și generația celor care au plecat în mare parte din România.

Mă întreb, oare chiar n-am cunoscut comunismul? Cred că l-am cunoscut cumva, chiar n-am trăit în timpurile acelea. Era comunismul din viețile, din sufletele oamenilor. Da, sunt din generația celor care au ales masiv să plece. Eu am avut două șocuri în legătură cu asta. Primul a fost la 18 ani, când toți prietenii mei au plecat fie la Londra, fie la New York, și am trecut foarte greu prin șocul acela. Și s-a mai întâmplat o dată chiar anul acesta, când oameni cu care lucram, cu unii dintre ei eram și prieten bun, aleg să plece pentru că nu mai văd un viitor în acest spațiu. Eu am ales de fiecare dată să rămân.

A fost o alegere conștientă, nu o conjunctură?

A fost o alegere conștientă. Am rude la Montreal, iar în 2008, când toți prietenii mei au părăsit România, rudele m-au invitat să rămân în Canada. Am ales să nu rămân acolo. Eu am convingerea că suntem o generație care trebuie să ducă lucrurile mai departe. Sunt puține epoci în care e atâta libertate de a construi lucruri.

Și atunci, care să fie motivul principal pentru care mulți tineri pleacă din România?

Pleacă din România pentru că n-au perspectivă, mulți dintre ei. N-au sensul sacrificiului sau nu găsesc un sens în sacrificiul de a rămâne aici. E o alegere grea să rămâi aici: vei avea parte de multe lucruri care nu-ți convin. Și șansele să ne ratăm sunt destul de mari aici.

Să luăm drept exemplu ipotetic un tânăr din Pipera care este beneficiarul tuturor facilităților din turnul de sticlă în care își are biroul. În ce măsură mai poate el să aprecieze Bucureștiul vechi?

Dacă va fi expus la acest oraș, îl va aprecia. Ceea ce înseamnă că trebuie să se întâmple ceva în acest oraș cu inimi multiple. De asta credem noi în salvarea orașului prin intermediul culturii. Cultura este cea care conectează microcomunitățile și este și factor de dezvoltare. Dacă acest corporatist bea o bere într-un loc din vechiul București care arată bine, o clădire care a fost restaurată sau o curte care mai este încă intactă, tipul acesta de expunere îl va face să înțeleagă dimensiunile orașului pe care nu-l vede zi de zi.

Poate că acestui scop îi servește și desolemnizarea culturii. În sensul că poți consuma cultură și într-un mod relaxat, nu doar în spațiile și în formele consacrate.

Cultura e ceva foarte intim și personal. E un spațiu enorm de libertate și de plăcere personală.

La 30 de ani de la momentele din decembrie 1989, o expoziție a artistei Elena Murariu pune problema morții dintr-o perspectivă puternică: se poate muri în beneficiul altora, iar cel care moare astfel este eroul. Și se poate muri în numele Adevărului, iar protagonistul devine martir. Cum dialoghează martirul și eroul? Artista pune totul sub semnul iconic al bradului, în expoziția ”Brazii” de la Liceul ”Anastasia Popescu”.

Vernisaj

Expoziția Brazii a Elenei Murariu a fost vernisată luni 11 februarie la Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu. Au vorbit curatorul Dan Mircea Cipariu, directoarea liceului, Mona Șerbănescu, părintele Gheorghe Holbea și autoarea, la care s-a adăugat ca invitat special Ana Blandiana. Au fost de față iubitori de artă creștină și cunoscători ai operei Elenei Murariu, scriitori și jurnaliști, elevi și părinți de la Liceul Anastasia Popescu.

Brazii_5

Expoziția: eroii

Lucrările sunt așezate în expoziție după o rânduială artistico-teologică evidentă și care te provoacă la descoperiri. Sunt două abordări: martirii sunt Brâncovenii, iar eroii sunt românii căzuți în decembrie 1989 pentru recucerirea libertății. Elena Murariu a așezat chipurile eroilor sub forma fotografiei funerare, binecunoscutul model imprimat în ceramică de pe crucile de mormânt, cu ramă aurie. Rama aurie a chipurilor, ornament obișnuit pe morminte, devine aici semnificativ: este forma prin care eroii capătă aureolă de sfinți. Și, deși sacrificiul lor nu este recunoscut drept martiraj în sensul genuin religios, totuși alăturarea lor cu icoanele este perfect coerentă. De altfel, eroii sunt considerați în Biserica Ortodoxă drept mucenici într-un sens larg – în înțelesul în care moartea lor este în beneficiul celorlalți.

