A fost desemnată în anul 2021 Profesor Merito în 2021 și știm și motivul. Ioana Baboș predă adunarea și scăderea numerelor pe ritmuri de rock, un text îl prezintă în fața elevilor pe  muzica lui Mozart, iar sistemul solar se învață la clasa sa de la Daniel Prunariu. Primii ani în sistemul de învățământ i-a petrecut la gimnaziu și la liceu descifrând tainele limbii franceze, ca mai apoi, ca o lumină ce arde încet, dar neîncetat, i-a călăuzit pe copiii din ciclul primar. Chipul său poartă urmele anilor petrecuți prin rafturile bibliotecilor. Ia ce o poartă într-una dintre pozele de profil îi sporește aura de modestie, dăruire și om credincios. Zâmbetul de pe față arată omul Ioana neobosit ce își iubește meseria fără granițe.

Cuvintele alese îi sunt prietene de nădejde. Merge cu ele la braț și nu obosește niciodată să le poarte. Vorba îi e lină, dar fermă. Pe tablă, literele sunt scrise cuminți, dar aprind în ochii elevilor un strop mare de înțelepciune datorită ei. Să o cunoaștem!

Doamna învățătoare, cum sună frumoasa poveste a escapadei academice?

Povestea mea începe în anul 2000 când dirigintele meu, domnul profesor  Man Cristian mi-a scris în albumul de final de an ,, Doresc din tot sufletul să ajungem  să fim colegi odată, cândva pentru că ai toate calitățile necesare. Îți trebuie doar susținere. ”

Partea de susținere a fost una deficitară, dar cred că ambiția și perseverența m-au condus pe drumul acesta. Cred că lângă mine a fost Dumnezeu mereu, m-a îndrumat, mi-a mai dat câte un brânci, astfel încât să nu cedez, ci să merg mai departe. Iar odată ce ai început să mergi pe acest drum, nu te mai poți opri. Drept urmare, iată că și în ziua de azi continui să mă formez și să învăț.

Sau, oare, e mai mult sinuoasă decât frumoasă? Cum o priviți?

Punându-mi această întrebare, mă gândesc la drumul de pe Transfăgărășan. Știți sunt multe curbe, unele chiar periculoase, drumul uneori e anevoios când urci, dar odată ajuns acolo în vârf priveliștea e minunată. Da ai putea să mergi cu telecabina și să admiri priveliștea senzațională, dar nu ai mai avea aceeași satisfacție la final. Și acum transpunând în realitatea cotidiană, a fost exact ca acest drum despre care v-am vorbit mai sus, uneori foarte greu, alteori a fost bucuria unei reușite. M-am bucurat când am reușit să încep primele cursuri universitare, apoi finalizarea acestora. Apoi am tot continuat, am muncit mult, și am renăscut profesional. După ce m-am căsătorit am avut parte de foarte multă susținere din partea soțului meu, drept urmare am mai făcut o facultate, un master, multe stagii de formare prin țară, străinătate și încă nu m-am oprit.

Ați făcut la un moment dat o orientare profesională. Fetița dumneavoastră  a stat la baza deciziei?

Da. Datorită ei am ajuns învățătoare. Se întâmpla în anul 2009 când am rămas însărcinată și pe specializarea pe care eram atunci nu prea erau posturi și am zis să încerc până ies în maternitate pe învățământ primar.  Mi s-a părut interesant, dar încă nu eram sigură. După ce am revenit la catedră am continuat tot pe primar. M-am tot gândit cum aș putea eu să o ajut pe viitor pe fiica mea  să crească frumos din toate punctele de vedere. În plus, am avut oportunitatea  de a lucra alături de un ,, maestru învățător” domnul profesor Covaciu Sabin. Un om excepțional care m-a mentorat în aceea perioadă. Pot să spun că am ,,furat meserie” de la dumnealui. Acest lucru m-a motivat să merg mai departe, să muncesc mai mult și în cele din urmă să mă titularizez pe postul de învățător la școala la care sunt azi.

Ce ați învățat despre dumneavoastră în toți acești ani de când vă aflați în mijlocul copiilor?

Știți, copiii au darul de a scoate din om tot ce are el mai bun, doar că trebuie să îți și dorești acest lucru. Mi-am dat seama cât este de important să fii empatic și solidar; să te bucuri de lucrurile mărunte, de fiecare pas mic care te poate aduce spre un succes mare; că e super cool să fii altfel și să gândești out of the box; că școala e atât de frumoasă când faci activități care ies din tiparele tradiționalului.

Am spus , în special, în mijlocul copiilor și nu în fața lor. Ați fost vreodată dascălul care a dictat sarcini, a dat comenzi cu mâinile în sâni?

