Acasă la iconarul Nicolae Muntean, din comuna Vinerea (judeţul Alba), ne-a purtat inspiraţia, altfel spus o şoaptă a îngerului. Într-o zi caldă de vară, sătenii ne-au îndrumat către casa unui om pe care pasiunea sa l-a făcut renumit, pe tot cuprinsul României. “Nu sunt la ţară, sunt la Cugir, dar dacă mă aşteptaţi 10 minute, mă urc în maşină şi vin!”, ne-a spus, inimos, atunci când i-am explicat la telefon de unde venim, şi în ce scop.

Şi a venit, fără pretenţii, încântat că poate vorbi despre ceea ce-i dă sens existenţei: icoanele pictate pe lemn. Fost strungar şi proiectant într-un laborator nuclear la Uzina Militară din Cugir, Muntean lucrează la ele “de dinainte de Revoluţie” şi, pus în faţa întrebării despre cine i-a ghidat primii paşi în această artă, ridică din umeri: “Nimeni! Am învăţat de la Dumnezeu”.

“Eu am avut o expoziție la Timișoara și au venit oamenii și m-au întrebat: «De la cine ai învățat?». Am spus: «Dom‘ne, nu știu! N-am văzut om să picteze o icoană de la un capăt la altul». M-am dus, într-adevăr, poate pentru starea spirituală, la doamna [Maria Deac] Poenaru (celebră creatoare de icoane din Laz, n.r.) de câteva ori. Ceea ce a fost la mine a fost mai mult intuiția și spiritul acesta de observație, care m-a făcut să fac orice în viață. Dacă am văzut ceva, am simțit și l-am făcut. Acum, nu știu dacă sunt chiar la nivelul la care trebuie, dar simțirea pe care le-am dat-o [creaţiilor], eu zic că a fost la o înălțime…”.

Icoane în atelierul lui Nicolae Muntean (detaliu) Foto: Mihai Vladu

Modele, însă, au existat, sub forma mai multor şcoli: “Am văzut școala din Mărginimea Sibiului, şi mi-au plăcut foarte tare icoanele din cartierul Maierii, din Alba Iulia (atelierul de icoane deschis la Alba în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către familia Prodan, n.r.). Au fost niște oameni foarte simpli, care n-au știut ce înseamnă compoziție și gamă de culori. Dar au făcut-o cu mult suflet.

Eu lucrez în lemn de fag şi în lemn de tei, iar ca material preferat pentru sculptură pot spune că am scoarța de plop, care se lucrează ușor. Sunt niște secrete ale compoziţiei, sunt niște lucruri, dar nu-s prea mari. Eu am văzut la mine  – nu mi-a spus nimeni nimic. Poate că am prins eu din zbor. Și ce am mai învățat, a fost din criticile unor oameni din domeniu, foarte apreciați, etnografi, etnologi, care studiind lucrurile, îmi mai făceau câte o corecție. Şi atunci, eu imediat mă corectam. Am ajuns astfel să cunosc și să fac icoana mai mult prin simțire.”

Fereastră spre absolut este icoana. Ea nu este să ne rugăm la materialul ei, la ea. Eu așa văd icoana – prin ea, noi trebuie să ne ducem departe, la prototip. Să ne ducem sus

Iar fiindcă Dumnezeu este inspiraţie pură, impredictibilă, lui Nicolae Muntean ideile de creaţie îi vin nepremeditat, aşa cum atestă câteva sculpturi ale sale în corn de vacă: “Ideile vin pe loc. Uitaţi-vă, de pildă, la aceste cruci. Nu sunt perfecte, dar nu asta este ideea. Am căutat întotdeauna să trec în pielea omului simplu, a celui care le-a făcut, orice lucrare. Acum, dacă ați observat, și icoanele sunt făcute de oameni cu Academie de Artă, cu gamă de culori. Se pierde ceva. E ca un joc popular, care e foarte pregătit, foarte regizat.

