După 17 ani petrecuți la catedră, predând limba engleză copiilor și adulților deopotrivă, a ales să își multiplice impactul trecând din sala de clasă într-un rol de leadership educațional. Astăzi, în cadrul programului Teach for Romania, Lucian Grigorescu coordonează și mentorează profesori care predau în comunități vulnerabile, sprijinindu-i să devină lideri ai schimbării în școlile lor.

În paralel, prin Asociația Împreună pentru Miroslava, contribuie direct la susținerea copiilor aflați în risc educațional. În acest interviu, vorbim despre tranziția de la profesor la manager de profesori, despre singurătatea din sistemul de învățământ și despre cum poate fi construită, pas cu pas, o schimbare reală în educație.

Cum a fost tranziția de la profesor de limba engleză la manager de profesori?

Am predat timp de 17 ani limba engleză, începând de la clasa 0 până la clasa a XIII-a, la liceu seral, și am avut cursuri și pentru adulți. Această experiență largă cu oamenii de toate vârstele mi-a oferit o bază solidă pe care nu aș fi putut să o construiesc altfel. După atâția ani petrecuți la catedră, am simțit că e momentul să ofer mai departe din ceea ce am acumulat, iar oportunitatea oferită de Teach for Romania a venit exact când îmi doream să măresc impactul la nivel național.

În programul Teach for Romania lucrez cu 20 de profesori, timp de doi ani cât sunt în program. Le sunt mentor și ghid, merg fizic la orele lor de trei ori pe an, le vizitez comunitățile din care fac parte și le cunosc copiii. Împreună căutăm să dezvoltăm continuu perfecționarea lor, relația cu comunitatea și implicarea ei în activitățile școlare, alături de colegi din cancelarie și de părinți. Nu a fost o ruptură, ci o continuare firească a aceleiași misiuni, doar că acum lucrez prin oameni, nu doar cu ei.

Ce ai descoperit despre sistemul educațional după ce ai ieșit din clasă?

Cred că principalul lucru pe care l-am descoperit a fost că, în fond, cu toții aveam aceleași temeri și frici comune: că nu suntem îndeajuns de buni, că multe lucruri nu primesc o anumită validare din nicio direcție, de unde vine și nesiguranța dacă facem sau nu bine anumite lucruri la clasă. Această singurătate profesională este, de fapt, una dintre cele mai mari probleme ale sistemului nostru de învățământ.

Tocmai de aceea mă bucur mult pentru cei care aleg să vină în programul Teach for Romania, unde au comunitatea alături de ei încă din prima zi la catedră. Atât echipa de profesioniști din asociație, cât și comunitatea de profesori sunt acolo pentru a sprijini și a îndruma de fiecare dată când este nevoie. Singurătatea dispare, iar în locul ei apare sentimentul că nu mergi singur pe un drum greu, ci mergi împreună cu alții care înțeleg exact prin ce treci.

Care este cea mai mare diferență între a lucra cu elevii și a lucra cu profesorii?

Cel mai important aspect este că atunci când lucrezi cu profesorii, intri în zona schimbării sistemice. Lucrul cu elevii necesită multă energie și empatie directă, zi de zi, ora de ora. Lucrul cu profesorii necesită răbdare strategică și mult tact diplomatic, pentru că schimbarea unui adult vine mai lent și mai greu decât cea a unui copil.

Dar ceea ce face munca aceasta valoroasă este tocmai efectul ei multiplicator. Ceea ce construiești împreună cu un profesor se propagă mai departe către colegii lui de cancelarie, către elevii lui, către comunitatea în care lucrează. Dintr-o singură relație de mentorat pot crește zeci, poate sute de destine transformate. Acesta este motivul pentru care am ales să fac pasul acesta.

Ce te-a motivat să continui în educație, dar dintr-un rol diferit?

Nu mă văd activând în alte roluri decât cele din educație. Timp de 17 ani am putut observa cu ochii mei cum educația este singurul lucru care poate face o diferență reală în viața unui om și o poate schimba atât în bine, cât și în rău, prin absența ei.

Am văzut sute de copii care au rupt lanțul social al sărăciei din familie, reușind prin forțele proprii să-și schimbe complet destinele. Tocmai de aceea mi-am dorit un rol care să aibă impact asupra mai multor profesori, care, se răsfrânge asupra unui număr mai mare de elevi. Dacă printr-un profesor pot ajunge la 30 de copii pe an, printr-un manager de profesori pot ajunge, indirect, la câteva sute. Matematica aceasta simplă m-a convins că e calea potrivită.

Ce competențe din perioada de profesor te ajută cel mai mult acum?

Sunt mai multe, și fiecare dintre ele și-a dovedit valoarea în mod neașteptat de clar în noul meu rol.

Prima este capacitatea de a traduce complexitatea în simplitate. Ca profesor, înveți să iei un concept abstract și să-l livrezi într-o formă accesibilă. Acum fac același lucru cu profesorii pe care îi coordonez: le explic instrumente de leadership sau de pedagogie în limbaj uman, nu academic.

A doua este gestionarea grupurilor dificile. O clasă de 30 de elevi este cel mai imprevizibil mediu de lucru posibil. Dacă ai supraviețuit ani de zile acestei provocări, orice altă dinamică de grup ți se pare mai ușor de gestionat.

La fel de importantă este inteligența emoțională. Învățământul te forțează să înțelegi ce se află în spatele unui comportament sau al unei performanțe slabe. Acum folosesc aceeași lentilă pentru a înțelege un profesor care trece printr-o perioadă dificilă sau care se îndoiește de sine.

Și, poate cel mai valoros, mentoratul și dezvoltarea celorlalți. Un profesor bun nu livrează doar informație, ci construiește oameni. Asta fac și acum, doar că oamenii pe care îi construiesc sunt ei înșiși constructori de generații.

Ce înseamnă, concret, rolul de manager de profesori?

Rolul managerului de profesori în cadrul Teach for Romania este unul complex, vizând transformarea participanților în lideri capabili să producă schimbări sistemice în educație.

Concret, asta înseamnă că planific și evaluez procesul de dezvoltare al fiecărui profesor prin vizite directe la clasă, sesiuni de feedback constructiv și coaching personalizat. Merg fizic în școlile lor, stau în bănci, observ, notez și apoi discutăm față în față despre ce a funcționat și ce nu.

Ghidez fiecare profesor pe trei paliere esențiale: autocunoaștere și dezvoltare personală (leading self), abordarea strategică a învățării (leading learning) și mobilizarea comunității pentru schimbare (leading change). Iar pe termen lung, îi pregătesc să continue să contribuie la transformarea sistemului, fie că rămân la catedră, fie că devin formatori, fie că influențează politici publice sau inovează social.

Sunt, dacă vreți, atât oglindă, cât și busolă pentru fiecare dintre profesorii mei.

Care sunt cele mai frecvente provocări ale profesorilor din program?

Provocările sunt reale și variate, și vin din mai multe direcții simultan.

Prima și cea mai grea este contextul socio-economic extrem de dificil. Profesorii lucrează în comunități unde aproximativ 42% dintre copii trăiesc în risc de sărăcie și excluziune socială. Asta înseamnă că, înainte de a preda o lecție de matematică sau de română, un profesor trebuie adesea să gestioneze nevoi de bază ale elevilor, de la foame și frig, până la bariere culturale care fac educația să pară ceva inaccesibil sau inutil.

A doua provocare este reziliența personală. Programul este intensiv, iar profesorii trebuie să treacă printr-un proces accelerat de autocunoaștere în timp ce predau, în timp ce se adaptează și în timp ce încearcă să nu se prăbușească sub greutatea așteptărilor ridicate față de ei înșiși.

O altă provocare frecventă este rezistența la schimbare din partea sistemului, fie că vine din partea colegilor mai vechi de cancelarie, a părinților neîncrezători sau a autorităților locale lipsite de resurse.

Și, în final, există provocarea tranziției după cei doi ani de program, când fiecare absolvent trebuie să decidă conștient cum va continua să contribuie la transformarea educației. Acea decizie nu este niciodată ușoară, dar tocmai de aceea construim o comunitate de alumni care să îi susțină și dincolo de program.

Cum susții dezvoltarea profesională a unui profesor la început de drum?

Pentru un profesor debutant este esențial să știe că nu e singur. Asta este, de fapt, fundația oricărei forme de sprijin pe care o ofer: să-i transmit că are pe cineva alături care crede în el și care va fi acolo atunci când lucrurile devin dificile.

De-a lungul celor doi ani de program sunt prezent prin mai multe forme de intervenție. Merg fizic la orele lui, observ și ofer feedback axat pe soluții concrete. Lucrăm împreună la Planul Personal de Leadership, prin care transformăm provocările zilnice în oportunități de creștere. Avem sesiuni regulate de coaching în care procesăm împreună atât succesele, cât și eșecurile, tocmai pentru a preveni fenomenul de burnout.

Susținerea este structurată pe cele trei paliere de leadership: îl ajut să se cunoască pe sine (leading self), îi ofer instrumente pentru a preda strategic, astfel încât fiecare copil să facă progrese vizibile (leading learning), și îl ghidez în a mobiliza comunitatea din jurul școlii lui (leading change).

Dincolo de toate acestea, îl conectez cu o comunitate de practică formată din colegi care trec prin experiențe similare, cu resurse didactice inovatoare și cu o rețea de parteneri care pot aduce valoare suplimentară în școala lui. Singurătatea este unul dintre cei mai periculoși inamici ai unui profesor la început de drum. Rolul meu este să o eliminăm împreună.

Ce ai învățat tu, ca lider, lucrând cu profesori aflați în contexte dificile?

Am învățat, mai presus de orice, că leadershipul în educație nu este despre a controla sau a livra soluții perfecte, ci despre a oferi putere altora, empowerment, astfel încât ei să ajungă să creadă că pot schimba lumea, chiar și dintr-o sală de clasă cu soba defectă.

Lucrul cu profesorii care activează în comunități vulnerabile m-a învățat o lecție profundă de adaptabilitate și umanitate. Am înțeles că reziliența nu înseamnă să nu cazi, ci să știi de ce te ridici. Am văzut profesori care plângeau după o zi grea și care a doua zi intrau în clasă cu zâmbetul pe față, pentru că știau că pentru copiii de acolo, ei sunt singurul reper stabil.

Am mai înțeles că uneori cel mai important lucru pe care îl poți face ca lider nu este să dai un sfat bun, ci să stai pur și simplu alături. Să asculți. Să validezi. Să reamintești că munca grea contează, chiar și atunci când rezultatele întârzie să apară.

Fiecare profesor cu care am lucrat m-a transformat și pe mine. Și pentru asta le sunt recunoscător.

Cum vezi rolul ONG-ului înființat în completarea sistemului public de educație?

Fiecare comunitate are nevoie, uneori, să fie „luată în brațe”. Are nevoie de cineva care să fie alături de ea, nu doar prin proiecte frumoase pe hârtie, ci prin prezență reală, zi de zi.

Rolul unui ONG nu este să înlocuiască sistemul public, ci să fie partenerul lui strategic, un fel de laborator de soluții care poate acționa acolo unde statul, prin natura lui birocratică, ajunge mai greu sau mai lent. Sistemul public oferă educație în medie; un ONG poate oferi educație personalizată, adaptată nevoilor reale ale fiecărei comunități.

La Asociația Împreună pentru Miroslava, am înțeles asta de la bun început. Am pornit acum cinci ani cu patru cluburi bazate în întregime pe voluntariat: clubul de meditații gratuite, clubul de pictură, clubul de lectură și clubul de sah. Și din prima noastră intervenție am înțeles cât de mare poate fi diferența când cineva crede în potențialul unui copil la momentul potrivit.

Îmi amintesc două fete din clasa a VIII-a, dintr-o familie cu zece copii, care locuiau cu toții în două camere. Au venit la noi cerând ajutor pentru examenul de final de an. Visul lor era să intre la liceu. Profesorul de matematică a fost descurajat după prima testare, una luase 1,60, cealaltă aproape 3. Mi-a spus direct că nu avem nicio șansă să le ajutăm în timpul rămas. Am insistat. Și la sfârșitul anului, una a obținut media 7,32 la examene, iar cealaltă 8,12.

Azi, una este campioană la șah, cu titluri la concursuri locale și naționale. Cealaltă a participat la olimpiada de geografie. Ce a contat? Că cineva a crezut în ele.

Acesta este rolul ONG-ului, să fie acel cineva pentru fiecare copil care altfel ar rămâne invizibil pentru sistem. Și de cinci ani, la Asociația Împreună pentru Miroslava, avem zeci de astfel de povești. Fiecare dintre ele este motivul pentru care continuăm.

Suzana și Daciana Vlad, cunoscute drept „Gemenele folclorului maramureșean”, sunt mai mult decât două voci care cântă împreună: sunt un singur glas care poartă satul, credința și rânduiala Maramureșului dincolo de timp. Născute și crescute în ritmul horilor, al bisericii de lemn și al portului purtat cu respect, cele două surori au transformat folclorul într-o misiune de viață.

Legătura lor cu cântecul s-a născut firesc, în familie, și s-a consolidat prin muncă, disciplină și credință. Deși au ales drumuri academice diferite – muzica și etnologia – arta și știința se întâlnesc în activitatea lor într-un mod profund: dau glas tradiției și totodată îi descifrează sensurile, iar împreună o transmit mai departe cu responsabilitate și adevăr.

Cântecele vechi sunt cântate cu respect, iar cele aduse în „straie noi” își păstrează inima neatinsă. Pentru Suzana și Daciana, modernul ajută tradiția să ajungă la inimile generațiilor tinere, ceea ce sincer vă spun, e mare lucru și de mare nevoie astăzi.

Aceeași viziune se regăsește și în proiectul „Albastru Rural”, unde simbolurile satului, inspirate de albastrul de Săpânța, devin limbaj artistic contemporan – o chemare de „a înflori acolo unde ai fost sădit”.Cu peste două decenii de activitate, albume, turnee și proiecte culturale, Suzana și Daciana Vlad rămân fidele unui legământ simplu și profund: acela de a duce Maramureșul mai departe, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

Suzana, Daciana, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea de a croi această poveste.

Să-ncepem!

„Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag.”

 

Mă bucur tare mult să putem împleti o poveste, o țesătură de amintiri, emoții și visuri. Suzana, Daciana, cine sunt ,,gemenele folclorului maramureșean”? Ce luați cu voi de acasă când plecați prin lume?

Bună să vă fie inima tuturor!!

Noi „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port. Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag, cu portul îmbrăcat cu respect, nu cu grabă.
Când plecăm prin lume, nu plecăm niciodată singure. Luăm cu noi „acasă”: satul nostru, mirosul de fân cosit, liniștea bisericii, glasul bunicilor și credința că tradiția nu se pierde cât timp este dusă mai departe cu inimă curată. Oriunde ajungem, Maramureșul merge cu noi, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

„Noi, „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port.”

 

În Maramureș, pruncii cresc printre clopote de biserici, strigături de joc și miros de fân cosit. Dacă ați închide ochii, ce chip al copilăriei ar veni întâi spre voi?

Dacă am închide ochii, primul chip al copilăriei care vine spre noi este biserica veche de lemn „Sfântul Nicolae”, așezată chiar lângă casa noastră. Pentru familia noastră a fost un stâlp, un loc de sprijin și de rânduială. Acolo am ascultat primele pricesne, acolo am învățat ce înseamnă tăcerea, rugăciunea și respectul. Duminica nu exista alt drum, pașii noștri știau singuri cărarea spre biserică.
Astăzi, biserica poate fi vizitată, dar slujba se mai ține doar în Vinerea Mare, la Prohodul Domnului. Și poate tocmai de aceea emoția e și mai adâncă, pentru că acel loc adună în el toată copilăria noastră, toate rugăciunile spuse și nespuse, și le păstrează, tăcut, așa cum numai lemnul vechi știe să păstreze sufletul unui sat.

V-ați născut împreună și ați crescut împreună. Când ați simțit că glasurile voastre nu mai sunt două, ci unul singur care povestește Maramureșul?

La început, „glasul nostru împreună” a fost o dorință a părinților. Aveam doar 7 ani când am pornit pe drumul cântecului, fără să știm unde duce. Nici noi, nici părinții noștri nu aveam planuri mari, era doar bucuria de a cânta, curată, ca în casa părintească.
Crescând împreună, am repetat, am urcat pe scene, ne-am emoționat și ne-am sprijinit una pe alta. Așa am simțit într-o zi, că nu mai suntem două voci separate, ci un singur glas care spune aceeași poveste, povestea Maramureșului.
Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.

„Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.”

 

Ați ales drumuri diferite, dar surori de destin: muzica și etnologia. Cum se împletește știința cu arta în inima voastră?

Deși am ales drumuri diferite din punct de vedere al studiilor, nu ne-am despărțit niciodată cu adevărat. Muzica și etnologia pornesc din aceeași rădăcină: dragostea pentru sat, pentru om și pentru ceea ce ne definește. Amândouă trăim folclorul prin glas, îl cercetăm, îl ascultăm și îl înțelegem în profunzime, completându-ne atât de frumos prin informațiile acumulate de-a lungul anilor.
Știința ne ajută să știm de ce se cântă așa, iar arta ne lasă să simțim cum se cântă. Ele nu se contrazic, ci se completează. Așa se împletesc în inima noastră, firesc, ca două fire din aceeași țesătură.

„tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.”

 

„Cântecul este cartea de identitate a unui neam”, spunea Anton Pann. Ce file ați descoperit în această carte și pe care le purtați cel mai aproape de suflet?

În cartea aceasta a neamului, am descoperit file vechi, îngălbenite de timp, dar vii prin oamenii care le-au purtat mai departe. De mai bine de zece ani ne compunem singure repertoriul, cu grijă și cu răspundere, dar cântecele culese din popor sau cele lăsate moștenire de interpreți care au dat rost și nume Maramureșului vor rămâne mereu lipite de inima noastră.
Sunt cântece care nu ne aparțin, ci ne-au fost încredințate. Le cântăm cu respect, așa cum le-am primit, pentru că ele au trecut prin zeci, poate sute de ani, fără să-și piardă adevărul. Iar asta ne învață ceva simplu: tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.

Fiecare artist are un dascăl care i-a schimbat viața. Cine v-a dăruit lumina primului pas sigur?

Aici aș vrea să răspund eu, Suzana.
Primul meu pas sigur a fost luminat de profesoara Rodica Gheorghiu, de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetul Marmației. A crezut în mine într-un moment fragil, când visul conservatorului a apărut târziu și fără pregătirea „corectă”, deoarece nu eram la un liceu cu profil, dar aveam multă dorință. Timp de trei luni, aproape zi de zi, m-a pregătit cu o generozitate rară, fără să ceară nimic în schimb, decât să nu renunț. Într-o perioadă dureroasă pentru familia noastră, după pierderea tatălui, a înțeles cât de mult însemna muzica pentru mine și a ales să creadă în visul meu chiar și atunci când era greu. Îi port o recunoștință profundă pentru lumina și încrederea dăruite atunci, când aveam cea mai mare nevoie de ele.

Un alt reper esențial în formarea noastră este profesorul Ioan Bocșa, omul căruia îi datorez, în mare parte, ceea ce noi suntem azi. Timp de zece ani am făcut parte din Ansamblul „Icoane”, unde, dincolo de rigoare, tradiție și informații prețioase, am primit o lecție mult mai rară: ce înseamnă să fii OM.
Prin exemplu, nu prin cuvinte mari, ne-a format caractere, nu doar artiști, iar această moștenire ne însoțește și astăzi.

„Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim.”

 

Cântați folclor curat, dar și cântece aduse în straie noi. Cum păstrați firul roșu al autenticului când înnodați tradiția cu modernul?

Firul roșu al autenticului îl păstrăm prin respect. Respect pentru cântecul vechi și pentru oamenii care l-au trăit înaintea noastră. Când îl aducem în „straie noi”, nu îi schimbăm inima, ci doar îi dăm o altă respirație, ca să poată ajunge și la generațiile de azi. Modernul, pentru noi, nu vine să șteargă tradiția, ci să o poarte mai departe, cu aceeași emoție, dar într-un limbaj pe care prezentul îl poate înțelege.
Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim. Atât timp cât nu știrbim din frumusețea Maramureșului și tot ceea ce facem este gândit cu înțelepciune, simțim că suntem pe drumul bun. Prin fiecare proiect ne dorim să apropiem tinerii de folclor, să le arătăm că tradiția nu este ceva prăfuit, ci vie, profundă și actuală. Atunci știm că misiunea noastră este împlinită.

„Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre.”

 

Dacă viața voastră ar fi un cântec care curge printre dealuri și ulițe de Maramureș, care ar fi melodia lui? Și ce refren ar reveni mereu, ca o inimă care bate peste toate poveștile voastre?

Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre. În el ne regăsim drumul, legătura dintre noi, rădăcinile și rostul nostru. Refrenul revine ca o inimă care bate mereu la fel, amintindu-ne cine am fost, cine suntem și cine vom rămâne, indiferent de poveștile pe care le vom aduna pe cale.

Când ați dus cântecul din sat pe scenă, ce ați simțit în privirea oamenilor rămași acasă? A fost mândrie, mirare sau o rugă tăcută să nu uitați niciodată de unde veniți?

În privirea celor rămași acasă am citit emoții diferite. În familie a fost multă mândrie și bucurie curată, o susținere care ne-a ținut drepte de la început. Dincolo de ea, au existat și priviri îndoielnice, poate oameni care nu au crezut în noi, nu știm dacă din cauza propriilor neîmpliniri sau pentru că atât au putut oferi în acel moment. Nu le purtăm reproș. Toate aceste reacții ne-au învățat însă același lucru: să nu uităm niciodată de unde venim și să lăsăm cântecul să vorbească, mai sincer decât orice explicație.

Îmi place tare mult o vorbă: ,,să înflorești acolo unde ai fost sădit” … Suzana, Daciana, albastrul de Săpânța a făcut din cimitir un poem viu. Cum ați reușit să transformați această culoare într-o poveste personală și într-o chemare artistică – ,,Albastru Rural”?

„Să înflorești acolo unde ai fost sădit” ne definește profund. Albastrul de Săpânța, a devenit pentru noi un limbaj. Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.
Faptul că a ajuns la tineri ne spune că am reușit. Proiectul își are rădăcina și în cercetarea academică a Dacianei, din lucrarea ei de doctorat, publicată anul acesta, despre care vom vorbi mai pe larg la momentul lansării. Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi. Cei care ne poartă știm că simt la fel ca noi.
Vrem pe această cale, să îi anunțăm pe toți cei care vor citi acest interviu, că anul acesta venim cu o nouă colecție de hăinuțe pictate manual, „Albastru Rural”.

„Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.”

 

În colecția voastră ați cusut haine cu povești. Ce vă inspiră și ce vă dă încredere să continuați?

Ne inspiră, înainte de toate, viața satului și copilăria noastră trăită la țară, obiceiurile, ritmurile simple, gesturile care dau sens fiecărei zile. Hainele noastre poartă aceste povești pictate cu grijă, din drag pentru locul binecuvântat din care venim, numit Maramureș și pentru oamenii care sunt și trăiesc ca noi. Încrederea de a continua ne vine din felul în care proiectul a fost primit încă din 2020, din susținerea oamenilor, din curiozitatea lor sinceră de a descoperi ce idei mai aducem. Atâta timp cât simțim această legătură vie, știm că drumul nostru merge mai departe.

„Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi.”

 

Casa bunicii – peste 100 de ani de viață între pereții ei. Cum a fost întâlnirea cu ea după ce a renăscut? Mai păstra mirosul lemnului ars și glasul copilăriei?

Da, mirosul lemnului ars și glasul copilăriei s-au păstrat cu sfințenie. Întâlnirea cu casa bunicii, după ce a renăscut, a fost mai degrabă o reîntâlnire cu noi înșine. Noi nu am schimbat sufletul ei, ci doar am făcut amintirile mai vii.
O parte dintre cei care au crescut între acei pereți nu mai sunt astăzi printre noi, dar memoria lor trăiește prin această căsuță. Prin astfel de case din Maramureș, rămâne mărturie că „maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

Mulți duc satul spre oraș. Voi ați adus arta acasă, în sat. Cum vedeți satul românesc peste o generație – muzeu frumos sau loc viu, care respiră încă prin oameni?

Credem că satul românesc va rămâne viu atâta timp cât vor exista oameni care să vorbească despre el și, mai ales, să-l trăiască. Cât timp cineva va îmbrăca portul popular, o să horească horele, va merge la biserică și va păstra rânduiala, satul nu va deveni muzeu, ci va continua să respire prin oameni. Generația noastră are o misiune grea, dar frumoasă: să transmită mai departe acest drag de tradiție. Nu este totul pierdut, cu fiecare generație se vor găsi alte „strategii” prin care ceea ce este mai sfânt în poporul nostru va merge mai departe.
Credem în asta!!

„maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

 

Nu demult ați bucurat sufletele oamenilor cu un frumos turneu de colinde și vreau să vorbim despre asta. Colindul e „liturgia casei”, cum spun etnologii. Cum îl simțiți voi: ca pe un ritual, ca pe o sărbătoare sau ca pe o rugă de lumină?

Am avut un turneu minunat intitulat „Sub fereastră la om bun”, în care ne-am întâlnit cu mii de oameni iubitori de colind. În cadrul turneului am lansat și albumul cu numărul 9, intitulat „Colindați, măi oameni buni”. A fost turneu aniversar pentru cei 20 de ani de carieră artistică. Pentru noi, colindul este o sărbătoare care împletește credința cu lumina. Deși unii etnologi spun că odată urcat pe scenă colindul își pierde din esență, noi nu vedem lucrurile așa. În vremurile pe care le trăim, dacă nu am duce colindul și acolo, tinerii ar uita încet să mai colinde. Fie că vorbim de cântece de Crăciun sau de colindele străbune, nu trebuie să pierdem bucuria pe care o aduc în sufletele oamenilor și sensul real al sărbătorii. În loc să ne cramponăm doar de reguli etnologice, căutăm căi să ținem tradiția aproape de inimile generațiilor tinere.

Există un colind care vă sfâșie de emoție de fiecare dată, chiar și după ce l-ați cântat de zeci de ori?

Nu știm dacă așteptai un alt răspuns, sau poate știai si tu că vom da acest răspuns, dar colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital. Chiar și după zeci de interpretări, fiecare moment este special, pentru că bucuria și emoția oamenilor care îl trăiesc împreună cu noi fac ca fiecare interpretare să fie unică. De aceea îl cântăm mereu cu aceeași dragoste și entuziasm.

„Colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital.”

 

În Maramureș, colindatul aduna oamenii și întărea legături. Ce ați vrea să ducă publicul acasă, după ce vă ascultă colindele?

Ne dorim ca publicul să ducă acasă mai mult decât muzică, să ducă bucuria sărbătorii Crăciunului, sentimentul de iubire și unitate. Să simtă că în colind există credință, dar și bunătate, acea bunătate care leagă oameni și inimile lor. Fiecare colind să fie o amintire vie că, dincolo de agitația zilnică, există momente în care ne oprim, ne privim în ochi și ne simțim împreună, parte din aceeași poveste frumoasă a vieții și a tradiției.

„Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”.

 

Ce planuri aveți pentru acest an 2026?

Pentru 2026 ne-am concentrat în primul rând pe câteva proiecte dragi nouă. Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”. Tot anul acesta după cum am mai spus și mai sus, revenim și cu o nouă colecție „Albastru Rural”, iar Daciana își va lansa cartea de doctorat.
În luna Martie, vom lansa o frumoasă priceasnă, compoziție proprie, pregătită special pentru postul Paștelui.
În prima parte a anului ne focusăm pe aceste proiecte, iar despre următoarele planuri și visuri vom vorbi la următorul interviu, vrem să păstrăm puțin mister și emoție pentru momentul potrivit.

„Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.”

 

Ce îi șoptiți lui Dumnezeu când sunteți doar voi și gândurile voastre?

Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.
Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici. Îi mulțumim și pentru momentele grele, și pentru persoanele mai puțin omenoase, pentru că tocmai ele ne-au învățat cine suntem astăzi. Și în liniștea gândurilor noastre, Îi șoptim că ne dorim să fim demne de tot ce am primit și să răspândim mai departe iubire, credință și frumusețea rădăcinilor noastre.

„Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici.”

 

Sunteți artă. Iar arta, necesită sacrificii, muncă și perseverență. Cum reușiți să vă păstrați echilibrul într-o lume care tremură?

Nu tot timpul este ușor, dar știm că avem un drum și am ajuns în punctul carierei în care înțelegem care ne este rostul. Nu ne mai împiedicăm de fiecare obstacol, așa cum făceam la începuturi, pentru că scopul nostru este clar: să lăsăm urme frumoase pe acest pământ. Arta ne definește și ne ghidează, iar echilibrul îl găsim în credință, în rădăcini și în ceea ce iubim să facem, zi de zi.

Până când ne vom întâlni, lăsați-ne un gând, poate pentru tinerii care cred ca cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba in inimile lor.

„Pentru tinerii care poartă în inimă visuri mari, le spunem să nu le neglijeze niciodată. Tot ce Dumnezeu a sădit în sufletul lor are un rost și merită răbdare, curaj și CREDINȚĂ.”

Ardelean Amalia-Ela-Mălina are 22 de ani și este studentă în anul IV la Facultatea de Drept din cadrul Universitatea din Oradea. Dincolo de parcursul academic, drumul ei este definit de o căutare constantă a sensului – între rigoarea normei juridice și fragilitatea realităților umane pe care aceasta le reglementează.