Învățarea se face când ești în mijlocul lor. Nu poți să stai pe margine și să dai directive. Nu e ca la o companie unde șeful îți trasează sarcini și tu le execuți. În sala de clasă e o echipă, aici ne ajutăm reciproc, mergem împreună în această călătorie educațională, încercăm să ne autodepășim, să ne apreciem unii pe alții mereu.

Ce părere aveți despre aceștia dacă, din păcate, întâlniți în drumul profesional și astfel de colegi?

Consider că fiecare profesor este unic din toate punctele de vedere, iar în acest context vreau doar să le spun să nu uite că au în fața lor viitorul acestei națiuni.

Ați meritat Merito, am eu o expresie. Ce înseamnă comunitatea pentru sufletul dumneavoastră?

Au trecut 4 ani de la această distincție și încă mă întreb ,,De ce eu? De ce au considerat EI că merit acest premiu?” În România sunt atât de mulți profesori valoroși, iar faptul că am ajuns să mă număr printre aceștia este o onoare, dar și o obligație de nu lăsa garda jos, de a continua să mă perfecționez. Comunitatea MERITO e o mare familie care m-a primit cu brațele deschise nu doar pe mine, ci și pe fiica mea și soțul meu. M-am maturizat profesional. Faptul că în această comunitate educațională sunt atâția profesori de excepție de la care ai ce învăța contează enorm.

Dacă ar fi să conturați un portret al colegilor din această comunitate, cum ar suna acesta?

Profesorii MERITO sunt dascălii care muncesc enorm, care gândesc neconvențional, care aduc inovația în sala de clasă, care împletesc tradiționalul cu digitalizarea, care împărtășesc cu cei din jur, care nu uită să fie omenoși, buni, luminoși, mereu creativi și să îi inspire pe ceilalți.

În jurul a căror valori guvernați atât în viața personală, cât și în viața profesională?

În primul rând RESPECTUL pentru cei din jurul meu este primordial, apoi BUNĂTATEA și CORECTITUDINEA. Cred că CURAJUL s-ar încadra foarte bine pe această listă deoarece mă ajută să experimentez lucruri noi la clasă. PERSEVERENȚA și AMBIȚIA stau la baza tuturor acestora, iar AUTODISCIPLINA le înglobează.

Cum îi vedeți pe elevi prin ochii și inima dumneavoastră?

Copiii mei din clasă îmi sunt tare dragi și de cele mai multe ori când cineva mă întreabă câți copii am, zic 33 ( 32 + fiica mea). E o onoare și o bucurie să fiu în mijlocul lor, să îi văd cum cresc, cum se dezvoltă și devin încet preadolescenți, apoi din umbră îi voi vedea cum devin adolescenți și treptat adulți responsabili.

Ce v-ați luat frumos pentru suflet din dinamica pe care ați creat-o?

Am luat bucuria de a fi împreună. E o bucurie care se transpune zilnic, de fiecare dată când intru în sala de clasă.

Despre comunitatea în care trăți ce-mi puteți spune?

E o comunitate frumoasă într-o continuă dezvoltare. Aici oamenii sunt prietenoși, respectuoși, deschiși, empatici și  solidari.

Dar despre fetița Ioana?

Fetița Ioana a crescut mult, dar nu a uitat de bucuria lucrurilor simple.

Care sunt cele mai frumoase amintiri din copilărie?

Mi-a aduc aminte cu drag de bunica mea care m-a învățat să  fiu un om responsabil, de momentele frumoase din copilăria de  la țară, de joaca cu prietenii în fața blocului și de acele vremuri în care timpul avea răbdare cu oamenii.

Dar ați gustat și din provocări, din neplăceri și din supărări la vârsta copilăriei. Pe seama a ce se făceau glume?

A fost o perioadă grea în copilărie, și aici mă refer la divorțul părinților mei, eu având o vârstă fragedă. Copiii erau răutăcioși, oamenii te priveau altfel și mi-au fost puse multe piedici din această cauză. Dar toate acestea m-au motivat să merg mai departe și să devin OMUL de azi.

Ce ați înțeles în timp despre atitudinea colegilor, a oamenilor?

Oamenii sunt schimbători. De cele mai multe ori fiecare își urmărește interesul. Mi-am dat seama că cel mai important lucru este SĂ FII UN OM BUN.

Cu ce vă diferențiați pe vremea aceea de ceilalți?

Aș spune că a trebuit să muncesc mult mai mult pentru a obține ceva, că nu am avut parte de sprijinul acela de care zicea domnul diriginte, dar că mereu am avut lângă mine un înger păzitor care mi-a îndreptat pașii spre drumul cel bun.

Aș spune asumat că și acum o faceți, deși nu ați umblat după faimă și onoare, dar a venit odată cu titlul primit. Drept urmare, ce secret purtați cu dumneavoastră zilnic?

