Așa cum spunea Ernest Bernea, „tradiția nu este trecut, ci o forță vie care dă sens prezentului” – iar Smaranda întruchipează tocmai această forță vie. În ea se adună miile de kilometri, dar și o tăcere curată, aceea a celor care știu că unele lucruri nu se pot explica, ci doar trăi.
Smaranda e o ființă a rădăcinilor și a luminii. În ochii ei, lumea satului nu e doar o geografie a copilăriei, ci un univers viu, care respiră prin oameni, prin gesturi simple și prin sunetul bătăilor de dans. Copilul care privea cu uimire ciurda de vaci întorcându-se alene spre seară a devenit femeia care a înțeles că în acea imagine se ascunde întregul cod al unei civilizații – al comuniunii dintre om, pământ și rost. În felul ei de a vorbi, se simte o blândețe aspră, o emoție curată, născută din respectul pentru simplitate și adevăr.
În tot ce face, Smaranda are un fel de a se dărui până la capăt. Când vorbește despre Șieuț, nu descrie un loc – vorbește despre o chemare, despre acel moment tainic în care „cerurile s-au deschis” și viața i-a arătat drumul. Puterea ei e una blândă: vine din iubirea pentru oameni, din credința că frumusețea se naște din vulnerabilitate, iar cercetarea – din empatie. Vă invit să-i citim povestea. Smaranda, îți mulțumesc!
„Singurul lucru de care are nevoie cu adevărat un om este acela de a fi înțeles!”
Dacă ar fi să vă întoarceți la prima amintire care v-a legat inima de lumea satului și de universul tradițiilor, ce imagine vă vine în minte?
Prima imagine care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la mediul rural este, cu siguranță, ciurda de vaci a satului, atunci când acestea se întorceau de la pășune, dar și muncile agricole la care participa întreaga suflare a satului: la făcutul fânului, la prășitul cartofilor sau a porumbului, la scosul cartofilor, la clăcile de la depănușat porumbul – munci care erau făcute mai demult exclusiv manual, facilitând și întâlnirea și comuniunea dintre oameni.
Am crescut la Unirea, un sat aflat la circa 3 km de orașul Bistrița. Deși astăzi a devenit cel mai cosmopolit cartier al municipiului nostru, cu vile, firme și facilități moderne, iar populația lui a crescut exponențial, până aproape de 5000 de locuitori, în anii ’90, vatra veche a satului număra puțin peste 300 de case (cu 1500 de locuitori), dar și o ciurdă de peste 150 de vaci. Atunci, la Unirea (un vechi sat săsesc în care, la mijlocul secolului XX, s-au așezat oameni veniți din tot județul Bistrița-Năsăud – mai ales de pe Valea Someșului, a Ilvelor, din zona de câmpie sau de pe Valea Bârgăului), locuitorii trăiau ca la țară, în profundă armonie cu mediul înconjurător. Se lucrau pământurile, se făcea intens agricultură, iar unirenii creșteau animale (vaci, oi, capre, cai, porci, găini). Vacile mergeau la păscut, în pășune, ciurda satului având angajat, anual, un păstor, care primea zilnic de mâncare „pe rândul satului”. Fiind gospodari, unirenii aveau și cai (aproximativ 50), cu care își lucrau pământurile, transportau furajele de pe câmp, cărau gunoiul sau aduceau lemne. În ultimii 20 de ani, toate acestea s-au stins, căci pe drumul din centrul satului – care e drum național (DN 17) și european (E 58) și care face legătura dintre Cluj-Napoca și Vatra Dornei (și pe care trec acum zilnic zeci de mii de mașini, creând un zgomot infernal), nu mai au voie să circule animalele.
Însă, în anii copilăriei mele, mă fascina ciurda satului, mai ales atunci când, spre înserat, vacile se întorceau alene de la pășune. Mergeau o porțiune din traseul lor chiar pe mijlocul drumului (atunci nefiind un trafic atât de intens), iar fiecare văcuță își știa casa sa. Unele se mai opreau la păscut pe locurile cu iarbă din fața caselor noastre.
Am crescut alături de părinți și bunici, în casa de la Unirea. Deși bunicii mei erau intelectuali, iar părinții – de asemenea (având serviciu la oraș), după ce bunicii s-au pensionat, aceștia au decis să țină câteva animale în gospodăria proprie. Astfel că am avut și noi vaci și capre, porci, găini sau rațe. Și am crescut chiar și un mânz, pe Fulgu, timp de doi ani.
Așadar, am fost și eu intens implicată în treburile gospodărești. Pe lângă ciurda satului, care era de un pitoresc aparte, o altă amintire care mi-a legat inima de lumea satului vine dintr-o toamnă; eram în clasa I, iar după ce am ieșit de la școală, de la Bistrița, părinții m-au dus pe câmp, la scosul cartofilor. Acolo aveam și câțiva oameni din sat care ne ajutau la munca din câmp. Țin minte că, la un moment dat, fiind ora mesei, ne-am așezat cu toții pe o pătură, pe pământ, și am mâncat brânză frământată cu pâine și ardei roșu, proaspăt. Probabil că îmi era foame, după o zi de școală, căci atât de bună mi s-a părut acea mâncare încât o țin minte și astăzi; acea scenă a mesei de pe hotar, alături de oamenii care lucrau la scosul și strânsul cartofilor, mi-a rămas întipărită în minte, ca o ancoră vizuală, dar și ca una kinestezică, căci simt și acum gustul brânzei și al ardeiului proaspăt și aromat. Iar vecinul care era venit cu calul și cu ștraiful pentru a ne transporta acasă de pe câmp sacii cu cartofi, m-a urcat câteva momente pe cal, pentru o scurtă plimbare, iar apoi, pe drumul spre întoarcere, m-a lăsat să conduc eu, pentru câteva clipe, ștraiful. Vă dați seama ce senzații de bucurie am trăit atunci, un copil de 7 ani! Pentru mine, acest episod a fost o adevărată aventură!
Acestea ar fi momentele pe care mi le aduc aminte cel mai clar din anii copilăriei mele și care înglobează în sine toată esența ruralului românesc dintr-un sat transilvănean în anii ’90.
„Așa că m-am înscris atât la „Istorie”, cât și la „Etnologie”, fără ca să spun nimănui, nici chiar părinților, că aveam să studiez la trei facultăți, în paralel.”
Se spune că oamenii nu aleg întotdeauna drumul, ci drumul îi alege pe ei. Cum v-a ales pe dvs. etnologia, „din întâmplare”?
În anul 2008, după terminarea liceului, la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița, m-am înscris la facultate, la Cluj-Napoca. Voiam să urmez specializările „Istorie” sau „Diplomație”, având în vedere că istoria era pasiunea mea, iar în trei ani chiar m-am calificat la Faza Națională a Olimpiadei de Istorie, obținând și premii. Dar destinul a făcut ca eu să urmez, ca primă facultate, specializarea „Studii de securitate”, aceasta fiind și prima promoție, nou înființată, a acestui domeniu, o linie de studiu care s-a lansat în anul 2008 la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie și Filosofie, domeniul Științe Politice.
Dorind să urmez și specializarea „Istorie”, pentru că simțeam că mai am multe de aprofundat în acest domeniu, în vara anului 2009 m-am dus la Cluj-Napoca pentru a mă înscrie și la această facultate, doar că în drum spre intrarea la Secretariat, la avizier, am văzut un anunț, cu scris mare: „Admitere la ETNOLOGIE”. Nu îmi venea să cred! Era primul an în care specializarea „Etnologie” se mutase de la Facultatea de Litere la Facultatea de Istorie și Filosofie. Așa că m-am înscris atât la „Istorie”, cât și la „Etnologie”, fără ca să spun nimănui, nici chiar părinților, că aveam să studiez la trei facultăți, în paralel. Mi-am plătit din banii proprii taxele de înscriere, dar și taxele de studiu; fiind a doua, respectiv a treia specializare, studiile trebuiau plătite. Iar bănuți aveam eu adunați, căci la facultate obținusem bursă de merit pentru rezultatele bune la învățătură.
