Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Porniți cu înțelegere, chiar și atunci când nu înțelegeți nimic!

Iată un secret simplu care te va ajuta în tot ceea ce faci cu adolescentul tău. Indiferent cât de greu ar fi, încearcă să începi toate interacțiunile cu copilul tău cu înțelegere, chiar dacă nu ești pe deplin de acord sau chiar nu înțelegi destul de clar despre ceea ce vorbește cu tine.

Iată un exemplu des întâlnit: îți găsești fiul online, pe chat, cu prietenii ei când ar trebui să-și facă temele. Te înnebunește acest lucru pentru că te gândești: „Abia se descurcă la școală, mâine are test la fizică și un proiect de predat la geografie și nu pare să-i pese sau să înțeleagă că trebuie să-și facă temele”.

Adolescentul tău, pe de altă parte, se gândește: „Trebuie să intru online și să vorbesc cu Dan. Dacă nu ne împăcăm după cearta pe care am avut-o astăzi pe hol, toate clasa va fi mâine împotriva mea.”

Tu ai dreptate. Și fiul tău are dreptate.

Tu și copilul tău trăiți în două realități diferite. Întrebați-vă copilul, sincer, de ce vorbește. Încercați să înțelegeți realitatea lui, chiar dacă nu o înțelegeți complet. După ce știi ce se întâmplă, încearcă să spui:

„Înțeleg cât de greu este pentru tine când te cerți cu unul dintre prietenii tăi. De asemenea, știu că trebuie să treci acest test mâine. Temele școlare sunt treaba ta și este responsabilitatea ta să le faci cât mai bine posibil. Să ne așezăm și să ne gândim la o modalitate bună de a-ți gestiona timpul în seara asta. Sunt aici dacă vrei să vorbim sau să te ajut cumva.”

Încercați să nu spuneți „înțeleg, dar…”, ceea ce pur și simplu va descalifica ceea ce tocmai ați spus. Să nu uităm că acest cuvânt mic, ,,dar” este o gumă de șters perfectă ce anulează ceea ce am dăruit mai devreme. Începeți prin a arăta înțelegere și încercați să vă puneți mai întâi în papucii copilului înainte de a-i spune ce ar fi bine să schimbe.

Cumva, acest lucru tinde să deschidă urechile preadolescenților și adolescenților. În loc să simtă că trebuie să se apere de tine, ei de fapt ascultă.

Nu vă emoționați prea tare și nu o luați personal

Emoția este inamicul tău atunci când încerci să faci legătura cu adolescentul tău. Amintește-ți că ceea ce spune și face el nu este o reflecție asupra ta. S-ar putea să nu-ți placă cum se comportă – sau chiar cum gândește – dar ține-ți emoțiile departe de asta, chiar dacă comportamentul lui te afectează.

Nu spun că este un lucru ușor de făcut. Este greu, dar este foarte, foarte eficient și este o abilitate pe care o poți învăța la fel ca oricare alta. Ce ar fi dacă ai repeta: „Aceasta este doar meseria de a fi părinte. Nu este personal.”

Când putem să ne gândim așa, nu există niciun motiv să fii supărat pe copilul tău pentru că este el însuși. Poate că face o alegere proastă, dar poate că nu este capabil, acum și aici, pentru a face una mai bună. Poate îi lipsesc încă instrumentele. Sau poate le are și nu știe să le folosească. Așadar, treaba ta este să-l ajuți și să-l ghidezi spre alegeri mai bune, astfel încât să poată, la rândul său, să dezvolte abilități mai bune de rezolvare a situațiilor.

Încercarea de a te concentra doar pe meseria ta ca părinte, te va ajuta să fii mai puțin emoțional. Când te simți frustrat, amintește-ți, nu o lua personal. Inițial, copilul tău nu te va plăcea când stabilești limite. Cui îi plac limitele și îngrădirile? Spuneți-vă că aceasta este pur și simplu o situație de rezolvat și face parte din treaba ta de părinte.

Pune întrebări sincere… Întrebări care nu urmăresc nimic ascuns

Cere-i adolescentului tău ideile lui și colaborează.. Lasă-l să vadă că tu crezi în el și că nu ești supărat pe el. Când îl lași să vadă că ai încredere în abilitățile lui și că are spațiu să rezolve singur lucrurile, vei începe să-ți dezvolți adevărata încredere în el.

Nu puneți întrebări anume care vă pun copilul în defensivă. Întrebări precum „De ce nu te poți trezi la timp? Iar nu o faci deși ai promis? Iar??? Ce e în neregulă cu tine?” , duc doar la conflict, nu la rezolvare. În schimb, încercați să deschideți o conversație cu: ,,Malvina, ai vreo idee despre cum te-ai putea trezi la timp?”

Dacă spune că nu știe, oferă câteva alternative și întreabă care dintre ele i s-ar potrivi. Spune-i adolescentului tău că toate aceste situații e musai să fie rezolvate. Oferă-i ocazia, oferă-i oportunitatea de a-și rezolva propriile probleme.

Asigurați-vă că îi spuneți că sunteți acolo pentru a-l ajuta să găsească soluții, pentru a se consulta cu el.

O! Și, desigur, lăsați-l să se ocupe de consecințele naturale ale comportamentelor sale. A fi stăpânul situației date înseamnă a fi stăpânul consecințelor.

Scopul tău final este să-ți ajuți copilul să gândească singur. Gândirea pentru sine îl va ajuta, la rândul său, să simtă că are un anumit control asupra lumii lui.

Ascultă deschis ceea ce spune și roagă-l să se gândească critic la fiecare alegere. Care ar fi consecințele firești ale fiecărei alegeri și cum s-ar simți în a face față acestei alegeri?

Fii lângă fiul tău, fii lângă fiica ta. Ei nu cer asta sau chiar dau de înțeles contrariul. Totuși, au mare nevoie de tine!

(va urma)

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea II-a

Părea că Mariei i-a reușit tare bine treaba cu părințeala. Fetele erau la ,,cel mai bun liceu” și ,,exact la facultatea dorită”, de acum.

Mereu era la unison cu tatăl fetelor, ei doi transmiteau la fel ce era de transmis către copii.

Toate acestea îi făceau să se poarte cumva anume în grupul de prieteni: dădeau mereu sfaturi (uneori necerute, e adevărat), combăteau orice idee ce era diferită de a lor, și începeau formulările cu ,,uite cum se face, uite cum am făcut eu, uite cum este bine”.

Există lucruri universal valabile?

Există oare formule sigure și absolute de ,,crescut copiii”?

Ceea ce este valabil pentru o familie sau pentru un copil anume se poate lucra oricând și cu oricine?

Fiecare copil este unic.

Fiecare familie are un spațiu irepetabil, cu valori, reguli, obiceiuri de viață, mod de abordare, sentimente și idei anume.

Desigur, există valori universale și atitudini ce este bine a fi înflorite pentru binele fiecărui copil.

În general, părinții nu sunt neapărat flexibili unii cu ceilalți.

Tendința celor ce li se închegă lucrurile este să devină siguri că modul lor de a aborda tehnicile de parentaj este cel mai bun din lume și trebuie luat ca un calup, ca o rețetă de netăgăduit.

Cum e sufletul părinților?

În sufletul părinților ce caută iar și iar soluții externe se strecoară mereu îndoiala. Dau tot ce trebuie? Sunt? Pot? Dacă fac așa, va fi mai bine? Dacă voi urma acest sfat, voi avea rezultate?