Diploma oficială care atestă calitatea de tezaur uman viu a iconarului Nicolae Muntean

Dar cât de frumos a fost în noiembrie anul trecut, când m-a chemat Președintele la Cotroceni și mi-a dat o diplomă pentru Meritul Cultural, clasa a III-a! Acolo a venit și a fost primită în rândul tezaurelor umane încă o echipă de meşteşugari. Și-am văzut cât de frumoși sunt acei oameni care erau pregătiți doar de ei, acolo, acasă.”

Icoana este o liturghie permanentă

În pofida însufleţirii sale evidente, Muntean mărturiseşte că nu este habotnic. Pentru el, nu aceasta este caracteristica ce ar trebui să definească un iconar, ci – cuvânt pe care îl va folosi permanent pe parcursul discuţiei noastre – simţirea.

“Pentru mine, icoana reprezintă un mod de educație. Icoana – în casele oamenilor cu simțire religioasă, cu credință – este ca un îndreptar, ca o liturghie permanentă. Icoana, în casa omului cu bun-simț și cu frică de Dumnezeu, îl apără și îl păzește de unele răbufniri, de unele ieșiri. Icoana îi atrage atenția: «Fii atent, că nu trebuie să faci rău!». Și, bineînțeles, de aici derivă toate stările ce sunt benefice, din credința în Dumnezeu și în cuvântul lui Iisus. Numai lucruri bune se fac cu Dumnezeu.  Atunci când vezi și icoana, te îndreaptă, chiar dacă ai o răbufnire, o stare de necaz sau de nervi. Cum vezi icoana, te îndrepți. Zic eu că e un lucru foarte bun.”

După Nicolae Muntean, credinţa trebuie să fie armonie, dar şi cumpătare: “Există o limită şi în a te prosterna. Noi trebuie să păstrăm o armonie în ceea ce facem – și o cumpătare. Și la post, și la orice. Eu, când fac icoanele, de multe ori, nu am timp să mănânc. Nu neapărat că țin postul cu strictețe – dar, dacă te apuci de icoană, e duhul acela, e starea aceea care te face să nu o poţi lăsa până nu e terminată. Dacă o laşi, și începi iară a doua zi, atunci trebuie să faci un pic de pregătire. Dacă spui o rugăciune, cu atât mai bine. E bine să întărești starea. Există atunci un fel de  spălare a omului, curățenie de gânduri. Nu te poți apuca de făcut icoană, apoi să faci cutare și cutare.”

La 67 de ani, artistul – omagiat printr-un portret de către revista “Atelier” a Muzeului Ţăranului Român – arată ca un om transfigurat. El a ţinut să sublinieze, pentru Matricea Românească, povara creaţiei şi responsabilitatea creatorului, despre care crede că nu ar trebui asumate de oameni fără experienţă de viaţă sau vocaţie, care urmăresc doar câştigul material.

“Ce mă gândesc eu, de multe ori: că icoana trebuie făcută de oameni puțin mai maturi, mai conștienți, la o  vârstă când ești conștient de unele lucruri, pentru că este un complex de stare care se răsfrânge. Eu mă uit la icoane, mă uit la oameni care le lucrează foarte bine. O mână perfectă, culori bine stabilite. Dar au o goliciune! La mine, – așa cred, și așa le simt -, chiar dacă nu sunt făcute perfect, în ansamblul lor au o frumusețe și parcă au ceva divin, ceva aparte care radiază și eu zic că și pun stăpânire pe sufletul nostru. Să zic că e har.”

“Goliciunea” evocată de către Muntean – care le-a transmis tainele creaţiei de icoane soţiei şi celor doi copii ai lor – îşi are cel mai adesea obârşia într-o motivaţie greşită a celui care îmbrăţişează această artă.

“La toate școlile se fac acum icoane, dar trebuie un pic de simțire, trebuie să conştientizezi ce faci, nu numai artă și cu gândul de a vinde. Eu, când am realizat icoanele, dacă ziceam: «Asta e atâta şi ţi-o fac repede, să fac bani», ce aş fi făcut? De multe ori un an de zile m-am plimbat cu o icoană prin târguri…”, povesteşte Muntean. “Un agricultor”, explică el, “plăteşte mult mai mult cu lucrul un kilogram de ceapă pe care îşi ia doi lei. Dar el munceşte din plăcere, dintr-o obligaţie frumoasă. Aşa trebuie să fie şi în artă.”

