Ștefania nu vorbește despre muzică în termeni tehnici, ci mai degrabă ca despre un drum de viață. Pentru ea, cântecul nu începe și nu se termină pe scenă, ci în amintiri, în felul de a trăi al oamenilor de la sat, în micile întâmplări de zi cu zi. A crescut la oraș, „între betoane”, cum spune cu un zâmbet, dar și-a găsit reperele în folclor și în povestirile celor care încă păstrează tradiția vie. Are o privire directă care ascunde profunzime și emoție, un fel de a explica lucrurile simplu, fără artificii. Spune că portul popular e „cea mai prețuită rochie de gală” din garderoba ei, dar nu pentru a idealiza trecutul, ci pentru că vede în el o mărturie a unor vieți trăite cu migală și decență. Își recunoaște emoțiile, îndoielile și chiar greșelile – experiența de la Vedeta populară, de pildă, o povestește cu aceeași naturalețe cu care își descrie primele spectacole din copilărie. Între studiile riguroase de la Conservator și întoarcerea acasă, la Sighișoara, Ștefania și-a definit locul: un artist care nu se rupe de comunitatea sa și care privește cântecul ca pe o formă de a păstra identitatea, dar și ca pe o punte către cei din jur. Nu caută să pară altfel decât este și tocmai în această simplitate stă autenticitatea ei. Iar asta îmi place foarte tare la ea încă din momentul în care ne-am cunoscut. Să fii real, autentic și natural în 2025, pot spune că se numără printre darurile venite de Sus.
„Înainte de a începe această serie de întrebări și răspunsuri, am simțit nevoia să îmi spăl mâinile. Cumva am simțit că trebuie să vin spre această discuție cu o curăție pe care, în sufletul meu, trebuia neapărat să o ofer trăirilor pe care știam că urmează să le resimt aici, în acest interviu.”
Țin neapărat să încep prin a exprima bucuria cu care am primit invitația ta, dragul meu prieten, de a fi și eu parte din povestea Matricea Românească. Faptul că încă mai sunt oameni asemeni ție și celor care „se fac vinovați” de asemenea lucruri faine mă face să mă gândesc că încă identitatea românească are viitor, nu doar prezent și trecut.
Va trebui să încep cu o mărturisire, pentru că reacția mea m-a uimit chiar și pe mine. Înainte de a începe această serie de întrebări și răspunsuri, am simțit nevoia să îmi spăl mâinile. Cumva am simțit că trebuie să vin spre această discuție cu o curăție pe care, în sufletul meu, trebuia neapărat să o ofer trăirilor pe care știam că urmează să le resimt aici, în acest interviu.
Dacă ai închide ochii, ce chip sau ce loc din copilărie ți-ar apărea primul, ca un refren?
Când închid ochii cu gândul la copilărie, văd o fetiță micuță și foarte energică privind în sus spre o scenă pe care se desfășoară un spectacol. Cu ochii mari, parcă înlăcrimați, plini de admirație față de toate sunetele, imaginile și energia ce o emană tot ce se întâmplă pe scenă, nu îi poate distrage atenția nimeni. Clipesc o secundă și o revăd pe acea fetiță în mijlocul scenei, având-o de mână pe mama ei și spunându-i „Uite, mami! Sunt aici și eu. Aici vreau să mai rămân puțin. Tu stai acolo jos și când am terminat, bați din palme ca la dansuri mai devreme!”. Recunosc și scena, e scena căminului cultural din satul Seleuș, comuna Daneș, unde mi s-a oferit pentru prima dată oportunitatea de a cânta.
Sunt rare momentele când povestesc asta, însă fiecare prim pas pe care îl fac pe orice scenă este cu gândul la Dumnezeu și la acea fetiță care a avut un vis. Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru visul ei – eu, când eram copil – încerc zi de zi să îmi depășesc varianta care am fost ieri.
Cum arăta „scena” ta de atunci – o curte, o clasă, un deal, un pat improvizat în loc de podium?
