Tina și Sorin au 9 ani. Sunt frați gemeni. Sunt tare buni și veseli și curioși și harnici. În ultima vreme, mama lor a observat că cei doi copii se îngrijorează destul de repede din orice. Și într-o bună zi le-a spus povestea aceasta:

Un experiment

Profesorul meu de biologie era grozav! Câte și mai câte nu ne povestea domnul profesor! Într-o bună zi a intrat în clasă cu un pahar de apă și o sticlă plină cu apă. Tacticos, a așezat obiectele pe catedră. Apoi a turnat o cantitate de apă în pahar, l-a luat în mână și l-a ridicat în fața ochilor noștri.

Oh, ne-am gândit noi, să vezi că ne pune întrebarea aceea clasică: ,,Oare paharul e pe jumătate plin sau pe jumătate gol…?”

În loc să facă ceea ce presupuneam noi, profesorul a întrebat:

,,Ce greutate credeți că are apa din acest pahar?”

Ei bine, ne-am grăbit să presupunem iar și am dat răspunsuri care mai de care mai uimitoare.

,,Hmmmm…., a spus domnul profesor, poate că ar fi bine să vedem lucrurile altfel: dacă ținem acest pahar în mână un minut sau două, sau trei, o să spunem: ,,ce pahar ușor!” Dacă vom alege să ținem paharul în mână pentru jumătate de oră, vom simți o greutate mare și vom fi nerăbdători să lăsăm jos paharul din mână. O să avem o vreme amorțeală în braț, însă disconfortul va dispărea rapid. Dacă totuși o să luăm o decizie ciudată și vom alege să ținem paharul în mână o jumătate de zi, vom spune că e foarte greu. Mâna o să ne doară, corpul o să ne doară, vom paraliza, poate, ne vom pierde interesul pentru ce este în jur…Vom sfârși prin a scăpa paharul din mână! Greutatea paharului nu se schimbă, desigur, însă cu cât îl țin mai mult cu atât devine mai greu, așa este?”

Ciudate alegeri

,,Dar cine și-ar dori o astfel de alegere?”- am întrebat noi.

,,Ori de câte ori ne îngrijorăm, alegem să avem în mâna noastră un pahar cu apă. Exact ca acesta. Dacă ne vom gândi la tot ce ne apasă câteva minute, nimic major nu se va întâmpla. Dacă ne vom petrece o oră întorcând problemele pe toate părțile, nu ne va fi bine, însă ne vom ridica rapid. Dacă vom petrece o zi cu gândul la greutăți, vom fi paralizați, incapabili de a face altceva până ce lucrurile nu se vor calma. Suntem singurii care putem decide dacă lăsăm paharul jos din mână într-un timp scurt sau într-un timp îndelungat, punând ceea ce contează ,,în așteptare”.

Desigur că am primit o lecție importantă, pe care o țin minte și azi!

Copiii s-au uitat unul la celălalt: poate că mama lor nu spusese ,,nu te mai îngrijora din orice”, însă dăruise ceva mai mult decât un sfat care nu schimbă mare lucru.

Dăruise poveste, timp împreună, un mesaj viu, amintiri dragi și un simbol pe care aveau să îl folosească amândoi de acum înainte.

Victor este adolescent. În toată copilăria sa, a fost lăudat și i s-a spus cât de inteligent este, cât de organizat este, cât de bun este! Și tot ce i s-a spus a fost adevărat. De la o vreme, părinții lui au observat și au primit semnale că implicarea sa în temele școlare scade vertiginos. Oare ce era de făcut? Au stat de vorbă cu el și Victor le-a răspuns vehement: ar putea oricând să facă temele acelea însă refuză să le facă pentru că ,,sunt o prostie!”. Să fie chiar așa?

Ce am putea răspunde în această situație, ca părinți?

Am putea să spunem ,,OK, e alegerea ta!” și apoi să ne lăsăm fiul să suporte consecințele unei astfel de decizii. Dacă nota lui va fi mică deoarece nu își face datoria, este problema lui și doar a lui.

Apoi am putea să ne dăm seama că o temă ce acaparează o mare perioadă de timp nu prea își are sensul în marea schemă a lucrurilor. Și atunci am să ne susținem fiul în hotărârea lui de a sări peste o temă anume, dedicând timpul unui lucru care contează cu adevărat.

Sau am putea să fim categorici și să arătăm cine este șeful și să ne obligăm fiul să facă tema. Nota? Imaginea? Prestigiul? Toate contează!

Totul contează?

Concentrarea pe care o dedică părinții realizărilor copiilor îi poate determina pe aceștia să scape printre degete defectele de caracter ce pot să apără în tinerii pe care îi păstoresc.

Nu ai voie să iei o notă mică!

Ai face bine să nu obții media 7!

Ce faci, nu știi că media contează pentru facultate?

Poate că au dreptate părinții spunând aceste lucruri. Totuși ar fi bine să știe că există și un alt lucru sacrificat. Mult mai important decât notele.

Pierd din vedere că fiul lor începe să ia niște decizii cu privire la anumite responsabilități: decizia lui este să se sustragă de la aceste responsabilități care sunt ale lui, pentru rolul pe care îl are în acest moment al vieții. Probabil aceste decizii îndoielnice îl vor costa mult mai mult decât notele sau mediile.

Ce vor transmite părinții?

Poate că acum este momentul ca discursul părinților să sune cam așa: ,,Uite, am observat că ai început să alegi ce teme faci și ce teme nu faci; ai început să lași deoparte anumite sarcini pe care ți le cere profesorul tău. Pare că părerea ta contează la fel de mult ca părerea profesorului tău, acum. Noi nu înțelegem de ce simți că totul trebuie contestat și judecat aspru. Suntem îngrijorați pentru că pare că nu dăruiești respectul cuvenit. Asta nu e o calitate prea atractivă a caracterului…pare să semene a defect. Ne îngrijorează faptul că vor exista și alte domenii în viața ta unde vei ajusta regulile și le vei interpreta după bunul tău plac. Ce părere ai despre ce ți-am expus?”

Răspunsul lui Victor nu a venit chiar imediat. Totuși, după cum avea să povestească el însuși mai târziu, ,,…cuvintele părinților mei îmi tot apăreau în fața ochilor în momentul în care aveam de luat o decizie. Am început să mă gândesc de două ori atunci când puneam eticheta de ,,stupizenie” sau ,,prostie” pentru sarcinile mele școlare. Și mi s-au ridicat în timp multe văluri de pe ochi. Așa că a fost chiar o discuție bună!”

Voi v-ați planificat următoarea următoarea discuție cu fiul vostru adolescent?

Sabina îi spunea Marei o poveste: o poveste frumoasă, cu palate de cleștar, cu prieteni care la nevoie se cunosc, cu Ilene Cosânzene, cu zmei-paralei și zâne bune. Povestea aducea în fața ochilor și trădări și zboruri și prăbușiri și susținere. Și Mara se minuna și întreba și desțelenea. Pentru că așa se întâmplă cu toate poveștile: încântă și bucură și pun pe gânduri și desțelenesc!

-Mama, cum îi pot eu ajuta mereu pe alții? Cum știu că eu trebuie să cer ajutor? Îi pot ajuta chiar pe toți? Ce fac dacă vreau să ajut dar nu pot?

-Ei, asta este o altă poveste! Hai să îți explic: vezi tu, ție îți place să fii lângă cei dragi, cu tot sufletul. Ba ești acolo chiar și lângă cei pe care îi știi puțin. Mai toți vin spre tine și îți caută compania, te sună să îți spună de rău dar și de bine, își pun capul pe umărul tău, nu-i așa? Ești acolo pentru sfaturi, pentru alinare și mai ales am observat că ești acolo să asculți. Și dai, și dai timp, și dai energie. Și să știi că într-o zi există posibilitatea să nu mai poți da!