Înainte de orice, este bine să îți simți fiul și fiica. Să înveți să îți asculți copilul, cu urechea cea fină, cu inima, să asculți ce e dincolo de cuvânt, de plâns, de lamentare, de ignoranță, de rebeliune, de negare, de opoziție, de bravare.

Ceea ce este înăuntru, uneori închis și încapsulat, nu este neapărat ceea ce se încheagă în cuvinte.

Este important să avem răbdare până ce deschidem capsula ce ține în sine lucruri nespuse pentru că poate nu a fost momentul potrivit sau pentru că poate nu a fost contextul cel bun.

Fiecare copil este bine să se simtă în siguranță atunci când vorbește și se deschide, are nevoie de validare și acceptare.

Copiii vor fi parte din ceea ce suntem noi azi

Ceea ce facem îl învață și îl modelează pe fiul nostru. Ceea ce spunem sensibilizează cel mai mult interiorul fiicei noastre. Contează cum privim, cum zâmbim, cum ne luminăm la față, cum admirăm, cum dăruim, cum validăm, cum onorăm, cum respectăm, cum tolerăm, cum arătăm empatie și compasiune.

Când crezi că doar Maria are adevărul absolut (în buzunarul de la piept), să știi că te înșeli. Este bine să ascultăm (și, da, să admirăm), însă este foarte important să trecem prin filtrul propriu tot ceea ce aflăm că funcționează perfect la alții și fără doar și poate rezolvă toate neajunsurile relaționării părinte-copil. Ascultă-ți instinctul tău de părinte, luptă-te să lași glasul său să fie auzit, împletește mereu doar fire pe care le simți potrivite și prielnice creșterii copiilor tăi, relației ce vă definește și vă împlinește!

La 16 ani Cristian fusese în ultima vacanță la bunici. Vacanță din aceea grozavă, cu povești seara, în țârâit de greieri și fâlfâit de porumbei ce-și căutau locul în porumbar. Vacanță cu muzică de stele și un Car Mare ce se răsfăța pe cerul îndestulat.

O seară anume îi venea în minte. O seară mai altfel decât toate. Bunicul îl luase lângă el, cu blândețe și îi dăruise cele mai grozave sfaturi, cele mai profunde cuvinte. Cu dragoste și nădejde că va planta bine cuvintele-semințe.

-Știi, bunicule, mai devreme sau mai târziu se deschid uși în viață. Și afară lumina soarelui strălucește sau peste tot e numai negură. Vezi tu, atunci sunt cele mai delicate momente: viața ta te adâncește și îți pune poveri mari pe umeri. Dragul bunicului, așa să fie oare? Ce scornește viața? Uneori ne dezamăgește doar ca să vedem realitatea așa cum este ea și să nu ne mai jucăm cu iluzii. Alteori sfărâmă tot ce e în plus și supărarea noastră e nesemnificativă pentru că în final rămâne doar ce este cu adevărat important. Viața îți scoate în cale încercări și te pune în mișcare până ce reușești să accepți ceea ce nu se poate schimba. Și să știi (mie mi s-a întâmplat!) viața îți poate trimite cei mai ciudați oameni din lume pentru a te vindeca. Oameni pe care nu îi puteai vedea drept cei ce arată buna cale! Viața îți dă ghiont cu cotul pentru a te opri să te mai uiți în afară cu jind și pentru a te ajuta să privești înăuntru cu atenție și admirație.

Nepotul ascultă atent și tot ce spune bunicul îi atrage toată atenția și nici că-l lasă să plece de pe loc.

-Să nu uiți, dragul moșului, că viața vine spre tine cu putere și te împinge la mal până când chiar îți dai seama că este timpul să nu mai lupți contra râului tumultuos; este timpul să lași apa purificatoare să curgă prin tine, să te prefaci în zăgaz deschis ce primește cu înțelepciune.

Sunt momente în care viața te muncește și te scutură până când poți elimina singur frica știind că iubirea și credința sunt ceva-ul ce nu te lasă nicicând la greu, dragul bunicului!

Uneori viața lovește cu forță și creează în tine exact atâtea bucăți câte sunt necesare pentru ca lumina să poată să te pătrundă pe deplin. Să nu îți fie teamă de asta!

Viața poate să transmită ba șoptit, ba urlat același mesaj, de zeci de ori, până ce tu vei fi dispus să auzi și să asculți.

Când ai nevoie să zbori, o să fii dezlegat de rădăcini; dar nu le vei uita nicicând. Viața dă ușor și greu, frumos și urât, dă material și spiritual: dă tot ce trebuie pentru a te ajuta pe tine să evoluezi.

Uneori nu îți dă ce vrei- (râde bunicul) -îți dă ce știe că îți trebuie pentru a te înălța. Viața poate alege ca în loc de cântatul cocoșului să aducă un fulger pe post de ceas deșteptător.

Nepotul are 16 ani. Și se simte mai înțelept și iubit, simte că i se poartă de grijă, simte că știe să primească darul zilei de azi. Bunicul l-a învățat că fiecare zi din viață ascunde o comoară!

,,-Eugen este mereu nesigur pe el, mărturisește mama lui. Ezită, pare că nu poate ajunge la nicio concluzie dacă nu verifică totul cu mine. Oh, ce să fac?”

Mama lui Eugen se frământă. Și ca ea sunt mulți părinți. Ce pot face părinții copiilor nesiguri pe ei înșiși?

Un gând bun ar fi să descopere sursa nesiguranței copilului

Din vreme în vreme, copiii își pierd încrederea în ei în urma unui eșec, în urma unui act de respingere socială, ca urmare a bullying-ului sau cyberbulling-ului sau în urma cuvintelor părinților sau profesorilor, umplute cu critică nemotivată. Glumele nepotrivite, ce ridiculizează, ironizează (indiferent de intenția inițială) au ca urmare sentimentul de nesiguranță în copil. Pot afirma cu tărie că acei copii ce își simt părinții aproape, cu sprijin afectiv dăruit la timp, se descurcă în viața de zi cu zi, își rezolva singuri situațiile, își asumă riscuri.

Cum ar fi dacă părinții și-ar analiza propria lor nesiguranță?

Și părinții au nesiguranța strecurată în suflet deseori!

Se îndoiesc de ei ca părinți, se îndoiesc profesional, se îndoiesc gândindu-se la actualele vremuri tulburi, la siguranța zilei de mâine.

Este foarte important ca părinții să acorde importanță felului în care ei vorbesc despre ei înșiși: dacă se critică-desigur, copiii se vor critica, dacă se blamează-desigur, copiii se vor blama, dacă ,,își plâng soarta”-desigur, copiii vor învăța să facă aidoma. Copiii pășesc în urmele lăsate pe pământ de părinții lor. Să nu uităm asta!

Încrederea țâșnește când pasiunile înfloresc!

Cum ar putea avea încredere în sine un copil care nu strălucește în diferite domenii însă este comparat cu ceilalți exact în această zonă gri pentru el? Un copil nesigur pe el însuși va intra în clasa fiind sigur că nu va ști lecția, că nu se va descurca la testare. Este dificil ca un copil să aibă încredere când este este pus în situația de a își asuma provocări în zone care nu îl interesează sau pentru care nu are neapărat aptitudini. Vom încuraja desigur dobândirea culturii generale însă vom privi copilul prin lucrurile în care excelează și nu prin cele în care excelează mai puțin.

