S-a născut în 1871, ca fiu al cizmarului Ștefan Ispravnic din județul Arad. Odată ajuns la vârsta studenției, Sever decide să pășească pe calea juridică. La facultate este întreținut de sora sa, Silvia, și îl va avea coleg de generație pe avocatul Aurel Vlad. La început a lucrat în cadrul Băncii Victoria, dar cu timpul își va deschide propriul birou de avocatură. Măiestria de care dădea dovadă, l-a propulsat în postul de prodecan al Baroului din Arad, funcție pe care o va deține vreme de șase ani. Pe 16 august 1952, autoritățile comuniste îl arestează alături de fiul său, apoi sunt încarcerați la Penitenciarul Aiud. Seniorul este eliberat peste câteva luni, dar juniorul mai avea ani de pătimit.

Anii de studiu și debutul în avocatură

Vine pe lume în data de 10 iulie 1871 la Curtici, ca fiu al soților Ștefan și Rozalia Ispravnic. Bunicul său, pe nume Petru, a fost învățător. Probabil de la el să fi moștenit dragostea pentru carte. A făcut clasele primare în locurile natale, apoi, primul an de liceu s-a consumat în orașul Arad. În cele din urmă, se transferă la Liceul Piarist din Timișoara, unde va susține și examenul maturității. Odată bifat și acest hop, tânărul se va înscrie la Facultate de Drept a Universității Ferencz Jozsef din Budapesta. Nu și-ar fi putut finaliza studiile dacă nu i-ar fi fost alături Silvia, sora sa, care l-a susținut material și moral, între anii 1891-1895. Aici, a fost coleg de generație cu avocatul Aurel Vlad, promotor de seamă al Marii Uniri și fruntaș al Partidului Național Țărănesc.

Aflat la început de drum, se angajează ca jurist consult la Banca Victoria, iar pe 25 februarie 1895, își face debutul ca avocat stagiar în biroul memorandistului Aurel Suciu și al avocaților Ilie Precupă, Ioan Suciu și Virgil Bogdan. Ucenicia a durat trei ani, între timp Sever devenise doctor în drept și promovase examenul de liberă practică. Aurel Suciu, omul care îl descoperise, știa că tânărul va fi om de ispravă, astfel, îi încredințează biroul său din Arad. Pe 24 martie 1898, a devenit membru deplin al Baroului Arad, statut pe care l-a avut până în 1948, când a fost epurat de regimul comunist.

Când războiul oprește ascensiunea

Procesele veneau în valuri, iar la fiecare trebuință de judecată, clienții dădeau fuga la biroul lui. Statornicindu-și locul pe piață, Sever este ademenit de fervoarea vieții politice. Se regăsește în crezul și ideile țărăniste, fapt pentru care va activa în conducerea Partidului Național Țărănist din comitatul Arad. Numai că deliciul vieții politice avea să fie suprimat de izbucnirea războiului, care vine la pachet cu mobilizarea pe front și transferul la Tribunalul Militar, apoi la Garnizoana din Arad. În perioada următoare, scapă de fiorii conflictului militar,  și este ales de cercul electoral din Pecica ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Alături i-a fost soția sa, Adriana Ispravnic, care a participat și ea în calitate de reprezentantă a Reuniunii femeilor Române din comitatul Arad. Pentru activitatea desfășurată, este distins în 1922 cu Ordinul Coroana României în grad de cavaler, iar în 1926 primește Ordinul Steaua României în grad de ofițer.

Tată și fiu puși sub acuzare

Odată cu Marea Unire, lucrurile începeau să se așeze frumos. Sever se întoarce la meseria de avocat, fiind ales membru în Consiliul superior de disciplină și afaceri administrative pentru avocați. În 1935 pășește pe treapta de prodecan al Baroului Arad, funcție pe care o va îndeplini până în 1941, când, va demisiona alături de dr. Silviu Moldovan. Pătimirile aveau să înceapă încă din primele zile ale regimului comunist. Văzut ca un potențial pericol, autoritățile îl exclud din Barou și i se refuză pensionarea. Motivul înlăturării era activitatea gazetărească și politică liberală profascistă. Iar ca umilința să fie deplină, la scurtă vreme, conducerea de partid îi confiscă toate proprietățile și casa. Securitatea nu-i dă pace nici la vârsta de 81 de ani. În data de 16 august 1952, este ridicat alături de fiul său, și încarcerați la Penitenciarul Aiud. Seniorul este eliberat la scurtă vreme, dar juniorul aveam să fie pus sub acuzare și închis doi ani la Pitești. Sever Ispravnic părăsea această lume pe 28 iulie 1954, exact în anul în care Sever jr. era eliberat.

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Descendent al familiei Rațiu de Nagylak, atestată documentar în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea, Augustin Rațiu a văzut lumina zilei în satul Petridul de Sus, județul Cluj. Are parte de o educație aleasă ce culminează cu obținerea titlului de doctor în drept în anul 1909. Trei ani mai târziu, își deschide propriul birou de avocatură și se dedică activităților menite să întărească conștiința națională în rândul românilor din comitatul Turda-Arieș. De numele său se leagă și organizarea învățământului profesional din Turda. Din lipsă de bani, Rațiu organizează o colectă publică în urma căreia va ridica o sală de festivități și un cămin pentru ucenicii români din localitate. În colaborare cu dr. Valer Moldovan înființează Baroul avocaților din Turda, al cărui decan va fi vreme de zece ani. În 1923, este decorat cu ordinul Coroana României în grad de cavaler, pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania.

Când trecutul te obligă la fapte memorabile

Augustin își dă întâlnire cu viața în data de 7 iulie 1884, la Petridul de Sus. Nicolae, tatăl său, era protopop greco-catolic de Turda, căsătorit cu Ludovica. Pe umerii junelui atârna blazonul familiei nobiliare Rațiu de Nagylak, spiță din care s-au ridicat nume grele ale Transilvaniei. Cu alte cuvinte, istoria îl provoca la fapte mărețe. Pentru început urmează clasele primare și gimnaziale pe teritoriul mai multor localități. Odată ce a isprăvit cu bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Cluj. Notele bune și comportamentul ireproșabil, îi aduc în 1902, o bursă acordată de Fundația “Alexandru Șterca-Șuluțiu”. S-a dovedit un lider încă din studenție. Alături de colegul Coriolan Podoabă, este trimis să reprezinte studențimea română din Cluj la serbările de la Putna, dedicate memoriei lui Ștefan cel Mare. Absolvă fără probleme ciclul licențial, apoi, în 1909, tot în cadrul aceleași universități, Augustin primește titlul de doctor în drept. Trei ani mai târziu, se înscrie la examenul pentru obținerea dreptului de liberă practică, pe care îl promovează cu brio.

În slujba marilor idealuri

Devenit avocat cu acte în regulă, Rațiu își deschide propriul birou la Turda. Cu timp și fără timp, se dedică activităților ce aveau drept scop trezirea conștiinței naționale, contribuind la ridicarea culturală și economică din comitatul Truda-Arieș. Pentru zelul său, este ales președinte al Reuniunii Meseriașilor, pe care o reorganizează din temelii, apoi ține nenumărate conferințe și ajută la desfășurarea mai multor concerte și spectacole de teatru. În anul 1915, planurile i-au fost zădărnicite odată cu ordinul de înrolare în cadrul regimentului din St. Polten (Austria). Luptă cât îl țin puterile și participă la confruntarea de la Horodenka. Condițiile precare în care trebuia să-și ducă viața îl vor pune pe butuci, astfel, este trimis urgent la refacere. Spirit combativ, Augustin nu poate sta deoparte și se implică în evenimentele revoluționare din toamna lui 1918, care au dus la alcătuirea Sfatului Poporului Român, sub președinția avocatului Amos Frâncu. Odată cu numirea în funcția de comisar al orașului Turda, se pune total în slujba cetății și organizează consiliile de conducere și gărzile naționale. Pe 24 noiembrie 1918, cercul electoral din Turda îl desemnează ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de avocatul Valer Moldovan.

Ctitorul Baroului din Turda

După înfăptuirea Marii Uniri, Augustin Rațiu revine în mijlocul urbei și ocupă postul de prim-consult pe lângă prefectura Turda, apoi vreme de un an îndeplinește funcția de primar al orașului. De numele său se leagă și organizarea învățământului profesional din Turda. Problemele financiare îi dădeau mari bătăi de cap, astfel ridicarea nivelului educațional era o piatră de poticnire. Cu toate acestea, nu se dă bătut și purcede la organizarea unei colecte publice în speranța că o să poată realiza măcar o parte din proiecte. Locuitorii l-au sprijinit cu tot ce au putut, așa s-a construit sala festivă și căminul pentru ucenicii români.

Pe lângă acestea, în vara lui 1921, se pun bazele Clubului civil și Cercului intelectualilor români. Dar probabil una din cele mai însemnate lucrări ale lui Augustin Rațiu a fost înființarea Baroului avocaților din Turda, al cărui decan a fost vreme de zece ani. Când nu pleda la bară, se îndeletnicea cu mânuirea condeiului. A debutat în presă înainte de 1918, fiind un colaborator fidel al ziarelor Patria, Curentul, Arieșul, și Tribuna noastră. Era înzestrat cu un bagaj cultural de invidiat. Vorbea fluent latina și maghiara, motiv pentru care a cochetat cu meseria de istoric, publicând o serie de articole. În 1923, este decorat cu ordinul Coroana României în grad de cavaler, pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania. Pleacă din această lume în anul 1970, împăcat că a lăsat în urmă o țară, o limbă, un ideal.

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

A fost membru de frunte al Partidului Național Țărănesc și bun camarad cu Iuliu Maniu. Cariera politică a fost încununată cu funcții de conducere în Ministerul de Finanțe, de Interne și de Justiție. Lui îi datorăm stabilizarea monedei naționale și eradicarea datoriilor pe care le aveau băncile și întreprinderile către muncitori. Pe plan extern, Mihai Popovici a reușit stabilirea unor relații cordiale cu Franța, fapt pentru care a fost decorat cu Legiunea de Onoare franceză în grad de Mare Ofițer. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, este arestat și trecut prin iadul de la Văcărești, Ocnele Mari și Sighet.