Mie mi-o plăcut să fac lucrurile și cine le vede, să le socotească ce vor

“Am fost recent la Timișoara la o expoziție și am făcut două lucrări, numai ca să le duc și să le prezint. Interesant e că sunt niște oameni, niște colecționari, care mă mai urmăresc. Vin și zic: «Bine că sunteți aici! Ce mai aveți? Astea sunt ale noastre!». Le spun: «Dar stați puțin, că eu vreau să le mai păstrez». «Nu, ni le daţi și faceţi altele!»”.

Însă oricât de mari ar fi pierderile “provocate” de către admiratori, bogăţia creativă a lui Nicolae Muntean – care îi permite, cu aceeaşi uşurinţă, să recondiţioneze ceasuri şi fuioare, să picteze tablouri ori să creeze icoane din toage de butoi – e dovada unui dar inepuizabil: geniul popular care sălăşluieşte într-însul.

Crucile cu două feţe sunt o tradiţie locală: „Crucile acestea erau cu Răstignirea și cu Botezul. La Paști, se puneau pe partea cu Răstignirea, și la Bobotează se puneau pe partea cu Botezul. Chiar am auzit o discuție în Regat, că de ce pui și astupi o parte? Păi, ca să dai importanţă evenimentului, ca să împrospătezi. Iisus o dată s-a născut, o dată a înviat. Dar noi, ca să ne amintim, sărbătorim în fiecare an”

Icoană a lui Iisus, realizată în lemn scobit (covată, foto dreapta)

„Adam şi Eva”

Aprecierea statului, doar formală: “Diplome, am un raft întreg!”

Ceea ce nu-l scuteşte de amărăciune: dacă în ţări precum Austria purtătorii de tradiţie sunt ţinuţi la mare cinste şi protejaţi, în România, spune el, aceştia sunt apreciaţi doar formal, ba chiar şicanaţi de birocraţie.

“Mergând la un târg sau la o expoziţie, mai mult cheltuiești. Eu am 67 de ani, mai am ceva și mă duc. Am ajuns, într-un fel, la o stare, vă spun sincer: parcă ne descurajează. Începe să ne descurajeze. Și, vedeți, acum, lucrez de 25 de ani – 30 şi ceva de ani aproape. Am câte o stare din asta şi o amărăciune, că pur și simplu nu mai ştiu… Diplome, am un raft întreg! Mi-au făcut un portret revista Atelier, a Muzeului Ţăranului.

Dar, când văd că încep să tragă de pe noi… Tu n-ai drept să ți le vinzi? Că tu le faci! Să trebuiască să îmi fac eu acum acte, și să umblu după casă de marcat? Întotdeauna vin să te controleze. Când mergem la târgurile acestea meșteșugărești, suntem totuși acceptați, dar ca să mă duc eu să expun, trebuie să fiu cu atenție, sau nici nu pot să merg, dacă nu am atâtea acte, câte cer.”

Hrist

Icoană a Fecioarei Maria îmbrăcată în ie românească

Dacă însă icoanele lui “împodobite” cu tricolorul sau cu ia românească sunt un etalon, dragostea de ţară a meşterului din Alba e mai puternică decât deziluzia faţă de unele realităţi vremelnice.

“Le decorez și cu tricolorul”, concede. “Îl am pe aici destul de mult. Icoana, mai ales cea ardelenească, a fost făcută în tricolor pentru că noi n-aveam voie, pe atunci, să ne prezentăm steagul românesc. A fost ca un manifest în icoană – e roșu, e galben și e albastru. Cerul era albastru, hainele erau roșii și aureola era galbenă.”

