Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. Măsoară gardul de jos și până suuuus! Josul îl poate cuprinde însă partea de sus e până la nori. Dincolo de gard e larmă și-s chicoteli. Mara e curioasă și vrea să știe ce e pe partea cealaltă. Își face curaj, pășește printre tufele de trandafir. Pune piciorul pe ghizd. Se poticnește. O data și încă o data. Apoi reușește. E mai aproape de momentul în care își culcă curiozitatea. Se prinde cu mânuțele de vârful gardului. Și alunecă. Se julește ușor pe cot. Dar e în regulă și reia procesul și….

-Doamne, Mara! Glasul bunicii este foarte speriat și aproape mustrător. De ce te-ai urcat pe gard? Vrei să cazi??? Spune-mi! Oh, și te-ai julit! Și ce tare! Dacă se infectează rana? De ce nu te astâmperi? Spune-mi? Data viitoare să vezi tu ce pățești! Doar mai încearcă o singură data să vezi tu ce tare cazi!

Aventuroșii sigur pățesc ceva?

Mara are 5 ani. Ea nu aude neapărat cuvintele bunicii (izvorâte din grijă); ea aude: aventuroșii vor păți sigur ceva. Curiozitatea se pedepsește. Chiar dacă ție ți se pare sau știi că nu e grav, instinctele te înșeală- altcineva știe mai bine! Adevărul suprem e la mine, adultul. Vei da greș. Dacă stai la locul tău primești laude- altfel, nu! Ieși din ,,bula ta” și ți se va întâmpla ceva rău.

Și tot așa, se umple cămara Marei de cuvinte nerostite, ce o vor urmări și o vor limita poate toată viața.

Altoiul îndoielii din copiii noștri

Sădim, doar din grijă, uneori, altoiul îndoielii în copiii noștri. Folosim cuvinte pe care le-am auzit mereu atunci când noi eram copii și le dăruim mai departe, fără preget, generațiilor ce vin. Și ei, ca și noi, vor crește cu simțământul că nu sunt suficient de capabili, că mereu greșesc ei undeva, că nu au muncit destul, că doar alții merită; au mereu gândul că ,,bine că am atât când alții au mai puțin și nu e frumos să cer, să doresc să mă înalț”, ,,lasă, e bine și atât”, ,,dacă îndrăznesc mai mult cine știe ce se mai întâmplă”.

Sabia lui Damocles este sus, știm bine, însă e alegerea noastră să ne trăim viața cu ochii doar la ea sau să trăim așa cum ne mulțumește, cu putere lăuntrică în fața oricărui pericol.

Vocea adultului, sună mută, țipând, în urechi decade întregi, intră în ființa noastră și pleacă ,,la pachet”, cu bune și mai puțin bune (desigur) spre fiii și fiicele noastre.

Dincolo de gard e lumea colorată și viața și reușita și descoperirea sinelui și a puterilor lăuntrice, dincolo de gard sunt încercările ce te fac semeț, dincolo de gard e învățătura și-s probele lui Făt –Frumos.

Să îi lăsăm dincolo de gard, să-i păstorim cu răbdare și încredere, să avem știință că vor putea, că le-am fost suficient sprijin bun.

Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. E tot curioasă însă bunica i-a spus că nu-i va fi bine dacă încearcă.

-Mara, vrei să te urci pe gard? Mătușa Marei îi zâmbește cu toată inima.

-Da…dar dacă o să cad?

-Hmmm… există posibilitatea să cazi și există posibilitatea să nu cazi! Hai să vedem ce va fi azi.

Curajul năvălește în Mara. Se cocoață, încet și sigur, știind că se poate baza pe mobilitatea ei și pe voința ei. E sus, pe gard, fericită. Tu o vezi?

Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine.

,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe picioare!

,,Cum să fac oare asta?- se întreabă tatăl. În toată copilăria mea am fost comparat și puțin lăudat, certat pentru greșeli și neluat în seamă pentru reușite. Mi-a fost tare greu, ca adult, să mă echilibrez!

Lucrurile ce vin de hăt-departe, din copilărie, nu ne dau pace nouă, părinților ce cu atenție le conștientizăm.

Ce e de făcut?

Puținele lucruri mici care sunt cărămizile din temelia unei puteri enorme se aștern așa:

Este bine să ne uităm mereu la dăruire, la efort și mai puțin la câștigul dintr-o cursă sau dintr-o acțiune. ,,Ai alergat bine, cu viteză și cu multă coordonare. Tu ești trist că nu ai câștigat cursa însă ai fost muuult mai bun decât ai fost ieri și mă bucur că nu ai renunțat!” Actul consecvent este cel ce te ridică și te formează și nu o cupă aurită dintr-un moment. Și DA! Ideal este să îi oferim recunoaștere pentru efort și nu pentru titlul de cel mai bun și atunci când medalia îi lucește la gât!

Este important să îl facem pe copil să înțeleagă că nu va fi iubit și plăcut de toată lumea. (Și nu, nici el nu poate iubi sau simpatiza pe toată lumea). Gândul ce trebuie clădit sună așa: ,,dacă această prietenie a mea nu a mers bine, vor merge altele. Este în regulă să nu fiu compatibil cu toți, este în regulă să nu mă placă toți chiar dacă eu știu că ceea ce fac fac bine”. Important este verbul ,,a te înțelege”: ne înțelegem cu cei mai mulți oameni și asta înseamnă consens, acceptare, toleranță, respect. Un copil puternic va interioriza importanța acestor cuvinte.

Este musai să nu criticăm felul în care un copil a performat și și-a expus efortul. Copilul vede dezamăgirea părintelui și începe să simtă frica de eșec sau de performanță care nu e la cote înalte. Astfel, copilul va evita să încerce lucruri noi care îl pot coborî de pe piedestal în ochii lui și în ochii celorlalți. Mai puțină critică și mai mult feedback plin de onestitate, clădit pe lucruri realizate și subliniind neapărat ce i se va întâmpla bun dacă se străduiește să performeze mai bine și mai bine. În plus este benefic să formulăm frazele astfel încât să reiasă clar că rezultatele mai slabe sunt urmarea unei mai slabe pregătiri și nu rezultatul lipsei de talent.

Oferă-i tu, părintele, noi experiențe mereu, expune-l la lucruri inedite, treptat, gradual în dificultate, însă în ritm constant. ,,Neîncercatul” este o parte clară a devenirii lui iar un copil ce s-a lovit constant de nou nu se va bloca în fața noului din viață. Își va aminti experiența, sentimentul în fața ineditului și va gusta din plin din noua felie pe care viața i-o pune în față. Fii lângă copil când îi oferi noul și bucură-te alături de el de desțeleniri.

Învață-l ce știi tu să faci, lasă-l să îți vadă bucuria atunci când te ocupi de lucruri care îți fac plăcere, la care te pricepi, în care excelezi. Vorbește-i despre efuziunea din tine în momentul respectiv. Nu este obligatoriu să îi placă și lui același lucru însă cu siguranță se va simți sigur pe el atunci când exteriorizează fascinația despre ceea ce îl face fericit, oricare ar fi acest lucru.

Chiar și atunci când ești chinuit de îndoieli (,,…off, e prima lui tabără, oare se va descurca? Se va hrăni/îmbrăca/socializa/juca….”) nu îi împărtăși copilului temerile tale. El, firește, le are pe ale lui. Cuvintele tale îi vor secera bruma de încredere și puterea de a se desprinde. ,,Deși am emoții pentru această despărțire, simt din tot sufletul că te vei descurca cu brio!”- iată o formulare ce dă aripi, putere și încredere în propriile resurse.

Vorbește cu copilul tău despre emoțiile sale, învață-l să le numească, să le accepte și să le rotunjească pe la colțuri. Bucurie, tristețe, furie, supărare- orice emoție va fi trăită și simțită până la capăt, învățată și ghidată. Copilul, stăpân al emoțiilor, va reuși să se înalțe peste inimă frântă sau va ști cum să îi umple pe cei din jur cu starea sa de bine.

