În calendarul ortodox, ziua de 30 noiembrie este atât o sărbătoare religioasă, cât și un reper cultural, un moment în care memoria spirituală a unui popor întâlnește istoria primilor misionari creștini. Sfântul Andrei, „Cel Întâi Chemat”, este pentru români nu doar un apostol, ci o prezență fondatoare.

În fiecare an, la final de noiembrie, românii privesc spre una dintre figurile cardinale ale creștinismului timpuriu: Sfântul Apostol Andrei. Legat, prin tradiție, de începuturile credinței pe pământul strămoșilor noștri, el se află la confluența dintre istorie, legendă și devoțiune. Numele lui se regăsește în rugăciuni, în biserici, în tradiții populare, în identitatea spirituală a comunităților românești.

Pentru mulți credincioși, această zi nu reprezintă doar o sărbătoare, ci o reafirmare a continuității: de la creștinismul incipient al secolului I până la spiritualitatea ortodoxă de astăzi. În spatele fiecărei icoane a Sfântului Andrei se află ideea unui început: al credinței, al unei moșteniri, al unei lumi care a prins contur odată cu trecerea Apostolului prin ținuturile geto-dacilor.

Un apostol al începuturilor

Sfântul Andrei este numit „Cel Întâi Chemat” pentru că a fost primul dintre ucenicii care au răspuns chemării lui Hristos. Această prioritate simbolică nu este doar o informație istorică, ci un element esențial al felului în care Biserica îl privește: Andrei este prototipul misionarului, al celui care primește vestea și o duce mai departe.

Conform tradiției, misiunea sa s-a extins până în Sciția Minor, teritoriul Dobrogei de astăzi. Aici, apostolul ar fi predicat, ar fi botezat și ar fi plantat primele semințe ale credinței în rândul populațiilor locale. De aceea, pentru români, el nu este doar un sfânt protector – este întemeietorul spiritual al comunităților creștine de pe teritoriul nostru.

Legătura Sfântului Andrei cu Dobrogea este înconjurată de un amestec subtil de documentare istorică și tradiție orală. În acest ținut, se păstrează până astăzi locuri și povești care evocă trecerea apostolului. Cea mai cunoscută este Peștera Sfântului Andrei, un spațiu care a devenit, în ultimele decenii, un centru de pelerinaj. Amintirea predicii sale în acest locuri rezonă în memoria liturgică, dar și în identitatea locală: Dobrogea rămânea un punct de origine al creștinismului românesc.

Deși este ocrotitorul României, Sfântul Andrei are o amploare universală – este apreciat în Bisericile din Orient și Occident, fiind protectorul Scoției, Greciei și Rusiei. Această răspândire a cultului său arată impactul extraordinar pe care l-au avut primii ucenici ai lui Hristos în întreaga lume. În iconografie, Sfântul Andrei este reprezentat adesea cu Evanghelia în mână și cu o cruce în formă de X, crucea pe care tradiția spune că a fost martirizat. Imaginea lui este aceea a unui apostol misionar, pașnic, devotat, în esență un om al începuturilor.

Tradiții și credințe populare de Sfântul Andrei

Printre cele mai cunoscute obiceiuri se numără:

• Semințele viitorului – tinerii puneau grâu la încolțit în ajunul sărbătorii, iar viteza și frumusețea firului le indicau norocul și prosperitatea din anul ce urma. Obiceiul s-a păstrat până astăzi.
• Noaptea străjerilor – în imaginarul popular, noaptea Sfântului Andrei este liminală, o trecere între lumile vizibile și invizibile. Oamenii aprindeau lumini, ungeau porțile cu usturoi și păstrau obiecte de protecție. Este una dintre puținele ocazii în care tradiția creștină conviețuiește cu forme de mitologie rurală.
• Ocrotitor al familiei și al celor aflați în încercări – în multe zone, Sfântul Andrei este invocat pentru cei bolnavi, pentru călători și pentru cei plecați departe. Imaginea lui rămâne una blândă, protectoare, iar rugăciunile se îndreaptă adesea către el ca mijlocitor.

Un reper al identității spirituale românești

Pentru ortodocșii din România, sărbătoarea Sfântului Andrei nu este doar o comemorare. Este o reafirmare a rădăcinilor. Prin el, creștinismul devine o tradiție mai veche decât națiunea însăși. De aceea, sărbătoarea lui este și un exercițiu al memoriei, o aducere aminte că identitatea spirituală nu se construiește într-o singură epocă, ci este rezultatul unui traseu lung, în care apostolii, martirii și credincioșii de rând și-au lăsat amprenta.

Sfântul Andrei ocupă un loc unic în viața spirituală și culturală a românilor – este un martor al începuturilor și ocrotitor al prezentului. Între tradițiile populare, memoria apostolică și preocupările contemporane pentru rădăcinile noastre spirituale, sărbătoarea din 30 noiembrie devine un moment de reflecție asupra propiei identități. Prin figura sa luminoasă, descoperim nu doar istoria unui sfânt, ci istoria unei credințe care a însoțit poporul român vreme de două milenii.

Sursă foto: ziare.com, doxologia.ro

Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, mitologia chineză mustea de zeități, eroi, strămoși și dragoni. În 1685, apar primele comunități ortodoxe formate din ruși siberieni. Încet, dar sigur, noua credință începe să prindă rădăcini, iar la Beijing se ridică prima biserică. Un moment de cotitură apare în anul 1900, Miliția Ihetuană declanșează răscoala boxerilor. La început pașnici, apoi tot mai virulenți, boxerii fac prăpăd și decapitează dint-un foc 70 de chinezi ortodocși în frunte cu familia preotului Mitrofan.    