În acest context, îmi amintesc cum, de mai multe ori, atunci când eram în școala generală, fiind după-masa acasă, la Unirea, priveam pe geam copiii din vecini jucându-se, cu o oarecare dorință de a mă alătura și eu lor, însă rămâneam în casă pentru a îmi face temele și a învăța pentru a doua zi pentru examene sau pentru olimpiade. Știam și simțeam atunci că, într-o zi, efortul depus nu va fi în zadar și că mă voi bucura de roadele strădaniei mele de a învăța.
Revenind la facultate, pentru că provocarea de a fi studentă simultan la trei specializări era una efectiv inumană, după câteva luni a trebuit să renunț la una dintre ele. Așa că am decis să nu mai frecventez cursurile de la „Istorie”, tocmai din respect pentru disciplină, care „pretindea” un studiu aprofundat, 10-12 ore pe zi, cu program intens de cursuri, cu seminare și pregătire prin studiu zilnic la bibliotecă.
Într-adevăr, nu știu dacă eu am ales atunci Etnologia, sau Etnologia m-a ales pe mine, dar în timpul anilor de studiu am fost fascinată de modul în care puteam să explorez lumea satului prin intermediul metodelor universitare, dar mai ales să intru în contact cu poveștile oamenilor din mediul rural. Și, până la urmă, iată-mă că astăzi fac, prin munca mea, tot un fel de „diplomație culturală”, deci am reușit să îmbin cu succes liniile de studiu dorite.
Mi se părea foarte ușor la Etnologie, căci eu cunoșteam rostul traiului de la sate. Aveam diferite probe practice, iar domnul profesor Constantin Bărbulescu ne dădea să transcriem unele interviuri din cercetările sale actuale de teren, pentru a „ne forma mâna” în ceea ce privește tehnicile de cercetare etnologică. Îmi plăcea enorm să transcriu interviurile și să aflu poveștile naturale și sincere ale oamenilor simpli de la țară, trăitori în satele noastre, văzute și culese prin ochii unui specialist în știința etnologică, cu rigoarea metodelor de cercetare a culturii tradiționale. Am învățat multe lucruri folositoare din cursurile și seminarele ținute de domnia sa, motiv pentru care doresc să-i mulțumesc. Ulterior, dânsul a fost și cel care mi-a coordonat teza de doctorat, în domeniul Istorie, oferindu-mi sprijinul total pentru tratarea și prezentarea unei teme etnologice despre evoluția dansului tradițional românesc și apariția spectacolul de folclor.
Ce a însemnat pentru sufletul dvs. întâlnirea cu dansul popular, această pasiune care v-a purtat prin sute de spectacole și turnee?
Întâlnirea cu dansul popular a avut loc pentru mine, într-un cadru organizat, în toamna anului 2006, atunci când m-am înscris la Ansamblul Folcloric „Balada” din Bistrița și am început repetițiile pentru a învăța primii pași de dans. Față de muzica populară (mai ales față de ritmul ei) aveam o simpatie aparte; mi se părea melodioasă, chiar săltăreață. Iar de mișcarea transpusă prin pașii dansului popular m-am îndrăgostit imediat. Țin minte că, înainte de acest moment, în primăvara aceluiași an, am fost la o nuntă și am văzut câțiva consăteni care jucau pe muzica tradițională specifică zonei noastre, a Năsăudului, și mi-a plăcut tare mult acest lucru, fiind un fapt care sigur m-a atras spre dansul popular pe care aveam să îl învăț și practic mai târziu. Îmi plăcea să văd bucuria cu care joacă acești oameni, dar și dezinvoltura lor, transpusă în pașii de dans.
Ulterior, în toamna anului 2007, m-am înscris în cadrul Ansamblului Folcloric „Cununa de pe Someș” din cadrul Centrului Cultural Municipal „George Coșbuc” din Bistrița, unde am evoluat până în anul 2014. Am avut parte de 7 ani memorabili ca membră dansatoare a celui mai prestigios ansamblu folcloric din județ; am avut alături un coregraf inimos, dar și colegi de generație foarte buni, cu care păstrăm și astăzi o frumoasă prietenie. De la aceștia am învățat nu doar pașii de dans, ci și lecții folositoare pentru viață. Am prins o perioadă extrem de prolifică a acestui ansamblu; aveam și până la 5 turnee internaționale pe an, cu zeci și sute de spectacole, pe toate continentele și meridianele lumii. Bineînțeles, aveam spectacole frecvente și acasă, în Bistrița, precum și peste tot în țară, la diverse festivaluri și evenimente culturale. Am cucerit multe scene, iar publicul avea mereu o lumină aparte în ochi când ne vedea evoluând, prezentându-le dansurile noastre cu specific românesc. Coregraful ne impulsiona înainte de fiecare spectacol; îmi amintesc că ne spunea să zâmbim, să transmitem bucurie dansând, dar și că frumusețea costumului nostru popular, extrem de spectaculos, mai ales cel din zona Năsăudului (cu clopul cu pana de păun, la feciori, sau cu pieptarul cu ciucuri) e o pată de culoare și fură privirile spectatorilor, mai ales ale celor din străinătate.
„Dansul popular mi-a marcat viața și s-a transformat în destin, iar toți pașii pe care i-am făcut (pe scenă sau în viață) aveau să mă poarte pe drumul meu, spre ceea ce sunt și am devenit eu astăzi!”
După atâția de dans și peste 200 de scene cucerite, ce a rămas în interiorul dvs. – o emoție, o lecție, o vibrație?
La început, pentru mine era dorința de a învăța, în cadrul repetițiilor, pașii de dans și suitele din cât mai multe zone ale țării și de a le executa cât mai bine pe scenă. Îmi aduc aminte că eram studentă la Cluj-Napoca și veneam acasă în timpul săptămânii, la Bistrița, cu trenul, doar pentru repetițiile de la dansuri sau pentru spectacole. Deci, era o lecție de dans, care apoi a devenit și o adevărată lecție de viață, căci în acești ani am crescut, m-am dezvoltat și m-am format mult și ca om, nu doar ca dansator. Apoi, era emoția fiecărui eveniment, a fiecărui dans jucat pe scenă. Dar era și bucuria momentului, căci ne simțeam cu toții foarte bine jucând; zâmbeam în timp ce dansam, iar în jurul fiecărui spectacol se crea o atmosferă aparte. Și, cu siguranță, mai era ceva ce nu conștientizam atunci. Acea vibrație! Căci, cu fiecare pas de dans făcut pe scenă și cu fiecare bătaie în podea, mă reconectam cu esența mea adevărată, cu ceea ce aveam să aflu câțiva ani mai târziu și care era să-mi fie, de fapt, drumul spre ceea ce am devenit și sunt astăzi; căci dansul popular mi-a marcat viața și s-a transformat în destin, iar toți pașii pe care i-am făcut (pe scenă sau în viață) aveau să mă poarte pe drumul meu, spre ceea ce sunt și am devenit eu astăzi!
Un mare dansator și coregraf român contemporan spunea: „Un artist nu se poate considera cu adevărat artist dacă nu moare câte puțin cu fiecare clipă petrecută pe scenă!” Așa a fost și la mine. Pe fiecare scenă, cu fiecare dans, lăsam acolo o părticică din mine, din sufletul meu, pe care o ofeream publicului sau chiar dansului, în sine, ca ofrandă pentru bucuria ce am trăit-o dansând!
„Așa că m-am întors în orașul natal și m-am angajat la Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud, ca referent etnolog în cadrul Serviciului Conservarea, Cercetarea, Protejarea și Promovarea Culturii Tradiționale. Acest lucru se întâmpla în august 2013 și iată-mă, astăzi, tot aici, muncind zi de zi, cu pasiune, dedicare și responsabilitate.”
Cum se transformă un hobby, o pasiune trăită cu intensitate, într-o vocație care devine profesie și destin?