-Cum așa????

-Cum ai putea dărui tu, când cupa emoțiilor tale este goală?

Noi dăruim din noi, cu drag și cu atenție, atunci când avem de unde.

Să știi, Mara, că îmi place mult comparația următoare: suntem o cupă, o cupă în care revărsăm și din care revărsăm sentimente și emoții. Când cupa noastră este plină de tot ce e bun, avem de unde da: dăruim mângâiere, dăruim răbdare, dăruim cuvinte bune și dăruim gânduri ce alină. Este tare bine să ne ținem cupa plină! Trebuie să și  știm să primim în cupa noastră, să ne-o umplem la timpul cuvenit sau să îi lăsăm pe cei din jur să picure bine și bun în cupa sufletului; e bine să învățăm să primim!

Cum altfel putem dărui din noi? Eu am învățat, draga mea, că neînțelegerile, furia, lipsa de răbdare reprezintă rezultatul unor cupe cu fundul uscat. Nicio picătură nu mai este acolo. Suntem uscați în emoții, bate austrul și crivățul în inimile noastre.

-Mama, și cum pot să pun energie în cupa aceasta din care mie îmi place așa mult să dăruiesc?

Energia din cupa emoțiilor

-Uită-te pe cer și uită-te la culorile din verdele pădurii! Uită-te la muguri și la flori plăpânde. Sufletul îți va revărsa picuri în cupa ta. Ascultă muzica ce îți place. Dansează. Sună-ți prietena dragă. Recitește poezia ce te însuflețește. Parcurge cu ochi vii dialogul dintre personajele pe care le iubești. Spune-ți propoziții pline de recunoștință, amintește-ți binele. Cupa ta se va umple, pic cu pic. Și caută, la rândul tău, oameni dispuși să toarne licori dătătoare de energie și de iubire spre tine.

Ochii Marei sclipiră. Simțea că a înțeles, știa ce are de făcut și în inima ei se așeza cupa de cleștar din Palatul Copilăriei, acolo unde Binele e pus pe tron pentru că el învinge întotdeauna!

Melaniei nu îi plăcea deloc atunci când Bogdan își pierdea cumpătul și se înfuria și îi țâșneau lacrimile. Da, îi părea rău pentru băiețelul ei și da, i-ar fi luat durerea de pe umeri, însă simțea un disconfort puternic în prezența trăirilor lui. Unele amintiri din copilăria ei i se reactivau și simțea cum respinge ceea ce fiul ei manifesta pentru că retrăia întreaga-i povară amorțită.

Se pare că Melania nu câștigă cu brio examenul maturității emoționale; își va pierde la rândul ei calmul și își va respinge propriul copil pentru că nu poate face față celor trăite de el. Cum nu a învățat-o nimeni, niciodată, cum să facă față trăirilor ei, nu știe să ofere, nu știe ce și cum să ofere.

Ce alege copilul?

Bogdan, va învăța la rândul lui că trebuie să aleagă între ceea ce simte- sentimentele sale- și atașamentul față de persoana care îl ocrotește și pe care o vede drept soarele său: ,,mama este cea de care depind întru totul; dacă nu mă port așa cum vrea ea, așa cum ea așteaptă de la mine, risc să o pierd, să îi pierd aprobarea, afecțiunea, privirea caldă, aprobatoare, mângâierea….nu, nu vreau asta…mai bine renunț la cum aleg să mă manifest”. Bogdan renunță la autenticitatea sa. Încet și sigur, an după an.

Tipare și dezechilibre

Peste ani, Bogdan are mari șanse să dezvolte un dezechilibru ce îl va marca pe el și pe cei din jurul lui. Va repeta tiparul afișat de mama sa, inconștient. Stigmatul emoțional dobândit în primii ani de viață va rămâne lipit de el și îl va contura și îl va defini. Se va creiona, zi după zi, un tipar de comportament, care- în absența unei sforțări de conștientizare a acestuia de către adultul informat sau atenționat- va domina, guvernând fără obstacole.

Să ne analizăm atent în răstimpuri!

Spre binele nostru, spre binele copiilor noștri, să ne analizăm atent în răstimpuri.

Oare același tip de dificultate ne apare în cale? Stima de sine este scăzută? Ajungem să fim iar și iar ,,țapul ispășitor”? Ne alegem un partener dominator? Ajungem să credem că ceea ce gândim noi nu contează? Nu ne revendicăm ce este al nostru, de drept? Ne exprimăm cu accese de furie pe care le regretăm mereu? Suportăm greu emoțiile celor din jur?

Toate acestea sunt întrebări pe care este bine să ni le punem și al căror răspuns ne poate duce într-o oaza de înțelegere față de noi înșine și de împăcare.

Vom ști ce avem de făcut. Ne vom opri din a propovădui comportamente dăunătoare, inconștient, desigur, spre cei ce ne sunt cei mai dragi în această viață.

Melania a ales să își înfrunte amintirile. Și-a dat seama de cum s-a simțit, când era mică, atunci când renunța la bucăți din ea pentru a mulțumi adulții de care se simțea dependentă. Nu i-a fost ușor. Decizia ei era una puternică: fiul ei nu va mai fi constrâns în niciun fel să renunțe la cine este el. Acum ea pune mare preț pe autenticitate. Este timpul să o facem noi toți!

-Mami, mă iubești?
-Oh, da! Până la Soare și înapoi!
-Mami, mă iubești orice aș face?
-Da, draga mamei, te iubesc!

Copilul tău știe cât de mult îl iubești?

Necondiționat? Indiferent de ceea ce a făcut, indiferent de cum s-a purtat și ceea ce a rostit? Lasă-l să știe asta!

Validează-l după ceea ce a recunoscut o greșeală: ,,Ai recunoscut că tu ai rupt rochia surorii tale. Oau! Îți trebuie mult curaj ca să faci acest lucru! Acum hai să vorbim despre fapta ta și despre cum ar fi bine să îndrepți ceea ce ai făcut!”

Fii supărat pentru el, nu pe el: ,,Nu ai obținut scorul dorit! Știu că ți-ai dorit mult un punctaj mare! Îmi pare rău! Oare ce ai putea face pentru a nu te mai afla în situația asta data viitoare?”

Ajută-l să înțeleagă că el trebuie să fie mândru de el! Da, și tu ești mândru, însă e important ca lucrurile pe care le face să fie pentru el, nu pentru tine! ,,Ai primit medalia! Fii mândru de tine! Efortul tău este răsplătit din plin de acum!”

Când sunt mici, copiii vor învăța prin imitație

Vor absorbi și vor interioriza ceea ce văd, ceea ce observă, mult mai mult decât ceea ce le spunem noi efectiv să facă.

Vor imita modul nostru de adresare, de taxare, de laudă, îl vor oferi celor din jur, cercului de prieteni, celor cu care vor interacționa în timp.

Nu le putem cere ceea ce noi nu facem: nu le putem cere să citească dacă noi nu o facem cu plăcere, nu le putem cere să își țină camera ordonată dacă noi nu avem o cameră ordonată, nu le putem cere să spună ..îmi pare rău” dacă noi nu o facem niciodată, nu le putem spune ,,nu mai fii agitat” dacă noi chiar suntem agitați.

Lasă-ți copilul să știe cât de mult îl iubești!

Când e fericit și în special când e mâhnit, când e puternic și cu medalia la gât și mai ales când a ratat podiumul, când e înconjurat de prieteni și mereu când e lăsat la urmă, când e aproape de perfecțiune și întotdeauna când s-a abătut de la drumul cel bun! Lasă-l în orice situație să știe cât de mult îl iubești!