Setează așteptările sale pentru vârsta sa. Îndrumă-l să se raporteze la sine și nu la fratele mai mare sau la adult. Reacțiile și reușitele sale sunt direct proporționale cu experiența sa de viață, cu puterile sale cu ceea ce a acumulat. Da, modelul și așteptarea poate fi cea observată la părinte, de exemplu. însă această reușită vine la pachet cu efort lung și susținut în ani și nu poate fi obținut într-o frântură de secundă. Expuneți copilul la această informație și el va căpăta liniște și răbdare la gândul că într-o bună zi va performa așa cum își dorește.

Ioana și Răzvan așează cu răbdare pietre serioase la temelia pe care e scris ,,încredere în sine”. Fiecare reușită este o victorie ce merită sărbătorită și fiecare poticnire este doar o lecție pentru părinți și fiu.

Să căutăm și noi pietrele de temelie importante și să le așezăm cu răbdare și hotărâre la fundația pe care se urcă fiii și fiicele noastre în fiecare zi.

Alina este iritată. Fiica ei ,,a reacționat foarte rău la școală” azi.  A plâns pentru că ea crede că a făcut ,,prost” la lucrarea de la mate. De ce trebuie să se supere pentru atâta lucru? De ce trebuie să dea satisfacție colegilor care sigur ,,sunt cu ochii pe ea”? Și cine știe ce o să creadă doamna? Poate crede că fetița este foarte certată acasă, nu?

Gândurile acestea  aterizează non stop în mintea mamei și îi cresc starea de nervozitate.

Uf! Va trebui să aibă o discuție foarte serioasă cu Manuela pe seară!

Este bine sau nu să ne reprimăm emoțiile?

Ne aducem aminte cu toții de bebelușii noștri! Absolut niciunul nu are nici cel mai mic impuls de a-și reprima emoțiile! Din contră: plâng, țipă până nu mai pot, strigă, râd, zâmbesc, fac tot ceea ce simt imediat. Părintele permite inițial toate aceste emoții și apoi, în timp, începe să meșterească în zona în care emoțiile se manifestă: asta poți manifesta, asta nu. Asta se cade, asta nu se cade. Niciodată să nu mai faci asta, mereu să faci celălalt lucru. Chiar dacă e greu, chiar dacă nu simți. Acestea sunt rigorile, acestea sunt cutumele, așa dai bine, așa nu.

Cele mai grele sunt emoțiile reprimate. Le ducem cu noi în spate ani și ani, le facem depozit și stăm drepți în zilele ce vin cu pietre de moară legate înlăuntru: corect mascate, atent prinse.

Patru emoții provocatoare

Emoțiile noastre mari și provocatoare sunt patru: bucuria, tristețea, furia și teama.

Citește tu, părintele, manifestarea și încadreaz-o acolo unde trebuie; apoi spune-i copilului că îi știi emoția, că ai cunoscut-o și tu, că îl înțelegi, că îl auzi, că e firesc să simtă asta. E bine, poate, să îți amintești că cel ce se află în fața ta nu este un mic adult. Copilul reacționează direct proporțional cu experiența sa de viață, cu ceea ce a trăit efectiv până atunci. Așa că nu este momentul să te gândești la consecințe, la ceilalți, la tine sau la ceea ce se crede despre o anumită manifestare. Este timpul să te gândești cum și ce poți să îți înveți copilul despre ce simte și cum manifestă ceea ce simte.

Unde se duc emoțiile reprimate, când se duc?

De cele mai multe ori, dacă nu ajung să fie exprimate, rostite, emoțiile fie se duc în ,,scorburi” de unde veghează nedorit și izbucnesc când nimeni nu așteaptă, fie vor apărea, hiperbolizate și neadecvate în momente din viață ce nu oglindesc deloc situația de moment.

Sentimentele ascunse și ținute sub capac sfârșesc fie prin implozii fie prin explozii. Fie că sunt somatizate și fac rău înăuntrul corpului, fie că sunt aruncate exploziv și fac rău în jur, reprimatele trăiri ajung să capete încărcătură nocivă și distructivă.

Alina s-a gândit mai bine. Tare nu îi plăcea, mică fiind, să i se spună ce trebuie să simtă sau cum trebuie să se abțină. S-a hotărât azi să își primească acasă fiica în tihnă, să o ajute să își numească singură emoția și să asculte răbdătoare de ce au curs lacrimi și de ce s-a născut suferința.

Și azi și mâine și poimâine este ziua potrivită să încercăm și noi să ne primim la fel copiii.

Am tot primit zilele trecute muuulte mail-uri de la magazine on-line:

,,Se apropie 1 Iunie! Fii cel mai grozav părinte și alege o jucărie unică pentru copilul tău!”

,,Bucură-ți copilul cu această jucărie pe care el a văzut-o deja la televizor!”

,,Doar cu jucăriile din lista noastră îți vei încânta copilul!”

,,Mii de părinți au cumpărat deja jucăria aceasta, tu ce mai aștepți?”

,,Un gadget care o să îi arate dragostea ta!”

Le-ați primit și voi?

Incitante reclame! Te fac să te gândești, nu-i așa, că doar dăruind o jucărie îi vei putea aduce pe chip fericire copilului.

Aleg să spun azi că ,,o jucărie” nu este de ajuns să îți facă fiul fericit sau fiica strălucitoare.

Copilul tău are nevoie de tine, părintele lui.

Așa că azi spun să îi faci cadou o bucată de timp cu tine. O bucată de timp umplută cu cele mai minunate lucruri pe care el sau ea le reprezintă:

,,Ai o inimă atât de bună! Asta am văzut atunci când…”

,,Ești atât de harnic! Știu de când…”

,,Mereu te străduiești să te depășești pe tine, cel de ieri. Simt asta mereu…”

,,Mă uimește altruismul tău!”

,,Știu că pot avea încredere în tine!”

,,Mă bucur ori de câte ori…’”

,,Vreau să știi că îmi pare rău dacă…”

,,Am decis să îți mărturisesc că te admir când…”

,,Nimeni nu te întrece în mărinimie!”

,,Dacă știu un om hotărât, tu ești acela!”

,,Îmi aduc aminte de noi doi în parcul cu lac…”

,,Visez să mergem iar la piscina care ți-a plăcut atât de mult!”

,,Vreau să știi că te vom sprijini!”

,,Vreau să știi că îți suntem mereu alături chiar și atunci când…”

,,Ceea ce îmi face inima să zburde când te văd este…”

Fii lângă el, lângă copilul tău, uită-te în ochii lui, apleacă-te la nivelul lui, potrivește-ți vocea și umezește-ți ochii fără grijă dacă simți, fii doar al lui 5 minute sau 30 de minute, nu te opri din uimire, dă-i puteri, dă-i aripi, spune-i lucruri serioase și importante, crește-l în ochii lui, exclude-l pe ,,dar”, fii doar pozitiv, fii doar uimit, fii doar încântat, părinte de copil ce poate schimba lumea cu ideile, bunătatea, strălucirea sa.

Vorbiți-le lor. Vorbiți-vă vouă, celor ce-și poartă încă mereu cu smerenie copilul dinlăuntrul lor și-l știu, și-l mângâie cu dor și îl acceptă cu tot ceea ce a dăruit el prin decenii.

Copiii știu să zâmbească senin, senin ca tot înaltul cerului.

Și din cer, Părintele tuturor ne mângâie azi pe toți și ne dă în dar timp și bucurie.

– Nu are chef să facă nimic, nu ne ajută cu nimic, tot timpul spune că e obosit sau își dă ochii peste cap și zice că vrea să fie ajutat, sau că nu știe să facă sau că NU vrea să facă. Sau întreabă candid „de ce eu?”.

Dan e trist. Știe că e bine să își mobilizeze fiul să se implice în treburile casnice însă eșuează mereu. Nu îi iese capitolul „motivație”. Se supără pe prichindel și ar vrea să nu mai folosească nici recompensa nici amenințarea. Ar vrea ca lucrurile să vină din copil, inițiativa să fie a acestuia!