După terminarea studiilor la Cluj-Napoca – a celor două facultăți și a masteratului (făcute în paralel, deci 8 ani de studiu în doar 5 ani de viață), m-am întors la Bistrița. Exista presiunea, din partea unor membri ai familiei, dar și a unor colegi, să rămân la Cluj-Napoca și să îmi găsesc acolo un loc de muncă. Însă pe mine mă atrăgea Bistrița, orașul natal, cu care eram încă în contact, chiar și după 5 ani de „înstrăinare” parțială; căci venisem des acasă, pentru repetiții, pentru spectacolele de dansuri populare sau pentru alte proiecte și evenimente culturale în care eram ancorată.
Așa că m-am întors în orașul natal și m-am angajat la Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud, ca referent etnolog în cadrul Serviciului Conservarea, Cercetarea, Protejarea și Promovarea Culturii Tradiționale. Acest lucru se întâmpla în august 2013 și iată-mă, astăzi, tot aici, muncind zi de zi, cu pasiune, dedicare și responsabilitate și crescând frumos în cadrul acestei instituții, având oportunitatea de a mă dezvolta, atât profesional, cât și personal. Astăzi sunt cercetător științific, etnolog și doctor în istorie, iar aportul meu contează în cadrul proiectelor instituției noastre ce vizează, mai ales, cercetarea în domeniul salvgardării patrimoniului cultural imaterial.
Astfel că și aici, la locul de muncă, am găsit un cadru în care să îmi transform hobby-ul – plăcerea de a dansa, dar mai ales dragostea pentru dansul popular și pentru cercetarea și înțelegerea acestui fenomen – într-o vocație, care mi-a devenit profesie și chiar destin.
Mi-am continuat pasiunea pentru dans într-un alt context, ajungând să cercetez dansurile tradiționale din satul Șieuț, județul Bistrița-Năsăud, și chiar să joc în cadrul Ansamblului Folcloric „Ciobănașul” din localitate, pe mai multe scene ale țării. Mi-a fost destul de ușor să învăț dansurile locale și să îmi adaptez tehnica, dobândite în cadrul ansamblurilor de la oraș, tocmai datorită faptului că suitele de jocuri de pe Valea Șieului care sunt jucate și expuse pe scenă de către ansamblurile bistrițene de dansuri populare sunt chiar jocurile culese din satul Șieuț!
Așa că eu nu am făcut altceva decât să curg spre rădăcini și să merg la izvor, ajungând la sursa originară a dansului, chiar „la mama lui, acasă”.
Prima mea incursiune culturală la Șieuț a avut loc la data de 10 octombrie 2013, atunci când, alături de câțiva dintre colegii mei, am efectuat o vizită de cercetare în acest sat. Apoi, în 27 octombrie, m-am reîntors aici, cu ocazia vizitei de cercetare și documentare întreprinsă de domnul prof. dr. Zamfir Dejeu de la Cluj-Napoca, care a venit la Șieuț pentru a filma jocul fecioresc „Băița” din localitate ca element de patrimoniu cultural imaterial pentru includerea în cadrul dosarului „Jocul Fecioresc din România”, ce urma să fie introdus pe Lista Reprezentativă UNESCO.
Totuși, pentru mine a mai existat un moment cheie care m-a legat de inima satului Șieuț și de jocurile specifice acestei localități. Acest moment transcendental a avut loc la data de 27 februarie 2014, atunci când, la Bistrița, la Hotel „Diana”, a avut loc un Colocviu Național de Folclor organizat de către instituția noastră. Fiind prezenți la eveniment mari profesori din sfera culturii, dar și alte personalități din domeniu, formația de dansatori de la Șieuț a fost invitată să joace câteva dintre jocurile lor tradiționale specifice satului. Printre acestea era și dansul „Sârba”.
Îmi aduc aminte că, în timpul acestui dans, stăteam în sala de restaurant a hotelului, lângă un stâlp, și mă uitam la dansatori cum joacă, cum strigă, cum trăiesc momentul. Iar, la un moment dat, la prima bătaie în forță din timpul jocului, făcută la un timp bine stabilit, după ritm și strigătură, … cerurile s-au deschis! O străfulgerare mi-a pătruns dintr-o dată toată ființa; simțeam cu atâta intensitate bucuria jocului, a dansatorilor, iar atunci parcă o voce, venită de undeva, mi-a spus: „Tu asta trebuie să faci! Acesta ți-e drumul! Aici e casa ta!”
A fost un moment aparte pentru mine, un simțământ unic, imposibil de descris în cuvinte, pe care îl păstrez și astăzi în suflet și care mă călăuzește în tot ceea ce fac! Atunci am simțit, pe deplin, că drumul pe care voi merge va fi legat de Șieuț!
„Și țăranul român are un cuvânt de spus pe scenă, nu doar profesioniștii; chiar dacă, odată ajunsă pe scenă, fiind scoasă din cadrul ritualului originar, tradiția este oricum deformată, fiind îndepărtată de la funcția sa primară.”
Din 2013, de când ați pășit în Centrul Județean pentru Cultură din Bistrița-Năsăud, primul dvs. loc de muncă, cum s-a schimbat felul în care priviți oamenii și comunitățile?
Am început cu entuziasmul debutantului, cu curiozitatea și energia unui novice. M-am implicat în toate proiectele și m-am „aruncat” cu curaj în tot ceea ce era nou, tocmai pentru a învăța cât mai multe lucruri. Eram dornică să aflu cât mai multe despre acest domeniu. Știam și simțeam că pot să reușesc orice îmi propun. Aveam toate atuurile necesare: o educație solidă, experiență în organizare și coordonare de evenimente (încă din timpul liceului), deci un background adecvat, dar și iubire față de oameni și de tradiții.
În scurt timp, am ajuns să implementez proiecte noi, originale, să cercetez lumea satului, să documentez tradiții și obiceiuri, să fac filme documentare, să prezint spectacole, dar și să inițiez și să organizez, de la A la Z, evenimente culturale. Sunt o fire orientată spre detalii, atentă și excelentă în organizare, astfel că am capacitatea de a gestiona evenimente mari, chiar și simultane. Desigur, acest fapt implică un consum foarte mare de energie, dar pentru mine constituie și un combustibil care mă ajută „să ard” mai departe pe tărâmul culturii.
Acum 6 ani, în toamna anului 2019, am conceput și organizat, sub egida instituției noastre, un superb spectacol de cântece și jocuri tradiționale românești, intitulat „Din Bătrâni”, care a avut un succes răsunător în rândul spectatorilor prezenți în sală. Nu o spun eu, a spus-o publicul bistrițean prezent la eveniment, prin mărturii onorante și copleșitoare! A fost altceva decât ceea ce li se oferise anterior! Pe scenă au urcat un taraf tradițional, un rapsod popular (Tezaur Uman Viu), dar și formații tradiționale de cântece și jocuri din mai multe județe (Bistrița-Năsăud, Cluj și Suceava), fiind închis prin evoluția lui Grigore Leșe. Evenimentul a fost organizat în contextul Anului Omagial al Satului Românesc, iar în deschiderea lui a avut loc și lansarea Revistei de Cultură și Tradiții „Spice”, al cărei redactor-șef sunt, un material cultural pe care l-am editat tot în anul 2019. Ulterior, pandemia de COVID și lipsa de fonduri nu au mai permis continuarea apariției acestei publicații culturale și nici organizarea altor ediții ale spectacolului mai sus-menționat, însă momentele trăite în acele zile au fost înălțătoare și pline de sens.
A fost modul meu de a vedea cultura tradițională urcată pe scenă, altfel decât suntem obișnuiți prin spectacole folclorice grandioase. Și țăranul român are un cuvânt de spus pe scenă, nu doar profesioniștii; chiar dacă, odată ajunsă pe scenă, fiind scoasă din cadrul ritualului originar, tradiția este oricum deformată, fiind îndepărtată de la funcția sa primară. Aici vorbim, desigur, despre cea de a doua existență (sau viață) a dansului tradițional.
O frumoasă realizare a fost și inițierea și organizarea, în perioada anilor 2017-2019, a evenimentului cultural Sărbătoarea Tradițională „De Praznic la Șieuț”, care, timp de 3 ediții, până la venirea pandemiei de COVID, a bucurat sufletele șieuțenilor chiar de hramul satului lor, pe care îl sărbătoresc anul pe 26 octombrie, de Sfântul Dumitru.