Părintele este potrivit să arate mereu aprecierea pentru calitățile fiului sau fiicei sale și să îl accepte sau să o accepte așa cum este.

Părinții sunt persoanele care pot oferi cel mai ușor copiilor acceptarea; aceasta le va da celor mici energia de a evolua și de a-și depăși granițele ce limitează. Părinții își vor susține copiii să se pregătească pentru situațiile noi cu care se pot confrunta, îi vor încuraja să încerce lucruri noi, le vor spune că nu e musai să se simtă curajoși de fiecare dată când ineditul bate la ușă. Le vor spune iar și iar că și curajul emoțional e tot curaj, că fiecare pas mic e de lăudat și apreciat.

Cu multă răbdare și cu sfaturi bune ,,în rucsac”, mama lui Eugen și-a păstorit fiul zi de zi. A fost acolo să asculte, să spună povești auzite sau trăite ce se potriveau momentului, a fost acolo să vadă evoluție și ratare, a fost acolo să amintească faptul că mâine este o altă zi, a fost acolo să spună că învățăm din fiecare experiență, oricum ar fi ea. Și s-a bucurat tare când fiul ei a rostit răspicat într-o bună zi:

,,-Stai liniștită! Chiar am încredere în mine, știu că voi reuși!”

Părinții lui Mihai, care este azi un adolescent efervescent, și-au dat seama foarte devreme că fiul lor este foarte sincer când îi place ceva. Și la fel de sincer când nu îi place ceva. Au realizat, desigur, că pe lângă universul școlii, care uneori nu este deloc ,,de poveste”, există și universul familiei, și tot ceea ce învață copiii acasă are un impact major, grozav, asupra motivației pe care copiii o arată față de ceea ce școala dezvăluie.

Adolescenții, în special, este potrivit să fie eliberați de rutine trenante, obositoare; ei au nevoie de modele dinamice care să le permită animarea interioară prin stimularea imaginației bogate și energizante.

De ce să nu adăugăm, ca părinți, presiune în procesul de învățare

Când ești părinte, este bine să nu adaugi presiune asupra copilului tău să învețe. Școala face deja acest lucru! Copiii, de obicei, ascultă cu atenție și fac totul pentru a te mulțumi, pentru a nu te dezamăgi, pe tine, părintele; acest lucru se va pierde cumva în anii de adolescență. Pubertatea vine la pachet cu o mulțime de schimbări. Ca părinte, cel mai potrivit lucru când vine vorba despre învățare, este modul în care reacționezi și felul în care luminezi conceptul de educație în ochii copilului tău, încă din fragedă pruncie.

Activitățile extrașcolare vor fi mereu sprijinite

În special în anii adolescenței este vital să îți sprijini fiul sau fiica în activitățile extrașcolare care îl interesează. Poate acest lucru nu pare atât de important, dar majoritatea copiilor trebuie să-și echilibreze impulsurile, trăirile, imaginația și interesul imediat după încheierea programului școlar, deoarece la școală pot avea multe teme pe care nu le îndrăgesc sau înțeleg în mod deosebit, ba chiar le consideră plictisitoare sau pierdere de vreme. Pentru ca adolescenții să rămână concentrați, trebuie să-și umple timpul cu ceva despre care spun că ,,merită” și care le aduce zâmbetul pe buze. Activitățile extrașcolare, cele pline de pasiune, nu ,,iau” din timpul pentru școală, ci oferă oaza necesară pentru a se forma dispoziția pentru ceea ce școala cere să fie adâncit, fixat, repetat.

Și ce ai făcut azi la școală?

Discutați cu adolescentul despre ceea ce face la școală și despre modul în care experiența școlară îl face să se simtă. Ascultă-ți copilul și caută să îi înțelegi punctul lui de vedere. Scopul este să îl lași să fie mereu deschis. Să nu simtă că povestește ceva greșit sau necorespunzător. Lasă-l să fie ,,el” sau ,,ea”.

Este vital să-l faci pe copilul tău să înțeleagă că ceea ce este cu adevărat important pentru tine despre școală este că ei învață lucruri care îi vor ajuta pe tot parcursul vieții și că tu vrei doar să fii acolo în drumul lor și să le susții dezvoltarea și procesul educațional.

Mihai știe că poate să se deschidă mereu în fața părinților lui; va povesti trăirile de peste zi fără să se teamă că va fi mustrat sau amendat. Primește susținere de la părinți, sfaturi tare bune atunci când le cere și este sprijinit să facă tot ce îi place cu adevărat. Să fim și noi cei care susțin, farul cu lumină călăuzitoare și binecuvântată!

Antonia și Mihai au doi fii adolescenți cu care se înțeleg și cu care împărtășesc cu bucurie bucăți din viață. Când cei din jur îi aud povestind, smerit și cu bucurie, întâmplări de familie și de ,,împreună”, rămân tare mirați: ,,Cum de ați reușit?”, ,,Voi chiar nu aveți probleme!”, ,,Ce le-ați făcut?”, ,,Cum i-ați ținut în frâu?”, ,,Ce secret aveți?”

Cei doi părinți de băieți se uită întrebători și realizează că nu a fost nicăieri niciun secret și niciun frâu și nicio pedeapsă și nicio recompensă… Au fost discuții multe ,,de familie” și mai ales multă răbdare!

Atunci când acești doi părinți au discutat despre cum ar fi potrivit să își crească fiii, au respectat câteva lucruri simple, mereu:

I-au ajutat să își înțeleagă emoțiile

Întotdeauna s-au ghidat după ceea ce simțeau că este bine și nu despre ceea ce societatea împământenise. Și-au dat seama că multe dintre stereotipiile numite des: ,,băieții nu plâng”, ,,băieții sunt duri”, ,,băieții nu arată niciodată ce simt” pot fi represive, adevărate ,,bombe cu ceas”, pe termen lung. I-au ajutat să își numească emoțiile, să le înțeleagă, să nu se rușineze când sunt cuprinși de ele. Ca rezultat, băieții au crescut în armonie și acceptare cu toată gama de emoții și sentimente și au reușit mereu să aibă o bună relaționare pe verticală și orizontală.

I-au ajutat să dezvolte empatie

Antonia și Mihai au crezut mereu că dacă își vor ajuta fiii să înțeleagă cum se simte celălalt, îi vor face atenți la nevoile celor din jur, vor fi prieteni buni, frați buni, soți și tați buni.

I-au încurajat mereu să se pună în papucii celorlalți, să se gândească ,,cum ar fi dacă…”, să vadă lucrurile și din celălalt colț.

Le-au ținut mereu sus stima de sine

S-au gândit mereu acești doi părinți: cum arată bărbații pe care noi îi admirăm? Au stima de sine ridicată. Și atunci au știut că acesta este un dar de zidit în băieții lor. I-au susținut să crească încrezători, competenți, demni, verticali.

Le-au menționat mereu laudativ eforturile, dăruirea și finalitatea și s-au concentrat mai puțin pe talente.

Nu i-au etichetat, nu i-au băgat în mulțime și s-au ferit tot timpul de sintagma ,,băieții sunt băieți…”

Au pus accentul pe ceea ce aveau fiii mai bun și nu pe ceea ce puteau uneori mai puțin.