Cum se planifică lucrurile și cum se repartizează rolurile

Asumarea rolurilor în fiecare familie cere răbdare. Planificările se fac cu toți membri de față. Ce faci tu, ce fac eu, ce facem noi? Când copiii participă la astfel de discuții în ei cresc mai multe lucruri: în primul rând strălucește sentimentul de apartenență. „Eu chiar sunt băgat în seamă, chiar sunt luat în considerație, eu chiar contez, chiar se pune bază în mine”. Vine totul la pachet cu un sentiment de unitate și un sentiment de putere. „NOI putem face asta, noi cei trei, patru, cinci membri ai familiei. Doar eu pot face asta, eu pot, altfel nu aș fi obținut rolul acesta!” Un zâmbet larg înflorește înlăuntrul copilului.

Nu vom uita niciodată că un copil face multe lucruri din grila de lucruri specifică vârstei! Vom cere copiilor de 3 ani să pună cartea din care s-a citit povestea la locul ei în raft și să pună cotorul de la măr în coșul de gunoi; vom cere copilului de 4-5 ani să își pună jucăriile la loc, să pună mâncare în bolul pisicii, să ude plăntuțele; copilul de 6-7 ani va pune rolele de hârtie igienică la locul lor, va împerechea șosetele și va curăța legumele; copilul de 8-9 ani va mătura terasa, va împături rufele, va schimba becurile. Și tot așa, copiii vor face activități pe care le pot duce și care îi fac fericiți, care le reușesc, pentru care sunt bine văzuți, lăudați și care le aduc lor, în suflet, satisfacții.

De câte ori să-i spunem?

Rolurile pot fi mereu aceleași, pentru o perioadă de timp, sau se pot schimba când rutina s-a așternut; copiii pot fi căpitani în rezolvarea sarcinii sau secunzi („ești mâna mea dreaptă”).

Sfătuiesc toți adulții să nu uite să reamintească mereu așteptările. „Păi…. i-am spus de prima dată!!!”- nu funcționează cu toți copiii. Poate că tu crezi că ai vorbit clar din start însă o reamintire a așteptărilor este benefică mereu: elimină frustrările și de o parte și de alta! Și da, copiii pot avea așteptări de la părinți și este bine să îi încurajăm să le enunțe.

Cum tratăm lipsa de chef

Vor exista derapaje și dorință de sustragere și plictiseală și lipsă de chef în fiii și fiicele noastre.

Ceea ce rămâne ar fi bine să se cristalizeze așa și să fie pronunțat de adult: „…suntem o familie, mereu împreună la bine și la greu; de felul în care alegem să ne comportăm depinde binele nostru. Desigur, putem înțelege că ție, copilului nu îți place că ai de făcut asta sau pur și simplu nu ai chef. E dreptul tău să simți asta. Totuși, e bine să știi că nu primești „scutire” de la îndeplinirea sarcinilor doar pentru că simți așa. Și noi, ca adulți, putem vocifera și spune în gura mare că nu avem chef să facem x lucru acum. Ne ridicăm însă, ne mobilizăm și ducem lucrul la bun sfârșit”.

Toate discuțiile despre proiectele din casă includ toți membrii familiei; Dan se asigură că fiul lui și-a înțeles rolul și că îi face plăcere activitatea pe care și-o propun. Fără amenințări și fără recompense lucrurile merg din ce în ce mai bine.

Și, de fapt, există o recompense imensă pentru toți: lucrul bine făcut într-un timp petrecut împreună!

– Azi vom învăța trei cuvinte noi! spune tatăl.

– Doar trei? – râde Bianca cu gura până la urechi. Pot să învăț și zece!

– Știu, știu, dar acestea au ceva anume: sunt trei porți ferecate. Dacă găsești și păstrezi cheia, grădinile fermecate din spatele lor vor fi toată viața ale tale!

– Pffff… să le auzim!

Claudiu s-a hotărât să îi dăruiască fiicei sale de 13 ani niște comori. Comori de care el nu a avut parte decât târziu, după anii de tinerețe.

– În viața de zi cu zi, în orice moment, eu îmi ghidez acțiunile având mereu clare, în fața ochilor, trei „puteri” importante. Iată-le.

ASERTIVITATEA

– Vezi tu, comunicarea asertivă este aceea prin care spui tot ce vrei să spui direct, sincer, spontan și ferm, fără a-l leza pe cel căruia i te adresezi, păstrându-ți demnitatea și verticalitatea.
De notat este că asertivitatea nu este un comportament natural, noi nu ne naștem cu el. Îl dobândim familiarizându-ne cu el, educându-l. În mod normal comunicăm fie supus, fie agresiv. Comportamentul asertiv nu se află la mijlocul distanței dintre cele două, ci se apropie de cel agresiv pentru că exprimă ferm ceea ce simți, dar se deosebește esențial de acesta pentru că nu încalcă drepturile sau libertățile celuilalt.

– Adică îi pot spune colegei mele de bancă cum nu îmi place când își întinde toate ustensilele de geometrie peste manualele și caietele mele? Folosind un ton, așa, politicos dar mai rece care să îi arate că sunt deranjată și cotropită? Și folosesc cuvinte frumoase și nu îmi dau ochii peste cap…

– Exact așa!

EMPATIA

– Empatia…

– Am mai vorbit despre empatie!

– Așa este: ea reprezintă capacitatea de a te putea identifica plenar cu alți oameni și cu trăirile lor și, ulterior, de a te putea detașa de această identificare tocmai pentru a-l putea înțelege și ajuta pe cel aflat în nevoie.

Există trei tipuri de empatie:

1. Empatia cognitivă, care ne ajută să înțelegem cum gândesc ceilalți și ne permite să le înțelegem punctul de vedere.
2. Empatia emoțională, care ne permite să simțim noi înșine sentimentele celorlalți. Simțim împreună cu cealaltă persoană însă nu e obligatoriu să arătăm compasiune.
3. Interesul empatic este al treilea tip de empatie și cel care generează compasiune. Dovedim interes empatic atunci când în noi se naște dorința de a-l ajuta pe celălalt, dacă simțim că acesta necesită acest lucru.

– Îmi place foarte mult ceea ce îmi spui! Eu simt să fac asta deja pentru prietenii mei!

ASCULTAREA ACTIVĂ

– Știi, „a auzi” nu înseamna „a asculta”. Orice comunicare eficientă implică procesul de ascultare. Oricât de simplu ar părea, capacitatea de a asculta, plenar și activ, există în foarte puțini dintre noi.

Tindem să auzim ce spun cei din jur sau partenerul de discuție. Acest lucru presupune doar a percepe (proces psihic elementar) sunete, zgomote, tonalități, cu ajutorul auzului, uneori fragmentat, în treacăt.

A asculta cu adevărat presupune să îți concentrezi întreaga atenție spre spusele celuilalt, să îți dorești să îl înțelegi și să îți faci o imagine corectă a perspectivei acestuia în discuție.
A asculta plenar înseamnă a țese empatie și a trata discuțiile asertiv.

– Asta a fost o lecție grea și foarte folositoare!

– Este bine să începi devreme să lucrezi cu aceste instrumente fabuloase! Cheile de la toate intrările vor fi în mâinile tale, vei vedea!

Pe fiecare dintre noi această criză macină, irită, ține în gardă. Din păcate nici copiii noștri nu sunt scutiți de acest proces coroziv. Ne-ar prinde bine un manual pe care să îl deschidem la Capitolul 7: „Copiii în timp de criză și/sau pandemie. Ce e de făcut.”

Tot nu există un manual pentru asta (așa cum nu există pentru un milion de alte lucruri). Așa că asistăm la frământările copiilor noștri, frământări mai mult sau mai puțin verbalizate, ușor de observat însă în stări de anxietate, izbucniri, stări de nervozitate sau de retragere în sine. Ca și adulții, copiii simt plenar că pierd ceva, că le lipsește ceva, că sunt privați de nevoi elementare prin distanțarea socială.

La ce ne așteptăm?

Regres

Cu toții vom regresa. Puțin sau mult. O vom face. Copiii au tendința de a regresa mai mult decât adulții. Cei mici, aflați până acum 2 luni într-un „boom” al dezvoltării vor stagna sau se vor întoarce la pași din trecut. Copiii pot avea nevoie din nou de scutec, pot cere din nou biberonul sau suzeta, pot avea nevoie de o jucărie care să ofere confort. Este bine de știut că regresia este normală în perioade pline de stres și incertitudine.