Un copil ce se simte iubit doar dacă este pe placul părintelui, va interioriza acest tip de afecțiune condiționată, se va raporta la ceilalți exact la fel: dorind să le facă pe plac, anulând dorințe proprii, simțindu-se inferior.

Lumea copilului

Lumea copilului este potrivit să fie sigură și impregnată cu previzibil pentru că doar așa el se va umple de încredere și se va putea adapta ușor la lumea ce îl înconjoară! Părintele este dator mereu să traducă emoții și să ofere în dar acceptare și siguranță chiar și atunci când emoții negative îl copleșesc.

Este bine să reținem că emoțiile ce se rotesc în jurul copiilor noștri ajung să fie la un moment dat emoțiile lor, emoții ce într-o bună zi chiar îi vor defini.

-Tata, mă iubești?
-Oh, da! Până la Lună și înapoi!
-Tata, mă iubești orice aș face?
-Da, dragul meu, te iubesc!

-Știi, dacă ai venit cu fetița ta în parc, trebuie să o înveți să împartă lucrurile! Toți copiii de aici împart! Altfel nu se poate. Dacă fiica mea vrea ceva, fiica ta trebuie să împartă. Și, desigur, fiica mea- la fel!

Adriana a rămas puțin nedumerită. Oh, da, își dorea să aibă o fiică dornică să dăruiască și generoasă. Își dorea pace și armonie în jocul copiilor. Însă acum părea că e musai să își oblige fiica să se alinieze. Oare era corect?

Acum…este clar că noi toți vom dăinui într-o lume plină de grijă, dragoste, empatie, generozitate. Simțim un ghimpe în inimă când fiii și fiicele noastre sunt egoiști. Ce se crede atunci despre ei? Dar despre noi, cei ce îi creștem?

De ce ar fi potrivit ca fiica ta să își împartă păpușa pe care a dorit-o atât și abia a primit-o (poate) cu un alt copil pe care (poate) nici măcar nu îl cunoaște?

Copiii aflați la vârsta de 1, 2, 3 chiar și 4 ani doresc lucrurile pe care le văd și pe care le simt captivante: vreau să ating mingea, să o simt, vreau să o folosesc, să o arunc, să o văd cum sare. ACUM. Copilul mic nu are habar de ce înseamnă ,,este obiectul altcuiva”, ,,nu îți aparține”, ,,nu este al nostru”.

Adultul este cel care arată empatia acum

Adultul este cel care arată empatia acum. Și foarte rar copilul mic. Adultul va propune un schimb: ,,Poți să împrumuți păpușa și vei primi elefantul în schimb”. Să ne bazăm pe curiozitatea copilului. Va dori mai mult ca sigur să exploreze la rându-i ceva nou. Iar dacă nu va dori să împartă ,,acum”, vom înțelege și vom avea răbdare. Puțină răbdare ajută mereu.

Să spunem ceea ce observăm

Este potrivit să verbalizăm mereu ce vedem: ,,uite, acum tu ai găletușa roșie iar lopățica este puțin la tovarășul tău de joacă”. Sau: ,,este adevărat, amândoi doriți jucăria aceasta, să vedem cum e bine să facem”.

Pentru copilul mic, socializarea aduce beneficiul de a-i pune pe antepreșcolari în situația de a experimenta mereu comportamente noi: ce se întâmplă când smulg? Dar când cer? Ce se întâmplă dacă fac un schimb? Ce se întâmplă când trag de jucărie? Dacă țin jucăria strâns, mai poate fi luată? Dacă dau când mi se cere, ce primesc?

La orice vârstă, ceea ce învățăm noi singuri va dăinui și va prinde contur corect

Adultul este potrivit să intervină atunci când negocierea devine poate prea brutală sau copiii se pot răni. Altfel, probabil, este bine să rămână un observator ce coordonează din umbră, cu blândețe, înțelegere și mai ales răbdare.

Noi, adulții

Dacă dorim să avem copii generoși atunci noi este potrivit să avem un comportament generos.

Noi împărțim biscuiții și îi lăsăm pe copii să ne observe. Noi validăm fiecare gest plin de dăruire al copiilor noștri; îi lăudăm, îl numim: ,,asta numesc eu copil generos”. Ne ferim să grăbim procesul și ne bucurăm de fiecare pas ce ne înflorește fiul sau fiica.

Nu este ușor, pentru că nu ne simțim bine sub privirile critice ale celor din jur: ,,l-a crescut zgârcit”, ,,unde va ajunge dacă nici acum nu știe să împartă?”, ,,probabil așa sunt și părinții lui…”

Este greu să nu dăm totul de-a gata pentru a ne conforma rapid. Este delicat momentul în care ne simțim obligați să intervenim. Și totuși este atât de important să oferim posibilitatea actului de învățare socială copiilor noștri!

Adriana a înțeles: un copil împarte atunci când efectiv el simte empatie față de ceilalți; ea a decis să fie mereu un model de empatie față de fiica ei și față de ceilalți copii și părinți pe care îi întâlnește. Și este foarte împăcată cu acest lucru!

Fii bun! Fii cel mai bun! Fii AS! Fii vârful din seria ta, din clasa ta, ba chiar din generația ta!

Ridică-te, fă-te recunoscut!

Dansează ca să fii cel mai bun, fă exerciții de matematică și vei fi recrutat în echipa de olimpici! Cânți la pian, vei participa la un concurs curând? Te-ai făcut remarcat? Nu? În cât timp crezi că vei deveni cel aplaudat? Ți s-au expus lucrările? Ai umplut sălile? Ai publicat cartea? Când? Când?

O întâmplare

Kurt Vonnegut, celebrul scriitor american, a povestit la un moment dat o întâmplare din adolescența sa: avea 15 ani și își petrecea o lună din vacanța de vară lucrând alături de o echipă, la un sit arheologic. Într-o bună zi, unul dintre arheologii cu experiență l-a abordat pe adolescent, dorind să îl cunoască mai bine, și l-a întrebat dacă face un sport anume. Adolescentul a răspuns că nu face niciun sport dar că merge la cor, ia lecții vioară și de pian și participă la cursuri de teatru. Fața omului de știință s-a luminat și a exclamat: ,,WOW, bravooo!”. Adolescentul a plecat însă stingher capul și a răspuns ușor rușinat: ,,dar NU, nu merit laude, nu sunt într-adevăr bun la niciuna dintre activitățile acestea….”

Arheologul l-a privit cu blândețe, a zâmbit și i-a spus: ,,nu cred că a fi cel mai bun în ceva este adevăratul sens pentru care facem acel lucru. Ai toate aceste experiențe minunate și te bucuri de ele și fiecare în parte te învață ceva anume și fiecare te va face o persoană mai interesantă, mai dăruită, mai specială, indiferent de cât de bine o vei duce la capăt!”

Acele cuvinte l-au impresionat enorm pe viitorul mare romancier: se vedea într-o zonă soră cu mediocritatea când participa la acele activități, credea că de fapt irosește, se irosește; în loc să se concentreze pe faptul că îi făcea plăcere să fie acolo, să facă tot ce făcea, gândul său fugea mereu spre ideea că nu este capabil să atingă performanța.

Mitul talentului absolut ne-a înrobit

Am fost crescuți într-un mediu ce vedea doar performanță, pe culmi- sau hăuri. Știam că putem fi sus sau jos. Ni se povestea că nimeni nu știe cum îl cheamă pe cel de pe locul 2, că medalia de bronz e ca și inexistentă. Mitul talentului absolut ne-a înrobit și ne-a umbrit. Eram demni de ceva doar dacă spuneam ,,am câștigat”.