Nu port niciun secret, doar că muncesc mult, că îmi doresc să descopăr resurse și mijloace de învățare care să îi ajute pe elevii mei să asimileze informația pe care le-o transmit într-un mod cât mai ușor și să se sedimenteze în mintea lor.

Ce nu ar trebui să îi lipsească unui dascăl?

Unui dascăl nu ar trebui să îi lipsească în primul rând bucuria de a fi profesor și dorința de a se autodepăși. Cred că ar trebui ca fiecare zi pe care o petrece alături de elevii săi să aibă un impact, să nu uite că e unică, că unele lucruri nu se pot repeta și că el este SOARELE în sala de clasă, iar elevii duc razele lui care vor dăinui mai departe.

Într-un timp grăbit, în care educația riscă să devină un algoritm sau o simplă etapă de bifat, există oameni care reușesc să-i păstreze sufletul viu. Ema este unul dintre acești oameni rari. Educator, curator de emoții, arhitect de lumi ludice – ea nu oferă doar învățare, ci trăire. Construiește contexte în care mirarea copiilor devine formă de cunoaștere, iar joaca – un act cultural în sine.

Lucrând la intersecția dintre pedagogie și expresie artistică, Ema redefinește granițele dintre școală și comunitate. Festivalul Magic&Ludic, pe care îl semnează cu o emoție discretă, dar temeinică, nu este doar un eveniment pentru copii, ci o pledoarie pentru o educație care îndrăznește să se transforme în spectacol, în ritual colectiv de apropiere și sens.

Ceea ce impresionează la Ema nu este doar dăruirea — ci limpezimea cu care își asumă misiunea: aceea de a menține vie „patria copilăriei”, nu ca refugiu, ci ca spațiu esențial al formării umane. Într-un prezent marcat de tehnologii grăbite și relații fragmentate, vocea sa devine un contrapunct delicat, dar ferm, ce reamintește că educația adevărată nu luminează doar mintea, ci și inima.

Ema, mă bucur să povestim și îți mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației mele. Să-ncepem așadar.

„De ceva timp spun că port în mâini și în suflet cea mai frumoasă meserie, cea mai jucăușă și cea mai distractivă. Drept urmare, a păstra vie copilăria în sufletele copiilor înseamnă, de fapt, a le proteja bucuria autentică, curiozitatea și încrederea în lume.”

 

Ema, ce bucurie să fiu acum de partea jurnalistului care întreabă, și acum am în minte interviul pe care tu mi l-ai conturat, este poate cel mai frumos portret pe care cineva mi l-a schițat într-un astfel de context. Ema, ,,copilăria e patria fiecărui om”, ne spunea Antoine de Saint-Exupéry. Cum reușești, prin munca ta, să păstrezi vie această „patrie” în sufletele copiilor cu care lucrezi?

Cu plăcere deosebită am primit invitația ta! De astă dată am schimbat rolurile și îți mulțumesc că vezi în mine un „actor” ce poate presta pe scenă în fața unui public, publicul nostru fiind cititorii. De ceva timp spun că port în mâini și în suflet cea mai frumoasă meserie, cea mai jucăușă și cea mai distractivă. Drept urmare, a păstra vie copilăria în sufletele copiilor înseamnă, de fapt, a le proteja bucuria autentică, curiozitatea și încrederea în lume. Ne hrănim sufletul reciproc. Copilăria nu trebuie grăbită. Merită trăită prin joc și joacă. Merită să lăsăm spațiu de imaginație, să zburde. Nu e vorba de a-i feri de griji, nici despre a le umple programul cu activități, ci despre a nu le stinge lumina din priviri.

„Copilăria nu trebuie grăbită. Merită trăită.”

 

Dacă ai privi educația ca pe un vin bun, care are nevoie de timp și răbdare, ce crezi că îi lipsește sistemului nostru pentru a deveni o „recoltă” valoroasă?

O întrebare foarte bună pe care și eu, la rându-mi, o adresez pentru că, părerea mea, fiecare idee contează și poate deveni o voce puternică. Sistemul nostru are nevoie de echitate,  coerență, predictibilitate, o strategie națională bazată pe cercetare educațională făcută la firul ierbii, curriculum modern bazat pe gândire critică, colaborare, creativitate, educație financiară, digitală, civică și emoțională. Dar „recolta”, că tare frumos te-ai exprimat, e formată și din oameni dedicați care se conjugă cu verbul „ a face”.

„Sistemul nostru are nevoie de echitate,  coerență, predictibilitate, o strategie națională bazată pe cercetare educațională făcută la firul ierbii, curriculum modern bazat pe gândire critică, colaborare, creativitate, educație financiară, digitală, civică și emoțională.”

Într-o lume în care copiii cresc printre ecrane, cum reușești să le redai bucuria de a descoperi lumea reală — iar părinților, bucuria de a o privi prin ochii lor?