Schimbări ale apetitului și probleme ale somnului

Felul în care mănâncă și felul în care doarme este un indicator clar ce spune că lucrurile sunt sau nu sunt în regulă pentru micuțul nostru. Fie copilul va mânca mai mult, hulpav, fie va renunța la porția obișnuită de mâncare; fie va dormi mult și lung, căutând refugiul în somn, fie va avea somnul „porționat”, scurtat de treziri „cu sudori reci” sau vise neplăcute. Aceste lucruri le putem descoperi deopotrivă la copilul mic dar și la adolescent.

Tulburările de somn sunt des întâlnite în perioade dificile. Insomnia, coșmarul, plimbările în stare de semitrezire pot apărea și trebuie privite cu atenție și înțelegere de adult.

Schimbări de stare

Copiii anxioși vor fi și mai anxioși. Copiii cu tendințe agresive, nu își vor putea ține lesne agresivitatea în frâu. Vor exista discuții repetitive, cu nevoie de asigurare și reasigurare că totul va fi bine. Părinții vor observa și experimenta conversații pe aceeși temă, zile în șir. Anxietatea îi va determina pe copiii noștri să caute validare pentru aproape orice, să simtă frici de intensități ridicate la culcare și să refuze să rămână singuri în cameră. Calmul părinților va echilibra starea și vulcanul emoțiilor copiilor. Iritabilitatea va domni peste camere mai multe zile.

Lipiți de părinți

Experimentăm în această perioadă și senzația de „lipsă de spațiu”. Copiii „se țin scai” de adult, nu îl slăbesc deloc, nici pe balcon, nici în bucătărie, nici la baie și evident, nici seara, în dormitor. Par că refuză separarea. Unii copii preferă doar un părinte/ adult și îl refuză pe celălalt. Mai mult ca oricând copiii cer atenție și dragoste. Au nevoie de reasigurare în planul afectelor.

Adulții verifică dacă cei apropiați sunt ok. Aceasta este o formă prin care își arată lor înșile că ei sunt ok. Copiii fac același lucru, în încercarea de a se stabiliza.

Departe de părinți

La polul opus comportamentului descris anterior stă decizia unor copii de a se depărta de membrii familiei. Își creează un cocon propriu de izolare: de vești, de sentimente, de trăiri, de emoții ce la fac rău. Evadează într-o lume (virtuală) în care simt protecție sau amuzament.

Somatizări

În contextual în care micuții aud discutându-se despre simptomele virozei COVID-19, pot dezvolta aceste stări pe care „le-au văzut cu ochii minții”: dureri de cap, dureri musculare, dureri de burtă sau stare de greață. Este important să îi încurajăm și să îi ajutăm să vadă situația reală: nu sunt bolnavi, vor alunga cu calm și liniștire simptome fantomatice.

Procrastinare

Adolescenții ar trebui să fie fericiți: li s-a dăruit timp! Și ei mereu se plâng de timp, nu e așa? Totuși, îi vom vedea acum procrastinând. Vor realiza mai puține proiecte și teme decât atunci când nu aveau timp. Vor „începe de mâine” sau „de luni” orice. Nu au forță, nu se pot mobiliza, nu își pot concentra deloc atenția, nu vor putea învăța. Există cazuri în care le spunem să facă un lucru și peste un minut se vor întoarce pentru că nu își pot aminti ceea ce le-am cerut. Izolarea și depărtarea pot face aceste lucruri în adolescenții noștri.

Căutăm să oglindim comportamentul copiilor noștri: venim lângă ei, îi ascultăm, îi liniștim. Comportamentul adultului e plin de bune intenții. Copilul are nevoie să vadă siguranță în ochii părintelui, în limbajul său non-verbal, în postura sa, în felul în care își poartă capul, umerii, spatele. Copilul simte energia părintelui și înțelege vorbe „goale” sau vorbe în care părintele crede. Copilul are nevoie să înțeleagă că vom ieși din furtuna ce afectează sănătatea, finanțele, viața de zi cu zi.

Vă îndrum să arătați disponibilitate emoțională față de trăirile copiilor și să traduceți corect sintagma în sine: părintele este stâlpul de încredere, vibrația pozitivă ce îmbrățișează, repară, pune plasturi peste răni mai mult sau mai puțin metaforice. Părintele rămâne far puternic și nicidecum o pastă moale modelată de izbucniri ale copilului.

Părinții au azi cel mai important rol: după ce se vor liniști pe ei înșiși vor putea apoi să își liniștească fiii și fiicele.

Noua stare de normalitate ne vrea adaptați pentru a intra din nou într-un trend ascendent.

Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte.

Exact asta fac și Victor și mama lui. Vorbesc despre o anumită seară de mai. În acea seară se rostise cu fermitate negația NU. Fusese un NU din sfera interdicțiior. Azi, Victor, adolescent, pare fericit că a primit o interdicție. Ce este asta? Cum ar putea un adolescent să fie mulțumit cu o astfel de situație?

Să tragem puțin cu urechea la această povestire:

Ziua lui NU

– Nu mai merg în viața mea la antrenament! S-a sfârșit! Să arunci echipamentul!

Victor e furios. Adriana, mama lui, nu l-a văzut niciodată așa. Azi a ratat două coșuri și antrenorul l-a trecut pe bancă.

– Gata! Înțelegi? Ga-ta!!!

Adriana și-a susținut fiul toată copilăria și adolescența în orice. L-a lăsat să încerce și „dacă nu i-a plăcut” la tobe, la șah, la curs de rumba și la cățărări l-a lăsat să se retragă.

Azi însă este vorba de altceva. De 6 ani de antrenamente ce se vor puse în colțul cu „aruncați aici”. De frustrare și epuizare emoțională, de lipsă de echilibru, invidie, răzmeriță.

Adriana îl privește pe Victor în ochi și îi spune cu glas jos și ferm:

-NU. Nu sunt de acord. Când te vei calma, vom discuta despre asta. Sunt aici.

Victor tună și fulgeră și nu poate crede că mama lui a spus NU. Un NU foarte ferm.

Ce fac copiii în fața succeselor și insucceselor

Copiii au tendința de a fugi de greu, de furtuni emoționale, de confruntări. Sunt fericiți când sunt aplaudați de antrenori și mentori și profesori și familie și sunt revoltați când lucrurile nu se întâmplă exat așa cum vor. Nu înțeleg mereu raționamente, strategii, trasee.

Datoria părintelui în momentul de revoltă nechibzuită este să fie acolo și să spună: „Nu. Ne mai gândim. Vom analiza când ne calmăm. Mâine e o altă zi”. Rolul nostru, uneori, e să ne uităm clar în altă parte.

Să ne impunem părerea sau nu?

Instinctul funcționează și este cel ce ne arată când durerile sunt îndreptățite să ceară și când doar ambiția, spiritual de competiție exacerbat, frustrarea, epuizarea emoțională e de vină pentru decizii pripite.

Încurajez mereu dialogul, înțelegerea, empatia, ascultarea.

Și spun uneori, la fel de încurajator: „e timpul să îți spui hotărârea de părinte și să închei subiectul”.

Când lucrurile se calmează, când totul e de înțeles, când resentimentele pur și simplu pleacă pe câmpii, în copil izbucnește din nou plăcerea de a fi, de a face, de a performa, de a împărtăși, bune și rele. Va străluci, el, copilul, mânat de pasiune, de puterea de a înfăptui, de a câștiga, de a atinge cote noi.

Sfârșitul fericit al poveștii

Reporterul pronunță cuvintele precipitat:

– Stăm de vorbă cu Victor Simion, căpitanul echipei ce în această seară a devenit Campioană Națională! La ce te gândești acum, Victor?

– Mă gândesc la o seară de mai, la un NU puternic spus de mama mea și vreau să îi mulțumesc pentru că nu m-a lăsat să renunț și îi mulțumesc pentru că a fost puternică pentru mine și vreau să mulțumesc și echipei mele și….

„Da, da, spune mama, îmi amintesc că ochii mei au dat să se umple de lacrimi când te-am auzit, însă zâmbetul de bucurie a alergat mai repede. Știam că am ales bine însă m-am bucurat când tu ai înțeles asta”.

Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte. Și să recunoaștem tot binele din viața noastră de copii și de părinți.

Îmi amintesc de această zi de iarnă.

Era tare iarnă. Nămeții erau imenși. Sau așa îi vedeau ochii mei la 9 ani. Depresiunea Zarandului e încremenită în anotimpul alb. Se vede fumul din hornuri. Și el e însă înghețat și se mișcă cu încetinitorul.

Bunica trebăluiește. Și nu, nu are vreme de mine.

Ați citit mai sus?

Am 9 ani. Și sunt activă și mereu trebuie să fac ceva. La București așa fac. Am doi părinți și trei mătuși acolo și două vecine disponibile și nu am cum să mă plictisesc vreodată.

Azi îmi vine să urlu de plictiseală. Am citit tot ce e de citit, am scris și o compunere, am dat trei ture pe la găini și pe la cai. Nimic nu mai e de făcut. Mă doare plictiseala.

– Ies pe poartă, zic.

– Da, da, du-te, vezi să nu aluneci, zice.

Și merg, și merg în tăcerea aceea și în lumina aceea de opal și sunt fix ca într-un Pastel de Alecsandri. Dar eu nu știu asta și merg în continuare până ajung la lac. E înghețat. Cu pietre înghețate și stânca din stânga bocnă. Observ toate astea în cea mai mare plictiseală. Mă așez pe o movilă cu pământ (cum altfel?) înghețat și pot să jur că sunt teleportată în țara plictiselii absolute. Nu am cui să mă plâng și cred că m-am și plictisit să mă tângui înlăuntrul meu. Nu am idei. Nu e niciun copil, niciun adult care să îmi găsească soluții. Nu simt frig. Stau pe movila aceea cam jumătate de oră așteptând să mi se întâmple ceva din senin. Cred că spun și o rugăciune: „Dă, Doamne, să mi se întâmple ceva”.

Și deodată știu că mi-am auzit inima. Bătea așa de tare în tăcerea asurzitoare din jur că m-am și speriat. M-a conectat, ea, inima, la bătăile ei și m-am bucurat și mi-am simțit și pulsul și mi s-au dilatat și pupilele de fericire. Și strig și se face ecou și mi se pare grozav și n-are cine să mă audă și să mă aplaude. N-am niciun martor, doar eu vie pentru mine în reușita asta de autodescoperire. Nu mai sunt singură, am o inimă, mă simt caldă și sângele îmi circulă cu viteză prin corp, e ger, cine să simtă gerul, alerg în sus și în jos, pipăi gheața, e gheață la mal dar mai încolo, uite, nu e gheață, inima îmi bate, sunt eu aici pentru mine. Am o forță magnifică în mine, e a mea și nimic nu mai e închistat. Totul e de neoprit. Râd. Și tremur. De încântare.

Habar nu am cum am ajuns acasă.

Lasă-l să se plictisească!

Ce activitate să îi mai găsesc azi? Cum să îl țin în formă? Ce o face fericită? Pentru fiica mea am cursul de balet. Și cu el, cu băiatul, ce să fac în acest timp? Iar se plictisește! A devenit greu să îl aud cum se plânge.

Ne străduim mereu și facem lucruri extraordinare pentru copiii noștri. Activități grozave, locuri unice, vizite speciale, amintiri cât pentru două vieți, povești, povețe pentru creștere lăuntrică. Eu fac asta și îi sfătuiesc pe cei din jur să o facă. Aproape zilnic. Crește-l, spun, dăruiește-i.

Și uneori zic: lasă-l să se plictisească.

Știu sigur că va traversa podul plictiselii și pe malul celălalt e cunoașterea de sine. Pe malul celălalt îți auzi inima și gândurile, vorbeși cu tine și spui „am alunița asta de când eram mic-mic” și „cred că mă fac doctor când mă fac mare”. Pe malul celălalt recunoști în fața ta că ieri ai greșit și ți se umplu ochii de lacrimi și poate ai norocul (când ești pe malul celălat) să ieși din bula în care te țin (cu dragoste) toți ai tăi și poate că iei, doar cu tine de față, o decizie ce va schimba lumea. Dincolo e creativitate ce se ține de mână cu imaginația și e satisfacția și bucuria reușitei.

Uneori e bine să rămânem surzi

E tare greu zilele astea, săptămânile astea, cu atât de multe de făcut și nefăcut nimic, i-am vrea ocupați, ne cer diverse și noi suntem și în teleconferință și trebuie să facem din puiul ăsta și o supă, și un pilaf, și șnițel din piept și friptură din pulpe.

Dar în unele zile făceți-vă că nu îi auziți, rămâneți surzi și dați-le ocazia să simtă că își sunt suficienți lor.

Așezarea aceasta în casă parcă, pe undeva, trimite copiii noștri în drumul firesc, fără before și after, fără teste și punctaje și itemi și concursuri, fără șapte ore la școală și ghiozdan de 5 kilograme în spate. În toate zilele acestea se petrece o altfel de învățare, profundă și importantă în multe paliere. Pe ici pe colo e iritant și deranjant și incomod. Dar dacă mai aveți puțină răbdare și alegeți să nu vă plictisiți așteptând, vă promit că o să merite!

Crenguța trage aer adânc în piept și aproape se teme de minutele ce vor urma.

Stă la ușa camerei Dorei și știe că o așteaptă zeci de minute de negociere. Ce va purta azi la grădi? Dora are 3 ani „și este așa hotărâtă și încăpățânată!”- ne spune mama ei, epuizată. Dora nu dorește în nicio dimineață absolut nimic din ce i se propune: nici fusta cloș, nici tricoul cu Minnie (pentru care a plâns în magazin și nu a plecat fără el), nici blugii și nici chiar rochia cu paiete. Vrea pantalonii de ieri și tricoul alb de ieri cu gărgăriță. Nu ar fi o problemă atât de mare dacă nu ar fi vrut exact aceleași lucruri și ieri și alaltăieri. „Când e ieri?” – întreabă Dora candidă, privindu-și degetele ce nu intră în șosete.

Da. Crenguța trage iar aer adânc în piept.

De ce pentru unii părinți seamănă cu un coșmar îmbrăcatul copiilor de dimineață? Momentul în care copiii mici își aleg hainele este unul dintre puținele momente în care își pot manifesta autonomia; știu să o facă și pot să o facă.

Vârsta de 2 ani și exprimarea autonomiei

Antepreșcolarii trec printr-o perioadă de puternică exprimare a autonomiei, imediat după 2 ani și jumătate. Ei își încearcă granițele și vor să vadă cât pot controla, până unde ține autonomia lor. Alegerile lor nu sunt neapărat raționale și de aici permanentul conflict cu adultul atotștiutor și protector.

Deciziile noastre în această etapă trebuie să fie direct proporționale cu dorința lor de independență, deoarece o subminare totală a acestei dorințe creează frustrare, îndoială permanentă asupra putinței proprii în antepreșcolar, rușine și retragere din drumul afirmării.

Sunt foarte puține moduri în care cei mici își pot arăta autonomia sau voința proprie. Este evident că pot avea un anumit control asupra lucrurilor ce vin în contact direct cu corpul lor; iată de ce zona „îmbrăcatului” pare pentru părinți o arenă cu lei. Maleabili și ascultători în restul timpului, ușor de coordonat și înțelegători, găsesc o nișă în care conștientizează că pot controla și vorbi răspicat.

Metode prin care păstrăm copiii fericiți și economisim timp

Cum să facem să le respectăm dorința de independență și totuși să nu intrăm în dispute crâncene pentru un maieu și niște colanți?

Oferiți alternative: două, de preferat! Alegeți de cu seară formulele ce par ideale și dimineața oferiți-le doar pe acelea. Copilul simte că alege el. Este lăudat pentru alegere, se încearcă o scurtă negociere mai mult mimată și toată lumea este fericită cu un copil stăpân și sigur, și un părinte ce a economisit timp prețios.

Alegeți-vă foarte atent „luptele” de dus: dacă este prințesă acum și e musai să poarte fustă lungă din tul, este ok să plece cu ea și peste costumul de ski, pe zăpadă. Nu va înțelege de ce nu poate să o poarte (de când zăpada și gerul nu vorbesc cu dantelele și paietele?), veți avea parte de discuții lungi în contradictoriu și de mări de lacrimi ce pot fi evitate.