Să le dăruim copiilor noștri șansa să facă ceva de dragul activității în sine, să picteze pentru că au chef, să studieze o limbă străină doar pentru că simt importanța instrumentului, să schieze și să patineze pentru că le place sentimentul de zbor, să înoate pentru că se simt puțin delfini, să desțelenească geometria pentru că le-a plăcut ce au citit despre Thales. Să îi lăsăm să se joace de dragul jocului și să le spunem ce treabă grozavă fac atunci când se familiarizează cu ABC-ul de peste tot.

Vom admira persoana ce devin și îi vom admira indiferent unde vor sta agățate medaliile: pe panoplia cu victorii sau pe panoplia inimilor fericite.

Cristina și Cătălin ieșiseră la o scurtă plimbare în ochiul de soare ivit în luna lui Făurar. Se bucurau de raze plăpânde și de cer senin când, pe lângă ei, a trecut un tată ce ținea ferm mâna mică a fiului. Băiețelul plângea.

-Să știi că dacă nu te oprești acum din plâns mama ta va afla tot despre asta când ajungem acasă. Și atunci o să vezi tu…

Cristina a înghițit un nod -imaginar- și nu a spus nimic. A pășit mai departe alături de fiul ei.
Câteva minute mai târziu, Cătălin a întrebat:

-Mama, de ce tatăl acela i-a cerut băiatului său să se oprească din plâns? Nu știe că trebuie să îți plângi toate lacrimile? Nu te poți opri din plâns când chiar ai un motiv adevărat să plângi. De ce i-a cerut tatăl fiului său să se oprească din plâns ca și cum plânsul ar fi un lucru rău sau rușinos?
Cristina a oftat.

Copiii noștri sunt foarte înțelepți

Când părinții transmit copiilor că nu trebuie să îți fie frică sau rușine de lacrimile tale, cei mici vor putea să facă față valului de lacrimi, suspine și amărăciuni ce uneori îi năpădesc. Tristețea, furia, frustrarea sunt emoții ce dacă vor fi cunoscute și acceptate din pruncie, nu vor mai cauza frustrări și răni necicatrizate.

Și cum să explicăm asta copiilor noștri? Și cum să îi percepem mai corect?

Niciodată un val nu este o mare. Și niciodată copiii noștri nu sunt emoțiile lor! Emoțiile trec și noi trebuie să îi învățăm pe copii să se așeze mereu pe plăci metaforice de surf ca să poată călări valul, să ajungă mereu cu picioare la mal. Rolul nostru este să rămânem pe acel mal, să le facem cu mâna, să îi încurajăm să-și țină echilibrul, să le dăm de înțeles că mereu este cineva care îi așteaptă acolo, cu un prosop cald, cu un cuvânt de încurajare, cu înțelegere în ochi, cu un umăr ce sprijină.

Cei mai mulți dintre noi, părinți de acum, am fost învățați că emoțiile sunt un lucru rău, ce trebuie azvârlit în temnița interioară și ferecat acolo cu 7 lacăte. Dacă lucrul acesta ar ieși afară ne-ar arăta vulnerabilitatea, durerea, slăbiciunea și tare nu ar fi bine. Așa că rămânem speriați de ce e în temniță și nu ne uităm deloc la ce-i acolo și nici nu încercăm să cunoaștem și nici nu vorbim despre. Așa că repetăm procesul prin care am trecut noi, fără să clipim măcar, fără să ne punem întrebări, fără să ne gândim la ce ar fi fost bine pentru noi sau ce ar fi potrivit acum pentru fiii și fiicele noastre.

Interzicem emoții și lacrimi

Interzicem emoții și lacrimi cu un gest sau un cuvânt sau abatem atenția de la emoții și lacrimi pentru că devine prea dureros pentru noi care nu știm ce e de făcut cu adevărat. A ne lăsa copiii să stea față în față cu emoțiile înseamnă a lăsa lacătele din noi să cadă, nu-i așa? Și nu știm (încă) să facem asta.

Când ne vom lăsa fiii și fiicele să se întâlnească față în față cu emoțiile lor, să se uite în ochii lor cu forță, să le domine și să reușească, vom vedea cât de repede își revin, cât de puternici se înalță.

Uneori noi, părinții, chiar noi dăm dovadă de curaj așezați lângă un copil ce suspină, validându-i sentimentele în timp ce ne privim chiar în noi frici zăvorâte de ani buni.
Să îi învățăm că nu sunt singuri și că se vor înălța spre soare susținuți de noi, de cei dragi, de cei ce le pasă.

Și cu gândul acesta să îi luăm de mână și să pășim prin lumina lui Făurar.

Părinte și copil, căutând mereu ochiul de Soare.

-Nu, chiar nu mai pot cu tot ce se întâmplă zi de zi acasă cu fiul meu! E mai mult decât pot duce! În fiecare zi îmi vine să mă întreb: ce-o mai fi azi? Ce mă mai așteaptă? Pare că fiecare oră stă să explodeze! Când văd numărul dirigintei pe ecranul telefonului mă înfior toată. Și, mai grav, mi se pare că nu mai pot avea încredere în el. Oare mă ascultă? Oare mă aude, măcar?

Maria este foarte îngrijorată. Și tristă. Ar fi vrut să aibă câteva rețete pentru anii aceștia de adolescență ai fiului ei. Cineva să o pregătească. Să existe cursuri susținute cu exemple de probleme și soluții pentru rezolvarea lor. Nu a fost să fie așa. (Și nici nu e. Niciodată, pentru nimeni).

Stresant. Și imprevizibil

Viața lângă cei mai mulți adolescenți băieți este stresantă. Și imprevizibilă. Stările lor de spirit se schimbă în funcție de schimbările hormonale și în funcție de ceea ce experimentează în viața de zi cu zi. În plus, majoritatea băieților adolescenți nu vorbesc, nu își expun trăirile, așa că părinții lor nu știu ce se petrece și nu au indicii despre ce anume le-ar putea provoca o stare sau alta.

E bine să știm că toți părinții de copii adolescenți au o sarcină grea. Așa că ar fi bine să nu uite să aibă grijă și de ei înșiși: să nu uite să se odihnească, să nu uite să stabilească mereu limite clare, să facă des lucruri ce le aduc bucurie și să nu uite să împărtășească frământările cu parteneri de ascultare potriviți sau cu grupuri de suport.

Băieții noștri adolescenți se vor înșela, vor călca pe lângă potecă, vor minți sau vor încerca să ascundă adevărul. Vor lua note proaste sau vor fi în prag de corijență, nu-și vor deschide camera pentru orele on-line sau vor adormi la ora de istorie cu capul pe bancă. Este bine să ne reamintim mereu că băieții, în special, învață prin încercări și învață văzând rezultatele erorilor. Apoi vor ști cum se face corect un lucru. După multe frământări. În ei și în tine.

Dar știi ceva?

Și noi ne vom înșela: uneori vom exagera ceva minuscul și uneori vom bagateliza ceva important. Vom spune lucruri pe care le vom regreta. Așa că îl vom lua pe ,,îmi pare rău” cu noi de mână și vom reveni la masa albă a negocierii. Băieții noștri au toleranță mare; poate vom primi o îmbrățișare la momentul împăcării. Poate nu. Însă vom ști cu siguranță că știu ce au de făcut când greșesc.

Lipsa de control

Toți vom fi speriați de lipsa de control pe care o avem asupra adolescenților. Când erau mici, pur și simplu îi luam pe sus și îi puneam în mașină, acolo îi linișteam mai devreme sau mai târziu și apoi ajungeam unde ne propusesem cu toată opunerea lor de moment. Însă acum? Cam cum poți domina un tânăr de 1,80 și 79 kg? Nu prea poți. Și nu știi ce să faci nici cu negativismul, nici cu încremenirea lui și nici cu felul gol/distrat/obraznic cu care te privește.