În copilărie, când încă visam că totul este posibil, nu știam să spun „vreau să devin artistă”. Însă la întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?” mereu răspundeam rostind numele artiștilor din Generația de Aur a folclorului românesc – cumva îmi ofereau cele mai fascinante exemple de ocupație pentru viitor. Aveam o chemare spre a avea ocupația similară cu artiștii pe care îi vedeam la spectacolele unde părinții mei ne duceau pe mine și pe fratele meu.
Încercând să copiez ceea ce vedeam că fac dumnealor, îmi amenajam pe balconul apartamentului unde locuiesc un spațiu unde păpușile erau spectatori de seamă, iar eu artistul din fața lor. Cântam, dansam, dar îmi pregăteam mereu cu grijă momentele artistice – să nu cumva să îmi dezamăgesc publicul!
„Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru visul ei – eu, când eram copil – încerc zi de zi să îmi depășesc varianta care am fost ieri.”
Unde se naște cântecul în tine – în amintire, în dor, în rana neauzită… sau într-un timp mai vechi decât tine însăți?
Cântecul meu nu se naște în mine. Cântecul pe care îl aduc în fața publicului s-a născut de mult…în dorul, în bucuria, în supărările și în activitățile de zi cu zi ale omului de la țară. Cântecul pe care eu îl aduc în fața oamenilor este trăirea autentică a celor care dimineața erau treziți de cântecul cocoșului, și nu de alarma telefonului, este inspirat de omenia celor care trecând pe stradă încă mai dau binețe, chiar dacă salută necunoscuți, este, sau cel puțin îmi doresc să fie, un cumul de povești ale comunității pe care vreau să o reprezint.
Sunt conștientă că dacă eu aduc un cântec pe scenă, cu acompaniament de orchestră, nu are aceeași valoare a autenticității pe care o are același cântec dacă ar fi cântat în șezătoare de femeile și fetele din sat. Îi anulez un procent din autenticitate. Noi azi trăim diferit sentimentele exprimate prin cântec – într-adevăr vorbim tot de dor, de jale, de supărare, sau din contră, de bucurie, iubire împlinită și bucuria de a merge la joc, însă dorul atunci se alina cu cântec, și poate cu o poză tipărită ce a rămas drept amintire a iubirii, în timp ce în prezent dorul se poate alina printr-un apel sau deplasarea noastră în diferite locații ale lumii.
Ca să răspund mai precis întrebării, cântecul meu se naște în empatia și cunoașterea față de ce însemna viața țăranului român în vremea când iarna se purta zeghe, iar vara pălărie de paie și opinci, pe deoparte, însă și în proiecția vieții și trăirilor mele în ceea ce vreau să exprime un cântec. Mi se spunea adesea când eram adolescentă că nu voi putea transmite suficient dintr-o melodie de dor și dragoste neîmplinită (ca exemplu) până nu voi ajunge să simt acestea, și deși atunci nu înțelegeam, acum remarc diferențe semnificative în această direcție.
„Cântecul pe care eu îl aduc în fața oamenilor este trăirea autentică a celor care dimineața erau treziți de cântecul cocoșului, și nu de alarma telefonului, este inspirat de omenia celor care trecând pe stradă încă mai dau binețe…”
Ce ascunde o doină dincolo de cuvinte? Ce nu poate rosti glasul, dar se aude ca o mărturisire nerostită?
La nivel analitic, doina este un cântec specific folclorului românesc, cântec lent, cântat aritmic, autor necunoscut, și lista de caracteristici poate continua. DAR… printre cuvinte și sunete, tehnici și aranjamente muzicale, doina reprezintă sufletul – orice zvâcnire a sufletului unui omul care își pune suferința, amarul, revolta, necazul, dorul și neîmplinirea în cântec, sperând că astfel își va ușura durerea.
Dacă ar fi să fac o paralelă între doină și cuvintele noastre de zi cu zi, doina se aseamănă cu „te iubesc”, „mulțumesc” și „iartă-mă” spune din tot sufletul către cine vrea să asculte. Aceste cuvinte îmi umplu mintea în primele secunde ale interpretării unei doine.
„Eleganța, atenția la cele mai mărunte detalii și decența portului popular reprezintă mărturie a femeii de la țară care și-a pus toată priceperea în realizarea celor mai dichisite piese vestimentare pentru ea și pentru familia ei.”