Rămâneți inventivi: vorbiți cu o bluză ce vă roagă să îl rugați pe cel mic să o scoată și pe ea din dulap azi, căutați butonul ce oprește plânsul din spatele genunchiului fiicei voastre, povestiți fiului vostru, cu o zi înainte, despre puterea pe care ți-o dă tricoul cu mânecă lungă atunci când participi la ștafetă.

Georgiana o ajută pe Dora să se îmbrace.

– Ce bine că ți-ai ales tu singură rochița azi!

– Da, da! Și în niciun caz să nu uităm masca de scafandru!

Și fizionomia Georgianei se transformă în mască.

– A-ha, azi ești scafandru cu rochie cu volane?

– Desigur!

Ziua se anunță a fi interesantă.

– O vezi? E perfectă! spune Andrei cu mândrie despre fiica lui. Se mișcă perfect, schiază perfect, își prinde perfect părul, vorbește perfect, este perfectă la școală și dansează ca o profesionistă. Toată lumea spune asta despre ea! Toată lumea spune asta despre tine, draga mea, să nu uiți asta!

Andrei se străduiește continuu să arate absolut perfect, să sublinieze că trăiește absolut perfect. Cumva, reușește să așeze cămașa de forță a perfecțiunii și asupra fiicei sale. El îi transmite Alexiei că trebuie să fie perfectă. Că nu poate fi privită altfel de cei din jur.

O învață să pună preț pe ceea ce cred ceilalți despre ea, să pună preț pe modul în care o gândesc ei, să le facă pe plac, să se mențină pe piedestal și să le demonstreze non stop că merită aprecierea lor.

Perfecțiune, sau cum ne raportăm la alții

Cum va crește Alexia și cum își va vedea propria ei valoare? Cu siguranță în condițiile date va învăța că tot ceea ce reprezintă ea se raportează la modul în care este privită de cei din jur.

Sentimentul propriei valori nu trebuie să depindă în niciun fel de condiții ce trebuie îndeplinite: nici de păreri, nici de cutume, nici de „ce se zice”, nici de „așa am apucat eu”. Mulți părinți au o listă lungă de condiții: tot ce au moștenit, tot ce au dobândit, au împrumutat, au copiat sau tot ce pur și simplu a intrat de undeva în viața lor, pe drumurile pe care le-au străbătut.

Cum traducem perfecțiunea?

Există o diferență foarte clară: dorința de perfecțiune NU înseamnă că îți înveți copiii să își atingă potențialul, să depună eforturi pentru a atinge paliere superioare, cognitive și emoționale, nu înseamnă să aștepți de la ei să devină cea mai minunată versiune a lor. Toate aceste lucruri enumerate sunt de bun augur și merită încurajate, atingându-se corzi ce vibrează și folosindu-se cuvinte potrivite.

Dorința de perfecțiune cultivată înseamnă să te constrângi, din copilărie, să fii ce alții vor sau cred că este bine să fii tu. Să fii perfect în ochii lumii nu este același lucru cu a fi grozav pentru tine, cu ceea ce ești tu și alegi tu.

În momentul în care Alexia nu va performa, o data, într-o conjunctură, se va simți nedemnă. Se va rușina. Va simți că nu mai merită: nici iubire, nici respect.

Rușinea lasă urme adânci în copii pentru că este legată de frica majoră că ei nu merită să fie iubiți.

Atitudini de azi, cicatrici de ieri

Părinții înșiși descriu momentele de rușine legate strâns de teamă și de întoarcerea chircită într-o vreme a copilăriei în care așteptau să vadă dacă încă mai sunt îndeajuns în fața părinților, în fața învățătorului, în fața vecinului de la 2 sau în fața profesorului de tehnologie hotărât să îi lase corigenți.

Când lucrurile se așează unul lângă altul, pare că simțim rușinea exact așa cum simțim suferința fizică: cu putere, în organe și în minte și în suflet, cu cicatrici în personalitatea noastră, în modul de a ne raporta la noi înșine, în sentimentul propriei valori.

Dacă îl întâlniți pe Andrei, vă rog să îi spuneți că voi credeți în fiica lui indiferent dacă este perfectă sau nu. Credeți că poate lua decizii bune după ce greșește, credeți că vă place puternică și vulnerabilă deopotrivă.

Alexiei spuneți-i că o veți îndrăgi și când veți afla că a pierdut cursa, că a marcat un autogol, că a luat 6 în teza de la chimie și când a fost părăsită de prima ei dragoste. Arătați-i ei și tuturor copiilor că cel mai valoros lucru din lume este ca ei să fie mulțumiți cu ei înșiși și fericiți cu ceea ce dăruiesc lumii.

Florina a susținut dintotdeauna că rutina pentru fiica ei este minunată. A ales să fie blândă, non-critică, să pună accent mereu pe ce face copila bine. S-a ferit să facă nedorite comparații și a petrecut un timp bun și de calitate cu ea. Karina este acum preadolescentă și echilibrată și veselă. Lucru chiar rar! „Și nu a fost așa greu”, spune Florina în gând. Chiar nu înțeleg de ce prietenele mele nu m-au ascultat și nu au făcut ca mine. Hai, că nu e chiar așa de istovitor…

Există rețete perfecte pentru creșterea copiilor?

Prietenele Florinei au fete și băieți, și soți prezenți sau mai puțin prezenți, și bunici și mătuși și program încărcat și un bagaj emoțional diferit. Fiecare are o poveste și fiecare s-a străduit să facă totul în educația copiilor cât de bine a putut.

O admiră pe Florina și relația mama-fiică. Și totuși este destul de complicat să o audă mereu vorbind despre „calea-cea-bună”, unicul drum propice prin care se poate clădi o relație „ca la carte” cu copilul tău: calea ei.

Trăim în incertitudine, mame și tați, tânjind mereu după siguranță

Marea majoritate a părinților și-ar dori să aibă la îndemână manuale de creștere a copiilor. Ce să faci când copilul plânge din senin. Ce să faci când copilul vrea să plece cu 5 mașini/4 păpuși din magazin. Ce să faci când adolescentul îți trântește ușa în nas și își dă, superior, ochii peste cap. Răspunsul să fie acolo, tu să faci exact ce scrie în carte, copilul să înțeleagă imediat, să se echilibreze imediat, să cedeze imediat, să empatizeze imediat cu tine, adultul, și TOTUL să fie bine. Exemplar.

Nu există acea carte.

Așa că trăim în incertitudine, mame și tați, tânjind mereu după siguranță într-un drum sinuos și nesigur precum creșterea copiilor.

Siguranța și îndoiala din inima părinților

Rețetele prezentate ca sigure au în ele și semințe ale adjectivului „periculos”. Siguranța de 100% poate trezi chiar și în cele mai tolerante persoane tendințe spre intoleranță, inflexibilitate în gândire, atitudini critice.

Părinții sunt inflexibili unii cu alții. Celor ce le reușește ceva (în proporție mai mică sau mai mare) devin siguri că abordarea lor este cea mai bună dintre toate.

Ne temem mereu că nu suntem părinți perfecți

Ne temem mereu că nu suntem părinți perfecți. Răsuflăm ușurați azi că am făcut bine doar pentru ca situația de mâine să ne pună în dificultate și să o luăm de la capăt: Am făcut destul? Am dăruit destul? Am reacționat suficient? Am putut? Am fost?

Când nesiguranța pare că ne înhață complet, ne agățăm de gândul că măcar suntem mai buni ca alții, mai buni decât cei pe care tindem să îi judecăm în haina lor de părinți cu petice sau găuri sau cu fir de aur sau cu țesătură invizibilă de permanentă protecție sau cu capul de leoaică, de urs sau de vultur brodat cu roșu pe buzunarul de la piept.

Felul în care trăim dăruiește mai mult decât felul în care vorbim

Când mă întâlnesc cu părinții, îi simt fie cum încearcă să mă convingă că au ales până acum ,,cele mai bune metode de care au aflat” (nu neapărat cu cele mai bune urmări, totuși), fie că încearcă să afle rețeta de aur pentru a se regla lucrurile în copii. De mâine. Cu totul.