Originară din Aștileu, și-a construit traseul profesional prin asumare și consecvență. Poartă mai multe pălării în pofida vârstei. Este fondatoarea și președinta Academiei Excelenței, scriitor și redactor la BihorJust. Interesul său pentru drept penal și protecția drepturilor omului nu este doar unul academic, ci exprimă o preocupare profundă pentru echilibrul dintre puterea statului și demnitatea individului.

În spatele realizărilor se află însă o voce tânără, dar care vorbește despre responsabilitate, vulnerabilitate și curajul de a rămâne autentic într-un domeniu al rigorii. În acest interviu, Ela, așa cum o cunosc eu, vorbește despre vocație și despre convingerea că legea nu trebuie să fie doar corectă, ci și profund umană.

Să îi dăm cuvântul!

Ce te-a determinat să alegi Dreptul și când ai simțit pentru prima dată că acesta este drumul tău?

Am ales Dreptul dintr-o nevoie de sens. Nu pot indica o zi anume în care am decis „asta e”, dar știu sigur că am avut mereu o neliniște în fața nedreptății și o dorință reală de a înțelege cum se ajunge acolo și ce poate fi făcut pentru echilibru. La început am crezut că voi merge spre medicină. Am urmat profilul de științe ale naturii fiind convinsă că a ajuta înseamnă, înainte de toate, a vindeca, însă după doi ani am înțeles că nu mă regăsesc pe deplin în acel drum și m-am transferat la filologie – primul pas sincer către ceea ce eram eu, de fapt: un om care caută sens în cuvinte, în idei și în mecanismele care țin o societate în picioare.

Momentul care a făcut Dreptul “real” pentru mine a venit în clasa a XII-a, când am început demersurile pentru fondarea unei asociații. Acolo am întâlnit, concret, proceduri, norme, responsabilități. Pentru mulți ar fi fost doar birocrație; pentru mine a fost o revelație: legea nu e un text rece, ci un cadru care poate proteja oameni și poate transforma o inițiativă într-o realitate.

După primul semestru de facultate am avut certitudinea. Am înțeles că Dreptul nu înseamnă doar reguli, ci demnitate și responsabilitatea de a lua poziție atunci când ceva e nedrept. Îmi place ideea că regulile pot fi bariere sau pot fi scuturi, depinde cine le cunoaște și cum le folosește, iar eu mi-am dorit să le cunosc ca să pot fi, în același timp, lucidă, empatică și implicată.

Cum reușești să îmbini rigoarea juridică cu latura creativă a scrisului?

La început nu știam dacă ele pot coexista. Dreptul părea structură, regulă, delimitare, în timp ce scrisul părea libertate, nuanță, emoție. Le-am privit mult timp ca pe două lumi diferite, până când o profesoară m-a încurajat să particip la o conferință și să public o lucrare juridică. Din acel moment am înțeles că nu sunt opuse, ci complementare. Dreptul m-a învățat disciplina gândirii și responsabilitatea fiecărui cuvânt. În domeniul juridic, o formulare greșită poate schimba sensul unei idei. Scrisul, în schimb, m-a învățat empatia și capacitatea de a face lucrurile înțelese, nu doar corecte. Îmbinarea lor pornește dintr-un principiu simplu: dacă înțelegi cu adevărat un concept, îl poți explica limpede, fără artificii inutile.

Când am scris despre violența psihologică în familie, nu m-am limitat la obligațiile asumate de stat prin ratificarea Convenției de la Istanbul ci am simțit nevoia să vorbesc și despre realitatea umană din spatele normei, despre suferința invizibilă, neincriminată, greu de probat, dar profundă.  La fel, în analiza privind malpraxisul medical, am încercat să explic că dreptul nu trebuie să fie emoție, ci echilibru și umanitate: nu orice rezultat tragic înseamnă vinovăție penală, chiar dacă într-adevăr, doare.

Pentru mine, rigoarea juridică oferă structură, iar scrisul aduce dimensiunea umană. Nu cred într-un drept făcut cu emoție necontrolată, dar nici într-un drept lipsit de umanitate. În spatele fiecărui dosar există o poveste, iar echilibrul dintre cele două înseamnă, pentru mine, să rămân fidelă legii fără să uit niciodată că legea există pentru oameni.

Există un domeniu al Dreptului care te atrage în mod special?

Da, dreptul penal, în strânsă legătură cu protecția drepturilor omului, în lumina jurisprudenței CEDO. Pentru mine, cele două nu pot fi separate. Dreptul penal este zona în care statul intervine cel mai puternic în viața individului, iar tocmai de aceea garanțiile fundamentale devin esențiale.

Mă atrage dreptul penal pentru că vorbește despre limite, limitele comportamentului uman, dar și limitele autorității statului. Acolo unde puterea este mare, responsabilitatea trebuie să fie și mai mare. Interesul meu pentru teme precum violența domestică, violența psihologică, prescripția răspunderii penale sau cybercrime pornește din această tensiune dintre sancțiune și protecție.

Cred că forța dreptului penal nu stă în severitate, ci în echilibru. Nu este doar un instrument de pedeapsă, ci și un mecanism de apărare a demnității umane. În același timp, respectarea garanțiilor procesuale este la fel de importantă ca sancționarea faptei, pentru că justiția nu poate exista în absența echilibrului. Îmi doresc să aprofundez această direcție pentru că aici simt că pot îmbina cel mai bine rigoarea juridică, conștiința morală și dorința mea de a contribui la protejarea demnității umane.

Cum te-a schimbat facultatea, dincolo de acumularea de cunoștințe?

Facultatea m-a schimbat, în primul rând, prin oameni. Cunoștințele juridice sunt fundamentale, dar ele capătă sens prin întâlnirile care te modelează. Am înțeles încă din primul an că Dreptul nu se învață doar din manuale, ci din dialog, din dezbateri reale, din exemple vii și din asumarea unor responsabilități concrete.

Profesorii au avut un rol esențial în această formare. Am întâlnit dascăli care nu m-au învățat doar norme și articole de lege, ci rigoare, echilibru și respect pentru profesie. Profesori care au știut să ceară mult, dar și să ofere sprijin atunci când era nevoie. De la ei am învățat că dreptul nu este doar tehnică juridică, ci și caracter, umanitate, implicare. Că argumentul trebuie să fie solid, dar și responsabil, că excelența nu se obține prin grabă, ci prin consecvență, dar și prin susținere.

În paralel, contactul cu profesioniști ai dreptului – avocați, notari, magistrați – mi-a arătat partea nevăzută a acestei profesii: presiunea deciziei, greutatea responsabilității, dar și noblețea de a apăra un principiu chiar și atunci când este dificil. Prin activitatea mea de redactor la BihorJust am avut ocazia să observ îndeaproape aceste realități și să înțeleg că dreptul trăit este diferit de dreptul studiat, dar tocmai această diferență îl face profund.

Un moment care mi-a rămas în minte a fost când, după primul an și într-un moment de cumpănă, o avocată mi-a spus: „Ai o familie mare în construcție.” La vremea aceea nu am înțeles pe deplin, însă astăzi știu că se referea la comunitatea juridică și la acea rețea de oameni care se formează în timp, prin încredere, respect și colaborare, care te forțează se evoluezi, care te susțin și cu care poți face ceva special. Facultatea mi-a oferit această comunitate. Plus colegi care au devenit prieteni, oameni cu care am învățat să ne susținem reciproc, să ne motivăm și să creștem împreună.

Pe plan personal, facultatea m-a disciplinat. M-a învățat să argumentez fără agresivitate, să ascult puncte de vedere diferite și să accept că adevărul juridic se construiește prin analiză, nu prin impuls. M-a obligat să îmi ridic standardele și să nu mă mulțumesc cu superficialul. Mi-a oferit rezistență, acea capacitate de a continua chiar și atunci când lucrurile sunt dificile.

Trecerea de la mediul din care provin la viața universitară din Oradea a fost, la rândul ei, un proces de maturizare. Nu e simplu să îți construiești singur ritmul, disciplina și echilibrul. Uneori chiar și interacțiunile aparent obișnuite – cu vecini, colegi sau profesori – pot deveni surse de încredere și sprijin discret.Toate aceste experiențe m-au ajutat să înțeleg că formarea profesională nu este separată de formarea umană, nu poți fi un profesionist deosebit dacă înainte de toate nu ești om. Am învățat că evoluția nu înseamnă competiție cu ceilalți, ci depășirea propriei versiuni de ieri. Poate cel mai important, facultatea m-a învățat să văd omul dincolo de normă. În spatele fiecărei spețe există o poveste, iar în spatele fiecărei norme există o realitate socială. Această conștientizare m-a făcut mai atentă, mai responsabilă și, paradoxal, mai încrezătoare în oameni.

Facultatea nu m-a schimbat în esență, dar m-a așezat. Mi-a oferit structură, claritate și curaj.

Cărțile tale nu sunt neapărat din sfera juridică. Ce te determină să explorezi și alte teme?

Pentru că oamenii nu pot fi înțeleși doar prin norme juridice. Dacă vrei să aplici dreptul cu responsabilitate, trebuie mai întâi să înțelegi omul în complexitatea sa. Dreptul reglementează, protejează, sancționează, dar nu poate surprinde în întregime frica, trauma, vulnerabilitatea sau speranța. Acolo intervine literatura.

Pentru mine, scrisul este spațiul în care pot explora ceea ce rămâne uneori nespus în limbaj juridic. Dreptul cere obiectivitate și structură, iar acest lucru este necesar. Literatura, în schimb, îmi permite să privesc din interior, să caut sensul unei trăiri, să înțeleg motivațiile care preced un conflict sau o decizie. Nu le văd ca pe direcții separate, ci ca pe două dimensiuni care se completează.

Dreptul oferă soluții, literatura oferă profunzime. Dreptul stabilește limite, literatura caută adevărul interior. Inclusiv o pledoarie bună presupune această îmbinare: rigoare în argument, dar și capacitatea de a înțelege omul din spatele cauzei.

A scrie dincolo de sfera juridică nu înseamnă a mă îndepărta de drept, ci a-l completa. Înainte de a fi justițiabili, inculpați, victime sau profesioniști, suntem oameni. Iar dacă vreau să contribui la un sistem juridic mai echilibrat, trebuie să înțeleg această umanitate în toate formele ei.

Cred că explorarea altor teme mă face un jurist mai atent și un om mai responsabil. Pentru că, în final, valoarea unei profesii nu stă doar în competență tehnică, ci în capacitatea de a înțelege viața dincolo de articolele de lege.

Ce înseamnă pentru tine procesul de scriere – disciplină, terapie, vocație?

Pentru mine, scrisul este, înainte de toate, vocație. Nu a apărut ca o strategie și nici ca un plan bine calculat, ci ca o nevoie interioară. De când mă știu am simțit nevoia să așez gândurile în cuvinte, să dau formă unor întrebări sau trăiri pe care altfel nu le-aș fi înțeles pe deplin.

În timp, scrisul a devenit și disciplină. Mai ales atunci când scriu juridic, fiecare cuvânt trebuie cântărit. O formulare imprecisă poate distorsiona sensul. Rigoarea aceasta m-a învățat responsabilitatea exprimării și m-a făcut mai atentă la impactul pe care îl pot avea ideile puse în spațiul public.

E și o formă de clarificare interioară. Scrisul pune ordine în gânduri, obligă la sinceritate și te confruntă cu propriile convingeri. Uneori abia în momentul în care formulezi ceva pe hârtie înțelegi cu adevărat ce crezi, ce simți sau ce îți dorești. În acest sens, este un exercițiu de autocunoaștere.

Dar, mai presus de toate, scrisul înseamnă asumare. Atunci când publici, îți asumi că fiecare cuvânt poate influența, poate deschide perspective sau poate provoca reflecție. De aceea, pentru mine, autenticitatea este esențială. Dacă lipsește sinceritatea, textul devine gol.

Într-o lume grăbită, în care multe lucruri sunt efemere, cuvintele rămân. Iar dacă prin ele pot aduce claritate, echilibru sau încurajare, atunci scrisul își împlinește rostul.

Care a fost cea mai mare provocare în drumul tău ca autoare tânără?

Cea mai mare provocare a fost să fiu luată în serios. Vârsta vine adesea însoțită de prejudecăți. Am auzit de multe ori că sunt „prea tânără” sau că „nu am suficientă experiență”. La început, astfel de afirmații pot descuraja. E firesc să te întrebi dacă e momentul potrivit sau dacă vocea ta contează cu adevărat. Adesea am avut îndoieli dacă e bine ceea ce fac sau dacă nu e prea repede.  În timp, am înțeles că seriozitatea nu se măsoară în ani, ci în consecvență. Nu am pretins niciodată că știu totul, dar am știut că, dacă am ceva bine fundamentat de spus, trebuie să o fac. Nu din dorința de a demonstra ceva, ci din convingerea că ideile asumate merită exprimate.

O altă provocare a fost tentația de a-mi dilua vocea pentru a fi mai ușor acceptată. Există presiunea de a deveni mai comodă, de a evita pozițiile ferme. Am învățat însă că autenticitatea este singura construcție durabilă. E mai important să rămân fidelă valorilor mele decât să caut validare rapidă, chiar dacă drumul acesta e mai incomod.

Au existat și refuzuri, iar refuzurile pot eroda încrederea, mai ales la început. În acele momente, rămâne disciplina și decizia de a continua. Perseverența, susținută de muncă constantă, devine mai puternică decât talentul.

Privind în urmă, după ani de scris, cred că provocarea reală nu a fost doar acceptarea din exterior, ci definirea propriei voci. Să înțeleg cine sunt ca autor și ce vreau să transmit. Drumul nu este despre validare imediată, ci despre construcție. Iar construcțiile solide se fac în timp.

Ce mesaj îți dorești să transmită cărțile tale generației tale?

Mi-aș dori, înainte de toate, ca ele să transmită că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune. Am învățat asta în timp, din propriile îndoieli și din momentele în care nu aveam toate răspunsurile. Eu cred contrariul, capacitatea de a simți, de a empatiza, de a recunoaște că nu avem toate răspunsuril,  e o formă de maturitate.

Aș vrea ca generația mea să înțeleagă că responsabilitatea nu este o povară, ci o alegere. Este ușor să criticăm sau să ne retragem; este mai dificil să ne implicăm, să construim, să rămânem consecvenți. Dar tocmai această asumare ne definește. Văd adesea la colegi și la tineri frica aceasta de asumare, de responsabilitate sau emoții recunoscute public. E mai ușor să îmbrace o aparență.

Nu cred că trebuie să alegem între vis și rigoare, între profunzime și putere. Le putem construi împreună. Putem avea idealuri înalte și, în același timp, disciplină. Putem fi sensibili fără să devenim fragili. Putem fi determinați fără să ne pierdem umanitatea. Dacă prin cărțile mele reușesc să transmit că e în regulă să fii autentic, să îți asumi valori și să rămâi bun într-o lume grăbită, atunci simt că ele și-au împlinit rostul. Pentru că, dincolo de orice realizare profesională, rămâne felul în care ne raportăm unii la alții.

Ce reprezintă pentru tine Academia Excelenței și cum a luat naștere implicarea ta? Cum reușești, la o vârstă atât de fragedă, să conduci un proiect cu impact?

Academia Excelenței s-a născut dintr-o nevoie simplă: aceea de a transforma valorile în acțiune. Nu mi-am dorit doar să vorbesc despre responsabilitate, implicare sau educație, ci să creez un cadru concret în care ele să fie trăite. Pentru mine, asociația reprezintă convingerea că schimbarea începe la scară mică, dar poate crește dacă este susținută cu seriozitate și consecvență.

Implicarea mea a fost un pas firesc. Am simțit că, dacă îmi doresc o comunitate mai responsabilă, trebuie să contribui activ la formarea ei. Unul dintre proiectele care definește cel mai bine Academia este campania de donare de sânge „BLOOD (in) LAW(s)”. A început simplu, aproape discret, patru colegi care au decis să doneze. Fără planuri ambițioase, doar cu dorința de a face un gest concret. În timp, cu sprijinul Facultății de Drept din Oradea, al ELSA și al Baroului Bihor, campania a crescut: de la 4 participanți, la 40, apoi 70, iar ulterior peste 100. Pentru mine, aceste cifre nu sunt statistici, ci încredere câștigată și responsabilitate împărtășită.

Cât despre vârstă, nu cred că e un obstacol. Poate însemna mai puțină experiență, dar nu trebuie să însemne lipsă de asumare. Experiența se construiește muncind. Conducerea unui proiect înseamnă disciplină, viziune clară și respect pentru echipă. Nimic nu se face singur. Am avut și am lângă mine oameni care au crezut în proiect și l-au crescut împreună cu mine: Facultatea de Drept, Baroul Avocaților Bihor și ELSA ORADEA. Academia Excelenței e, pentru mine, dovada că inițiativa contează, că exemplul personal poate mobiliza și că impactul real nu vine din discursuri, ci din acțiuni repetate, consecvente, care construiesc în timp o mentalitate.

Care sunt valorile pe care le promovează Academia și care te definesc personal?

Integritatea, responsabilitatea, empatia, excelența și implicarea socială. Sunt cuvinte des folosite, dar pentru mine ele nu pot rămâne simple declarații. O valoare există doar în măsura în care este repetată prin fapte. Integritatea înseamnă consecvență între ceea ce spui și ceea ce faci. Înseamnă să nu negociezi principiile pentru validare sau avantaj. Nu cred într-un succes obținut prin compromis moral și nici într-o performanță care sacrifică etica.

Empatia și umanitatea sunt fundamentale, indiferent dacă vorbim despre drept, leadership sau inițiative civice. Rigoarea este necesară, dar fără empatie totul devine rece și mecanic. Am învățat că poți fi ferm fără a fi rigid și riguros fără a pierde dimensiunea umană.

Responsabilitatea este, poate, cea mai dificilă dintre toate. Ea presupune continuitate – să rămâi implicat chiar și atunci când entuziasmul inițial se diminuează. Să coordonezi, să răspunzi pentru rezultate, să îți asumi greșelile și să cauți soluții.

Excelența, în viziunea mea, nu înseamnă perfecțiune, ci evoluție constantă. Înseamnă să îți ridici standardele și să nu te mulțumești cu superficialul. E o formă de respect față de tine și față de cei pentru care lucrezi.

Implicarea socială este expresia concretă a tuturor acestor valori. Nu cred într-un sistem juridic sau într-o societate sănătoasă fără oameni dispuși să contribuie activ la binele comun. Dacă Academia Excelenței reflectă ceva din mine, atunci reflectă această dorință de a uni rigoarea cu empatia, performanța cu responsabilitatea și idealul cu acțiunea concretă

Ce înseamnă leadership pentru tine?

Pentru mine, leadership-ul înseamnă, înainte de toate, asumare. Înseamnă să iei decizii chiar și atunci când sunt dificile și să rămâi constant atunci când apar obstacole. Nu îl văd ca pe o poziție sau ca pe o formă de vizibilitate, ci ca pe o responsabilitate. Un lider autentic nu conduce prin autoritate impusă, ci prin exemplu. Oamenii nu urmează titluri, ci coerență. Urmează caracterul, consecvența și echilibrul dintre ceea ce spui și ceea ce faci. Leadership-ul se construiește în timp, prin încredere.

Pentru mine, a conduce înseamnă să creezi contexte în care și ceilalți pot crește. Să descoperi potențialul oamenilor, să le oferi spațiu de dezvoltare și să îi încurajezi să își asume responsabilități. Nu este despre a face totul singur, ci despre a construi o echipă care funcționează prin respect reciproc. Leadership-ul este un exercițiu de echilibru: fermitate fără rigiditate, autoritate fără aroganță, empatie fără slăbiciune. Dacă reușești să păstrezi acest echilibru, atunci conduci nu prin impunere, ci prin inspirație.

Lucia este o voce care nu se ascunde niciodată în spatele convențiilor, dar nici nu se impune cu forța. Este un om cu o sensibilitate profundă, o sensibilitate pe care nu o expune oricum și oricând, dar pe care o lasă să prindă viață prin cuvinte. Am cunoscut-o de mai bine de 15 ani, timp în care am observat cum fiecare pas al ei este marcat de o tensiune între fragilitate și putere interioară. Atunci când scrie, se eliberează. Și nu scrie pentru a impresiona pe cineva, nici măcar pe sine. Scrisul este pentru ea o formă de purificare, de a face față „otrăvii” emoțiilor acumulate, o modalitate de a elibera ceea ce, altfel, ar putea deveni o povară pentru trupul și sufletul ei.

La fel cum poeziile ei sunt scrise dintr-o profundă vulnerabilitate, tot așa, Lucia este o femeie care a învățat să-și asume această latură a sa, chiar dacă multă vreme a încercat să o ascundă. Poezia ei e un act de sinceritate, un proces de traducere a unei emoții. Dincolo de cuvinte, însă, ceea ce o face cu adevărat remarcabilă este forța interioară de a nu renunța niciodată la visurile ei.

În acest interviu, veți înțelege mai multe despre Lucia, despre cum dragostea poate lăsa urme adânci și vindecătoare și despre cum, în ciuda tuturor îndoielilor, ea continuă să scrie și să-și urmeze visul cu aceeași determinare care o caracterizează. Și totodată, ne așteaptă la lansarea ei de carte, în 2026. Lucia, să-ncepem.

Cine este Lucia atunci când nu mai scrie nimic și nu mai impresionează pe nimeni — cine rămâne când se face liniște complet?

Au fost momente în trecut când nu știam să explic ce simt când scriu, nu știam de ce fac asta, nu știam nici din ce resursă îmi vine toată inspirația, pur și simplu o făceam. Cu timpul, am început să-mi pun întrebări pentru că voiam să aflu un răspuns și mi-a venit un singur cuvânt în minte – otravă. Da, știu că sună ciudat, doar că exact asta devin pentru mine emoțiile acumulate. Toate sentimentele, tot ce reprimi, tot ce nu scoți afară devine o otravă pentru corp.

Deci – când scriu eliberez, când scriu creez cu suferință și cu iubire în același timp. Nici azi nu am o definiție completă, dar Lucia care nu mai scrie nimic este captivă în ceva ce nu are nume momentan.

Nu am început să scriu ca să impresionez pe cineva, nici măcar pe mine, vine natural. Mă simt liberă când fac asta, iar faptul că sunt oameni care rezonează cu emoția mea, e doar un bonus.

„…otravă. Da, știu că sună ciudat, doar că exact asta devin pentru mine emoțiile acumulate.”

Ce ai studiat și cât din acel drum a fost alegerea ta sinceră și cât a fost încercarea de a te potrivi într-o lume care nu știe ce să facă cu sensibilitatea?

Am studiat Jurnalism și Comunicare la Universitatea din București. Am plecat din Brașov către haosul din capitală. Am plecat spre ce eram eu, pentru că exact asta eram – un haos.

La vremea aia vedeam sensibilitatea ca pe o slăbiciune. Nu voiam să vadă lumea că eu am emoții, cu atât mai mult, să vadă că o creație e rezultată din asta. Deși încă din copilărie am fost omul cuvintelor, nu am vrut să o accept și am respins partea asta din mine, de aici poate și confuzia mea – dorința să fac Jurnalism, să prezint știri, să mă vadă lumea la televizor.

Pe de altă parte, să știi că lumea știe foarte bine ce să facă cu sensibilitatea, fiecare o simte în toți porii, doar că o păstrează ascunsă pentru că nu mai știu către cine să și-o îndrepte pentru a se simți văzuți.

Asta a fost și frica mea de atunci, încercam să mă fac văzută, dar ignoram partea care îmi scotea autenticitatea afară.

Să scriu nu a fost o alegere, a fost un cadou, iar jurnalismul a fost doar hârtia ce l-a împachetat prea bine ca să-l văd mai devreme.

„…încercam să mă fac văzută, dar ignoram partea care îmi scotea autenticitatea afară.”

Când ai scris prima poezie care chiar te-a durut după ce ai terminat-o?

Am scris multe poezii, aveam multe notiție pe care astăzi îmi pare rău că le-am pierdut. Soră-mea zice că avem pe acasă un ”caiețel cu poezii” de când aveam vreo 10 ani. Trebuie să-l caut neapărat.

Totuși, o poezie care a ajuns foarte profund în sufletul meu a fost scrisă când eram într-o relație de destul de mult timp cu partenerul meu de atunci. Subiectul era despărțirea și deși nu aveam niciun gând să mă despart de persoana respectivă, sufletul meu scria sincer, iar când am terminat-o și am recitat-o ulterior, am plâns ca un copil.

Efectiv mi-am dat seama că trupul meu îmi dădea semne că ceva nu e în regulă înainte ca mintea mea să conștientizeze efectiv sentimentul.

„Scriu despre dragostea care lasă urme, dar care vindecă.”

Scrii despre dragoste — dar despre ce fel de dragoste, mai exact? Despre cea care vindecă sau despre cea care lasă urme?

Cred cu tărie că cele două sunt legate între ele. Scriu despre dragostea care lasă urme, dar care vindecă.

Există o poveste reală, un om real, o rană reală care a devenit sursa constantă a scrisului tău?

Oricum ar suna asta, cred că e prima dată când o spun – absolut toate poeziile mele sunt povești reale. Toate sunt simțite pe propria piele și pe propria inimă, doar că le mai șlefuiesc pe alocuri.

Imaginează-ți că toate amintirile ce m-au atins din punct de vedere emoțional sunt stocate în mintea mea ca în niște sertare în care găsești câte un dosar. În fiecare din ele găsești alte dosare, apoi alte dosare, etc.

Și ca să-ți răspund la întrebare, da, imaginează-ți că toate au câte un nume scris pe ele.

„…cred că e prima dată când o spun – absolut toate poeziile mele sunt povești reale. Toate sunt simțite pe propria piele și pe propria inimă.”

Cât din poezia ta este adevăr biografic și cât este ficțiune creată ca să îți protejezi inima?

Îți spun sincer că mi-aș dori ca scrierile mele să fie rezultatul imaginației, poate aș scrie mult mai mult, dar nu la fel de real.

În cazul meu, singurul rol pe care-l are imaginația e doar ca să-mi traducă emoțiile în cuvinte, astfel încât să găsesc o exemplificare palpabilă a unui feeling pe care l-am simțit la un moment dat.

Din păcate sau din fericire, nimic din ce am scris nu e ficțiune și nici nu cred că inima este făcută că să fie protejată. Oricât de clișeic ar suna, e făcută să simtă. Chiar dacă pe parcurs mai are nevoie de câte un plasture, nu ține de ceva ce avem mereu în control.

„Nu cred că inima este făcută că să fie protejată.”

Ți s-a întâmplat să regreți că ai publicat un poem, pentru că a dezvăluit prea mult din tine?

Nu am regretat absolut niciun poem postat, deși-mi asum că pot fi oameni din trecutul meu care mă urmăresc și azi. Părerea mea e că nimic nu e „prea mult” în artă.

Care este partea ta pe care o ascunzi cel mai bine în viața de zi cu zi, dar care se vede limpede în poezii?

Profunzimea e cea care se vede cel mai clar în creațiile mele. Ciudat e că nu-mi ascund partea asta niciodată, doar că ea nu simte să iasă când nu are loc.

Cumva, pare că și-a însușit propria conștiință și a învățat când e momentul să iasă la suprafață și cu cine. E foarte selectivă. Uneori nu iese nici cu mine, mai ales când mă simte absentă, e foarte orgolioasă. E funny că spun asta, dar realizez acum, în timp ce scriu.

Deși nu am văzut-o niciodată așa, are mult sens pentru mine.

Cum vezi poezia scrisă astăzi într-o lume a vitezei, a superficialului și a scroll-ului infinit? Mai are poezia puterea să oprească pe cineva din goană?

Oh, da, și încă cum, Florin! Și ți-o spune cineva care-și postează creațiile pe Tiktok. Ai zice că e o platformă potrivită pentru poezie? Nu cred. Nici eu nu am zis asta, au fost câțiva ani în care fix aspectul ăsta m-a oprit.

Evident că poezia are impact asupra unei nișe, ce-i drept, uneia foarte restrânse, ținând cont de faptul că nu aduce în viața unui om prea mult entertainment.

Nu aduce asta, dar aduce ceva ce umple un gol. Toți avem goluri care simt să fie umplute și spații ce simt să fie înțelese. Asta face poezia, nu vindecă, dar înțelege.

Ai fi surprins cum se opresc oamenii la un videoclip de al meu și-mi spun ”textul ăsta a venit la momentul potrivit”, ei poate sunt în metrou, poate sunt în pauza de masă, dar s-au oprit.

Dacă e ceva de care sunt sigură e că niciun om nu e superficial, mai ales dacă îl cunoști la un nivel profund. Fiecare are o parte care încă nu a fost ascultată și cred cu tărie că poeziile mele au puterea să ofere măcar senzația că ești văzut și că nu trăiești singur o emoție.

„Se formează o comunitate care își dorește să simtă în timp ce are piciorul pe accelerație.”

Crezi că publicul de azi mai are răbdare pentru emoție autentică sau trebuie „ambalată” ca să fie acceptată? De impactul pe social-media a poeziei recitate, ce ne poți spune?

Eu nu l-aș numi public, ci oameni care împărtășesc trăiri similare într-un mod diferit.

Cred că tocmai asta e și ideea. Mulți oameni nu au trăit niciodată sentimentul ca cineva poate avea răbdare cu ei, iar consecința tristă este că devin, la rândul lor, nerăbdători cu propria persoană.

Cred că exact asta e. Emoțiile și trăirile ambalate într-o poezie îî fac pe oameni să se oprească și să simtă.

Am plecat pe drumul ăsta spunându-mi mereu că poezia nu mai e de actualitate și că nu s-ar îmbina niciodată cu social-media, dar poftim, am găsit o modalitate să prindă glas (la propriu).

Nu am inovat eu poezia recitată, dar te asigur că în momentul în care îi este asociat un chip și o trăire, prinde o altă culoare, să spunem că devine o scriere „digerabilă” pentru vremurile astea grăbite.