De-a lungul celor aproape 13 ani de când lucrez în cadrul acestei instituții culturale, am coordonat zeci de proiecte culturale de anvergură, am prezentat cu mult peste 100 de spectacole, am participat cu lucrări și comunicări științifice la peste 40 de conferințe naționale și internaționale, am făcut parte din juriile de specialitate a unor festivaluri-concurs, am scris zeci de studii și articole culturale și de specialitate, publicate în reviste de profil sau în publicații academice.
Prin intermediul tuturor acestor evenimente, am cunoscut mulți oameni frumoși, din comunități distincte și am putut să pătrund în universul rural, prin ochii și sufletul lor. Ajungând să-i cunosc atât de bine, „după vorbă, după port”, mi se întâmplă astăzi frecvent să văd prin oraș, prin Bistrița, oameni de prin sate, veniți „cu treburi la oraș” și să-i remarc, după stilul tradițional de îmbrăcăminte. Mă simt apropiată de oamenii de la țară, îmi sunt tare dragi, îi privesc cu multă iubire și căldură și se întâmplă de multe ori chiar să intru în vorbă cu ei. Unii sunt sfioși și stângaci când ajung în mediul urban, nu cunosc străzile și te întreabă pe unde să o ia ca să ajungă la o anumită destinație, însă atunci când îi vezi în mediul lor, în sat, știi că acolo ei sunt stăpâni pe munca și avuția lor. Și din acest punct de vedere, e interesant de observat psihologia umană, prin raportarea la mediu.
Inevitabil, munca în domeniul cultural m-a ajutat să cunosc mult mai bine oamenii satului și să-i înțeleg! Ori, singurul lucru de care are nevoie cu adevărat un om este acela de a fi înțeles!
Doctoratul dvs. despre „Evoluția jocului tradițional românesc și apariția spectacolului de folclor” pare mai mult decât o temă academică – pare o mărturisire. Cum ați trăit această cercetare în adâncul ființei?
A fost un parcurs lung, anevoios, pe alocuri greu, dar extrem de frumos, timp în care am învățat că nu destinația contează, ci drumul! Au fost 7 ani de muncă asiduă și de cercetare continuă. A fost și un test psihologic, căci tot acest proiect mi-a pus răbdarea la încercare. A durat ceva timp până aveam să finalizez cercetarea; rezultatele nu aveau cum să apară rapid într-o formă concretă, în planul fizic, iar așteptarea îndelungată duce la multe sacrificii, gânduri, frământări sau incertitudini. Deși, cu fiecare carte citită, cu fiecare interviu realizat, cu fiecare rând scris, cu fiecare pas făcut, mai puneam o cărămidă la formarea mea profesională și umană. Iar astăzi, pot să afirm cu tărie, că nu am cărămizi lipsă în evoluția mea. Toate sunt la locul lor, așezate cu grijă, lipite cu rost. Nu am nici o fisură în fundație, iar construcția se definește pas cu pas.
Tema pe care am abordat-o în cadrul tezei de doctorat a fost despre „Evoluția dansului tradițional românesc și apariția spectacolului de folclor în județul Bistrița-Năsăud, sec. XX-XXI. Studiu de caz: Ansamblul Folcloric «Ciobănașul» din Șieuț (1950 – prezent)”.
Mi-am răspuns la niște întrebări fundamentale făcând această cercetare și am formulat câteva concluzii pertinente, care m-au ajutat să înțeleg fenomenul. Susținerea publică a tezei de doctorat a avut loc acum doi ani, pe 20 septembrie 2023, la Cluj-Napoca, în prezența câtorva dintre membrii marcanți ai comunității de dansatori de la Șieuț, protagoniști în lucrare. Mi-au bucurat sufletul cu prezența lor. Le datorez mare parte din realizările mele culturale și științifice din ultimii 10 ani. Iar decizia comisiei a fost unanimă, teza primind calificativul „Foarte bine.”
Acest demers a însemnat și aproximativ 70 de incursiuni pe teren, la Șieuț, însumând peste 5000 de km parcurși, cu peste 40 de interviuri realizate și 1000 de pagini transcrise, dar și 500 de cărți, reviste sau articole consultate. Însă, cea mai importantă rămâne experiența umană și oameni întâlniți în drumul meu: profesori, colegi, țărani, dansatori, turnee și amintiri.
Totuși, mai presus de aceste date cantitative și de evoluția cercetării, această teză de doctorat a însemnat, pentru mine, o adevărată mărturie despre lumea unui sat tradițional, în cazul de față satul Șieuț din județul Bistrița-Năsăud. O teză care a ajuns, fără să vrea, a fi exhaustivă și să devină o adevărată monografie culturală a Șieuțului. Îmi propun, cât de curând, și publicarea lucrării, însă cercetarea a avut nevoie de puțină odihnă după susținere căci, întocmai ca „aluatul la dospit”, materialul crește și devine mai valoros în timp, iar lucrurile se așază toate în matca lor firească. În cadrul unui astfel de demers, care devine copleșitor, este necesar puțin timp de reflecție pentru a-ți așeza gândurile, însă lucrarea de doctorat a fost și va rămâne, pentru mine, o adevărată lecție de viață, dar și un parcurs necesar, care m-a format.
A fost o temă academică unică, cu o abordare curajoasă. Aduc și aici mulțumiri domnului prof. univ. dr. Constantin Bărbulescu, coordonatorul tezei mele de doctorat, pentru răbdarea avută, sfaturile date și înțelegerea față de mine și față de acest fenomen, cu elemente inedite în abordare chiar și pentru domnia sa.
În întâlnirile cu oamenii din sate, ce v-a impresionat mai mult: tradițiile lor sau lumina din ochi atunci când vorbesc despre ele? Cum ați descrie ruralul bistrițean?
Ruralul bistrițean este încă, și astăzi, unul plin de farmec. Da, și plin de greutăți, ar spune unii; însă toate fac parte din viața noastră. La sate, oamenii au, inevitabil, o lumină aparte în ochi atunci când îți vorbesc despre tradițiile lor. E firesc, căci se identifică pe deplin cu acestea. Ei sunt trăitori în ea, precum e peștele în apă.
Ceea ce am încercat să fac, prin toate inițiativele culturale, a fost aceea de a-i face pe oamenii satelor mai conștienți de importanța, valoarea și frumusețea tradițiilor lor! Iar când reușești acest lucru, tu, ca cercetător, ești împlinit! Ți-ai atins scopul! E extrem de important ca oamenii de la țară să își cunoască, respecte și valorizeze în continuare tradițiile și obiceiurile specifice, căci asta îi ajută să dăinuie și să meargă mai departe! Dar, pentru un astfel de deznodământ fericit, avem nevoie de multă educație pentru generațiile tinere!
Fiecare întâlnire cu oamenii satului este unică și îmi atinge corzi sensibile nebănuite, pe care poate nici nu știam că le am. Am să vă relatez aici o întâmplare relativ recentă, din septembrie 2025. În ultimii doi ani am inițiat un proiect de cercetare științifică despre meșterii fierari din județul Bistrița-Năsăud. Fiind permanent conectată la acest subiect, într-o sâmbătă după-amiaza ajung în localitatea Feldru, de pe Valea Someșului; un sat mare și bogat, cu oameni harnici și muncitori care, la acea oră, își aduceau acasă, cu ștraiful cu cai, sacii de cartofi proaspăt scoși de pe câmp, întocmai ca întâmplarea din copilăria mea, relatată anterior.
Fiind pasionată de cai și de fierărit, întâlnesc un gospodar care mergea pe drum cu calul său și îl întreb detalii legate de potcovirea animalului său de tracțiune. Extrem de deschis, îmi descrie tehnicile de potcovire, fierarul la care potcovește de obicei, dar și detalii despre hamuri, despre modul în care lucrează cu calul său sau despre rasele de cai. Am remarcat cu câtă dragoste pentru muncă și pentru animalul său îmi vorbea tânărul proprietar, căci nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, dar și cu câtă naturalețe se comporta; se vedea că este un „om simplu al satului”. Astfel, în acea scurtă discuție, am aflat și răspunsuri la întrebări pe care nu mi le pusesem anterior.
