Echipa Matricea Românească a avut plăcerea de a-l cunoaște pe meșterul Consun Stan George, cel ce confecționează crucile din Cimitirul Vesel- Săpânța. Am avut bucuria de a cunoaște istoricul acestui meșteșug și dânsul ne-a povestit cum a învățat acest meșteșug, de la cine și cum îl duce mai departe.

Ucenicie

Fiul lui Stan Teodor Consun, nepot al lui Stan Vasile Consun care amândoi au fost ucenicii al lui Stan Ion Pătraș.

Eu aveam 12 ani când a murit Stan Ion Pătraș, eram copil. Era foarte bun prieten cu unchiul meu si cu tatăl meu. Unchiul meu lucra în perioada aceea bustul lui Stan Ion Pătraș pentru casa memoriala și crucea, pe care a făcut-o în timp ce trăia. A asistat până la terminarea crucii sale.

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Atras inițial de parașutism, viața i-a rezervat un alt parcurs lui Teo. A urcat prima dată pe munte în timpul liceului, moment în care drumețiile, cățăratul și alpinismul l-au cucerit pentru totdeauna. 20 de ani mai târziu, relația lui Teo cu munții este la fel de apropiată – este ghid montan și antrenor de alpinism. De-a lungul timpului a cucerit unii dintre cei mai înalți munți ai lumii, de fiecare dată cu și mai mult entuziasm. Vf. Lenin (7134m), Vf. Pumori (7161m), Vf. Nanga Parbat (8126m), Vf. Everest (8848m) sunt doar câteva dintre reușitele sale.

Munții oferă senzația de putere, te fac să te simți umil mult mai des și astfel ajungi să te cunoști mai bine, poți fi cu adevărat sincer cu tine, este de părere Teo. Ruta West Rib de pe vârful McKinley (6194m) din Alaska, ruta Salathe Wall din El Capital, precum și vârful Khan Tengri (6995m) din Tien Shan – sunt trei expediții care au avut un impact major asupra parcursului său, i-au modelat drumul în alpinism, oferindu-i o altă perspectivă asupra sa – i-au arătat și i-au dat încredere în ceea ce poate realiza. Despre cum l-a cucerit alpinismul și ce-i oferă munții, despre eșec și ce a învățat de-a lungul anilor, într-un interviu cu Teofil Vlad.

Cine este Teo și ce-l motivează?

Sunt alpinist, ghid montan și antrenor de alpinism. Mă motivează să urc munți, să escaladez pereți, să descopăr locuri exotice și să întâlnesc oameni din diverse colțuri ale lumii.

Când și cum te-a cucerit alpinismul? Îți aduci aminte momentul când ai decis că asta îți dorești să faci, să cucerești cei mai înalți munți din lume?

În liceu am luat contact cu drumeția, apoi cu cățărarea și, ulterior, cu alpinismul. Făceam la nivel incipient mai multe activități care îmi ofereau provocări fizice și mentale și am realizat că nu poți ajunge prea departe dacă îți împrăștii energia în prea multe direcții. Învățam pentru admiterea la facultate imediat după bacalaureat și urma o săptămână de salturi cu parașuta la un aeroclub de stat. Era al doilea sezon de salturi pentru mine. După primele salturi, câțiva colegi s-au accidentat și instructorii au decis că trebuie să mai facem instrucție, să mai dăm examene, iar asta însemna zile în care nici nu săream, nici nu învățam, nici nu eram pe munte. Atunci am renunțat la parașutism și mi-a fost clar că nicio altă activitate nu se compară cu alpinismul pentru mine. A fost un moment în care am prioritizat.

Ce îți oferă munții?

Senzația de putere. Sincer. E o senzație de care omul are nevoie, eu accept asta. Evident că muntele te face mult mai des să te simți umil și atunci pot să zic că în munți poți să te vezi mai bine așa cum ești și să fii cu adevărat sincer cu tine.

Am învățat să mă bucur de lucruri simple, de momente

 

Ce te ajută să mergi mai departe când simți că nu mai poți?

Uneori ambiția, uneori dorința de supraviețuire, uneori orgoliul, uneori chiar nu e cazul să mai mergi și uneori chiar nu mai poți. Știu că se poartă sloganurile motivaționale, dar în alpinismul pe care îl practic eu nu e loc de ele, trebuie să ai grijă de tine și nu mereu e acolo cavaleria care să te scoată din belea. Așa că sunt momente când faci și cale întoarsă.

Ce îți oferă satisfacție și îți aduce bucurie?

Simt satisfacție când reușesc să îmi ating obiectivele atât pe munte, cât și în viața de zi cu zi. Mă bucur când pot împărtăși starea mea de bine, când pot să îi bucur cumva pe cei dragi, când văd bucurie în jur – am învățat să mă bucur de lucruri simple, de momente. Viața nu este liniară și merită să trăiești cu bucurie momentele ei.

Am învățat cât de fragili suntem, că muntele nu este nici bun, nici rău, este indiferent și nu îi pasă de CV-ul tău

 

Ce te-au învățat munții despre tine, de-a lungul anilor?

Am învățat cât de fragili suntem în fața munților, cât de mult contează atât pregătirea, cât și norocul, atât credința în tine, cât și hazardul. Am învățat că muntele nu este nici bun, nici rău, este indiferent și că muntelui nu îi pasă de CV-ul tău.

În 2019 ai cucerit cel mai înalt vârf din lume, Vf. Everest – privind în urmă, ce ți-a adus cea mai mare bucurie – ascensiunea sau momentul când ai ajuns în vârf?

Momentul când am ajuns jos în tabăra de bază în siguranță. Multe lucruri pot merge rău acolo sus și am simțit că mereu a trebuit să mă descurc în situații neplanificate în acea tură.

Care îți este cea mai dragă expediție?

Am în cap trei momente: ascensiunea pe Khan Tengri, 6995m, în 2004, parcurgerea versantului Rupal al vârfului Nanga Parbat, 8126m, în 2013 și ruta nouă deschisă pe Pumori, 7161m, în 2018.

Care sunt munții tăi de suflet?

Peretele Văii Albe din Bucegi, zona Călțun din Făgăraș, Dolomiți și Anzii din Peru.

Care este următoarea provocare pentru tine? Fie ea în strânsă legătură cu alpinismul sau nu.

În ianuarie voi merge în Anzi având ca obiectiv Aconcagua, 6962m. Visez să urc, poate iarna viitoare, pe Vinson, cel mai înalt vârf din Antarctica. În paralel, mă gândesc să dezvolt o activitate lucrativă complementară celei de ghid montan.

Știi să apreciezi altfel succesul când ai văzut că nu e garantat

 

Ce este eșecul pentru tine?

Aș vrea să dau un răspuns convențional, „o sursă de învățare”. Uneori chiar înveți din eșec, dar alteori e doar frustrare, disperare, necunoscut, sunt multe întrebări la care nu afli mereu răspunsul. Alteori te bucuri de experiență și de atmosferă, indiferent de rezultat. Dar eșecul face parte din alpinism, din viață. Știi să apreciezi altfel succesul când ai văzut că nu e garantat.

Ce ți-ai dori să spui și nu ai avut încă ocazia să o faci în cadrul unui interviu?

Multe dintre realizările de care sunt mândru se datorează prietenilor cu care am făcut echipă pentru a le atinge. Uneori ei sunt cei care au venit cu motivația pe care eu nu o aveam, alteori ei m-au susținut pe ultimii 10% care sunt și cei mai grei, când simțeam că nu mai pot sau cei care au dus greul în momente când eu mă simțeam nesigur.