Portul popular – o haină care te acoperă sau o oglindă care te dezvăluie?
Aș spune: portul popular – o haină a oamenilor de la țară care te gătește de gală. Spun des, și aș spune chiar mai des de atât…cea mai prețuită rochie de gală din dulapul meu este și va rămâne portul popular.
Eleganța, atenția la cele mai mărunte detalii și decența portului popular reprezintă mărturie a femeii de la țară care și-a pus toată priceperea în realizarea celor mai dichisite piese vestimentare pentru ea și pentru familia ei. Încercând să mă îndeletnicesc și eu cu aceste activități, mă surprind frecvent gândindu-mă „Doamne, ce minte o fi avut cine o cusut/țesut aici!”. Nu contenește să mă fascineze buna-cuviință cu care se croia, cosea și purta portul popular care urma să acopere, dar nu și să șteargă identitatea persoanei care o poartă, păstrând și elementul de feminitate/masculinitate al purtătoarei/purtătorului. Astfel că mi-ar fi greu să încadrez portul popular românesc (și nu numai) strict în una dintre aceste două categorii.
„…vorbele alor mei care ne repetau acasă mie și fratelui meu „Voi puteți! Voi trebuie să puteți. Orice ar fi, oriunde ați fi!”. Când singura bază erau forțele mele proprii, mi-am dat seama că într-adevăr, dacă visăm ceva și muncim suficient pentru asta, putem realiza orice.”
În anii de studiu, ce ai învățat despre tine însăți, lecții care nu apar în niciun manual de muzică?
Plecarea mea la București unde am fost studentă a Universității Naționale de Muzică, Facultatea de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie Muzicală, m-a ajutat să înțeleg multe despre mine ca om pe acest pământ și despre scopul cu care am ajuns aici. Am plecat la studii ca orice tânăr, dornică să plec de acasă, din Sighișoara, să îmi croiesc un rost al meu singură, independentă de familie și oamenii din jurul meu.
În acea perioadă am înțeles, în primul rând, ce însemnau vorbele alor mei care ne repetau acasă mie și fratelui meu „Voi puteți! Voi trebuie să puteți. Orice ar fi, oriunde ați fi!”. Când singura bază erau forțele mele proprii, mi-am dat seama că într-adevăr, dacă visăm ceva și muncim suficient pentru asta, putem realiza orice.
De asemenea, am plecat la București cu gândul de a îmi creea un rost acolo. Însă de oricâte bucurii și împliniri am avut parte, simțeam că din mine lipsește ceva – lipsea „acasă” lipsea Sighișoara, lipsea folclorul Văii Târnavei Mari, astfel am decis că, după formarea mea profesională, trebuie neapărat să mă întorc la „acasă” al meu.
„… am plecat la București cu gândul de a îmi creea un rost acolo. Însă de oricâte bucurii și împliniri am avut parte, simțeam că din mine lipsește ceva – lipsea „acasă” lipsea Sighișoara, lipsea folclorul Văii Târnavei Mari …”
Munca șlefuiește talentul sau invers?
În calitate de artist, dar și în calitate de profesor, spun și susțin că talentul neșlefuit prin muncă susținută la un moment dat se pierde. Darul pe care l-a primit un artist, acela de a vorbi cu cuvinte lumești și de a fi pe înțelesul sufletului care înțelege doar trăirile, este unul neprețuit, însă asemeni Pildei talanților, dacă nu lucrăm cu acest dar, la un moment dat îl vom pierde.
„… asemeni Pildei talanților, dacă nu lucrăm cu acest dar, la un moment dat îl vom pierde.”
Există o singurătate a artistului, ascunsă între note și tăceri. Cum o porți, cum o domolești, cum o transformi în cântec?
Singurătatea aceasta a artistului este cumva o condiție pe care o acceptăm ca plată a tuturor bucuriilor care ne sunt date de această pasiune. Eu personal îmi regăsesc liniștea și sensul în această stare, mă reconectez total cu eul meu, îmi ofer pacea și îmi întăresc credința, cotrobăi în interiorul meu după puterea și empatia necesară să îmi continui drumul. Nu văd aceasta ca o povară, și ca pe un moment de răgaz. Iar din răgazul acela izvorăște treptat sau uneori izbucnește din interiorul meu muzica: mai clară, mai sinceră, mai autentică trăirilor personale.