Am fost în Austria, iar acolo erau trei meșteri într-o localitate. Şi ziceau că, dacă trebuie, îi duc cu trei mașini diferite la câte o prezentare sau câte o expoziție. Ca să nu se întâmple un accident și să fie toți trei într-o mașină și să se prăpădească…

De la profan la sacru: icoane din lemnul coteţului de porci!

În plus, legătura cu ţara este prea puternică şi merge până la “particulele elementare”, aşa cum ilustrează o poveste familială.

“Într-o perioadă, am avut un coteț de porci și tatăl meu a venit de la Cunța, acolo a fost satul nostru. L-am adus pe tata aici și a zis: «Eu îmi aduc și cotețul de porci”.

Zis şi făcut. Materialul tot era rupt și învechit, putrezit. Am zis că îl tai și îl pun pe foc. Când am început să mă uit la el  mai bine, erau niște noduri. Şi am început: dă-i, șlefuiește-l și fă-l. Nici o bucată nu mi-a mai rămas din tot ce-a fost acolo! Creaţiile s-au dus în niște case mari – dacă le-aș spune că e lemn de unde au stat porcii…

Tatăl meu a fost un om simplu și zicea: «Ce faci, măi, din asta, că te râde lumea?»

Nicolae Muntean a luat contact şi cu luminile Occidentului şi spune că, peste hotare, n-a cunoscut trăirea pe care o are aici, deşi condiţiile materiale erau mai bune.

“Am fost în străinătate, în Franța, în Austria, în Germania, în Cehia. N-am avut sentimentul pe care-l am aici când mă duc la târguri, când mă întâlnesc cu oamenii mei. Acolo este foarte sec – doar atât, că faci un lucru și, poate, e mai bine plătit. Dar nu poți să vezi bucuria aia… Mie mi-a luat o icoană o doamnă și a zis: «Domnule, atâta îmi place!». Am lăsat şi la preț, numai să fie mulțumită. Şi – pentru un milion sau ce i-am lăsat eu atunci – acum când vine, ori îmi aduce câte un client, ori vine și îmi mulțumește şi zice: «Și acuma mă uit la ea!». Și am mai mult decât milionul ăla pe care l-am lăsat.”

„Am văzut un călugăr care primeşte oamenii într-o mănăstire. Un prieten a spus că este un cerșetor care stă și zice: «Dați un leu, pentru meșterul meu!»”

„Uitaţi-o şi pe aceasta. Va fi o pictură – Iisus bate la ușa noastră, la fiecare bate. Noi trebuie să îi deschidem doar”. Nicolae Muntean, prezentând o viitoare icoană dintr-o covată

În buna tradiţie românească, opera şi viaţa tezaurului viu din Vinerea – care nu ne-a lăsat să îi părăsim gospodăria fără să ne dăruiască un vin din crama lui – sunt un veritabil manifest pentru umanitate.

“Pentru mine, România este casa mea. De aceea am și militat mult, pentru tineri, pentru copiii mei, ca să rămână aici, să stăm aici. Fiindcă și aici se poate câștiga, și aici se poate face treabă. Nu vreau însă să fac politică.

Atât că am putea să fim mai patrioți. Nu cred că e o crimă să ții la locul în care te-ai născut, fără să fii exagerat.”

„Uitaţi aici. Sunt toate pregătite şi mă aşteaptă…” Tezaurul uman viu Nicolae Muntean, din comuna Vinerea, judeţul Alba

Două tinere entuziaste și conștiincioase și-au unit pasiunile, au dat frâu liber imaginației și s-au apucat de treabă, iar mâinile lor dibace au dat un suflu nou unui produs tradițional românesc util și cu o istorie extrem de bogată în spate: opincile țăranilor, „reinterpretate” şi aduse în actualitate. Aurelia Cășaru și Anna Berza, ambele în vârstă de 25 de ani, și-au „împletit” preocupările pentru tradiție și pentru stilul de viață ecologic și au creat ECOpincile, încălțăminte românească din materiale ecologice.