Visul tău de a deveni o voce — la propriu, prin voice-over — prin muzică, prin scris, prin social-media, vine din dorința de a fi auzită mai mult decât ai fost până acum?

Nu sunt cu nimic mai bună sau diferită de cel de lângă mine, dar am realizat că pot ajuta oamenii să nu se simtă singuri în avalanșa de emoții ce-i cuprinde zilnic.

În anul 2022 am făcut un curs de voice-over pentru că cineva mi-a spus că am o voce bună pentru reclame sau audiobook-uri.

Apoi am scris câteva poezii care au ajuns să facă parte din câteva piese lansate pe youtube.

Toate încercările mele de a-mi face auzită vocea (și la propriu, și la figurat) au venit dintr-un spațiu care era mult prea aglomerat. Trebuia cumva să scot afară tot ce am strâns.

Trăim viața asta și strângem tot felul de trăiri, de sentimente, de iubire, de dezamăgiri, dar uităm că așa cum ne facem curat în casă, așa e nevoie să facem și cu sufletul. Pentru mine, toate sunt instrumente care mă ajută să mă eliberez. Evident că nu pot să le fac pe toate, momentan m-am oprit la poezie.

 

„Toate încercările mele de a-mi face auzită vocea au venit dintr-un spațiu care era mult prea aglomerat.”

Anul acesta îți lansezi prima carte. Ce emoții te încarcă și spune-mi, te rog, câtă muncă stă în spatele acestui vis devenit realitate.

Așa-mi doresc, Florin.

Recunosc că nu sunt nici pe aproape de a-i pune punct, mai am multe de scris și aspecte de finisat, însă emoția pe care o simt doar gândindu-mă că-mi voi ține în mână cartea, mă face să radiez.

Nu pot să descriu în cuvinte ce voi simți, mi-e greu, însă da, e puțină muncă în spate (puțin mai multă) pentru că vreau să-i dau o „culoare” cu totul specială și pentru asta, trebuie să gândesc câteva idei, să le pun pe foaie și să apelez la oameni care să mă ajute.

Pe lângă asta, va trebui să contactez și editura care-mi va prelua conținutul, deci este ceva activitate de împins la deal, dar nu pot decât să mă las cuprinsă de avalanșa aia de emoții ce o să vină când se va publica.

Apropo, te aștept la lansarea de carte!

Care este visul tău cel mai fragil — acel vis pe care încă îl rostești cu teamă, dar care te ține în mișcare în fiecare zi?

Să fiu liberă. La momentul ăsta mă simt captivă, cumva, încă în haos. De aici și dorința de a mă elibera cu atâta patos. Aici mă refer strict din punct de vedere profesional.

Îmi doresc să-mi dau voie să creez în adevăratul sens al cuvântului, spune-i carieră, dacă vrei.

Totuși, dacă mă întrebi la un nivel mai profund de atât, cred că fragilitatea se găsește în visul care mă plasează pe o scenă cu microfonul în față.

„Să fiu liberă. La momentul ăsta mă simt captivă, cumva, încă în haos. De aici și dorința de a mă elibera cu atâta patos.”

În momentele în care îndoiala devine mai puternică decât inspirația, ce te face să continui să scrii și să crezi în drumul tău?

Nu mi-e frică de nimic altceva în drumul ăsta cum mi-e frică de mine.

Sunt un om al schimbărilor, nu-mi place să stau prea mult într-un loc, nu-mi convine să mă plafonez și fac greșeala pe care o facem mulți, să ne plictisim de propriul farmec.

Nu am multe momente de îndoială, știu ce fac și de ce fac, dar recunosc că nu mereu sunt inspirată.

În momentele în care simt că nu mai am resurse sau că sunt copleșită, din contră, nu continui să scriu, mă opresc și-mi dau timp. Îmi ofer răbdare să mă regăsesc. Inspirația are și ea nevoie de odihnă.

„…greșeala pe care o facem mulți, să ne plictisim de propriul farmec.”

Dacă ar trebui să ne lași aici, la finalul interviului, câteva versuri care nu te-au părăsit niciodată — le-ai putea scrie acum pentru noi?

Fiecare dintre noi e construit din mii de uși

Unele cu lacăte din care ies scânteie

Altele în care poți intra doar dacă porți mănuși

Asta, bineînțeles, dacă găsești o cheie.

Unii suntem, poate, mai doritori și mai deschiși

Și lăsăm cheia chiar în ușă,

Dar celor cărora le este greu și sunt închiși

Găsești și acolo cheia, numai că-n cenușă.

Și-atunci când cortina se ridică, de eșec nimeni nu te ferește

Iar dacă ții neapărat să faci un act,

Joacă un rol în care exteriorul mereu îmbătrânește

În timp ce sufletul rămâne intact.

„Nu mi-e frică de nimic altceva în drumul ăsta cum mi-e frică de mine.”

Profesor de limba română și voluntar dedicat, implicată de peste cinci ani în proiectul C@rte în sate, Gabriela Andone aduce copiilor din satele Vrancei mai mult decât cărți. Se întâlnesc cu personaje din povești, dar își dau întâlnire totodată și cu curiozitatea, imaginația și bucuria de a descoperi un univers nou. Fiecare vizită de-a sa este o călătorie în care poveștile prind viață, iar copiii devin exploratori ai cuvintelor. Prin activități creative, lectură pe roluri, personaje inventate pe loc și concursuri literare, reușește să transforme școlile fără bibliotecă în spații de întâlnire cu cultura,  cunoașterea și joaca.

Voluntariatul său este despre darul sufletesc pe care îl aduce fiecărui copil. În aceste momente, nu calculează timpul ca pe unul pierdut, în zadar. Generozitatea, pasiunea pentru carte și dorința de a inspira devin vizibile și măsurabile în zâmbetele micuților, în entuziasmul lor și în dorința de a citi mai mult. Prin implicarea sa, comunitățile rurale se simt mai aproape de cultură, iar copiii primesc șansa unui început educațional solid și plin de inspirație.

Să o cunoaștem pe profesoara Gabriela Andone!

De când sunteți bucată din proiectul C@rte în sate?

Sunt deja cinci ani de când particip la activitățile Proiectului cultural c@rte în sate, iar în acest timp am avut ocazia să merg în foarte multe localități vrâncene, unele izolate, pentru a duce copiilor de acolo darul de carte și de lectură.

Ce rol aveți și ce ați învățat în tot acest timp? De ce voluntar într-un astfel de proiect?

Sunt profesor voluntar, ofer o părticică din timpul de care dispun, din pasiunea pentru lectură și din priceperea / experiența dobândită ca profesor de limba română.

Am ales să fac voluntariat ducând mai departe o activitate începută de fiica mea. Încă de la prima mea acțiune, care s-a desfășurat în satul Năruja, în anul 2020, am constatat importanța de a merge în locurile greu accesibile din județul Vrancea, spre a fi alături de micuții de acolo, fiind însoțiți de voluntari inimoși, cu valize de cărți și cu voie bună. Proiectul c@rte în sate face activități de literație, promovează literatura de calitate, înființează mici biblioteci și susține dotarea celor deja existente cu volume care vin în ajutorul cadrelor didactice din spațiul rural, aflat la distanță de orașele ce dispun de un fond de carte bogat. Scopul cultural și cel educativ m-au determinat să nu rămân indiferentă la demersurile făcute de Silvia Vrînceanu-Nichita. Când eram o copilă, adolescentă, prin clasa a XI-a, domnul Liviu Topală, referent la Ateneul Popular și muzician, ne-a scos din întunericul neștiinței și al inculturii (muzicale), pe mine și pe colegii mei de generație care au avut dorința de înnoire lăuntrică: a creat seri de audiții în care ne-a făcut să-i iubim pe cei de la Pink Floyd, pe Jethro Tull sau Led Zeppelin. Atunci nu conștientizam cât de important era acest lucru, dar astăzi îi mulțumesc în gând.

Cum ați aflat de Carte în sate și care este programul dumneavoastră în această asociație?  Ce timp dedicați?

Am aflat de la fata mea, care făcea voluntariat alături de colegele ei în acest proiect, apoi am cunoscut-o pe Silvia Vrînceanu, un om frumos ca nimeni altul, care a înțeles câtă nevoie este de implicare și de acțiune, pentru a da o șansă la educație copiilor din mediul rural. Programul fluctuează în funcție de perioadele în care mergem mai des să ne întâlnim cu cititorii, de taberele organizate de Silvia sau de excursiile în care s-au implicat adesea chiar elevii și profesorii Școlii Gimnaziale ,,Oana Diana Renea’’. Le mulțumesc tuturor colegelor mele care au făcut parte din grupurile de voluntari ce au adus bucurie prin lectură în lumea satelor.

Sunt membru în juriul Concursului de scriere creativă din cadrul proiectului (Prietenii lui Cărțilă ne scriu). În luna decembrie a ultimilor ani am petrecut muuulte ore citind și recitind scrisorile participanților, care n-au fost doar vrânceni, ci din numeroase alte județe ori din București. Au fost premiați sute de copii, fiindcă nu am vrut să-i dezamăgim pe cei ce ne-au așezat pe filele scrisorii visurile lor.

Așadar, timpul dedicat proiectului nu cred că poate fi contabilizat. Nu mi-ar plăcea să-l văd menționat în vreo statistică.

Cu ce gând vă aplecați asupra copiilor?

Dacă ai ceva de oferit din preaplinul sufletesc, nici nu-ți spui că e vreun fel de muncă, ci împlinirea unei chemări pe care o ai. Știu că e din ce în ce mai greu să ne creăm timp pentru noi, cu atât mai puțin – să găsim vreme pentru comunitățile în care trăim, dar fiecare moment petrecut alături de o echipă ca a Silviei te încarcă sufletește mai mult decât un concediu.

Sunt cadru didactic și știu câtă nevoie este de noi acolo unde sunt ființe micuțe, în formare, pentru care un început bun ca educație contează enorm. Aducem cu noi acea briză caldă care să sufle în pânzele corăbioarelor ce sunt acești copii, care vor naviga pe mările mai calme sau mai tumultuoase ale vieții.

În viața de zi cu zi, când dați jos haina voluntarului, ce pălărie așezați pe capul dumneavoastră?

Sunt cadru didactic, slujbă care, ca și actoria, te consumă până la feștilă. Oferi, fără să știi mereu dacă darul tău ajunge la inima copiilor, fără să poți aprecia imediat ce a crescut în solul în care ai pus răsad de flori ori de spice.

Ce experiențe ați avut anterior în voluntariat?

Dintotdeauna am știut că generozitatea este o formă de a întoarce vieții ceva din bucuriile pe care ți le-a adus. Am făcut voluntariat, în ultimii patru ani și în cadrul Asociației Renato, înființată de colega mea, profesoara Marcela Ghiuță. În cadrul Sistemului Național de Acțiune Comunitară, am activat încă din anul 2015.

Pe lângă generozitate, un voluntar e necesar să meargă la braț cu creativitatea în fața copiilor? Ce activități creative ați propus sau propuneți pentru citit?

Sunt foarte multe activități care pot dezvolta gustul pentru citit. Am început cu propunerea lecturării în mod gradual, cu texte mai accesibile copiilor, cu scriitori care le plac, iar treptat am ajuns să-i determinăm pe cei de liceu să încerce proza marilor scriitori români ori pe cea valoroasă din literatura universală.

Am propus lectură pe roluri, însoțită de personaje create pe loc sau îl aducem pe Cărțilă, Spiritul cărților. Întotdeauna alegem locuri care să-i inspire pe copii, în aer liber. Citatele de tip ,,Înțelepțenii’’ sunt realizate cu câteva zile înainte de acțiunea noastră și au rolul de a le trezi copiilor curiozitatea în legătură cu tema/temele cărților ce urmează a fi citite.

În câteva rânduri, am versificat, după ce am parcurs o operă literară, pornind de la întâmplările pe care le conținea. Acesta este un exercițiu care place copiilor iubitori de cuvinte și celor foarte inventivi.

La unele întâlniri cu cei mici am propus concursuri care constau în recunoașterea titlurilor operelor de Caragiale, amestecate în formulări neașteptate.

Cum măsurați impactul acțiunii C@rte în sate?

Impactul caravanelor de lectură se măsoară prin numărul mare de copii participanți. În foarte multe rânduri, părinții și bunicii au rămas la activități, curioși fiind, iar apoi interesați, dornici și dumnealor să se bucure alături de noi.

Comunitățile în care am mers au fost atât de implicate, încât ne-au lăsat o impresie excelentă. Cadrele didactice și familiile micuților s-au implicat pentru ca acțiunile noastre să-i aducă împreună pe cât mai mulți copii. Au constatat că venirea caravanei este așteptată cu emoție, așa că au contribuit la crearea unei stări de bine, fie la școală, fie la biserică, la vreun muzeu ori la bibliotecă, așa cum a fost la Năruja.

Ce nevoi educaționale ați întâlnit? Cum se asigură sustenabilitatea proiectului pe termen lung?

Este o mare nevoie de ore de lectură cu copiii, de întâlniri în care să se discute semnificațiile operelor literare citite. Cei mici au nevoie de modele umane și din lumea din afara școlii. De aceea, voluntarii din acest proiect sunt atât de iubiți de ei, sunt invitați în diferite localități prin scrisori trimise pe adresa asociației, devenind prietenii mai mari, mentori ai celor mici care învață să descopere lumea cu ajutorul cărților.

Proiectul este sustenabil, dovadă fiind faptul că se derulează de peste opt ani, început fiind în anul 2017. Acest lucru se datorează generațiilor de voluntari formați de Silvia Vrînceanu, tuturor părinților acestora, care nu de puține ori au colaborat la organizarea taberelor de lectură; toți sponsorii, precum editurile sau librăriile care și-au oferit sprijinul au contribuit la factorul sustenabilitate a acțiunilor din proiect. În plus, toți copiii participanți, voluntari sau beneficiari ajung să se educe întru canalizarea resurselor spre reușită, iar aceasta într-un mod neforțat.

Ce indicatori ar trebui urmăriți pentru a evalua succesul?

Sunt acei indicatori cantitativi, care pot fi măsurabili, iar aici intră numărul mare de copii, fie voluntari, fie beneficiari, implicați. Apoi există un foarte mare număr de localități, din județul nostru și din alte județe, unde a ajuns caravana de lectură. De asemenea, s-au înființat colțuri de lectură în școlile în care nu există bibliotecă. S-a întâmplat lucrul minunat de care am pomenit la inițiativa copiilor care au participat la acțiunile proiectului. Totodată, au fost sute de copii care au participat la Concursul de scriere creativă. Nu dețin eu toate datele, dar ei proveneau din foarte multe județe ale țării, iar prezența lor în număr foarte mare la festivitatea de premiere ne-a dovedit că își doresc să se exprime și să fie auziți și apreciați. Copiii din Republica Moldova, la care am mers cu  Silvia Vrînceanu și cu alți voluntari au recitat și citit la Maratonul lecturii, în pandemie, când a fost realizat un exercițiu cultural. Am fost emoționați să-i revedem, implicați și ei în acțiunea de a dărui ceva din ceea ce au învățat.

Există și indicatorii calitativi implicați, precum: creșterea motivației pentru literatura valoroasă, îmbunătățirea competențelor de lectură, diversificarea gustului literar, implicarea comunităților, mulțumirea sufletească a tuturor celor care au luat parte la activități.

Ce resurse logistice, umane, financiare aveți la dispoziție?

Cea mai valoroasă resursă a unui voluntar este generozitatea. Dacă ești făcut pentru a împărtăși cu ceilalți ceea ce ai adunat înlăuntrul tău, vei găsi o formulă ca ele să atingă o inimă, un copil care le așteaptă. Apoi urmează timpul pe care ți-l faci, ca să-l aloci activităților și abia apoi vin celelalte: donație de cărți, acțiuni de colectă de carte sau de rechizite. Întotdeauna îți dorești să poți să faci mai mult, iar acesta este, de fapt, lucrul care te ține conectat la dimensiunea altruismului.

Eusebiu Militaru este un om al rădăcinilor și al tradițiilor, un păstrător al valorilor din satul gorjenesc, care îmbină cu mândrie în sufletul său lumea veche a obiceiurilor străvechi cu ritmul unei vieți moderne. Crescut într-o familie modestă, în inima Văii Jaleșului, Eusebiu a învățat de mic respectul pentru muncă, oameni și tradiții, iar satul natal, Cornești, a fost locul care i-a dat sens și identitate. Legătura profundă cu viața rurală și cu obiceiurile strămoșești este ceea ce îl definește cu adevărat.

Tradițiile, muzica populară și portul autentic gorjenesc au fost mereu pentru Eusebiu nu doar o sursă de mângâiere sufletească, ci și un mod de viață. A crescut cântând doine și sârbe, învățând de la bunici și învățători, iar în cadrul Școlii Populare de Artă „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu a dat viață și profunzime pasiunii sale pentru folclor. Astăzi, Eusebiu este un adevărat ambasador al tradițiilor din Gorj, organizând evenimente care readuc la viață obiceiuri de altădată, precum hora gorjenească sau „Joimărelele”, și militând pentru păstrarea portului popular autentic.

Prin muzică, costume și obiceiuri, Eusebiu Militru este un om care nu doar că păstrează moștenirea culturală, ci o trăiește și o transmite mai departe, cu convingerea că fără tradiții nu putem înțelege cine suntem cu adevărat. Eusebiu, să începem!

„Sunt un om simplu, crescut într-o familie modestă, în care respectul pentru muncă, oameni și rânduieli este firesc.”

Dacă ți-aș cere să spui cine ești fără să folosești nici vârsta, nici studiile, ce poveste ai spune despre tine?

Unde este acasă pentru tine? Ce loc ocupă Gorjul în inima ta și cum te poartă amintirile lui prin viață?

Pentru mine, sentimentul de «acasă» începe din clipa în care intru pe raza județului Gorj. Este o stare care mă cuprinde firesc, ca o liniște. Dar adevăratul «acasă» este satul în care am crescut, satul în care am învățat carte și unde îmi este familia. Corneștiul nu este doar un punct pe hartă, ci locul care m-a format și care mă cheamă mereu înapoi, indiferent cât de departe aș fi.

„Corneștiul nu este doar un punct pe hartă, ci locul care m-a format și care mă cheamă mereu înapoi, indiferent cât de departe aș fi.”

Satul meu a cunoscut, în ultimii ani, schimbări majore, aduse de fireasca modernizare. Cu toate acestea, în inima mea, satul a rămas același. Este satul în care drumul era plin de vite și de oamenii care le duceau la pășunat, satul în care, la șase dimineața, vedeai bărbații, femeile și copii cu sapele pe spate, plecând la prășit porumbul, varza sau grădinile. Este satul în care căruțele treceau încărcate cu bucate – grâu, porumb, rodul muncii de peste an. Seara, tinerii și bătrânii se adunau la poartă ca să «pună țara la cale», iar femeile torceau, tricotau și coseau, dând timpului un alt ritm. Așa am crescut eu, într-un sat minunat, care mi-a format sufletul și felul de a fi.

„Bătrânii satului sunt, pentru mine, icoanele și cărțile lui sfinte.”

Ai ales să urmezi și studii la Școala Populară de Artă. Ce ți-a adus această experiență: rigoare, curaj, sau?

După ce am început cursurile la Școala Populară de Artă, orizontul meu artistic s-a lărgit considerabil. Am început să particip la concursuri locale, la spectacole organizate de Școală și la apariții televizate, alături de grupul «Gorjeanca», înființat de regretatul profesor Ion Drăgan. Prin acest grup, am promovat colindele și obiceiurile populare specifice marilor sărbători, precum Floriile sau Sânzienele. Toate aceste experiențe mi-au deschis drumul către lumea artistică, mi-au oferit curaj și m-au pus în contact cu numeroși artiști, contribuind decisiv la formarea mea ca interpret și ca om.

 

Când cânți, cui simți că te adresezi: satului sau copilului care ai fost?

În prezent, cânt mai ales pentru mine, pentru familie și prieteni. Cântecul este pentru mine o formă de eliberare: când sunt supărat, zic o doină de jale, iar când sunt fericit, spun o sârbă, ca la Gorj. Cântecul îmi este un frate; oriunde simt greutăți sau oboseală, încep să cânt și astfel mă vindec, găsind puterea să o iau de la capăt. Îmi pare rău uneori că, stând singur, creez versuri și linii melodice pe care nu le înregistrez și le uit, dar cântecul rămâne parte din mine, din sufletul și viața mea.

„Cântecul îmi este un frate; oriunde simt greutăți sau oboseală, încep să cânt și astfel mă vindec, găsind puterea să o iau de la capăt.”

 

Trăiești într-o lume modernă, dar porți în tine o lume veche. Cum se împacă cele două și ce sacrificii presupune această alegere?

Trăim, într-adevăr, între două lumi. Una este lumea respectului față de oameni, față de portul popular și față de rânduiala străveche. Cealaltă este lumea modernă, în care, de multe ori, credem că ni se cuvine totul și uităm să prețuim tradiția, portul și graiul. Eu, petrecând mult timp în preajma oamenilor bătrâni, nu am avut dificultăți în a înțelege ce voiau să-mi transmită. Le-am învățat firesc, pe măsură ce am crescut, mai ales că multe dintre aceste obiceiuri au fost încă vii până nu demult, chiar acum zece ani. În același timp, nu m-am desprins de generația mea: sunt în pas cu moda, cu distracția și cu tot ce ține de frumosul acestei vârste. Poate tocmai de aceea sunt puțin diferit, pentru că am trăit și cunosc rânduielile generațiilor trecute. Încerc, pe cât pot, să readuc la viață tradițiile și obiceiurile, măcar cu ocazia marilor sărbători.

 

Ai readus oamenii laolaltă în jurul horei și a șezătorii. Ce crezi că se vindecă într-o comunitate atunci când oamenii se prind din nou de mâini?

Am încercat să reînvii obiceiul horei din ziua de Paște, așa cum se făcea odinioară în curtea bisericii din satul Cornești. Bătrânii mi-au povestit că aceasta era hora tradițională a satului, locul unde tinerii necăsătoriți se adunau pentru a-și găsi jumătatea. La hora din Cornești veneau tineri și din satele învecinate – Tălpășești, Găvănești, Tămășești. Anul acesta am organizat hora gorjenească așa cum a fost cândva: oamenii îmbrăcați în costume populare autentice, iar muzica asigurată de Taraful lui nea Ion Dundu din Tămășești. M-a bucurat enorm faptul că oamenii au răspuns cu atâta deschidere invitației, mai ales că au venit îmbrăcați gorjenește, alături de un taraf vechi. Un moment care m-a emoționat profund a fost prezența Dodei Costăina, în vârstă de 83 de ani, care mi-a spus că a fost foarte fericită să retrăiască, prin această horă, amintirile tinereții sale.

 

Portul popular pe care îl colecționezi este cu adevărat o memorie. Cum simți că această moștenire va vorbi generațiilor viitoare, poate chiar mai mult decât o apreciem noi astăzi?

Portul popular nu va muri niciodată atât timp cât oamenii îl vor purta și îi vor învăța pe copii, pe nepoți și pe strănepoți să-l îmbrace. Familia are un rol esențial în formarea viziunii tinerilor. Cu siguranță, ceea ce un copil vede la mama sau la tata, repetat an de an sau măcar din când în când, va duce mai departe. Din păcate, astăzi trăim într-o perioadă în care transmitem tot mai puțin generațiilor viitoare, iar acest lucru este tragic. Tinerii nu mai au prilejul pe care l-am avut eu, acela de a învăța rânduiala străveche prin viu grai, pentru că oamenii și-au schimbat profund felul de a privi viața și lumea. Cu toate acestea, sper din suflet ca portul popular autentic să nu se piardă, pentru că, în momentul în care ne pierdem portul, graiul și muzica, ne pierdem, de fapt, identitatea națională.

„Tinerii nu mai au prilejul pe care l-am avut eu, acela de a învăța rânduiala străveche prin viu grai, pentru că oamenii și-au schimbat profund felul de a privi viața și lumea.”

 

Spune-ne povestea unui costum care te-a tulburat. Ce ți-a spus despre femeia sau bărbatul care l-a purtat? Care este cea mai de preț piesă pe care o ai în colecția ta? Are o poveste?

Una dintre cele mai tulburătoare povești din viața mea este cea a stră-străbunicii mele. A fost o femeie foarte deșteaptă, care, în anul 1929, a fost elevă a Liceului Pedagogic din Târgu Jiu. Din spusele bunicii mele, ale femeilor în vârstă din sat, dar și din fotografiile rămase, reiese limpede că stră-străbunica mea s-a purtat mereu numai în cămașă cu oprege, cum îi zicem noi, adică în costum popular, purtat cu demnitate și firesc, nu ca podoabă, ci ca fel de a fi. Imediat după Paște, s-a dus la o horă de nuntă în sat, împreună cu băiatul ei, adică cu străbunicul meu. Acesta a luat horă înainte și, așa cum era obiceiul, a luat și o fată de pe margine ca s-o joace. Fratele stră-străbunicii mele, fiind foarte gelos, pentru că străbunicul meu luase acea fată în horă, a început să se ia de el, iar mai apoi s-a ajuns și la bătaie. Când a văzut că fiul ei este atacat pe nedrept, stră-străbunica mea nu a stat pe gânduri și s-a dus să-i despartă. Atunci, fratele ei, un om fără scrupule, a tras ca o fiară de ciupagul stră-străbunicii mele și i l-a rupt în două. Gândiți-vă că acea cămașă fusese făcută chiar de Paște și trebuia să-i fie bună poate până la moarte, pentru că, în vremurile acelea, era foarte greu să găsești pânză sau materiale pentru a coase o cămașă nouă, mai ales că avea și un băiat care trebuia îmbrăcat. Pentru mine, această cămașă nu este doar o piesă de port popular, ci o lecție despre demnitate, sacrificiu și despre câtă viață se cosea, odinioară, într-un singur rând de pânză.”

 

Hora gorjenească are o forță aparte, ce spune ea despre felul vostru de a fi, de a iubi, de a trăi?

În Gorj, hora nu este doar un joc, ci un fir care leagă viața omului de la început până la sfârșit. Se joacă din clipa nașterii copilului și până la trecerea lui din această lume. La naștere, lăutarii nu lipsesc: vin să aducă bucurie părinților și apropiaților, iar hora se joacă până a doua zi dimineața, ca un legământ al vieții care începe. Urmează botezul și tăiatul moțului, alte momente în care hora adună oamenii laolaltă. Copilul crește și merge cu părinții la hora satului, fie la căminul cultural, fie afară, în câmp liber sau chiar în drum, în funcție de anotimp. Acolo face primii pași de horă, fără să știe că învață, de fapt, rânduiala locului. La 16–17 ani, băieții deja dobândesc propriul stil de joc, ca să fie cât mai prezentabili în horă și în fața fetelor, pentru că hora este și loc de întâlnire, și loc de alegere. Apoi vine timpul căsătoriei, adevăratul examen al vieții: nunta de trei zile, cu horele cele mai puternice și cu bucuria dusă la capăt. După nuntă, tânărul devine bărbat, își lasă jocul năvalnic al tinereții și începe să joace mai așezat — un «calm» care, în Gorj, înseamnă totuși o viteză a unei hore din zona Munteniei. Iar la sfârșit, omul este petrecut tot prin horă, la hora de pomană, pe care familia o dă în primele zile ale Paștelui, la hora satului. Așa este Gorjul meu: un loc unde oamenii au dus-o greu, dar au știut să-și poarte viața, durerea și bucuria jucând hora noastră de mână, cu demnitate și cu suflet.

„După nuntă, tânărul devine bărbat, își lasă jocul năvalnic al tinereții și începe să joace mai așezat — un «calm» care, în Gorj, înseamnă totuși o viteză a unei hore din zona Munteniei. Iar la sfârșit, omul este petrecut tot prin horă, la hora de pomană, pe care familia o dă în primele zile ale Paștelui, la hora satului. Așa este Gorjul meu.”

 

Care este, pentru tine, semnul distinctiv al portului gorjenesc — acel detaliu mic care poartă o identitate întreagă?

Pentru mine, semnul distinctiv al portului gorjenesc este semnul bradului. Îl regăsim pe vestele și pe paltoanele cu găitane ale bărbaților și femeilor, pe pantalonii din dimie bătută în piuă ai bărbaților, dar și pe cămășile cusute cu migală. Semnul bradului apare, de asemenea, pe fețele de masă, pe scoarțele și pe macatele țesute în casă, semn că el nu aparține doar portului, ci întregii vieți a satului. În cultura gorjenească, bradul celebrează marile schimbări ale existenței, fiind prezent atât la momentele de bucurie, cât și la cele de trecere. În limbajul popular, moartea, echivalentă cu nunta, devine expresia unei viguroase continuități, iar bradul rămâne martorul tăcut al acestei legături dintre început și sfârșit. Așadar, acest semn nu este doar un ornament, ci o identitate cusută în timp.

 

Mulți tineri cred că tradiția îi ține pe loc. Tu ai ales contrariul. Ce ți-a oferit folclorul în drumul tău personal și profesional?

Într-adevăr, mulți tineri spun că tradiția îi ține pe loc, deoarece nu au avut bucuria să guste cu adevărat din seva satului romanesc. Fiecare tradiție are o poveste, iar fără a-i cunoaște menirea, ea rămâne doar un gest gol. De exemplu, la noi,în Joia Mare din Postul Paștelui, adică de Joimărele, cum se zice pe Valea Jaleșului, se dau de pomană ulcele pline cu apă, vin sau rachiu. Se spune că acela care dă ulcică de pomană în ziua de Joimărele îi oferă mortului o cană din care să poată bea apă din izvorul lui Dumnezeu, iar aceluia care nu se i se dă cană, se spune că nu are parte de apă. Aceste obiceiuri nu sunt simple ritualuri, ci forme prin care oamenii și-au exprimat, dintotdeauna, grija, credința și legătura cu cei plecați. Pentru mine, folclorul și tradițiile au fost mereu o mângâiere sufletească. Mi se umple inima de bucurie când văd locuri în care tradițiile încă se păstrează și, mai ales, când observ că începe să se reînvie ceea ce mai poate fi salvat. Aceasta este, de fapt, cea mai mare mulțumire a mea.