Teo este unul dintre susținătorii Asociației Climb Again, a cărei viziune este de a o oferi o șansă la o viață normală copiilor și tinerilor cu nevoi speciale.  Încă din 2014, Climb Again organizează sesiuni gratuite de terapie prin escaladă, kinetoterapie și consiliere psihologică pentru copii și tineri cu dizabilități: deficiență de vedere, de auz, tulburare de spectru autist, tulburări locomotorii, deficiențe asociate. Expediția pe Vârful Everest a dedicat-o Asociației Climb Again, pentru a-i ajuta pe membrii Lotului Național de Paraclimbing să aibă vizibilitatea și susținerea necesară pentru a continua să se cațăre, în ciuda faptului că mulți dintre componenții Lotului au capacitate de vedere de doar 2-3%.

Ce înseamnă proiectul Expediția Viva Everest pentru tine?

Proiectul Viva Everest a fost menit să promoveze, prin ascensiunea mea pe Everest, activitatea sportivilor cu dizabilități de la Climb Again. Pentru mine înseamnă mulțumirea că pe de-o parte am pus umărul la cauza lor, iar pe de altă parte bucuria că mi-am îndeplinit un vis vechi de douăzeci de ani, acela de la cuceri vârful Everest.

Ce sfat le dai celor care acum descoperă alpinismul?

Să se instruiască temeinic, să acorde atenție pregătirii formale, să aibă curaj să viseze.

Sursă fotografii: Facebook Teofil Vlad – https://www.facebook.com/teofil.vlad

Parohia noastră, Biserica „Înălțarea Domnului”, s-a născut în anul 2003. Preasfințitul Iustin a dorit să înființeze încă o parohie în Târgul Lăpuș fiindcă era o singură parohie în tot orașul și de aceea s-a înființat încă o parohie cu un număr mai mic de enoriași. Am început de la zero, după mai puțin de un an de căutări am obținut un spațiu pe care l-am amenajat ca biserica unde am slujit 10 ani. În 2005 am început să construim biserica. Ne-am străduit nu doar să zidim ziduri ci și suflete. Am făcut foarte multe activități cu tinerii.

Biserica am început-o în 2005, anul acesta am reușit să terminăm pictura ei. Sus avem un centru ce vă servii pentru activitățile cu copii, program de cateheze. Facem cu ei săptămânal cateheze. În 2010 a fost gata de zidit, a fost o lucrare mare dar Dumnezeu ne-a ajutat prin oamenii trimis de El. Din 2010 am finisat, tencuit am făcut instalațiile de încălzire și din 2015 am început pictarea, pictat de pictorul Alexandru Săsărman. Tema iconografică a bisericii este Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

Din 2008 până în 2015 am activat ca inspector pentru catehizarea tinerilor, cu ocazia asta am făcut multe activități cu tinerii la nivel eparhial. În 2010 am fost cooptat în echipa Alege Școala. Din 2013 sunt protopop aici în zona Lăpușului, avem 57 de parohi micuțe.

Tabere

Am început primele tabere, tabăra ,,Dragostei și Prieteniei”, până acum am făcut 15 ediții și au participat peste 2000 de copii.

Tabăra s-a desfășurat în Munții Țibleșului la cabana Trei Brazi aparținând Direcției Silvice Maramureș. În tabere au fost prezenți 172 de copii din Episcopie, cu vârste între 12-20 de ani, participând potrivit vârstei lor. Au fost împărțite în trei categorii de vârstă: clasele V-VI; clasele VII-VIII și clasele IX-XII. În toată această organizare au fost implicați mai mulți profesori și studenți care vin să ne ajute. Copii vin din Târgu Lăpuș și din satele apropiate. Am făcut activități complexe, programul foarte bine alcătuit, începem cu un scurt program de rugăciune apoi cu un program sportive, concursuri, drumeții. Prezentări de tema.

Pe de altă parte, această tabără completează perfect educația pe care școala le-o oferă copiilor, mai ales prin orele de religie care duc la formarea lor ca oameni.

Încă din prima zi s-a născut o minunată prietenie între noi, încât mai târziu ne-a fost foarte greu să ne despărțim. Am avut parte de activități interesante, pe placul tuturor.

O activitate foarte frumoasă au fost atelierele, unde am confecționat icoane și am pictat tricouri cu însemne religioase, am mai făcut jocuri de echipă ce au reușit să ne unească iar am terminat cu un foc de tabăra deosebit.

Facem pelerinaje, mergem pe jos cu tineri și credincioși

Mai avem și programul ,,Construiește case, zidește suflete” eu am făcut împreună cu credincioșii prima casă prin 2010 și de atunci am tot făcut case. Avem până acum mai multe case la noi în parohie. În ultimii 3 ani am făcut 16 case.

În jurul nostru există 7 mănăstiri: Rohia, Rohița, Dealu Mare, Breaza, Dumbravă, Berința, Lăpușul Românesc.

Proiecte de viitor

Ne dorim să reluăm taberele, pelerinajele. Să facem un centru social, o clădire cu cantină, cu o sale de mese, cu spații de cazare. Amenajarea spațiului din jurul Bisericii. Ne dorim un parc în jurul biserici.

,,Biserica este un loc al terapiei prin frumos”

Echipa Matricea Românească a avut plăcerea de a-l cunoaște pe părintele Ioan Hojda, parohul bisericii de lemn, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Rogoz. Am avut bucuria de a cunoaște istoricul bisericii din 1663, monument istoric înscris în lista Patrimoniului Mondial, cod 904. În interviul ce urmează o să descoperiți un scurt istoric.

Istoricul bisericii din Rogoz

Biserica din Rogoz a fost construită din lemn de ulm, în anul 1663 pe locul unei biserici mai vechi. Biserica mai veche din păcate a fost aprinsă de către tătari în anul 1661, în timpul unei invazii. Nu a ars acea biserică în totalitate, pereții au rămas. În doi ani și-au procurat materialul lemnos, și în 1663 au ridicat-o și de atunci stă mărturie peste ani, că au fost români, sunt români și cu siguranță or să mai fie români.

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Echipa Matricea Românească a avut plăcerea de a cunoaște oameni deosebiți din localitatea Sângeorz-Băi, județul Bistrița-Năsăud. Am descoperit o parte din cei care duc tradițiile românești mai departe.

Când ați început să coaseți?

De la vârsta de 13-14 ani, prima dată am început să coasem prosoapele și după aceea am cusut restul, tot ce se vede aici.

Mai merg tinerii îmbrăcați în straie tradiționale la biserică?

Da, se mai duc. Eu mă duc în toate duminicile.

Cât durează confecționarea unui costum?

Cam 6 luni; începeam iarna și le terminăm la Paști. Prima dată se croiesc și după aceea se coase cu acul și ața, direct pe pânză. Este mult de muncă.

Țesăturile – moștenire de familie

De micuță m-a învățat mama să lucrez la d-astea, mi-a plăcut bineînțeles și îmi place așa mult să lucrez și ce îmi place iese bine.

La povești cu domnul Leon

Născut la acest număr și nu mi-am schimbat niciodată adresa. Unde m-am născut am petrecut copilăria, adolescența și acum cu pași siguri înspre bătrânețe.”

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Matricea Românească a stat de vorbă cu Carmen Stetco, câștigătoarea locului I la Tezaurul Folcloric. Ne-a povestit de unde are această emoție și dragoste pentru muzică. Povestea ei o puteți descoperi în cele ce urmează.