Ideea acestor mici antreprenoare a luat fiinţă în urmă cu câteva luni, ea venind ca o încununare firească a diverselor activități pe care cele două le-au desfășurat de-a lungul timpului, mânate de dragostea lor pentru lucrul manual și pentru frumusețea vechilor creaţii românești. Matricea Românească a stat de vorbă cu aceste fete muncitoare și a aflat, cu bucurie, că tinerii noştri sunt din ce în ce mai preocupați de cultură și de lucrurile de bun gust.

Aurelia nu este „nouă” în ce privește aprecierea și făurirea lucrurilor tradiționale, deoarece ea însăși militează, cu ajutorul familiei sale, pentru conservarea valorilor noastre perene și încearcă, prin intermediul unei asociații de profil, să le deschidă și celorlalți „apetitul” în acest sens.

Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!»

„Eu sunt din Buzău, din Bisoca, mai exact, care este o zonă de munte puțin mai izolată. În familie am învățat să țes, de mică, și de-a lungul anilor m-am îndreptat tot mai mult către zona tradițională. În paralel, am lucrat și ca designer vestimentar, dar colecțiile mele erau influențate de tradiția românească. Noi suntem trei surori și toate avem aceeași pasiune. Părinții ne-au transmis întotdeauna dragostea pentru tradiție. Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!».

Aurelia Cășaru, una dintre tinerele antreprenoare, prezentându-și ECOpincile pentru Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Am înființat, acum doi ani, cu surorile mele, o întreprindere socială și o asociație: Zestrea Bisoceană, prin intermediul căreia vrem să creem locuri de muncă în comunitate și să ajutăm femeile care oricum știu să țeasă și să coasă, dar care nu au slujbe. Noi realizăm articole tradiționale, ii, costume populare, opinci, dar și brelocuri, broşe, magneți, ii în miniatură. Am adaptat produsele, dar le-am păstrat în spiritul tradițional”, a povestit Aurelia pentru Matricea Românească.

Întrucât Anna știa despre aplecarea colegei ei de facultate pentru tradiție (fetele sunt studente la Facultatea de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor), i-a propus acesteia să își unească forțele și să-și pună împreună talentul în slujba creației, pentru a obține un produs de care să fie mândre amândouă.

Prima pereche de ECOpinci realizată de către Anna și Aurelia

„Eu realizez codițe colorate și m-am gândit că aș putea să fac un fel de șnururi pentru opinci. Am zis: «Hai să pornim de-acolo!”. Am insistat să nu le realizăm din piele, ci să găsim o alternativă ecologică. Așa s-au născut ECOpincile, din piele ecologică. Eu nu am crescut într-un mediu tradițional, am crescut în București, într-un oraș congestionat, poluat, arhiplin, dar mereu am fost preocupată de un stil de viață ecologic, de reciclare și de alternative. Încerc, în viața de zi cu zi, să fie totul ecologic, sustenabil. Lumea, în general, cred că are nevoie de o schimbare de mentalitate, dar totuși observ că, în ultima vreme, oamenii au început să fie din ce în ce mai conștienți, pentru că vedem că și vremea se schimbă de la an la an, și înțelegem că sunt chiar reale poluarea, diminuarea resurselor sau încălzirea globală”.

ECOpincile antreprenoarelor aflate la început de drum au fost extrem de bine primite, mai ales pentru că fetele au încercat să adapteze încălțămintea la gusturile și la provocările orășenilor. Iar pentru a „bifa” și trăinicia lucrului realizat de mâna omului, Anna și Aurelia au apelat la ajutor de specialitate.

„Colaborăm cu un cizmar din colțul străzii, care a fost destul de receptiv. Ne temeam că n-o să dorească să se încurce cu ceva neobișnuit. Și totuși, a vrut. Prima pereche de opinci, adică prototipul, ne-a realizat-o gratis, pentru că așa a crezut de cuviință, dacă tot lucrăm împreună… A fost un semn bun. El ne face talpa din cauciuc. E varianta obligatorie pentru oraș”, a explicat Anna.