Deci, așa aș descrie ruralul bistrițean: plin de hărnicie, cu oameni spontani, naturali, deschiși și inteligenți, darnici și joviali. Desigur, unii ar putea să spună că sunt și altfel de oameni în satele noastre, lipsiți de aceste virtuți, însă pretutindeni în lume acolo unde este lumină, apare și umbra! Iar eu aleg să văd lumina, binele și frumosul! Pe celelalte le accept, dar nu le promovez, căci nu îmi folosesc!
Țin să precizez că eram în timpul liber, nicidecum într-o cercetare de teren propriu-zisă, din timpul săptămânii. Însă cultura tradițională nu se cercetează după normă, 8 ore pe zi, ci mai ales duminicile și în sărbători, după-mesele și noaptea sau la orele când se săvârșesc ritualurile specifice. Iar cine înțelege acest lucru va avea enorm de mult de câștigat! Căci munca în acest domeniu o faci non-stop și trebuie să fii mereu conștient de ceea ce se întâmplă în jurul tău și, de asemenea, conectat la realitățile momentului. Însă, în acest domeniu, munca mi-a devenit pasiune, astfel că nu am impresia că lucrez sau că port o povară, ci fac totul cu bucurie.
„Însă cultura tradițională nu se cercetează după normă, 8 ore pe zi, ci mai ales duminicile și în sărbători, după-mesele și noaptea sau la orele când se săvârșesc ritualurile specifice. Iar cine înțelege acest lucru va avea enorm de mult de câștigat! Căci munca în acest domeniu o faci non-stop și trebuie să fii mereu conștient de ceea ce se întâmplă în jurul tău și, de asemenea, conectat la realitățile momentului.”
Ați surprins în filme documentare chipuri, lacrimi, zâmbete, ritualuri. Care este imaginea care nu v-a părăsit niciodată?
Am ajuns să realizez filme documentare în urma muncii de teren efectuate în cadrul serviciului. În anul 2014, în luna mai, am însoțit formația de dansuri a Ansamblului Folcloric „Ciobănașul” din Șieuț la Tulcea, la Festivalul Internațional al Păstoritului. Timp de o săptămână am fost alături de niște oameni extraordinari, în cadrul unui turneu superb! Când am ajuns acasă, șieuțenii mi-au spus: „Smaranda, trebuie să vii la Șieuț! Avem atâtea obiceiuri și tradiții care încă se mai țin.” Tot în acea perioadă, o colegă de serviciu de-a tatălui meu, din Șieuț, mi-a spus despre obiceiul „Cununilor de Rusalii” de la ei din sat, care avea loc în fiecare an, cu ocazia acestei mari sărbători. Fiind luna iunie, am pornit la drum, pe teren, alături de un coleg de la Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud. Am cercetat și documentat tradiția, iar după 3 zile de filmări, făcute chiar de Rusalii, la Șieuț, în iunie 2014, aveam materialele documentare și înregistrările făcute. Filmul a avut avanpremiera anul următor, în 2015, chiar de Rusalii, iar apoi a câștigat și premii importante la câteva festivaluri naționale de film etnografic.
Apoi, în 2017 am filmat un obicei mai complex, „Obiceiul plugarului la Șieuț. Ieșitul plugului întâi”, în cadrul căruia am reconstituit de fapt întreg obiceiul, care nu mai era activ în sat. A fost, zicem noi, cel mai frumos și de succes film al nostru, cu ecouri deosebite în rândul publicului spectator! Se poate urmări și pe YouTube, doar căutând denumirea lui.
Ca urmare a acestor realizări, am reușit să organizez la Bistrița și o ediție a Festivalului-Concurs Internațional de Fotografie și Film Etnografic „Ethos Film Fest”, în anul 2019, împreună cu colegul meu, Cristian Vrăzmaș, cel cu care am lucrat și la realizarea filmelor documentare.
În anul 2020 a urmat filmarea colindătorilor de la Șieuț și obiceiul „Berii”, într-o iarnă superbă, cu multă zăpadă, care ne-a oferit niște cadre foarte reușite, căci colindatul de ceată bărbătească, interpretat de șieuțeni, este și acesta un element de patrimoniu cultural imaterial înscris în UNESCO, la fel ca și jocul fecioresc din Șieuț.
Apoi, anul 2025 a adus în prim-plan filmările făcute în fierăria meșterului Dumitru Trif din Șieuț, cel care a și devenit în acest an „Tezaur Uman Viu”.
După atât de multe incursiuni culturale făcute la Șieuț și zeci de ore de filmare, plus sute de ore de montaj, editare și mii de clipe pentru organizarea avanpremierelor filmelor documentare, sunt mai multe momente memorabile care mi-au rămas întipărite în minte. La primul film, în iunie 2014, țin minte că eram pe un câmp la Șieuț, în lanul de grâu; filmam fetele care culegeau spicele și împleteau cele mai frumoase cununi, pentru ritualul de a doua zi și am avut parte de un asfințit superb. Apoi, în martie 2017, când am filmat obiceiul plugarului, nu pot să uit acea dimineață de sâmbătă când m-am trezit înainte de ora 6 pentru a ajunge tot la Șieuț, în locul denumit în „Cofană”, acolo unde trebuia să filmăm prima brazdă a plugarului. Iar ghioceii înfloriți pe care i-a filmat colegul meu în pădurile din apropiere sunt și au rămas o imagine simbol a acestor filmări.
Pe de altă parte, nu putem uita frigul de -14ºC la care am filmat documentarul „Colindătorii și organizarea «Berii» la Șieuț”. A fost un frig crâncen, dar am avut norocul că ne-am încălzit cu crampălul (țuică fiartă, cu zahăr și secărea) folosit ca recuzită în filmare.
Jocul satului Șieuț, cu strigăturile specifice, trăirea dansatorilor și naturalețea acestora, costumele lor, dar și cojoacele colindătorilor, care oferă o imagine fantastică, toate sunt clipe de bucurie, conturând imagini care nu m-au părăsit niciodată. Apoi, sunt oamenii care au făcut parte din aceste filme, replicile lor spontane și remarcile naturale, adesea neașteptate; căci șieuțenii nu au fost actori propriu-ziși în filmele noastre, ci oameni simpli, care și-au trăit natural tradiția și au acceptat ca noi să îi filmăm.
Interviurile realizate cu meșterul fierar Dumitru Trif din Șieuț și cu oamenii satului fac parte din galeria frumoasă de amintiri. Mai sunt și câteva momentele inedite petrecute în această primăvară, tot la fierărie, momente imortalizate pe peliculă, pe care nu le voi uita niciodată: ultimul zâmbet filmat de noi al unui om drag mie sau ultima frază pe care mi-a spus-o atunci; căci nu știi niciodată când ceva ce se întâmplă are să fie pentru ultima dată!
„Atunci când ești puternic, îți permiți să fii pe deplin vulnerabil, iar acest lucru poate să fie unul foarte frumos!”
Ce v-a învățat comunitatea din Șieuț despre frumusețea vulnerabilității și puterea memoriei colective?
Îmi pare bine că ai readus în discuția noastră această sintagmă și că ai pus accentul pe ea; eu mi-am însușit-o recent, ca regulă de viață: căci atunci când ești puternic, îți permiți să fii pe deplin vulnerabil, iar acest lucru poate să fie unul foarte frumos!
Oamenii din Șieuț m-au învățat cum este să trăiești viața din plin, cu toate frumusețile, bucuriile și durerile ei. Ei se manifestă mult mai simplu, nu-și pun atâtea probleme ca noi, orășenii. Eu eram mai rezervată în anumite manifestări și în a arăta aceste lucruri; dar am învățat că trebuie să trăiești natural, fără măști. În timpul jocului de la Șieuț am văzut oameni transfigurați de bucurie; le zâmbea și inima când dansau. Acolo e scânteia și atunci apare magia, când îți râde și sufletul de bucuria vieții și a momentului!