Creștinismul în țara dragonilor

Taoismul și confucianismul, pecetluiseră viața religioasă a Chinei. Peisajul politeist, nu suporta concurență. Cu toate acestea, creștinismul își face apariția timid în anul 635, prin strădaniile unei misiuni a Bisericii Asiriene de Răsărit. Mult mai târziu, pe la 1685, Împăratul Kangxi, afiliază Chinei un număr mare de locuitori din orașele rusești aflate la graniță. Ortodoxia începe să se facă simțită. În prima fază, contextul social era de partea creștinilor, care au reușit să ridice o biserică la Beijing. Timpul se scurge, iar după un secol și jumătate comunitatea ortodocșilor rămâne o rămășiță. În 1860, nu erau mai mult de 200 de creștini pe întreg teritoriul Beijingului.

Tabăra misiunii ortodoxe ruse din Beijing

Biserica Ortodoxă Rusă nu a fost descurajată de numărul mic de adepți. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ocârmuirea bisericească decide să desfășoare o evanghelizare mai organizată. Sunt aleși cei mai buni clerici și trimiși în inima Beijingului. Slujbele încep să fie traduse în limba chineză, iar taberele misionarilor împânzesc orașul.

Mitrofan, primul preot chinez

Pe 10 decembrie 1855, vine pe lume Yang Ji, viitorul părinte Mitrofan. Nici nu apucă să îndruge primele cuvinte că își pierde tatăl. Puștiul este crescut cu mari sacrificii de către bunică și mamă. La acea vreme, șeful misiunii era arhimandritul Paladie, care îl luase în vizor pe tânărul Yang. Prelatul simțise o sclipire, așa că a pus un profesor să se ocupe de formarea lui. Învață repede, iar la nici douăzeci de ani, primește postul de catehet. Era doar prima fază, pentru că Paladie visa să scotă un viitor preot. Yang se socotește nevrednic pentru acest rang și se opune.

În 1882, părintele Mitrofan (rândul doi, al șaselea din stânga) participă la Consiliul Clericilor

Arhimandritul Flavian preia ștafeta și face noi presiuni, în urma cărora are câștig de cauză. La 25 de ani, Yang Ji este uns preot de către episcopul Nicolae al Japoniei. Era pe deplin conștient că drumul pe care a plecat nu va fi deloc ușor. Nu stă prea mult pe gânduri și purcede la traducerea cărților bisericești. A fost căsătorit cu Tatiana, care i-a dăruit trei copii.

Cronica unei crime în masă

La sfârșitul secolului XIX-lea, politica economică a Chinei, era la cheremul Japoniei și al țărilor occidentale. Rușinea era prea mare, așa că o mare parte a populației se organizează în asociații revoluționare precum, Societatea pumnilor drepţi şi armonioşi sau Societatea armoniei juste. De aici și numele de boxeri pe care englezii l-au dat hoardelor barbare. Inițial s-au manifestat pașnic, construiau lăcașuri cu scopul de a aduce jertfe diferitelor zeități. Problemele încep în momentul în care Împărăteasa Țîsi poruncește forțelor armate să intervină în taberele răsculaților. Boxerii o iau razna și încep să atace misiunile evanghelice, distrug locuințele diplomaților străini, devastează ambasade și biserici.

Într-o seară de iunie a lui 1900, incendiază tabăra misionarilor ruși. Biblioteca, arhiva, veșminte preoțești sunt făcute scrum, nu mai rămâne nimic în picioare. Părintele Mitrofan și alte șaptezeci de suflete se adăpostesc de furia tiranilor. La un moment dat se aud strigăte, sunt înconjurați. De frica morții, cei mai voinici o rup la fugă unde văd cu ochii, în urmă rămân femeile și copiii. Încep să îi tortureze fără milă. Primul pe listă este Mitrofan, boxerii îi străpung pieptul și-l lasă lat sub un curmal. Soția și doi dintre copii sunt decapitați pe loc în uralele călăilor. Soarta lui Ioan, cel de-al treilea, avea să fie mult mai cruntă. Pruncul avea doar opt ani când i-au ciopârțit umerii, nasul, urechile și degetele de la picioare. După, l-au aruncat în drum, unde la puțină vreme și-a dat ultima suflare.

Situația în zilele noastre

Pe 14 august 1900, răscoala boxerilor a fost înfrântă definitiv de trupe militare formate din japonezi, europeni și americani. Doi ani mai târziu, în China existau 32 de biserici ortodoxe și aproape 6000 de credincioși. După măcel, trupul părintelui Mitrofan și al celorlalți martiri au fost așezate la temelia unei biserici zidite în memoria lor. În 1903, mărturisitorii au fost înscriși în calendarul creștin, cu prăznuire pe 11 iunie.

Biserica ridicată în cinstea martirilor chinezi

Sfios, biserica și-a reluat activitatea. Au fost ridicate școli și orfelinate, dar nu a mai fost ca înainte. Astăzi, în China sunt recunoscute cinci comunități religioase, dar ortodocșii nu-s printre ele. Singurul loc în care biserica se poate manifesta liber este în regiunea autonomă Hong Kong, unde există Mitropolia Ortodoxă de Hong Kong și a Asiei de Sud-Est.