Ecranele, ce e drept, au devenit „ferestrele” spre cunoașterea lumii copiilor. Motorul principal al copiilor este curiozitatea pe care, sper să nu se stingă și prin activități în aer liber, activități care cer atingere, miros, gust, mișcare, le-o putem satisface. Noi, adulții, suntem modelele vii. Dacă ne văd pe noi cu o carte în mână, încep întrebările, așa-i?

,,Educația este o armă a păcii.” Cred mult în această expresie mai ales în contextul global actual. În ce fel crezi că un educator de grădiniță poate fi un constructor de pace într-o lume care pare din ce în ce mai agitată și fragmentată?

Care a fost momentul în care ai înțeles că poți transforma educația în eveniment cultural, nu doar în proces școlar?

Cum aduci arta în viața copiilor tăi — fie în grădiniță, fie în cadrul festivalurilor pe care le organizezi la Iași? Și te întreb asta pentru că Brâncuși avea o vorbă … ,,arta ne educă simțurile” și cred cu tărie în vorba asta.

Ce frumos ai conturat întrebarea! Prin activitățile din cadrul festivalului nostru, îi conducem să guste din frumusețe ce vine prin mai multe forme și anume prin cinema în aer liber, prin pictură, prin ceramică, prin teatru, prin dans, prin mișcare creativă, prin jocurile de rol îmbrățișate de personaje din povești sau desene animate.

„Prin activitățile din cadrul festivalului nostru, îi conducem să guste din frumusețe ce vine prin mai multe forme.”

În festivalul Emagic & Ludic, aduni joacă, artă și comunitate într-un spațiu viu. Ce înseamnă pentru tine „magia” acestui eveniment — și care e lecția pe care ți-au dat-o copiii de acolo?

Când privești spre un copil care creează ceva, simți mai multă speranță sau responsabilitate?

Speranță că nu este îngrădit și că nu va fi îngrădit și că va învăța să se exprime liber, dar și responsabilitate să îi fiu far în continuare cu toate instrumentele pe care le cunosc.

„Faptul că mă trezesc cu bucurie dimineață și știu că am găsit sens în viață, e motivul real să cred că meseria nu e doar o profesie. Nu și când copiii sunt puntea.”

Într-un interviu, ai spus că îți dorești ca educația să fie „o experiență, nu o obligație”. Cum transformi un concept atât de idealist într-o practică zilnică, între resurse limitate și sisteme rigide?

Aplecându-mă asupra lor, înțelegându-i, ajutându-i să învețe prin trăire. Viața o descoperă, o experimentează: cum plantează semințe, cum construiesc coșulețe pentru legume, când se joacă la centrul Joc de rol.

În ce momente ai simțit că meseria ta nu e doar profesie, ci un mod de a trăi, pentru că educația este cu adevărat viața însăși.

M-am emonționat! Am avut un traseu liniar, dar îmi aduc aminte că m-am înscris cu mama de mână la liceul cu profil pedagogic în 2004 pentru că o voce masculină puternică mi-a zis „fă-te învățătoare ca mătușă-ta Ana!”. Zis și făcut. Anii au trecut, m-am perfecționat cu dorință în timp. Am descoperit că cei mici au multe surprize lăuntrice, că sunt un soare luminos ce intră în camera inimii mele zilnic și nu este copil în care să nu văd ceva frumos. Faptul că vorbim aici după 16 ani de experiență, nu mă văd făcând altceva decât ce ar pune în centru copilul. Faptul că mă trezesc cu bucurie dimineață și știu că am găsit sens în viață, e motivul real să cred că meseria nu e doar o profesie. Nu și când copiii sunt puntea.

„Faptul că tangențial meseriei s-a născut un festival unde ideile mele și ale colegilor se unesc și creează încântare e iarăși emoționant pentru mine. Orice ediție pe care o construim e inima noastră toată și vine cu satisfacție indiferent de numărul participanților.”

Când organizezi un festival pentru copii, cum alegi echilibrul între distracție și sens? Ce te face să spui „da, ăsta e un eveniment care îi schimbă cu adevărat”?

Ce mesaj crezi că va purta generația de copii pe care o formezi și cum te asiguri că e unul de speranță, nu de teamă? Ema, lasă-mi un gând aici, să-l recitim peste ani și ani.

„Îmi doresc să simtă că sunt văzuți, auziți, înțeleși. Îmi doresc să înțeleagă că orice emoție trebuie testată și, în egală măsură, să înțeleagă că greșelile nu sunt eșecuri, nici nu le conturează un profil.”

Bianca Tulea desenează de când se știe. O prințesă într-o rochie albastră pictată în acuarelă pe vremea când era studentă a fost momentul decisiv de a urma arta și de a nu se îndepărta de ea, ci, din contră,  de a se perfecționa. Ilustrația de carte i se potrivește. Face des exerciții de imaginație și le transpune hand-drawn sau digital în funcție de textele primite. Aduce coerență fiecărui proiect, iar ele curg, se pare. Sunt din ce în ce mai multe, dar nu stă să le numere, ci le cuprinde cu inima deschisă.