Desigur, acest lucru se poate face doar atunci când ai un mediu în care ești acceptat și în care te simți în siguranță. Iar oamenii din Șieuț m-au adoptat și m-au făcut să fiu una de-a lor. Astfel că m-am putut comporta natural. Ei mă iubesc și mă respectă, iar când ajung la Șieuț mi-aș dori să pot să uit, în mai multe momente, că sunt cercetător și mi-aș dori ca, alături de ei, să pot să fiu doar eu, un simplu om, tocmai pentru a putea gusta din plin din nectarul vieții. Căci, atunci când ești pe deplin natural și autentic, nu ești vulnerabil, ci ești puternic!
Atunci când ascultați o doină sau priviți un joc popular, ce simțiți mai întâi: bucuria cercetătorului sau emoția omului simplu?
Depinde foarte mult de starea în care mă aflu și de calitatea pe care trebuie să o am în acel moment – dacă sunt într-o cercetare de teren, într-o delegație de la serviciu, în cadrul unui proiect sau dacă sunt, pur și simplu, participant. Însă, pentru noi, cercetătorii etnologi, meseria devine o vocație și ne este pătrunsă atât de mult în sânge, încât chiar și atunci când suntem, aparent, doar simpli participanți la un eveniment, în timpul liber, tot tindem să vedem cu ochiul specialistului fenomenul și să îl analizăm.
Însă, pe de altă parte, transferul se poate face și în sens invers, astfel că chiar și atunci când ai o datorie de serviciu, te poți lăsa absorbit sau copleșit de frumusețea izvorâtă de emoția omului simplu, care interpretează un fapt sau un fragment de cultură tradițională, astfel că te trezești involuntar cu un nod de emoție în gât, cu ochii umezi și cu o lacrimă care scapă pe obraz. Atâta profunzime stă în sufletul țăranului român și în manifestările sale culturale și spirituale, că te inundă de emoție, pur și simplu. Desigur, poți să faci acest lucru și să trăiești o astfel de experiență doar dacă ești conectat la lumea și la energia lui, dacă îl iubești, îl accepți așa cum este și îl înțelegi!
Astfel, bucuria cercetătorului de a descoperi un lucru sau un fapt inedit de cultură tradițională este, pur și simplu, în cazul meu, extatică; te copleșește, dar îți dă și energie să găsești noi resurse pentru a duce cercetarea la capăt (deși, în ziua de astăzi, în cultură, există mai mult resurse umane, decât financiare, iar acestea trebuie gestionate cu multă atenție).
„Căci tradiția nu înseamnă venerarea cenușii, ci transmiterea focului! Iar asta suntem și noi datori să facem pentru generațiile tinere!”
Cum se țese, în sufletul dvs., legătura dintre știință și emoție, dintre analiza rece și vibrația caldă a tradiției?
Precum am încercat să mă exprim și mai sus, în răspunsul precedent, există o simbioză între cele două paliere; cele două stări se întrepătrund adeseori, în cazul meu, și nu cred că aș putea face una fără cealaltă. Dacă e să vorbim de suflet, acolo e doar iubire și umanitate, iar vibrația caldă a tradiției își face culcuș în acel loc. Pe de altă parte, știința ne impune anumite rigori și e necesar să fim obiectivi și să analizăm la rece, de la o anumită „distanță”, fenomenul folcloric sau cultural cercetat.
Mai mult decât atât, consider că e mai benefic să privim uneori lucrurile complet detașat, în modul observațional; și asta nu înseamnă neapărat la „rece”, ci ne facilitează găsirea resurselor tocmai pentru a reuși să aducem, până la urmă, tradiția în inimă , să o simțim și să o înțelegem!
Căci, limpede nu reușim să vedem decât cu inima!
Iar atunci când e vorba de tradiție, e vorba de oameni și de sufletul lor, pe care, cu multă emoție, ți-l aștern în palmă, fără a avea nici o pretenție de la tine. Iar noi, cercetătorii din acest domeniu, avem datoria, dar și imensa responsabilitate, să nu-i dezamăgim și să nu-i rănim!
„Cred că sensul vieții noastre, în afară de a trăi fiecare clipă prezentă cu bucurie, este acela de a afla cine suntem cu adevărat, care este identitatea noastră.”
Cât de mult din propria dvs. identitate ați regăsit, de fapt, în obiceiurile și oamenii pe care îi documentați?
O întrebare genială! Așa și este! De fapt, în obiceiurile pe care le-am cercetat și documentat și în oamenii satelor pe care i-am întâlnit, m-am regăsit, de fapt, pe mine. Acest lucru s-a întâmplat mereu, însă l-am conștientizat relativ recent, odată cu dezvoltarea mea și evoluția pe plan personal și spiritual. Cred profund într-o sursă de la care „plecăm” cu toții, astfel că fiecare avem multe lucruri în comun cu ceilalți.
Cred că sensul vieții noastre, în afară de a trăi fiecare clipă prezentă cu bucurie, este acela de a afla cine suntem cu adevărat, care este identitatea noastră. Iar în toată activitatea mea, care mi-a fost dată să o fac până în prezent, am întâlnit doar oameni care îmi erau meniți să-mi apară în cale și am luat parte la evenimente care mi-au fost lecții importante. Căci nimic nu este întâmplător în viață! Nu există nici măcar coincidențe, ci totul îți este sortit! Iar atunci când ți-e bine și ești bucuros, bucură-te! Și atunci când îți este greu, întreabă-te: „Oare eu ce trebuie să învăț din asta?”
Cultura tradițională este adesea privită ca „trecut”. Cum îi putem reda prezentul și viitorul pentru generațiile tinere?
Cultura tradițională este vie, ea există, se întâmplă și astăzi în satele noastre, și nu numai. Doar că ea este într-o continuă dinamică și apare sub multe alte forme, fiind într-o profundă transformare, iar noi trebuie doar să fim pregătiți să o vedem.
Există mulți tineri (ca și noi doi, Florin) care simt focul viu al tradiției și știu că sunt chemați să ardă pe altarul ei. Din fericire, acești tineri sunt oameni demni, cu studii de specialitate în domeniu, cu idei mărețe și cu multă energie, iar realizările lor sunt magistrale. Doar că ei sunt cu bun simț și nu sparg tiparele; nu ajung în prim-plan la știri, căci, se știe, sloganul media este: „Good news, no news!”, adică „O știre bună nu-i, de fapt, o știre!”. În ziua de azi, dacă ceva nu e senzațional, nu contează! Însă noi contăm! Chiar dacă mai puțini, avem locul și rolul nostru în societate și, cu răbdare și perseverență, putem face schimbări majore în acest domeniu.
Tehnologia poate fi folosită și pentru sprijinirea și valorificarea tradiției; platformele de media și de socializare pot promova, într-un mod interactiv și atractiv pentru tineri, și cultura tradițională. Iar peste ani, cu cât vor fi mai dezrădăcinați, tinerilor li se vor părea tot mai exotice faptele de cultură tradițională documentate de noi astăzi. Eu mă bucur că am prins ciurda satului și lucrul la câmp și că le pot considera niște aspecte firești ale vieții.
Astfel, tot cu ajutorul internetului, noi promovăm filmele documentare realizate, care pot fi urmărite, oriunde pe glob, pe YouTube, doar tastând numele filmului. Și exemplele pot continua! Totul constă în educarea generației tinere cu privire la istoria și rădăcinile lor, aducându-le într-un mod cât mai familiar aspectele care țin de cultura tradițională. Am fi surprinși să aflăm că unii dintre ei chiar se regăsesc în astfel de manifestări cu substrat rural și vedem cum din ce în ce mai mulți oameni preferă tihna satului, unde traiul e cu rost, în pofida aglomerărilor urbane.
Căci tradiția nu înseamnă venerarea cenușii, ci transmiterea focului! Iar asta suntem și noi datori să facem pentru generațiile tinere!
„Peste ani, cu cât vor fi mai dezrădăcinați, tinerilor li se vor părea tot mai exotice faptele de cultură tradițională documentate de noi astăzi.”