ECOpincile Aureliei, pe care aceasta le-a purtat „toată vara”

Fetele au observat cu bucurie că românii de astăzi sunt din ce în ce mai dornici să redescopere tradițiile strămoșilor lor, iar pentru acest fenomen aflat, din fericire, în plină creștere, Aurelia are o explicație revelatoare: „Lucrurile au devenit din ce în ce mai uniformizate: avem aceeași îmbrăcăminte, același stil de viață. Pe unde mergem în Europa, vedem aceleași lucruri și atunci apare nevoia de a avea rădăcini, de a fi legat de ceva. Tradiția și obiceiurile de acasă sunt cele care te identifică pe tine, ca om. Am și depășit perioada comunismului, a urmat acea perioadă de tranziție, și acum a venit momentul în care ne-am dat seama cine suntem noi și că trebuie să ne redescoperim”.

Anna și Aurelia sunt două fete care încearcă, cum și cât pot, să învie tradițiile românești și să le aducă în contemporaneitatea amenințată de pericolele fenomenului de globalizare. Demersul lor de a-și îmbina pasiunile și de a încerca să pună pe picioare o mini-afacere guvernată de promovarea originilor nu poate decât să ne bucure, dar și să ne facă să credem că tradiția va supravieţui.

Scurtă istorie a opincii

Potrivit DEX, opinca desemnează o “încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor”.

Ei bine, opincile înseamnă mai mult decât o pereche de încălțăminte din picioarele sătenilor, pentru că ele „poartă” în spate povești remarcabile din istoria României, iar procesul de realizare a acestor încălţări este unul cel puțin complicat pentru contemporanii obișnuiți cu confortul: pielea porcului în vârstă de trei ani – crescut anume pentru opinci – se lăsa în var, la crușit (tăbăcit). După uscarea pielii, aceasta se tăia fâșii, după șablonul aferent mărimii piciorului, apoi urma confecționarea opincilor: se îndoia pielea, se găurea, se înmuia puțin ca să se poată lucra, se realiza vârful, apoi se împletea ața.

Dată fiind istoria multiseculară a opincii, născocirea de expresii populare în jurul ei a fost inerentă: „a călca pe opinci” (a ofensa), „de la vlădică, până la opincă” (toate clasele sociale), „a umbla cu opinci de fier” (a umbla mult), „a da cu opinca în obraz” (a păcăli), „pe unde și-a spart dracul opincile” (ținut îndepărtat), „opinca este talpa țării” (expresie folosită de politicienii de acum 100 de ani, pentru a exprima grija pentru norod), „c-un pantof și c-o opincă” (luat prin surprindere).

Tudor Arghezi (21 mai 1880 – 14 iulie 1967), poet, prozator și ziarist român, a fost omul care considera că „nu e destul să fii bun, ci trebuie să fii bun de ceva”. Se poate spune că poetul a avut o viață tumultuoasă și grea, trecând prin mai multe ipostaze: călugăr, deținut, bijutier sau ceasornicar. Deși a fost interzis de comuniști, Arghezi nu a renunțat niciodată la scris.

Provenit dintr-o familie cu posibilități materiale foarte reduse, copilul Tudor Arghezi s-a văzut pus în situația de a se întreține singur încă de la vârsta de 11 ani, dând meditații. De asemenea, nici de vacanțe nu s-a bucurat, ca orice elev obișnuit, ci a căutat să muncească prestând diverse servicii. Această importantă etapă a vieții, sursă de nostalgie pentru cei mai mulți dintre adulți, i-a lăsat poetului amintiri triste, Arghezi remarcând mai apoi că perioada copilăriei „este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.

De la intimitatea mănăstirii, la aglomerația marilor orașe

Prima mare dramă a vieții, poetul a trăit-o la 19 ani, atunci când tânăra de care era îndrăgostit nebunește – cum altfel? – a murit, iar Arghezi a încercat în compensație să-și găsească liniștea în casa lui Dumnezeu, alegând viața monahală. Decizia lui s-a concretizat în patru ani de călugărie la Mănăstirea Cernica (1900 – 1904) unde intimitatea chiliei l-a ajutat să-și consolideze și să-și fructifice geniul literar.