Îi place mult universul pe care și l-a creat și se simte motivată de a da viață cuvintelor prin imagini, creând lumi vizuale care emoționează, educă și inspiră cititorii. Să o cunoaștem!

Cum ai descoperit pasiunea pentru ilustrație?

Poate suna puțin clișeic, dar am desenat de când mă știu. Ca oricine, la grădiniță desenam că așa era natural pentru un copil, dar de pe la 6-7 ani am început să desenez cu intenție (cât se putea pentru un puiet de om). Pe atunci mă vedeam viitor designer vestimentar, chiar îmi făceam cataloagele mele și hăinuțe pentru păpuși. Faza cu designul a trecut eventual, dar desenul a rămas. Suficient cât să nu îmi pot imagina un alt viitor decât în această sferă a artei. La 18 ani nu aveam încă un plan prea bine conturat, dar hotărâsem că următorul pas este să studiez în domeniul artelor, și ca atare am ajuns la secția de grafică a facultății de arte din Timișoara. Dorința conștientă de a face ilustrație a apărut destul de brusc. Am o amintire foarte clară din timpul facultății, când în vacanța intersemestrială din anul doi de licență stăteam cocoțată în vârful patului și începusem să lucrez la un desen în acuarelă. Era ceva cu o prințesă într-o rochie albastră care urca niște scări. Nu era o ilustrație extraordinară sau specială în vreun fel, dar în acel moment ceva a făcut *click* în capul meu și lucrurile au luat-o la goană. De atunci, doar asta fac.

Ce te-a inspirat să te specializezi în ilustrația de carte și nu în alt domeniu artistic?

Nu cred că a fost un motiv special. Pur și simplu mi s-a potrivit. Îmi place cum ilustrația de carte, în special cea pentru copii, îți oferă foarte multă libertate, dar și o structură pe care să construiești și un scop pe care să îl atingi. Este o rezonanță acolo, undeva, între viziunea mea și ceea ce se cere. Și cred că a mai fost un moment undeva în adolescență când eram captivată de o serie de cărți care avea la fiecare început de capitol o ilustrație de Mark Zug. Îmi amintesc că am gândit „Wow, ce tare, vreau să fac și eu așa.” Cred că aceea s-ar putea să fi fost prima scânteie.

Ai avut mentori sau artiști care ți-au influențat stilul?

Foarte mulți. Cel mai mult îi datorez domnului profesor Adorian de la Facultatea de Arte și Design din Timișoara care mi-a fost coordonator și mentor pe tot parcursul anilor de studiu. Vorbim aici de 8 ani de zile. Influența sa nu a venit asupra stilului, ci mai degrabă sub forma încurajării și a confirmării faptului că drumul pe care o apuc este unul plauzibil. Când ești mic, ai multe temeri, și la început chiar am avut nevoie de acea confirmare. În ceea ce privește influența asupra stilului, pot zice că ilustrez ceea ce îmi place, și fur puțin de la fiecare. Taryn Knight este una dintre primele ilustratoare pe care le-am admirat. Jo Rioux, Kay Hunt, Mori Raito, Beatrice Alemagna, Julia Sarda sunt alte câteva ilustratoare pe care le urmăresc constant. De câțiva ani mi-am întors atenția și spre ilustratorii noștri, care sunt de asemenea fantastici, dar prea puțin promovați. Ador ilustrațiile Mihaelei Paraschivu. Veronica Neacșu este și ea foarte sus în topul meu personal și la fel sunt și surorile Surducan și Livia Coloji. Sunt atât de mulți, pot vorbi o zi întreagă doar despre asta.

Ce studii sau experiențe consideri că te-au ajutat cel mai mult să-ți dezvolți stilul actual?

Nu consider că a fost o experiență specifică, stilul s-a creat ca o consecință a ceea ce am admirat în munca altora și ca urmare a micilor descoperiri personale. Studiile universitare au fost importante în sensul că am primit libertate și încurajare. Mi-este și greu să zic că am un stil foarte specific în acest moment. Am impresia că jonglez așa între 3-4 stiluri care se mai ciocnesc din când în când. Lucrurile se schimbă, se metamorfozează pe parcurs ce găsesc lucruri noi interesante și în funcție de proiectul la care lucrez. Încerc să nu îmi fac o ”cutiuță a stilului” în care să mă închid. Poate mă repet, dar pe cât am posibilitatea, ilustrez ceea ce îmi place, și prin urmare, stilul meu artistic și gustul pentru ilustrație sunt cam unul și același.

Hai să trecem și la procesul creativ! Cum abordezi o nouă carte? De unde începi — de la text, de la personaje, de la atmosferă?