Este exact momentul în care ar fi bine să ai încredere în anii de muncă în care ai lucrat la rădăcina acestui copac înalt, bătut acum de vânt din toate direcțiile; dacă ai lucrat bine, și știu că ai făcut-o, lucrurile își vor găsi un făgaș. Pe la 17-18 ani, crengile devin brusc mult mai solide și cu roade care rămân și încep frumos să se coacă în soarele binefăcător.

Foame de dragoste

Tuturor adolescenților le este foame mai mereu. Și în special le este foame de dragoste!

Când îi vedem navigând, de multe ori în direcție greșită sau cu frâna de mână trasă, speriați și în defensivă, să ne reamintim câtă nevoie au de grijă și căldură. Și ei văd că lucrurile nu le ies bine. Și nu au încotro, oricât s-ar strădui. Cunosc consecințe, cunosc repere, își amintesc sfaturi și cu toate astea se mai lovesc încă o dată și încă o dată cu capul de pragul de sus. Se prăbușesc și se reclădesc în aceeași zi. Cât efort, câtă neputință, câtă dedicație! Toate la un loc.

Au nevoie de sprijin când iau decizii și când se auto-testează. Anii aceștia sunt niște ani de antrenament. Este o încercare de desprindere acum de familia de apartenență, o testare de puteri și de resurse. Cel mai bun lucru este să te ții tare și să încercă să nu trăiești viața fiului tău. Va învăța poate pe calea cea grea ce înseamnă să întârzii, să nu îți îndeplinești sarcinile, să ascunzi adevărul, să nu respecți regulile. Însă vor învăța. Este o metodă sigură de a-i pregăti pentru anii de ,,tânăr adult” ce se ivesc deja de după colț.

Noi am fost în papucii Mariei. Suntem sau vom fi. Așa că în anii aceștia în care nu va fi ușor nu ne rămâne decât să îi iubim pentru ceea ce știm că stă ascuns în interiorul lor, pentru bulgărele de aur ce suntem convinși că este acolo și să îi ajutăm să sape după el prin noroi, zăpadă murdară, bazalt neclintit sau prundiș alunecos.

O să merite. Știu asta!

Sorina căutase tot timpul să fie o mamă foarte informată, să se dezbare de metehne ale trecutului din familia ei, să fie părinte calm, cald, ferm, echilibrat, puternic și vulnerabil, să fie tot ce e bun, pe măsura puterilor ei. Se străduia să facă tot ce îi stătea în fire să formeze și să dezvolte personalitatea copiilor ei. De la o vreme, în discuțiile cu Alec, soțul ei, apărea totuși întrebarea: oare de noi doi, părinții, depinde tot? Iar răspunsul a prins la un moment dat forma: ,,depinde foarte mult totul și de cum se influențează copiii noștri, ei pe ei, ca frați, unii pe alții”.

Cea mai lungă relație din viața cuiva!

Atașamentul este cel care patronează relația dintre frați, poate cea mai lungă relație din viața cuiva, până la urmă!

Frații mai mari rămân figura către care se revarsă atașamentul fraților mai mici, nu-i așa? Ei sunt capsula de siguranță din care cei mici încep să caute și să se ridice, ei sunt cei ce mângâie, cei ce dau exemplu, cei ce dăruiesc confort dar și cei ce arată limite sociale pentru prima dată, poate. Când frații sunt singuri, au prilejul să experimenteze roluri de protectori sau rol de cel ce solicită protecția de la cineva pe care se poate baza! Câtă încredere și câtă validare se poate obține atunci!

Frații împărtășesc experiențe de viață cu totul speciale, experiențe (bune sau discutabile) care le vor întări legătura și o vor cimenta unic.

Complex cu C MARE

Dacă ar fi să întrebăm toți părinții ce au mai mult de un copil, cred că ar răspunde cu toții într-un glas (fără să aștepte o confirmare din partea specialiștilor): relațiile dintre copiii lor sunt deosebit de complexe, un iureș emoțional ce te ia pe sus când nu te aștepți și te coboară într-o poiată pașnică cu soare și fâlfâit de aripi de flutur tot când nu te aștepți.

Când totul pare că o ia razna, rivalitatea pare că devine regina neîncoronată a furtunii despre care vorbeam mai sus; ,,…nu știu ce să mai fac; se ceartă într-una! Cine e mai mare, cine mănăncă mai repede, câte minute au petrecut cu mine la lecții; țin cont de cine a stat în față în mașină ultima dată, țin cont de cine a primit felie de tort cu un milimatru mai mare, țin cont de cine trebuie să apese pe buton în lift! În competiție de dimineață până seara! E stresant și obositor!”

Chiar este.

Să fii părinte și să asiști la astfel de dispute de dimineață până seara e cu adevărat istovitor.

Și chiar când spui că nu mai poți, îi vezi susținându-se unul pe altul, îi vezi oblojindu-și rănile, îi vezi apărându-se, îi vezi întorcându-se senini spre tine și întrebându-te candid: ,,despre ce ceartă, ciupitură, îmbrâncitură, răutate vorbești?” Și chiar când crezi că nu mai poți, îi vezi dansând pe ei, frate și soră, un vals-vals legănat în dragoste și grijă, îi vezi citindu-și povești, îi vezi ținându-se de mână când traversează strada spre parc.

Ce spuneam mai devreme? Ciclonul de speriat din filmul de groază te aduce într-o clipită în luminișul din rai.

Între frați poți descoperi o grămadă de interacțiuni polarizate pozitiv și o grămadă polarizate negativ. Proporția dintre experiențe nu este egală; unii frați vor experimenta mai multe întâmplări bune, alții mai multe mai puțin bune. Acestea nu rămân la fel pe parcursul vieții. Se pot modifica în funcție de întâmplări ce întăresc frații și îi unesc sau îi determină să răcească relații. e

Un lucru este cert, ne arată istoria lumii: sângele apă nu se face! Indiferent cât de tensionată poate deveni uneori o relație frățească, frații și surorile apar mereu în poveștile oricui evocă un dram de copilărie, cu mult drag și nostalgie.

Ce putem face pentru relația dintre fiii și fiicele noastre?

Modul în care se interacționează în familie, atenția, grija împărțită de părinte, regulile casei, felul în care ne susținem credințele și valorile în fața copiilor noștri lasă o pecete pe ceea ce devin aceștia și pe relația ce va evolua o dată cu înălțarea lor: în ani, în centimetri, în experiență. Surorile vor păstra mai mereu secrete, frații vor fi mai mereu în competiție, diferențele mari de vârstă vor veni la pachet cu comportament protector/ cerere de protectorat, diferențele mici de vârstă vor dărui intimitate și tovărășie.

,,Dar nimeni n-are soră ca a mea și nimeni n-are frate ca al meu!”

Frații și surorile sunt un dar. Vin să ne completeze, să ne susțină, să ne pună pastă de dinți pe față (când dormim), vin să ne învețe să ne păzim spatele și vin să ne iubească.

Sorina și Alec fac tot ce știu ei că e bine să facă. Sunt conștienți că nu pot da totul copiilor lor.

Și se bazează chiar pe acești copii să fie sprijin unul altuia, profesori și repere și stâlpi și țărm.

Mulțumiri speciale se îndreaptă spre talentatul tânăr David-Ioan Bulboacă, 8 ani, pentru desenele reprezentative ce însoțesc acest text.

Despre o după-amiază grea:

Anca avusese o după-amiază foarte grea: nimic nu se legase peste zi, proiectul îi fusese amânat, iar coada în intersecție se întindea pe un kilometru. Era musai să ajungă la timp acasă pentru că azi copiii aveau examenul de centură la karate.