Care este cea mai grea întrebare pe care v-ați pus-o vreodată în cercetarea dvs. și pentru care încă nu aveți un răspuns?
Unele dintre primele astfel de întrebări au fost: „De ce oamenii satelor nu știu să ne spună și să ne explice semnificațiile obiceiurilor lor?” Am observat asta în timpul filmărilor documentare, pentru că ei, fiind trăitori în tradiție, nu-și pun această întrebare. Ei trăiesc tradiția, pur și simplu, ca un fapt intrinsec. Răspunsul unanim era: „Pentru că așa e la noi în sat! Așa se face! Așa e bine!” sau „Așa am prins din bătrâni!” Se întrevede aici atât respectul pentru înaintași și dorința de a păstra neștirbite niște cutume, dar și o oarecare frică de a încălca moștenirea culturală și normele ei, statuate chiar de secole în anumite comunități.
Se poate observa aici perspectiva emică, a insider-ului, adică a celui care face parte din grupul social studiat, fiind și subiectul cercetării, dar și diferența esențială față de perspectiva etică, care aparține outsider-ului, și anume cercetătorului, acesta fiind cel care observă din afară fenomenul folcloric și caută să-i găsească un sens, o semnificație, încercând să-l decodifice.
Așa am încercat și eu să decodific și să-mi „traduc” lumea satului, însă unele întrebări au rămas „suspendate”, fără a-și mai găsi un răspuns clar. Atunci am învățat că poate trebuie să mai las timpul să curgă până când voi afla răspunsul potrivit.
Iar mai apoi, viața ne învață inevitabil ce e moartea. Iar marele mister al existenței umane este unul în fața căruia cu toții ne poziționăm în off-side. Taina vieții și a morții poate fi văzută cu adevărat doar de cei care au pășit dincolo și nouă nu ne este permis să o înțelegem sau să o descifrăm.
Există o poveste din teren care v-a răscolit atât de tare încât v-a schimbat felul de a privi lumea?
Da. Și nu este vorba despre o poveste, ci despre o întâmplare. Anul acesta, pe 1 Mai 2025, cel mai bun prieten al meu, învățătorul Ignat Pantea Jr. de la Șieuț (cunoscut ca și Nătuț Pantea), a murit într-un cumplit accident, în pădure.
Până la înmormântare, au urmat cinci zile de chin și durere; tot satul fremăta, dar în liniște. Șocul a fost atât de mare, încât părea că toată lumea a amuțit. În acele momente, întreaga comunitate din Șieuț a fost destabilizată. Simțeam că se prăbușea și că am datoria să o țin în mână, pentru a nu se dezintegra. Când un membru marcant al unei comunități rurale pleacă pe neașteptate, mai ales atunci când este în floarea vieții, întreaga comunitate se destabilizează și are nevoie de o serie de mecanisme interne pentru a se regrupa. Acesta e și rostul ritualurilor specifice care se fac în acele momente de trecere, care la sate încă se mai practică.
Am simțit emoțiile acelor zile la un nivel intens, dar am reușit să-mi păstrez totuși firea. Am primit zeci de telefoane în acea perioadă. Simțeam că toată lumea aștepta ceva de la mine, să fac ceva, să spun ceva. Tot ce am putut face a fost să fiu alături de șieuțeni, prin prezența mea.
În acele zile, peste 1000 de oameni au trecut să-și ia rămas bun de la Nătuț. Am participat la cele mai profunde și răscolitoare momente din viața mea. Bătălia s-a dat atât pe planul sufletesc, cât și pe cel mental, căci trebuia să păstrez un echilibru între sfera emoțională și observatorul participant. Nu, nu eram nicidecum în pielea cercetătorului, ci în cea a omului care a crescut și s-a format în Șieuț, avându-l mereu ca sprijin și om de bază pe domnul învățător Nătuț Pantea! Norocul meu a fost că urmasem în ultimii ani și niște cursuri de psihologie și am avut capacitatea mentală de a-mi controla gândurile și emoțiile! E salvator să poți face acest lucru, să fii lucid chiar și în cele mai cumplite și neașteptate momente, chiar dacă riști să nu mai simți cu adevărat emoția firească a clipelor. Știu, și durerea are rostul ei în drumul vieții noastre, dar oare cine își dorește să simtă asemenea clipe!?
Acestui om îi datorez mare parte din ceea ce eu am realizat în planul cultural în ultimii 10 ani. Iar acum, tot datorită lui, sunt mai puternică ca niciodată și mai hotărâtă să fac tot ceea ce îmi stă în putință pentru a promova satul românesc, a scoate la lumină tradițiile, atât cât ele mai există. Pentru că învățătorul Nătuț Pantea de la Șieuț, alături de toți cei din generația lui, face parte din ultima generație care a mai prins jocul satului, organizat firesc, în mediul lui natural, cu toate elementele care însoțesc astfel de manifestări culturale. Iar de acești oameni trebuie să avem mare grijă. Când se duc, iau cu ei o parte din sufletul satului și îl mută acolo sus, pe deal, în cimitir sau chiar mai sus, în planul ceresc.
Schimbările produse sunt la nivel personal, ce au loc profund, în adâncul ființei. Multe dintre ele nu pot fi explicate în cuvinte. În urma acestora, fără să vreau, mi-am găsit răspunsurile la toate întrebările pe care începusem să mi le pun în ultimii ani. Am aflat cine sunt cu adevărat!
Când privești lumea cu iubire și cu lumină, începi să trăiești fără frică, iar atunci totul se schimbă. Căci, după acel moment, pentru mine, nimic altceva care să îmi zdruncine lumea nu se mai poate întâmpla! Lumea mea a fost atunci zguduită din temelii și s-a așezat într-o nouă formă. Am trecut deja în după-amiaza vieții și știu cu adevărat cine sunt, ce trebuie să fac și ce-mi doresc! Iar acest lucru e eliberator și liniștitor și, în ciuda celor întâmplate, îți dă bucuria nemărginită de a trăi momentul prezent, clipă cu clipă, fără frică! Asta am învățat eu de la cel mai bun prieten al meu, chiar și după ce s-a mutat într-un alt plan, într-o altă dimensiune!
Să nu credeți că n-am plâns când am scris aceste rânduri, dar e mai ușor să fii vulnerabil – iar în același timp, puternic, atunci când ai un înger în cer! Iar prima lacrimă vine mereu din ochiul stâng, pentru că e mai aproape de inimă!
Cum arată pentru dvs. cuvântul „acasă”: este un sat, o tradiție, o familie, o comunitate?
Pentru mine, „acasă” înseamnă Șieuț! E vorba despre acel sat, acea comunitate care m-a adoptat; e vorba despre șieuțeni și de momentele trăite alături de aceștia. Pentru mine, „acasă” e jocul satului, e „Sârba”, „De-a lungu” și „Învârtita”; toate tradițiile și obiceiurile, muzica (ceterașii) și jocul satului, oamenii și poveștile lor! A celor care sunt și a celor care-au fost! Ei au construit Șieuțul și simt că e și datoria mea să duc moștenirea tradiției lor mai departe.
Există multe momente memorabile care îmi vin acum în minte și pe care le-am trăit alături de ei. În perioada 2013-2025, le-am fost alături în peste 100 de spectacole și evenimente culturale. În mai 2014, după ce m-am întors acasă de la Festivalul Internațional al Păstoritului de la Tulcea, acolo unde i-am însoțit, îmi aduc aminte că atunci când am ajuns acasă, am plâns, fiind copleșită de frumusețea și intensitatea experienței avute. Iar eu nu prea obișnuiam să plâng! Înseamnă că s-a petrecut ceva în ființa mea atunci. Îmi mai aduc aminte de turneul de la Plovdiv, din Bulgaria (august 2016), de deplasările de la Alba Iulia, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, de concertul de colinde de la București, care a avut loc la Muzeul Național al Literaturii Române (în decembrie 2018) sau de participarea la Festivalul Internațional „Peștișorul de Aur” de la Tulcea, în august 2017, atunci când cu un grup de 50 de dansatori, copii și tineri, am cucerit trofeul festivalului. Am contribuit și eu la formarea unor generații de tineri dansatori și de oameni în Șieuț, iar filmele documentare stau și ele mărturie a trecerii mele prin sat.