Brazii_9

Expoziția: martirii

Martirii Elenei Murariu sunt Brâncovenii. Artista le-a dedicat mai multe expoziții, propunându-i ca familie și ca individualități, așa cum face și aici. Chipurile tinerilor fii ai lui Constantin Brâncoveanu sunt mature și în același timp firave. Iar suportul reprezentărilor iconografice este lemnul cioplit în forme verticale, sub tematica generală a bradului. Martirii sunt prezenți în expoziție ca parte distinctă, organizată într-o sală diferită de cea a eroilor. Iar vizitatorul este provocat să treacă printre piesele verticale și să le observe dialogul.

Brazii_1

Brazii veșnic verzi

Înțelesul simbolic al bradului este evident, dar artista a mers mai departe de zona simbolică: a adus în expoziție brazi tăiați, deja ofiliți sau aproape uscați. Între ei, descoperi surprins brazi verzi, în ghiveci, care secționează un segment vizual care poate deveni dezolant. Moartea și viața, durerea și speranța se întâlnesc și se completează în acest fel.

Brazii_7

Brazii copiilor

Elevii Liceului Anastasia Popescu au fost invitați să se exprime ca artiști și să pună pe hârtie desenele lor care au drept temă același brad nemuritor. Sunt deci puse alături lucrările naive și spontane ale copiilor cu operele Elenei Murariu, adesea lucrate cu finețea miniaturistului.

Brazii_8

Cine este Mihail Kogălniceanu: student conștiincios și cercetător pasionat, revoluționar și premier, mare proprietar de pământuri și colecționar pătimaș de artă. Iată câteva detalii ale uimitoarei lui vieți.

Biografie:

Născut în Iași, din părinți basarabeni. Strămoșii mamei sale erau genovezi. A fost primul dintre cei 10 frați. A locuit în Iași, la Paris, la Berlin și la București. S-a născut în 1817 la Iași și a murit în Franța, în 1891.

Studii:

Face studii universitare în Franța, apoi este nevoit să se mute în Berlin. Motivul mutării: Regulamentul Organic proclamat în 1934 la Iași susținea că tinerii care studiază în Franța sunt expuși ”ideilor rebele”.

Operă:

Primele lucrări, scrise în jurul vârstei de 20 de ani: ”Studii istorice, creștine și morale”; un studiu despre romi; ”Istoria Valahiei, a Moldaviei și a valahilor transdunăreni”. Opera sa de maturitate este foarte bogată, dar a fost evident subordonată activității publice.

Cultural:

A înființat mai multe publicații, cum ar fi Dacia Literară și Arhiva Românească. Două dintre ele au fost interzise de domnitorul Mihai Sturdza, fiind considerate prea revoluționare.

A fost directorul Teatrului Național din Iași.

A influențat puternic oamenii de cultură din timpul său prin faptul că susținea descoperirea și cultivarea specificului național al culturii române. Ideea centrală: traducerile sunt necesare, dar avem nevoie de operă originală românească.

A fost membru și apoi președinte al Academiei Române.

Originalitate:

Kogălniceanu a susținut că a fost primul care a folosit în limba franceză termenul român în locul termenilor consacrați până atunci, adică valah sau moldovean. Iorga spune că lui Kogălniceanu i se datorează generalizarea acestui termen.

Revoluționar:

Kogălniceanu a fost probabil cel mai vocal promotor al ideilor revoluționare de la 1848. Stă mult prin Europa de Vest, iar atunci când se întoarce este arestat pentru scurt timp. Apoi în Paris face parte din cercuri formale și informale de ideologi ai schimbării. După declanșarea revoluțiilor europene, este obligat să fugă în exil în Bucovina austriacă. Aici scrie un proiect de constituție a Moldovei, în care cere drepturi civile și mai ales unirea Moldovei cu Țara Românească.

După ce Revoluția se încheie, iar domnitorul este schimbat, Kogălniceanu revine la Iași și ocupă funcții în administrația centrală. Contribuie la legislația pentru abolirea robiei.

Unionist:

Devine figura cea mai proeminentă din Partida Națională, grupul de oameni politici care susțineau unirea cu Țara Românească. Într-o conjunctură internă și externă care s-a dovedit a fi providențială, a reușit să impună alegerea lui Cuza ca domnitor al Moldovei și să promoveze alegerea lui și la București, având drept rezultat final unirea celor două Principate.

Prim-ministru:

Pe durata domniei lui Cuza, Kogălniceanu a fost de mai multe ori șeful cabinetului de miniștri. Lui i se atribuie un rol important în secularizarea averilor mănăstirești. Și, de asemenea, a fost unul dintre promotorii reformei agrare ale lui Cuza și partenerul acestuia în impunerea schimbărilor radicale din justiție, comerț și educație.

Ministru de Externe:

În anii 1877-1878, pe durata Războiului ruso-turc, este ministru de Externe. În această calitate s-a dovedit decisiv în dobândirea independenței de stat a României.