Cu chiu cu vai a ajuns doar cu câteva minute întârziere; kimonourile nu erau însă călcate, copiii repetau kata fără să își fi pregătit sacul cu tot echipamentul, pisica se cocoțase pe dulap și mieuna sfâșietor de acolo. În plus, în inbox intraseră două mailuri ce aveau nevoie urgentă de răspuns. Toate lucrurile trebuiau rezolvate și copiii mobilizați.

Într-un final, cu toate rânduite de toți, cu ultimele forțe, Anca strigă:

-Acum se urcă toată lumea în mașină. Întârziem!

În mașină a urmat o teorie lungă și cuprinzătoare susținută de mama despre responsabilitate, lucruri ,,din fișa postului tău”, punctualitate, asumare și grijă față de ceilalți. Anca își ținea tonul în frâu. Și totuși iritarea înconjoară multe cuvinte rostite.

-Vă iubesc tare mult, însă tot ce am spus acum despre voi și pentru voi este adevărat!

-Mamă dragă, ai dreptate și ne pare rău, însă știi, tot ce ai spus este pentru noi toți, nu doar pentru noi-copiii… Nimeni nu a fost cu adevărat gata la timp. Poate că data viitoare ne vom fixa rolurile din timp și poate că vom măsura timpul mai bine și poate vom îndeplini toți ce ne-am asumat din timp…

Anca ascultă tonul cald și înțelegător al fiului ei. Își amintește brusc că le promisese că va călca ea kimonourile pentru ca acestea să fie ,,la linie” și își amintește câtă nevoie au copiii de concentrare înaintea unui examen important.

Puse semnal de dreapta, se opri și, întoarsă, uitându-se în ochii copiiilor ei, spuse:

-Îmi pare rău!

Pentru că îi părea rău cu adevărat

Le spusese că îi iubește și după aceea le reproșase lucruri care ar fi putut fi rezolvate altfel. Îi părea rău că și ea întârziase, îi părea rău că starea ei rea influențase trăirile copiilor, îi părea rău că uitase ce promisese. Îi părea rău pentru presiune și pentru că preferase să arunce vina pe copii. Fusese mai ușor așa, în acea zi grea.

Copiii s-au relaxat. Și au zâmbit și s-au îmbrățișat toți trei stângaci, prinși în centuri și apoi chiar au găsit drumul cel mai scurt și mai neaglomerat și au ajuns la timp și s-au concentrat și au trecut examenul.

Uneori mai buni, uneori mai puțin buni

În viața noastră de părinți, uneori suntem mai buni și uneori suntem mai puțin buni. Important este să nu lăsăm mândria de adult atotcunoscător și atotputernic să dirijeze tot. E important să facem loc smereniei: și noi greșim, și noi putem fi ,,pe lângă” potecă. Și noi spunem ,,îmi pare rău” cu putere și sinceritate.

Despre ce este ,,îmi pare rău”?

,,Îmi pare rău” este despre respectul pe care îl purtăm copiilor noștri; ,,îmi pare rău” este despre smerenie și este despre modestie; ,,îmi pare rău” arată copiilor că pot avea încredere în părinții lor, că aceștia pot ține balanța dreaptă; ,,îmi pare rău” este semn de putere și nu de slăbiciune.

Spunem mai mereu copiilor ,,te iubesc”. ,,Te iubesc” împreună cu ,,îmi pare rău” sunt o pereche ce arată clar că nu e musai să fii perfect ca să fii iubit.

Cuvintele grele ce ni s-au aruncat în copilărie sunt purtate ca niște pietre de moară de memoria noastră; cuvintele grele neușurate de ,,îmi pare rău” (sincer și puternic) și de o explicație clară, ne urmăresc și ne lovesc atunci când coborâm panta amintirilor.

Să dăruim, noi, părinții, ,,îmi pare rău” atunci când e vremea de dăruit: să ne aplecăm, să ne smerim, să uităm de orgoliu și de poziția de atotștiutor și fără pată. Ca urmare, vom avea copii cu conștiință și cu un bagaj moral ce va schimba lumea. Eu chiar simt asta!

Povestea începe așa:

A fost o dată, ca niciodată, un mic băiețel ce mergea mereu, în vacanța de Crăciun, cu trenul, la bunici. Îi plăcea tare mult călătoria -care era scurtă- și îi plăceau foarte mult peisajele și locul lui de la geam (mereu stătea la geam!). Anul acesta se simțea mare și important; le-a cerut părinților săi să îl lase să meargă singur cu trenul la bunici. Ei îl vor conduc pe peron și bunicii îl vor lua din gara de sosire. Ce mare lucru? A crescut acum și se descurcă.

Zis și făcut! În dimineața plecării, băiețelul, cu căciulița, fularul și mănușile noi, a fost condus în gara cea mare și aglomerată de părinții săi. Avea totul pregătit: biletul și apa și gustarea și ciocolățica. Mama îi repeta cu căldură ce are de făcut. ,,Da, da, spunea băiatul sigur pe el, nu știi că știu? Mi-ai mai spus de 1000 de ori totul!”

Când mai erau câteva momente și trenul s-ar fi pus în mișcare, tatăl i-a strecurat fiului ceva în buzunarul de sus de la geacă și i-a spus: ,,Dacă îți este greu pe drum, folosește-te de ce ți-am dat!”

Fluierul s-a auzit, roțile au scrâșnit și trenul s-a pus în mișcare.

Eiiii, de acum, băiatul nostru stătea la geam. Singur. Lumea forfotea în jur, priviri ciudate și cercetătoare păreau că îl împung. Cineva începea o ceartă la mica distanță de el iar șeful de tren a comentat ceva ce nu i-a plăcut când i-a vizat biletul. Nu se putea concentra spre peisaje. Sufletul i se strânsese și colțurile gurii i-au coborât. A strâns ochii și două lacrimi mari i s-au rostogolit pe obraji.

Deodată și-a adus aminte de vorbele tatălui: parcă îi pusese ceva în buzunar. Parcă. Cu degete tremurânde a scos o hârtiuță mica. A despăturit-o și a citit cu privirea împăienjenită: ,,Sunt în ultimul vagon”.

Îmi place povestea aceasta. Am auzit-o acum ceva timp și i-am simțit importanța.

Părinții își vor lăsa copiii să își desfacă larg aripile, să zboare atunci când ei o cer. Le vor transmite că au toată încrederea în ei și în decizia lor. Le vor valida avântul și dorința de a fi ,,pe picioarele lor”.

Vor fi totuși în ,,ultimul vagon”, ori de câte ori trebuie, pregătiți să deschidă brațele, să cuprindă frici, temeri, îndoieli, lacrimi. Vor fi ,,acolo”, la ,,bază”, la locul în care poți să te umpli de sevă, să îți reîncarci bateriile, să te reevaluezi, să te scuturi, să te luminezi.

Crăciun Fericit!

Tina și Miruna supraveghează jocul copiilor. Au venit cu copiii în parc pentru că a nins puțin. Le este frig, însă copiilor nu le este și asta e tot ce contează. Totuși, parcă unul dintre copii îl aleargă pe fiul Tinei cam mult:

-Vă rog să schimbați rolurile! Acum poți să îl alergi și tu, Mihăiță, pe prietenul tău. Mihăiță se oprește nedumerit. Totuși, încearcă și el să își fugărească tovarășul. Cam fără chef.

-Te rog să nu mai arunci cu zăpadă în fata mea!- țipă Miruna. Hai, jucați-vă frumos! Fă tu mai bine singură un om mic de zăpadă.

-Nu vă cățărați!

-Nu vă dați toți pe gheață!

-Mai bine vă țineți de mâini!

-Nu trișa!

-Mai bine stați unul în spatele celuilalt!

-Eu cred că e mai bine să vă ascundeți aici!

-Cred că el ,,a mușcat din cașcaval”!