Cine este Carmen Stetco?

Carmen Stetco este o persoană foarte ambițioasă, perseverență și muncitoare. M-am născut în orașul Borșa, la poalele Muntelui Pietrosu, o zonă bogată în tradiție, cultură, obiceiuri și oameni calzi. Sunt mândră că vin din această zonă a Maramureșului istoric. Județul Maramureș este înzestrat cu un potențial turistic deosebit de mixt și concentrat prin existența unor forme de relief îmbinate pe tot teritoriul, a unei clime favorabile practicării turismului pe aproape tot parcursul anului, a unui potențial faunistic și floristic bogat în specii și ecosisteme singulare în Europa, cu factori naturali de curǎ balneară, cu un patrimoniu cultural, istoric și arhitectural de referință chiar mondială. O astfel de zonă are un potențial turistic exponențial am putea spune. Este dificil de găsit o tară, o regiune, în care turismul să fie în floare indiferent de anotimp. La acest capitol, Maramureșul este fruntaș. Fie că vrei să te bucuri de o drumeție de vară prin Carpații Orientali, fie că ești pasionat de sporturi de iarnă, destinația ta va fi întotdeauna Maramureșul.

De unde aceasta pasiune pentru muzica populară?

Pasiunea mea pentru muzica populară s-a așezat în mine, încă de când eram mică. Am crescut într-o familie unde muzica era la ea acasă, tot timpul cântăm, bunica mea cântă, tatăl meu cânta la vioară și din voce. Ascultând toată ziua numai muzica populară, mi-am dat seama că îmi place mult. Din clasele primare, mama mea a fost cea care m-a înscris la un ansamblu la Borșa, am început să dansez, să cânt și de acolo s-a deschis calea mea spre cântecul popular. Părinții sunt cei care mă sprijină și mă susțin cel mai mult, mama se ocupa de costumele populare, mi le pregătește, iar tata este mereu prezent cu mine peste tot.

De la ce vârstă ai început să cânți pe scene și să devii cunoscută?

Am început să cochetez cu muzică de la 5-6 anișori, dar momentul meu important când am pășit a fost prima dată la 11 ani pe scena Tezaurului Folcloric, în emisiunea regretatei Marioara Murărescu, la concursul Muguri de Tezaur. Din acel moment, totul a prins contur.

Încă de când am început, am călcat pe foarte multe scene, am întâlnit oameni minunați, fiecare public avea căldura lui. Nu aș putea numi o scenă anume care ar fi importantă, pentru mine toate scenele în care am evoluat au fost importante și mi-au oferit încredere.

Am început să devin cunoscută după ce am participat la concursul Moștenitorii din cadrul Tezaurului Folcloric, unde am obținut locul I. După ce am obținut acest premiu, am fost chemată să colaborez cu mai multe ansambluri din țară, am avut foarte multe spectacole, recitaluri care m-au ajutat să devin ceea ce sunt astăzi. În anul 2017, a fost anul în care am lansat primul meu album de muzică populară la Cluj-Napoca, pe scena Casei de Cultură a Studenților. A fost un moment important din viață, fiind și unul de succes.

Pe lângă muzica populară, am mai cântat și muzică ușoară veche, însă doar la petreceri private. Muzică ușoară îmi place, dar nu a fost prioritatea mea în cariera artistică.

Ce simți atunci când cânți?

Atunci când urc pe scenă și cânt trăiesc o emoție aparte, trăiesc fiecare vers al cântecului, în special cântecele de dragoste, de inimă și de dor. Nu cred că poate fi descrisă în cuvinte această emoție, numai cine trăiește această clipă. Însă pot doar să vă spun că atunci când cânt, simt că zbor.

Care este melodia ta preferată?

Melodia mea preferată este de pe albumul meu intitulat “Măicuța când m-ai făcut”, iar melodia se numește “M-o-ntrebat inima me, Ce-am de gând să fac cu ie’”! Această melodie este o melodie armonioasă, cu versuri despre inima și pot să spun că a fost foarte bine primită de către public.

Primul album

Momentul pe care l-am trăit pe scenă și a fost cel mai frumos, a fost atunci când mi-am lansat primul album și am organizat primul meu spectacol. A fost o zi extraordinară, am avut invitați minunați la lansarea albumului, am cântat în duet cu Ionuț Fulea, dar totodată am fost și mireasă la o nuntă de oraș tradițională. Am trăit emoții unice pe care nu o să le pot uita.

Care este exemplul tău în muzică?

Exemplul meu în muzică a fost dintotdeauna regretata Titiana Mihali. De la ea am învățat să îmi aleg repertoriul cu grijă, să fie autentic și să cuprindă mai multe teme din viața unui om. Tot de la ea am învățat ce înseamnă să îmbraci un costum autentic și să ai o ținuta pe scenă. Există mulți artiști consacrați care ar putea fi modele de urmat, dar luăm de la fiecare ceva ce se potrivește.

Cum este o zi obișnuită pentru Carmen Stetco?

O zi obișnuită pentru Carmen Stetco: în acest moment lucrez la Aeroportul din Cluj, pe partea juridică. Merg la muncă, iar după ce ies îmi place să am activități precum cititul, gătitul, ieșitul la plimbare pentru a lua o gură de aer, sportul, înotul.

În timpul liber îmi place să ies în aer liber, în natură, să am doar timpul meu, să petrec mult timp cu familia și prietenii apropiați. De aici îmi culeg energia și buna dispoziție pentru restul timpului.

Unde dorești să ajungi?

În ceea ce privește această întrebare, spun doar atât: Constantin Brâncuși spunea: “Dacă vrei să privești departe, trebuie să te ridici cât mai sus! Asta îmi doresc și eu!”

Sfat

Sfatul meu pentru toți tinerii care au o pasiune în muzică, în special să cânte, să muncească foarte mult, să aibă ambiție și răbdare. Pentru că lucrurile mărețe se realizează doar investind mult timp și muncă.

Interviu realizat de Andrei Ispas

Matricea Românească a avut plăcerea de a o cunoaște pe doamna Virginia Linul, creatoare de artă populară, păstrătoare a tradițiilor din județul Bistrița-Năsăud și un om care iubește frumosul.

Am vorbit despre costumul popular și despre tradiția pe care dânsa o duce mai departe prin proiectul ,,Casa costumului popular Virginia Linul”.

Cine este Virginia Linul?

Este un creator de artă populară, doctor în istorie și etnografie și un om care iubește tot ceea ce este mai frumos începând de la tradițiile populare românești de la portul popular românesc, tot ce ține de tradițiile românești.

Cum a început acest proiect?

,,Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie în care acest meșteșug a fost o meserie în casă, mama mea a lucrat autorizată costume populare, tot ce ține de costumul popular. Noi suntem patru frați și fiecare de mic a învățat să lucreze această meserie. La cinci ani am reușit să fac prima floricică din mărgele. Până la revoluție am lucrat împreună cu familia, după revoluție nu a mai vrut nimeni costume populare, a fost o perioadă în care nu s-a mai lucrat. Din anul 2003 m-am ocupat serios de meserie.”

Ce simbolizează cusăturile?

,,Fiecare zonă are specificul ei, fiecare zonă are elementele determinante, simbolurile specifice, dar vreau să menționez că în România sunt peste 450 de zone și subzone etnografice.”

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Matricea Românească a avut plăcerea de a se întâlni cu domnul director al Centrului Cultural ,,Iustin Sohorca’’ Sângeorz-Băi. Ne-a povestit cum viața dânsului l-a adus înapoi în satul natal unde a început să se ocupe de Ansamblul Folcloric ,,PĂUNIȚA’’.