Depinde foarte mult dacă există sau nu un autor în ecuație. Dacă fac o carte după povestea altcuiva, atunci textul în sine este punctul de plecare. În timp ce citesc pentru prima dată povestea, încep deja să îmi imaginez cum arată personajele, care scene au potențial, cum este lumea în care se desfășoară acțiunea, atmosfera și tot așa. Apoi fac schițe după ideile alese, le discut cu autorul/editorul și ușor-ușor se conturează scheletul cărții. Lucrurile stau puțin altfel dacă lucrez la un proiect personal, atunci totul este pe dos. Pornesc de la o idee (destul de vagă), fac o ilustrație, apoi alta și alta și abia pe la a cincea ilustrație încep să întrezăresc povestea. Nu este un proces eficient, multe ilustrații ajung să nu mai fie folosite eventual, dar așa apare o poveste mai surprinzătoare. Din păcate nu ajung mereu să finalizez aceste povești, sfârșitul îmi dă mereu de furcă și așa nici nu apuc să public o carte doar a mea. Dar într-o bună zi…

Ce pași urmezi de la prima schiță până la ilustrația finală?

Lucrurile încep cu mult înainte de schița unei ilustrații. În ceea ce privește cartea pentru copii,  sunt foarte multe aspecte ce necesită a fi luate în considerare încă dinainte de a pune creionul pe hârtie. Cui îi este adresată cartea, ce vârstă are audiența mea, care este spiritul cărții și ce impresie ori lecție dorește autorul să transmită? Sunt atât de multe detalii care trebuiesc puse la punct. Apoi, ar veni designul personajelor și al decorului, fixarea cromaticii și implicit a atmosferei. uneori îmi mai fac și un fel de moodboard pentru a mă ancora într-un stil mai clar definit. Apoi lucrez la schițe de mici dimensiuni prin care pot explora multe compoziții și versiuni înainte de trece la ceva mai complex. Odată ce schițele de ilustrație au fost finalizate, din punctul meu de vedere, am ajuns deja la jumătatea proiectului. Ideal, tot acest proces se realizează în strânsă colaborare cu autorul/editorul. Realizarea propriu-zisă a ilustrațiilor este practic desertul pentru mine. Savurez acest pas. Îmbinarea culorilor, texturilor și conturarea atmosferei vin cu alaiul lor de problematici cărora iubesc să le găsesc rezolvarea. Se întâmplă destul de des ca ilustrația să difere puțin de schiță, dar până acum nu am întâlnit un autor care să fie nemulțumit de schimbări. Nu știu dacă este bine sau nu, dar dacă pe parcurs găsesc o metodă mai bună de rezolvare, o aplic fără a mai sta pe gânduri. Câteodată, am posibilitatea de a lucra și pe tot layout-ul cărții, nu doar pe ilustrații. Deseori propun eu acest lucru, chiar dacă teoretic este un alt job. Îmi place să gândesc o carte ca un tot unitar, de la ilustrații și copertă, până la pagină de titlu și fonturi.

Cât de mult te implici în interpretarea textului? Încerci să urmezi fidel descrierile sau adaugi propria viziune?

Până acum nu am avut prea mult curaj și nici oportunități de a face interpretări foarte diferite de ceea ce prezintă textul. Deși admir mult cărțile în care textul zice una și ilustrația alta, acest joc depinde mult de cât de strânsă este legătura autor-ilustrator. Când comunicarea se face printr-un editor, e foarte greu. În schimb unde se poate, merg pe premisa „tot ce nu este interzis, este permis” – în ideea că încerc să adaug elemente care nu apar în poveste, fără a deranja prea tare, ori chiar îmi place să mai adaug fire narative secundare în fundal. Într-o carte dragă mie, dar care nu a mai fost publicată de autor din motive personale, aveam la un moment dat un îngrijitor care încerca să gonească un dragon de pe acoperiș cu o mătură și o găină care apărea cumva în fiecare ilustrație. Ies lucruri faine atunci când și autorul are încredere în viziunea ta.

Lucrezi manual, digital sau combini tehnicile?

La început am lucrat foarte mult tradițional, în acuarelă și creioane colorate. Apoi, am trecut pe digital, dar cu intenția de a păstra cât mai mult din texturile tradiționale. Iar în prezent le practic pe amândouă, dar separat. Grafica digitală este, într-adevăr, mult mai comodă, nu trebuie să mă car cu tot arsenalul de pensule, borcane și creioane după mine. Pot lucra lejer și într-o cafenea. Dar ce dau la schimb este prețiozitatea produsului finit și spontaneitatea materialelor aplicate pe hârtie. Acuarela nu va putea niciodată să fie imitată cu acuratețe digital, este mult prea imprevizibilă în realitate. Tehnicile tradiționale le țin acum mai mult pentru proiecte personale astfel încât să nu fiu constrânsă de termene limită.