Au vorbit des despre Respect

Au fost conștienți de faptul că respectul se câștigă, nu se impune. Au arătat respect, chiar atunci când băieții erau mici, și au cerut respect.

Au avut limite puține dar ferme. Au vorbit des despre consecințe și le-au aplicat după ce s-au convins că băieții le-au interiorizat.

Ei înșiși s-au purtat mereu într-o manieră grijulie, au vorbit despre limite depășite și despre limitări nepotrivite, au exersat ,,calea de mijloc”. I-au învățat pe băieți să asculte mereu ambele părți, să gândească înainte de a acționa, să se bucure fără a răni granițele celor din jur.

Le-au arătat băieților afecțiune

Nu. Băieții nu se sărută doar în somn! Și Antonia și Mihai și-au arătat mereu dragostea pentru fiii lor, verbal și non verbal. I-au îmbrățișat și s-au jucat cu ei. S-au suplinit mereu, ca părinți, pentru că și-au dat seama că o mamă își poate cu siguranță ajuta fiul să devină un bărbat bun, afectuos, empatic, însă un tată îi poate arăta până la capăt, cu subiect și predicat, ce înseamnă asta.

Doi băieți buni, adolescenți, împărtășesc mereu bucăți din viață cu părinții lor. E înțelegere, respect, afecțiune, empatie, emoție exprimată în orice zi în această familie. Și este timpul ca exact ce se petrece în această familie să se petreacă și în familia ta!

Ce ar fi dacă în acest sfârșit de săptămână am lucra cu copiii noștri și am crea niște bilețele cu fericire în ele? Este o activitate despre apreciere, multă recunoștință, despre prietenie legată cu iubire, despre simțire, despre ,,te văd”, despre ,,mi-e dor”, ,,te simt aproape”.

Colile mari și mici să vă fie tovarăși. Iar ustensilele de scris să fie o prelungire a gândului.

Copiii mari pot scrie cuvintele pe care vor, iar cei mici pot desena, desigur!

,,Mulțumesc pentru că mereu ai o vorbă bună pentru mine!”

,,Mulțumesc pentru că nu mă lași la greu!”

,,Mulțumesc pentru că mă înveți cu răbdare să citesc!”

,,Mulțumesc pentru că m-ai ridicat de jos!”

,,Te plac pentru că ești vesel!”

,,Te plac pentru că împarți fursecurile!”

,,Te plac pentru că saluți tare!”

,, Îmi place de tine pentru că ai cele mai trăsnite tricouri!”

,, Îmi place cum explici!”

…și câte și mai câte!

Și gândul este că e bine să o facem des!

Să o facem și să îi învățăm pe copii să o facă ori de câte ori simt că este bine să își arate aprecierea, admirația, sentimentul bun față de cineva!

O seară de vineri

Vineri seara, când ne așezăm împreună, după o săptămână plină, să ne așternem recunoștința pe scrisoarea-în-dar. Pentru copiii din viața noastră, pentru adulții din viața noastră. Să vorbim despre binele din oamenii ce ne înconjoară și să îi facem și pe cei ce dăruiesc în jur să știe că noi îi vedem, îi observă, îi lăudăm, îi ținem minte pentru că ne fac să ne simțim bine și pentru că datorită lor și noi putem găsi bulgărele de aur din suflet și îl putem rostogoli spre ceilalți.

Puneți scrisorile cu Destinatar și Expeditor în ghiozdane și bucurați-vă deja la gândul bucuriei celor ce vor primi și celor ce vor dărui.

Un prilej bun

Iată un prilej minunat în care să putem pune pe tapet mai multe lucruri: spunem lucruri pentru că simțim sau spunem lucruri pentru că urmărim să atingem un scop? Ne străduim să facem un om să înțeleagă și să se bucure de punctele forte sau găsim o cale astfel pentru a-l manipula? Ce înseamnă adevărul? Dar minciuna? Dar minciuna albă? Putem lăuda un om de care nu ne place până la capăt? Ce căutăm într-un om?

Când scriem scrisori-de-mulțumire și gânduri-de-mulțumire-în-dar ne revărsăm sensibilitatea. Și ne dăm în lături perdeaua de pe suflet. Poate cade o platoșă. Și poate e bine să îi învățăm pe copii devreme că este în regulă să pari uneori vulnerabil, cu toată gama de emoții la vedere, dăruind prețuire și arătând ce simți și ce crezi în străfunduri.

Este minunat totodată să știi cât de puternic ești transformând stări și gânduri cu o propoziție ce arată descoperirea minunilor din celălalt.

Generoși nu suntem doar material. Generoși putem fi dăruind cuvinte magice și umplând pocale cu sentimente de bine. Dacă fiii și fiicele noastre vor învăța acest lucru devreme, de la vârste fragede, vor crea în jurul lor o stare de bine, vor genera cercuri de armonie, echilibru emoțional și seninătate.

Darius a scăpat farfuria pe jos. Farfuria s-a spart și toată mâncarea s-a împrăștiat pe parchetul ce tocmai fusese aspirat și spălat de tatăl lui. Acest lucru s-a petrecut la puțin timp după ce băiatul lăsase apa să curgă la baie și stropi fuseseră împrăștiați peste tot.

David ridică ochii spre tatăl său. Știe că nu a fost neapărat atent, știe că ceea ce urmează să audă nu o să îl bucure. Tatăl este acolo și își privește fiul care are ochii plini de lacrimi și umerii prăbușiți.

Când copiii noștri fac greșeli, nu se simt bine cu ei înșiși.

În acel moment, părinții au de ales: pot să susțină o lecție sau pot să susțină o pedeapsă.

Dacă alegem să vedem răul din copiii noștri (,,este un copil neatent, este un copil obraznic, este un copil egoist, este un copil lacom, este un copil îndărătnic”) și alegem pedeapsa, mărim intensitatea sentimentelor negative pe care cei mici le experimentează deja.

Ce se întâmplă atunci, efectiv?

Copiii noștri își pierd demnitatea, în timp ce se simt evident respinși și rușinați, nedoriți și etichetați. Toate aceste lucruri reprezintă o poțiune toxică, un amestec de emoții nocive.

Un copil care experimentează acest lucru în mod regulat începe să creadă că este rău și astfel va acționa nedorit. Începe să creadă că nu se poate comporta bine singur și, prin urmare, se bazează pe figura autorității pentru ,,a-l face” să se comporte ,,cum trebuie”.

Cum corectăm greșeala

În loc să găsim modalități de a-i face pe copii să se simtă rău în ceea ce privește comportamentul lor, poate ar fi potrivit să ne concentrăm pe felul în care îi determinăm pe aceștia cum să corecteze o greșeală. Cum să curețe mizeria. Cum să spună ,,îmi pare rău”. Cum să împartă. Cum să se abțină.

Copiii mici sunt incapabili să-și regleze emoțiile. De ce? Pentru că creierul uman se dezvoltă optim, de obicei, în jurul celui de-al douăzecilea an din viața noastră. Căile neuronale de care oamenii au nevoie pentru a naviga printre emoții puternice sunt încă în construcție.

Atunci când copiii experimentează furie intensă, tristețe, frustrare, mâhnire, se pot simți cu ușurință copleșiți, anxioși și speriați. Atunci au nevoie ca noi, părinții, adulții responsabili,  să-i ajutăm prin reglarea externă a trăirilor, să-i învățăm că toate sentimentele sunt valabile și să-i facem să se simtă în siguranță pentru a-și exprima emoțiile ciufulite uneori, alambicate, neclare, alteori.