 

„la noi,în Joia Mare din Postul Paștelui, adică de Joimărele, cum se zice pe Valea Jaleșului, se dau de pomană ulcele pline cu apă, vin sau rachiu. Se spune că acela care dă ulcică de pomană în ziua de Joimărele îi oferă mortului o cană din care să poată bea apă din izvorul lui Dumnezeu.”

 

 

Dacă, peste ani, cineva va spune „Eusebiu Militaru a făcut ceva pentru satul lui”, ce ai vrea să fie acel „ceva”?

Mi-aș dori din suflet să revină îmbrăcatul portului popular autentic gorjenesc. Aș vrea să văd cât mai multă lume purtând aceste veșminte minunate, care spun o poveste fără să rostească un cuvânt. Bărbații să se întoarcă la costumele schilerești, la cămășile cusute cu mătase și șebace, la pălăriile negre purtate cu demnitate, iar femeile să se întreacă în frumusețea cusăturilor de pe ciupaguri și poale, cu opregele cât mai încărcate și cu nelipsitele cârpe de borangic, maramele, pe care mi le doresc să le văd din nou zburând în vânt. Aș vrea ca aceste tradiții să revină măcar la sărbători, la biserică, la hora satului, acolo unde, în Gorj, încă mai găsim hore vii. Pentru acest lucru lupt. Deja am transformat într-o tradiție a satului ca, în fiecare an, în Duminica Floriilor, să scoatem din ladă costumele populare și să le expunem, să le facem din nou văzute. Lupt, de asemenea, pentru păstrarea obiceiurilor din pragul marilor sărbători, așa cum s-a întâmplat și de Crăciun, când vedem tot mai puțini colindători îmbrăcați gorjenește. Lupt și pentru păstrarea obiceiurilor de la înmormântare, chiar dacă acest moment aduce multă durere, pentru că și el trebuie înțeles și respectat. Iar pentru a fi înțeles pe deplin, trebuie readus la viață cântecul zorilor, pe care, din păcate, tot mai rar mai găsești pe cineva care să-l știe și să-l cânte. În egală măsură, lupt pentru horele făcute în locurile unde ele s-au jucat de sute de ani, pentru că acolo se află memoria satului. Dacă aceste lucruri vor rămâne vii, atunci satul gorjenesc nu va fi pierdut.

 

 

Eusebiu, vreau să lași un gând aici, pentru tinerii care poate au în ei o flacără dar le este frică să întrețină focul. Ce te motivează să continui?

Dragostea pentru tradițiile și obiceiurile Văii Jaleșului este flacăra care îmi ține sufletul viu. Ea mă face să merg în sat, să stau ore întregi cu bătrânii și să ascult poveștile lor, să înțeleg cum și-au trăit viața oamenii din satul meu natal și din întreaga vale. Cu cât aflu mai multe, cu atât dorința de a păstra și transmite tot ce am învățat devine mai puternică. Știu că viața s-a schimbat, că oamenii și-au dorit modernizare pentru că au dus-o greu, dar tocmai de aceea este nevoie să cunoaștem rădăcinile noastre și să le respectăm. Dragostea pentru autentic nu se învață din cărți, ci se trăiește și se simte în fiecare gest, în fiecare cântec și în fiecare costum purtat cu mândrie. Îi îndemn pe tinerii care au flacăra în inimă să nu o stingă, să caute adevărul locului de unde provin, să vorbească graiul străbunilor și să arate lumii cine sunt. Dacă păstrăm tradițiile, portul și muzica, păstrăm însăși identitatea noastră.

„Îi îndemn pe tinerii care au flacăra în inimă să nu o stingă, să caute adevărul locului de unde provin, să vorbească graiul străbunilor și să arate lumii cine sunt.”

 

După 33 de ani petrecuți la catedră, sunt profesori care nu vorbesc despre oboseală, ci despre sens. Despre copii, despre încredere și despre puterea educației de a schimba destine. Interviul de față este mărturia Luminiței Graur, un cadru didactic care a ales, zi de zi, să creadă în elevii săi, să transforme limba franceză dintr-o materie într-o punte către lume și să practice o educație construită pe empatie, respect și curaj. O conversație sinceră despre vocație, reziliență și educația care formează oameni.

Când priviți în urmă la începutul drumului dumneavoastră, ce v-a chemat, de fapt, spre catedră?

Am ales să devin profesor de limba franceză dintr-o convingere care mi-a ghidat întreaga carieră: educația lingvistică deschide perspective. Pentru elevii din mediul rural, în special, o limbă străină nu este doar o disciplină școlară, ci o poartă spre o altă cultură, spre o altă lume, spre posibilități care, fără sprijin, ar rămâne departe. Dorința a fost să apropii această lume de copii, să le ofere acces la ceea ce, poate, altfel nu ar fi avut curajul să viseze.

După 33 de ani la catedră, ce vă face să continuați, chiar și în zilele dificile?

După peste trei decenii petrecute la catedră, motivația sa nu s-a stins, dimpotrivă. Zi de zi, îmi găsesc sensul în impactul concret al muncii mele în elevii care prind încredere, care îndrăznesc să vorbească, care își depășesc limitele și încep să creadă în propriile forțe. Pentru un profesor adevărat, progresul elevilor este cea mai mare răsplată, iar pentru mine acest sentiment este motorul care mă face să rămân, să continui, să cred.

Ce înseamnă, la nivel profund, educația așa cum o trăiți dumneavoastră în fiecare zi la clasă?

Educația de calitate nu este despre programe rigide sau rezultate măsurate exclusiv prin note. Este un proces profund centrat pe elev, în care fiecare copil este ascultat, valorizat și sprijinit să învețe în ritmul său. Este un spațiu sigur, empatic și stimulativ, unde copiii nu se tem să greșească și unde competențele reale se construiesc prin experiențe autentice. Este educația care formează oameni, nu doar elevi.

Cum reușiți să transformați limba franceză dintr-o materie dificilă într-o experiență vie pentru elevi?

Pentru a-i apropia pe copii de învățare, am ales drumul implicării active. Lecțiile mele de franceză prind viață prin activități interactive, resurse digitale, proiecte colaborative și situații de comunicare reală. Astfel, limba franceză nu mai este percepută ca o materie dificilă, ci ca un instrument viu, util și plăcut, care le aduce elevilor noi perspective și planuri.

Ce a schimbat în dumneavoastră și în relația cu elevii participarea la Programul Școala Încrederii?

Din dorința de a crește și mai mult impactul pe care îl am asupra elevilor, am avut dorința de a face parte din Programul Școala Încrederii. Am regăsit aici valori în care cred profund: siguranță emoțională, colaborare, respect. Programul m-a ajutat să-mi îmbunătățesc modul de comunicare, să cultiv și mai mult empatia în relația cu elevii și să-mi ajustez practicile didactice astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor reale ale copiilor. Pentru mine, Școala Încrederii nu este doar un program, ci o confirmare că educația poate fi făcută altfel: cu suflet, cu sens, cu grijă față de om.

Ce vă doare cel mai mult atunci când priviți sistemul educațional din interior?

Privind spre sistemul de învățământ, văd clar ce ar trebui schimbat: accentul excesiv pe evaluările formale și pe rigiditate. În locul lor, ar propune o evaluare autentică, flexibilă, orientată spre progres. Dar mai mult decât atât, subliniază nevoia urgentă de sprijin real pentru profesori: condiții de muncă mai bune, recunoaștere profesională și politici care să atragă și să păstreze oameni valoroși în educație. Pentru că un sistem educațional de calitate începe cu profesori respectați și susținuți.

Dacă ar fi să transmiteți un gând esențial despre educație, născut din toți acești ani de experiență, care ar fi acela?

Am ales să rămân, să cred și să construiesc. Educația adevărată se face cu răbdare, cu empatie și cu încrederea că fiecare copil poate reuși atunci când cineva îl vede și îl susține.

Există oameni care vorbesc despre schimbare și oameni care o construiesc, pas cu pas, fără zgomot inutil.

Robert Diaconeasa face parte din a doua categorie. Cunoscut publicului larg prin proiecte precum DaddyCool și MENtalks, Robert și-a construit parcursul la intersecția dintre jurnalism, storytelling și implicare socială. Dincolo de rolurile vizibile, însă, firul roșu al muncii sale rămâne același: grija reală pentru oameni, pentru copii și pentru felul în care comunitățile pot deveni mai sănătoase. Proiectul tRAI – un hub educațional și social dedicat copiilor din medii vulnerabile – nu apare ca o ambiție grandioasă, ci ca o consecință firească a unei călătorii personale marcate de empatie, responsabilitate și convingerea că „bunătatea este noul cool”.

În acest interviu, Robert vorbește despre misiune, leadership, paternitate, oboseală, visare și construcție pe termen lung. Despre cum arată succesul atunci când este măsurat în oameni crescuți frumos, nu în cifre. Și despre de ce, uneori, cel mai curajos lucru pe care îl poți face este să rămâi uman. Robert, să-ncepem!

,,DaddyCool” – cum și când ai decis să-ți asumi acest nume/brand? Ce înseamnă pentru tine, ce sarcini îți aduce, ce limite sau libertăți îți dă?

„DaddyCool” nu a apărut ca un brand, ci ca o stare. A venit natural, în momentul în care am devenit tată și am realizat că nu vreau să joc rolul părintelui „perfect”, ci al părintelui prezent, autentic și curios.
Pentru mine, DaddyCool înseamnă un tată care învață din mers, care greșește, care râde, care pune întrebări și care nu se teme să arate emoție.

Ca sarcină, acest nume mă obligă la onestitate. Nu pot poza în ceva ce nu sunt. Nu pot vorbi despre valori pe care nu le trăiesc.
Ca limită, poate fi așteptarea unora că „știu mereu răspunsurile”. Nu le știu. Și nici nu vreau.
Ca libertate, îmi dă voie să fiu eu: un om în proces, un tată care crește odată cu copiii lui.

„Nu pot poza în ceva ce nu sunt. Nu pot vorbi despre valori pe care nu le trăiesc.”

 

Ce a însemnat pentru tine momentul în care ai realizat că „bunătatea este noul cool”, așa cum ai spus într-un interviu? Cum ai schimbat modul în care îți desfășori activitatea după ce ai adoptat această filozofie?

A fost un moment de claritate, dar și de oboseală. Oboseala de a vedea că succesul este adesea asociat cu duritatea, cinismul, ego-ul sau graba.
Mi-am dat seama că vreau să construiesc altfel. Că vreau să las ceva în urmă nu doar prin ce fac, ci prin cum fac.

De atunci, am ales mai atent proiectele, oamenii și colaborările.
Am început să spun mai des „nu” lucrurilor care nu erau aliniate cu valorile mele, chiar dacă păreau „cool” din exterior.
Bunătatea nu e naivitate. E curaj. E să rămâi uman într-o lume grăbită. Și da, cred sincer că asta e noul cool.

„Bunătatea nu e naivitate. E curaj. E să rămâi uman într-o lume grăbită.”

 

Ce înseamnă pentru tine „a avea o misiune”?

A avea o misiune înseamnă să știi de ce te trezești dimineața, chiar și în zilele grele.
Nu e despre obiective sau KPI-uri. E despre sens.

Pentru mine, misiunea este să creez contexte în care oamenii – mai ales copiii și bărbații – să se simtă văzuți, ascultați și încurajați să devină versiuni mai bune ale lor.
O misiune nu te face mai important. Te face mai responsabil.

„MENtalks nu a fost creat ca să ofere soluții, ci ca să creeze dialog.”

 

Vorbind de misiune, vreau sa vorbim de MENtalks: ce nevoie ai simțit tu în viața ta personală sau profesională care să te determine să creezi ceea ce azi este MENtalks? Cum ai știut că bărbații din România au nevoie de o platformă ca asta?

MENtalks a pornit dintr-o lipsă personală.
Într-un moment dificil din viața mea, mi-am dat seama că, deși aveam oameni în jur, nu aveam spații reale de conversație. Unde bărbații să poată vorbi fără mască, fără competiție, fără „trebuie să fii tare”.

Am știut că nu sunt singur când am început să vorbesc deschis. Reacțiile au venit imediat. Mesaje. Tăceri grele. „Și eu simt la fel.”
MENtalks nu a fost creat ca să ofere soluții, ci ca să creeze dialog.
Pentru că, înainte de vindecare, e nevoie de voce. Iar bărbații din România au fost prea mult timp învățați să tacă.

„Mă țin cu picioarele pe pământ oamenii.
Copiii. Privirile lor. Întrebările simple.”

 

Cum reușești să fii cu picioarele pe pământ, să te reconectezi la realitățile copiilor din medii defavorizate, în timp ce gestionezi proiecte multiple – Ce te împiedică sau ce te susține să nu te pierzi în planuri mari?

Mă țin cu picioarele pe pământ oamenii.
Copiii. Privirile lor. Întrebările simple. Bucuria lor atunci când sunt văzuți cu adevărat.

Când lucrezi cu copii din medii defavorizate, nu mai ai luxul de a te pierde în concepte abstracte sau planuri „frumoase pe hârtie”. Realitatea te trage de mânecă. Te întreabă: „Bine, dar ce schimbă asta concret pentru mine?”

Ce mă susține este faptul că, deși uneori construiesc de la distanță, știu foarte clar că nevoia este reală. Am văzut-o direct, fără filtre, în pandemie, când am ajutat peste 4.000 de familii cu alimente.
Experiența aceea m-a ancorat profund. Nu mai vorbim de statistici sau concepte, ci de oameni, de mese care nu existau și de copii care așteptau.

Ce mă împiedică să mă pierd în planuri mari este tocmai memoria acelor momente. Știu că, indiferent cât de amplu devine un proiect, el trebuie să răspundă unei nevoi reale, concrete. Altfel, nu are sens.

Dacă te-ai întoarce la Robert adolescentul care pășea pentru prima dată în presă, ce i-ai spune despre drumul care îl așteaptă și despre faptul că, într-o zi, va construi un spațiu numit tRAI?

I-aș spune să aibă răbdare cu el.
Să nu se grăbească să demonstreze nimic.
Și să nu creadă că drumul va fi drept — pentru că nu va fi.

I-aș spune că va veni o zi în care nu va mai alerga după validare, ci după sens.
Că va înțelege că succesul nu e despre cât de sus ajungi, ci despre câți oameni urcă odată cu tine.

Și i-aș mai spune ceva important:
că toate rătăcirile, fricile, eșecurile și momentele în care s-a simțit „în afara locului” vor avea sens.
Pentru că, într-o zi, le va pune pe toate într-un spațiu care se va numi tRAI — nu ca o clădire, ci ca o promisiune.
Promisiunea că nimeni nu e prea mic, prea sărac sau prea „nevăzut” ca să merite un viitor bun.

 

„…succesul nu e despre cât de sus ajungi, ci despre câți oameni urcă odată cu tine.”

 

Cum s-a născut ideea proiectului tRAI? A fost o întâmplare sau o nevoie pe care ai simțit-o în tine?

tRAI nu s-a născut dintr-o întâmplare, ci dintr-o acumulare.
Din ani de lucru cu oameni, cu copii, cu familii care nu aveau acces la lucruri pe care mulți dintre noi le considerăm normale: siguranță, educație de calitate, timp, atenție.

A fost o nevoie pe care am simțit-o în mine, dar care venea din exterior. Nevoia de a construi ceva pe termen lung, nu doar proiecte punctuale.
Un loc care să nu repare temporar, ci să crească oameni.
tRAI a apărut când am înțeles că nu mai e suficient să ajut, ci vreau să construiesc un cadru în care ajutorul să devină dezvoltare.

tRAI vine din „a trăi”, nu din „a supraviețui”.

 

Numele are o putere aparte. De ce tRAI și nu altfel? Ce poveste, ce simbolism se ascunde în spatele lui?

tRAI vine din „a trăi”, nu din „a supraviețui”.
Pentru că mulți copii nu duc lipsă de potențial, ci de context.

Este un nume simplu, românesc, care vorbește despre viață, rădăcini și viitor în același timp.
tRAI nu e despre performanță forțată sau succes rapid. E despre echilibru, sens și șansa de a crește frumos.

În același timp, tRAI este și un acronim viu, care se construiește din valori: timp, relații, educație, responsabilitate.

Care este stadiul actual al tRAI? Ce s-a realizat până acum, ce mai este de făcut, ce timeline îți imaginezi pentru lansare / operaționalizare?

tRAI este într-o fază foarte onestă: există ca viziune clară, structură și plan concret, dar este încă în construcție.
Avem terenul, conceptul educațional, direcțiile de impact și o comunitate de oameni care cred în proiect. Am făcut pași reali în zona de parteneriate, arhitectură, conținut educațional și fundraising.

Ce mai este de făcut este, poate, partea cea mai grea: transformarea viziunii în infrastructură. Spații, resurse, stabilitate financiară.
Nu ne grăbim artificial. Prefer un ritm sănătos, care să permită sustenabilitate.

Timeline-ul meu nu este legat de o „dată festivă”, ci de un moment în care tRAI poate funcționa corect, cu impact real.
Mai degrabă un început mic, bine făcut, decât o lansare mare, fără profunzime.
tRAI va porni atunci când va putea susține copii, nu promisiuni.

„Avem terenul, conceptul educațional, direcțiile de impact și o comunitate de oameni care cred în proiect. Am făcut pași reali în zona de parteneriate, arhitectură, conținut educațional și fundraising.”

La partea creativă și de conținut: ce tipuri de activități vei include și cum te gândești să le îmbini pentru a oferi o experiență care să sape în suflet și în credința copiilor că pot visa?

Partea creativă din tRAI nu este gândită ca un „program”, ci ca un spațiu de descoperire.
Vor fi activități care combină educația cu joaca, tehnologia cu natura, introspecția cu lucrul practic: ateliere creative, storytelling, lucru cu mâinile, explorare în natură, dialoguri ghidate, expunere la arte, dar și la competențe ale viitorului.

Important pentru mine este ca nimic să nu fie impus.
Copiii nu trebuie convinși că pot visa. Ei știu asta instinctiv. Doar că, la un moment dat, cineva le spune că nu e realist.

„Rolul tRAI este să creeze contexte în care visul lor să nu fie ridiculizat, ci susținut.
Când un copil se simte văzut, ascultat și validat, începe singur să creadă.”

Unde găsești inspirația de care ai nevoie în momentele de oboseală? Ce artiști, ce cărți, ce oameni, ce povești te reîncărcă când simți că e mult; ce ritualuri ai?

Inspirația nu vine dintr-un loc spectaculos. Vine din oprire.
Din momentele în care îmi permit să nu fiu productiv.

Mă încarcă oamenii reali, conversațiile sincere, poveștile de viață spuse fără mască.
Mă ajută mersul pe jos, natura, liniștea, timpul cu copiii mei.
Cărțile care nu promit soluții rapide, ci pun întrebări bune.
Și, poate cel mai important, mă ajută să-mi amintesc de ce fac ceea ce fac.

„Când oboseala apare, nu încerc să o ignor. O ascult. De obicei, are ceva important de spus.”

Cum îți imaginezi relația dintre rolul de tată și rolul de lider al unui hub social? Care versiune a lui Robert vrei să fie model pentru copiii care îți vor călca pragul la tRAI?

Pentru mine, rolul de tată este fundamentul.
Tot ce fac ca lider pleacă de acolo.

Nu vreau să fiu un model de succes, ci un model de coerență.
Un adult care își asumă emoțiile, care recunoaște când nu știe, care cere ajutor, care tratează oamenii cu respect.

Copiii care vor veni la tRAI nu au nevoie de eroi. Au nevoie de adulți stabili, autentici, prezenți.
Versiunea mea de lider este aceeași cu versiunea mea de tată: un om care nu promite totul, dar care este acolo.
Și care crede, cu adevărat, că fiecare copil merită un viitor în care să poată trăi, nu doar să reziste.

Cum te raportezi cu echipa ta: cum reuşeşti să transmiţi viziunea mai departe, să implici alţi oameni, voluntari, sponsori, comunităţi? Ce valori must-have ceri cuiva care lucrează alături de tine?

Nu conduc prin control, ci prin sens.
Cred că oamenii se implică atunci când înțeleg „de ce”-ul, nu doar „ce”-ul.

Viziunea nu o transmit prin prezentări, ci prin felul în care mă port, prin deciziile pe care le iau, prin limitele pe care le pun.
Cu voluntarii, sponsorii sau partenerii nu vorbesc despre cifre înainte de a vorbi despre oameni.

Valorile non-negociabile sunt simple, dar ferme: respectul, onestitatea, empatia și responsabilitatea.
Nu căutăm perfecțiune, ci aliniere.
Dacă cineva nu poate lucra cu blândețe și asumare, indiferent cât de bun ar fi profesional, nu e locul potrivit.

„Valorile non-negociabile sunt simple, dar ferme: respectul, onestitatea, empatia și responsabilitatea.”

 

Ce pași concreți ai stabilit pentru acest Nou An, pentru cinci ani, pentru zece ani — în materie de extindere, de sustenabilitate, de replicare sau multiplicare a modelului?

Pentru acest an, focusul este pe a face tRAI funcțional: spații, programe-pilot, parteneriate solide și un model de lucru care poate fi susținut financiar și uman.

Pe termen de cinci ani, îmi doresc ca tRAI să devină un model validat, cu impact măsurabil, care să poată fi replicat în alte comunități fără a-și pierde sufletul.

În zece ani, nu visez la „mai mare”, ci la „mai profund”.
La o rețea de spații vii, conectate între ele, care cresc copii și comunități, nu doar rapoarte.
Extinderea nu are sens dacă nu rămâne umană.

„Nucleul meu este credința că oamenii pot deveni mai buni atunci când sunt puși în contexte potrivite.”

 

În final, privind toată această călătorie — de la copil, jurnalist, creator de proiecte sociale, până la proiectantul tRAI — ce crezi că te definește cel mai mult ca persoană? Care este nucleul omenesc, pasiunea, credința care îți dă putere să mergi mai departe?

Cred că mă definește curiozitatea față de oameni și capacitatea de a nu deveni indiferent.
Am ales să nu mă protejez prin cinism, chiar dacă ar fi fost mai simplu.

Nucleul meu este credința că oamenii pot deveni mai buni atunci când sunt puși în contexte potrivite.
Că blândețea nu este slăbiciune.
Și că sensul apare atunci când ceea ce faci îi ajută și pe alții să crească.

Dacă ai putea transmite un mesaj copilului tău de azi sau copilului care vine la tRAI peste ani – o frază care să-l însoțească în visurile și fricile sale – care ar fi acea frază?

„Nu ești greșit pentru că ești diferit. Ești exact așa cum trebuie ca să devii cine vei fi.”

Într-o perioadă în care sustenabilitatea a devenit necesitate și nu trend, Ștefan Parascanu, un tânăr antreprenor din Iași cu studii peste granițele țării noastre, a ales să transforme o tranziție dificilă într-o oportunitate cu impact real. După 25 de ani în distribuția de băuturi, afacerea familiei sale nu s-a extins, ci și-a restrâns activitatea. Astfel, el a decis să pornească de la zero și să investească energie într-un domeniu cu totul diferit. Din această schimbare profund personală s-a născut IZI, un proiect inovator care simplifică returnarea ambalajelor SGR și oferă oamenilor o modalitate rapidă, curată și intuitivă de a recicla.

Pentru Ștefan, IZI nu este doar tehnologie – este rezultatul unei căutări interioare. Dorința de a construi ceva cu sens, de a contribui la un mediu mai curat și de a pune creativitatea înaintea rutinelor a devenit motorul unui sistem care astăzi schimbă un comportament social. El vede în inovație nu doar progres tehnic, ci o formă de responsabilitate față de comunitate și generațiile viitoare.

Dincolo de procese logistice, proiectul poartă amprenta personală a fondatorului – de la schița inițială desenată într-un caiet până la primele lockere instalate în Iași. Astăzi, Ștefan Parascanu este un exemplu al modului în care inovația poate porni dintr-o nevoie interioară, iar sustenabilitatea poate deveni terenul pe care se construiesc noile generații de afaceri. În acest interviu, explorăm nu doar tehnologia IZI, ci și povestea omului care a avut curajul să renunțe la certitudine pentru a construi un viitor mai bun.

Ce ai simțit în ziua în care ai realizat că trebuie să închizi tu sau părinții tăi afacerea construită timp de 25 de ani?

Este impropriu spus că am închis afacerea construită în 25 de ani. Mai degrabă ne-am reinventat: am păstrat o mică parte din distribuție, am investit în logistică și am început un nou proiect în care am văzut viitor – reciclarea. Decizia de a renunța la distribuția de băuturi a fost una marcantă, dar cred că este o formă de artă să știi când să închei un capitol atunci când nu mai găsești o motivație reală. La fel cum nu pornești un proiect nou fără un scop clar și motivant, la fel trebuie să știi când să te retragi.

Cum ai/ați gestionat responsabilitatea emoțională față de cei peste 200 de angajați?

Am avut mereu o relație deschisă cu colegii din companie. Am fost aproape de ei și am comunicat transparent situația în care ne aflam. Schimbarea s-a produs treptat, pe parcursul unui an. Unii au înțeles imediat, pentru alții a fost mai greu, fiind puternic atașați de trecut. A fost o decizie dificilă, dar necesară pentru a merge mai departe. Am fost corecți: i-am anunțat din timp pe cei care urmau să fie disponibilizați, ne-am achitat toate obligațiile față de ei și am mers înainte cu fruntea sus. Majoritatea colegilor noștri au fost alături de companie până la final, iar unii au decis sa se alăture noului proiect, IZI, chiar dacă reprezenta o schimbare radicală a domeniului în care activau, aspect care ne-a bucurat enorm și ne-a întărit convingerea că am acționat corect și cu respect față de fiecare dintre ei.

Ai avut un moment în care ai simțit că această decizie te definește ca om, nu doar ca antreprenor?

Nu pot separa omul de antreprenor pentru că, în cazul meu, cele două identități sunt profund interconectate. Tot ce am construit în business a fost influențat de valorile mele personale – de felul în care privesc lumea, de cum iau deciziile, de modul în care relaționez cu oamenii. În momentul în care am luat decizia de a renunța la o afacere stabilă pentru a porni un proiect complet nou, am simțit că nu doar cariera mea se redefinea, ci și eu, ca om.

Dacă e să raportăm acum discuția la schimbare, care a fost cel mai greu adevăr pe care a trebuit să ți-l spui în timpul tranziției?

Cred că cel mai greu adevăr a fost să accept că porneam de la zero. De la o companie în care totul funcționa impecabil – proceduri, sisteme, mod de lucru – treceam la un proiect în care aveam doar o idee și încrederea în potențialul ei. Totul urma să fie construit în funcție de feedback-ul pieței. A fost un pas dificil, dar necesar, care m-a obligat să îmi creez repere noi și să reconstruiesc totul pas cu pas.

A existat un moment de răscruce când te-ai întrebat dacă ești gata să o iei de la zero?

Absolut. În perioada de tranziție dintre afacerea de distribuție și materializarea ideii IZI, am avut momente în care m-am gândit serios să iau o pauză de câteva luni, să mă focusez pe hobby-uri și să pun antreprenoriatul pe hold. Am testat asta în câteva weekend-uri, când am încercat să mă deconectez complet – nu a funcționat. Antreprenoriatul este motivația mea, ceea ce mă face să mă trezesc la 6 dimineața, mă ține în priză și îmi alimentează drive-ul interior.

Ți-a fost frică de această schimbare sau ai privit-o ca pe o orientare profesională? Schimbarea domeniului a fost, oare, ți-a fost aliat sau adversar?

Desigur că am simțit frică, alături de multe alte emoții, când am decis să schimb complet domeniul de activitate. Dar piața oferă oportunități și, dacă le poți sesiza și valorifica, schimbarea devine aliat, nu obstacol. Exact cum este și în cazul în care alegi să părăsești o afacere fără viitor: când efortul depus nu mai este direct proporțional cu rezultatele, e timpul pentru o schimbare.

Cum ai redefinit cine ești dincolo de eticheta „antreprenor în distribuție”?

Niciodată nu m-am definit printr-un domeniu anume. M-am identificat mereu ca antreprenor, pentru că am fost deschis ideilor noi, curios să explorez și să învăț constant. Etichete precum „antreprenor în distribuție” pot deveni limitative – îți încetinesc ritmul de creștere și te pot face să ratezi oportunități valoroase. Cred că spiritul antreprenorial adevărat înseamnă adaptabilitate și curajul de a începe din nou, ori de câte ori simți că e timpul. Unul dintre cele mai periculoase lucruri este să rămâi ancorat în trecut și să trăiești din amintiri.

Ce parte din tine ai descoperit abia după ce ai renunțat la vechiul business?

Am redescoperit partea de visător din mine, pe care o lăsasem în plan secund mulți ani. În trecut, eram prins în tot ce ținea de decizii operaționale, targeturi, eficiență. Nu mai îmi permiteam să visez liber. De când am pornit acest nou drum, am simțit din nou bucuria de a construi ceva dintr-o idee îndepărtată, de a mă pierde cu zilele în planuri și scenarii, așa cum făceam în facultate.

Te-ai simțit vreodată eliberat, chiar dacă decizia a fost dureroasă?