Cum decurge colaborarea cu autorul unei cărți? Primești libertate creativă totală sau există ghidaje clare?

Depinde de la caz la caz. În prezent, am un proiect în derulare pentru un joc de masă – Remnant Years, un fel de DnD care întrunește o echipă mai largă de autori și colaboratori, însă eu sunt singurul ilustrator. Aici am pornit inițial pe sistemul clasic în care ei mi-au dat o fișă cu ilustrații necesare și descrieri succinte pentru fiecare imagine, dar treptat am ajuns chiar să propun eu personaje, iar ei să le găsească cumva un loc în poveste. Libertate creativă mai mare nu am întâlnit. Dar am avut de asemenea proiecte de cărți pentru copii în care editorul îmi transmitea textul și lista cu ilustrații alături de descrierea acestora din partea autorului, și aici nu prea mai era loc de negociere. Trebuie să fii adaptabil – dacă se poate, perfect; dacă nu, ne conformăm.

Personal, cum ți-ai descrie stilul vizual în câteva cuvinte?

O combinație între castronelul cu de toate de pe masa bunicii (în care găseai ace de siguranță, chibrituri, bomboane, monede, pixuri, un cercel desperecheat și alte minuni) și un vis pe care îl ai dimineața înainte de a te trezi și ți-l amintești doar vag. Îmi place să țes câte o poveste în fiecare ilustrație, dacă se poate. Una suficient de neclară încât fiecare privitor să poată umple golurile cu propria lui poveste.

Ce înseamnă pentru tine succesul într-un proiect de ilustrație?

În primul rând, vine satisfacția personală pentru obiectul realizat. Dacă eu nu sunt mulțumită de ce am trimis la tipar, cartea aceea mă va bântui tot restul vieții. Am făcut așa greșeli la început când timpul era scurt, abilitățile mele nu erau încă foarte bine șlefuite, și am zis că merge și așa. Nu merge. Încă mă uit cu regret la acele proiecte și îmi pare rău că nu am dat mai mult, dar așa se învață. Cred că toți pornim la fel pe acest drum. Evident, satisfacția autorului este de asemenea esențială, altfel lucrurile nu pot merge mai departe. Este un joc de echipă unde amândoi încercăm să ne transpunem viziunea în realitate. Un alt mic succes, care mă bucură nespus, este atunci când, în cadrul unei expoziții sau al unui eveniment, se întâmplă să văd pe cineva foarte încântat de lucrarea mea. Chiar în urmă cu câteva săptămâni am avut ocazia să prezint o expoziție colectivă unui grup de elevi, iar o domnișoară era atât de entuziasmată de de o carte pe care o aveam expusă acolo, încât le spunea colegelor că ar vrea să o ia acasă, fără să știe că eu eram chiar în spatele ei. Una sau două astfel de întâmplări îmi sunt suficiente ca să mă motiveze pentru tot restul anului.

Cum gestionezi momentele de blocaj creativ?

Nu mă agit prea tare din acest punct de vedere. Artă cu forța nu se face, așa că dacă am un blocaj, pur și simplu iau o pauză și aștept ca pofta să apară din nou. Am avut și perioade mai grele în care nu am avut stare de desenat cu lunile, dar mereu a fost altceva de făcut între timp, fie vre-o teză sau serviciul. Ce-i drept, în cazul meu ilustrația nu este modul prin care îmi câștig traiul, și astfel îmi permit să iau pauze cam oricând am nevoie. În cele din urmă, însă, ilustrația îmi este atât de puternic integrată în sistem încât nu pot sta prea mult timp departe de creion. Încep să simt nevoia de a face ceva, orice numai să văd cum curg liniile pe hârtie.

Cum vezi ilustrația evoluând în era digitală?

Eu sunt parte din generația care a crescut odată cu internetul și pot spune că nu aș fi avut sub nicio formă același tip de deschidere și perspectivă dacă nu aș fi văzut ce fac alți colegi de breaslă de prin toate colțurile lumii. Platformele de social media au fost și încă sunt un sistem de comunicare și expunere foarte puternic prin care reușim să rămânem la curent cu ce se mai întâmplă în industrie, să facem schimb de idei, păreri. Cu toate acestea, nu pot să ignor furtuna care se apropie. Lucrurile se cam schimbă, corporațiile din spatele acestor platforme nu mai prezintă încredere, iar toată nebunia cu A.I.-ul este un întreg alt circ. Dar nu-i rost să disperăm acum, așa cum zice o vorbă înțeleaptă „om trai și-om vedea.” Artiștii au perseverat întotdeauna și o vor face în continuare, asta cred că este una din calitățile definitorii ale ocupației.