Avere și notorietate:

A fost unul dintre cei mai mari proprietari de pământ din România. S-a ocupat îndreaproape de repopularea provinciei Dobrogea, după revenirea acesteia la teritoriul românesc, în 1878. Drept recunoaștere a rolului său, mai multe localități dobrogene îi poartă numele. A fost cel mai mare colecționar de artă al vremii sale. Pinacoteca sa a fost vândută la o casă de licitații din Koln, după ce guvernul român a refuzat să o cumpere.

M-am întrebat adesea: cum mai poți să-ți iubești azi țara? Și în ce termeni este decent să exprimi asta?

Acum, la aproape două luni dupa aniversarea Centenarului, după ce au fost epuizate toate festivismele și oportunismele, acum este un moment bun în care să ne gândim la România. Fără efuziuni neacoperite de realitate, fără entuziasme nesustenabile, fără rușine și fără emfază. Așadar, cum ne iubim țara? Sau: ne mai iubim oare țara?

 

Iată trei direcții în care ideea de a iubi România prinde contur:

  1. Îți iubești țara în momentul în care știi titlul a cel puțin două-trei lucrări ale lui Enescu (în afară de Rapsodii, desigur). În momentul în care știi despre ce sunt și câte sunt celelalte Scrisori ale lui Eminescu, nu doar a treia. În momentul în care știi când să spui care și când pe care. În momentul în care știi care sunt măcar trei oameni de cultură români din secolul 20 care au fost celebri în întreaga lume. Știm sau intuim că, dacă este admirabilă, România este admirabilă prin spiritul ei, că de economie, fotbal, politică, mediu, turism, ce să mai vorbim! Dar unde este spiritul României, în ce concentrări umane și sub ce forme este el de găsit? Și daca nu ne cunoaștem geniile, dacă nu ne vorbim bine și cu eleganță limba, cum vom putea prezenta vreodată cuiva spiritul românesc?
  1. Să-ți iubești țara este posibil și de la distanță. Ba chiar e mai ușor. Iubești mai ușor România atunci când nu te scufunzi în ambuteiajele ei, când nu trebuie să-i respiri aerul urban excesiv poluat, când nu tremuri în casă din cauză că administrația nu a schimbat la timp niște conducte. Când nu trebuie să-ți atingi limitele răbdării în ambulatoriul spitalului de urgență în care nu sunt niciodată scaune destule, cu atât mai puțin medici sau antibiotice. E dureros să pleci din țară, dar adesea e insuportabil să stai în țară.    

        Răul este invadator și dominator, iar binele pare a rata mereu startul

  1. Să iubești România e mai ușor atunci când ai memorie bună. Atunci când nu uiți că ea a fost motivul pentru care ți-a murit fratele bunicului pe front. Când îți aduci aminte că cineva din sângele tău, din familia ta, a murit neștiut de nimeni pe vreun câmp, în Război. Nu poți, dacă ai mintea întreagă, sa ignori ceva ce s-a plătit cu sânge. Iar sângele scurs sfințește pământul care l-a absorbit. Cum ai mai putea vinde pământul acela vreodată? Cum l-ai mai putea uita?

Să iubești România nu e treabă simplă. Îți cere un pic de efort, te provoacă să te uiți în jur cu atenție și cu respect. La 101 ani, România e un loc cu multe bune și cu multe rele. Deși nu e mai mult ca în alte părți, răul ne copleșește pentru că știe să fie dominator, iar în cursa clipei binele pierde mereu startul, nu dă buzna peste noi în casă. Ca să ajungi să-l cunoști, trebuie să-l cauți, iar pentru că nu te invadează poți avea ispita de a crede că el nu mai există. Dar când îl găsești, binele României este viu și este de-ajuns. De-ajuns ca să mai crezi în țara asta și de-ajuns ca să poți trăi în ea.


Grigore Moisil, întemeietorul informaticii românești

18 februarie 2019 |
Pentru genialul Moisil, matematica este principiul de bază a tot ceea ce există și preocuparea esențială a celui care vrea să cunoască. Crezul lui: matematica nu este o știință obositoare, ci este începutul gândirii.   Biografie: S-a născut...



Schiță de portret: Mihail Kogălniceanu

7 februarie 2019 |
Cine este Mihail Kogălniceanu: student conștiincios și cercetător pasionat, revoluționar și premier, mare proprietar de pământuri și colecționar pătimaș de artă. Iată câteva detalii ale uimitoarei lui vieți. Biografie: Născut în Iași, din...

Cum să iubești România. Trei posibilități

29 ianuarie 2019 |
M-am întrebat adesea: cum mai poți să-ți iubești azi țara? Și în ce termeni este decent să exprimi asta? Acum, la aproape două luni dupa aniversarea Centenarului, după ce au fost epuizate toate festivismele și oportunismele, acum este un moment bun în...