Am simțit eliberarea în ziua în care am decis că IZI va prinde viață. Știam câtă muncă mă așteaptă, dar simțeam că închid un capitol important (distribuția de băuturi) și pornesc într-o direcție care mă inspiră: să contribui la un mediu mai curat, la o lume mai bună în care trăim. Natura a fost mereu sursa mea de energie, iar acum aveam șansa să îi dau ceva înapoi.

Ce te-a împins cu adevărat spre reciclare și sustenabilitate — a fost o convingere, o inspirație sau o nevoie interioară?

Consider că este un cumul de factori. Implementarea proiectului „Sistemul de garanție-returnare” urma să creeze oportunități în piață. Era un proiect în care urma să se investească masiv, ireversibil, care demonstra deja eficiență în multe state europene. Așadar, am analizat ce se întâmplă în alte piețe unde deja proiectul era implementat și am început să cercetez oportunitățile care urmau să fie create în România. După multe luni de trial and error, a apărut ideea de IZI, în care oamenii pot returna un sac întreg de ambalaje SGR în sub un minut. Pe lângă ideea de business, pe care am considerat-o inovatoare, am simțit că există și o chemare interioară – natura m-a încărcat mereu și a fost un sfetnic bun pentru mine.

Ce ți-ai propus să schimbi, nu doar în industrie, ci în mentalitatea oamenilor?

Nu mi-am propus să schimb totul, ci să îmbunătățesc ceea ce avea mult loc de îmbunătățire. Am venit cu o soluție care să facă reciclarea mai accesibilă chiar și pentru cei mai sceptici utilizatori – cei care nu reciclau deloc din cauza fricțiunilor: miros urât, cozi, aparate blocate, limitarea recompensei financiare la vouchere și, cel mai important, timp pierdut. Provocarea noastră cu IZI este să facem din reciclarea ambalajelor SGR un lucru atât de facil ca plata unei cafele cu cardul: simplu, rapid, eficient.

Cum te raportezi la faptul că ai creat un sistem care poate transforma un comportament social?

Motivația este să îmbunătățim constant sistemul pentru a avea un model adaptat nevoilor clienților într-un mediu atât de dinamic. Principala provocare este să ținem pasul cu feedback-ul utilizatorilor, și dacă vom reuși să fim în fiecare zi puțin mai buni decât am fost ieri, vom avea o creștere sustenabilă și proiectată pe termen lung.

Îți amintești momentul în care ți-ai spus: „Asta este ideea, asta trebuie să fac”?

Când am reușit să răspund întrebării: de ce fac asta? Când am găsit sens acestei întrebări și răspunsul a venit aproape instantaneu, am știut că trebuie să mă dedic acestui proiect, întrucât rezolvă o problemă reală a vieții cotidiene pentru o masă critică de oameni. Acest lucru m-a propulsat din punct de vedere al dorinței și al disciplinei vis-a-vis de proiect.

Ce parte din tine se vede cel mai mult în IZI Eco?

În IZI Eco se vede partea din mine care nu urmează doar reguli și proceduri – ci partea creativă, poate chiar „copilul interior” care a desenat ceva pe o foaie și apoi a văzut cum acel desen devine realitate.

Ce compromisuri ai făcut pentru ca proiectul să devină realitate?

Când vorbim de antreprenoriat, știm cu toții că unele compromisuri sunt inevitabile – e aproape un clișeu. În cazul meu, cel mai important compromis a fost timpul dedicat proiectului. Iar pentru mine, timpul este cea mai valoroasă resursă pe care o am. Am investit mult timp în acest proiect, pentru că sunt convins că doar prin muncă susținută apar și rezultatele reale.

Ce te emoționează cel mai mult atunci când vezi punctele IZI funcționând în Iași?

De fiecare dată când trec pe lângă un locker IZI în Iași, mă gândesc că acum un an era doar o schiță. Acum e realitate și mă întreb: cum va arăta peste un an? Știu sigur că va fi diferit. Pentru că IZI este un proiect viu, în continuă evoluție, construit pentru a se adapta nevoilor unei economii circulare moderne și pentru a deveni un standard modern în reciclare.

Există oameni care nu pășesc prin lume, ci par să curgă prin ea — ca un râu vechi, limpede, care știe drumul și își duce poveștile cu liniștea celui care a ascultat mult. Claudia Colniceanu este un astfel de om. Născută în Valea Slănicului, crescută între cântece vechi, copaci bătrâni și joaca spectacolelor imaginare din fața blocului, ea poartă în ea neclintit copilul care se prezenta, cu inocență și destin, „Bună ziua, Radio România!”.

Astăzi, Claudia este vocea care încălzește casele oamenilor, dar și sufletul unui proiect ce reconstruiește temelia sonoră a Buzăului: Mousaios Sound. Între microfon și scenă, între cercetare și zâmbetul unui copil care descoperă pentru prima oară un fluier, ea a transformat tradiția într-un gest viu, într-o întâlnire între lumi. În felul ei blând și negrăbit, aduce împreună bătrâni care nu s-au numit niciodată „artiști” și tineri care credeau că folclorul e prea departe de ei — și face asta fără să ridice bariere, ci doar să deschidă uși.

Claudia nu caută spectacolul, ci adevărul; nu aplauzele, ci participarea; nu gloria, ci rostul. A înțeles că muzica tradițională nu păstrează doar trecutul, ci respirația unei comunități, felul ei de a simți și de a merge mai departe. Nu titlurile o definesc, ci întâlnirile. Oamenii. Lecțiile lor simple și adânci. Și acel ceva tainic care se întâmplă când începe să cânte: un fel de plutire, o confesiune, o vindecare.

Claudia Colniceanu este o punte. Între vechi și nou, între sat și oraș, între zgomotul lumii moderne și liniștea în care se aude cu adevărat inima. Un om care strânge, cu răbdare, cu recunoștință și cu o doză de frumoasă nebunie, tot ceea ce merită salvat — și le dăruiește apoi mai departe, ca pe un cântec vechi care, rostit la timp, devine viitor. Claudia, îți mulțumesc că am împletit povestea împreună. Sa-ncepem!

Dacă ai fi nevoită să te prezinți fără titluri, fără proiecte, fără premii — doar ca om — cum ai spune cine este Claudia Colniceanu?

O fată din Buzău care iubește oamenii, arta, simplitatea, provocările, cărțile, natura, poveștile și călătoriile – mai ales acelea care duc către sufletele oamenilor.

„Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”.

 

Ce a rămas din fetița din Vintilă Vodă care asculta cântece vechi și visa la oameni și povești, și ce a devenit acea visare astăzi?

Cred că a rămas totul! Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică. Până la șapte ani am trăit la Vintilă, după m-am mutat la Buzău. M-am acomodat cam greu pentru că veneam dintr-o altă lume, dintr-un alt ritm de viață, iar eu eram și atunci o artistă. Simțeam să mă exprim, să fiu mai aproape de satul meu și prin joacă mai uitam de dor. Am fost un copil foarte creativ. Îmi aduc aminte că organizam așa zise spectacole în fața blocului alături de copiii din cartier, prezentam, cântam, făceam coregrafii și momente spectaculoase pentru public. Deși eram în fața blocului, eu mă vedeam pe scenă. A doua reprezentație era la canapeaua de la poarta lui mamaia, acolo unde se adunau toți copiii. Îmi plăcea să îi învăț jocuri noi, ale copiilor de la oraș. Ar fi multe de povestit aici… multe momente amuzante care au dus către ceea ce sunt astăzi, de parcă am făcut o repetiție atunci și în prezent sunt pe scenă. Chiar legat și de activitatea mea la Radio. Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”. Mă amuz mereu când mă gândesc și pare de necrezut chiar și pentru mine.

„Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică.”

Când ești la radio, doar vocea ta ajunge la oameni. Cum reușești să transmiți căldura unui cântec popular sau profunzimea unui gând cultural doar prin ton, fără privire, fără gest?

Vorbesc din inimă, iar oamenii simt. Pentru mine este cea mai mare împlinire să fiu acolo și să fac pe ascultători fericiți. M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei. Exista, în fiecare săptămână, această ocazie ca ascultătorii să intre în direct, iar eu îmi dau seama că într-adevăr emisiunea este o terapie pentru mulți dintre ei. Sunt oameni singuri, oameni cu dor de casă, de cei dragi, de bine și frumos, iar eu încerc să îi înveselesc, să le spun că întodeauna există o parte bună și că un gând pe care îl transmit ajunge repede la cei pe care îi iubesc. Este adevărat că ascultătorii mei sunt diferiți, asta îmi spun și colegii din regia tehnică. Mă sună mulți oameni care vorbesc frumos, care îmi compun poezii, care îmi cântă, care au mare respect pentru ceea ce facem noi și sunt recunoscătare pentru tot. Apropo, știți cum sunt cunoscută printre ascultători? Ei îmi spun cu multă căldură „Domnișoara Claudia”, bine și „Privighetoarea României”, „Mierla României”, de multe ori mă amuz pentru că fiecare își dorește să fie cât mai creativ și să mă impresioneze, să îmi facă o bucurie. Sunt oameni buni care au nevoie să fie ascultați și respectați, iar eu cred că am învățat această lecție.

Și aici ar fi multe de povestit. Pot spune că am descoperit o altă parte din mine la radio. E o lume uimitoare, dacă privești cu inima. Până să ajung la radio credeam că doar prin cântat pot ajunge ușor la sufletul omului care mă ascultă, dar mi-am dat seama, primid și multe confirmări din exterior, că și prin vorbit pot transmite la fel de mult. Am învățat multe lecții, iar după trei ani și ceva mă simt de parcă am mai făcut o facultate, iar în prezent sunt la master. 🙂

„M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei.”

Cultura este temelia unei comunități. Cum îți vezi rolul în comunitatea buzoiană – ca cineva care reconstruiește o temelie sonoră pentru ca tradițiile să nu se risipească în zgomotul lumii moderne?

Hmm, nu m-am gândit prea mult la rolul meu în comunitate. În ultimii ani am făcut ce am simțit, fără să am mari așteptări. Am avut rezultate bune, am reprezentat cu mândrie Buzăul, iar comunitatea a văzut și a venit către mine. Pas cu pas m-am reapropiat și eu, iar încrederea a crescut de ambele părți.

În prezent simt că sunt văzută, că activitatea mea este apreciată și le mulțumesc tuturor celor care mă susțin. Prin proiectul Mousaios Sound am încercat să creez un reper, să arăt că se poate și altfel, iar eu sunt împăcată cu ceea ce am făcut până acum. Sper ca în viitor mesajul să ajungă la cât mai mulți oameni și proiectul să continue să crească.

Sunt mândră că m-am născut în Buzău, iar asta cred că se vede în tot ceea ce fac.

Dacă proiectul Mousaios Sound ar fi un râu care curge prin Valea Slănicului, ce ar fi izvoarele sale — oamenii bătrâni, folclorul, copilăria ta — și unde simți că se varsă azi acest fluviu al memoriei?

Aș zice că oamenii sunt adevărate izvoare, oamenii de toate vârstele, din toate zonele Buzăului. Folclorul este uimitor, întotdeauna ai ceva de descoperit, iar eu, în ultimii ani, am învățat să observ datorită profesorilor mei de la Universitatea Națională de Muzică din București. Anii petrecuți acolo m-au formt ca om și, în prezent, încerc să aplic cât mai corect informațiile dobândite.

Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.

S-a conturat în jurul proiectului o comunitate care mă duce cu gândul la legătura pe care o vedeam între oamenii pe lângă care am crescut; deși erau diferiți, cu toții aveau ceva în comun. Ne dorim să dăm mai departe tot ce primim de la aceste izvoare și cred că reușim, vedem asta de la o ediție la alta.

„Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.”

În ce fel crezi că muzica tradițională are același rol pentru o comunitate ca limba – acela de a păstra sufletul viu – și cum îți propui să o protejezi prin cercetarea și promovarea pe care le faci?

Cred că muzica tradițională păstrează ceea ce nu putem explica mereu prin cuvinte: felul în care oamenii de aici simt și trăiesc. În cântecele vechi se găsesc povești, amintiri și un mod de a fi care ține comunitatea unită. Dacă muzica asta dispare, dispare și o parte din identitatea noastră.

De aceea încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.

Nu este un proces ușor și cere timp, efort și resurse, dar învăț zilnic cum să continui ceea ce am început. Și cred că, atâta timp cât există oameni care vor să fie alături de noi — cu un sfat, cu o vorbă sau cu un cântec — muzica tradițională are șanse reale să rămână vie.

„…încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.”

Ai trecut de la cercetare academică la acțiune – de la etnomuzicologie la festivaluri și ateliere. Cum a fost transformarea de la teorie la viață, de la notă muzicală la om viu?

Îmi place mult această trecere! Chiar profesorul meu îmi spunea la un moment dat, amuzat, că sunt oameni care scriu, citesc, fac analize pe ceea ce cercetează și mai sunt alți oameni, cum sunt și eu, care simt să acționeze, să fie în mijlocul tuturor și să le vorbească. În acel moment, mi-am dat seama că este în regulă să alegi metoda care ți se potrivește, atâta timp cât desfășori o activitate cât mai corectă, pentru a lăsa în urma ta ceva care să conteze.

Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum. Dacă m-a învățat ceva Mousaios și tot ce a urmat, este că uneori drumul se conturează pe măsură ce mergi.

Să nu uităm că eu sunt artistă și, în același timp, o mare visătoare. Cei din jurul meu au înțeles asta, au fost acolo pentru mine și m-au ajutat. Au crezut odată cu mine într-un vis și, deși unele lucruri păreau imposibile, am reușit împreună. Nu știu dacă am fost eu atât de convingătoare, dacă au și ei o doză de nebunie sau au fost acolo pentru că mă iubesc foarte mult… cred că puțin din toate. Dulce, acrișor și ceva fermecător – rețeta mea.

„Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum.”

Cum simți că Mousaios Sound reușește să hrănească viitorul cultural al Buzăului – mai ales în rândul tinerilor care descoperă muzica autentică pentru prima dată? Ești întrebată des de unde vine numele ,,Mousaios”?

Chiar această întrebare este un câștig. Explic destul de des ce înseamnă „Mousaios”, dar mă gândesc că este o informație care hrănește viitorul cultural al Buzăului, așa cum spui în întrebare, îmi place mult. Aproape toți oamenii pe care i-am întâlnit au auzit de la mine pentru prima dată ce înseamnă „Mousaios”. Este mult de lucru, dar partea bună este că avem idei și răbdare.

Au venit mulți tineri către noi care și-au schimbat părerea despre folclor. Odată ce ești lăsat să încerci un instrument, să vorbești cu oameni care pot să îți răspundă la curiozități, să îți ofere un exemplu bun, începi să devii mai deschis. Și aici nu mă refer la mine, ci la oamenii pe care i-am adus să ne învețe ce este muzica tradițională, folclorul, arta. Cred foarte mult că orice om poate fi implicat într-un astfel de proiect, doar să aibă dorința de a învăța, de a trăi o experiență diferită de cele pe care le cunoaște.

În satele în care mergi pentru cercetare, întâlnești oameni care nu se consideră „artiști”, ci doar păstrători ai unei rânduieli. Ce ai învățat de la ei – despre răbdare, smerenie, bucurie, autenticitate?

Este bine când oamenii nu se consideră artiști, îmi este mai greu în cealaltă situație. Am învățat să am răbdare, să ascult cu atenție, să am rabdare din nou și să mă bucur de moment. Nu întodeauna reușești să aduni informațiile de care ai nevoie, dar traiești o experiență care peste câțiva ani poate nu va mai fi posibilă. Simt că reușesc să vorbesc pe limba lor, este foarte important să fi sincer, oamenii te simt.

Am învățat că sunt mai înțelepți ca noi, deși mulți dintre ei nu au școală multă. Ei trăiesc în acea rânduială, iar dacă noi am prelua puțin modelul lor am fi mai sănătoși la minte și la trup.

Datorită muzicii și mai apoi radioului am avut ocazia să întâlnesc foarte mulți oameni diferiți, din toate domeniile, din toate mediile sociale, însă vă spun că din partea oamenilor simpli, de la sat, am avut parte de lecții de viață care m-au lăsat fără cuvinte. Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.

La sat încă e liniste, acolo se aude ce spui. Ascultați cântecele tradiționale, cum au reușit și cum reușesc încă să transmită oamenii profunzimea unei stări… câte semnificații, câte trimiteri, câtă înțelpciune. Aceasta este frumusețea, dar contează mult cu ce ochi privești și cu ce urechi asculți. Fă-te mic și ai să înțelegi mai multe.

„Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.”

 

Cum păstrezi echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional? Cum te asiguri că publicul simte, nu doar aplaudă?

Pentru mine, echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional vine din felul în care îi implic pe oameni. Nu vreau ca publicul doar să stea pe scaune și să aplaude — vreau să simtă, să trăiască, să se miște odată cu muzica. De asta îi chem mai aproape, îi invit să cânte, să pună întrebări, să danseze, să descopere instrumentele, să vorbească cu meșterii și cu muzicienii.

Când lumea intră în poveste, nu mai e doar spectacol — devine experiență. Și exact acolo apare adevărul: în ochii cuiva care încearcă pentru prima dată un pas de dans sau un sunet la fluier și simte că face parte din ceva real.

De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.

Și eu am crescut mult prin acest proiect. Am învățat că este în regulă să greșesc și mi-am dat voie să greșesc, pentru că de acolo vine autenticitatea. Nu știam nimic despre ce presupune organizarea unui eveniment cultural, de orice fel, dar am învățat totul din practică — pas cu pas, cu emoție, cu muult curaj, cu o doză de nebunie și cu oameni buni alături.

„De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.”

Ce moment din Mousaios Sound sau de la Radio, te-a pătruns cu adevărat și ți-a arătat că ceea ce faci are rost?

Chiar de curând m-am întâlnit cu un om care auzise că lucrez la Radio România și mi-a spus că ascultă Antena Satelor, că „o ascultă pe domnișoara Claudia”. L-am întrerupt și i-am spus că eu sunt domnișoara Claudia. Ce crezi? Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.

Dacă aș putea vedea o imagine de ansamblu, să înțeleg unde ajunge vocea mea atunci când sunt la radio, cred că ar fi impresionant. Nu m-am gândit foarte mult la asta, tocmai pentru a nu-mi deveni un impediment în realizarea emisiunilor. Știu că Radio România Antena Satelor are o audiență foarte mare și mă bucur — oamenii chiar au nevoie de conținutul de acolo. Am întâlnit medici, profesori universitari, avocați, arhitecți, economiști care ascultă Antena Satelor și am avut multe surprize plăcute. Le mulțumim tuturor, iubesc folclorul și asta se vede.

Iar legat de Mousaios Sound… au fost atâtea momente, nu știu pe cre să-l aleg. Uite, anul acesta, când ediția a IV-a s-a transformat într-un festival, atunci când am terminat de cântat, iar grupul Trei Parale urca pe scenă, m-am uitat în jur și era atâta bucurie, încât se simțea în aer că participanții sunt veseli. Toată lumea zâmbea, dansau, cântau, era o adevărată atmosferă de festival. Atunci mi-am ridicat privirea către cer și am zis mulțumesc.

Știi am observat că atunci când faci ceva foarte mare, muncești până la un punct apoi lucrurile se întâmplă, nu mai depind în totalitate de tine. Cred că este bine să fii conștient de asta, în orice ai face. Dacă un lucru este pentru tine și chiar trebuie să-l faci, într-o formă sau alta se va întâmpla.

„Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.”

Cauți povestea sau energia omului?

Caut omul, care vine la pachet cu energia și povestea. Am plecat de la început cu gândul acesta că oricine apare în drumul meu mă va învața ceva. Sunt bucuroasă că am întâlnit mulți oameni buni, care au rezonat cu ideile mele.

Dacă întâlnești oamenii potriviți, cu energia potrivită, lucrurile se leagă natural. Asta caut cel mai mult: oameni reali, care chiar vor să facă treabă, nu doar să fie prezenți. Cu o echipă mică, dar dedicată, poți construi mult mai mult decât ai visat.

Comparativ cu alte inițiative din țară, ce face Mousaios Sound unic?

Mousaios Sound este o inițiativă complexă, diferită de multe proiecte din țară, pentru că nu se rezumă doar la un concert sau la un eveniment punctual. Proiectul ia multe forme: cercetare de teren, conferințe, întâlniri cu oameni pasionați de folclor, ateliere, concerte în aer liber și chiar conturarea unei arhive proprii, în care adunăm tot ce descoperim în sate.

Ne-am propus încă de la prima ediție să nu existe o distanță între scenă și public, să fim împreună în această poveste. Mousaios Sound crește organic, din emoțiile oamenilor și din dorința lor de a se conecta, iar acest tip de comunitate vie este rareori întâlnit în alte proiecte.

Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate. Pe parcurs mi-am dat seama că am plecat doar de la o idee, iar acum, când mă uit în jur, văd câți oameni au fost inspirați de ceea ce s-a întâmplat în proiect, câte vieți s-au schimbat. Sunt oameni care s-au redescoperit, care au început să cânte, care au simțit că se regăsesc. Este fantastic ce poate face o astfel de inițiativă.

Și nu pot spune că este meritul meu în totalitate. Cred că unele lucruri sunt pur și simplu menite să se întâmple. Noi pornim cu un obiectiv, dar abia pe parcurs înțelegem cu adevărat cât de mari pot fi efectele acțiunilor noastre.

„Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate.”

Într-o lume care vorbește repede și ascultă rar, ce crezi că mai poate învăța omul modern de la un fluier, un cântec vechi sau o voce tremurată de emoție?

Omul modern poate învăța să aibă răbdare și să-și deschidă inima. Dacă acordăm puțin timp fiecărui lucru care ne interesează vom descoperi un întreg univers acolo. Poate că uneori e bine să ne rupem de agitația în care trăim și să luăm o gură de aer prospăt din locurile liniștite în care mai descoperim un fluier, o voce, o stare.

Și mai cred că de la aceste lucruri simple putem învăța despre modestie și recunoștință pentru ce avem. Poate că muzica tradițională ne să cautăm sensul în lucrurile mici, nu în zgomotul din jur.

Cum trăiești personal actul de a împărtăși – fie la radio, fie pe scenă? Este o formă de dăruire, o confesiune?

Hmm, îmi este puțin greu să descriu în cuvinte ceea ce simt pentru că uneori este peste puterea mea de înțelegere. Se întâmplă ceva atunci când încep să cânt, încât simt că fac parte din tot ceea ce mă înconjoară. Pare că plutesc prin aer și apoi revin la mine… și ceva se schimbă. Poate fi o formă de dăruire și chiar o confesiune, dar e mult mai complex acest proces. Știu că muzica mea a vindecat multe inimi, muzica are o forță aparte. Simt când oamenii primesc mesajul meu, le simt bucuria și atunci pot mai mult.

Au fost și momente în care credeam că nu mai pot oferi oamenilor ceva. Resimțeam fizic că am obosit, îmi adunam greu gândurile și cu toate acestea când ajungeam acolo unde urma să cânt sau să vorbesc nu mai aveam nimic, oboseala dispărea. Fiecare apariție aduce și o responsabilitate de care sunt conștientă, încă de mică. Pentru mine este foarte important cuvântul dat, odată ce am zis că voi fi acolo, chiar voi fi. În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva. Bineînțeles că și eu mai am multe de învățat, dar sunt conștientă de faptul că mereu avem de învățat, m-am împăcat cu această idee. 🙂

„În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva.”

 

Ce le-ai spune tinerilor care cred că tradiția e prafuită și că modernul e singura cale — cum i-ai convinge că, uneori, viitorul are forma unui cântec vechi cântat din inimă?

Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă. Tradiția poate fi îmbinată cu modernul, iar atunci când îți dai voie să creezi pot să apară lucruri care altădată păreau imposibile… avem atâtea exemple.

Și probabil le-aș mai spune să asculte un cântec vechi cu inima deschisă măcar o dată. De multe ori, viitorul se ascunde chiar acolo, în sunetele simple, în poveștile din spatele lor, în momentele în care descoperi că ceva atât de vechi fi atât de actual. Tradiția nu te trage înapoi — îți dă rădăcini și aripi să poți crește mai departe.

„Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă.”

Există artiști care vorbesc despre muzică și artiști care o lasă să vorbească prin ei. Vlad Stănculeasa aparține celei de-a doua categorii. Azi, nu citim un interviu. Citim  un dialog cu sinele în care culoarea emoțiilor, tăcerile, rănile discrete și exigența adevărului artistic se întâlnesc natural. Nu este o radiografie de carieră și nici o succesiune de repere biografice, ci o incursiune într-o conștiință muzicală lucidă, aflată într-o continuă stare de căutare. Am vorbit despre apartenență, despre casă și scenă, despre frică, disciplină, autenticitate și acea întrebare care însoțește orice artist adevărat: „Sunt suficient de bun?”.

Vlad s-a confesat cu intensitate și a declarat că muzica rămâne singura patrie sigură, iar drumul este mai important decât destinația. Să-l cunoaștem pe artistul Vlad Stănculeasa!

Vlad, ce culoare are sufletul tău? Cum arată el în perioada aceasta?

Cred că, în perioada asta, sufletul meu are o nuanță de albastru profund – nu neapărat trist, ci un albastru dens, în care se amestecă dorul, luciditatea și o formă de limpezime. Tocmai am văzut Cravata galbenă, filmul despre Sergiu Celibidache, și am avut senzația că mi-a atins o rană pe care nu o observasem. M-am regăsit în lupta neobosită pentru adevărul artistic, în tensiunea aceea dintre căutare și împlinire, în dorul aproape fizic de casă.

A fost ca și cum filmul ar fi scos la suprafață niște straturi afective despre care nu știam că există. De aceea spun că albastrul e culoarea potrivită – o culoare a emoției.

Dacă ar fi să dai culoarea neagră unei perioade din viața ta, care ar fi aceea? De ce o motivezi astfel?

Fără îndoială, perioada pandemiei. A fost pentru mine – și cred că pentru mulți muzicieni – o formă de întunecare care ne-a prins nepregătiți. Nu mai puteam ieși pe scenă, concertele se țineau în săli goale, iar izolarea s-a simțit ca o amputare a ceva esențial.

Muzica trăiește prin prezență, prin schimbul nevăzut cu publicul. Iar când acest fir s-a rupt, m-am simțit suspendat într-o realitate pe care nu o doresc nimănui. A fost o tăcere grea – nu acea tăcere fertilă, care pregătește creația, ci una rece, tăioasă. De aceea, dacă ar fi să mă gândesc la o culoare, atunci negrul acela compact, fără nuanțe, ar descrie cel mai bine acel timp.

Ești acasă. Cum te simți în aceste momente știind că vei concerta în țara ta?

De fiecare dată se amestecă în mine bucuria revenirii cu o formă discreta de teamă.

Bucuria e firească: sa revii acasă, acolo unde ai învățat să fii om și muzician, în locul unde oamenii îți cunosc primele ezitări, primele visuri. Dar tocmai această apropiere naște și o teamă – aceea de a nu fi la nivelul așteptărilor celor care au rămas aici, care te-au format, care au ținut scena vie în timp ce tu ai plecat.

Există, de fiecare dată, un fel de „glas tăcut al judecății” pe care îl simți în spate, nu ca o critică, ci ca o atenție severă. Însă poate tocmai acest amestec face întoarcerea atât de intensă. A cânta acasă nu e doar un concert. E o formă de întoarcere la tine însuți.

Mai aparții ei sau te simți adoptat de Olanda?

Cred că muzicienii sunt, prin natura profesiei, ființe fără o singură țară. Muzica e patria lor – un teritoriu vast, în care intri și ieși fără vize sau pașaport. Sigur, fiecare poartă în el o memorie culturală, un fel de accent interior pe care nu îl poate ascunde. Dar, în același timp, suntem obligați de profesie să fim mobili, adaptabili, să ne schimbăm perspectiva și tonul în funcție de context.

Olanda mi-a devenit acasă în sens practic: îmi oferă stabilitate, ritm, o comunitate. România rămâne acasă în sens afectiv și formativ. Dacă ar trebui să aleg, aș spune că aparțin ambelor — dar, în esență, aparțin muzicii. Ea rămâne singura patrie care nu te exilează niciodată.

Ia-mă de mână și poartă-mă prin frumoasa ta poveste a escapadei academice! A fost frumoasă? Sinuoasă?

A fost mai degrabă atipică decât lineară. Am început cu o specializare postuniversitară la Academia Menuhin, ceea ce, din start, înseamnă un început într-un spațiu deja foarte exigent. Apoi am continuat studiile la Conservatorul din Lausanne, cu Pierre Amoyal — un profesor care nu te învață doar tehnică, ci și felul în care trebuie să te re-faci ca muzician, de câte ori e nevoie.

Drumul a fost frumos, dar nu în sensul romantic al cuvântului. A fost frumos pentru că a fost intens, uneori abrupt, cu multe momente de îndoială și tot atâtea de revelație. Sinuozitatea a venit firesc: atunci când ești expus la standarde atât de înalte, totul devine o succesiune de mici metamorfoze. Importante au fost concertele și ieșirile pe scena alături de profesori extraordinari precum Liviu Prunaru sau Antonio Lissy.

Privind înapoi, cred că tocmai aceste exigențe m-au format nu neapărat ca solist, ci ca om care înțelege că drumul artistic nu e niciodată o linie dreaptă, ci o aventură interioară continuă.

Ce ai presărat în toți acești ani? Ce ingrediente ai pus ca să îți iasă planurile așa cum ți-ai propus?

Cred că am lucrat, în toți acești ani, cu un amestec de perseverență și încăpățânare, două ingrediente care pot părea dificile la prima vedere, dar care, în lumea artistică, sunt uneori singurele care te mențin pe drum.