Cine ești TU, părintele, contează cel mai mult: ești azi adultul care ți-ai dori să fie copilul tău când va fi mare?

Ceea ce suntem îl învață cu adevărat pe fiul nostru. Ceea ce facem modelează cel mai mult interiorul fiicei noastre. Cum privim. Cum zâmbim. Cum ne luminăm la față. Cum admirăm. Cum dăruim.

Felul în care trăim dăruiește mai mult decât felul în care vorbim.

Să știm că nu putem da fetelor și băieților noștri ceea ce nu avem. Vor crește, se vor schimba, vor învăța alături de noi. Să le arătăm copiilor noștri cât de mult înseamnă pentru noi. Oricând. Chiar și când sunt jos și vulnerabili. Să ne căutăm noi valorile noastre și să ne bucurăm de ele pentru a-i ajuta să învețe să le caute pe ale lor și să se bucure cu ele.

Să fim fericiți că nu suntem perfecți pentru ca ei să poată fi fericiți și când nu sunt perfecți.

Meda se uită spre mama ei. Are mâinile încă pline de acuarele și guașe.

„Mama, te rog, mai pot picta puțin, te rooog?”

Georgiana este obosită. În plus, trebuie să scrie rezumatul ședinței cu părinții de ieri. Acum chiar era timpul de strâns pensule, culori și picături de apă. „Hai să ne propunem pentru săptămâna viitoare, Meda, da?” spuse ea și începu să dea startul pentru ordonarea lucrurilor. Ochii triști ai Medei și umerii căzuți o făcură să revizuiască propunerea: „Sau poate avem timp chiar mâine…”

Frământări pentru soluții de compromis

Georgianei îi este foarte greu să dea piept cu supărarea copiilor, cu tendința lor de a negocia în sus orice, cu supărarea vădită și exprimată atunci când dorințele nu se împlinesc imediat.

Noi toți încercăm să țesem soluții de compromis neputând rămâne fermi până la capăt în hotărâri convenite. Ceea ce propunem sună de fapt cam așa: „dacă nu te superi acum, voi găsi o soluție pentru mai târziu, vom vedea cum facem…”. Acesta este punctul în care mulți copii prind aripi în zona negocierilor; ei nu se opresc ci plusează: „Ce zici, mama, mai stăm 5 minute acum și pictăm și mâine, cum ai spus?”

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU? Probabil ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela dur și lipsit de empatie. Era NU pentru ce ceream și NU-să nu îndrăznești să comentezi ceva sau să curgă vreo lacrimă „…că vezi tu!” Era un NU ce zvonea amenințare.

Sau nu spunem NU pentru că suntem obosiți și fără chef de a începe o discuție în contradictoriu. Sau nu spunem NU pentru că nu știm să îl spunem și nici nu știm însemnătatea lui.

Adevărul este că „NU” își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și rascoliri înțelese și susținute de adulți, copiii se înseninează și apreciază grija din fermitatea părintelui.

Cum îl spunem pe NU?

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi „țipat”; cu grijă și considerație. Spus cu căldură și grijă, jucăuș și încrezător fără a-și pierde deloc din fermitate, NU-ul devine un bun conector. Nu-ul nu trebuie să sune răutăcios, superior, lipsit de empatie.

Stilul de a pune NU are până la urmă cea mai mare valoare: cu privirea în privirea copilului, repetând dorința lui pentru a-i arăta că ești conștient de cerință, cu blândețe fermă, cu folosirea sensului pozitiv atunci când poate fi ales în formulare, cu pronunțarea a ceea ce urmează să se întâmple, eliminându-se interzicerea sau oprirea de fond:

Să repetăm împreună cu Georgiana:

„NU”

„Acum nu”

„Dragule, oh, nu”

„E timpul să te întorci”

„E timpul să mergem”

„Este al prietenului tău”

„Acum este timpul să ne întoarcem”

„Nu, nu poți avea asta”

„Nu, nu acum”

„Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți mușca”

„Nu. Nu poți avea ciocolată chiar acum”

„Știu că îți dorești asta însă nu o poți avea chiar acum”

„Nu, nu te pot lua acum ci la ora stabilită”

„Nu, nu poți lua o altă jucărie din raft”

„Nu, vom lua o gustare mai târziu. Nu poți avea covrigi acum”

„Nu, nu poți sta pe mine acum. Ești bine, ești în fața mea, în siguranță”

„Nu putem face asta acum. Eu sunt aici pentru tine”

„Nu poți să ai penarul surorii tale. Este al ei.”

Este un „NU” prin care îți pasă? Atunci este cuvântul potrivit!

Amalia obișnuia să își scaneze fiica: privirea ce scana cum a ales să se îmbrace azi. Privirea ce scana cum se simte azi. Privirea ce scana cum i-a mers azi la școală. Privirea ce scana cum s-a înțeles azi cu prietenii.

Privirea.

Cristinei nu îi era prietenă privirea mamei. Simțea că trece prin porțile reci de la Control Pentru Securitate. Simțea că nu era văzută, ci era căutată de lucruri pe care mama credea sau spera că le găsește acolo, înăuntru.

Priviri traduse în fel și chip

Când copiii sunt foarte mici, părinții îi verifică mereu. Îi verificăm dacă și-au pus șosete, dacă și-au pus fularul, mănușile, șapca și pălăria de soare. Verificăm dacă și-au luat tot pentru la școală și verificăm dacă s-au întors cu rezultatele dorite de la întâlnire.

Aproape că ești sigur că ei simt afecțiunea profundă, iubirea nemărginită doar pentru că le porți de grijă.

Nu este așa.

Privirea ta este tradusă de ei astfel: „Ce o să mai găsească acum? Acum ce mai e? Ce ar mai putea să îmi spună și la ce ar mai putea să mă controleze?”

Se simt verificați, pe muchie pentru a fi criticați, în prag pentru a fi trași la răspundere.

Acest lucru trebuie să se schimbe.

Chipul părintelui va transmite prima data bucuria că își vede copilul

Din ochii voștri este bine să se reverse exact ceea ce purtați în inimă pentru ei. Chipul vostru trebuie să transmită bucuria că îi vedeți, că sunt acolo, ai voștri, că vă îmbogățesc și vă umplu viața.

Când fiul vostru vine de pe coclauri, cu noroi pe tălpi dar și în păr, întâi întâmpinați-l cu zâmbet larg de bucurie și cu vestea bună că i-ați pregătit spaghete cu smântână și cașcaval. Apoi puteți să îi spuneți că primul drum e la baie și că până acolo îl rugați să nu atingă nimic.

Secretul pentru legătura noastră nu este să respirăm critică, ci să exprimăm zâmbet și bucurie când copiii ne sunt în preajmă.

Când fiica voastră apare din camera făcând piruete dimineața și fredonând, rugați-o să mai facă una, ca să o puteți admira în toată splendoarea ei și abia apoi rugați-o să își aline părul și să îl prindă cu o fundă.

Ca părinți, adeseori ni se pare că adunăm niște putere dacă suntem critici, dacă vorbim cu ton iritat și „de sus”, dacă oftăm arătându-ne exasperarea.

Secretul pentru legătura noastră nu este să respirăm critică, ci să exprimăm zâmbet și bucurie când copiii ne sunt în preajmă.

Privirea, zâmbetul, mimica ce exprimă bucurie sunt semne clare de validare pe care le dăruim copiilor noștri.

Cum mă văd părinții și cum mă voi vedea eu

 Este foarte important ca un copil să spună prima dată în sine: mă vede, sunt văzut pentru ceea ce fac eu acum, pentru ceea ce sunt eu acum și sunt văzut cu bucurie. Limbajul acesta nonverbal se traduce prin validare de sine, prin încredere în sine.

Reversul este așa: voi fi judecat, analizat, cântărit; să mă măsor eu bine; oare cum voi fi acum văzut? Oare ce nu am făcut bine de data acesta? Ce aș fi putut, iar, să fac mai bine? Oare voi fi suficient vreodată?

Gândurile acestea sunt la temelia unei stime de sine scăzute ce îl poate urmări pe un copil întreaga viață.