Luptător pentru cauza românilor

Se întâlnește cu viața pe 21 octombrie 1879, la Brașov. Încă din tinerețe, Mihai a fost un simpatizant al ideii de dreptate pentru conaționali. După ce își ia bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Filosofie din Viena, apoi susține doctoratul în drept la Universitatea din Budapesta. Printre cursuri și seminarii, studentul asigura președinția Societății “România Jună”. Izbucnirea primei conflagrații mondiale i-a dat rău de tot planurile peste cap, astfel, între 1917-1918, Mihai Popovici este mobilizat pe front și însărcinat cu organizarea corpului de voluntari români în Moldova. Când focul armelor a încetat să mai facă victime începe să militeze pentru drepturile românilor din Transilvania. La Adunarea Națională de la Alba Iulia, este ales în conducerea Marelui Sfat Național și membru al Consiliului Dirigent în cadrul departamentului Industrie și Comerț. Totodată, a făcut parte din delegația care a prezentat regelui Ferdinand actul unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Credit foto: CNSAS

Angrenat în vâltoarea vieții politice

După înfăptuirea Marii Uniri, își ia avânt și se aruncă în iureșul vieții politice. A deținut o seamă de funcții legislative, dar și funcții executive în guvernul României Mari. De pildă, între 5 decembrie 1918- 13 martie 1920, a făcut parte din guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod, unde a ocupat postul de Ministru al Lucrărilor Publice. Prietenia trainică cu Iuliu Maniu, îi va asigura noi atribuții ministeriale. A fost pe rând ministru de finanțe, de interne, a revenit la finanțe, apoi s-a mutat la justiție. Din tot acest periplu, cele mai mari realizări le-a avut la Ministerul de Finanțe, unde a reușit să stabilizeze moneda națională. Tot în vremea mandatului de la finanțe, Popovici obține mai multe împrumuturi din străinătate cu ajutorul cărora va plăti datoriile băncilor și întreprinderilor către muncitori.

Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Samsonovici, la Comitetul Executiv al PNȚ din 1937   Credit foto: ANR

Un țărănist în ghearele comuniștilor

Se dă de partea țărăniștilor, iar în 1927, Mihai conduce primul congres al organizației județene din Satu Mare. Din acel moment a fost numit în funcția de președinte al Partidului Național Țărănesc, și a candidat pe listele electorale din Satu Mare. În 1944, este numit în funcția de vicepreședinte, iar doi ani mai târziu, președinte onorific. Pe plan extern, Popovici lucrează la consolidarea relației dintre România și Franța, iar pentru meritele sale este decorat cu Legiunea de Onoare franceză, în grad de Mare Ofițer.

Dosarul lui Mihai Popovici    Credit foto: memorialsighet.ro

Când nu face politică, se îndeletnicește cu scrisul. Este autorul unor lucrări de mare anvergură, precum: Solidarismul politic, Datoriile și creanțele României după tratate, Politica de revalorizare și conversiunea la Banca Națională, Politica de producțiune și bugetul, etc. Preluarea puterii de către comuniști a însemnat declinul său. Este arestat pe 25 iulie 1947, și acuzat de conspirație contra statului în afacerea Tămădău. Vor urma zece zile de anchetă, ca mai apoi să fie purtat prin iadul de la Văcărești și Ocnele Mari. Pe 12 noiembrie 1950, este transferat la Sighet, alături de nume mari ale vremii precum Mihail Manoilescu, Radu Budișteanu și Virgil Solomon. Torturile și anchetele până în miez de noapte au durat până în anul 1955, atunci este eliberat și condamnat la o viață mizeră. Cel care odinioară luptase pentru unitatea românilor și prosperitatea națiunii, s-a stins într-un anonimat complet la data de 7 mai 1966.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

A fost al patrulea copil din familia preotului Isidor și fratele mai mare al filozofului Lucian Blaga. Părinții ar fi vrut să urmeze teologia și să devină preot, dar Lionel avea alte planuri. Se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale, însă abandonează după un semestru, și se cufundă în studiul dreptului. La 2 decembrie 1911 obține doctoratul, după care susține censura la Târgu Mureș. Decide să se mute în Sebeș, unde își va deschide propriul birou de avocatură. La un an după  debutul Primului Război Mondial, Lionel este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. Scapă cu bine, iar când revine, se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări de la Alba Iulia.

Părinții îl voiau preot, dar el alege dreptul

Lionel vine pe lume la 14 aprilie 1885, ca al patrulea copil din cei nouă pe care i-au avut soții Isidor și Ana. Trebuie remarcat faptul că din istoria familiei Blaga, nu lipsesc profesiile cu caracter juridic. Un exemplu în acest sens este Simion Blaga, care înainte de a păstori parohia ortodoxă din Lancrăm, îndeplinise funcția de notar. După absolvirea liceului la Brașov, Lionel se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale din cadrul Universității din Cluj. Decizia i-a întristat pe părinți, deoarece socoteau că tânărul va îmbrățișa preoția și va duce mai departe tradiția familiei. Se îndeletnicește cu matematicile doar un semestru, după care abandonează și se transferă la Facultatea de Drept din cadrul aceleiași universități. Nici aici nu poposește prea mult, iar din semestrul II, se mută la Academia Reformată de Drept din Kecskemet, unde stă până în 1907/1908. Cu ajutorul unei burse acordate de consistoriul mitropolitan din Sibiu, tânărul își finalizează studiile la Budapesta în anul 1909. Pe 2 decembrie 1911, Lionel Blaga devine doctor în drept la Universitatea din Budapesta, apoi își susține censura la Târgu Mureș. Odată obținut dreptul de liberă practică, proaspătul avocat decide să-și deschidă un birou la Sebeș, unde va profesa pentru o vreme.

O parte din familia Blaga în fața casei din Lancrăm, anul 1901      Credit foto: Mira Kaliani

Scapă de front după ce bea lapte otrăvit

La un an după declanșarea Primului Război Mondial, Lionel este înștiințat că trebuie să lepede roba și să îmbrace uniforma de soldat. Este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. La plecarea pe front a fost însoțit de mamă și fratele mai mic, Lucian, care consemna episodul astfel: “Am sosit cu mama la Alba Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară. Batalionul, alcătuit din ostași români, cu flori de circumstanță la șapcă, umplea până la refuz vagoanele trenului militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, ce se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor. Lionel se stăpânea și eu însumi, deși copleșit de sentimentul amenințării ce ne pândea, mă stăpâneam, pentru ca să izbucnim, cu mama alături, în sughițuri sufocate, când trenul se puse în mișcare. Se urnea trenul anevoie, cu opintiri repetate. Căci pleca în necunoscut, în necunoscutul fără de Nord și Sud, fără de Răsărit și Apus, de a cărui neagră teamă se tânguiau mumele pe drumurile țării.“

O parte din membrii familiei Blaga

Pe front luptă doar câteva luni, pentru că se îmbolnăvește după ce bea lapte otrăvit. Trimis de urgență în Transilvania, Lionel bolește pentru o vreme și obține scutirea stagiului militar. În anul 1916 pleacă alături de Lucian la Viena, unde se prezintă în fața unei comisii medicale, care decide că nu mai poate continua milităria. Odată scutit de front, se întoarce la Sebeș și se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. În data de 3 noiembrie 1918, odată cu venirea soldaților români, Lionel se dezlănțuie într-o cuvântare ce avea drept subiect separarea Transilvaniei de Ungaria.

Frații Blaga și Marea Unire

Auditoriul îl asculta cu mare atenție, oamenii încremeniseră. După cuvintele de încheiere, un val de aplauze țâșnește, iar strigătele efervescente domină fundalul sonor. În urma acestui episod, mulțimea îl alege primar provizoriu al Sebeșului. La 24 noiembrie, Consiliul Național Român îl alege ca reprezentant delegat al cercului electoral Sebeș, alături de personalități ca Sebastian Stanca, Nicolae Chircă sau medicul Ioan Elecheș. Lionel pleacă la Alba Iulia alături de Lucian, care prezintă în autobiografia sa firul evenimentelor:

”Pentru marea, istorica adunare națională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineața zilei de 1 decemvrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume), pe jos și cu căruțele. Fratele meu, și cu mine luarăm și noi o trăsură. Am renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârțâind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii (…) «Uite», îi spun lui Lionel: «așa – prin ger și zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia».

La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegație, a intrat. Am renunțat cu o strângere de inimă și mă consolam cu speranța ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației. (…) În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. (…) Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeași trăsura la Sebeș, atât eu, cât și fratele meu ne simțeam purtați de conștiința că «pusesem» temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să «participăm» tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului.”

Mormântul familiei Blaga din Sibiu

Odată înfăptuită Marea Unire, Lionel demisionează din funcția de primar și este ademenit cu un post de notar public la Sibiu. Acceptă fără să stea prea mult pe gânduri. În viața de familie a fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Wilhelmina Dahinten, care se îmbolnăvește și moare, apoi cu Carmen Dombora, fiica colonelului Iosif Dombora, șeful Școlii Militare din Sibiu. Ultimii ani petrecuți pe pământ au fost cei mai grei. Țintuit la pat din pricina bolii, cu un corp scheletic, Lionel nu mai poate lupta și părăsește lumea la 18 septembrie 1952.

Surse: 1) Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Ed. Humanitas, 2013; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Ioan, fecior de preot, a început să studieze dreptul la Budapesta, a continuat la Viena, obținându-și în cele din urmă diploma la Universitatea din Cluj. În perioada studenției, s-a dedicat activităților cu caracter național. Ajuns lider al studențimii, îl provocă la duel pe redactorul șef al ziarului Ujsa, deoarece într-un articol studenții români fuseseră numiți “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. După absolvire, tânărul începe stagiatura în biroul avocatului Liviu Lemeny din Sibiu, și continuă în cel condus de avocatul Aurel Isac din Cluj. A pledat în procese răsunătoare ale României Mari, iar parteneri i-au fost marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului ”Glasul libertății” și a revistei sociale “Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

Liderul studenților este gata de duel

Ioan se naște pe 24 martie 1877, ca fiu al preotului Nicolae Giurgiu din Chiteni, și nepot al protopopului greco-catolic Vasile Podoabă. Traseul său educațional a fost unul fluctuant. Pentru început debutează ca elev al școlii primare din Dej, după aceea, își începe studiile liceale la Liceul Piarist din Cluj. Nu stă mult timp și se transferă la Bistrița, ca în cele din urmă să devină absolvent al Liceul român greco-catolic din Blaj. Nici în privința studiilor universitare lucrurile nu diferă prea mulă. În 1897, se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Budapesta, după un semestru, se transferă la Universitatea din Viena, unde va sta până în anul doi. În cele din urmă se oprește la Universitatea din Cluj, pe care o absolvă cu brio. Pe 18 aprilie 1903, Ioan devine doctor în științe juridice, dar în timp ce lucra la teză începe să frecventeze cursurile Facultății de Filosofie, Limbi și Istorie. Rezultatele bune la învățătură îl fac beneficiarul unei burse de studiu oferite de Societatea Transilvania, cu ajutorul căreia va efectua un stagiu de doi ani în capitala Franței.

Ioan Giurgiu s-a dovedit a fi un lider încă din perioada studenției. Devine membru al societăților ”Petru Maior” și ”România Jună”, apoi participă la serbările organizate cu ocazia dezvelirii monumentului lui G. Candrea, și la jubileul de 300 de ani de la Unirea lui Mihai Viteazul. Era ca un adevărat leu. Ajuns lider al studențimii, nu înghite calomniile la adresa studenților români numiți în presa maghiară “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. Se aprinde de-a binelea și îl provocă la duel pe redactorul ziarului cu pricina.