Iar, mai recent, țin să menționez momentele de la susținerea tezei de doctorat, de la Cluj-Napoca sau participarea la Festivalul „Trandafir de la Moldova” de la Iași (octombrie 2023), clipe frumoase, pline de bucurie și intensitate, pe care le-am trăit alături de cei de „acasă”.
Tocmai de aceea, cea mai onorantă distincție pe care am primit-o este chiar Titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Șieuț, care mi-a fost conferit anul trecut, pe data de 19 mai 2024. Momente înălțătoare au avut loc atunci, chiar în sfânta biserică! O imensă bucurie, dar și o imensă responsabilitate de a promova în continuare cultura comunei Șieuț, din toate cele patru sate componente.
E posibil ca țăranii din Șieuț să îmi aducă aminte de oamenii satului meu din copilărie, de la Unirea, un sat care „s-a stins” în ultimii 20 de ani, fiind înghițit de modernitate. Dar la Șieuț mi-am regăsit ființa, prin dans, întorcându-mă „acasă”.
Se știe că unele dansuri tribale abundă în bătăi, având chiar semnificația unei profunde conectări cu pământul, cu materia din care suntem făcuți; iar acest lucru mie îmi spune multe despre esența ființei noastre!
„Cea mai onorantă distincție pe care am primit-o este chiar Titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Șieuț, care mi-a fost conferit anul trecut, pe data de 19 mai 2024.”
Dacă ar fi să alegeți o singură melodie, un singur joc, care să vorbească lumii întregi despre România profundă, care ar fi acela?
Pentru mine, România profundă se regăsește în melodia jocului „Sârba” de la Șieuț și în pașii dansului, cu toate bătăile sale, dar mai ales cu acea bătaie care m-a legat pe mine, printr-o străfulgerare tainică, într-o zi de 27 februarie 2014, de inima satului românesc și de Șieuț. Iar strigăturile jocului sunt o adevărată splendoare! Desigur, când spun „Sârba”, spun și ceterașul satului și dansatorii șieuțeni.
Strigături SÂRBĂ
Hai la Sârbă, măi băieți,
Care vreți, care puteți,
Care nu, mai rămâneți!
Asta-i Sârba Sârbilor,
Bucuria fetelor,
Dragostea nevestelor.
Sârba-i mare, fete n-are
C-o murit de gălbinare;
Numa’ una o mai rămas
Și-aia-i galbenă sub nas.
Asta-i Sârba românească,
Cine-o joacă, să trăiască!
Asta-i Sârba de la fete,
Dragostea de la neveste.
Di la unu’ pân la unu
Nu te pune cu niebunu;
Că niebunu când se pune
Joacă până face spume
Și fuge cu tine-n lume
Și cu el nu te poți pune.
Di la unu pân’ la două
Lelia mea-i cu rochie nouă,
Nice ninge, nice plouă,
Numa’ batere de rouă.
De la două pân’ la tri
Lelea ei cu rocia ii,
Nici a ninge, nici a și,
Nevăstuța-i cu copii.
De la tri și pân’ la patru
Mi-o mâncat lupcii mânzatu
Las’ să-l mânce, dă-l la dracu,
Că la toamnă-om face altu.
De la patru pân’ la cinci
Vai de mine, ce-i pe-aici?
Fete mari cu copii mici!
Unu-n brață, unu-n mață,
Unu de poale s-agață;
Unu zîce dă mălai
Altu dă cuțît să tai;
Unu zîce du-mă afară,
Altu zîce du-mă iară.
De la cinci și pân’ la șase
Săruta-o-aș preutese;
Săruta-o-aș, da’ mă tem
Că mă face popa gem.
Nu te teme, băiețele,
Că popa nu face rele
Că popa face copii
Tătă noaptea câte tri;
Preuteasa face fete
Tătă noaptea câte șepte.
De la șăse pân’ la șepte
Mă suii în sus pe trepte
Mă-ntâlnii cu două fete.
Amândouă, rocie nouă,
Săruta-le-aș pe-amândouă.
De la șapte pân’ la opt
Pătrupopu-i pătrupop
Și el țîne câte opt;
D-apoi io, copil sărac,
Cu una ce să mă fac?
De la opt și pân’ la nouă
Ciocârlia-i sus pe ouă,
Sus, copile, sus!
Frunză verde, bate-o bruma,
La pământ să batem una,
După ei, copile, acuma,
Una, Sârbă, măi!
Poi, două, două,
Numai două!
Poi, tri, măi, tri,
Numai tri!
Și-ncă odată iarăși tri,
Și-un gerunce care știi
Să-i sară ocii mândrii,
Să n-aibă cu ce ocii.
Poi, după mine, măi, copii,
Frunză verde de măr mare
Zî muzica-n Sârba tare
Dați-i drumul fiecare,
Sus, copile, sus!
Stați, o dată, măi ficiori!
La frizură o dată, măi,
La cioarici o dată, măi
Și în palme alte trei,
Una, două, trei!
După mine, băieței!
Frunză verde de bujor,
Să luăm Sârba pe-un pcior
C-așa mere mai ușor.
Cum ați dori să vă amintească oamenii: ca cercetător, ca dansator, ca păstrător de tradiții sau pur și simplu ca un „om al luminii”?
Cu siguranță, ca un „om al luminii”, un om care i-a iubit enorm și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a pune în valoare oamenii satului, tradițiile lor, jocurile și muzica specifice, hainele tradiționale, poveștile lor simple și felul lor firesc de-a fi.
Deși sunt tânără, am realizat multe până la această vârstă. Viața ne oferă mereu surprize, iar eu sunt deschisă să primesc și să accept toate provocările care mă vor întâmpina și de acum înainte, având toate resursele necesare pentru a le răspunde adecvat.
Indiferent pe unde mă vor purta pașii prin această lume, atunci când voi ajunge o cruce în cimitir, vreau să mă întorc „acasă”, alături de „ai mei”, de cei pe care i-am iubit și i-am slujit! Las asta aici ca testament!
Ce ați învățat de la oamenii pe care i-ați întâlnit, ce v-au oferit ei dincolo de interviuri și cercetări?
„Am învățat multe din cărți, însă am învățat totul de la oameni!”; așa îi plăcea lui Ilie Frandăș să spună, omul de cultură reghinean care m-a descoperit și m-a promovat în cadrul emisiunilor sale realizate la Ardeal TV în ultimii ani; a fost un om care a crezut foarte mult în mine și căruia îi păstrez o stimă deosebită și o amintire vie, chiar și dincolo, în eternitate.
De la oamenii satelor am învățat ce este bucuria dansului, dar și ce este munca pământului și truda pentru o pâine. Am învățat ce este veselia, dar și tristețea; am observat respectul lor față de momentele importante din viață.
Ca să ajungi să cunoști cu adevărat țăranii, trebuie să mănânci cu ei, să bei cu ei, să joci cu ei, să suferi cu ei și să lucrezi cu ei. Așa spunea Grigore Leșe! La Șieuț, în ultimii 12 ani, am petrecut mult timp cu oamenii acestui sat și am avut ocazia să petrec cu ei toate aceste lucruri, ajungând să-i cunosc!
Și nu numai pe ei. Povestesc mai mult despre Șieuț pentru că acolo mi s-a agățat sufletul. Dar inima îmi vibrează și atunci când merg și pătrund în inima altor sate din județul nostru sau de oriunde din țară. Simt că spațiul rural românesc are ceva special, cu multe lucruri de descoperit și de oferit. Liniștea și tihna pe care le întâlnești aici nu se compară cu nimic în lume.
„Indiferent pe unde mă vor purta pașii prin această lume, atunci când voi ajunge o cruce în cimitir, vreau să mă întorc „acasă”, alături de „ai mei”, de cei pe care i-am iubit și i-am slujit! Las asta aici ca testament!”