Florin Hodoroga

A terminat Facultatea de Geografie la Universitatea ,,Babeș-Bolyai’’ din Cluj-Napoca în anul 2002. În prezent lucrează la Casa de Cultură ,,Iustin Sohorca’’, unde este director. ,,Prima mea dragoste a fost geografia.”

,,La noi în Sângeorz-Băi este o localitate mică dar avem valoarea culturală foarte mare”

Începând din clasa a 5-a a mers la un ansamblu de dansuri populare, ,,Păunița mică”, acolo a învățat dansurile populare și îi plăcea foarte mult să danseze. ,,Zona noastră este o zonă cu dansuri dinamice, feciorești. Crescând am venit la casa de cultură din Sângeorz-Băi, l-am avut coregraf pe domnul Petre Maxim, îmi amintesc că am dansat cu o doamnă mai mare decât mine, dânsa avea undeva la 30 de ani și eu aveam 18 ani, îmi era rușine să dansez. Am învățat foarte multe dansuri populare din țara Oașului, din zona Banatului, nu doar dansuri din țara Năsăudului. Am urmat facultatea în Cluj și în timpul acesta am participat la un concurs de înscriere la ansamblul folcloric ,,Mărțișorul’’, ansamblu studențesc, unde director era regretatul Dumitru Fălcaș.” A intrat în familia ansamblului Mărțișorul cu care a avut foarte multe turnee și spectacole. Cu ajutorul acestor turnee s-a dezvoltat foarte mult, a cunoscut foarte multe persoane și alte culturi, alte tipuri de dans. Foarte mulți dansatori ce au făcut parte din ansamblu acum au diferite funcții în conducere.

În anul 2002 a terminat facultatea și a revenit în Sângeorz-Băi, unde a căutat de lucru în domeniul educației, a predat din 2002 până în 2005 geografie. În anul 2005 nu a mai avut loc de muncă și a fost nevoit să lucreze în construcții. În anul 2006 i s-a propus să vină coregraf la Ansamblul Folcloric ,,Păunița’’. ,,Chiar dacă era salariul foarte mic nu îmi venea să cred că am ajuns să devin coregraf la ansamblul pe care îl admiram de mic. Țin minte că am început să fac anunțuri pe la școli să reînviem cumva activitatea în ansamblu. Îmi aduc aminte că a fost sala plină, au fost sute de elevi și nu știam ce să fac. I-am împărțit în 3 grupe, după vârstă și am început să lucrez cu ei”. Casa de cultură se afla într-o stare de reabilitare, sala de spectacole nu era practicabilă. În anul 2007 a fost prima ieșire cu ansamblul în Portugalia, unde copiii au rămas cu amintiri frumoase și experiențe inedite.

În anul 2007 a fost numit directorul casei de cultură, la școală a reintrat în anul 2012 ca profesor și adoră că poate să ajute tinerii să se dezvolte. Împreună cu copii din școala gimnazială a făcut un proiect pentru familiile cu un număr mare de copii și a reușit să obțină fonduri pentru 42 de tablete, deoarece în aceste familii exista un singur telefon ce era împărțit între ei, aceștia intrau pe rând la cursuri. Cu cei de la liceu a participat la un concurs de eco provocarea de igienizare (ECOLTSH), unde au strâns peste 200 de saci de deșeuri și au câștigat locul 1 pe țară.

Pe baza proiectului depus s-a reabilitat casa de cultură ce s-a terminat în anul 2017. În acel an a fost sărbătorit printr-o aniversare unde a participat ansamblul Păunița, mulți cântăreți alături de autoritățile locale. ,,A fost un moment plin de emoții. Atunci a început un alt capitol la casa de cultură, redenumit Centrul Cultural ,,Iustin Sohorca’’, a fost un personaj important care în perioada interbelică s-a ocupat de dezvoltarea culturală a localității, a fost și dirijorul corului bisericii.”

,,Cultura nu înseamnă numai folclor, dansuri populare, ci aici am avut foarte multe colaborări cu diferiți artiști ce ne-au trecut pragul precum: Ianis Saiu, Elena Ivanca și diferite asociații ce fac spectacole pentru copii.”

,,Ansamblul Folcloric ,,Păunița’’ este o școală a tradiției locale”

Ansamblul Folcloric ,,Păunița’’

La 20 August am avut spectacol aniversar de 50 de ani. Exista o formație pregătită de învățătorul Ilișiu Vasile. S-au făcut selecții și în anul 1971 a devenit Ansamblul Folcloric Păunița. Au participat la primul său festival internațional în Franța. Ulterior ansamblul a participat în 1974 în Turcia, în anul 1979 în Emiratele Arabe Unite, în ani 80 au avut doar spectacole în țara unde a luat doar premii de podium. În anii 90 a participat la un festival în Letonia, în anul 1995 a participat la un festival în Bulgaria, în 97 au fost la Izmir în Turcia. De-a lungul anilor ansamblul a participat la foarte multe concursuri, în foarte multe țări, primind foarte multe distincții. ,,Pentru mine unul din cele mai importante concursuri la care am participat alături de ansamblu a fost la peștișorul de aur din Tulcea unde am luat premiul întâi”. La aniversarea de 50 de ani au fost aduși toți foștii dansatori, unde au fost premiați cu diplome personalizate drept mulțumire pentru munca lor de-o viață.

,,Aici mai avem un taraf tradițional unic în Transilvania. Ce înseamnă acest taraf? Este o structură din trei instrumentiști vioara (primaș), violă (brace sau contră) și contrabas (gordună), aceasta era formula tradițională, așa se cânta înainte la nunți, la festivaluri. Acest taraf a participat la foarte multe evenimente, alături de multe personalități, cele mai multe colaborări le-a avut cu Grigore Leșe. În anul 2002 acest taraf a luat premiul cel mare la concursul internațional de tarafuri din România.’’

,,Noi nu am încercat să facem spectacol, noi am încercat să aducem pe scenă ceea ce s-a pierdut, dansul popular, portul popular, strigăturile.” A încercat să păstreze originalitatea de aici și să o ducă mai departe.

Ce este Păunița

Păunița era o podoabă capilară pe care o purtau domnișoarele de onoare, în trecut care se numeau ,,druște”. Era o anumită împletitură la păr. Interesant că doar în localitatea Sângeorz-Băi se purtau aceste păunițe. ,,Chiar am văzut într-un almanah vechi, un text ce aducea aminte de aceste păunițe, de prin anii 70 era acesta”. Până de păun la fecior este simbolul costumului popular din țară Năsăudului.

,,În prezent avem trei generații de dansatori: copii din grupa mică, clasele 4-5, avem o generație cu cei care au în jur de 10-12 ani și cea mai activă grupă este a liceenilor. Bineînțeles mai sunt și foștii studenți care vin la spectacole mai serioase. Cel mai tânăr membru a avut 6 ani și cel mai în vârstă a avut 65 de ani, domnul Georgești Stan care acum are 72 de ani.”

Un sfat pentru cei tineri

,,Cultura te ajută să te identifici tu ca individ în societate, aparții unei istorii. Cultura indiferent de ce fel este te ajută să te dezvolți și cred că un popor sau un tânăr care nu are cultură, nu are nimic, degeaba ești specialist într-un domeniu, dacă nu ai cultură, dacă nu îți cunoști trecutul nu știi cine ești. Trecutul înseamnă cultură.”