Apărătorul românilor în fața autorităților maghiare

Odată isprăvită studenția, își începe stagiatura la biroul de avocatură al lui Liviu Lemeny din Sibiu. Rămâne un deschizător de drumuri gata oricând să facă diferența. Dovadă stă implicarea sa activă în organizarea fastuoasei serbări prilejuite de adunarea generală a Astrei. Ultimii trei ani de stagiatură, se consumă în biroul avocatului Aurel Isac din Cluj. În 1908  susține examenul pentru obținerea certificatului de liberă practică, iar odată promovat, nu ezită să-și deschidă propriul cabinet de avocatură. Se înscrie în baroul din Cluj, dar peste un an se mută în comuna Iara, unde a devenit un real sprijin pentru moții ce se luptau cu nedreptățile autorităților maghiare.

Debutul Primul Război Mondial, a generat o seamă de înrolări din mai toate tagmele. Mulți practicanți ai avocaturii au fost trimiși pe front, iar de pe urma acesta vor profita cei care scăpaseră de înrolare. Scăpat de o parte din concurența acerbă, Ioan revine cu biroul la Cluj. Traversează o pantă ascendentă și devine apărătorul românilor trimiși în fața Curții Marțiale. Printre procesele în care a fost implicat figurează cel al protopopului greco-catolic Elie Dăianu, dar și al celor 15 români acuzați de spionaj în favoarea României. Autoritățile maghiare sunt vizibil stânjenite de zelul cu care Ioan Giurgiu luptă pentru cauza națiunii sale, și speră să scape de el odată cu trimiterea forțată pe front.

Ascensiunea fulminantă de după război

Războiul se termină, armele sunt puse în teacă, iar supraviețuitorii își jelesc morții. Nu e și cazul eroului nostru, care se întoarce teafăr acasă. Anii petrecuți între tunuri și gloanțe nu i-au știrbit zelul. Alături de trei tineri organizează apărarea noilor organisme de conducere și reprezentare ale românilor din comitatul Cluj. Pe lângă asta, circumscripția Cluj II, îl trimite ca reprezentat la Marea Adunare Națională, alături de președintele Senatului Național Român, dr. Amos Frâncu.

În perioada de după  Marea Unire a cunoscut din nou ascensiunea profesională. Administrația clujeană îl numește în funcția de consilier al primăriei orașului Cluj cu probleme edilitare. Tot acum redeschide biroul de avocatură bucurându-se de un număr însemnat de clienți. Numele său figurează în procesele importante din România Mare, avându-i drept colegi pe marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului “Glasul libertății” și a revistei sociale ”Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

În viața politică nu a cunoscut același succes ca în avocatură. A baletat între Partidul Național Român, care i-a adus un mandat de deputat, apoi în 1922 trece de partea liberalilor. Cochetează pentru un răstimp cu Garda de Fier, iar pe final vizitează tabăra Partidului Țărănesc. Ulterior devine susținător al Partidul Renașterea Națională aflat sub conducerea lui Ioan G. Stoian. După o viață închinată celor mai înalte idealuri, avocatul Ioan Giurgiu se stinge în pace la date de 12 ianuarie 1941.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Crescut într-o familie de intelectuali și beneficiar al unei burse ”Gojdu”, Aurel Cosma a studiat dreptul, inițial la Debrețin, apoi la Budapesta. După o perioadă de ucenicie în birourile avocaților Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu, tânărul obține dreptul de a profesa avocatura independent. Fără să stea mult pe gânduri, își deschide propriul cabinet avocațial în Timișoara. Ulterior intră pe scena politică de partea Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în 1902. În timpul Primului Război Mondial, este mobilizat și plimbat prin mai multe unități. Pentru întreaga activitate, Aurel Cosma a fost distins cu numeroase ordine și medalii, atât din partea statului român, cât și din partea unor state străine.

Când ucenicul își urmează maeștrii

Născut în satul Beregsăul Mare din județul Timiș, Aurel a cunoscut de mic ce înseamnă atmosfera academică. Tatăl, Cosma Damaschin era învățător, iar mama, Maria Panaiot era aromâncă. Își începe educația la Topolovățul Mare, odată cu transferul tatălui său la școala primară din sat. După aceea, se înscrie la Liceul Piarist din Timișoara, unde își ia bacalaureatul în 1888. Rezultatele bune la învățătură, îl fac beneficiarul unei burse acordate de Fundația “Emanoil Gojdu“, și reușește să plece la studii peste hotare. Inițial se înscrie la Facultatea de Drept din Debrețin, dar după o vreme se transferă la Budapesta. Trece cu bine peste ciclul licențial, iar în 1894, își obține doctoratul cu lucrarea “Pedeapsa cu moartea”.

După ce bifase și acest obiectiv, Aurel intră ca ucenic la birourile avocaților timișoreni Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu. În anul 1896, odată cu obținerea dreptului de a profesa independent, își ia inima în dinți și deschide un cabinet avocațial la Timișoara. Dacă așa stau lucrurile, Cosma decide că e timpul să mai facă un pas important și intră în politică. Zelul și pregătirea de care dă dovadă, îl fac un membru de referință al Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în anul 1902. A reușit să împletească armonios politica cu gazetăria, publicând diverse articole în ziarul Dreptatea, Tribuna, și multe altele.

Luptă pe front și participă la Marea Unire

Ascensiunea continuă, iar în 1914, este ales în consiliul baroului. La o privire de ansamblu, nimic nu părea să zdruncine soclul pe care urcase. Însă vremurile se schimbă brusc, armele sunt gata de tragere, marile puteri își pun la punct strategiile, și iată-ne în plin Război Mondial. Cosma este mobilizat și mutat prin mai multe unități militare. În toamna lui 1918 prezidează adunarea națională a românilor din Timișoara, ca mai pe urmă, să fie proclamat președinte semnificativ în constituirea Consiliilor Naționale și a Gărzilor Naționale Române.

Când sosi momentul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, Aurel Cosma participă ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic. Odată ajuns la locul cu pricina, mai exact pe 30 noiembrie 1918, ia inițiativa și organizează întrunirea tuturor delegaților bănățeni pentru susținerea Unirii. În timpul ședințelor, avocatul aduce în centrul discuțiilor problema românilor din zona Timocului, și solicită integrarea lor în Banat. Delegatul Partidului Social Democrat, I.D. Suciu, și-a manifestat tot sprijinul pentru domnul Cosma, dar opoziția formată din Iulia Maniu și Ioan Mihuțiu, a fost mai puternică.

Ministru în guvernul Brătianu și Decan al Baroului Timiș

Odată cu realizarea Unirii, Consiliul Dirigent îl numește în funcția de prefect al județului Timiș-Torontal. Între timp devine Decanul Baroului Timiș, și renunță la funcția de prefect în 1920, pentru a gospodări filiala din Banat a Partidul Național Liberal. Între 1922-1923 ocupă postul de ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de Ione I.C. Brătianu, ca peste opt ani să fie ales senator. De-a lungul carierei a primit o seamă de distincții și medalii din partea statului român, dar și din partea celor străine. Aurel Cosma se putea mândri cu ordinul Regele Ferdinand în rang de comandor, Coroana României în rang de Mare Cruce, Ordinul Sf. Sava al Serbiei  în rang de Mare Cruce, Ordinul Phoenix al Greciei  în rang de Mare Cruce, etc.

Imagine de la înmormântarea lui Aurel Cosma

Vlăstarul Banatului se stinge la 31 iulie 1931 și este prohodit pe 2 august. Mari personalități, dar și oameni de rând, au trecut prin fața catafalcului pentru a-i aduce un ultim omagiu. Soborul de preoți condus de părintele Patriciu Ticura, a oficiat slujba înmormântării, iar la final s-au rostit mai multe necrologuri. Ajuns la Cimitirul Buziașului, sicriul a fost coborât în groapă, acompaniat de aplauzele și suspinele mulțimii.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) banatulistorievie.ro

Tatăl, Simion Pop, preot greco-catolic. Mama, descendentă din vestita familie Bariț. Dragostea lor aduce rod pe 15 iunie 1875, când apare micul Iustin. Are parte de o educație solidă, iar din clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români. Mai marii vremii îl descoperă și fac presiuni pentru a scăpa de el. Își continuă studiile la Gimnaziul Superior din Blaj, unde se remarcă prin talentul oratoric și literar. În studenție, Iustin adună mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură “Iulia“. În 1900 devine doctor în drept și începe practica de avocat la cabinetul lui Francisc Hossu-Longin. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel. A publicat articole în care lua partea românilor, a susținut conferințe și a organizat evenimente culturale. În 1919, cu ocazia sfințirii unei școli, îndeamnă oamenii să intoneze imnul național, fapt pentru care este dat în judecată.

Iustin Pop, un tânăr cu inițiativă

În toiul unei veri toride, mai exact, pe 15 iunie 1875, preotul greco-catolic Simion Pop, își ține feciorul în brațe. Timpul trece fără să bagi de seamă, iar Iustin își ocupă locul în băncile școlii primare, ca pe urmă, să urmeze cursurile Liceului Piarist din Cluj. Se dovedește un elev silitor, dovadă stau rezultatele bune din anii III și IV, care îl scutesc de plata taxelor de școlarizare. Pe când era în clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români, o mare responsabilitate. Direcțiunea îl descoperă și face presiuni pentru a părăsi liceul. În cele din urmă, se transferă la Gimnaziul Superior din Blaj, unde a beneficiat de o bursă a Fundației “Gojdu”. După o perioadă de acomodare, Iustin devine un orator de clasă și un iscusit mânuitor al condeiului. Este ales președinte al Societății de lectură a junimii studioase, implicându-se în mai multe activități din sfera mișcării naționale și a Memorandumului.

În 1894, își începe viața de student la Facultatea de Drept a Universității ”Francz József” din Cluj. Aici, Iustin devine un adevărat lider. Pe când era în anul I mobilizează mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură ”Iulia”,  ce fusese desființată  în 1884. În anul II de facultate, este membru în comitetul de conducere al tinerimii, iar mai târziu ajunge președintele acesteia. În ciuda eforturilor susținute, studențimea ardeleană a fost împiedicată să realizeze ce și-a propus. Cu toată ostilitatea, studenții au reușit să organizeze o serie de activități cultural-politice.

În biroul său de avocatură, românismul era acasă

Absolvă ciclul licențial fără mari bătăi de cap, iar pe 16 mai 1900, își ia doctoratul în drept. Tot acum debutează ca ucenic la cabinetul de avocatură deținut de Francisc Hossu-Longin, aprig susținător al românilor văduviți de drepturi. Pop iubea forte mult tinerii, și credea în suflul pe care îl pot imprima activismului. După câteva sesiuni de căutare prin zona Hunedoarei dă peste mai mulți voinici alături de care va pune bazele gazetei Libertatea. În 1903, la un an după înființare, publicația joacă un rol semnificativ în campania electorală care l-a propulsat pe avocatul Aurel Vlad în funcția de deputat în Dieta maghiară. Maghiarizarea firmelor de avocatură, l-a făcut pe Iustin Pop să desfășoare în 1905, un amplu protest. Tot atunci a devenit membru al Congregației Comitantese, funcție din care a luptat pentru drepturile românilor.