Ștefania, dacă nu ai fi cântat, prin ce altă formă de artă s-ar fi făcut auzită chemarea ta lăuntrică?
Am avut mereu o reticență profundă legată de întrebarea „dacă nu aș fi cântat?”, indiferent ce ar urma după aceasta. Am avut nenumărate momente până acum când am simțit că, dacă nu eliberez emoțiile din mintea și sufletul meu, acestea mă vor copleși, iar singurul mod în care m-am alinat a fost prin cântec.
Totuși, primul contact cu folclorul (pe care îl simt ca parte din identitatea mea) se leagă de dansurile populare românești, pe care le-am practicat încă de mic copil la ansamblurile de jocuri populare locale. Dacă nu mi-ar fi fost îngăduită interpretarea vocală, tind să cred că pasiunea pentru folclor mi-aș fi exteriorizat-o prin intermediul jocului tradițional.
„se împământenise ideea de a te avea bine cu vecinii, „că pân’ a veni mama, tata sau mătușa din alt sat sau din oraș, ei ți-s acolo, copilă”. Ajutorul acesta în micro-comunități, până și faptul că mergea peste gard la vecinul când mai avea nevoie de un ou sau o cană de făină, devin obiceiuri care se pierd, noi devenim străini oamenilor de lângă noi.”
La Vedeta populară ți-ai dus cântecul în fața unei țări întregi. În adâncul inimii, ce ți-ai dorit, de fapt, să le spui oamenilor prin el? Cum a fost experiența? Ce ai luat cu tine acasă în urma acesteia?
Experiența Vedeta populară a fost cu adevărat o amintire de pus în ramă.
Reprezentând în concurs o subzonă cu o identitate culturală bogată, dar abordată cu multă luare-aminte – Valea Târnavei Mari la interferență cu Valea Hârtibaciului și Sibiul – m-am înscris în cadrul acestui prestigios concurs cu gândul de a reprezenta în cel mai bun mod personal această subzonă. Cântecele prezentate în primele două probe, învârtite din Sudul Transilvaniei, mai exact învârtita șchioapă, reprezintă jocul nostru tradițional, parte din identitatea locurilor. Cumva depunctată în multe festivaluri deoarece vin din județul Mureș și cânt ceva ce asemănător cu Sibiul, am avut în gând o readucere aminte în memoria celor care urmăresc emisiunea că un mic fragment din județul Mureș este pe Valea Târnavelor, unde se joacă învârtita, hațegana, jiana, și folclorul se aseamănă cu cel din Nordul județului Sibiu.
Experiența a fost complexă, experimentând stări și emoții diverse. Am simțit bucuria și emoția scenei participând la probe, bucuria revederii cu colegi de scenă și prieteni dragi, onoarea și responsabilitatea de a ne întâlni cu artiștii consacrați care ne-au fost alături în proba cu numărul doi, dar și dezamăgirea – mi-am reproșat personal multe greșeli de la această emisiune, și uneori încă o fac.
Însă după toate acestea, am adunat în sufletul meu momente deosebite, amintiri dragi, încununate de încurajările oamenilor care m-au urmărit și apreciat, cu care după această experiență, prin intermediul rețelelor de socializare sau chiar în viața reală, am legat prietenii. Recomand călduros supunerea personală la această experiență inedită tuturor artiștilor la început de drum.
„Acest sentiment de apartenență la o comunitate, la un loc al cărui nume în sine „Sighișoara” este atât de impunător, prezintă atâta impozantă… iar eu vin de acolo. Nu pot descrie în cuvinte această mândrie.”
Cum trăiești tradiția în contextul modern? E o punte către trecut sau începutul unor reinterpretări proprii?