,,Tinerii ce ne pășesc pragul văd că pe lângă dansuri și strigături, au parte de foarte multă socializare, cunoaștere și dezvoltare, aici își creează prietenii ce rămân veșnice, aici pot vedea și alte culturi, prin deplasările noastre, pentru ei este ceva nou”

Cine sunt Cătălina Postolache și Mădălina Postolache?

Ne-am născut și am copilărit în Constanța. Am studiat 9 ani vioara la Colegiul Național de Arte ,,Regina Maria” din Constanța, la clasa profesorului Pricop Radu†. Pe lângă vioară am mai studiat pianul și chitara.  Am absolvit Universitatea Națională de Muzică din București la secția canto clasic, iar în prezent  suntem studente la master în anul doi la aceeași universitate. Am fost colaboratoare în corul Regal, iar în momentul de față suntem colaboratoare la Filarmonica ,,Paul Constantinescu’’ din Ploiești. Chiar dacă suntem gemene, timbrul nostru vocal este diferit. Eu sunt soprană iar sora mea Mădălina este mezzosoprană.

De unde această pasiune pentru muzică?

Încă de mici, mama și-a dat seama că noi vom fi cântărețe, pentru că am început să cântăm înainte de a rosti primele cuvinte.  Ambii părinți sunt artiști ai Teatrului Național de Operă și Balet ,,Oleg Danovski,, din Constanța, mama fiind artist liric iar tata artist instrumentist. Părinții noștri au absolvit Academia de Muzică ,,Gavriil Musicescu,, din Chișinău, și cu siguranță am moștenit talentul de la ambii părinți.

De la ce vârstă ați început să cântați?

După cum am mai spus, de la 7 ani am studiat vioara, iar pe parcurs am studiat pianul și chitara din pasiune. Într-un final am absolvit liceul la secția de teorie . Mama este și interpretă de muzică populară și putem spune că de la ea am moștenit pasiunea de a cânta cu vocea.  Fiind artiști la teatru, părinții noștri mereu ne luau la spectacolele de operă. Așa am prins drag de operă, teatrul devenind a doua noastră casă. Chiar de mici, am jucat în diferite spectacole de operă, la început am cântat în corul de copii, iar mai târziu am avut rol în opera Flautul Fermecat de W.A. Mozart. Vrem să îi mulțumim doamnei director manager al TNOB Oleg Danovski din Constanța Daniela Vlădescu pentru această oportunitate și pentru frumoasele colaborări pe care le-am avut pe parcursul anilor.

,,Ca și artist tot timpul ai ceva nou de învățat”  Cătălina Postolache

 

În primul rând putem spune că studiul la vioară ne-a ajutat foarte mult la dezvoltarea auzului muzical. Canto clasic studiem de aproximativ 8 ani. Prima persoană care ne-a învățat și îndrumat pe acest drum al cântului liric, a fost și va rămâne un părinte de suflet pentru noi, regretata doamna profesor Gabriela Popescu†.  În prezent studiem canto la clasa doamnei Conf. Univ. Dr. Mariana Colpoș, un profesor foarte bun de la care am avut și avem foarte multe de învățat. Îi mulțumim din suflet pentru toată dăruirea ei și de asemenea le mulțumim tuturor profesorilor care  ne-au susținut și ne susțin în continuare. Și nu în ultimul rând le mulțumim părinților, care ne-au dat o educație muzicală  bună,  au fost și sunt alături de noi tot timpul.

Pe ce scene ați cântat?

La vârsta de 16 ani am participat la un festival Internațional la Paris, unde am reprezentat România. Acolo au fost prezenți copii din toată lumea și pentru noi a fost o bucurie imensă care nu poate fi exprimată  în cuvinte. Am trăit emoții mari, am cunoscut persoane noi ,iar această oportunitate a fost  una dintre cele mai frumoase experiențe.

Am fost acceptate în proiectul Erasmus, care a avut loc în Spania, Granada, de unde am acumulat cunoștințe și experiențe noi.

Am cântat pe scenele din țară cât și cele din străinătate, susținând recitaluri, concerte vocal-simfonice, spectacole de operă.

O altă experiență frumoasă pe care am avut-o și care ne-a ajutat foarte mult în dezvoltarea noastră profesională, a fost masterclass-ul susținut  de  mezzosoprana Viorica Cortez, de la care am învățat foarte multe lucruri frumoase, încurajându-ne să mergem pe acest drum al cântului liric.

Recent am participat la un proiect  alături de studenții de la Facultatea de Arte din Constanța, și am reușit să punem în scenă într-o lună de zile opera Orfeu și Euridice de Gluck. Deși timpul a fost prea scurt, cu multa muncă și perseverență spectacolul a fost pe măsura așteptărilor. De aici și concluzia  dacă muncești ajungi la performanță, spune Mădălina Postolache.

,,Ca să ajungi la performanță trebuie să ai talent, ambiție, răbdare și foarte important este susținerea din partea celor dragi.”  Cătălina Postolache

 

Care sunt exemplele voastre în muzică și ce muzică ascultați?

De când ne știm, la noi în casă se ascultă foarte multă muzică clasică.

M-am îndrăgostit de operă  ascultând-o foarte mult pe marea noastră soprană Angela Gheorghiu. Țin minte și acum, copil fiind nu reușeam să înțeleg cum un om poate să cânte cu atâta dăruire și să pună atâta suflet în cânt. De atunci mi-am spus că vreau să ajung ca ea, ne-a spus Cătălina Postolache.

Dintotdeauna mi-au plăcut vocile mai pline, având-o drept exemplu pe mama noastră, care este mezzosoprana. Pot spune ca mama a fost primul dascăl care ne-a învățat arta cântului. De la ea am prins drag de a cânta. Îmi amintesc că tot timpul în casă cântam pe voci alături de ea.

Carmen de Georges Bizet este opera mea de suflet ascultând-o pe faimoasa Carmen în interpretarea mai multor cântărețe de talie mondială, cum ar fi: mezzosoprana Viorica Cortez, Elina Garanca, Elena Obraztsova. Îmi doresc din suflet  ca într-o bună zi să pot interpreta și eu acest minunat rol. (Mădălina Postolache)

Munca și răsplată

În momentul în care începi să studiezi  un rol  nou, trebuie să te documentezi foarte mult. Libretul are un rol important în descoperirea personajului pe care îl interpretezi, te ajută să înțelegi trăirile, cât și relația acestuia cu celelalte personaje.

Când  muncești mult și transmiți emoțiile și trăirile  pe scenă, aplauzele sunt mulțumirea noastră, a artiștilor, ceea ce demonstrează  că munca noastră nu a fost în zadar, ne spune Cătălina Postolache.

Unde doriți să ajungeți?

Ca orice artist îți dorești tot mai mult. Scopul nostru este de a ajunge cât mai sus, pe marile scene ale lumii. Cine știe ce îți rezervă viitorul?

Ce sfat le dați celor care vor să se apuce de muzică?

Sfatul nostru pentru cei care vor să studieze muzica este să o facă cu multă dragoste și pasiune. Muzica cere foarte mult studiu, multă dedicare și răbdare. Să nu renunțe niciodată la visele lor.

,,Balanța între talent și muncă trebuie să fie echilibrată”  Mădălina Postolache

Matricea Românească a stat de vorbă cu designerul Florin Dobre despre modă și nu numai. În acest interviu am avut plăcerea să descoperim ce înseamnă să ne îmbrăcăm bine, ce este moda și cine este Florin Dobre.