Nu am renunțat niciodată la ceea ce simt că mă definește ca muzician 😮 exigență aproape instinctivă față de nivelul artistic al locului în care aleg să trăiesc, nevoia constantă de progres și acea nemulțumire fertilă, aproape structurală, față de ceea ce am realizat deja. E o căutare permanentă a performanței – nu a perfecțiunii, care e o himeră, ci a unui moment de adevăr artistic.

Dacă aș pune toate aceste ingrediente într-o rețetă metaforică, ar rezulta un fel de frământare continuă, greu de suportat de familie și de cei apropiați, dar care poate duce la progres.

Ți-ai făcut planuri odată cu maturitatea sau ai îmbrățișat oportunitățile care au venit?

Adevărul e undeva între cele două, dar balanța înclină spre planificarea lucidă. Am știut destul de devreme ce îmi doresc: accesul în marea familie a excelenței artistice, în acele orchestre și sisteme în care standardul nu este negociabil. Am avut mereu o hartă interioară a locurilor unde mă pot dezvolta și a celor în care nu m-aș putea adapta.

În același timp, am fost atent la oportunități, dar nu m-am agățat de ele cu orice preț. Au existat situații în care am renunțat chiar la colaborări foarte prestigioase, pentru că realitatea lor profundă nu corespundea cu ceea ce căutam.

Am știut repede că nu pot funcționa într-un mediu în care alte priorități devin mai importante decât cele artistice. Iar maturitatea nu a schimbat asta, doar a limpezit criteriile.

Vlad, tu de când îi ești fidel vioarei? Ai învățat să cânți la instrument de mic, insuflându-ți această iubire sora mai mare, Ivona?

Cred că iubirea pentru vioară a venit, paradoxal, din dorința de a nu urma pianul care domina casa. Pianul era teritoriul sorei mele, Ivona, iar eu, ca orice copil care încearcă să-și definească identitatea, am simțit nevoia să aleg altceva.

A fost un gest spontan, dar foarte sincer: „Mie îmi place vioara.” Și am avut norocul unor părinți care nu au încercat să mă modeleze după un șablon, ci m-au lăsat să-mi descopăr propriul instrument. Așa a început fidelitatea mea față de vioară, nu ca o alegere rațională, ci ca o chemare copilărească, dar extraordinar de puternică.

Pe unde te-a plimbat vioara? Ce scene ai cucerit?

Vioara m-a purtat în colțuri foarte diferite ale lumii, de pe aproape toate continentele – fiecare cu publicul lui, cu vibrația lui, cu alt tip de respirație artistică.

Am cântat în săli imense care te intimidează și în săli intime, care te îmbrățișează, în spații mari și mici, în locuri unde simți că istoria apasă și în altele unde simți că totul se reconstruiește odată cu momentul în care urci pe scenă. Și, în curând, voi trăi una dintre bucuriile pe care orice muzician le visează: să urc pe scena Filarmonicii din Berlin. E un vis pe care îl port cu mine de mulți ani, iar acum, ca se apropie, îl simt ca pe un moment fast al carierei mele.

Desigur — continui în aceeași voce: calmă, reflexivă, a unui muzician care nu își cosmetizează dilemele, dar nici nu dramatizează. Un ton matur, dar vulnerabil, firesc și autentic.

Ce ai vrea să rămână în urma ta, indiferent de domeniul în care lucrezi?

Mi-ar plăcea să rămână în urmă un impuls către mai bine.
Nu o lecție, nu o teorie, nu ceva solemn…mai degrabă o dorință simplă, dar profundă: aceea de a nu te opri niciodată din a căuta cea mai bună versiune a ta.

Dacă un elev mi-ar spune, intr-o zi, că l-am învățat „să nu se mulțumească cu puțin”, cred că aș fi satisfăcut.

Care a fost ultima idee care te-a făcut să te simți viu?

Sunt două planuri aici. Pe de o parte, copiii – ei îți dau, fără să vrea, lecții de prezență. O idee spusă de ei, o dorința exprimată, un gest de afecțiune, o întrebare absurd de serioasă pentru vârsta lor… toate sunt momente în care viața se aprinde brusc, ca un bec.

Pe de altă parte, îmi vine in minte, într-un mod paradoxal, recentul blackout de la Barcelona.
Chiar m-a făcut să mă simt viu. E straniu cum o pierdere totală – de lumină, de control, de repere – poate scoate la suprafață un fel de trezire. Un sentiment de claritate brută. În astfel de momente îți dai seama cât de fragil e totul. Și tocmai de aceea, cât de prețios.

Ce înseamnă pentru tine să creezi ceva autentic?

Pentru mine, autenticitatea începe în clipa în care reușesc să mă detașez de propriile preferințe.
Când reușesc să ies din zona confortului meu muzical și să mă apropii de ceva care are valoare universală, dincolo de gust, de ego, de obiceiuri si traditii. Autentic nu înseamnă „să faci altfel”, ci „să găsești adevărul dincolo de tine însuți”.
Iar asta e greu. Trebuie sa ramai alert și conectat în permanență. De cele mai multe ori e imposibil. Dar merită încercat de fiecare dată.

Ce parte din tine ești încă în proces de a o accepta?

Poate partea care încă luptă cu neputința de a acorda suficient timp familiei și copiilor.
E un echilibru pe care muzicienii îl pierd adesea și îl caută toată viața. Și mai e ceva: perfecționistul etern nemulțumit.
Încă învăț să fiu mai îngăduitor și mai blând cu mine însumi, dar e un proces lung, mai lung decât toate studiile mele la un loc.

Ce adevăr personal ai evitat mult timp să îl recunoști?

Adevărul că, poate, nu am fost întotdeauna suficient de determinat.
Că poate aș fi putut să studiez mai mult, să mă lărgesc dincolo de vioară – spre compoziție, dirijat, teorie a muzicii – domenii care m-ar fi completat.

E un adevăr care încă mă urmărește, dar pe care, în sfârșit, îl privesc în față. Pentru prima dată simt că sunt pregătit să iau măsurile necesare; niciodată nu este prea târziu pentru a învăța ceva nou.

Care este întrebarea care ți-a fost cel mai greu să ți-o pui vreodată?

„Sunt suficient de bun ca să reușesc?”

Orice muzician, oricât de sigur pare, poartă această întrebare ca pe o umbră.
E un examen continuu, fără subiect și fără comisie, dar cu o miză uriașă: propria ta încredere. Nu sunt pregătit să renunț la credința că adevărul artistic este universal și nenegociabil. Trăim într-o epocă în care totul devine relativ, fluid, adaptabil.
Dar există, cred eu, un nucleu al adevărului muzical care nu poate fi mințit, nu poate fi cosmetizat, nu poate fi „negociat”. E busola mea care mă ajuta să-mi găsesc drumul, chiar dacă uneori pare demodată si anacronică. Dar poate că tocmai asta o face necesară.

Viorel vine dintr-un sat așezat între dealuri și ape, dintr-o copilărie în care cuvintele se rosteau în șoaptă, iar poezia se năștea firesc din simplitate. A plecat devreme dintr-o lume fragilă și a învățat, departe de casă, că identitatea nu se abandonează la granițe, ci se poartă mai departe — uneori ca povară, alteori ca formă de luciditate care te obligă să devii adevărat. În discursul și în scrisul său, vorbește despre răni care nu se închid, dar din care se naște forța de a crea, despre limbi care se suprapun fără să se anuleze și despre un „acasă” care nu mai este un punct fix, ci o formă profundă de apartenență interioară.

În dialogul cu Viorel am descoperit și o credință comună, una în care mă regăsesc pe deplin: aceea că a trăi nu este suficient dacă nu lași o urmă în urma ta. Este o convingere pe care o port cu mine și pe care o exprim adesea, în contexte diferite, și care capătă aici o formă concretă. BiblioTheCar se naște din această nevoie de sens și de restituire: de a întoarce cartea acolo unde a lipsit, de a deschide porți acolo unde s-a așternut tăcerea, de a da ceva înapoi comunității. Nu este doar o bibliotecă pe roți, ci un act de reparație afectivă și culturală, o promisiune făcută copiilor că lumea poate fi mai largă decât orizontul vizibil.

Acest interviu este, în cele din urmă, o formă de recunoștință. Pentru un scriitor care a înțeles că „acasă” nu este doar un loc, ci o stare a sufletului, și care a ales să țină deschis drumul dintre oameni și cuvinte, dintre rănile care dor și frumosul care se naște din ele.

„Am copilărit într-un sat de la poalele dealurilor Ploplișului, la vreo 30 de km de Oradea – Țigăneștii de Criș. Acolo, pe malul Ghepeșului și printre dealurile împădurite care străjuiesc satul, cred că s-au născut primele mele cuvinte, fără să știu atunci că vor deveni poezie. Erau cuvinte simple, care miroseau a mirare și a descoperire: „cer”, „susur”, „liniște”, „pădure”, „lumină”… Le șopteam în gând…”

Dacă ar fi să vă întoarceți pentru o clipă în Oradea copilăriei, care este prima imagine
care vă vine în minte și ce cuvinte credeți că s-au născut atunci, fără să știți că vor deveni
poezie?

M-am născut la Oradea, dar nu am copilărit acolo. Am copilărit într-un sat de la poalele dealurilor Ploplișului, la vreo 30 de km de Oradea – Țigăneștii de Criș. De fiecare dată când mă întorc, fie și pentru o clipă, la Țigănești, primul lucru care îmi apare în fața ochilor nu este satul în sine, ci drumul care mă duce spre el. E un drum care trece nu atât printre dealuri și văi, cât printre meandrele amintirilor. Văd pârâul Ghepeș șerpuind printre lunci, aud pietrele foșnind sub apă și simt mirosul de fân proaspăt, de toamnă târzie și de copilărie liberă. Din păcate, pârâul acela care mi-a ținut loc de mare, de
aventuri și de peripeții cu prietenii, are în ultimii ani tot mai dese perioade în care seacă
total. Dar în amintirea mea el curge necontenit. Acolo, pe malul Ghepeșului și printre dealurile împădurite care străjuiesc satul, cred că s-au născut primele mele cuvinte, fără să știu atunci că vor deveni poezie. Erau cuvinte simple, care miroseau a mirare și a descoperire: „cer”, „susur”, „liniște”, „pădure”, „lumină”… Le șopteam în gând, le scriam cu un băț invizibil în cartea vieții, le vedeam
cum plutesc pe apa care trecea mai departe, purtându-mi copilăria cu ea. Cred că acolo
am învățat, fără să-mi dau seama, că poezia se naște din simplitate și din ceea ce te atinge
înainte de a învăța rostul lucrurilor. Dar, despre toate acestea, cel mai frumos ne-a vorbit
Creangă al nostru, și bădița Mihai, și Goga, și Coșbuc, și Blaga…

„În Italia am învățat că identitatea nu este un bagaj pe care îl lași la graniță ca să-l iei la întoarcere, ci un rucsac pe care îl porți cu tine peste tot. Uneori îți dai seama că rucsacul acela îți este povară, dar de cele mai multe ori îți salvează viața.”

 

Ați plecat din România în 1995. Ce anume ați lăsat în urmă atunci – și ce ați descoperit,
fără să căutați, în Italia?

Când am plecat din România, în 1995, nu mi-am dat seama ce lăsam în urmă cu adevărat. Aveam impresia că plec doar dintr-o țară greu încercată, dintr-o economie șubredă, și dintr-un viitor incert. Credeam că las în urmă postul meu de redactor șef la un cotidian din Oradea și cariera de jurnalist. Abia mai târziu am înțeles că ceea ce lăsasem, de fapt, erau oameni: soție, fetiță, părinți, prieteni, ulițele care-mi fuseseră casă, pârâul copilăriei mele, limba în care visam și în care începusem să scriu. Lăsasem o parte importantă din mine, fără să știu atunci cât de mult mă va costa emoțional acest lucru. În Italia am descoperit ceva ce nu căutam: mi-am descoperit eu-l profund. Acolo, printre străini, am învățat să mă recunosc și să mă definesc. Da, am găsit munci grele, istovitoare chiar, umilințe deseori, dar și oameni extraordinari care m-au privit nu ca pe un emigrant, ci ca pe un om. Am descoperit libertatea de a crea, de a scrie, de a-mi face auzită vocea. Acolo am învățat că identitatea nu este un bagaj pe care îl lași la graniță ca să-l iei la întoarcere, ci un rucsac pe care îl porți cu tine peste tot. Uneori îți dai seama că rucsacul acela îți este povară, dar de cele mai multe ori îți salvează viața. Fără să caut, am găsit o nouă comunitate, apoi recunoașterea literară și poate cel mai important, am descoperit cât de mult contează  rădăcinile pentru ramuri, chiar și atunci când acestea sunt rupte de vânt și aruncate departe de trunchi.

„… dubla apartenență devine dublă forță: îți ține rădăcinile bine înfipte în țărâna din care te-ai născut, dar îți pune aripi ramurilor și le înalță.”

Scrieți direct în italiană. A fost această limbă un adăpost, o provocare sau o formă de
reinventare a sinelui?

Scrisul în limba italiană a fost, pe rând, toate aceste lucruri: adăpost, provocare și reinventare.

La început a fost un adăpost. Când trăiești printre străini, limba lor devine o haină pe care încerci să o porți ca să-ți fie mai puțin frig, chiar dacă nu ți se potrivește. Italiana m-a primit cu muzicalitatea-i bine-cunoscută, cu farmecul ei mediteraneean. M-a ajutat să-mi disimulez dorul care mă copleșea, dar și să mă apropii de oameni care nu-mi știau trecutul, ci doar ceea ce deveneam acolo, zi după zi, sub ochii lor. Apoi a devenit o provocare. Am înțeles că dacă vreau să fiu ascultat, trebuie să mă exprim cât mai bine cu putință, atât oral cât și în scris. Oral, greșelile se pierd și nimeni nu le ține contul, dar în scris, orice greșeală te lasă expus posterității. Am muncit enorm, am citit, am scris, am rescris, m-am lăsat format de o limbă care era a mea și nu era a mea în același timp.

În cele din urmă, italiana a devenit o formă de reinventare a sinelui. Mi-a permis să-mi descopăr nu o altă voce, ci o altă formă de expunere. Tot ce adunasem din copilăria de la Țigăneștii de Criș, din adolescența și tinerețea anilor petrecuți la Oradea, toate aceste experiențe au început să vorbească într-o limbă nouă, fără să-și piardă însă rădăcinile. Scrisul în italiană nu m-a îndepărtat de limba română. Dimpotrivă, m-a adus mai aproape de ea, m-a făcut să o iubesc chiar mai mult. Am înțeles că limbile nu se exclud, ci se completează, iar omul care scrie în două limbi poartă în el două feluri de lumină.

„Niciodată nu ajungi „întreg” într-o altă țară. O parte din tine rămâne pe drum, ca o potcoavă pierdută de calul obosit al destinului. Acea parte nu se mai întoarce niciodată sau, dacă se întoarce, nu se mai potrivește noului tău destin.”

Migrația apare constant în opera dumneavoastră. Este, pentru dvs., o rană care nu se închide sau o sursă de luciditate și forță creatoare?

Migrația a fost și este pentru mine o rană și o forță în același timp. O rană care nu se închide niciodată complet, dar tocmai de acolo își trage puterea. Când pleci, nu lași în urmă doar o țară. Lași în urmă părinți, soț, soție, prieteni, mirosul casei, ritmul molcom al satului, felul în care lumina clipește din picătura de rouă prelinsă de pe firul de iarbă. Niciodată nu ajungi „întreg” într-o altă țară. O parte din tine rămâne pe drum, ca o potcoavă pierdută de calul obosit al destinului. Acea parte nu se mai întoarce niciodată sau, dacă se întoarce, nu se mai potrivește noului tău destin. Cu asta ne confruntăm toți cei care ne reîntoarcem în țară după o lungă absență. Dar migrația mi-a dat și o luciditate pe care nu aș fi avut-o altfel. Când te afli între două lumi, vezi mai bine ambele maluri. Înțelegi cine ești doar atunci când ai curajul să te privești din afară. Ieși din casă și privește pe fereastră și o să descoperi lucruri noi despre
tine. Înstrăinarea devine un fel de lentilă prin care realitatea se vede mai clar, mai sincer.
Din această confruntare dintre dor și distanță, dintre limbile care se suprapun, dintre identitățile care se ceartă în tine, se naște, paradoxal, o forță creatoare extraordinară. Scrisul meu își ia seva din acest gol, din această ruptură. Migrația nu e singura temă operei mele, dar cu siguranță a fost motorul ei secret. Poate că rana nu se va închide niciodată complet. Dar, uneori, tocmai rănile care ne dor ne obligă să creăm frumosul pe care altfel nu l-am fi putut imagina.

„… uneori, tocmai rănile care ne dor ne obligă să creăm frumosul pe care altfel nu l-am fi putut imagina.”

„Il fazzoletto bianco” vorbește despre plecare și întoarcere. Ce a fost cel mai greu de spus
în această carte și ce ați ales să lăsați nespus?

„Il fazzoletto bianco” este o carte despre plecare, dar mai ales despre întoarcere. Despre faptul că atunci când pleci, nu știi niciodată dacă golul este mai mare în fața ta, sau în ce lași în urmă. Cel mai greu de spus a fost adevărul despre tăcerile dintre mine și ai mei. Despre privirile care spun mai mult decât cuvintele, despre acel gest simplu, o batistă albă atârnată în fereastră, care poate topi într-o clipă o lume întreagă de teamă, dor și neputință. Mi-a fost greu să scriu despre vinovăția plecării, despre sentimentul că orice ai face, rămâi mereu între două porți care nu se închid niciodată complet. Am simțit că, dacă spun totul, risc să rănesc. Dacă nu spun nimic, risc să mint. Așa că am lăsat povestea să-și aleagă singură cuvintele. Ce am ales să las nespus? Tot ceea ce nu poate fi așezat în cuvinte fără să micșoreze: durerea unui părinte care așteaptă, lacrimile unei mame care privește silueta fiului drag
topindu-se în orizont, frica de a nu-l mai vedea niciodată. Sunt lucruri pe care literatura le poate atinge, dar nu le poate descrie complet. Rămân ca un ecou, ca o întrebare la care cititorul este lăsat să răspundă singur. Uneori, tăcerea spune mai mult decât o frază perfectă. Iar în „Il fazzoletto bianco”, tocmai aceste tăceri, dintre fraze, dintre generații, dintre plecare și întoarcere, sunt adevăratele mărturisiri.

„Il fazzoletto bianco” este o carte despre plecare, dar mai ales despre întoarcere. Despre faptul că atunci când pleci, nu știi niciodată dacă golul este mai mare în fața ta, sau în ce lași în urmă.”

 

Ați câștigat premii importante în Italia, v-ați simțit vreodată „acasă” în literatură, chiar și
atunci când geografic erați departe?

Premiile din Italia m-au onorat, dar m-au și surprins uneori. Nu m-am așteptat niciodată ca vocea mea, plecată dintr-un sătuc uitat de lume, să-și găsească ecou într-o limbă care nu era a mea. Dar da, m-am simțit „acasă” în literatură. Poate pentru prima dată cu adevărat. Pentru mine, literatura nu are granițe geografice. Ea e locul în care te întorci ori de câte ori lumea din afară te apasă. Într-un atelier, în tramvai, pe un trotuar din Brescia sau pe o bancă a gării din Milano, când începeam să scriu, dispăreau distanța, dorul și exilul. Rămâneam doar eu, cuvântul și ceva din copilul care alerga pe potecile dealurilor
împădurite ale Plopișului. În literatura italiană m-am simțit, paradoxal, mai liber decât în orice alt loc. Chiar dacă eram „străinul”, „românul”, „muncitorul”, „extracomunitarul”, eram pur și simplu omul cu povestea lui, liber să și-o spună. Când scriam, identitățile nu se mai băteau între ele — se așezau una lângă alta și formau, pentru prima dată, un ceva comun. Și avea sens.

Așa că, da, chiar dacă geografic eram departe, în literatură m-am simțit acasă. Poate pentru că „acasă” nu e doar un spațiu geografic, ci și un loc al propriului sine în care nu mai trebuie să explici cine ești.

„Poate pentru că „acasă” nu e doar un spațiu geografic, ci și un loc al propriului sine în care nu mai trebuie să explici cine ești.”

 

Poezia dumneavoastră este o formă de onestitate față de experiențele trăite?

Da, poezia mea este, înainte de toate, o formă de onestitate față de mine însumi. Sau mai bine spus: este singurul loc unde nu poți minți. Sau poți, dar dacă o faci, îți pierzi autenticitatea. În viața de zi cu zi mai ascundem, mai îndulcim, mai tăcem. În poezie însă, adevărul iese la suprafață chiar și atunci când nu-l chemi. Uneori mă surprinde și pe mine acest fapt: este ca și cum poezia ar ști mai bine decât mine ce am trăit cu adevărat. Scriu despre migrație, despre teamă, despre dor, despre iubire, despre nedreptăți și despre mici ale marii lumi, nu pentru că sunt teme literare, ci pentru că sunt cicatricile mele. Rănile mele. Viața mea. Poezia nu mi-a fost niciodată un decor convenabil, ci spațiu de supraviețuire. Asta și pentru faptul că nu am urmărit niciodată să fac carieră pe spatele poeziei. Nici n-aș fi
putut în ziua de astăzi. Dacă n-aș fi scris, poate că multe dintre lucrurile prin care am trecut m-ar fi zdrobit. Dar când le pui în cuvinte, le dai o formă, iar forma aceea devine o punte între durere și
înțelegere. Nu, nu consider poezia o terapie, sau dacă este, este pentru cine o citește, nu pentru cel care o scrie. Onestitatea în poezie nu este un act de curaj, ci o necesitate: altfel, nu ar mai fi poezie. Ar
fi doar un text frumos și gol. Am considerat întotdeauna că poezia trebuie să fie o oglindă a poetului, dar în care cititorul să se regăsească pe sine.

„Scriu despre migrație, despre teamă, despre dor, despre iubire, despre nedreptăți și despre mici ale marii lumi, nu pentru că sunt teme literare, ci pentru că sunt cicatricile mele. Rănile mele. Viața mea.”

După aproape trei decenii în Italia, v-ați întors în România. Ce v-a chemat înapoi?

Întoarcerea mea în România nu a fost un act planificat, ci un fel de chemare tăcută, care a crescut în mine ani la rând. Italia m-a găzduit, m-a format, m-a pus la încercare și mi-a dat un sens atunci când îl pierdusem. Însă, pe măsură ce timpul trecea, am început să simt tot mai clar că există un fir nevăzut care mă trage înapoi spre locurile din care am plecat. Tatăl meu numea acest fir „graiul pământului”.
Nu a fost doar dorul, deși dorul îmi urla mereu în urechi, în minte și în suflet cu vocea lui puternică și insistentă. A fost mai ales sentimentul că trebuie să dau ceva înapoi. Că după atâția ani de învățat, muncit, căzut și ridicat, e momentul să pun experiența trăită în slujba a ceva mai mare decât mine. Un fel de datorie morală față de oamenii și pământul care m-au crescut. M-au chemat înapoi rădăcinile, firescul limbii, simplitatea gesturilor cotidiene, dar și nevoia de regăsire. M-a chemat satul copilăriei mele, cu liniștea lui și cu memoria care nu se șterge. M-au chemat părinții, chiar dacă unul dintre ei nu mai era. M-a chemat și ideea că pot face și acasă ceea ce făceam în Italia: cultură, educație, punți între oameni.

Întoarcerea a fost, într-un fel, o împlinire a destinului. Nu m-am simțit niciodată rupt de România, dar în ultimii ani mi-am dat seama că îmi pot aparține cu adevărat doar aici, în locul în care mi-am auzit pentru prima dată numele și unde fiecare drum își amintește de urmele pașilor mei.

„…mi-am dat seama că îmi pot aparține cu adevărat doar aici, în locul în care mi-am auzit pentru prima dată numele și unde fiecare drum își amintește de urmele pașilor mei.”

Cum se schimbă un scriitor după ce trăiește mult timp între două lumi – și ce preț plătește
pentru această dublă apartenență?

Un scriitor care trăiește mult timp între două lumi, nu se va mai întoarce niciodată la fel în fiecare dintre ele. Se schimbă în tăcere, strat după strat, ca o piatră mângâiată de două vânturi diferite. La început nu înțelege ce i se întâmplă. Abia mai târziu descoperă că poartă în el două feluri de a privi, două feluri de a suferi, două feluri de a iubi. Pe de o parte, migrația îți acutizează privirea: devii atent la nuanțe, la oameni, la gesturi, la tăceri. Înveți să te privești pe tine însuți din afară, așa cum te-ar privi altcineva.
Această distanță interioară devine un instrument literar extraordinar. Te face mai lucid, mai sincer, mai liber. Dar există și un preț. Pentru că dubla apartenență înseamnă și că nu mai aparții pe deplin niciuneia. Când ești în țara adoptivă, dorul mușcă vârtos din carne și sânge. Când ești acasă, o parte din tine rămâne într-un alt peisaj, într-o altă limbă. Scriitorul migrează continuu între aceste două identități, chiar și când stă pe loc. Plătește cu propria-i fragilitate, cu o nostalgie cronică, cu sentimentul că este mereu „între”, mereu „a mezz’aria tra due patrie”. Dar, în același timp, exact această ruptură îl face să scrie. Să vadă lumea mai „altfel”. Să simtă mai profund. Să caute poduri acolo unde alții văd ziduri.
În cele din urmă, dubla apartenență devine dublă forță: îți ține rădăcinile bine înfipte în țărâna din care te-ai născut, dar îți pune aripi ramurilor și le înalță.

„Scriitorul migrează continuu între aceste două identități, chiar și când stă pe loc. Plătește cu propria-i fragilitate, cu o nostalgie cronică, cu sentimentul că este mereu „între”, mereu „a mezz’aria tra due patrie”.

Proiectul BiblioTheCar pare mai mult decât o inițiativă culturală: pare un gest de reparație, de reconstrucție cultural-educațională. Ce încercați, de fapt, să restituiți comunităților prin această bibliotecă pe roți?

BiblioTheCar nu este doar un proiect cultural. Pentru mine, este un gest de îndreptare. O încercare de a restitui ceva ce societatea, timpul și indiferența au luat încet-încet comunităților rurale și nu numai: accesul la cunoaștere, la imaginație, la demnitate culturală. În multe sate din România, școlile și bibliotecile au dispărut, iar odată cu ele s-a pierdut și un anumit tip de lumină: lumina cunoașterii. Oamenii încă au nevoi culturale, copiii încă visează, dar nu mai au aproape nimic la îndemână care să-i stimuleze. Iar dacă ei nu mai merg la bibliotecă, pentru că biblioteca nu mai există, atunci m-am gândit că trebuie să fac eu drumul invers: să duc biblioteca la ei. Ce încerc să restitui? În primul rând, copilăria. Copilăria mea, trăită într-un sat unde cartea era o poartă către lumi la care altfel nu aveam acces. Cărțile care m-au format, care m-au salvat, care mi-au deschis drumuri pe care nu le bănuiam. Aș vrea ca și copiii de azi să simtă acea magie, nu doar prin prisma ecranelor, ci și prin visarea cu ochii deschiși,
„pierduți” printre paginile unei cărți.

În al doilea rând, încrederea. Comunitățile mici au fost lăsate de prea multe ori în urmă. Vreau ca BiblioTheCar-ul să le transmită ideea că merită atenție, cultură, evenimente, cărți, întâlniri cu scriitori. Merită să fie parte din dezvoltarea culturală a țării. În al treilea rând, apartenența. O bibliotecă pe roți este și un liant social. Copiii, părinții, bunicii se vor întâlni acolo, în și lângă duba mea plină cu cărți și vor vorbi, vor împărtăși povești, timp împreună. Îmi place să cred că BiblioTheCar-ul îi va strânge din nou
împreună. Și, dincolo de toate, încerc să restitui șansa la visare. Pentru că o carte poate schimba un
destin. Pentru că un copil care citește astăzi, poate deveni un adult care schimbă în bine lumea de mâine. Pentru că România are nevoie de cititori, de oameni care gândesc, de oameni care simt.

„Comunitățile mici au fost lăsate de prea multe ori în urmă. Vreau ca BiblioTheCar-ul să le transmită ideea că merită atenție, cultură, evenimente, cărți, întâlniri cu scriitori. Merită să fie parte din dezvoltarea culturală a țării.”

 

Ce v-a determinat să imaginați o bibliotecă acolo unde, deocamdată, există doar nevoia de povești și cunoaștere?

Ideea unei biblioteci, mai bine zis a unei biblioteci mobile, nu s-a născut dintr-o strategie, ci dintr-o întâlnire. În Italia am fost invitat de mai multe ori să citesc în cadrul unor evenimente culturale organizate în jurul unui bibliobus. Țin minte foarte limpede primele momente petrecute lângă un bibliobus, care de fapt era o rulotă transformată în bibliotecă. Era parcată într-un cartier mărginaș din Torino, unde trăiau de altfel foarte mulți emigranți. Acel proiect se numea Bibliomigra. Atunci am înțeles că o bibliotecă
poate merge ea însăși spre oameni, acolo unde, din diferite motive, oamenii nu pot merge la bibliotecă.
Când m-am întors în România, am regăsit sate unde bibliotecile dispăruseră, școli fără suficiente cărți, copii care nu văzuseră niciodată o lansare de carte. Și mai ales am simțit un fel de tăcere. O tăcere care nu venea din lipsa dorinței, ci din lipsa resurselor. Atunci mi-am spus: dacă există nevoia de povești, există și nevoia de bibliotecă, doar că încă nu are formă. Trebuie doar să-i dau eu roți, rafturi, lumină și viață. Proiectul BiblioTheCar s-a născut din această intuiție și din amintirea acelui bibliobus italian care transforma o simplă parcare într-o agora culturală. Am vrut să aduc aceeași vibrație aici, în satele din Bihor, unde oamenii încă știu să se adune, dar nu mai au în jurul cărui foc cultural să o facă. M-a determinat, așadar, nu doar nevoia, ci și credința profundă că poveștile, cărțile, trebuie să ajungă la cititori, și mai ales la copii. Că într-o comunitate, cartea poate deveni din nou un liant, un eveniment, un mod de a petrece timp împreună. Și mai ales m-a determinat un lucru pe care eu nu-l pot concepe altfel: acolo unde există un copil care vrea să citească, trebuie să existe și o carte care să-l întâmpine.