Recunosc de câte ori mi se oferă contextul, regret că nu am avut bucuria de a crește în vatra satului românesc. Atât cât se mai păstrează obiceiurile și tradițiile locale, să am bucuria să le învăț, să mi le însușesc și să mi le asum în interiorul meu ca fiind normalități. Și aici nu mă refer doar la obiceiuri cu o anumită tematică, ci de activitățile de zi cu zi care sunt uzuale la sat, dar fascinante prin elementul de noutate pentru o tânără care a crescut la bloc, „între betoane”. Am ocazia și bucuria să beneficiez de prietenia unor oameni care au trăit multe și au văzut multe în viețile dumnealor, care locuiesc în satele dimprejurul Sighișoarei. Mergând la dumnealor în vizită, nu plec niciodată fără o povață, o amintire care se leagă de identitatea satului respectiv, sau chiar câte o glumă, un vers satiric sau o povestioară veselă. De la dumnealor am învățat că înainte în memoria colectivă se împământenise ideea de a te avea bine cu vecinii, „că pân’ a veni mama, tata sau mătușa din alt sat sau din oraș, ei ți-s acolo, copilă”. Ajutorul acesta în micro-comunități, până și faptul că mergea peste gard la vecinul când mai avea nevoie de un ou sau o cană de făină, devin obiceiuri care se pierd, noi devenim străini oamenilor de lângă noi.
În acest context modern, eu încă mă regăsesc undeva prinsă între cotidian și toate beneficiile contemporane, și simplitatea vieții despre care citim, dar mai ales pe care o descoperim în oamenii simpli de la țară, oameni de la care avem zi, după zi, după altă zi ce învăța. Cu toate acestea, contextul actual nu mai permite viața pe care oamenii o aveau în urmă cu 40-50 de ani, astfel că tot ce am putea trăi în prezent ca fiind tradiție, consider că ne este doar o reinterpretare a ceea ce a fost, un exemplu din care noi să luăm ce considerăm necesar și pe care să îl aplicăm în prezentul în care trăim.
„… tradiție, continuitate, rânduială, și educație – noutate, metamorfozare, actualizare, nu evit și nu anulez nici păstrarea cât mai aproape de rădăcini, dar nici transformarea și abordarea folclorică în diverse alte genuri. Apreciez spiritul îndrăzneț și simțul estetic pentru noile forme de includere a folclorului în alte stiluri și genuri.”
Cum îți imaginezi cântecul tău peste zece ani – mai aproape de rădăcini sau mai îndrăzneț către noi forme?
Fiind cumva între două lumi: folclor – tradiție, continuitate, rânduială, și educație – noutate, metamorfozare, actualizare, nu evit și nu anulez nici păstrarea cât mai aproape de rădăcini, dar nici transformarea și abordarea folclorică în diverse alte genuri. Apreciez spiritul îndrăzneț și simțul estetic pentru noile forme de includere a folclorului în alte stiluri și genuri, însă cântecul meu peste cinci, zece, cincisprezece ani îl văd ca fiind asemenea celui din prezent, aceasta nu doar pentru statornicie, ci și pentru că înaintea noastră au luptat generații întregi de artiști pentru păstrarea folclorului românesc în forme cât mai aproape de origini, și astfel să oferim generațiilor viitoare atât varianta folclorului moștenit, cât și aceea a folclorului metamorfozat în diversele forme în care se poate exploata acesta.
Pentru tine, Sighișoara este un spațiu al moștenirii sau un tărâm al inspirației? Ce înseamnă să cânți pentru comunitatea ta, aici, în cetate?
Pentru mine, Sighișoara înseamnă acasă. Nu neapărat „acasă” care să definească o clădire, dar simt de multe ori o profunzime aparte a sentimentului de mândrie când urc pe scene din România sau din străinătate și în prezentarea mea aud spunându-se „vine din Sighișoara” sau „din Cetatea Medievală a Sighișoarei vine …”. Acest sentiment de apartenență la o comunitate, la un loc al cărui nume în sine „Sighișoara” este atât de impunător, prezintă atâta impozanță… iar eu vin de acolo. Nu pot descrie în cuvinte această mândrie – un patriotism local pe care nu-l pot defini în cuvinte, oricât aș încerca. Același sentiment pe care îl trăiesc când membri ai comunității îmi spun cu privirea și cu sufletul mai grăitor decât cu vorba „sighișoreanca noastră”. Dacă ai tăi se mândresc cu tine, ce bucurie mai mare să îți facă?