Cristina se molipsește de la zâmbetul mamei. Fața Amaliei e plină de bucurie.

– Ce bine că ai venit! Îmi era dor de tine! spune mama radioasă. Am făcut brioșe cu zmeură. Cât tu te speli și te schimbi și îți lași hainele în coșul de rufe murdare, eu așez gustarea pentru noi două în bucătărie!

Cristina o zbughește spre baie și Amalia se bucură că primul impuls, acela de a observa cu voce tare cât de murdară e pe față și pe haine fiica ei a fost încremenit și spulberat.

După-amiaza aceea va avea mereu culoarea zmeurei în amintirile mamei și fiicei.

Raluca își amintește și acum episodul și zâmbește: nimerit într-o testare ce vorbea despre cauză și efect, la întrebarea ”Ce se întâmplă dacă ai în mână un ou și îl scapi pe jos?” fiul ei de 5 ani răspunsese astfel; ”Nu se întâmplă nimic. Eu nu sunt certat niciodată pentru că știu să îmi repar singur greșeala”. ”Dar totuși, a întrebat examinatorul, oul a căzut pe jos… Ce s-a întâmplat?” ”Ce să se întâmple? Am luat hârtie, mop și am curățat tot! Eu nu sunt certat acasă. Tot ce fac greșit pot repara singur”.

Răspunsul era simplu: oul se sparge. Răspunsul copilului venea simplu și natural: ”Eu pot repara orice fac în neregulă. Sau sunt ajutat să repar”.

Pentru Rareș, Raluca se străduise și numise tot timpul comportamentul copilului și nu copilul. ”Ai folosit un ton obraznic” în loc de ”ești un obraznic”, ”ai o masă de lucru cam dezordonată azi” în loc de ”ești un dezordonat”, ”ai făcut o faptă rea azi în parc” în loc de ”ești un copil rău”. Ea îi arătase cu ce este de vină, cum își poate repara greșelile și hotărâse ferm să nu îl facă de rușine în ochii lui și în ochii lumii.

Rușinea pârjolește ființa copilului

Rușinea-dragon pârjolește și arde exact acea parte din noi care deține resursele ce ne dau încredere că ne vom descurca, că vom fi mai buni, că data viitoare vom face doar bine.

Când etichetăm copilul atunci rușinea este cea care îl năpădește și îl oprește din a încerca noi comportamente, de a se dezvolta echilibrat.

Șansele de renaștere ale copilului rușinat, pus la colț, chiar și metaforic, etichetat, ștampilat, se reduc drastic

Când un copil a ales să spună într-o zi o minciună, el poate să înțeleagă, să regrete și să aleagă să nu mai spună minciuni în viitor. Dar dacă este deja ”un mincinos” (”Cine? Mincinosul de Victor?”) ce șanse mai are să se îndrepte, să poată fi văzut altfel de către grupul de apartenență?

Să dăm instrumente ”de reparat greșeala”

Copilul poate fi responsabilizat: te faci vinovat de ceva anume, ai greșit în alegerea aceasta și ai aceste instrumente prin care poți reclădi totul.

Șansele de renaștere ale copilului rușinat, pus la colț, chiar și metaforic, etichetat, ștampilat, se reduc fantastic: un zid din piatră dură se ridică în jurul său iar un copil nu poate ridica sau nu are putere să lovească zidul cu un baros gigantic. Rămâne între ziduri, cu capul plecat, în durere, frustrare și mâhnire, perpetuând ce a auzit, ce a învățat, ce l-a schingiuit.

Rușinea este foarte dureroasă pentru copii pentru că se naște gândul: ”nu merit să fiu iubit”, ”nu este în puterea mea să îi fac pe ceilalți să mă iubească”, ”sunt rău”, ”sunt enervant”, ”nu-s bun de nimic”. ”Ce-ar putea merita cineva ca mine?”

Comportamentul Ralucăi este unul lăudabil: a ales să fie fermă, verticală atunci când numește faptele fiului ei. Și totuși alege zi de zi să îl ridice mereu în ochii lui, să îi spună că poate depăși lucruri mai puțin plăcute pentru că el, în interior, este special și are o forță nemăsurată de a izvorî bine și bun, de a netezi lucruri, de a ridica bariere, de a se schimba, de a evolua.

Și pentru asta ea îl admiră, îl susține și îl iubește!

Mihai iubise basmele povestite de bunicile sale, toată copilăria. Se cuibărea seara și cerea basm după basm. Sau același basm, 4-5 zile la rând. Crescuse fiul său și aștepta cu înfrigurare să îi propună primele seri de povesteală și feerie. Împărtășise cu colegele de birou nerăbdarea sa și ceea ce auzise de la ele îl pusese pe gânduri:

”Mihaai, să nu îi citești Scufița Roșie! Sunt scene foarte crude! Lupul o înghite și pe bunică și pe Scufiță. Și apoi vânătorul îi taie burta lupului. Brrrrr…Groaznic. N-o să-ți mai doarmă, o să vezi!”

”Și nici Hansel și Gretel să nu îi spui! O să îi rupi sufletul! Copii părăsiți și abandonați…O să-l faci să plângă!”

Oare el plânsese? Nu își mai amintea. Își amintea că glasul bunicii și al Mayei îl ghida cu blândețe prin hățișul de întâmplări. Dar dacă el nu e meșter la povestit? Ce e de făcut?

Să mai citim basme?

Din ce în ce mai mulți părinți ai zilelor de azi aleg să nu citească basme și povești celor mici; le consideră tulburătoare, cu putere de a traumatiza, chiar extrem de sângeroase. Uită că mesajele basmelor îi ajută tare mult pe copii să găsească răspunsuri la conflicte interioare pe care nu le pot contura propice și rosti. Întotdeauna un basm va stimula imaginația copiilor; va dărui rezolvări la situațiile nu foarte plăcute ce inundă uneori mintea celor mici: teama de abandon (atât de prezentă), teama de moarte, teama de durere, de violență, rivalitatea dintre frați, pizma, răzbunarea. Ceea ce este foarte important este că întrucât basmele au doar final fericit, copilul, ce se identifică de cele mai multe ori cu personajele zămislite, găsește lumini călăuzitoare și pârghii ce îl ajută să se elibereze de angoasele sale.

Adultul este povestitor și călăuză ce protejează

Conținutul basmului ridică în prim plan, în fața ochilor copilului o situație cu aspect moralizator. ”Cine de părinți n-ascultă, suferă durere multă!” Situațiile sunt dramatice iar acțiunea ne conduce la o posibilă tragedie însă, ca prin minune, mereu, e o cale ce ne scoate la suprafață: avem o problemă și o soluție sub același culcuș cald al fanteziei.

Adultul este acolo plenar când se spune basmul; este povestitor și călăuză; își modelează glasul când pronunță diferite cuvinte; nu caută să îngrozească, el caută să ajute. Viața nu este doar roz. E viață, cu bune și rele. Important este să știm că nu suntem singuri în tumultul clipelor și că mereu este o cale.

Basmele sunt pline-ochi de copii: copii neiubiți, abandonați, orfani, chinuiți, rătăciți, neauziți, neascultători. Ei deschid toate ușile, părăsesc toate potecile, mănâncă toate firimiturile, vorbesc cu necunoscuții și cu omul roș’.

Și totuși ei găsesc o cale mereu. În ciuda tuturor greutăților, tuturor mașterelor, tuturor gnomilor, vrăjitorilor și zgripțuroaicelor, găsesc o cale.

Basmul are glas ca un clinchet de clopoțel de argint al speranței pentru fiecare copil.

Căutând și scormonind, Mihai și-a adus aminte ceva: bucuria sa când totul se termina cu bine! Zâmbetul făpturilor dragi ce îl liniștea și îi îndulcea somnul. Lecțiile pe care le învățase și sentimentul de izbândă. Povești spuse iar și iar până când capcanele se bagatelizau și chiar el era Făt-Frumos cu armură strălucitoare.

Starea de bine. Asta își amintea.

A pășit în camera fiului său știind că are de dăruit ceva magic:

,,Povestea are fir bogat,

Cu ață roșie legat,

Din brațe, ghemul de îmi scapă,

Povestea o să-nceapă-ndată…”