Interviu pe scurt:

Cum ați intrat în lumea modei?

După Revoluție a apărut ceva nou pentru un tânăr, a apărut televizorul, iar atunci am început să fac o paralelă între ce ceea puteam vedea în România și ceea ce vedeam în Vest. Am început să mă adaptez la o societate occidentală, ușor, ușor m-a prins zona modei și am început să o descopăr din ce în ce mai mult.

Care sunt ingredientele necesare pentru o astfel de carieră?

În primul rând trebuie să ne bazăm pe calitățile noastre, unii oameni au mai mult talent, alții au capacitate de muncă foarte mare, iar dacă cineva le îmbină pe ambele este clar că are performante, dar dacă nu ele se pot învăța, dacă ești talentat trebuie să înveți să muncești iar dacă nu ești talentat poți să aprofundezi orice domeniu.

De ce este importat să ne îmbrăcăm bine?

Eu cred că pentru respectul de sine. Atâta timp cât dorești să ai o abordare corectă asupra minții tale, asupra sufletului tău și a trupului, trebuie să avem o ținută corespunzătoare.

Ce înseamnă moda pentru dumneavoastră?

Moda din păcate astăzi este deficitară are doar instrumente de manipulare nu de încurajare, schimonosește foarte mult omul nu îl mai înfrumusețează, trebuie să îi dăm tratament modei.

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Andrei Ispas

Matricea Românească a avut plăcerea de a discuta cu Părintele Arhidiacon Iulian Dumitru despre succesul Coralei Armonia. Cine sunt ei și cum au ajuns astăzi la această performanță ne povestește părintele în videoclipul de mai jos.

Interviu pe scurt:

Cine este Pr. Arhid. Iulian Dumitru?

E greu să vorbești despre sine pentru că mi se pare că devii fără să vrei subiectiv. Sunt un om simplu, un om care iubește frumosul, un om care și-a cultivat întreaga viață în slujba bisericii.

Ați început să studiați teologia? V-ați dorit să deveniți slujitor al Domnului?

Dintotdeauna mi-am dorit să devin slujitor al Domnului, a fost o vocație de mic.

Când v-ați dat seama că o să urmați această cale a muzicii?

Încă din seminarul teologic mi-am cultivat acest gând spre muzică, am făcut parte din corul clasei, din corul școlii și am avut ocazia să dirijez câteva lucrări.

Cum este la repetiții?

Sunt o plăcere reală pentru că acolo învățăm să ne suportăm unii pe alții, să ne cunoaștem mai bine.

Trebuie mai mult talent sau muncă?

Degeaba ai talent dacă talentul nu îl pui în slujba muncii. Munca este cheia succesului.

Un sfat pentru cei care doresc să se apuce de muzică!

Toți oamenii ar trebui să aibă legătură cu muzica, pentru că muzica topește inimi, muzica schimbă suflete, muzica înnobilează viața omului.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Matricea Românească a luat drumul Basarabiei și a avut plăcerea de a-l cunoaște pe Părintele Efrem Docan de la Mănăstirea Țiganca, din localitatea Țiganca. Acesta ne-a relatat povestea cimitirului din proximitatea mănăstirii:

,,În vara anului 1941, în contextul politic în care România se găsea, mareșalul Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul, în seara zilei de 21 iunie, când începe bătălia de la Țiganca, cunoscută în arhivele militare ca una dintre bătăliile cu cel mai mare număr de pierderi de vieți omenești. Așa cum vedem în aceste arhive, se relatează faptul că în primele zile a avut loc un real masacru, având în vedere că ostașii romani erau nevoiți să treacă Prutul fie cu bărci de mici dimensiuni, fie pe un pod care se afla la conacul Valienatos, mai jos cu trei kilometri de localitatea Țiganca; în acel conac trupele sovietice își aveau sediul, de acolo coordonau bătălia. Așadar, decizia de a trece chiar în dreptul conacului Valienatos, a fost una greșită și de aceea în primele 3 zile ale războiului, pierderile de vieți omenești au fost foarte mari, erau aproximate în acele zile ca până la 5000 de suflete ce s-au pierdut în decurs de 3 zile. Acest fapt a însemnat un real eșec pentru armata romană. În acest context intervine și generalul Nicolae Dăscălescu; se distruge conacul Valienatos și încep a intra prin satul Țiganca ostașii români ajungând în dreptul localității Stoenești, unde se confruntă din nou cu armatele rusești cu care au o luptă și iarăși se pierd foarte multe vieți omenești. În organizarea de după eliberarea Basarabiei au fost implicați mai mulți ofițeri care au hotărât că în periferia statului Stoenești să se organizeze un cimitir militar, unde fusese înhumați în timpul luptelor 500-600 de suflete după care s-au mai adăugat până la 1200. Inițial cimitirul fusese prevăzut pentru 200 de gropi, dar în afară de acestea s-au mai făcut și gropi comune pentru că nu se apreciaseră corect numărul celor căzuți pe front, de aceea au fost aduși toți cei care au căzut pe câmpul de luptă din toate satele din zona și au fost înhumați aici în cimitirul de la Țiganca.”

Părintele ne-a relatat în continuare și alte aspecte privitoare la acest cimitir al eroilor români:

,,Primele date despre organizarea unui cimitir le avem în anul 1942 când un preot care fusese ofițer militar vine aici și identifică mai mulți ostași care erau înhumați, dar totodată în raportul care îl face către ministerul Apărării, preotul deplânge starea în care se afla cimitirul deoarece nu avea gard și zice el, ,,animalele pășteau printre cruci”. Atunci s-a făcut o organizare a cimitirului, dar din nefericire, odată cu ocuparea Basarabiei din nou de către sovietici, cimitirul a fost totalmente distrus, pe locul acestuia s-a construit fermă de porci vrând astfel să se șteargă din memoria sătenilor sau a celor care locuiau prin împrejurimi, faptul că aici sunt înmormântați ostașii care s-au luptat pentru eliberarea Basarabiei. Începând cu anul 1990 s-au făcut demersuri pentru reactivarea amplasamentului acestui cimitir si mai mult de atât, în anul 1998 s-a atribuit suprafața de teren necesară construii cimitirului, dar abia în anul 2006 au început lucrările de edificare. Acestea au fost finalizate și tot atunci a fost prezent și regele Mihai al României. Prin acel eveniment s-a făcut o restaurare pentru cei care și-au dat viața pe aceste câmpuri de luptă. Începând cu anul 2003 s-au făcut demersurile pentru a se înființa o mănăstire, vrând ca prin aceasta să se ofere o cinstire permanentă a eroilor, si nu una ocazională.”