Strămutarea la Deva a însemnat un nou capitol în viața avocatului Iustin Pop. Biroul de avocatură nou înființat, ajunsese pe buzele tuturor. Clienții năpăstuiți îngroșau coada, iar după o vreme, biroul devine un veritabil centru de organizare a vieții românești din oraș și împrejurimi. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel.

Sprijinitor al culturii și avocat de primă mână

Când nu era ocupat cu procese, se îndeletnicea cu mânuirea condeiului. Publică numeroase articole în comitatul Hunedoarei și la Budapesta, prin care promova ideile activiste și drepturile românilor. În calitate de membru activ al asociației ASTRA din Deva, Iustin a susținut conferințe și s-a implicat în organizarea de evenimente cu caracter cultural. La 1918, alături de alți hunedoreni, avocatul Iustin Pop, se află în șirul oamenilor care participă la Marea Adunare de la Alba Iulia.

După izbânda Marii Uniri, a ocupat funcția de consilier juridic al Departamentului de Justiție al Consiliului Dirigent din Cluj. Încununarea carierei de avocat avea să vină în 1923, când a devenit primul decan al Baroului Deva. În ciuda funcțiilor deținute, Iustin nu a fost un vânător de onoruri, ele au venit firesc, ca rod al muncii și devotamentului cu care și-a tratat profesia. Nu de puține ori a fost în situația de a refuza posturi importante, cum a fost cel de profesor la catedra de Drept Penal, sau cel de consilier al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu nouă zile înainte de a împlini 68 de ani, mai exact pe 6 iunie 1943, avocatul Iustin pop se stinge în orașul Deva.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj

Pe umerii lui Liviu Cigăreanu atârnă blazonul familiei Rațiu de Noșloc, una dintre cele mai vechi familii nobiliare românești de pe teritoriul Transilvaniei. După finalizarea studiilor universitare, este etichetat “persona non grata”. Debutează în avocatură la biroul condus de dr. Armin Koning din Vâșet, apoi continuă la dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. Intră rapid în viața politică de partea Partidului Național Român, iar în 1918, este ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu se retrage la Timișoara, unde practică avocatura și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. Ajunși la putere, bolșevicii nu-l văd cu ochi buni și-l arestează în noaptea de 15 aprilie 1952, ultima din Săptămâna Patimilor.

Luptă pentru drepturile românilor și este exmatriculat din facultate

Liviu vine pe lume la 7 decembrie 1875, ca fiu al lui Ion și al Anei Cigăreanu. Este descendent al familiei Rațiu de Noșlac, veche familie nobiliară, care a avut un rol important în lupta pentru emanciparea românilor din Transilvania. Debutează în viața de școlar la Turda, după care își continuă studiile liceale la Blaj. La 17 ani, își ia bacalaureatul, iar în 1893, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj. Abia dacă apucă să se acomodeze cu viața de student, pentru că la un an distanță, este exmatriculat alături de alți 41 de colegi din mai multe facultăți. Motivul? Ei bine, se pare că mai marilor nu le-a picat bine adeziunea tinerilor la semnarea unui apel care avea drept scop apărarea memorandiștilor.

Toată tevatura a fost remediată prin intervenția guvernului român, care a depus un memoriu la Curtea de la Viena prin care solicită reînscrierea studenților exmatriculați. Autoritățile străine aprobă în cele din urmă memoriul, iar în octombrie 1894, Liviu Cigăreanu își reia viața de student. Când ajunge în anul IV, se transferă la Universitatea din Budapesta, unde obține licența, apoi titlul de doctor în științe juridice. Promovează examenul de cenzură în 1904, și obține diploma de avocat. Cu toate acestea, nu se bucură de aprecierea celor din jur, ba din contră, este catalogat drept “persona non grata” și se auto exilează pentru o vreme la Biserica Albă.

Avocat, politician și gazetar

Ucenicia și-o face la birourile patronate de dr. Armin Koning din Vâșet, dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. A intrat de timpuriu în viața politică, mai exact, în 1894, ca membru al Partidului Național Român. În această calitate, Cigăreanu ia inițiativa și mobilizează românii de pe valea Carașului cu scopul adoptării activismului. Prin 1906, cochetează puțin și cu gazetăria. Alături de învățătorul Gheorghe Jian, Ion Nedelcu și Ion Epure, avocatul pune bazele ziarului Progresul, iar un an mai târziu dă drumul unei tipografii. Publicația nu are viață lungă, în 1913 și-a stopat complet activitatea.

Fire combativă și aplecată către idealurile naționale, se implică pe la 1918, în evenimentele de pe Valea Almăjului. Consiliul Național Român din zona Oravița fondează Consiliul de Război, în fruntea căruia este ales Cigăreanu. Sarcina noii structuri era de a-i judeca pe călcătorii de lege și a institui ordinea. La 26 noiembrie 1918, este ales din partea cercului electoral Oravița, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Arestat în Săptămâna Patimilor și condamnat la doi ani de muncă silnică

Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu Cigăreanu se stabilește împăcat la Timișoara. Continuă să pledeze la bară, și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. În 1927, în cadrul Congresului avocaților din Timișoara, este ales vicepreședintele Uniunii avocaților. Aici, Cigăreanu urcă la tribună și se dezlănțuie într-o cuvântare de zile mari, din care redăm: ”Este bine ca nimeni să nu vorbească de sine însuși, faptele să vorbească. De aceea mă voi sili ca faptele mele să fie la înălțimea mandatului ce mi s-a încredințat. Prin muncă vă voi arăta mulțămirea mea”.

Măiestria și devotamentul de care dă dovadă, îi aduc trei mandate de Decan al Baroului, iar pe lângă asta, între 1928-1930, este ales prefect al județului Timiș. Nu trebuie neglijată nici participarea în calitate de asistent al lui Mircea Vaida-Voevod, la Conferința de pace de la Paris. În 1930, este distins cu Ordinul Corona României în grad de Comandor, și cu Ordinul Ferdinand în grad de ofițer, pentru serviciile aduse la înfăptuirea marii Uniri.

Placă comemorativă așezată pe fațada Colegiului Tehnic „Dr. Ioan Rațiu” din Turda

În 1939 pune roba de avocat în cui și devine notar public. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este ales ca șef de cabinet la Președinția Consiliului de Miniștri. Se ridică împotriva dictaturii lui Ion Antonescu și manifestă o atitudine eminamente democratică. Adăpostește două familii de evrei în locuința personală, iar în 1943, îl ascunde pe Mircea-Dimitrie Rațiu, nepotul său, care era urmărit de Siguranța Statului.

Odată cu instaurarea dictaturii comuniste, reprezentanții fostului regim trebuiau exterminați. Mai întâi, i-au confiscat bunurile și casa, apoi sâmbătă, pe 15 aprilie 1952, în Săptămâna Patimilor, securiștii îl arestează, și-l condamnă la 24 de luni de muncă silnică în colonia de la Penitenciarul Văcărești. Ajuns la vârsta de 77 de ani, trupul șubrezit de enterită dizenteriformă, nu mai rezistă. A executat doar patru luni din pedeapsa infernală, apoi pe 18 august 1952, s-a stins. Comuniștii nu au permis organizarea unei înmormântări creștinești și i-au aruncat trupul într-un loc neidentificat până în zilele noastre.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) Wikipedia

Ardelean get-beget, avocatul Dan Sever s-a îndrăgostit din studenție de ideea unității naționale și politice a românilor. A desfășurat o bogată activitate publicistică, a condus redacția ziarului Românul din Arad, iar când a început să devină un erudit lider politic, autoritățile maghiare l-au închis în lagărul de la Sopron. În toamna lui 1918 revine în țară, prin urmare românii din satul Cojocna îl desemnează ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ajunge deputat în circumscripția Mociu, ca în decursul următorilor ani să ocupe funcții ministeriale. În 1935, se alătură Frontului Românesc, partid înființat de Alexandru Vaida-Voevod. Preluarea puterii de către bolșevici, a pus punct carierei politice. Este arestat și aruncat în temnițele de la Sighet.

O tinerețe cu condeiul în mână

Iarna lui 1885, în ziua de 23 februarie, medicul Ioan Dan din comuna Mociu îl privește cu candoare pe noul născut. După ceva vreme, aproape fără să poți sesiza, puștiul debutează în viața de școlar. Este îndrumat către cursurile școlii elementare din localitate. Când atinsese vârsta adolescenței, părinții l-au purtat prin trei instituții: Liceul German din Bistrița, Liceul Piarist din Cluj și Liceul românesc greco-catolic din Beiuș. În 1904, tânărul își ia bacalaureatul și e pus pe fapte mari. Studiază științe juridice la Universitatea din Cluj, loc în care obține și doctoratul în științe politice și juridice.

Perioada tinereții coincide cu acumularea unor valori cu care va călători toată viața, iar cea mai de preț a fost unitatea culturală și politică a românilor. Așa se explică participarea în 1904, la serbările Putnei închinate memoriei domnitorului Ștefan cel Mare. Tot atunci începe să cocheteze cu presa, și nu o face deloc rău. Scrie articole la ziarele românești din Transilvania, la Neamul românesc din București și la ziarul Ramuri din Craiova. Nu lasă condeiul din mână nici după absolvire, ba din contră, combate mult mai fervent și astfel, în 1910, este numit director la Gazata Transilvaniei.

Ungurii nu-l văd cu ochi buni și-l aruncă îl lagăr

După obținerea dreptului de liberă practică, Dan Sever își deschide propriul birou de avocatură. Viața îi este împărțită între lungile sesiuni de pledat la bară, unde se descurcă de minune, și gazetăria. Munca asiduă, talentul și devotamentul cu care a slujit, l-au propulsat către Partidul Național Român, unde a ocupat funcția de secretar al Comitetului executiv. Tot atunci, pe plan literar, îi este încredințată conducerea ziarului Românul din Arad. Popularitatea tot mai mare, principiile după care se ghida și crezul național, i-au adus notorietatea în rândurile populației. Autoritățile maghiare, vizibil deranjate de ascensiunea românului, căutau un prilej ca să-l prindă. Nu au trebuit să aștepte prea mult, iar în august 1916, odată cu intrarea României în război de partea Antantei, ungurii pun mâna pe Sever și-l internează în lagărul de la Sopron.