Când suntem supărați pe copiii noștri și îi îndepărtăm de noi (,,du-te în camera ta și gândește-te la ce ai făcut!”), pierdem exact ocazia de a le transmite ceea ce am menționat în paragraful anterior. Ne izolăm copiii exact atunci când au cel mai mult nevoie de noi, lăsându-i să se înece într-o mare de sentimente prea mari pentru ei, poate, prea amare și copleșitoare. Singura lor opțiune este să intre într-un mod de luptă, zbor sau îngheț; niciuna dintre acestea nu este o metodă sănătoasă pentru a face față emoțiilor dificile. Și niciuna dintre aceste stări nu oferă o pârghie de învățare.

Adulții dăruiesc instrumente

Copiii noștri dețin capacități uimitoare și primesc ușor instrumentele pe care noi, adulții le putem dărui pentru a încuraja rezolvarea situațiilor/problemelor și rezolvarea conflictelor. Să educăm, să cultivăm empatia și compasiunea, astfel încât copiii noștri să poată prospera deoarece un copil care se simte bine, se comportă bine.

Ochii lui Darius sunt în ochii tatălui lui. Tatăl coboară la nivelul lui Darius și spune:

-Hai să vedem cum putem repara greșeala. Să luăm o cârpă curată și să ștergem cioburile. Ai grijă să nu te tai. Știu că data viitoare vei fi mult mai atent. Eu sunt lângă tine.

În scurt timp, pe jos nu mai este nici urmă de ciob, nici urmă de rest de mâncare. Totul este curat și luminos. Și exact așa este și sufletul băiatului.

Iacob este în vacanță la mătușa lui preferată; nu e nimic mai grozav decât să ai 10 ani împliniți și să fii alături de sora mai mică a mamei tale! Veselia mătușii lui e fără margini! Adoră să se trezească de dimineață în râsete, în ritmuri de muzică și în pași de dans! Mătușa aceasta a lui e puțin mamă, puțin prietenă, puțin soră, puțin profesoară, puțin buclucașă, puțin fermă, puțin fără limite. Cu ea poate povesti orice, îi vine ușor.

-Vreau să vorbim despre ceva, de la tine înțeleg mereu totul tare bine!

-Ce bine! Sunt toată doar ochi și urechi!

-De ce e așa de importantă empatia? Toată lumea vorbește despre ea.

-Empatia este importantă pentru că este un fir nevăzut ce ne leagă pe noi, oamenii.

Știi ce facem noi când ne lăsăm cuprinși, învăluiți, înfășurați în mantia de  empatie? Ne punem în pantofii omului din fața noastră, privim din colțul lui și de la înălțimea lui. Nu e un exercițiu deloc ușor. Intuim emoțiile celui ce este prezent lângă noi. Îl ,,palpăm” cu o mână invizibilă, cu o atingere diafană. Ne conectăm cu fire nevăzute la sufletul, inima și mintea celui de care ne pasă. Putem simți pur și simplu emoții adecvate stării unei persoane sau putem înțelege prin ceea ce trece un semen.

Ce este o persoană empatică?

O persoană empatică este cea care ,,înțelege” și vede lucrurile din perspectiva celuilalt. Empatia se trezește amplu în momentul în care tu ai trecut deja printr-o situație apropiată omului ce se dezvăluie în fața ta.

Învățăm empatie?

Dacă învățăm empatie? Cu siguranță da! Încă din pruncie, felul în care adulții răspund folosind în special non-verbalul, gesturile, mimica, zâmbetul, va umple copilul de empatie. Acesta va mângâia, va alina, va ogoi și va dărui cuvinte pline de drag și atenție celor din jur. Așa cum a primit.

-Adică exact așa cum voi faceți!

-Exact așa! Și îți mai mărturisesc un secret! Tot ce trăiești dăruind empatie îți va aduce fericire, împlinire, împăcare. Dacă simți cu adevărat conectare poți spune despre senzația ce te învăluie că ți-ai dori să rămână, să nu te părăsească. Îți dă ție stare de bine cu tine.

Iacob e fericit! I se pare că a învățat tare mult și tare bine. I se pare că e timpul să facă niște teme de viață, niște exerciții cu fericire în vacanța asta, niște conectări cu lumea și cu oamenii. Mătușa lui dragă pune muzică în timp ce se pregătesc să plece spre parc. Și pare că pentru prima dată, inima lui Iacob prinde gânduri ce îl transformă și îl cresc.

Livia este în brațele bunicilor. Vacanțele cu ei sunt doar lapte și miere. Și vorbe bune și povețe. Nepoata stă pe prispă. Admiră zborul rândunelelor.

-Bunică, tu îmi spui că mai este puțin și rândunelele pleacă în țările calde?

-Așa este!

-Uf, dar de ce? Aș vrea să fie așa, vară, pentru totdeauna!

Bunica râde.

-Anotimpurile vin și pleacă, draga bunicii! Iar și iar.

– Și sunt zile care trec peste noi ca anotimpurile. Ai observat? întreabă, hâtru, bunicul.

Așa este viața: o succesiune de anotimpuri.

Anotimpurile din viață nu vin exact ca anotimpurile din natură. Nu. E altfel cu anotimpurile vieții.

-Și cum vine asta? întreabă Livia curioasă.

-Sunt zilele de primăvară în care înflorești. Înflorești pur și simplu: verdele dă atâta forță încât te simți invincibil. Nimic nu e de netrecut. Nimic nu e de neurcat. Ai putere cât pentru șapte.

Apoi vin verile: verile sunt tare strălucitoare: au lumină și împlinire în ele. Verile sunt dătătoare de putere lăuntrică, de încredere în forțele proprii, de grijă față de tine și față de ceilalți. Verile au energia să te determine să întemeiezi, să prinzi rădăcini; verile te așează, verile te împuternicesc.

-Și într-o zi de visare din vară, poate veni brusc toamna, pronunță răspicat bunica. Și când e toamnă îți plouă în suflet, când e toamnă e veșted totul în jur; când e toamnă nu-i veselie, e retragere în sine și poate e suspin. Când e toamnă parcă te împotmolești în noroi și când e toamnă parcă ai aștepta să fii mereu îngrijit. Aștepți un semn de la soare.

-Și soarele vine, bunică?

-Soarele vine și poate fi primăvară deodată: ieși din cocon și umpli spațiul de culoare și de idei noi și de un nou tu. Și aștepți să înflorești.

-Știi, chiar atunci poate veni iarna. O iarnă cu troiene și dureri de neimaginat.

Bunicul oftează.

Rănile ți le fac vânturile și înghețurile. Mâna îți rămâne prinsă în copca de gheață. Rămâi fără lemne pentru foc și nu găsești lopata să faci un drum până la cel mai apropiat prieten. Te pui în cojocul platoșă și stai în tine în rugăciune. Claritatea verii parcă se disipează.

Un gând rămâne acolo să-ți țină de cald: e primăvară după fiecare iarnă și nu-i de glumă cu primăvara! Ea așteaptă pitită după un colț, gata să repornească motoare adormite, gata să îți dea cheia drumului spre tine. Ea te duce obligatoriu într-o altă vară cu și mai mult spor și cu rădăcini și mai puternice. Vei învăța iar, vei crește, vei izbucni și vei izbândi. Vei fi din nou în vârf.