,,S-a înființat mănăstirea în anul 2003, primii monahi au venit în anul 2004, de atunci lucrările au fost destul de anevoioase deoarece autoritățile erau ostile chiar și când se construia gardul ce împrejmuiește mănăstirea și cimitirul; de multe ori veneau persoane care vandalizau aceste locuri, iar preotul Dracania cu mai mulți săteni stăteau noaptea și păzeau materialele și acest amplasament ca să nu fie vandalizat deoarece se dorea de către autoritățile de atunci că lucrul acesta să nu se întâmple, să nu se mai trezească în conștiința celor de aici faptul că au fost eliberați de sub puterea sovietică. Analizând contextual politic care a dus la aceste lucruri, vedem că el niciodată nu a fost favorabil cinstirii eroilor romani și mai mult de atât vedem cum aceștia care la vârstă destul de fragedă s-au luptat pentru un ideal, acela de avea o țară întreagă, acela de avea o patrie și o acțiune puternică. Cu toate acestea vedem că nu a fost și pe placul vecinilor, însă prin lucrarea ce se face astăzi la cimitirul de onoare al eroilor romani se urmărește întărirea și dezvoltarea cultului eroilor și totodată să le păstrăm vie memoria pentru ca jertfa pe care au făcut-o ei în acele vremuri, în urmă cu 80 de ani, să nu fie zadarnică. Eforturile lor au fost incomensurabile, dacă ne gândim că erau tineri, erau oameni care aveau viitorul în față și totuși au preferat să fie în luptă pentru un ideal, idealul acesta se răsfrânge în mintea celor au prins acele vremuri și de multe ori bătrânii când ajung pe aici ne spun că ei au prins acele vremuri și mult doresc să le retrăiască deoarece până și educația care au prins-o în timpul perioadei românești, cele 4 clase românești, făceau mai mult decât cele 12 clase rusești. Vedem că acest sentiment al nostalgiei s-a mai păstrat la unii, dar din păcate cei mai mulți care au trăit acele perioade au fost deportați și din păcate nu mai sunt astăzi să ne mărturisească. În acest context, cimitirul de onoare este o mărturisire vie și o redeșteptare a conștiinței naționale pentru a prezenta adevărul istoric și arată faptul că fără jertfă nimic nu se poate înfăptui.”

Matricea Românească a avut plăcerea de a-l întâlni pe părintele protos Iustin Petre, stareț al Mănăstirii Sfântului Ioan Casian din Comuna Târgușor, județul Constanța. Este cel care păstorește cu dragoste această mănăstire. Ne-a vorbit despre post, în general, și despre postul cu apa.

Interviu pe scurt:

Ce este postul?

Postul este un instrument extrem de benefic pentru sănătatea trupească și psihică. Din păcate, noi nu suntem foarte conștienți de eficiența acestuia. Există în Rusia o clinică ce funcționează de 30 de ani, de altfel în această țară se fac studii în această direcție de aproape 100 de ani, care vorbesc despre postul terapeutic, despre postul cu apă. La această clinică au fost tratați doar cu apă timp de o săptămână, două sau chiar timp de 40 de zile, oameni de cele mai diverse afecțiuni fizice și psihice.

Ce găsim în scrierile Sfântului Ioan Casian despre post?

Sunt peste 1000 de pagini care s-au păstrat până la noi, scrise de Sfântul Ioan Casian, în care tratează toate subiectele referitoare la ascetică, mistică, morală creștină, inclusiv problema postului. El citează la un moment dat pe un monah Macarie care ne spune: ,,călugărul așa trebuie să își rânduiască posturile ca și cum ar trăi în trup 100 de ani”.

Practici moderne privitoare la post

,,Acum există o tendință în terapiile moderne ca ceea ce ei numesc post intermitent ca fiind extrem de benefic pentru sănătatea trupului și a minții, fiind promovat foarte mult de americani. Această terapie ne spune că omul ca să fie sănătos trupește și sufletește, trebuie să mănânce într-un interval de 3-4 ore în decursul a 24 de ore”.

Cum trebuie să postim?

În primul rând când te trezești să nu dai buzna peste frigider în bucătărie și să aștepți ceea ce se numește flămânzire.

Interviul integral îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Matricea Românească a avut plăcerea de a-l întâlni pe părintele Claudiu Banu, parohul bisericii ,,Sfântul Mina” din Constanța. Este cel care a inițiat și a coordonat Așezământul pentru copii abandonați și mame aflate în dificultate ,,Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare” din Techirghiol, județul Constanța. Ne-a povestit de unde a început acest proiect, în ce stadiu se află acum și ce urmează în viitor.

Interviu pe scurt:

Cum s-a născut ideea construirii Așezământului pentru copii „Sfântul Cuvios Arsenie” din Techirghiol?

,,Am avut un vis:  Eram înconjurat de mulți copii și m-am trezit tulburat din acel vis. I l-am povestit soției și ea mi-a dat un sfat, să aștept ce se întâmplă în viitorul apropiat. Nu a trecut foarte mult timp și un foarte bun prieten a vrut să mă ajute si mi-a oferit terenul pe care este acest așezământ, să îmi fac o casă. Eu atunci gândindu-mă la acel vis i-am spus că am să primesc acest cadou, dar mai departe o sa-l donez către parohia unde sunt paroh, urmând ca pe acest teren să ridicăm acest centru.”

Cum ați văzut acest așezământ?

,,Când am discutat cu doamna arhitect Toma, am început să creionăm cum o să arate acest așezământ, iar aceasta mi-a adresat o întrebare: Părinte cum vreți să arate? Și am spus simplu, ca un palat.”

Pentru cine a fost construit acest așezământ?

,,Ne adresăm unui număr de 32 de beneficiari, inițial ne-am gândit pentru 50, dar atunci când am venit să proiectăm mobilierul am constatat că vor fi un pic înghesuite și pentru a se simți confortabil, l-am gândit la un număr de 32 de beneficiari. Până în prezent avem înscriși în listele noastre un număr de 18 voluntari.”

Un îndemn pentru cei care vor să facă o faptă bună

,,Pentru cei care doresc să facă bine, adică să facă un așezământ, să hrănească un om sărman, un om în vârstă, să facă bine în general, să o facă, fără teamă, fără să se descurajeze.”

Interviul integral îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Leonard Velcescu este istoric de artă și sculptor. Și-a susținut doctoratul la Sorbona în urmă cu aproape 20 de ani cu o teză despre statuile de daci din perioada romană. Studiul acestei teme a devenit emblematic pentru preocupările sale ulterioare. Acum, Leonard Velcescu este unul dintre puținii specialiști care cunosc tematica artei sculpturale romane, aplicată figurilor conaționalilor lui Decebal.

Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza text de mai jos.

Documente scrise despre daci

• Noi nu mai avem aproape deloc documente scrise despre daci. Au fost multe, dar s-au pierdut în timp. Rămân câteva fragmente din care înțelegem că dacii nu erau barbari. Dimpotrivă, aveau o civilizație foarte înaintată.

Cât de avansată era civilizația dacilor?

• Din textele care au ajuns până la noi, știm că dacii studiau matematica, astronomia, medicina. Mult timp s-a spus că dacii erau barbari. Pe de o parte pentru că erau situați în afara limesului, în afara granițelor Imperiului roman. Dar li se spunea așa și în mod peiorativ, înțelegând prin aceasta că trăiau în păduri, le lipsea cu totul civilizația așa cum o înțelegeau romanii. De pe cea mai bună sursă iconografică, adică de pe Columna lui Traian, știm cum erau dacii: erau îmbrăcați foarte îngrijit, chiar elegant, cu o fizionomie frumoasă. Iar femeile aveau pieptănături sofisticate, duble, cu împletituri și bentițe, iar la gât purtau niște colane masive care erau făcute, desigur, din argint și aur, și purtau și cercei.

Columna lui Traian: cronică vizuală de 200 de metri lungime

• După cucerirea Daciei, deci după 106, este o perioadă foarte importantă pentru istoria noastră. Cu prăzile luate de aici, cu banii și cu aurul luate de aici, Traian a realizat foarte multe construcții. Printre acestea, Forul lui Traian din Roma, început în 107 după planurile marelui arhitect Apolodor din Damasc și terminat prin anul 112. În acest For a fost constrută Columna lui Traian. Este o coloană care conține o friză. Dacă această friză ar fi desfășurată, ar avea lungimea de aproximativ 200 de metri. Este un document vizual care ne povestește în piatră ce s-a întâmplat în 101-102 și apoi în 105-106.