Tudor Arghezi era convins că „orice viață de om începe de mai multe ori”, drept pentru care, la un an după ce a lepădat straiele mănăstirești, acesta a plecat într-o călătorie în străinătate – în capitala Franței, în Elveția și în Italia, deplasându-se cu motocicleta. Mai departe, poetul s-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a luat parte la cursurile Universității de acolo și a lucrat într-un atelier de inele și capace de ceasuri din aur pentru a se putea întreține. În 1912 a revenit în țară și, până la momentul intrării României în Primul Război Mondial (1916), a publicat versuri și pamflete în „Facla”, „Viața Românească”, „Teatru”, „Rampa”.

Poetul Tudor Arghezi, la biroul său Foto: romaniajournal.ro

Marea Unire nu este de bun augur pentru Arghezi: poetul este închis împreună cu alți 11 confrați și ziariști (între care se numără și Ioan Slavici) în penitenciarul Văcărești, fiind acuzat de pronunțare în favoarea neutralității României în război. Din spatele gratiilor, unde petrece aproape un an, poetul face tot ce poate pentru a-și obține eliberarea, inclusiv compunând mai multe epistole, precum aceasta: „Vă cer iertăciune că Vă scriu. De la întoarcerea Dv. în țară am pornit de mai multe ori să o fac, dar o rațiune de inoportunitate, pe care de data asta izbutesc să o înving, m-a îndepărtat continuu de la impulsul meu spontaneu.

Știţi, poate, că sunt închis, dimpreună cu patru colegi de presă, dintre care unii V-au fost și V-au rămas recunoscători şi devotați. Capriciile rău informate ale unor adversari fanteziști ne-au dus în faţa Curtii Marțiale, care amestecându-ne pe toți în același dosar şi în aceeaşi cauză, ne-a condamnat pentru articole de ziar, scrise sub ocupație, la pedepse în disproporție cu vina noastră – dacă vina a fost – fără să se fi ostenit cineva să se oprească la antecedentele inculpaților și să facă deosebirile de rigoare” (28 august 1919).

Tudor Arghezi a fost şi un gazetar prolific Foto: Mihai Vladu

Pamfletele, pedepsite cu închisoarea

Primul său volum de poezie și-l lansează târziu, la 47 de ani, iar din 1928 coordonează ziarul „Bilete de papagal”, care reprezintă „pânza” lui, pe care-și exprimă contestarea, prin pamflete, a personalităților vremii. Opera lui de căpătâi, „Flori de mucigai”, este lansată în 1931 și exprimă trăirile poetului în anii de detenție. De notat că limba „ascuţită” şi spiritul de independenţă ale lui Arghezi i-au atras acestuia încă o pedeapsă cu închisoarea, în 1943.

„Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

Flori de mucigai

Admirat încă din tinerețe de Macedonski

Spirit rebel, descris de contemporani drept introvertit, Tudor Arghezi a legat totuşi prietenii, dintre care una va dăinui până la finalul vieții, cea cu Gala Galaction (Grigore Pisculescu), pe care-l cunoaște la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Creatorul lui „Zdreanță” decide să părăsească cenaclul deoarece Macedonski „intervenea cu pana” în manuscrisele lui.

Tudor Arghezi, împreună cu patrupedul Zdreanță

Arghezi a debutat în poezie în adolescență, iar despre primele sale rânduri, autorul „Rondelurilor” mărturisea cu admirație: „Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei”.

Când vânzarea cireșelor asigură traiul

După cel de-al Doilea Război Mondial, viața nu a fost mai blândă cu Arghezi și cu familia sa, care au trecut printr-o criză financiară cruntă. Stabiliți pe domeniul „Mărțișor”, membrii familiei nu au avut altă opțiune decât să vândă cireșele din grădină pentru a avea bani de mâncare. Cu toate acestea – sau poate tocmai graţie acestei „binecuvântări deghizate” -, inspirația nu a încetat să-l viziteze pe poet, care a scris chiar și atunci când a fost interzis de regimul politic nou instaurat.