Acest oraș, acest loc, această zonă reprezintă pentru mine sursă de inspirație, dar și de motivare, un loc de unde am moștenit identitatea, un loc unde mi-am format identitatea de artist, un loc care mă obligă și mă responsabilizează.
Iar să cânt în și pentru comunitatea din care fac parte este cel mai greu test pe care îl susțin de fiecare dată când am ocazia. Pentru că mai mult decât oriunde altundeva, aici acasă pun în scenă mai mult decât un moment artistic, pun în scenă imaginea identității culturale a tuturor oamenilor în fața cărora cânt.
„ …mai mult decât oriunde altundeva, aici acasă pun în scenă mai mult decât un moment artistic, pun în scenă imaginea identității culturale a tuturor oamenilor în fața cărora cânt.”
Cum percepi rolul tinerilor artiști în a menține vie cultura scrisă și vorbită a locului?
Consider că probabil unul dintre cele mai importante roluri în conservarea și perpetuarea culturii locale este al tinerilor pasionați de folclor. Interdepentența între cei care știu și cei care trebuie să învețe este semnificativă, dacă nu chiar esențială. Pentru că este un proces imposibil de realizat dacă tinerii nu au persoane mai în vârstă de la care să învețe, dar de asemenea degeaba sunt oameni care ar vrea să transmită generațiilor următoare informații legate de obiceiuri și tradiții, dacă nu au cui transmite. Astfel, cred că tinerii, cu precădere cei care aspiră la titlul de „artist”, trebuie să își asume acest rol întrucât cultura locală face parte din identitatea noastră, diferențiindu-ne și ieșind în evidență prin intermediul acesteia.
„Susținând ora de educație muzicală la 20 de clase, mi-e dat să descopăr mulți copii talentați. Eu, probabil deluzoriu uneori, văd potențial în fiecare elev care își dorește să știe mai mult, mă implic în a procura tot ce e necesar pentru inițierea în tainele muzicii vocale și în special folclorului.”
Că tot vorbim de tineri, în rândul elevilor cărora le predai, descoperi talente care merită șlefuite? Mai este oare o luptă între materiile de bază și educația muzicală în concepția societății astăzi?
Educația muzicală a devenit una dintre materiile, să le spunem așa, de relaxare sau chiar de agrement, și nu consider acest fapt ca fiind un lucru rău. Dacă prin intermediul muzicii elevii se pot destinde între orele în timpul cărora alte materii le încorsetează spiritul creativ, eu consider ca fiind un beneficiu adus educației muzicale. Mi-e dat să lucrez în primul rând cu copii și adolescenți, să urmăresc dezvoltarea acestora, să mă bucur de realizările lor, să mă întristez alături de ei la vreun eșec, și astfel să ne dezvoltăm împreună. Avem atât de multe de învățat de la ei! Am uitat să fim azi, probabil aceasta este prima lecție pe care o primesc la fiecare început de an. Copiii nu ai grijile zilelor ce vor veni, au ziua de azi și se bucură de ea, ceva ce am putea să ne amintim și noi din când în când.
Susținând ora de educație muzicală la 20 de clase, mi-e dat să descopăr mulți copii talentați. Eu, probabil deluzoriu uneori, văd potențial în fiecare elev care își dorește să știe mai mult, mă implic în a procura tot ce e necesar pentru inițierea în tainele muzicii vocale și în special folclorului. Asta probabil se datorează și faptului că nici eu, la rândul meu, în muzică nu am fost cea mai strălucită elevă la început de drum, și totuși am primit o șansă să progresez. Și vreau să cred că am profitat de ea. Iar dintre elevii cu care mi-a fost dat să lucrez, mă pot mândri cu elevi deosebiți care participă la evenimente culturale, concursuri de profil (și obțin rezultate deosebite), dar și mici cercetători și colecționari de obiecte vechi, sau chiar elevi care se îndeletnicesc cu recondiționarea de piese de port popular.
„Omul adult care sunt azi se datorează alegerii mele de a porni pe acest drum, dar și încăpățânării de a rămâne pe făgașul meu!”