-Eu zic…

-Eu zic…

Dacă domnul Jean Piaget ar trece exact acum pe lângă Tina și Miruna, ar înlemni. O parte din viață, marele psiholog a dedicat-o studiului jocului copiilor. A spus extrem de clar că ei își învață lecțiile de viață, lecțiile despre moralitate, despre roluri, despre ascensiune, despre limite, în jocul pe care îl dezvoltă, în jocul cu reguli (reguli pe care încearcă să le încalce ca să vadă ce se poate întâmpla), în jocul cu roluri.

Părinții nu suportă conflictul

Noi, adulții, ne străduim parcă să intervenim mai mereu, în ultimii ani, cât de repede se poate: rezolvăm dispute ce nici nu se încheagă, care doar plutesc în aer. Explicăm regulile iar și iar pentru că nu putem suportăm conflictul. Supervizăm totul și îi ținem într-un cadru perfect și artificial.

Conflictul ,,bun”

Conflictul ar putea fi însă cel mai important lucru din joc. Chintesența. Cadrul ce îi ajută să înflorească, să ajusteze, să înțeleagă, să vadă limita, să vadă că se poate, că e bine să îndrăznească.

Evident, nu toate conflictele sunt bune. Doar unele. Nu vei învăța nimic dintr-un conflict în care ai fost abuzat și terorizat.

Totuși, conflictele bune ar putea fi la tot pasul.

În prezent, în marea majoritate a timpului, adulții se asigură că zona este ,,liberă de conflicte”: asigură perimetrul, supraveghează regulile, supraveghează jocul, îl coordonează, îl închid și îl deschid.

Ce ar fi de zis?

Dacă nu ne putem abține și decidem să fim prezenți, poate ar fi bine să ne limităm la a spune: ,,…dacă aveți nevoie de mine, să știți că sunt aici” sau ,,sunt absolut sigur că vă descurcați, însă mă puteți chema dacă intervine ceva”, ,,vă ascult pe amândoi”, ,,eu pot doar să vă pun întrebări, însă răspunsurile sunt la voi…”, ,,se petrece ceva aici?”.

Să îi lăsăm să se testeze, să testeze regulile, reacția grupului, să învețe despre moralitate și să își satisfacă dorințe doar visate prin intermediul jocului, să le permitem să exploreze prin joacă tot ce e dincolo de confort și siguranță și lucruri aranjate perfect, în ordine.

Azi a nins. Tina și Miruna și-au condus copiii în parc. Le arată banca pe care vor sta: chiar acolo, lângă chioșcul cu ceai fierbinte. Și asta doar pentru cazul în care simt că au nevoie de ele. Apoi le urează joacă plăcută și îi lasă într-un loc din care îi vor lua mult mai învățați decât sunt acum. Pentru că ele știu că joaca e o școală cu Ș mare.

-Ți-a adus testul?

-Da. Am luat 9.

-9? Și Matei cât a luat?

-Tot 9.

-Și Miruna?

-10.

-A, Miruna ia mereu 10, vezi?

Dinu s-a bosumflat. A muncit tare-tare să ia nouăle acesta la fizică. Îi e greu la fizică și a petrecut ore lungi ca să înțeleagă singur problemele. A așteptat o laudă de la mama lui, un cuvânt de apreciere. Prima ei reacție este însă de a afla ce au făcut ceilalți. Ei ce au făcut? Au fost mai buni ca el? Comparația aceasta îl macină. Mereu. Vrea să fie văzut el. El și efortul său susținut.

De ce ne comparăm într-una copiii?

De ce ne comparăm între noi? Ce urmărim cu acest ,,cel mai bun” sau ,,mai bun”. Ne plac gradele de comparație ale adjectivului? Am reținut doar superlativul absolut din gramatica de-a opta?

O comparație sănătoasă poate fi benefică deoarece ne ajută să evoluăm, să ne adaptam, să ne potrivim în societate, să ne stabilim marcajele ce trimit spre calea cea bună. Un jalon urcat mai sus ne va face să ieșim din găoace, din cămașa prea strâmtă de acum și ne va propulsa. Pot mai mult și sunt mai mult, desigur. Știu asta și sunt pregătit să ajung acolo, în noul meu loc. Tot ceea ce ne ajută să ne transformăm va fi salutat.

Suntem îndeajuns de buni?

Ce se întâmplă când ni se transmite, încă din perioada preșcolară, că suntem comparați? Înțelegem că nu suntem îndeajuns de buni pentru adulții din jurul nostru, adulți care contează enorm pentru noi, adulți de afecțiunea cărora depindem zi de zi, adulți în care ne oglindim, adulți în ai căror ochi așteptăm scânteia de bucurie și mândrie că noi suntem. Oare azi am fost destul de bun? Mi-am mulțumit mama? Tatăl meu e bucuros că mă are? Doamna m-a pus pe lista ,,fruntașilor”?

,,Sunt destul de bun pentru ei” se va transforma în mintea copilului în ,,sunt destul”? Merit?

Merit afecțiune și dragoste și recunoaștere? Dacă nu o primesc este sigur vina mea. Eu nu reușesc, eu nu sunt sufficient.

Doar vârfurile primesc apreciere?

Doar vârfurile primesc apreciere și doar cel mai bun contează. Și merită ceva.

,,După competiții nu ne amintim cine a luat argintul sau bronzul”. Așa că doar efortul celui mai bun contează.

Așa să fie oare?

Cu toții strălucim în răstimpuri și cu toți suntem pe primul loc din când în când. Părinții este bine să rămână acei abili observatori ai momentelor de strălucire. Toate acestea din urmă vor fi evidențiate iar copiii vor fi ajutați să se vadă prin ele.

Competiția cu sine

Competiția cu sine este un lucru bun cât timp oferă creștere interioară și bucurie. Ea devine nocivă în secunde de autoblamare: ,,nu sunt în stare de nimic”, ,,sunt un prost, un leneș, un neputincios”. ,,Sunt un ratat. Au dreptate ceilalți să nu mă placă”.

Autoflagelarea dureroasă și autosabotarea ne va dărâma copiii și tinerii, ne va dărâma pe noi, adulții.

Să ne bucurăm de ceea ce înfăptuim, să ne bucurăm de victorii mici și de starea de bine pe care o dăruim în jur, să ne fim recunoscători nouă pentru puteri nebănuite și curajul de a fi și a acționa în momente în care ne simțim înghețați și împietriți.

Să ne observăm copiii, să le observăm efortul, dăruirea, avântul. Să îi vedem cel mai des pe ei, evoluția lor și dăruirea lor.

Și, cel mai important, dialogurile noastre cu fiii și fiicele noastre să semene cu acesta:

-Ați primit rezultatele la test?

-Da. Am luat 9!

-Oau! Cred că ești așa mândru de tine! Oh, eu cu siguranță sunt! Ai muncit așa mult…Știu sigur cât te-ai străduit! Haide, să îi dai și tatălui tău vestea cea bună!

Bucuria îl cuprinde pe băiatulcarealuat9lafizică. El contează. E bun. Poate. E mulțumit de sine.

Și copilul tău simte la fel?

Felicia este extrem de tristă. Tristă și nervoasă. Fiica ei a fost obraznică cu bunica; ba chiar a bătut din picior și a țipat. Nu o recunoaște. Bunica a strecurat un ,,ar fi bine să o pedepsești! E de neconceput felul în care se poartă…”. Se tot gândește ce ar fi de făcut…

Ce ar fi de făcut?

În primul rând ar fi foarte potrivit ca Felicia să se calmeze. A se păstra în starea de enervare, iritare, supărare puternică nu ajută absolut deloc. Poate ar fi bine să meargă puțin la baie și să își țină mâinile în apă rece, poate ar fi bine să numere până la zece sau să inspire și să expire profund. Orice exercițiu de liniștire este binevenit.