De ce romanii învingători au ridicat statui dacilor învinși

• Tot în Forul lui Traian, alături de Columnă, au fost ridicate trei serii de statui înfățișând daci. Și nu oricum, ci în ținută demnă și ridicați la înălțime. Și deci, ne gândim că n-ar fi avut sens să fie făcute aceste statui în cazul în care dacii ar fi fost într-adevăr un popor sălbatic sau înapoiat. Forul a fost locul cel mai important din Roma, n-ar fi avut sens să facă statui de daci chiar acolo, dacă dacii n-ar fi fost un popor special. Este prima dată în istoria lumii când învingătorul face statui monumentale învinșilor. După cum știm, istoria este scrisă de învingători. Romanii puteau să-i înfățișeze pe daci oricum ar fi vrut, așa cum au făcut și cu alte popoare pe care le-au cucerit și apoi le-au înfățișat într-o postură umilă. Statuile dacilor, dimpotrivă, sunt chipuri de daci într-o postură foarte demnă.

Una dintre statuile de dac din Forul lui Traian, relocată în Giardino di Boboli, Florența

Imperiul roman plătește tribut dacilor

• Istoricul roman Dio Cassius spune că războiul cu dacii a fost cea mai dificilă confruntare din istoria militară a Imperiului roman.
• În timpul împăratului Domițian au fost mai multe confruntări între armatele dacilor și romanilor. Domițian a pierdut aceste bătălii cu dacii, ba chiar a pierdut la nord de Dunăre și un general foarte important, generalul Fuscus. Iar acesta a pierit împreună cu aproape toată armata romană, ceea ce a fost grav. Romanii aveau mai multe fronturi deschise, iar în aceste condiții au fost obligați să încheie o pace cu Decebal și chiar să le plătească dacilor tribut. Iar asta era umilitor pentru romani.

Statuile de dac au fost făcute într-un material rezervat împăraților

• E de neînțeles de ce romanii au ales să facă și a treia serie de statui de daci. Prima era din marmură albă cu vinișoare vișinii, a doua era din marmură albă de Carrara. Dar e surprinzător că ei au ales să facă și a treia serie, și anume din porfir roșu. Porfirul roșu era o rocă extrem de  dură, adusă din Egipt. Pe atunci, porfirul era monopol imperial, adică era rezervat pentru a fi sculptați în acest material doar împărații romani și anumite zeități. Cum de au făcut și statui de daci în acest material, este deocamdată un mister. Practic, i-a ridicat la statut de zei. E o formă de respect extrem. În plus, dacii sunt singurul popor reprezentat în Forul lui Traian.
• Profesorul meu de la Paris, atunci când am ales tema tezei de doctorat, mi-a spus: să vă ocupați de acest subiect, statuile de daci, pentru că aici la Sorbona și la Ecole Pratique des Hautes Etudes nu se știe nimic despre asta.

Vreți să vedeți cum arătau bucureștenii din secolul 18 și cum a evoluat imaginea lor până astăzi, trecând prin diferite epoci istorice? Aceasta este tema unei inedite colecții de portrete care este deschisă la Palatul Suțu. Despre conținutul expoziției și intenția din spatele ei l-am întrebat pe istoricul și antropologul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului București (credit foto: Andrei Ispas).

Ați expus câteva zeci de portrete, cele mai multe chipuri au nume fără notorietate publică. În ce cheie ați dori să citească vizitatorul această poveste vizuală?

Ne-am gândit că nu ar fi rău să propunem un exercițiu pe care oricum îl facem în viața noastră. Sunt convins că nu puțini sunt cei care au, în colțul unei camere, o mică poveste în fotografii a propriei familii, cu părinți, cu bunici, dar și cu rude mai îndepărtate, întâmplări ale altor generații. Însă aproape niciodată, în cursul vieţii noastre, nu avem acces la o memorie similară colectivă să putem observa pe chipul semenilor noştri cum le-a fost, bine sau mai rău, în funcţie de oscilaţiile mediului social şi ideologic în care au trăit. Drept urmare, am avut ideea unei expoziții cu imagini-portret ale unor bucureșteni care au trăit în orașul nostru din secolul al XVIII-lea până în prezent.

Știm că interesul dumneavoastră pentru chipurile umane portretizate este ceva mai vechi și că este de inspirație vieneză.

Da, între anii 2011 și 2012 am avut un stagiu de cercetare antropologică, sub coordonarea profesorului Thede Kahl, la Universitatea din Viena. Am lucrat aplicat pe valoarea antropologică a patrimoniului muzeistic din Kunsthistoriches Museum, prilej cu care am început să-mi notez o serie de similarități între chipuri umane portretizate la câteva secole distanță. Principala concluzie e că există ascuns un detaliu de fizionomie comună în interiorul profesiilor dezvoltate în Europa urbană.

Un chip, întreaga înfățișare, memorează de-a lungul timpului, mai mult sau mai puțin discret, anumite trăsături, după criteriile unui sculptor, ale unui artist ce urmărește să exprime ceva prin creație. Pentru că unele semne, urme ale unor evenimente, împrejurări, sunt urme ale propriei istorii care nu trebuie să se piardă.

V-am auzit vorbind despre chipul uman ca un muzeu personal ce aparține și orașului. Cât din ceea ce suntem, din felul cum arătăm, se datorează contextului în care trăim? Omul este după chipul și asemănarea urbei sau invers?

Factorul cultural modelează neîncetat și sub cele mai variate forme, pe diverse durate de timp, scurte, lungi sau permanente, haina materială cu care am fost înzestrați la naștere. Iar expoziția demonstrează din plin acest aspect: bucureșteanul, prin adopție, prin naștere sau tranzit, poate să vadă un numitor comun, între ceea ce este el, ceea ce reprezintă societatea de astăzi și cum arată, în oglindă cu realitatea în care au trăit antecesorii mai apropiați.

Acest numitor comun este determinat de factori externi de presiune, de modelare, cum ar fi familia în care crești și cea pe care ți-o formezi la maturitate, și evident anturajul social, profesia și societatea în ansamblul ei. În modificările fizionomiilor colective se poate vedea cât de tolerantă sau intolerantă ideologic a fost această societate  pe parcursul vieții tale. Așa că dorim să oferim o imagine a expresiei urbane pe ultimii 100 de ani având Bucureștiul ca studiu de caz. Este fiind o perspectivă fără precedent pentru spațiul expozițional.

Între fotografii, fresce, tablouri, litografii, bancnote, farfurii și medalii cu imagini-portret ale bucureștenilor de altădată se găsește și o tabletă cu un spațiu generos de stocare pentru chipuri ale bucureștenilor care vor ajunge în această expoziție.

Da, invităm vizitatorul să completeze el însuși panoplia acestei frumoase povești despre noi, fotografiindu-se în spațiul expozițional. Ideea de a-ți prinde chipul alături de panelul prezentat deja este din punctul meu de vedere, pentru cel care va face această alegere, capătul unui segment de dreaptă, un punct final al unui drum al prezentului. Este mai bine, este mai rău, este mai vesel, este mai trist, el este și imagine a acestui oraș. Dincolo de circumstanțele particulare ale vieții trăite în prezent, pentru moment, există și un flux de afecte și sentimente care îți traversează viața și rămâne pe chipul tău până la senectute în funcție de cât de mult rămâi în această poveste pe care tu o trăiești.