„Când m-am întors în România, am regăsit sate unde bibliotecile dispăruseră, școli fără suficiente cărți, copii care nu văzuseră niciodată o lansare de carte. Și mai ales am simțit un fel de tăcere. O tăcere care nu venea din lipsa dorinței, ci din lipsa resurselor. Atunci mi-am spus: dacă există nevoia de povești, există și nevoia de bibliotecă, doar că încă nu are formă. Trebuie doar să-i dau eu roți, rafturi, lumină și viață.”

 

Ce speranță puneți în acest început: una personală sau una care să prindă rădăcini în comunitate?

În BiblioTheCar există, firește, și o speranță personală — dar ea este doar sămânța. Rădăcinile adevărate vreau să fie ale comunității. Ca om care a trăit mult timp departe, știu cât de important este să ai un loc în care să te regăsești. În felul meu, încerc să ofer comunităților exact asta: un spațiu al reîntâlnirii, al curiozității, al imaginației. O dubă plină de cărți poate părea un gest mic, dar dacă reușești să stârnești într-un copil dorința de a citi, ai pus în mișcare ceva ce poate dura o viață întreagă.
Speranța mea personală este să văd ochii copiilor când descoperă prima lor carte „preferată”. Să simt că pot fi folositor, că anii trăiți în diaspora se transformă acum în ceva bun pentru locul de unde am plecat. Dar speranța cea mai mare, cea care contează cu adevărat, este ca BiblioTheCar-ul să prindă rădăcini în comunitate, să devină un obicei, un reper, un moment așteptat. Să creeze un drum nou între oameni și cultură, un drum care să nu depindă de mine, ci să continue prin ei.

Dacă va veni o zi în care copiii satelor vor spune: „Joi vine BiblioTheCar-ul!”, așa cum spun „vine autobuzul” sau „vine mașina cu pâine”, atunci speranța mea va fi împlinită.

Care este stadiul proiectului astăzi și cum vă propuneți concret să adunați cărțile? Din ce
domenii? Ce fel de cărți? Aveți o echipă alături de care lucrați?

Astăzi, proiectul BiblioTheCar se află într-un stadiu foarte avansat: interiorul dubei este aproape finalizat, rafturile sunt instalate, structura e pregătită, iar ultimele detalii, cum ar iluminatul sau organizarea spațiului, sunt în curs de completare. După sărbători, o artistă locală se va ocupa de imaginile care vor acoperi duba. Practic, biblioteca pe roți își pregătește primele drumuri undeva după jumătatea lunii ianuarie. Cărțile vor fi adunate în două moduri: prin donații și prin achiziție, acolo unde este
nevoie de titluri specifice. Am lansat deja primele apeluri către comunitate și am fost surprins să descopăr cât de mare este dorința oamenilor de a contribui. Cred că oamenii simt instinctiv că aceasta nu este doar o colecție de cărți, ci o investiție în viitorul copiilor. Aici, trebuie să amintesc că cea mai importantă donație vine din partea asociației „Tradiții Locale” și constă în aproximativ 2000 de cărți! Mulțumesc, Florin Bucuțea!

Ce fel de cărți caut? În primul rând, cărți pentru copii: povești ilustrate, basme românești și universale, romane pentru adolescenți, cărți educative, științifice, enciclopedii pentru cei mici, literatură motivațională și de dezvoltare personală pentru tineri. Dar, bineînțeles sunt binevenite și cărți pentru adulți: romane, poezie, eseuri, istorie, dezvoltare personală. BiblioTheCar-ul nu se adresează doar copiilor, ci tuturor celor care simt nevoia să citească, indiferent de vârstă. Cât despre echipă, am norocul de a nu fi singur. În primul rând este soția mea care a crezut în acest proiect încă de la bun început. Apoi, am alături prieteni care mă sprijină: oameni care mă ajută la partea tehnică, la construcție, la logistică, la contabilitate. Cât de curând voi avea nevoie de voluntari care să mă ajute la selectarea și inventarierea cărților. Nu este o echipă mare, dar este una de suflet și fiecare om implicat aduce cu el o energie bună, care se simte în felul în care crește proiectul. Pe termen lung, sper ca această echipă să se mărească, să includă voluntari, profesori, bibliotecari și tineri dornici să se implice. Vreau ca BiblioTheCar-ul să nu fie doar proiectul meu, ci al tuturor comunităților unde acesta va poposi.

„BiblioTheCar-ul nu se adresează doar copiilor, ci tuturor celor care simt nevoia să citească, indiferent de vârstă. Cât despre echipă, am norocul de a nu fi singur. În primul rând este soția mea care a crezut în acest proiect încă de la bun început.”

 

Într-o țară aflată pe ultimul loc în UE la citit, de ce ați ales să duceți cărțile în sate și nu să
așteptați cititorii să vină spre ele?

Pentru că, în realitate, cititorii nu pot veni spre cărți dacă drumurile către ele nu mai există. În multe sate din România, bibliotecile au dispărut sau au rămas doar ca încăperi, fără bibliotecari, fără fonduri, fără viață. Școlile au tot mai puțini profesori, părinții sunt plecați la muncă, iar copiii cresc într-o lume în care tableta e mai accesibilă decât o carte. Iar în sate, distanța nu este doar fizică, este și socială, economică, culturală. De aceea nu pot să aștept ca cititorii să vină spre cărți. Așteptarea ar fi o formă de
abandon. Am ales să duc cărțile în sate pentru că acolo se simte cel mai acut lipsa lor. Pentru că un
copil care nu are acces la lectură nu este „mai puțin curios” — este doar un copil căruia nimeni nu i-a oferit șansa să descopere lumea dintre pagini. BiblioTheCar-ul merge către oameni tocmai pentru că în comunitățile mici nu există infrastructura necesară pentru ca oamenii să vină ei înșiși spre cultură. Nu există mijloace de transport, biblioteci funcționale, evenimente literare, librării. Dacă eu îmi permit luxul
de a merge la o librărie, un copil dintr-un sat îndepărtat nu are acest privilegiu. Și mai e ceva: dacă nu aducem cât mai repede cultura în locurile care sunt uitate de către instituții, ele vor rămâne uitate cu totul. BiblioTheCar-ul este un act de reparație și de echitate, o bibliotecă mobilă care restabilește accesul la un drept fundamental: dreptul la cultură. Și dacă un copil va spune cândva „mi-am descoperit cartea preferată pentru că a venit BiblioTheCar-ul la mine în sat”, atunci toată munca mea va fi avut sens.

„Am ales să duc cărțile în sate pentru că acolo se simte cel mai acut lipsa lor. Pentru că un copil care nu are acces la lectură nu este „mai puțin curios” — este doar un copil căruia nimeni nu i-a oferit șansa să descopere lumea dintre pagini. BiblioTheCar-ul merge către oameni tocmai pentru că în comunitățile mici nu există infrastructura necesară pentru ca oamenii să vină ei înșiși spre cultură.”

Dacă ar fi să lăsați un singur mesaj – nu ca poet, ci ca om – copiilor care vor urca în
BiblioTheCar, care ar fi acesta?

Le-aș spune doar atât: „Fiți curioși. În fiecare carte pe care o deschideți se află o lume nouă. Căutați-o. Descoperiți-o. Și va fi a voastră.” Nu vreau ca un copil să creadă că lecturile sunt obligații sau examene de trecut. Vreau să știe că o carte este un prieten care nu te lasă niciodată, o fereastră spre lumi pe care altfel nu le-ar vedea și, uneori, o busolă, atunci când nu știi încotro să mergi. Dacă vor urca în BiblioTheCar cu inima deschisă și măcar un strop de curiozitate, drumul de acolo spre necuprins îl vor găsi singuri. Cărțile sunt doar poarta de acces către acel drum. BiblioTheCar-ul nu face altceva decât să țină deschisă acea poartă.

„Cărțile sunt doar poarta de acces către acel drum. BiblioTheCar-ul nu face altceva decât să țină deschisă acea poartă.”

Există oameni pentru care literatura nu începe într-un moment precis, ci pare să fi fost acolo dintotdeauna, ca o respirație interioară sau ca un fir nevăzut care le leagă identitatea de poveștile strămoșilor. Mădălina Tănasă, autoarea romanului Blestemul podului, așază cuvinte în propoziții redate în cărți unde descrie trecutul punând sensibilitate și luciditate în același timp, transformând istoria bunicilor noștri într-o mărturie transgenerațională. Reușește să redea prin literatură puterea de a vindeca tristețea femeilor și de a rescrie fragmente din memoria colectivă.

În acest interviu, ea vorbește despre drumul către literatură, despre curajul de a-și găsi vocea, despre rolul comunității de cititori și despre felul în care poveștile pot schimba vieți — inclusiv pe a noastră. Să o cunoaștem!

Cum a început relația dumneavoastră cu literatura? A existat un moment declanșator care v-a făcut să scrieți?

Relația mea cu literatura a existat dintotdeauna, însă multă vreme nu am avut curajul să scriu. Aveam impresia că nu toată lumea ar trebui să scrie, cel puțin nu oameni simpli ca mine, nepot de țărani. Curajul de a îndrăzni a venit în urma unei activități de serviciu, când am lucrat la o broșură dedicată istoriei iluminatului public în Iași. Broșura a fost prezentată la un eveniment al companiei la care lucrez, iar plăcerea pe care am văzut-o pe chipul oamenilor citind ceea ce realizasem eu, m-a încredințat că pot continua. Am venit acasă, am deschis laptopul și am început să scriu: mai întâi fragmente autobiografice, apoi, în mod organizat, romanul Blestemul podului.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră studiul la Facultatea de Litere din Iași? V-a influențat stilul sau direcția literară?

Sunt absolventă de liceu pedagogic și, în maniera cea mai pragmatică, când am terminat liceul m-am gândit la ce mă pricep cu adevărat. Analizând obiectele studiate, mi-am dat seama că opțiunea firească pentru mine era Facultatea de Litere. Conform formării mele puteam deveni învățătoare, așa că trecerea spre Litere a venit natural, pentru că îmi oferea posibilitatea de a fi profesoară de română sau de engleză. În ceea ce privește influența asupra stilului sau direcției literare, nu pot spune că facultatea a avut un rol direct. În generația mea nu se făcea scriere creativă și nu am avut niciun curs care să ne îndrume în mod concret spre zona creației literare. Dar, cu siguranță, lecturile obligatorii, discuțiile cu profesorii, cursurile și seminariile au consolidat dragul meu de literatură și au sedimentat înclinația pe care o aveam deja.

Care sunt autorii sau lecturile formativ-cheie care v-au construit ca scriitoare?

M-au format în primul rând acele povești construite pe fapte reale. În ultimii ani m-a marcat în mod special literatura lui Guzel Yahina, autoarea romanului Zuleiha deschide ochii. La fel de mult m-a influențat și literatura scrisă Markus Zusak, autorul romanului Hoțul de cărți. Pe amândoi i-am cunoscut la evenimente FILIT și i-am ascultat povestind despre cărțile lor. Sunt oameni frumoși care au creat literatură profundă despre ceea ce s-a întâmplat în epoca bunicilor si străbunicilor noștri, iar ei au sedimentat în mine curajul și dorința de a scrie literatură de război.

Ce v-a inspirat să scrieți „Blestemul podului” și cum a început ideea acestui roman?

Romanul pornește de la povești auzite în copilărie de la bunicii mei despre perioada Celui de-al Doilea Război Mondial. Nu erau istorisiri foarte ample, dar erau extrem de puternice. Bunica ne povestea ce însemna foamea atunci: cum copiii adunau boabe de grâu sau de porumb de pe marginile căii ferate și le coceau pe plită, ținând degetele pe ele ca să nu le fie furate de frații mai mici. Bunicul ne vorbea despre cum, în război, mânca pâine făcută din făină amestecată cu mizerie de șoareci. Decizia de a scrie romanul a venit însă din dorința de a mărturisi o realitate din familia noastră, despre care am aflat târziu, în liceu. Este o poveste transmisă mamei mele de bunica ei, despre modul în care ea, Ștefana, a ales să își ascundă fetele în timpul războiului pentru a le proteja de atrocitățile comise de ruși. Este o poveste dramatică, pe care nu o detaliez aici ca să nu ofer spoilere celor care vor citi romanul. Dar această decizie absolut șocantă, luată din instinctul de a-și apăra copiii, a fost elementul care m-a determinat să scriu Blestemul podului ca o mărturisire transgenerațională a eroismului acelor femei.

Cum a decurs documentarea? Ați pomenit de mărturii și povești transmise — cum le-ați selectat?

Documentarea a fost foarte amplă. Am pornit de la poveștile bunicilor mei, dar am ascultat și foarte multe mărturisiri înregistrate pe care le-am găsit în mediul online. Am făcut și multă documentare de teren: am luat interviuri unor urmași ai veteranilor de război și unor oameni care în perioada războiului erau adolescenți. Am aflat o mulțime de detalii pe care le-am combinat cu informațiile găsite în documente desecretizate, accesibile cu ușurință online, la doar un clic distanță. Din aceste elemente am creat personajele principale care, din punct de vedere al profilului psihologic, se bazează pe bunicii mei, dar care poartă simbolic pe umeri povara poveștilor pe care le-am descoperit în documentarea mea. Scopul a fost ca toți cei care citesc Blestemul podului să aibă cât mai multe șanse să regăsească în lectură povești din propriile familii legate de perioada războiului.

Care sunt emoțiile sau adevărurile pe care ați dorit cel mai mult să le transmiteți prin această carte?

Mi-am dorit ca prin Blestemul podului să fac o mărturisire transgenerațională, să le „spovedesc”, în sens metaforic, pe acele femei, să le spun povestea. Am simțit că e de datoria mea să fac asta, pentru că dacă manualele de istorie vorbesc despre generali, despre efective de luptă și despre tactici de război, despre femeile care au ținut satele și comunitățile în viață, despre acei eroi fără nume, aproape că nu vorbește nimeni. Sunt convinsă că doar literatura poate să le mărturisească, să le valideze existența, să le facă povestea cunoscută și să pună în lumină valoarea vieților lor.

Cum au reacționat cititorii la lansări și întâlnirile de lectură? A existat un feedback care v-a surprins?

Relația cu cititorii este extraordinară. Datorită romanului Blestemul podului cunosc oameni tare frumoși – fii, fiice, nepoți ai celor din generația bunicilor noștri, în funcție de vârsta fiecăruia. Mulți au venit să îmi povestească din istoria personală a familiilor lor, uneori mărturii foarte dure, chiar mai dure decât cele pe care le-am prezentat eu în carte. Au fost și momente pline de lacrimi: cititori care mi-au spus că lectura romanului le-a adus bucurie și liniște, pentru că i-a ajutat să simtă și să îi înțeleagă mai bine pe  părinții lor care astăzi nu mai sunt printre noi și care, după război, nu au mai fost niciodată la fel. Istoria te informează, dar literatura te invită să trăiești emoțional realitatea unei epoci, să o înțelegi nu doar cu mintea, ci și cu inima.

Cum a apărut inițiativa „Clubul de Lectură al Casiei”? Ce v-a motivat să creați acest spațiu?

Inițiativa îi aparține fiicei mele, Casia, care acum aproape trei ani în urmă își dorea foarte mult să participe la un club de lectură pentru copii. La acel moment, după știința mea, în Iași nu exista un club dedicat copiilor de 10 -13 ani, deschis publicului larg. Sigur, în școli și biblioteci existau astfel de activități, dar ele funcționează de regulă cu circuit închis, în cadrul instituțiilor respective. Așa că am decis împreună cu Casia să înființăm un club de lectură accesibil oricărui copil din această categorie de vârstă. Și ne-am ținut de treabă cu temeinicie: în luna decembrie vom organiza deja ediția cu numărul #30.

Ce tip de activități desfășurați în cadrul clubului? Care este viziunea dumneavoastră despre promovarea lecturii la copii și tineri?

În fiecare lună propun copiilor o carte pentru luna următoare, pe care o citesc acasă –  fie singuri, fie împreună cu părinții, în funcție de vârstă. Apoi ne întâlnim la club și discutăm cartea pe îndelete, cu textul în față. La început am ales titluri mai ușoare, potrivite vârstei pe care o aveau copiii acum trei ani. Pe măsură ce au crescut, am ridicat și nivelul de dificultate, astfel încât astăzi citim cărți care pot fi folosite fără probleme ca suport pentru pregătirea exercițiilor de asimilare literară de la Evaluarea Națională de clasa a VIII-a. Cred că literatura, la prima întâlnire cu ea, trebuie să fie cât mai amuzantă și mai luminoasă pentru copii – doar așa îi cucerești și îi ții aproape. Am abordat la primele ediții cărți precum Bunicuța Hoțomană sau Domnul Scocs, de David Walliams: volume pline de umor, dar cu un substrat psihologic profund, care se dezvăluie cel mai bine în dialog cu un adult. Toată literatura pentru copii funcționează pe două nivele: primul, accesibil cititorului tânăr, și al doilea, mai subtil, pe care copiii îl pot descifra cu ajutorul părinților sau al unui mediator. Discuțiile libere îi ajută enorm să înțeleagă acele sensuri ascunse.

Care a fost cel mai emoționant sau memorabil moment din cadrul clubului?

Cele mai spectaculoase ediții au fost cele în care am avut invitați scriitori, iar noi suntem tare mândri că i-am găzduit, de-a lungul timpului, pe Matei Vișniec, Adina Rosetti, Adina Popescu și chiar o autoare din străinătate – Jo Cotterill, care a intrat online din Marea Britanie atunci când am discutat romanul ei – Jeleu. Cum am devenit superstar. Tot printre cele mai memorabile ediții se numără și cele desfășurate în cadrul festivalului FILIT, unde am fost parteneri în 2024 și 2025, precum și întâlnirile organizate împreună cu Muzeul Literaturii Române, când, în funcție de tema cărții, ne-am întâlnit în diferite spații muzeale din Iași, precum Muzeul „Vasile Pogor” sau Muzeul Pogromului din Iași.

Ați colaborat cu diverse inițiative educaționale. Ce rol credeți că au scriitorii în dezvoltarea comunității?

Când noi eram copii, întâlnirile cu autorii cărților pe care le citeam erau, aproape fără excepție, imposibile. Astăzi însă, dialogul dintre scriitor și cititor a devenit foarte accesibil, iar această apropiere contribuie enorm la educarea publicului, la formarea copiilor și la construirea unor punți reale între autor și cei care îi citesc cărțile. De multe ori, discutând cu cititorii mei, am descoperit sensuri ale romanului la care eu însămi nu m-am gândit atunci când l-am scris. Fiindcă, nu-i așa, există tot atâtea cărți câți cititori sunt: din clipa în care un scriitor își trimite romanul în lume, acesta continuă să crească și să capete noi înțelesuri prin felul în care este citit, interpretat și trăit de fiecare cititor în parte.

Ce credeți că ar trebui schimbat în relația copiilor cu lectura în România?

Se vorbește atât de mult în această perioadă despre procentul ridicat de analfabetism funcțional din România. Eu consider că una dintre responsabilitățile noastre este să le facilităm copiilor accesul la o literatură potrivită nivelului lor. Este esențial să avansăm pas cu pas: de la texte simple, clare, ușor de integrat ca mesaj și ca scriitură, către cărți mai complexe, pe care copiii să ajungă treptat să le înțeleagă singuri. Fiecare cadru didactic, fiecare părinte și fiecare coordonator de club de lectură are responsabilitatea de a identifica acele texte adecvate nivelului copiilor cu care lucrează. Dacă ne grăbim spre lecturi prea dificile sau prea sofisticate pentru etapa lor de înțelegere, riscăm să îi pierdem și să-i îndepărtăm definitiv de lectură. Așadar, rolul nostru este acela de facilitator, iar pentru a facilita cu adevărat, trebuie să îi cunoaștem profund pe copiii cu care lucrăm și să ne adaptăm constant la nevoile lor reale.

Care este potențialul unui autor de a schimba percepția tinerilor despre literatură?

Cred că este esențial ca scriitorii de astăzi să creeze literatură pentru copii și adolescenți pornind de la realitatea pe care o trăiesc tinerii cititori. Literatura trebuie să le ofere șansa de a se regăsi în pagină, de a descoperi fragmente din propria lor viață în poveștile pe care le citesc. Un exemplu minunat a fost întâlnirea noastră, în cadrul ediției FILIT 2025, cu scriitoarea Adina Rosetti, care ne-a bucurat în această vară cu romanul Ultima provocare. Cartea a fost primită extraordinar de bine de copiii din Clubul de Lectură al Casiei tocmai pentru că vorbește direct despre lumea lor: nevoia de apartenență și de integrare, bullying-ul, presiunea examenelor de evaluare națională, relațiile de familie și chiar realitățile dureroase precum divorțul. Sunt teme fierbinți, cu impact în viața lor de astăzi, iar faptul că le găsesc reflectate în literatură îi ajută să se simtă văzuți și înțeleși, să fie atrași de lectură ca într-un spațiu în care sunt în siguranță.

Cum vedeți evoluția Clubului de Lectură al Casiei în următorii ani?

Pe măsură ce copiii cresc, evoluăm și noi în ceea ce privește nivelul de dificultate și complexitatea literaturii pe care o propunem. În același timp, ne adaptăm permanent, pentru că la club vin toți mai mulți copii care află despre noi și unii sunt mai mici decât vârsta medie a participanților. În aceste situații, ajustăm tematica și ritmul lecturilor astfel încât să fie accesibile și relevante pentru toți cei prezenți.

Ce v-a învățat scrisul despre dumneavoastră?

Scrisul m-a învățat curajul de a-mi asuma propria voce și de a mă exprima, în contextul în care ani în urmă nu credeam că este locul meu în literatură. M-a învățat să conectez trecutul cu prezentul, să transform poveștile bunicilor și ale comunității într-o mărturisire transgenerațională și să le fac vizibile generațiilor următoare. Și, poate cel mai important, m-a învățat care este menirea unui scriitor: aceea de a da glas poveștilor pe care cei care le-au trăit nu au avut curajul să le spună, de a îndrăzni să le aducă în fața lumii și de a le transforma din experiențe tăcute în voci care contează.

Dacă ați putea transmite un singur mesaj cititorilor – care ar fi acela?

Dacă aș putea transmite un singur mesaj cititorilor, ar fi acela să fie sinceri cu ei înșiși și să aleagă literatura care le vorbește cu adevărat, care reflectă experiențele și emoțiile lor, care îi ajută să devină. Trăim într-o lume aglomerată și alertă, iar cărțile care ne învață să fim mai buni, mai empatici și mai atenți la cei din jur au o valoare de neprețuit. Fără literatură, ne limităm la propria noastră experiență, dar prin lectură avem șansa să pășim în zeci, sute de alte vieți și perspective care ne vor ajuta să evoluăm.

Ce carte ați recomanda fără ezitare oricui, indiferent de vârstă?

Am realizat în ultimii ani cât de mult apreciez literatura de război, indiferent dacă este destinată adulților sau adaptată pentru copii și tineri. Îmi vin în minte romane precum Războiul care mi-a schimbat viața, Balerina de la Auschwitz, Hoțul de cărți, Băiatul cu pijamale în dungi sau Trenul copiilor, iar lista ar putea continua. Această literatură m-a ajutat să simt realitatea pe care bunicii noștri au trăit-o și cred că are același efect asupra tuturor cititorilor: ne învață să fim recunoscători pentru binele și pacea pe care le trăim astăzi, dar în același  timp ne ajută să înțelegem cât de fragil este totul, cum lumea pe care o cunoaștem se poate destrăma de la o zi la alta.

Pentru dumneavoastră, ce înseamnă acum, în mod autentic, să fiți scriitoare?

A fi scriitoare, pentru mine, înseamnă să am curajul să spun poveștile care contează, să dau voce celor care poate nu au avut curajul să o facă și să creez o legătură sinceră cu cititorii mei. Înseamnă să transform experiențe reale în literatură, să fac vizibile emoțiile și trăirile oamenilor obișnuiți, să creez punți între trecut și prezent, între generații. A fi scriitoare înseamnă, în final, să contribui la înțelegerea lumii prin empatie, prin sensibilitate și prin puterea poveștii –  să faci cititorul să trăiască și să simtă mai multe vieți, și să simți tu însăți fiecare pagină scrisă ca pe o responsabilitate și o bucurie.

Crescută în Constanța anilor simpli, dar plini de contraste, autoarea Veronica Iani  a descoperit târziu drumul către artă. După o copilărie în grija bunicilor, după studii și profesii care nu aveau nicio legătură cu literatura, cărțile au câștigat. Părinții, ingineri agronomi, i-au transmis dragostea pentru matematică, nu pentru scris, însă viața i-a presărat altceva. La îndemnul duhovnicului său,  a ieșit prima povestire scrisă. Așa a început un parcurs care avea să devină vocație.

Astăzi, cu 23 de titluri și peste 140.000 de exemplare tipărite, este o voce importantă în literatura pentru copii și adolescenți, un autor care abordează teme delicate — de la vulnerabilitatea copiilor și siguranța online, până la adopție, abuz, dependențe și reziliență — cu o sinceritate rară și un profund respect pentru cititorii tineri. Scrisul i-a devenit nu doar meserie, ci și formă de înțelegere, de vindecare și de dialog cu lumea.

Despre chemarea de a scrie, în rândurile de mai jos.

Cum era copilăria dumneavoastră la Constanța? Ați avut în familie modele care v-au îndrumat spre educație sau artă?

Copilăria mea la Constanța a fost, în același timp, obișnuită și neobișnuită. M-au crescut doar bunicii până pe la zece ani și îmi vedeam părinții o dată la două săptămâni. Dorul de ei a lăsat o amprentă puternică în sufletul meu.
Nu am crescut într-o familie cu tradiție artistică. Părinții erau ingineri agronomi. De la tata am moștenit dragostea pentru matematică. În rest, nu știu de unde vin talentul de a scrie și cel de a desena. Bunicii mei erau oameni simpli, de la țară, fără studii. Mi-a plăcut școala, dar partea artistică a apărut mult mai târziu, într-un mod neașteptat.

Ce v-a atras inițial la matematică și fizică?

Logica. Coerența. Faptul că lucrurile pot fi verificate și au sens. Într-o lume în care multe nu se leagă, matematica mi-a oferit un teren solid. Asta pot spune acum, privind în urmă. Când ești copil, lucrurile sunt mai simple: îți place sau nu îți place. Atât.

Privind în urmă, ce v-a învățat fiecare etapă din acei ani petrecuți în domenii atât de diferite?

Predatul m-a învățat răbdarea. Rolul de mamă m-a învățat marea răbdare. Domeniul financiar m-a învățat rigoare. Viața în străinătate m-a forțat să mă descurc. Joburile care nu mi-au plăcut mi-au arătat foarte clar ce nu vreau să fac. Toate etapele, puse împreună, m-au împins spre direcția în care eram, de fapt, chemată.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră „ascultarea” – acel gest de a răspunde chemării de a scrie?

Înseamnă să faci un lucru chiar dacă nu îl înțelegi, dar nu ca și cum ai accepta fără discernământ ce ți se spune. Ascultarea se face din dragoste, nu din slăbiciune. Eu nu aveam nicio intenție să scriu. Am făcut-o doar pentru că duhovnicul meu a insistat și, sincer, ca să-i arăt că nu știu să scriu. Tocmai acel act, aparent absurd, mi-a schimbat viața.

Cum ați trăit momentul în care prima povestire a fost publicată?

A fost ciudat și neașteptat. Scrisesem doar ca să dovedesc că nu pot. Când povestirea a fost publicată, mi-am dat seama că nu am scăpare. A fost mirare, teamă și apoi multă muncă: două povestiri pe lună, în total vreo optsprezece. A fost greu, dar și revelator. Atunci am realizat că iubesc să scriu.

În ce fel scrisul v-a ajutat să vă înțelegeți mai bine trecutul și drumul interior?

Eram într-o perioadă de căutări și frământări. Scrisul m-a obligat să văd ce port în mine și ce pot dărui. Înainte să scriu, am avut perioade în care mergeam la orfelinat, luam copii acasă în weekend, făceam voluntariat într-un centru pentru tineri cu dizabilități. Toate m-au ajutat, dar scrisul s-a potrivit cel mai bine felului meu de a oferi ceva lumii.

Ce teme simțiți că vi s-au „cerut” să le abordați?

Cele din viața reală: copii vulnerabili, pericole ignorate, situații pe care mulți adulți preferă să nu le privească direct. Sindrom Down, adopție, abuzuri, dependențe, siguranță fizică și online. Nu eu am ales temele, ele au apărut în viața mea și nu am putut să le ocolesc. Iar când primești un dar, nu îl poți folosi doar pentru tine.
Desigur, am și cărți mai ușoare, cu iepurași și alte animale simpatice. Acolo nu pun teme grele, dar adaug întotdeauna lucruri morale pe care copiii să le însușească natural și plăcut.

Cum reacționează copiii și părinții la temele dificile din cărțile dumneavoastră?