Livia zâmbește. Poveștile bunicilor o liniștesc. Livia învață, Livia înțelege.

– Eu înțeleg așa, acum: e bine să întâmpini iarna cu înțelegere, e bine să îți faci planuri primăvara, e bine să agonisești vara, e bine să stai cu tine toamna.

E bine să iei fiecare anotimp al vieții, exact așa cum vine, exact atunci când vine.

Viața nu vine doar cu vară sau doar cu iarnă. Niciun anotimp nu are exclusivitate. Când vom învăța ideea de rotație, când vom găsi binele din fiecare etapă vom avea siguranța că tot ceea ce vine spre noi ne transformă, ne întărește, ne înalță.

Bunica scoate plăcinta din cuptor. În fiecare suflet e un anotimp. Și în fiecare anotimp e o bucată de cer cu zbor de rândunele.

Predoslovie: <<Șotronul este un joc al copilăriei; cine nu a sărit într-un picior de-a lungul căsuțelor numerotate și a sperat să câștige, dovedind precizie și atenție?

Se pare că cei ce au jucat prima data Șotronul au fost soldații romani. Era un antrenament excelent. Evul Mediu l-a ridicat la alt rang: a devenit o metaforă pentru pelerinajul pe calea devenirii interioare. Șotronul a avut epoca lui de glorie, când regulile implicau un parcurs moral și mistic, când fiecare căsuță simboliza o virtute dobândită cu efort pe drumul spre Cer. Se pornea de pe Pământ, așa cum și astăzi o fac copiii în Franța, și se ajungea ,,dans le Ciel”. Toată schema Șotronului este copia ludică a planului unei biserici. Din pronaos (Terre) prin naos, spre absida altarului (Ciel) – o mistagogie accesibilă oricui>> (lector Mario Barangea, spicuiri).

Copiii joacă șotronul. Doar atât?

Ecaterina joacă șotronul. Are 6 ani. Șotronul e doar pentru cei coordonați, și-a dat ea seama. Copiii au primit-o cu greu în grupul lor. A trebuit să dovedească că-și poate ține echilibrul. A trebuit să arate că știe încotro se îndreaptă și cât de repede se poate orienta.

Fetița aruncă piatra. Piatra cade în prima ,,Casă”. Unu, doi, trei, patru. Până la zece numără. A ajuns în ,,Cer”. Se întoarce. O pornește spre ,,Casă”.

Copiii, în șotron, intră inițial fără un plan anume. E farmecul jocului, asta se știe, și e dorința de a finaliza (poate-câștigător), asta iar se știe!

Aruncă o piatră într-un pătrat și o iau la picior. Pe un drum ce îi va iniția. Sar cu ambele picioare, ba sar într-unul, schimbă ritmul și sensul. Le este și greu și le este și ușor. Ei străbat episoade din viață și ajung la răscruce. Se apleacă și culeg scopul de jos. Uneori piatra le cade pe linie. Aproape ratează tura. Și răsuflă ușurați și zâmbesc. Sunt tot acolo, în locul hărăzit de soartă. La căsuța cinci, după patru reușite în lanț, gleznele nu îi ascultă. Se dezechilibrează. Și ideea-piatră, deși bine ancorată, trebuie părăsită. O iau de la capăt; doar că acum o libelulă imensă, de un verde vibrant, fură privirea. Și tura asta se va sta pe bară. Se scutură și se hotărăsc să rămână concentrați. Ce hotărâre bună. Oare va ieși planul?

În jocul de șotron, copiii așteaptă. E bine când îți aștepți rândul. Acum e timpul de împrietenire. Cei ce știu dau sfaturi. Cei sturlubatici îți aduc aminte de nereușite. Cei împinși de dorința de a câștiga fac planuri. Cei mânați de bucuria de a fi împreună, zâmbesc. Copiii observă, copiii învață.

Șotronul. Drum inițiatic.

Și noi jucăm șotronul. Avem 7 ani și 15 ani și 28 ani și 33 ani și 42 ani. Și vom avea 47 și 58, 62 și 79. Vedem copiii din noi sărind prin cadrane, trecând prin încercări, repetând salturi. Suntem în CER și suntem pe PĂMÂNT, în căutări de drumuri, dominând intrările, răvășind căile. Din Colb în Paradis, profan spre inițiat, ne ținem respirația, zâmbim în locuri cu odihnă, ne bucurăm ochii în călătorie.

Jucăm Șotronul. E viața noastră acolo. Și mai cade iar câte o piatră departe de țel și linia ne îngrădește. Ne întoarcem și o luăm de la capăt. Și dintr-o dată totul e lin și noi dobândim putere și înțelepciune și ne înălțăm înlăuntru și sufletul palpită de frumusețea jocului.

Ecaterina joacă șotronul. Are în mână piatra ce o conduce . O ține bine. Și nu o va pierde din ochi nicicând!

Traian stă tolănit pe canapea, cu tableta în mână. Curățenia din cameră, pe care și-a asumat-o, nici măcar nu a fost începută. Se amuză copios ,,pe grup”. Tocmai se povestesc întâmplări din excursia pe care a ratat-o.

-Traian, cum ești? -întreabă mama deschizând ușa. Îți aduc aspiratorul?

Traian pare că nici nu o aude, râde înfundat.

Deja mama este iritată. Au discutat. Traian a promis.

-Crezi că te poți apuca în 10 minute?

-Cred…cred că aș vrea să nu mă mai ,,toci”!

-Nici eu nu vreau ,,să te toc”. Și nu aș spune nimic, nu-i așa, dacă ai face ce ți-ai asumat!

-Nu înțelegi nimic! spune Traian furios.

-Nici tu nu înțelegi…

Trosc! Ușa se trântește cu putere. ,,Iar nu am găsit calea de comunicare”, suspină mama. ,,Iar nu înțelege nimic”, icnește Traian.

Unde găsesc adolescenții repere?

Traian nu mai este deloc maleabil. Are 13 ani, curând, și pare că găsește mai mult confort în afara casei decât în sânul familiei.

Părinții îl iubesc, desigur și îl apreciază pentru tot ce are bun. Undeva legătura se pierde, undeva lucrurile nu se mai leagă. Traian este mai mereu stresat și agitat, pare că se liniștește atunci când socializează cu grupul de prieteni. Acasă sau cu adulții se simte sub lupă, disecat, analizat, etichetat.

Ce se întâmplă în societate?

În momentul de față, cadrul social alterează cumva atașamentul pe care copilul îl dezvoltă față de familie.

Un copil puternic atașat va fi deschis să primească îndrumare, exemplu, povești, povețe, învățături, model, ghidaj, va reveni spre stâlpul de lumină ce îl reprezintă familia.

Ce se întâmplă însă când atașamentul este slab?

Preadolescenții și adolescenții apelează la segmentul lor de vârstă, se raportează pe orizontală și ajung să primească un ghidaj nematurizat, fără experiență.

Este ca și cum ar avea o busolă în mână, însă nu ar ști să o citească, nu i-ar înțelege foloasele și nici nu ar pricepe rolul instrumentului în sine.