Era prima piatră de poticnire și o pregătire pentru ceea ce avea să urmeze. Este captiv doi ani, apoi în toamna lui 1918 revine acasă. Dacă autoritățile maghiare credeau că avocatul român se va retrage pentru a preveni o nouă arestare, se înșelau amarnic. Dan se implică și mai mult în acțiunile pentru preluarea puterii în circumscripția electorală Cojocna, după care, este delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Închis de comuniști la Sighet pentru că și-a slujit țara

Odată înfăptuită unirea, se va avânta și mai mult pe tărâmul politic. În 1919, este propulsat către deputăție în circumscripția Mociu, iar un an mai târziu în cea de Cojocna. În timpul guvernării național-țărăniste, Sever ajunge pe rând subsecretar la Ministerul Finanțelor, ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale, iar între 1932-1934, se ocupă de administrarea Băncii Naționale a României. Tihna politică din acele vremuri este tulburată de conflictul ivit între Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. Sunt aruncate vorbe grele, se dezbat idei, se fac calcule, iar în cele din urmă, Vaida aruncă prosopul și pune bazele unui nou partid, Frontul Românesc. Cum necum, reușește să-l convingă pe Sever să i se alăture, dar nu pentru mult timp. În timpul regimului carlist, dă dovadă de inspirație politică și trece în barca Frontului Renașterii Naționale. Alipirea de formațiunea lui Carol al II-lea, îi aduce încă un mandat de deputat și de senator în parlament.

Închisoarea de la Sighet

Suferințele avocatului Dan Sever încep odată cu preluarea puterii de către bolșevici. Era evident că oamenii de factura lui trebuiau scoși din schemă cât mai repede. Securitatea îl arestează și-l aruncă în penitenciarul de la Sighet. Într-o zi, conform mărturiei istoricului Constantin C. Giurescu, Sever a fost bătut cu bestialitate de directorul închisorii pentru că a găsit asupra lui o cruce de lemn pe care și-o confecționase din ce găsise. Foametea, frigul, nesomnul, tortura psihică și fizică, l-au țintuit la pat. În 1955, comuniștii decid să-l elibereze, oricum nu mai avea mult de trăit. La șase ani după eliberare, cel care odinioară luptase pentru unitatea culturală și politică a poporului român, se stingea singur și uitat de lume.

Surse: Biblioteca digitală BCU Cluj-Napoca

Născut într-o familie de țărani înstăriți, Ioan nu a dus lipsă de nimic. A primit o educație aleasă, ce a culminat cu absolvirea Facultății de Drept și Științe politice din Budapesta. Ucenicia și-a făcut-o în orașul Târgu Mureș, ca după un timp să-și desăvârșească cariera de avocat la Reghin. Apără neobosit interesele românilor din regiune, iar în toamna lui 1918 participă la evenimentele revoluționare din Transilvania. Este ales la cârma Consiliului Național Român, apoi reprezentant al cercului electoral din Reghin la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Nici aportul la unitatea națională, nici măiestria de care dădea dovadă, nu au contat în ochii bolșevicilor. În 1950, fără niciun fel de proces, avocatul este întemnițat la Gherla. Sănătatea îi dă mari bătăi de cap, iar după un an, comuniștii îl eliberează cu domiciliu forțat la Reghin.

Un avocat pe frontul din Galiția

În satul Milășel din județul Mureș, Ilisie și Maria așteptau venirea pe lume a celui de-al șaselea prunc. Pe 12 aprilie 1872, se aude primul scâncet. Părinții, țărani înstăriți, i-au asigurat o educație solidă. Puștiul absolvă gimnaziul superior greco-catolic din Blaj, apoi își continuă studiile la Facultatea de Drept și Științe politice din Budapesta. Termină cu bine, așa că se angajează “practicant cu plată” la Tabla Regească din Târgu Mureș. Data de 5 februarie 1898, a însemnat o nouă izbândă, obținerea titlului de doctor în științe juridice la Universitatea din Cluj-Napoca.

Harșia socotește că e mai bine să practice avocatura la Reghin, unde apără cu precădere interesele românilor din regiune. Între 1910-1940 preia frâiele Despărțământului Reghin al Astrei, apoi se implică în activitatea Societății pentru crearea unui fond de teatru român, dar și a Societății meseriașilor români. Între timp izbucnește Primului Război Mondial. Este mobilizat și trimis să lupte pe frontul din Galiția. Acolo, în răsunetul bombelor și al gloanțelor, Ioan intră pe mâna trupelor rusești, dar providența îl scapă ca prin miracol și revine în Reghin, în toamna lui 1918.

A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Tot atunci alege să se implice în evenimentele revoluționare care măcinau Transilvania. În colaborare cu fruntașii locali pune bazele Consiliului Național Român și este ales la conducerea acestuia. Pe 28 noiembrie 1918, avocatul Ioan Harșia este ales de către membrii adunării electorale din Reghin ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Participă la întrunirea care a dezbătut hotărârea ce urma să fie prezentată delegaților români din Transilvania, Banat și Crișana.

Prinde repede gustul politicii, iar în 1920 se înscrie în Partidul Poporului și devine senator. Între timp se ivesc noi oportunități. Lasă de-o parte mandatul de senator și preia funcția de primar al orașului Târgu Mureș. Peste ani, va trece de partea Frontului Renașterii Naționale, unicul partid creat de Regele Carol al II-lea.

Închis la Gherla, comuniștii îi sabotează funeraliile

Perioada interbelică a însemnat apogeul carierei pentru Ioan Harșia. Numele său ajunsese la loc de cinste între membrii comunității. Fără niciun fel de ezitare devine un sprijinitor fervent al culturii, economiei, administrației, etc. A slujit avocatura până la retragerea din viața publică. Harșia a fost membru în Baroul Reghin, iar mai apoi delegat în Consiliul superior al Uniunii avocaților din România. Întreaga activitatea i-a fost încununată cu Ordinul Coroana României în grad de ofițer și cu Medalia Meritul Comercial și Industrial, clasa I.

Nici aportul la unitatea națională, nici măiestria de care dădea dovadă, nu au contat în ochii bolșevicilor. În 1950, fără niciun fel de proces, este întemnițat la Gherla. Sănătatea îi dă mari bătăi de cap, iar după un an, comuniștii îl eliberează cu domiciliu forțat la Reghin. La 26 ianuarie 1953, avocatul Ioan Harșia părăsește această lume. Autoritățile minimalizează înmormântarea, astfel, au putut participa doar membri direcți ai familiei. Pe mormânt nu s-a dat voie să se scrie absolut nimic. Regimul dorea cu ardoare ca oamenii de calibrul lui Harșia să fie dați definitiv uitării.

Surse: Biblioteca digitală BCU Cluj-Napoca

Ploiești, anul 1881, în casa liberalului Nicolae Micescu se aude scâncet de copil. Timpul se scurge iute, flăcăul crește și începe școala. Termină liceul în 1899, apoi se înscrie la secția de filologie clasică a Facultății de Litere, ca mai apoi să urmeze și cursurile Facultății de Drept din București. Ajuns în Germania, se specializează în drept roman, iar mai târziu obține doctoratul la Paris. În 1905 revine în țară și se înscrie în Baroul de Argeș, ca peste doi ani să se transfere la Baroul de Ilfov. Pledează magistral, urcă la catedra de drept civil și intră în politică de partea liberalilor. Comuniștii nu-l văd cu ochi buni. Îi înscenează un proces politic, condamnându-l la douăzeci de ani de muncă silnică și zece ani de degradare civică.  Pe 22 mai 1951, în temnițele de la Aiud, Istrate își dă duhul, exact în ziua în care împlinea 70 de ani.

Pregătirea unui avocat ilustru

La 22 mai 1881, familia senatorului liberal Nicolae Micesc sărbătorește venirea pe lume a lui Istrate. Flăcăul se dezvoltă frumos. Ajuns la vârsta adolescenței, decide să studieze la Colegiul “I.C. Brătianu“ din Pitești pe care îl absolvă în 1899. Vine la București și se înscrie la secția de filologie clasică a Facultății de Litere, dar și la Facultate de Drept. După un semestru, junele pleacă la Paris, ca bursier, și își continuă studiile de drept. În 1903, obține diploma, după care se specializează în drept roman la Universitatea din München. Trei ani mai târziu, Istrate revine în capitala Franței unde obține titlul de doctor în drept. Oportunitățile nu încetează să apară, așa că este ademenit cu un post de asistent universitar, dar spune pas și revine în țară.

Biblioteca lui Istate Micescu era alcătuită din 38.000 de volume     Foto: uct media.

În 1905, se înscrie în Baroul de Argeș, ca peste doi ani să se transfere la Baroul de Ilfov. Animat de idealul unității naționale, Istrate Micescu lupă neobosit în războiul de reîntregire și este rănit. Din fericire, nu stă mult la pat, iar după război este ales în două rânduri Decan al Baroului de Ilfov, ca rod al măiestriei cu care pleda la bară.

La bară un luptător, iar la catedră erudit și umanist

Între 1907-1920, avocatul Istrate Micescu pledează atât în Capitală, cât și în alte orașe din țară. Se descurcă exemplar, așa că după 1920 schimbă macazul și pledează în procese celebre. În lucrarea Mari avocați ai României, Vasile Nistor îl descrie astfel: “Însuși modul de expunere a lui Istrate Micescu diferea de la bara avocaților la înălțimea catedrei. La bară era un luptător, apelând la glasul său voalat de orgă, la priviri semnificative, la gesturi feline, la pauze și tăceri pe care Marioara Voiculescu, mare tragediană, le socotea ca făcând parte din cea mai subtilă artă actoricească. La catedră tonul era calm și continuu, erudiția și umanismul spunându-și cuvântul cu cea mai pură seninătate.“

Istrate Micescu (stânga), alături de ministrul de Externe al Marii Britanii, Anthony Eden

Ajunge un nume de referință pentru Barou, astfel, în 1936 devine Decan de onoare al Baroului Ilfov și inițiază o mișcare la nivel național în cadrul barourilor intitulată Asociația Avocaților Români Creștini. Pe lângă profesia de avocat, Istrate a lucrat și la Creditul Rural apoi este numit de Petre Carp în funcția de consilier clasa I, la Ministerul Industriei și Comerțului.

Rivalitatea cu Nicolae Titulescu și debutul în viața politică

Debutul pedagogic are loc în 1907, ca asistent la catedra de drept civil a Facultății de Drept din Capitală. Doi ani mai târziu, se înscrie la concursul de docență la aceeași catedră, avându-i ca adversari pe Nicolae Titulescu, George Plastara, Alexandru Ceban și Cezar Partheniu. Se afișează rezultatele. Cap de listă, Istrate Micescu, pe locul doi, Nicolae Titulescu. Nu e prima înfrângere pe care Istrate o administrează rivalului Titulescu. Cea de-a doua vine în 1925, cu ocazia unui concurs organizat la Facultatea de Drept din Iași. Studenții umpleau până la refuz amfiteatrul pentru a-l asculta, însă cariera profesorului Micescu a cunoscut două perioade de suspendare. Prima dată la sfârșitul lui 1940, la insistențele legionarilor, apoi în 1947, de către autoritățile comuniste.

Debutează în viața politică pe la 1918, în barca liberalilor. Cu timpul se iscă unele discrepanțe în partid pe fondul politicii economice și hotărăște să constituie un grup dizident. La 1 decembrie 1937, se înscrie în Partidul Național-Creștin, cu care prinde două mandate de deputat la Romanați. Apogeul carierei politice îl reprezintă funcția de ministru al justiției în guvernul condus de Gheorghe Tătărescu. După 1940, a lăsat-o mai moale cu politica, asta datorită relațiilor reci cu regimul și persoana lui Ion Antonescu.