Fiul maestrului, Baruțu Arghezi, a povestit, în cadrul unui interviu, că sărăcia l-a forțat pe tatăl său să scrie pe orice apuca: „La un moment dat, tata nu mai avea nici măcar hârtie de scris. A fost silit să scrie cu creionul pe hârtie de WC, care atunci se mai găsea sub formă de pachete dreptunghiulare, găurite într-un colţ de un fir de sârmă”.

Considerat de către unii „dușmanul poporului” și de către alții „poet național”, Tudor Arghezi a fost înmormântat cu funeraliile naționale cuvenite, în 1967. Poetul este una dintre cele mai mari comori literare pe care le-a dat România, iar în această privință, creația argheziană reprezintă o dovadă de necontestat.

O vizită recentă la mănăstirile Moldovei m-a făcut să înţeleg şi mai bine cum credinţa locuitorilor a fost cea mai bună formă de guvernământ într-o istorie zbuciumată, în care amprenta culturală adesea brutală a invadatorilor ameninţa să ne oblitereze fiinţa neamului.

Să te conduci după Dumnezeu – iată culmea înţelepciunii politice. Este ceea ce au făcut românii vreme de veacuri, şi ceea ce le-a asigurat, până la acest moment, supravieţuirea. Dacă vreţi dovezi, căutaţi-le în locaşurile de cult răspândite de-a lungul şi de-a latul ţării, şi veţi găsi tot atâtea mărturii că, în vremuri de restrişte, ca şi în vremuri de belşug, Dumnezeu le-a fost românilor cel mai fidel companion.

La una dintre aceste biserici, l-am întrebat pe preotul care ne-a oferit, cu amabilitate, un tur al aşezământului: “Părinte, ce-ar fi fost românii fără credinţa lor? Am mai fi fost acum?” Răspunsul său fără echivoc mi-a confirmat un lucru pe care poate mulţi dintre conaţionalii noştri îl uită: fără credinţa noastră creştină, România – aşa cum o cunoaştem astăzi – nu ar fi posibilă.

“Credinţa noastră ne-a fost pavăză la greu, a fost cea care ne-a dat speranţa şi energia de a face lucrurile mari ce s-au realizat pentru propăşirea neamului. Nu greşesc dacă spun că fără credinţa lor, românii n-ar fi rezistat valurilor de invadatori care au încercat să ne impună obiceiurile lor, limba lor şi, mai ales, idolii lor”, a explicat părintele, completând: “Şi tot credinţa ne va mântui ca popor”.

Indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu

A fost un gând frumos şi un gând dătător de speranţă pentru o călătorie care mi-a arătat că, în pofida atacurilor contemporane la care sunt supuşi românii – atacuri ce nu se mai poartă pe câmpiile bogate ale Moldovei, Munteniei sau Ardealului, ci pe undele radio, pe frecvenţele TV şi pe internet, ca şi în magazine -, legătura acestora cu Dumnezeu este vie, iar anii de rătăciri în deşertul privaţiunilor istorice n-au fost uitaţi.

Mănăstirea Stavropoleos, Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Vă propun, aşadar, că, indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu. Ea este cea care oferă generaţiilor prezente, ca şi celor viitoare, certitudinea că lucrează întru dreptate, satisfacţia jertfei, mulţumitorul sentiment al contribuţiei, spiritul fratern care încurajează onestitatea, integritatea şi toleranţa, dar mai ales speranţa că zbaterea noastră nu este zadarnică.

Încercările pentru România nu s-au terminat, însă dacă gândim România în termeni de graniţe, cred că ratăm exact înţelesul pe care mănăstirile Moldovei, ca şi cele de aiurea, ni-l sugerează ca fiind descrierea perfectă a neamului nostru. România e mai mult decât o asociere de judeţe, o societate de 20 de milioane de suflete, o piaţă de desfacere sau o “felie” din tortul multicolor al Europei.

România e o comunitate de credinţă – iar asta nu ne poate fi răpit de nici un tratat arbitrar, de nici o măsură de fiscalitate, de presiunile nici unui cotropitor, fie el văzut sau nevăzut.