Dacă ai putea transmite un mesaj tinerilor care își caută drumul în muzică, ce le-ai spune – nu ca profesoară, ci ca femeie care a crescut prin cântec?
Omul adult care sunt azi se datorează alegerii mele de a porni pe acest drum, dar și încăpățânării de a rămâne pe făgașul meu!
Drumul cântecului formează artistul care vei deveni, însă de multe ori uităm că artistul este la rândul său un om. Așa că le-aș repeta la nesfârșit tuturor, nu doar tineri, nu doar la început de drum, dar în special lor, că muzica nu este doar tehnică și teorie, nu doar structuri muzicale și dicție, muzica este puls, trăire, emoție, sentiment, toate puse în interpretare. Muzica înseamnă să empatizez cu oricine vine în fața mea și mă ascultă. Muzica înseamnă să fiu eu sinceră cu mine și să văd această artă ca pe o exteriorizare a sufletului meu, și nu ca pe o sursă sigură de venit. Muzica înseamnă că eu, ca artist, să încerc pe cât posibil să îmi păstrez valorile într-o lume în care acestea se zdruncină.
De asemenea, le-aș spune să aibă încredere și răbdare cu ei înșiși. Niciun drum ușor nu duce departe! Și niciun artist consacrat nu a ajuns „mare” peste noapte. Să își amintească zi de zi visul cu care au început și motivul pentru care au ales asta, și indiferent de cât de ușor sau cât de greu le va fi la un moment dat, chiar dacă se vor raporta la progresul altora și li se va părea că ei nu progrezează suficient, să știe că muncind, muncind și muncind mai mult, va fi imposibil să nu obțină rezultate.
Dacă ar fi să lași o singură melodie, a oricui, drept carte de vizită a ta, care ar fi și de ce?
La această întrebare am scăpat un zâmbet și mă gândeam să răspund cu o altă întrebare: tu dacă ai avea mai mulți copii, pe care l-ai alege?
Dar dacă ar fi să las o melodie care mi-a marcat parcursul artistic, mi-ar trece prin minte probabil imaginea următoare: Pe bufetul din bucătărie stă un casetofon ceva mai vechi, lângă acesta așezate atent aproximativ 12 casete cu diferite genuri muzicale. Eu, având trei sau patru ani, îmi aduc un scăunel de lemn până lângă bufet și mă cațăr astfel încât să ajung la casete. Nu știu să citesc, dar găsesc exact caseta doamnei Lucreția Ciobanu și fără să stau pe gânduri, aleg melodia numărul trei de pe casetă „Cine n-are dor pe vale”, iar împreună cu Doamna Munților o cânt, cât știu și cum știu eu, copil fiind.
De asemenea, mi-ar trece prin minte toată perioada când participam la concursuri – 14-19 ani, când melodia pe care o duceam cu mine peste tot, „Pe la noi pe vale-n sus”, sau cum îmi spuneau colegii „zi și tu aia cu cucuruzu”, mi-a adus nenumărate bucurii. Ajunsesem în punctul în care la repetiții, colegii instrumentiști îmi spuneau „Păi cântarea asta a ta, faină cântare…dacă mă suni la noapte să ți-o cânt, așa somnoros și o cânt. Nu te stresa!”. Între atâtea melodii pe care o orchestră le interpretează în fiecare zi, pe a mea o știau și fără partitură, și în orice condiții.
Mi-ar fi greu să numesc o singură melodie, pentru că o serie de melodii mi-au marcat parcursul artistic. Ascult cu luare-aminte cântecele artiștilor consacrați, ale tinerilor interpreți, discurile vechi din fonoteca României, și găsesc ceva ce mă reprezintă – un vers, un cuvânt, un sentiment, un aranjament muzical – în oricare dintre acestea.
„Să își amintească zi de zi visul cu care au început și motivul pentru care au ales asta, și indiferent de cât de ușor sau cât de greu le va fi la un moment dat, chiar dacă se vor raporta la progresul altora și li se va părea că ei nu progrezează suficient, să știe că muncind, muncind și muncind mai mult, va fi imposibil să nu obțină rezultate.”