Copiii au avut, au și vor avea nevoie de o sursă de autoritate. De o autoritate iubită. Fermă. Deschizătoare clară de drumuri. Călăuze ce au fost pe acele drumuri de multe ori, cu experiență; au nevoie de cei ce știu să citească semnele din văzduh și din glod, simt de unde bate vântul și sunt gată să împărtășească. Au nevoie de putere în hotărâri, au nevoie de repere, de DA cu toată inima și de NU atotștiutor.

Bineînțeles, este minunat ca toți copiii să aibă prieteni buni! Se vor juca (și vor învăța prin joacă), vor relaționa, se vor bucura, își vor oferi susținere. Valorile, ideile călăuzitoare este bine să rămână însă cele ale generației adulte și mature. Cu ancore sigure, cu un atașament validat, copiii se transformă și se formează fără a pierde principiile solide.

Părinții lui Traian nu renunță. Sunt lângă el pas cu pas. Îi fixează, în discuții lungi și pline de răbdare, adevărate repere de urmat și susțin cu fermitate țeluri după care ei înșiși s-au ghidat. Traian știe că are în părinții lui tovarăși experimentați de drum și știe că se poate baza pe ei chiar și atunci când felinarele de pe drum pâlpâie vag, aducând umbre și nesiguranță. Pășește pe urmele lor: ei sigur au mai fost acolo, știu calea și stau înrădăcinați în direcția cea bună.

Paula este mereu neodihnită și pare că gândurile îi dau coate la ore mici din noapte. Se frânge cu multe cugetări povară, încearcă să le pună pe toate în ordine.

Dimineața promite că nu va mai lăsa gândurile să alerge de colo-colo. Seara uită ce a promis dimineața…

Șlefuim în somn colțurile grijilor

Calitatea vieții noastre este- desigur- direct proporțională cu somnul nostru și calitatea acestuia. Da, ne încărcăm bateriile în somn, și da, îi dăm posibilitatea corpului să se refacă.

Mamele vor ști, cu siguranță, că în somn procesăm emoțiile zilei ce a trecut, le lăsăm să se atenueze, să se stingă. Noi toți șlefuim în somn colțurile pline de asperități ale tuturor grijilor zilelor.

Mame dragi, cu minute bune înainte de somn este tare bine lăsăm conflictele departe de noi; la fel putem face cu discuțiile în contradictoriu, cu veștile ciudate. Lăsați deoparte lumina vibrantă a ecranelor dar și imaginile ce se derulează într-un ritm susținut și sacadat.

Le spun mamelor să reducă la tăcere vocile micuțe ce le scutură când pleoapele dau să li se închidă, grele, după ore de muncă și de conectare. Sunt vocile emoționalului: mamele se trezesc des (sau nici nu mai adorm!) întorcând probleme pe toate părțile, țesând scenarii de atac sau apărare, ieșiri din situații bizare. În zorii zilei, când rațiunea se trezește, realizează cât de rău și-au investit timpul și cât de mult au pierdut!

Lista lucrurilor ce ne îngrijorează

Ce ar fi, dragă mamă, să îți faci o listă a tuturor lucrurilor ce te îngrijorează? Să scrii într-un carnet anume ales tot ce te frământă, ce nu îți dă pace?

Poate ar fi bine să scoți tot ce îți impulsionează negativ simțirea și să imobilizezi în pagini albe, angoasele. Dacă te îngrijorezi, rezolvi ceva? Este în puterea ta de a diminua un anumit lucru sau consecințele lui? Dacă răspunsul mamei este DA, atunci este bine să scrie clar o soluție socotită bună în acel moment, o soluție ce pur și simplu are puterea de a descătușa; trebuie să fie conștientă că a dat tot ce ai putut. E timpul pentru odihnă, e timpul de liniștire pentru o nouă zi.

Lucruri prea simple pentru a le prețui?

Un alt lucru liniștitor pentru mame este să își noteze, mare și clar, lucruri pentru care poate fi cu adevărat recunoscătoare. Sunt multe lucruri mici pe care mamele au talentul să le socotească prea simple pentru a le prețui îndeajuns. Și totuși aceste mici diamante sunt extrem de importante pentru moralul matern atunci când sunt scoase la lumină și primesc locul cuvenit.

Recunoștința pentru lucrurile care ne fac să ne simțim speciale aduce o stare pozitivă, iar somnul este odihnitor și tămăduitor atunci când ne simțim în siguranță.

Stările de anxietate vor fi mereu ,,hoțomanul” ce își însușește bucăți importante din viața mamelor, din clipele lor de odihnă.

Este timpul ca mamele să prețuiască somnul, să îi aducă lauda cuvenită, ca izvor de refacere și oblăduire ce se află!

Paula a devenit atentă la orele ei de somn. Se gândește că doar dacă este odihnită va putea fi ea în formă, așa cum își dorește.

Doar dacă mama e bine, toată lumea e bine!

Sergiu chiar nu înțelege ce spune fiul lui. Vorbește codat și râde la niște glumeeeee……hm! Cel puțin absurde! Nu înțelege muzica pe care adolescentul o ascultă însetat. De ce nu îi place jazz-ul? De ce? El, tatăl, rămâne blocat și tare plictisit când fiul îi vorbește despre tipurile de roți ale skate-ului, despre noile rampe și despre…oare despre ce?

Discuțiile sunt scurte. Și pline de iritare. Și peste tot se spune că e bine să vorbești cu fiul tău!

Și Sergiu chiar asta vrea. Dar cum?

Cum comunicăm cu adolescenții?

Cum să comunici cu ei dacă nu le știi limba?

Este foarte important să vorbești pe limba preadolescentului și adolescentului tău. Este foarte important să metamorfozezi vârsta ta culturală și emoțională.

Ca să ai sorți de izbândă în găsirea unui numitor comun cu fiul tău este timpul să asculți muzica lui, să o interiorizezi, să citești versurile, să le fredonezi, să vizionezi filmele care îi sunt pe plac, să vezi de ce cărți e interesat, să îi simți umorul, alegerile (oricare ar fi ele) vestimentare și stilul în comunicare. Momentul propice este de la 9-10 ani și până la tinerețe. Dacă tu chiar vrei să îi spui ceva, fă-o pe graiul lui!

Chiar dacă tu crezi că muzica lui (în cel mai bun caz) e superficială, filmele lui anoste, glumele fără cap și coadă, nu te da bătut!

Nu judeca. Nu eticheta.

Deși pare poate greu, obositor, leagă-te de ,,modul în care sună și simte” generația nouă. Hainele, jocurile, gadgeturile, limbajele, gesturile, vibe-ul, abordarea, prioritățile- TOATE- sunt ceea ce definesc omul mic-mare de lângă tine.

Poți influența, la rândul tău, doar dacă intri puțin în papucii celui pe care îl iubești atât și spre care vrei să țeși podul cel trainic și crescător întru bine.

Poate e timpul să schimbi postul. Să adormi puțin epocile poleite cu aur, cultura etalon, filmele de Oscar. Vino pe altă frecvență. Gustă noua energie.

Ce e cu emoțiile?

Emoțiile noastre reprezintă o veritabilă călăuză în drumul vieții noastre: călăuza aceasta, radarul activ, ne dă de veste când se schimbă drumul și care este direcția potrivită la un moment dat.

Ca adulți, dăm piept cu emoțiile când poate un adolescent indispus nu este de înțeles; ca tineri, ne întâlnim cu emoțiile noastre atunci când seniorii nu ne înțeleg bucuria, entuziasmul din fața unei întâmplări ce se anunță grozavă, aventuroasă, savuroasă.