Judecat pe nedrept și condamnat la zece ani de temniță

Calvarul începe odată cu preluarea puterii de către sovietici. Disprețuit pentru înclinațiile politice, Istrate este radiat din Barou, apoi, în 1947, fără o hotărâre judecătorească, este arestat timp de două luni. După un an, comuniștii îi înscenează un proces politic și-l condamnă la douăzeci de ani de muncă silnică și zece ani de degradare civică. După spusele martorilor, la aflarea sentinței Micescu ar fi exclamat: “Mulțumesc generozității înaltei Curți că mi-a dorit o viață atât de lungă din care probabil voi face doi sau trei ani, iar restul îi veți face voi.“

Cauza se rejudecă și se decide ca inculpatul Istrate Micescu să execute doisprezece ani de muncă silnică și cinci ani de degradare socială. La 18 ianuarie 1951, Curtea Militară de Casație și Justiție, a dispus înlocuirea pedepsei anterioare cu temniță grea, deoarece legea nu permitea aplicarea muncii silnice la persoanele înaintate în vârstă. Atât de periculos era un bătrân la 68 de ani.

Dar, prigoana nu se oprește aici. Istrate se ascunde, iar autoritățile pornesc în căutarea lui. Parcă ar fi intrat în pământ, securiștii nu-i dau de urmă. Începe să se joace murdar. În mai 1948, îi arestează soția și copiii, confiscându-i toată averea. Micescu se predă cu condiția ca familia să-i fie lăsată în pace. Odată încătușat, fugarul este aruncat în temnițele de la Aiud. Pătimește cumplit, vârsta nu-l mai ajută și cade grav bolnav. Dacă pe 22 mai 1881, Istrate intra în această lume singur și fără apărare, la 70 de ani distanță, tot în aceeași zi, o părăsea. Era tot singur și fără pic de apărare.

Surse: 1) Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, “Istrate Micescu: un mare avocat și renumit profesor universitar, un adevărat martir al neamului“, în Memoria. 2) Vasile Nistor, Mari avocați ai României.

Născut într-o familie de agricultori în care lipsurile erau la ordinea zilei, pruncul Dimitrie este încredințat preotului Ioan Anastasiu. Senatorul Alecu Manoli pune ochii pe puști și simte că e de viitor. Fără să mai stea pe gânduri îl trimite la studii peste hotare. Termină  Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză, apoi se înscrie la Sorbona. După un timp, tutorele îl transferă la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Acolo, junele ieșean își petrece timpul liber la o anumită cafenea din oraș, unde se înamorează de soția patronului. Idila avea să-l coste viața, dar și sprijinul lui Manoli. Trezit ca dintr-un coșmar, Dimitrie se pune cu burta pe carte. Finalizează studiile, apoi revine în țară și ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași.

La studii peste hotare, cât pe-aci să o dea în bară

Târgul Ieșilor, pe la 1850, într-o familie de agricultori sufocați de lipsuri și nevoi, își face apariția Dimitrie. Toate sarcinile gospodărești atârnă pe umerii văduvei Elisa Alexandrescu, care, pentru o perioadă se îngrijește de educația pruncului. La un moment dat, nu mai poate și-l dă în grija părintelui Ioan Anastasiu, parohul Biserica Patruzeci de Sfinţi din Iaşi. Soția clericului l-a crescut pe Dimitrie ca pe propriul copil îngrijindu-se să nu-i lipsească nimic.

Într-o zi, băiețelul intră în atenția senatorului Alecu Manoli. Vede unele sclipiri de geniu și decide să investească în educația lui. În 1860, Dimitrie pleacă la Lemberg unde urmează Institutul Pilat. După numai un an, este trimis la Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză. Aici intră pe mâna domnului Amiel, care era plătit pentru a se asigura că tânărului nu-i lipsește nimic. Din desele schimburi epistolare reiese că Dimitrie era tare cheltuitor. Pe lângă cursurile obișnuite, Alexandresco ia lecții de pian, de artă dramatică, de medicină și declamație.

În 1870, junele termină cu bine studiile liceale, apoi se înscrie la Sorbona. După un scurt periplu este transferat la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Ispitele vieții de student pândesc după colț. Începe să chiulească de la cursuri, acumulează un car de absențe și nu se prezintă la examene. Pe lângă acestea, tânărul devine client fidel al unei cafenele și se îndrăgostește de soția patronului. Bezele, priviri suave, chicoteli, iar în final o întâlnire pe ascuns, în grădina publică a orașului. Acolo comedie mare, soțul înșelat află de amoarea celor doi și le face o vizită porumbeilor. Prinși în fapt, bărbatul face o criză de nervi și abia se abține să nu scape câteva focuri cu revolverul din dotare.

Întoarcerea pe meleagurile Iașului

Escapada amoroasă ajunge la urechile lui Alecu care își retrage pe loc sprijinul financiar. Intervine părintele Ioan și încearcă să-l convingă pe asprul binefăcător că a fost un accident, ale tinereții valuri. Rugile își fac efectul dorit, iar Manoli continuă să investească, dar numai în anumite condiții. Panica senatorului era întemeiată pentru că o mai pățise odată, cu Maria, sora lui Dimitrie. Născută la 1848, aceasta a fost trimisă la studii peste hotare. Acolo păcătuiește cu un necunoscut, se căsătorește, iar finanțatorul își ia mâna de pe ea.

Alexandresco reia studiile la Paris. Între 1871-1875 frecventează cursurile Facultății de Drept, unde este coleg cu Casimir Périer, viitorul preşedinte al Republicii Franceze. Absolvă cu brio și revine în Iași. Din acest moment, viața capătă o cu totul altă turnură. Ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași, iar în 1878 ajunge judecător de instrucție, pe urmă prim procuror. La 23 martie 1879, a înaintat Baroului Iași o cerere prin care solicită înscrierea în rândul avocaților. La începutul lui 1899 renunță la funcția din Barou pentru cea de procuror general al Curții de Apel Iași, funcție pe care a ocupat-o doar până în luna octombrie a aceluiaș an.

Cea mai mare parte a vieții și-a dedicat-o catedrei. La 15 martie 1886, profesorul Gheorghe Mârzescu a cerut decanului Facultății Juridice, ca în cazul în care va absenta de la cursuri, să fie suplinit de Alexandresco. La mai puțin de o lună, Mârzescu, care era și senator în Colegiul II, își ia concediu deoarece era nevoie să plece la București. Acesta solicită ca Dimitrie să fie ales suplinitorul său. Devine profesor cu titlu provizoriu, iar pe 15 noiembrie 1897, este numit profesor cu titlu definitiv. Ascensiunea academică a continuat odată cu moartea lui Gheorghe A. Urechia, care a lăsat vacantă catedra de drept administrativ. Ministerul Instrucţiunilor Publice aprobă numirea lui Alexandresco în fruntea catedrei. A fost decan în patru mandate, iar în această calitate a sprijinit studenții nevoiaşi prin scutirea de taxe.

Moștenirea avocatului Dimitrie Alexandresco

Ca oricare învățat al vremii, nu a fost străin de viața politică. Intră în Partidului Liberal-Conservator și candidează pentru scaunul de senator. În anul 1920 a fost preşedintele Comisiei Senatului în problema proiectului ce viza modificarea unor articole din legea de reorganizare a Ministerului Afacerilor Străine. Pe lângă funcții, Alexandresco a fost autorul unor scrieri juridice de mare anvergură. Rămâne memorabilă cartea apărută în 1898, la Paris, la editura Duchemin, intitulată Droit ancien et moderne de la Roumanie, étude de législation comparée.

A fost căsătorit cu Olimpia Lozlovanu. Din mariajul lor au apărut doi copii, Vasile şi Alice Brighita Olga. Cu cincisprezece ani înaintea morții, își face testamentul. Simte că firul vieții devine tot mai nesigur. Dorea ca după moarte, biblioteca să fie donată Universității din Iași. Din păcate dorința nu ia fost respectată, aceasta a fost vândută Baroului Dolj pentru suma de 600.000 lei. S-a săvârșit de moarte bună pe 9 februarie 1925, în casa de pe strada Muzelor nr. 8.

Surse: 1) Mihail Ciobanu, “Profesorul Dimitrie Alexandresco: o viaţă de om şi câteva scrisori de familie inedite”

Iunie, 1882, început de vară pe tărâm ialomițean. În casa boierului Bentoiu din comuna Făcăeni, se naște Aurelian. Liceul îl face la “Gheorghe Lazăr” în București, apoi urmează în paralel cursurile Facultății de Drept și pe cele ale Facultății de Filosofie. Devenit avocat cu acte în regulă, Aurelian se întoarce în Ialomița și își deschide primul cabinet privat de avocatură. Îi merge bine, atât de bine, încât decide să intre în politică și ajunge ministru al justiției. Golgota avea să înceapă în 1948. Comuniștii îl arestează și îl condamnă la opt ani de muncă silnică. Trece pe la Pitești, Sighet, Văcărești, Galați, Uranus, suferă de frig și îndură bătăi. Este eliberat pentru un timp, dar în 1956, bolșevicii îl aruncă, iar în temniță. Moare în celula de la Văcărești, pe 27 iunie 1962.

De pe băncile facultății direct în tranșee

Debutul verii lui 1882 aduce în familia boierului Bentoiu, mare bucurie. Apare Aurelian, un copil mult dorit, care, promitea. Are pare de o educație aleasă, demnă de marii aristocrați. Face școala primară în localitate, pe urmă vine la București, unde urmează cursurile Liceului “Gheorghe Lazăr“. Își ia bacalaureatul fără mari probleme, apoi se înscrie la două facultăți, cea de drept și cea de filosofie. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, tânărul întrerupe studiile și pleacă în armată, pe frontul de la Turtucaia. Doarme în noroi, suferă de frig, de foame, dar asta nu-l împiedică să lupte vitejește. Bombele zburau din toate părțile, iar soldații stăteau pitiți în tranșee. Un pas greșit, boom! Obuzul explodează, iar Aurelian este rănit mortal. Zace vreme bună. Noroc cu Ioan Bănulescu, vărul său, care a făcut tot posibilul pentru al salva.

Aurelian Bentoiu (dreapta) în timpul războiului

După terminarea conflagrației mondiale, studentul Bentoiu revine pe băncile facultății. Își finalizează cu brio studiile, apoi începe stagiul de avocat. Se descurcă exemplar, așa că este înscris în Baroul Ilfov. Cu toate oportunitățile pe care i le oferea Capitala, ialomițeanul decide să revină în ținuturile natale. Acolo deschide primul cabinet privat de avocatură. Atinge apogeul în perioada interbelică, clienții curg șiroaie, iar procesele sunt câștigate pe bandă rulantă.