Copiii reacționează surprinzător de bine. Înțeleg mult mai mult decât credem. Dacă le explici limpede și cu respect, reacționează corect. Părinții sunt, în general, recunoscători că cineva formulează lucruri pe care ei nu reușesc să le spună. Uneori se sperie, dar înțeleg de ce e nevoie.

Ați început să desenați din necesitate, dar a devenit un limbaj de expresie. Câte calități mai dețineți?

Desenul a fost și el „un talent ascuns”. Desenasem doar în școala generală, dar, cum nu aveam bani pentru ilustratori, m-am reapucat de desenat. Am învățat, m-am uitat la cum ilustrează alții, am muncit mult și mi-am construit stilul. Desenul este un instrument. Centrul rămâne scrisul.
Restul, contabilitate, colete, marketing, au fost roluri pe care le-am preluat, strângând din dinți, ca să pot susține editura.
Și mai e ceva. La ateliere, copiii m-au „descoperit” ca actriță. Așa mi-au spus. Mă simt foarte bine în fața lor. Emoțiile dispar, îmi vin idei pe loc, improvizez, schimb planul. Am ținut ateliere cu patru copii, dar și cu o sută douăzeci. Mă consum fizic, dar sufletește mă încarc.

Ce credeți că lipsește cel mai mult astăzi din educația morală a copiilor?

Părinți care să le citească copiilor. Așa se creează conexiunea emoțională și așa se pot discuta lucrurile într-un mod firesc.
Le spun mereu părinților: citiți-le o dată pe săptămână, chiar dacă au 10 sau 11 ani. Mulți mă privesc lung, dar sunt și părinți care fac asta. Nu este suficient să cumperi copiilor cărți și ei să le citească singuri.

Care este mesajul central pe care doriți să-l transmiteți prin toate cărțile dumneavoastră?

Că binele nu e ceva vag. Are formă, cere curaj, cere atenție și cere alegeri. Copiii pot învăța asta dacă le dăm instrumentele potrivite.

Cum vedeți astăzi succesul celor 23 de cărți și peste 140.000 de exemplare tipărite?

Cifrele arată că munca nu a fost în zadar, dar nu mă definesc. Pentru mine contează reacția copiilor și a părinților, nu tirajele. Faptul că poveștile ajung în școli, în diaspora, în familii. Restul e partea administrativă. Dar nu pot zice că nu mă bucur.

Ce planuri aveți pentru perioada următoare?

Lucrez la noi cărți, inclusiv pentru adolescenți. În 2026 vreau să public mai multe titluri pentru diferite vârste, despre abuz, imagini bune și rele, pericolul trimiterii de fotografii, șantaj, statul excesiv pe telefon, metoda lover-boy. Sunt subiecte grele, dar nu există povești artistice pe aceste teme, doar seturi de reguli.
Dezvolt în continuare „Școala de curaj a Oiței Roz”, pregătesc ateliere pentru profesori și copii, resurse educaționale și proiecte care aduc literatura în zone unde e mare nevoie de ea.
Vreau să mă concentrez tot mai mult pe scris. Desenul rămâne, dar treptat a ajuns în plan secund.

În spatele oricărei afaceri de familie se află nu doar muncă și perseverență, ci și un fir invizibil care leagă oameni, povești, generații și dorințe comune. Octavian-George Luchian, omul din spatele Maison du Cafe, face parte din acea categorie rară de antreprenori pentru care prăjitul cafelei este o formă  de a trăi autentic și, după mărturisirile sale, numai asta face de ceva timp încoace. Crescut într-o cultură a ibricului și format într-o industrie a ospitalității, el a transformat pasiunea pentru cafea într-un mod de viață unde sunt presărate mai multe ingrediente ce se combină armonios: curaj, disciplină și loialitate față de familie.

Într-un dialog sincer, Octavian vorbește despre începuturile „nebunești” ale cafelei de specialitate în Iași, despre rolul mamei în viața lui, dar și pilonii pe care și-a construit relația cu ea întrucât și influența lui Aldo, partenerul ei, despre provocări, recunoștință și despre ce înseamnă, cu adevărat, să nu renunți atunci când drumul devine greu. Un interviu despre oameni, alegeri și aromele care îți rămân în suflet.

Octavian, cum e să mergi zilnic la Maison du Cafe, cafeneaua pe care o deții?

Fiecare zi e o provocare, așa că iau totul cu entuziam. Munca la prăjitorie nu e un job pentru mine, e o activitate care mă împlinește. Au fost momente în care m-am întrebat „de ce?”, zile în care poate aș fi vrut să las totul deoparte și să zic că nu mai fac nimic, dar mereu îmi amintesc elanul cu care am pornit în această afacere de familie, încercările prin care am trecut și-mi spun că acesta e drumul meu. Cu bune, cu rele, ca în viață. Nimic nu e lin mereu.

Prima cafea o bei la locație sau acasă?

Prima, acasă, întotdeauna. E un ritual. Chiar dacă nu aloc cine știe ce timp pentru cafeaua de acasă, adică nu stau să-mi fac ordine în gânduri, cafeaua e un bun prilej de a-mi face agenda. E doza de energie de care am nevoie pentru a spune că-s gata pentru o nouă zi.

Ce amintiri ai legate de cafea acasă?

Sincer, nu știu dacă am ceva amintiri anume. Noi suntem cumva generația care a crescut cu cafeaua la ibric în casă și poate că aceea e amintirea care-mi vine pe moment în minte. Dar în rest, nu-mi amintesc să fi avut vreodată genul de întâlnire la cafea la masa din bucătărie, cu toții, așa cum se întâmpla cu mesele din familie.

Mama ta era băutoare sau a descoperit gustul și savoarea licorii negre odată cu Aldo, partenerul său?

Consuma cam cum consumă fiecare persoană din generația ei. Când mama era mai tânără, nimeni nu știa atunci de cafea de specialitate, cafea proaspăt prăjită. Erau cafele comune și rele la gust, că erau foarte amare. Vezi tu, generația mamei a crescut cu ideea că o cafea trebuie să fie neapărat amară. Dar nu e chiar așa. Acea amărăciune nu spune altceva decât că e o cafea arsă. Cafeaua bună n-are nicio legătură cu amărăciunea. Acel gust ușor amărui e unul natural, plăcut.

De unde a pornit totul? Aldo este cuiul și lăcata, vorba românească?

Adevărul e că am fost printre primii care au deschis o cafenea cu cafea proaspăt prăjită în Iași. A fost o nebunie aproape, pe o piață pe care trebuia să o educi în această direcție. El a fost cu ideea, el a mers și s-a perfecționat în tehnica de a prăji cafeaua cu lemn. E o metodă artizanală, cu multiple avantaje. Vorbim de aproape 13 ani…

Poate părea o curiozitate clișeică, știu, dar contează mult cum s-a creionat, când și cu ce gând locația.

Noi nu mai avem cafeneaua din centru în acest moment, însă a rămas în sistem de franciză și suntem doar furnizori. Prăjitoria a fost mutată recent, aveam nevoie de o hală mai mare. Primul gând a fost utilitatea, dacă e să ne raportăm la prăjitorie. Trebuia să îndeplinească anumite criterii, așa că nu a contat foarte mult locația, ca adresă. Noi am știut că pentru a continua planurile de extindere era nevoie să găsim un spațiu nou.

De ce ingrediente pe lângă cafea de specialitate are nevoie un antreprenor în acest domeniu? Curaj?

Clar, fără curaj, n-ai acel zvâc care-ți trebuie pentru a porni orice proiect. Apoi, e nevoie să te adaptezi mereu. Întâlnești diverse și neprevăzute, trebuie să știi cum să le abordezi ca totul să fie bine. Îți trebuie disciplină, cumpătare, deschidere și mai ales hotărâre. Ai nevoie de un echilibru care să te mențină pe linia de plutire atunci când vântul nu bate în direcția pe care tu ți-o dorești. Și susținere din partea familiei. E importantă mai ales în momentele dificile. Pentru că e ideea că nu ești singur, ceea ce contează enorm. E forța nevăzută a lucrurilor.

Sunt convinsă că s-au așezat la inimă multe mulțumiri sufletești, dar până să se echilibreze totul au fost, oare, multe provocări?

Da, și provocări noi apar mereu. Tocmai de asta spuneam de capacitatea de a te adapta mereu.

Una dintre să fi fost scepticismul și neîncrederea sau consideri că activitatea ta în domeniul ospitalității a fost un atuu mare?

Niciodată nu a fost vorba de scepticism sau neîncredere. Experiența din domeniul ospitalității m-a ajutat în relația cu clienții, întrucât eram deja obișnuit să mă asigur că serviciile sunt cele pe măsura așteptărilor. Când aveam cafeneaua în centru, chiar eram acolo o comunitate. Știam clienții după nume, preferințele la cafea. Povesteam despre cursurile lor, râdeam mult. Chiar a fost o perioadă frumoasă tare. Am momente în care îmi lipsesc aceste interacțiuni zilnice.

Ce ai adus ca și cunoștințe din domeniul tău de activitate de atunci?

Mai multe, dar cred că importantă a fost capacitatea de  a asculta omul și de a conversa cu clienții fără vreo presiune sau obligație. Pur și simplu era ceva firesc, natural. Nu era nimic forțat. Nouă mereu ne-a păsat de fiecare client în parte. Și acum e la fel, chiar dacă am mutat activitatea în online. Vrem că fiecare pungă de cafea care ajunge la client să aducă mulțumire. Și ne bazăm mult pe feedback-ul oamenilor care ne aleg.

Ai mers în paralel cu cele două activități?

N-aș putea spune că a fost chiar așa. N-ai cum să faci la fel de bine două lucruri în același timp, mai ales că ambele activități erau solicitante și cereau atenție permanentă. Nu sunt omul care să-și bată joc de muncă și nici cel care să facă ceva cu jumătate de măsură. Că e sau nu proiectul meu, implicarea e totală.

Octavian, cum e să lucrezi cu mama ta? Una dintre valorile pe care le-ai învățat de la ea e să îți ții semenii aproape, să vă ajutați reciproc?

Așa cum am spus și la începutul discuției, familia e sprijinul care-ți arată că nu ești singur. Ne mai ciondănim, să nu creadă careva că lucrurile sunt roz mereu. Dar găsim capacitatea de a ne împăca repede. Mama e un om tare blând, cred că de la ea am luat și eu răbdarea Atât răbdarea cu oamenii, cât și cu timpul. Lucrurile se întâmplă în ritmul lor. Mama a fost mereu un stâlp și acel arbitru de centru în anumite momente tensionate.

Relația voastră în acest sens poate fi luată ca un exemplu?

N-aș putea niciodată să spun asta pentru că oamenii sunt diferiți. Fiecare își știe defectele și calitățile. La noi, lucrurile au funcționat și în activitate. La alții, poate nu. Deci, chiar nu pot spune că suntem un exemplu. Fiecare își cunoaște cel mai bine familia, potențialul. Așa că mai degrabă aș spune că e important să-și asculte inima, intuiția.

Dar de la tatăl tău ce ai învățat?

Părinții meu au fost oameni cât se poate de normali. Am învățat cam ceea ce au învățat toți copiii în cei șapte ani de acasă. Educația primită în familie m-a ajutat pe viitor. Eu și tata suntem tare diferiți ca personalitate, însă tot ceea ce sunt eu astăzi ca om datorez alor mei, fără doar și poate.

Pe Aldo cum îl definești ca om în viața ta?

Aldo e sarea și piperul. Aldo, italian fiind, e clar că a adus o nouă abordare a lucrurilor. Iar asta, pe termen lung, a contat mult. Suntem generații diferite, vedem lucrurile diferit de multe ori, dar găsim calea de mijloc și asta e tot ce contează.

Octavian, nu cred că te învârți doar în jurul cafelei. Ce mai face un antreprenor pe lângă business?

Ai fi surprinsă, dar chiar zilele astea mă gândeam că aproape că nu mai fac nimic altceva pe lângă. Și nu știu dacă e bine sau nu. Ne-am și aventurat cu câteva proiecte noi, trebuie să fiu conectat 100% acolo. Dar dacă e să dau un răspuns, cred că o zic că în zilele libere mă ocup cu treburile de pe lângă casă. E și o formă de relaxare.

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Orientarea profesională să fie, oare, mulțumirea ta cea mai mare? Sau faptul că ai schimbat rolul de la angajat la antreprenor?

Mulțumirea cea mai mare e aceea că nu am renunțat atunci când, fiind mai puțin copt la minte, aveam gândul să las totul baltă și să-mi văd de alt drum. Aș fi putut oricând să mă întorc în domeniul hotelier. Ar fi fost comod. Am ales calea mai grea. Aia care te ține în priză și te provoacă mereu. Antreprenoriatul nu e deloc ușor, mai ales că vine la pachet cu multă responsabilitate față de alții. Când ai angajați, de tine depind familiile lor. Așa că simți o presiune în plus. Nu e vorba doar despre tine și afacerea ta, ci de o întreagă echipă.

Dacă ar să răspunzi și din punct de vedere personal, ce mi-ai putea mărturisi?

Că sunt foarte recunoscător pentru modul în care au fost așezate lucrurile în viața mea până acum.

Dar tristețea care s-a așezat peste inima ta?

Nu știu de unde ai dedus că ar fi vreo urmă de tristețe… nici vorbă de așa ceva. Viața te pune în fața neprevăzutului. Omul, în esența sa, e făcut să știe cum să se adapteze. Nu poți controla viața, ci doar poți să iei decizii care ți-o pot influența în sens pozitiv sau nu. Dar cât timp ți-ai asumat alegerea, totul e clar.

E ușor să vorbim despre momentele care ne fac fericiți, dar porți regrete, Octavian?

A avea regrete înseamnă a trăi în trecut. Trecutul nu mai poate fi schimbat. Poate fi doar înțeles, acceptat. Astfel, trecutul devine un motor pentru prezent. Și chiar dacă aș avea regrete, aș mai putea schimba ceva? N-are sens să ne concentrăm pe regrete, c-atunci pierdem esența vieții și nu mai știm să ne bucurăm de tot ceea ce primim aici și acum.

Victoria Ghirvu este o voce a artei trăite din interior, o artistă care împletește muzica, creația manuală și bucuria copilăriei într-un univers propriu, plin de emoție și autenticitate. Crescută într-o familie în care muzica și arta erau parte din aerul respirat, Victoria a învățat devreme că talentul trebuie însoțit de disciplină, răbdare și dedicare. Pianul și corul au fost primele ei instrumente, iar mai târziu, vocea a devenit extensia sufletului ei pe scenă.

Dar Victoria nu s-a oprit la sunete: pasiunea pentru lucrul manual a deschis o altă lume — lutul, cusutul și jucăriile textile au devenit modul ei de a transmite emoție, de a da viață poveștilor și de a crea conexiuni. Primul iepuraș, făcut cu propriile mâini, i-a arătat magia de a transforma materialul în emoție pură, iar atelierul său a devenit un spațiu în care fiecare detaliu poartă grijă, iubire și poveste.

Fie că creează pentru fiica ei, Gloria, sau pentru alți copii, Victoria își păstrează vocea autentică și bucuria de a dărui: jucăriile ei nu sunt simple obiecte, ci amintiri vii, micile minuni care însoțesc copilăria și invită la joacă, imaginație și descoperire. Universul ei artistic nu are granițe între roluri — mama, muzicianul, artizanul — toate coexistă într-o armonie imperfectă, dar plină de sens.

Victoria Ghirvu creează „pentru suflet”, vă invit să îi citiți povestea!

Îți mulțumesc, Victoria!

„M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu”

Victoria, povestea ta începe cu muzica. Cum te-a format acest drum și ce ți-a oferit?

Muzica a fost prezentă în viața mea dintotdeauna. M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu. Am crescut cu ei cântând în casă, studiind repertorii, compunând… Era firesc: muzica făcea parte din aerul pe care îl respiram.

La 6 ani, părinții au decis să mă înscrie la Școala de Muzică. Eu mi-am dorit pianul, însă, pentru că nu existau profesori disponibili, mi s-a propus acordeonul – cel mai apropiat instrument. A urmat o perioadă grea: 6 ani în care nu am reușit să rezonez cu acest instrument, poate și din cauza severității profesorului pe care l-am avut. Totuși, orele de cor erau refugiul și bucuria mea.

După o pauză de patru ani, am ales să urmez Colegiul de Muzică și Pedagogie din orașul Bălți, tot la îndemnul părinților, la secția Dirijat coral – specializarea tatălui meu. Acolo am început să văd muzica altfel: mai colorată, mai vie. Am avut profesori minunați și, tot acolo, am descoperit arta cântului academic.

Am fost admisă la universitățile din Chișinău și București, secția Canto, alegând în cele din urmă Bucureștiul. A fost o perioadă de deschidere, dar și de provocări: competiție intensă, presiune, dor de casă. În timp, am înțeles că muzica este un drum frumos doar dacă o trăiești din interior și o oferi cu sinceritate.

Abia în ultimii ani am început să mă bucur cu adevărat de ceea ce fac pe scenă, să îmi ascult propria voce artistică și să mă conectez autentic cu colegii de scenă și cu publicul. Acum știu că muzica m-a format profund – mi-a dat disciplină, emoție, apartenență și o voce care vine din suflet, nu doar din tehnică.

„Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci … făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam.”

Când și cum ai simțit prima dată că vrei să creezi cu mâinile, nu doar cu vocea sau cu sunetul?

Dorința de a crea cu mâinile mele s-a conturat tot din copilărie. Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci. După ore de hoinărit, făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam – fiecare în felul său, așa cum ni se arăta peisajul.

La nivel conștient, nevoia de a crea cu mâinile s-a manifestat în timpul pandemiei. Am început cu flori uscate, iar apoi am descoperit lutul polimeric și, odată cu el, o adevărată pasiune pentru realizarea accesoriilor. Totul a fost un proces de explorare individuală, în care am învățat singură fiecare pas. Era ceva profund satisfăcător în felul în care, după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.

„… după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.”

Spui că modelarea din lut polimeric a fost „dragoste la prima atingere”. Ce ai descoperit în tine prin acest proces creativ?

Modelarea din lut mi-a arătat o parte din mine pe care nu știam că o am: răbdarea. În viața de zi cu zi sunt un adevărat uragan – mereu pe fugă, cu gândurile în zece direcții. Dar în fața lutului, totul s-a oprit. A devenit o oază de liniște, un soi de meditație activă: mâinile lucrau, dar mintea ajungea în colțuri demult uitate. Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică, diferită de ceea ce trăiam în muzică. M-am reconectat cu mine, cu liniștea, cu bucuria de a crea, fără presiunea perfecțiunii. Am învățat că fiecare „greșeală” poate fi transformată într-un quelque chose, un detaliu care dă unicitate. A fost eliberator.

„Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică…”

Cum s-a transformat pasiunea pentru lut în dorința de a coase,si de a lucra cu textilele, de a crea jucării?

Deși proiectele de la Vique Boutique – cu accesoriile din lut – au crescut frumos și au ajuns în colaborări importante, cum ar fi Complexul Național Muzeal Curtea Domnească și Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, Opera Comică pentru Copii din București, simțeam în mine nevoia de a crea ceva mai personal… pentru fetița mea.
Accesoriile din lut erau minunate, dar nepotrivite pentru joacă – îi făcusem câteva pinuri pentru hăinuțe, pe care nu le putea atinge, doar purta. Așa a apărut dorința de a-i dărui ceva cu care să se joace, să simtă, să trăiască povești. Totodată, de când s-a născut, am căutat jucării și hăinuțe într-un stil mai simplu, delicat, cu aer englezesc, „altfel”.

Așa am început să creez jucării textile. Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci. Doar că hăinuțele lor sunt mai rafinate și mai diverse acum.

În ele am găsit libertatea de a mă exprima ca artist, dar și emoția de a dărui ceva cald și viu copilului meu și altor copii. Este un domeniu în care mă regăsesc profund, în care pot crea cu sufletul și mâinile deodată.

„Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci.”

Există o legătură între ritmul muzicii și ritmul cusăturii? Îți influențează una cealaltă starea creativă?

Doar dacă muzica e în căști!
Glumesc, dar adevărul e că cele două lumi se aseamănă mai mult decât pare la prima vedere. Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.

În ambele, detaliile fac diferența, iar repetiția – fie că e a unei fraze muzicale, fie a unei cusături – poate fi o formă de meditație. Am observat că, atunci când cos și ascult muzică, ritmul ei îmi influențează și mișcarea mâinilor, dar mai ales starea interioară.

Sunt două forme de exprimare care se hrănesc din aceeași sursă: pasiunea și nevoia de a da viață unei emoții, fie prin sunet, fie prin material.

„Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.”

Ai menționat inspirația din familie — artiști, pictori, oameni cu har. Cum te-au modelat acești oameni în felul tău de a privi arta și munca manuală?

Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, amândoi, iar unele dintre piesele compuse de ei în tinerețe sunt acum o moștenire prețioasă pentru mine. Mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.

Am crescut privind cum lucrează ore întregi asupra unui proiect, cu o dedicare profundă și o implicare totală. Am înțeles devreme că arta nu înseamnă doar talent, ci și multă muncă, răbdare și perseverență. Din păcate, nu de fiecare dată răsplata era pe măsura efortului.

Mi-au arătat ce înseamnă să creezi cu sufletul și câtă emoție se ascunde în spatele unui obiect făcut manual. În lumea de azi, unde totul e rapid și uniformizat, obiectele confecționate de mână poartă o valoare aparte: spun o poveste, poartă amintiri, au o energie vie.

„Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, iar mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.”

Cum îți amintești copilăria ta în raport cu lucrurile făcute de mână? Ce emoții îți trezesc amintirile?

Copilăria mea a fost plină de mâini care creau — cu răbdare, cu iubire, cu har. Am crescut într-o familie în care lucrul de mână era firesc, parte din viața de zi cu zi. Îl priveam pe tata cum transforma o rădăcină într-o sculptură și pe mama cum dădea viață unei ținute cu ac și ață. Ne adunam toți patru și pictam peisaje toamna, în pădure, în timp ce natura ni se dezvăluia în culori.

Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă. Fiecare nasture avea o poveste, fiecare obiect purta amintiri.

Toate aceste momente m-au învățat că lucrurile făcute de mână nu sunt doar obiecte — sunt emoții păstrate în timp, sunt dovezi de grijă, de atenție, de iubire.

De aceea, azi, când creez, nu fac doar jucării sau accesorii. Construiesc povești. Așa cum au făcut ai mei pentru mine, așa vreau și eu să ofer mai departe: căldură, frumusețe și amintiri care durează.

„Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă.”

Spuneai că îți dorești să creezi „pentru suflet”. Ce înseamnă pentru tine această expresie?

A crea „pentru suflet” înseamnă, pentru mine, să nu urmăresc doar un rezultat estetic sau comercial, ci o emoție sinceră. Înseamnă să las o parte din mine în fiecare lucru pe care îl fac — fie că este o jucărie textilă, un accesoriu din lut sau un moment muzical.

E acel tip de creație care nu se naște din grabă sau din dorința de validare, ci dintr-o nevoie profundă de a transmite ceva cald, uman, personal. „Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.

Și, mai ales, înseamnă să nu pierd legătura cu mine — să rămân prezentă, să creez cu blândețe, cu sens și cu drag.

„Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.”

Ai menționat că vrei să construiești pentru copilul tău un univers în care „din mâinile mamei se nasc minuni”. Cum prinde viață acest univers în atelierul tău?

Universul pe care vreau să-l construiesc pentru Gloria este un spațiu plin de iubire și grijă, unde fiecare obiect poartă o poveste și o emoție. Mama, din lipsa banilor, ne confecționa singură rochiile pentru serbările de la grădiniță, cape, paltonașe, căciulițe, bentițe, chiar și ghiozdănelul meu vișiniu, pe care îl luam cu mine cu mândrie la Școala de Muzică. Fiecare piesă era o mică minune, creată cu multă dragoste și migală.

Îmi doresc ca jucăriile și lucrurile pe care le creez pentru Gloria să aibă aceeași valoare, aceeași emoție caldă, să fie mai mult decât simple obiecte – să fie amintiri vii, să o însoțească în joacă și în primele ei povești. În atelierul meu, fiecare cusătură, fiecare detaliu e gândit cu grijă, pentru că vreau să transmit acel sentiment de siguranță, de acasă, pe care l-am simțit și eu crescând.

„Aici prind viață lucruri simple, dar încărcate de sens – din mâinile mele se nasc nu doar jucării, ci și povești, conexiuni și emoții pe care Gloria, alături de alți copii, sper să le păstreze o viață întreagă.”

De unde vine numele „Gigi Ideas” și ce semnificație are pentru tine?

Numele brandului meu este Gigi – „Giggles in Gorgeous Ideas”. Totul a pornit de la fiica mea, inspirația mea zilnică. Când s-a născut, soțul meu a început să-i spună „Gigi”, pentru că inițiala numelui și a prenumelui ei este „G”. Așa a apărut spontan și firesc numele Gigi – o prescurtare plină de iubire și căldură.

Ulterior, am vrut ca acest nume să capete o semnificație mai profundă, care să reflecte esența proiectului meu: bucurie, frumusețe și creativitate. Așa am construit „Giggles in Gorgeous Ideas” – un fel de declarație de intenție, o promisiune că fiecare lucru creat sub acest nume va aduce zâmbete și va porni dintr-o idee frumoasă.

Pentru mine, Gigi nu este doar un brand. Este un vis conturat cu suflet, o extensie a iubirii mele pentru copilul meu și pentru lucrurile făcute cu sens, cu răbdare și cu bucurie.

Ce loc crezi că mai au astăzi obiectele făcute manual într-o lume dominată de produse industriale și rapid consumabile?

Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste. Tare sper că tehnologizarea să nu șteargă emoția din procesul de creație și din bucuria de a dărui sau primi ceva făcut cu mâinile cuiva.

Obiectele lucrate manual au început să fie tot mai căutate pentru că oamenii își doresc autenticitate. Nu mai e vorba doar despre a avea ceva frumos, ci despre a avea ceva unic, creat special, în care se simte atingerea omului, timpul, atenția și iubirea investite în fiecare detaliu.

Prin achiziționarea unui obiect handmade susții un vis, un artist, un drum. Primești nu doar un produs, ci o energie, o poveste. Cred că aceste creații vor avea întotdeauna un loc aparte — pentru că aduc aproape tot ceea ce contează cu adevărat: simplitate, emoție și conexiune umană.

„Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste.”

Crezi că munca ta are și o dimensiune culturală, în sensul de a păstra vie o legătură cu tradiția meșteșugului românesc?

Încă nu, dar urmează. Lucrez deja la un proiect mai amplu, dedicat celor mici, care își propune să readucă în casele noastre magia poveștilor românești. Voi crea un set complet pentru teatrul de păpuși, cu o cortină ca în basme, frumos accesorizată, și personaje inspirate din poveștile copilăriei noastre.

Îmi doresc să ofer părinților și copiilor o alternativă creativă, care să apropie familia, să stimuleze imaginația și să ne conecteze, cu blândețe, la rădăcini. Chiar dacă stilul meu nu se încadrează în „tradițional” în sensul clasic, cred în continuitatea valorilor prin formă nouă.

Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.

Nu divulg mai multe, pot să spun că acesta este doar începutul unui drum lung, presărat cu vise și idei care mai de care mai frumoase!

„Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.”

Cum se îmbină viața de mamă, muzician și creatoare de obiecte handmade? Există un echilibru sau totul se întrepătrunde firesc?

Totul se întrepătrunde firesc, ca într-o țesătură în care fiecare fir are rostul lui. Nu există granițe clare între roluri – sunt mamă când cânt, sunt artistă când creez, sunt creatoare când îmi țin copilul în brațe și îmi vin idei de jucării.

Viața noastră de familie funcționează cu iubire, susținere și prezență. Am ca partener de viață un om minunat, cum rar întâlnești; soțul meu este sprijinul meu constant – un om iubitor, implicat și atent, care mă încurajează în fiecare etapă și mă ajută să pot fi și mamă, și muzician, și artizan.

Sigur că sunt momente de haos, dar tocmai în împletirea aceasta imperfectă se naște frumusețea – pentru că nimic nu e separat, ci toate fac parte dintr-un întreg în continuă mișcare, autentic și plin de sens.

Care a fost cel mai emoționant moment de până acum în această călătorie cu „Gigi Ideas”?

Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut, atât de diferite de ce găsești astăzi pe piață. Iepurașul abia prindea formă, iar eu îl vedeam plin de imperfecțiuni.

Dar Gloria, fetița mea, l-a privit cu ochi mari și a spus cu toată bucuria: „Țup-țup!” L-a recunoscut din prima și s-a atașat de el imediat. Nu s-a mai despărțit de iepuraș săptămâni întregi: a dormit cu el, l-a luat cu noi la mare și i-a fost partener în primele zile la creșă.

Pentru mine, a fost confirmarea că magia există, că emoția trece din mâinile mele în ochii unui copil. Și atunci am știut că sunt pe drumul cel bun.

„Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut…”

Ce îți dorești să simtă oamenii când privesc sau primesc ceva făcut de tine? Unde îți pot scrie și unde te pot contacta?

Îmi doresc ca oamenii să simtă emoția sinceră pe care o pun în fiecare obiect creat. Să simtă grija, povestea, răbdarea și bucuria din spatele fiecărei cusături sau modelări. Fie că este vorba despre o jucărie, un accesoriu sau un obiect decorativ, vreau să simtă că a fost creat cu sufletul, special pentru ei sau pentru cineva drag.

Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.

Cei care își doresc să mă contacteze îmi pot scrie pe paginile de Instagram și Facebook: @gigi_ideas, @vique.boutique, sau pe pagina mea personală: @victoriaghirvu.

„Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.”