Cel mai bun lucru ar fi un mod de adaptare, un mod în care se creează pârghii propice între generații.

Cel mai bun este un grai comun.

Sergiu a hotărât să afle mai multe despre jocurile fiului său, despre pasiunile prietenilor lui, despre noile tendințe, despre cântărețul preferat și actorul preferat. A observat că dacă pune întrebări țintite, sau spune degajat: ,,știi ce am aflat despre…”, punțile se deschid, capetele podului coboară și ochii fiului se umplu de luminițe vii. Oare e chiar atât de simplu?

Hai să încercăm.

-Mamă dragă, spune Bianca, lângă tine vine mereu atâta lume! Mereu știi să asculți! Cum? Cum știi să o faci?

-Ei bine, lucrurile stau așa: ne place să ne simțim ascultați. Când suntem ascultați cu adevărat, pare că ni se naște sufletul! Este foarte greu să găsim un partener de ascultare cu putere și cu dorință de a o face plenar. A asculta nu e un lucru simplu.

Ce înseamnă a asculta:

A asculta înseamnă a-ți privi cu mare atenție interlocutorul: te conectezi la acesta, te întorci cu tot corpul spre el, îl privești în ochi, îi dai de înțeles că asculți tot ce spune, aprobându-l prin elemente ale non-verbalului sau prin interjecții rostite, în răstimpuri. Privirea ta, ațintită asupra lui, transmite dorință de comunicare, interes, respect, transmite o atenție umplută-ochi cu bunăvoință. ,,Sunt aici pentru tine” -este un gând transmis prin postura corpului: ușor aplecat în față, cu o gestică reținută, cu o mimică în concordanță cu trăirile celui ce povestește. Aprobă ocazional spusele celui ce își pune sufletul pe tavă și lasă-l să simtă prin asta că ești deschis dialogului, că te interesează șirul poveștii și că sentimentele și frământările lui nu te lasă rece.

Dăruiește empatie atunci când asculți

Caută să îi arăți interlocutorului că te identifici cu sentimentele lui, că încerci să vezi motivația, durerea, punctul lui de vedere, bucuria și tot ceea ce aduce lumea asta mare prin bucata lui de sticlă colorată. Caută să dăruiești o atitudine înțelegătoare: nu judeca, nu interpreta, nu critica, nu bagateliza, nu devaloriza, nu acuza și nici nu da sfaturi dacă ele nu au fost cerute; nu folosi contra-argumente, nu aduce în prim plan propriile trăiri și experiențe chiar dacă în povestiri tocmai recunoști similitudini cu situații în care te-ai aflat. Fii blând în răspunsuri, sincer, respectuos.

A asculta? O dovadă de dragoste pentru semeni!

Încearcă doar să înțelegi. Încearcă să simți semnificația profundă a cuvintelor, gesturilor, privirilor. Calitatea de bun ascultător este un atribut special al unui om. Este o însușire pe care poți să ți-o cizelezi în timp, fiind o dovadă de dragoste pentru semeni. Relaționarea cu ceilalți își primește valoarea din valul ce o cuprinde și care își ia izvorul din puterea noastră de a ne dovedi buni ascultători.

Ascultarea activă are valențe de adevărată minune atunci când este dăruită așa cum trebuie. Fii prezent în discuțiile cu ceilalți; lasă-ți interlocutorii să își ducă ideile până la capăt, nu interveni cu propriile tale păreri, abține-te să pui pe masă sfaturi nesolicitate. Ascultarea plină de superficialitate este ceea ce vedem, din păcate, tot mai des, în jurul nostru: vorbim unii peste alții, ne pierdem rapid răbdarea în actul de ascultare, înțelegem lucrurile prin prisma felului nostru de a fi și de a trăi și evităm să simțim totul prin ceea ce simte cel ce îi suntem tovarăș.

Bianca a înțeles așa: Ascultarea activă (cu A mare), prin atitudinea pe care o cere de la orice bun și dedicat ascultător, permite dezamorsări în posibile conflicte, depășirea unor bariere ce păreau de netrecut, stabilirea unor relații pozitive, puternice cu ceilalți.

Merită să ne străduim să devenim buni ascultători, nu-i așa?

Mihai a auzit o discuție ciudată dintre părinții lui. Parcă li se citea îngrijorarea în voce. Și parcă nu se mai opreau din calcule. Și parcă mama a oftat. Banii sunt o problemă în familia noastră? Nu mai sunt bani pentru…? Ce a spus tata acum? Nu înțeleg bine.

Mihai e îngrijorat, de-acum. A văzut un film în care o familie și-a pierdut casa. Oare vom dormi în mașină? Inima lui Mihai de strânge, pipernicită.

Atunci când nu înțeleg bine anumite lucruri, fetele și băieții noștri sunt înclinați să își facă nenumărate griji. Trag des cu urechea pentru a afla de la cei mari cam cum mai merg lucrurile, ce surpriză li se pregătește, ce gânduri au adulții, cum se înfăptuiesc lucrurile de oameni mari. Din păcate, unele aspecte nu sunt înțelese prea bine sau complet și atunci îngrijorarea le dă târcoale.

Îngrijorarea le dă târcoale

Tendința lor este să nu împărtășească ceea ce au aflat; fie se simt rău că au aflat ceva furișându-se și nu ,,pe calea cea dreaptă”, fie se tem de adevărul complet și de ce ar mai putea auzi. Și atunci evită să ceară clarificări, consolare, îmbărbătare.

De ce au nevoie copiii?

Copiii au nevoie de adulți care să le poată oferi o senzația de încredere puternică. Pot întreba lucruri de care se tem și pot dezvălui fără frică modul în care au aflat ceea ce au aflat. Doar așa se vor desțeleni închistări lăuntrice, blocaje, doar așa se vor preîntâmpina nopți nedormite, tresăriri la cuvinte ce amintesc de posibile situații de limită ce aparțin doar scenariilor create de copii.

Când un copil nu găsește calea de a se conecta emoțional cu un adult, atunci el capătă poveri pe umeri.

Când copiii descoperă neliniștea, sfârșesc prin a-și asuma roluri de adult. Ei își pierd abilitatea de a fi lipsiți de griji, inocenți. Se înconjoară de o pelerină încărcată cu o povară a emoțiilor care îi copleșește. Devin tulburații, anxios, derutați, fără un echilibru ce îl poate înălța și dezvolta propice.

Ce este de făcut?

Să discutăm deschis cu copiii noștri situațiile de viață. Să căutăm să prezentăm situațiile clar, cu consecințe și direcții de rezolvare. Să arătăm micuților că suntem pregătiți pentru ceea ce știm și ceea ce știm mai puțin, să îi îndemnăm să aibă încredere în noi, să le transmitem că le admirăm spiritul empatic și totodată îi rugăm să lase lucrurile de adulți în lumea adulților.

Mihai și-a făcut curaj și a aflat despre ce era vorba: părinții discutau despre bugete de vacanță și despre economisirea responsabilă. A fost tare ușurat când a aflat și și-a promis că niciodată nu va mai aștepta câteva zile până să afle un răspuns clar!

Este timpul să ne asigurăm că și copiii noștri au toate lucrurile lămurite. Să fim acolo pentru ei!