Adultul trebuie să se gândească la ceea ce are de făcut, iar un gând clar și ferm nu se poate iți înconjurat de o mare de emoții.

Hai să ne reconectăm!

Primul gând ar fi bine să fie acesta: hai să ne reconectăm: eu, adultul și tu, copilul. Haide să o luăm de la capăt, hai să ne așezăm unul lângă altul; să revedem regulile de comportament stabilite, să explicăm încă o data de ce un anumit act nu este permis sau de ce este bine să avem grijă cu un anumit aspect, să expunem copilului ce anume este deranjant, de ce va trebui să suporte niște consecințe, să îl apreciem că are curajul de a își recunoaște greșeala.

Copiii fac orice pentru ca adultul, părintele, să îl vadă, să îl aprecieze

Un copil nu se poartă rău decât în momentul în care legăturile s-au desprins cumva de ce înseamnă ancorele lui. Așa că ceea ce ar fi bine să fie în grija adultului ar fi exact reînnodarea acestor fire nevăzute. Este în natura noastră- și în special în natura copiilor- să ne dorim să îi mulțumim pe cei dragi. Copiii fac orice pentru ca adultul, părintele, să îi vadă, să îi aprecieze. Conectarea și starea de bine îi țin exact în această zonă polarizată de pozitivism. Este ușor, prin urmare, să revenim în zona de confort, sigură, în care copilul își va aminti bunele practici.

Reconectare. Cu R mare

Cel mai adesea părinții sunt intrigați: cum să mă port calm, ba chiar cald și cu înțelegere cu acest copil care a făcut o faptă rea? Este un efort mare din partea părintelui această reconectare însă este bine să ne gândim pe termen lung la modul în care se vor așeza lucrurile. Dacă devenim conștienți că reconectarea este ceea ce îi trebuie pentru a-și intra rapid în matca de bine, cum am putea face altfel?

Reconectare, discuție, amintirea regulilor, asumare, sfaturi, povești cu consecințe; iată câteva alternative la o izbucnire plină de iritare urmată de o pedeapsă din care nu se înțelege mare lucru.

Felicia este pregătită pentru toate astea. Încerci și tu?

Adolescența este furtuna perfectă pentru provocarea relațiilor cu părinții.

Exact asta crede și Marica! Este într-o furtună care se dezlănțuie în 5 zile din 7. Fiul ei adolescent pare că nu o aude, pare că nu o ia în seamă, pare că face totul pe invers. I se îneacă toate corăbiile de 3 ori pe zi  și pare că merge din greșeală în greșeală. Ar vrea să vorbească în fiecare zi cu el dar se lovește de un zid: ,,iar vrei să îmi ții teorie????- o întreabă. Vrea să îi spună cuvinte calde și încurajări și să îi amintească de momentele în care el strălucea: se simte respinsă sau repede dată la o parte. Marica are nevoie de un umăr pe care să se sprijine. Ce e de făcut?

Ce e de făcut? Iată:

1. Nu-i rușinați!

Adolescenții nu iau mereu decizii mulțumitoare pentru lumea adulților. Amintiți-le mereu cu fermitate și totodată cu multă căldură despre natura neadecvată și nefericită a alegerilor lor. Evitați din toate puterile să îi rușinați. Este important să își identifice greșeala și este important să renască având stima de sine încă în picioare. Nu îi faceți să se simtă pe ultimul loc. Este doar o fază ceea ce trăiesc și întreprind stâlcit acum. Va trece.

2. Spuneți-le că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, testează, exersează

Îi aud pe adolescenți blamându-se des: ,,Sunt cel mai prost!” ,,Cât de prost pot fi?!” ,,Prost, prost, prost!” Amintește-i adolescentului tău că el doar învață acum, doar încearcă, doar se străduiește. Vor fi multe gropi în calea lui și vor fi multe culmi de urcat. Și multe creste de pe care va cădea, indiferent cât de mare i-a fost strădania să ajungă acolo. Este  greu. Le este greu. Ar trebui să vorbim cu adolescenții noștri despre schimbările hormonale, cerebrale și fizice care le afectează și le vor afecta comportamentul și modul în care experimentează viața. Este eliberator pentru ei să știe că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, exersând, încercând, reușind, eșuând. Poate fi util pentru ei și le spunem cu putere că lucrurile vor deveni mai ușoare odată ce vor trece de pragul de 20 ani.

3. Alintați-i cu cuvinte iubitoare

Iubiți-i și alintați-i!

Oricât de frustrantă și de provocatoare poate fi această fază, ei tot tânjesc după cuvinte calde ce îi fac să se simtă ocrotiți și apărați, văzuți și susținuți. ,,Orice ar fi, te iubesc!”- este ceva ce merită spus, amintit, scris pentru că de multe ori adolescenții se află într-o închisoare imensă, într-un deșert enorm și văd doar acuze, etichetări și singurătate la tot pasul.

4. Nu uitați: a le ține teorie e ca și cum ai vorbi în fața unui perete gol

Lucrurile nu se mai leagă acum: poveștile nu mai capătă rădăcini în copiii tăi adolescenți. Orice sfat aduce ochi dați peste cap și e interpretat ca o critică. Merg mai bine, parcă, povestirile despre ce a pățit x și y: ,,X a făcut așa și a pățit asta…ohhhh!” Este vital să gândim înainte de a vorbi, să cumpănim vorbele și tonul. Riscăm să nu fim nici auziți, nici ascultați, nici urmăriți. Căutați metoda prin care ceva ajunge la mintea și sufletul lor, nu vă sabotați relația și nici dăruirea de zi cu zi.

5. Faceți din casa voastră un loc sigur pentru prietenii lor

Copiii tăi au nevoie de un trib la adolescență: adu tribul la voi și fă-i pe copii să se simtă în siguranță, copleșiți de bun și bine, auziți, ascultați, mângâiați. ,,Adu-i pe toți în casă!”- așa vom ști ce modele securizate și nesecurizate sunt în jurul fiilor și fiicelor noastre, vom putea acționa, îndrepta, îndepărta, apropia, spre binele lor și al nostru.

6. Bombardați-i cu povești despre oameni buni

Spuneam mai devreme că povestirile sunt ascultate: așa că povestește întâmplări despre bărbați și femei care au un nume, care au reușit și care s-au poticnit și au eșuat în anii tinereții și cărora nu de puține ori chiar le-a fost greu. Dar au izbândit și iată-i acum cum dăruiesc din ceea ce sunt și ceea ce au și iată-i cum au știut să iasă din greșeli sau să își îndrepte greșeli. Cu toții și-au asumat și au răspuns de propriile lor acțiuni.

7. Iubiți-i așa cum sunt, nu pentru ceea ce credeți că ar trebui să fie

Adolescenții, de multe ori, nu sunt ceea ce vrem noi să fie ei. Și iată-i cum ne miros uneori dezamăgirea. Pentru că ei pot mai mult, nu-i așa? Sau au cap de matematician, sau minte de poet, chiar pot dar nu vor și noi așteptăm zi de zi ca această prelungirea a noastră, a doua șansă ce ni s-a dat nouă, părintelui, să strălucească, să se împlinească, să ne împlinească, să ne răzbune! Iubiți-i pentru ceea ce au ei acum de dăruit, o zi mai mult, o zi mai puțin, iubiți-le părul și alegerea și lacrimile, și neputința.

Vă amintesc că ei sunt mult mai vulnerabili decât credem noi că sunt. Trebuie să îi iubim, mai ales dacă ei nu se pot iubi sau respecta pe ei înșiși – încă.

Marica are o listă acum pe care o va studia și o va deschide din când în când, să nu uite…Și lista ta e lângă tine?