Destinul frânt al unui avocat și politician de clasă

Numele lui Aurelian Bentoiu devenise sinonim cu succesul. A simțit că poate mai mult, așa că se dă cu liberalii și intră în politică. Între 1933-1937 ajunge deputat în Parlamentul României. Este într-o continuă ascensiune politică, prin urmare, în timpul guvernării Tătărăscu, ialomițeanul ajunge ministru al justiției. Printre actele de la minister, Aurelian își face timp și pentru scris. Iubitor al literaturii, publică versuri în revista Ramuri din Craiova și traduce în limba română scriitori ca Pușkin sau Maxim Gorki.

În timpul detenției la Jilava

Pătimirile avocatului Bentoiu încep în 1948, odată cu venirea comuniștilor la putere. Din pricina simpatiilor politice, bolșevicii îl arestează și-l închid la Jilava. Vreme de opt ani, este purtat prin temnițele comuniste de la Pitești, Sighet, Văcărești, Uranus, Galați, Craiova și Malmasion. Îndură foamete, frig, bătăi și un regim crunt de izolare. În ciuda acestor tratamente, Aurelian rezistă vitejește, iar autoritățile decid să-l elibereze în 1956, însă pentru scurt timp. Este judecat și condamnat la 25 de ani de detenție în cadrul penitenciarului Jilava. Dragostea pentru filologie trecea dincolo de gratii. Astfel, în colaborare cu fiica sa, Marta, reușește să publice un volum de versuri intitulat Poezii din închisoare.

Conacul din Făcăeni unde a locuit Aurelian Bentoiu, azi în stare avansată de degradare

Coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt

La Jilava, împarte celula cu mari personalități ale vremii. De la politicieni, cadre militare, intelectuali, clerici, toți sufereau pentru faptul că își iubeau țara. Se chinuiește teribil, este operat și suferă de cancer de prostată. În plin calvar, se împrietenește cu Nicolae Steinhardt, care se va dovedi un real sprijin, atât trupesc cât și sufletesc. Iată cum descrie monahul de la Rohia în paginile Jurnalului Fericii clipele petrecute în compania lui Aurelian Bentoiu.

”În patul din dreapta, tras de lângă perete spre centrul camerei, stă fostul advocat Aurelian Bentoiu, atât de slab și de ofilit (și surprinzător de înalt) încât nu-l recunosc. A fost operat de prostată, urinează artificial, are dureri mari și nu poate face decât foarte puține mișcări; se duce totuși la tinetă, se spală și din când în când face câțiva pași prin celulă. Aflu de la ceilalți că are cancer la prostată și că e pierdut (…) Bietul Bentoiu suferă enorm. E lăsat vreme de zece ori douăsprezece ori și mai bine fără a i se schimba pansamentul. Gardienii nu vor să-l ducă la cabinetul medical, iar doctorițele nu dau cu săptămânile pe la camerele de infirmerie. Uneori ni se aduce câte un sul de tifon, și căpitanul Gyorffy și cu mine – el îndemânatec ca o femeie și ca un felcer, eu numai binevoitor- izbutim, după mai multe încercări și pozne, să ușurăm nițel starea bolnavului. Bentoiu îmi dovedește recunoștință și afecțiune. Stau lângă el, îl ajut la spălat, îi recit versuri de Radu Gyr și Nichifor Crainic. Nu e credincios. Totuși, după câtva timp, mă roagă să rostesc rugăciuni în prezența lui și le ascultă cu mare atenție.“

Nu mai poate îndura, iar pe 27 iunie 1962, trupul fragil cedează în fața morții. În acea zi, celula de la Jilava mai dăduse un martir.

Surse: Nicolae Steinhardt, “Jurnalul Fericirii“

Anul 1909, într-o mică așezare din Teleorman, mintea Irinei zboară la tot felul de lucruri. Crește și vine în București, unde absolvă Facultate de Drept. Se remarcă rapid, iar peste puțin timp intră în Baroul de Ilfov. La 2 august 1933, este silită să se deplaseze, urgent, în interes de serviciu la Constanța. Se îmbarcă la bordul avionului pilotat de Petre Ivanovici, iar la aterizare se lasă de avocatură și decide să devină pilot de cursă lungă. Un an mai târziu, Irina devine prima femeie din România care a survolat Munții Carpați.

Un zbor către Constanța îi schimbă destinul

Irina aterizează în această lume la 1909, într-un sătuc din Teleorman. Când crește decide să-și schimbe numele în Burnaia, după râul care traversa locurile natale. Crește și vine la București, unde absolvă Facultatea de Drept. Dă dovadă de profesionalism, iar acest lucru o propulsează către Baroul Ilfov. Pledează pentru o bună bucată de vreme și nu o face rău deloc. La 2 august 1933 este nevoită să plece, urgent, la Constanța în interes de serviciu. Timpul e scurt, așa că pune pentru prima dată piciorul în avion. La cârmă, Petre Ivanovici. Călătoria decurge fără turbulențe, iar la aterizare Irina are o revelație. Aruncă servieta diplomat și decide să devină pilot.

Peste o lună, Irina îl caută pe Ivanovici la școala de pilotaj civil și cere să-i împărtășească tainele aviației. Lecțiile debutează pe 5 septembrie. Prinde repede, iar la 27 octombrie 1933, primește brevetul de pilot gradul I. Tot în același an își cumpără avion, un I.A.R. 22, pe care îl boteză YR-INA. Nu era cine știe ce, dar pentru început era tot ce trebuia. Avionul fusese achiziționat cu ajutorul unei subvenții din partea statului, în valoare de 50% din prețul total. Ajutorul bănesc era destinat exclusiv persoanelor particulare care aveau brevet de pilot. Prinde avânt tot mai mare, iar în 1934, inaugurează aeronava și survolează Munții Carpați.

Turbulențe în drumul spre Africa de Sud

Între 1933 și 1955, numeroși aviatori români făceau incursiuni aviatice în Africa. Ideea îi surâde Irinei, așa că stabilește traseul București-Cape Town (Africa de Sud). Dorea să-l aibă copilot pe Ivanovici, dar acesta se opune. Max Manolescu și Petre Ivanovici, testează avionul YR-INA. Concluziile nu sunt deloc îmbucurătoare. Amândoi spun că aeronava este slab motorizată și greoaie, nu are nicio șansă.

Petre Ivanovici și Irina Burnaia înainte de zborul către Africa de Sud

Refuză să creadă și continuă să-l preseze pe Ivanovici, care, în cele din urmă cedează. La 3 ianuarie 1935, are loc decolarea de pe aeroportul Băneasa. Lucrurile par să meargă în direcția bună, avionul se comportă bine, deci s-au lamentat degeaba. După prima zi, hop, contrariul. Manometrul de pe bord indică scăderea presiunii uleiului. Aterizează forțat la Eskișehir. Au loc reparații, iar pe 27 ianuarie reiau zborul. Ajung până în Damasc, unde o scurgere de ulei îi obligă să aterizeze. Acolo, fac o revizie completă a motorului. Treaba nu arată deloc bine. Radiatorul de ulei este fisurat, trebuie reparat urgent. Sorții le sunt potrivnici, iar pe lângă defecțiunea tehnică, Petre cade la pat și zace câteva zile.

Avionul YR-INA era roșu, cu bot albastru și avea desenat un soare

Reiau raidul pe 9 februarie cu forțe proaspete. La Gaza, constată că reparația fusese făcută de mântuială, pierd, iar ulei. Alte reparații, alți bani, iar la 12 februarie sunt la Cairo. Aici, fac o revizie generală. Erau la jumătatea drumului, aparatul de zbor dădea semne că nu mai vrea să se avânte în văzduh. Entebbe a fost ultima destinație, YR-INA, nu mai poate. Fac cale întoarsă.

Prima femeie acrobat se ia la întrecere cu viața  

Peste un an, Petre Ivanovici moare într-un accident aviatic. În amintirea omului care o contaminase cu microbul aviației, Irina scrie cartea Aripile mele. Raidul eșuat nu îi taie aripile. În 1937, își ia brevetul de pilot acrobat și devine prima femeie din România care a obținut acest certificat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu stă cu mâinile în sân. Comandă o escadrilă, avioane poștale și ajută la instructajul noilor piloți.

În 1946, se căsătorește cu comandorul Traian Udriski, instructorul aviatic al regelui Mihai. Un an mai târziu, vine pe lume unicul lor copil, Radu-Șerban. Când regele abdică, familia proaspăt întemeiată, ia calea străinătății. Pentru început stau doi ani la Teheran, apoi se mută la Beirut. Aici, Irina și Traian lucrează ca pilot de linie secund, în cadrul unei societăți particulare. În 1958, se stabilesc definitiv în Geneva. Radu se stinge la 36 de ani datorită unei hemoragii cerebrale. Irina e sfâșiată, renunță definitiv la zbor. În 1997, se înalță la cer, cu destinația paradis.

Oltean get-beget, Toma pleacă din Bănie și aterizează în Capitală cu mari năzuințe. Face Facultatea de Drept, iar în 1885,devine doctor în drept la Universitatea din Paris. Pe atunci, statul francez era măcinat de chestiunea falimentului și căuta cu disperare o rezolvare. În cele din urmă, se decide organizarea unui concurs ce avea drept subiect reforma legislației insolvenței. Printre marii juriști europeni care s-au avântat în competiție, figurează și proaspătul absolvent. Nimeni nu-i dădea nicio șansă, bucuria participării părea cel mai mare câștig. Apar rezultatele finale, mai să nu-ți vină să crezi. Prima poziție a fost adjudecată fără drept de apel de către un novice, Toma Stelian.

 Olteanul cu doctorat la Universitatea din Paris  

Craiova, 3 aprilie 1860, în mijlocul unei familii sărace aterizează Toma Stelian. Lipsurile nu-l descurajează, ba din contră, îi stimulează ambiția și dragul de carte. Liceul îl face în Bănie, iar în 1878 aterizează în București. Intră prin concurs la Facultatea de Drept pe care o absolvă în 1881, cu lucrarea Falimentul, studiu de legislație comparată și de drept internațional. Patru ani mai târziu este la Paris, unde obține doctoratul în drept, la Universitatea din Paris. Tot atunci devine diplomat al Școlii de Științe Politice din Paris.

Pledoariile sale erau atent pregătite, nu obișnuia să întrerupă pe alții, iar când era provocat nu răspundea. Ion Periețeanu, avocat de mare clasă, îl descrie pe Toma Stelian astfel: “Liniștea care-i inundă fața cizelată…umple atmosfera de lumină. Și cum se așează confortabil, în bancă, nimeni n-ar crede că peste câteva momente dl. Stelian va începe lupta… Cu un timbru care dizolvă în el nuanțe de autoritate și blândețe el își începe pledoaria… Pledoariile sale n-au culoare, au însă relief… Spre deosebire de alții, el nu pledează nici pentru client, nici pentru sală, el vorbește pentru magistrați. Pe aceștia nu-și propune să-i distreze, ci să-i lumineze. Nu întrerupe. Nici nu răspunde la întreruperi. E prea generos ca să-și tulbure adversarul și prea mîndru ca să se lase tulburat de el.“

Junele care a reușit să reformeze legislația insolvenței în Europa

La început de secol XVIII, poporul francez cunoștea prima codificare completă a dreptului falimentar. Procedura se făcuse sub atenta supraveghere a împăratului Napoleon I. Suveranul intervenea frecvent în discuțiile pe marginea legii și decide ca odată cu proclamarea sentinței de faliment, familia falitului să fie încarcerată. În 1826, guvernul hotărăște remanierea Codului Napoleon, asta în contextul în care Franța era zguduită de un val falimentar fără margini. Societăți savante, dar și Camere de Comerț căutau de zor o soluție izbăvitoare. În 1885, se decide organizarea unui concurs în urma căruia va avea loc reformarea legislației franceze în materie de insolvență.

Crema juridică de pe continent ia startul în competiție cu gândul de a rezolva problema și de rămâne în istorie. Sfios, la concurs se înscrie și un proaspăt absolvent. Nu năzuia la podium, simpla participare alături de mari nume din domeniu era cel mai mare premiu. După terminarea înscrierilor, juriul purcede la analizarea dosarelor. Se dau pronosticuri în privința câștigătorilor, favoriții pregătesc cupele de șampanie, iar în final, iată clasamentul. Stupefacție, nu are cum, trebuie să fie o greșeală. Pe prima poziție figura un puști, fără experiență, al cărui nume nici nu putea fi pronunțat, Toma Stelian. Contestațiile erau de prisos, juriul a decis ca la baza reformei legislative să stea lucrarea, Falimentul – studiu de legislație comparată și de drept internațional, scrisă de românul nostru.

Contribuie la unitatea și independența națională

După câștigarea concursului revine în țară și devine judecător la Tribunalul din Iași, apoi avocat în Baroul de Ilfov. Între 1885 și 1896, este titularul catedrei de drept la Iași, apoi titularul catedrei de drept comercial al Facultății de Drept din București. Timp de 28 de ani, cât a activat ca dascăl, Toma Stelian nu a lipsit niciodată din sala de curs care mai tot timpul arhiplină. Nu a fost străin de viața politică. Este deputat în Parlamentul României, apoi   Ministru de Justiție în Guvernul Ion I.C. Brătianu.

Între 1917-1919, îl regăsim, iar la Paris însoțit de Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Take Ionescu, Traian Vuia, etc. Panoplia elitei naționale, era coagulată sub stindardul Consiliului Național, care susținerea dreptul poporului român la unitatea națională. Comisia era alcătuită din trei misiuni: o misiune parlamentară – condusă de Toma Stelian, o misiune universitară- condusă de Nicolae Titulescu și o misiune a românilor din Transilvania, prezidată de preotul Vasile Lucaci. Strădaniile acestora au pregătit Marea Adunare Națională de la Alba Iulia ce avea să proclame unirea Ardealului cu Țara Românească.

Placă comemorativă pe Bulevardul Operei din Paris, ce amintește de misiunea Consiliului Național

Însă avântul european nu se oprește aici. În 1919, Toma participă la Conferința Internațională de la Paris, care avea să hotărască regimul navigabil al Dunării după Primul Război mondial. Când a văzut că marile puteri încălcau suveranitatea de stat a riveranilor, românul se ridică împotriva acestei acțiuni care “constituie o servitute exercitată pe teritoriul şi în apele teritoriale ale României.” Îl cam ia valul și trece la amenințări. Dacă lucrurile nu se vor îndrepta, România este gata să ceară desfiinţarea Comisiei Europene a Dunării. Astăzi, dreptul României de a naviga liber pe Dunăre, i se datorează și lui Toma Stelian.

Casa Toma Stelian de pe șoseaua Kiseleff

Moștenirea lăsată de Toma Stelian

În viața particulară, Toma era un mare iubitor de artă. Colecția sa însuma 500 de picturi și câteva zeci de sculpturi ce aparțineau unor artiști români de renume. Când axul vieții devine șovăielnic, decide să-și facă testamentul. Donează întreaga avere Facultăților de Drept din Iași și București, în scopul ajutorării studenților săraci și merituoși, dar și Ministerului Justiției pentru sprijinirea judecătorilor rurali. Superba casă din șoseaua Kiseleff este lăsată statului român. Conturile din bancă erau destinate pentru crearea unei biblioteci dedicate studenților și premierea, o dată la doi ani, a celor mai bune lucrări în materie juridică sau economică.

Surse: 1) Ion Periețeanu, ”Amintiri din viața judiciară”; 2) Simona Maria Miloș, “In Memoriam: Toma Stelian”

Intră ca ucenic la avocatul Vitkovics Mihâly, iar după trei ani își deschide propriul birou. Calitățile oratorice, setea după dreptate și inteligența nativă, îl fac cel mai căutat avocat din capitala Ungariei. Printre dosare și pledoarii, se întovărășește cu o bună parte din intelectualii români aflați în orașul Pesta. Sprijină apariția tipăriturilor românești, contribuie la înființarea Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, iar când firul vieții se subțiază, donează toată averea tinerilor care doreau să studieze, însă nu aveau posibilități materiale.

Emanoil Gojdu, om simpatic, orator mare, caracter ferm și ortodox pronunțat

Vine pe lume la Oradea, în data de 9 februarie 1802. Este al șaselea copil al familiei Atanasie şi Ana Popovici. La botez primește numele de Manuilă, iar copilăria și-o petrece pe meleagurile natale. În 1820, absolvă Liceul Romano-Catolic, și își continuă studiile la Academia de Drept din Oradea, apoi la Academia de Drept din Pojon. Obține diploma de avocat la Universitatea din Pesta în 1824.  Stagiul de trei ani, îl face la biroul avocatului Vitkovics Mihâly din Budapesta. Aici cunoaște o parte din crema intelectualității românești și leagă o prietenie trainică cu tânărul student la Drept, Andrei Șaguna, viitorul mitropolit al Ardealului.

Emanoil termină cu brio stagiul și decide să-și deschidă propriul birou de avocatură în Budapesta. Nu îi trebuie prea mult timp să se afirme. Pledoariile sale sunt publicate și propuse ca model studenților care urmau dreptul la Universitățile din Pesta și Pojon. Cu Emanoil Gojdu la bară, procesul era pe jumătate câștigat. Deputatul Partenie Cosma și-l amintește astfel: “Om simpatic și afabil, orator mare, caracter ferm, jurist renumit, deși totdeauna român și ortodox pronunțat, în scurt timp a devenit unul din cei mai căutați advocați în capitala Ungariei.”

A gândit o fundație pentru următoarele două secole

În viața personală, Emanoil Gojdu nu a avut același succes ca în avocatură. Pe la 1832, se căsătorește cu fiica negustorului Constantin Pometa. Din mariajul cu Anastasia, vine pe lume Melania Cornelia, care moare la vârsta de un an. După ceva vreme, îi moare și soția și se recăsătorește cu Melania Dumcia.

La 4 noiembrie 1869, viața începe să-i joace feste, răsuflă tot mai greu. Își simte sfârșitul aproape. Complet lucid, se pune la masă și începe să-și redacteze testamentul. Întreaga avere ce consta în conturi bancare, bunuri mobile și obiecte de valoare, este donată națiunii române din Transilvania. Documentul prevedea înființare Fundației Gojdu, care avea drept scop întrajutorarea românilor ortodocși care doreau să studieze, însă nu aveau posibilități materiale. Semnează, iar pe 3 februarie 1870, se stinge.

Pentru ca prevederile testamentare să nu fie date uitării, Gojdu a cerut ca acesta să fie citit anual, pe 9 februarie, în toate parohiile ortodoxe române. Averea urma să fie administrată de o reprezentanță compusă din mitropolitul ortodox al Transilvaniei, episcopii ortodocși de la Arad și Caransebeș alături de “încă trei bărbați civili”. Iată câteva puncte din testament:

• În răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime să se distribuie sub formă de burse ”acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent ai căror părinți nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creșterea și cultivarea copiilor lor.”
• În perioada următoare de 50 de ani (1921–1971) să se capitalizeze 3/5 din veniturile anuale, iar 2/3 să se ofere ca burse studenților de la universități, dar și “tinerilor care voiesc a se califica pentru cariera artistică, preoțească și învățătorească.”
• În a treia perioadă de 50 de ani (1971–2021) să se capitalizeze 50% din venituri, iar din cealaltă parte “să se ajute, după principiile de mai sus mai mulți tineri studenți, însă să se remunereze din venit și preoți și învățători săraci cu însușiri eminente, familie numeroasă, și îmbătrâniți.”
• În a patra perioadă (2021–2071) să înceteze capitalizarea și să se formeze un fond de rezervă din 1/10 a veniturilor anuale. Restul bunurilor ”să se întrebuințeze pe lângă sus expusele ajutorări, pentru orice alte scopuri religioase ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană, după buna chibzuire a majorității reprezentanței, având în vedere prosperitatea și înflorirea patriei comune, a bisericii răsăritene ortodoxe, și a națiunei române.”

Destinul tragic al Fundației Gojdu

Reprezentanța s-a îngrijit de hotărârile testamentare. Din 1871, până în 1917, s-au acordat 4.455 de burse, în valoare de 1.117.292 florini. Așa a luat naștere o elită intelectuală din care amintim: Victor Babeș, autorul primului tratat de bacteriologie din lume, Traian Vuia, pionierul aviației mondiale, scriitorul Octavian Goga, academicianul Valeriu Braniște, iar lista poate continua la nesfârșit.

Lucrurile încep să se complice după Primul Război Mondial. Averea fundației rămâne pe teritoriul maghiar. În 1930, România și Ungaria semnează un acord în ceea ce privește soarta Fundației Gojdu. Au loc mai multe negocieri între guvernele celor două țări, dar începerea celui de-al Doilea Război Mondial, le sistează complet. La finalul conflagrației, românii din Ungaria au dorit să întrebuințeze imobilele Gojdu în scopuri culturale. Imposibil, pentru că în 1952, regimul comunist din Ungaria le naționalizează. Lucrurile rămân neschimbate mulți ani. Abia în 1996, la inițiativa ierarhilor ortodocși din Mitropolia Ardealului și Mitropolia Banatului, Fundația Gojdu își reia timid activitatea la Sibiu.

Acordul româno-maghiar privind afacerea Gojdu din 1937

În octombrie 2005, autoritățile române au semnat un acord cu guvernul maghiar prin care se dorea înființarea Fundației Publice Româno-Ungare “Gojdu”. Scopul acesteia ar fi fost susținerea bursierilor români și maghiari, organizarea de programe științifice, conferințe, etc. În martie 2008, Senatul a respins Ordonanța de Urgență a Guvernului pentru ratificarea acordului dintre Guvernul României și cel al Ungariei.

Din nefericire, avuția lăsată moștenire de Emanoil Gojdu este pe deplin pierdută. Din fundația care odinioară contribuia la formarea elitei naționale, nu a mai rămas decât o amintire cu tente dulci amărui.

Surse: Maria Berényi, “Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu (1802–1870)”