Mircea Dobrea a călătorit mult. A călătorit în interes de serviciu, dar nu vă imaginați că a îmbrăcat costumul office mereu și nici servieta nu era plină de contracte valoroase. Nu lua nici avionul, nu avea nici bani de cazări inițial. Gara i-a fost cuib uneori. În Spania a ajuns când era tânăr, purta cu el dorința de a face bani, dar primele bancnote le-a făcut cerșind, ca mai apoi să devină salahor. A trecut de la salahor la măcelar, apoi vânzător de mașini și mai târziu îngrijitor de bătrâni.

Azi, Mircea conduce Harmony Homecare. Firma pe care a înființat-o după toate încercările sale oferă îngrijire la domiciliu pentru vârstnici, dar și calitate prin training, stabilitate, respect. Să-i dăm cuvântul!

Mircea, cum arată sufletul tău în prezent?

Acum e liniștit. După ani de muncă prin Spania, Italia, Germania și Anglia, după toate provocările cu Harmony Homecare, Bizz.Club și TravelConnects și după ce mi-am întemeiat familia cu Alina și fetița noastră, Nicole, simt că am ajuns la un echilibru pe care mi l-am dorit de mult.

Dacă ar fi să sapi adânc în el, să te uiți în urmă la devenirea ta, ai spune că are o culoare strălucitoare?

Da. Dacă mă gândesc la începuturile din Spania, unde am pornit cerșind și apoi am muncit ca salahor până am ajuns șef de echipă, până azi, când conduc mai multe companii și am o familie minunată, clar a meritat tot drumul.

Nu întâmplător te-am întrebat asta pentru că știu că drumul tău a fost unul sinuos. Ce-mi mai poți mărturisi?

Au fost multe urcușuri și coborâșuri. În Germania am pierdut timp prețios, iar în UK am avut un faliment cu o firmă. Toate acestea, însă, m-au învățat cum să gestionez mai bine tot ce fac astăzi.

Ai fost acel tânăr care nu a fost mulțumit de țara sa și a luat calea străinătății văzând un model chiar în familia sa?

Nu pot spune că am avut exemple mari de antreprenori în familie. Au fost câțiva, dar la scară mică. Eu am vrut mereu mai mult.

Hai să facem împreună un exercițiu! Condu-mă, ia-mă de mână și poartă-mă la începuturile tale! Ai plecat la 19 ani de acasă. Unde?

Prima oprire a fost Spania. Singur, cu un bagaj mic și vise mari. La început am cerșit, apoi am lucrat ca salahor în construcții până am ajuns șef de echipă la aceeași firmă.

Ce lucrai în Spania?

La început făceam muncă necalificată, căram saci și materiale. Dar cu timpul, prin seriozitate și muncă, am ajuns să conduc echipa la care eram cândva doar salahor.

Te-ai dus singur, cu un bagaj de haine și speranțe?

Da, eram tânăr și credeam că mă pot îmbogăți repede prin muncă. Visele mele erau mari: să fac bani, să am tot ce-mi trebuie și să nu depind de nimeni.

Ce vis purtai cu tine? Voiai doar să faci bani, să te întreții sau purtai aspirații mai mari de atât?

Visam să fiu un om realizat, să nu duc grija banilor, să fac ce vreau, când vreau și cu cine vreau. Ca oamenii de pe Wall Street pe care îi vedeam în filme.

Ce s-a întâmplat de te-ai întors în România, în Galați? Dorul de casă te apăsa?

Dorul de părinți și de sora mea, Andreea, m-a adus acasă. Familia a fost mereu un punct de sprijin, chiar dacă eu eram tot pe drumuri.

După un timp, ca să înțeleg, ai plecat în Italia, chiar și Germania? Ce ai tot lucrat?

Da, în Italia am lucrat ca măcelar într-un supermarket renumit din Fiumicino. În Germania am încercat tot felul de joburi, dar simt că acolo am pierdut cel mai mult timp.

Acceptai orice job numai să îți croiești un drum în viață, să înțeleg?

Da, am trecut de la salahor la măcelar, apoi vânzător de mașini și mai târziu îngrijitor de bătrâni. Tot ce conta era să merg înainte.

Cum ai ajuns în Anglia și cât a durat până să crești?

Am ajuns în Anglia datorită familiei Golea, care m-a ajutat să mă stabilesc. La început am lucrat mult, uneori aveam două joburi: noaptea stăteam la un bătrân unde și dormeam și eram plătit, iar ziua, 13 ore, în azile. După câțiva ani, am fondat Harmony Homecare și m-am alăturat comunității Bizz.Club, care m-a ajutat enorm să cresc ca antreprenor.

De fapt, mai corect spus, cum ai reușit de la angajat să devii angajator?

Am văzut cum funcționează lucrurile, am învățat regulile jocului și am spus: „Pot să creez ceva al meu.” Așa a apărut Harmony Homecare și, mai târziu, celelalte firme.

Cu ce se ocupă Harmony Homecare, că tot ai pomenit numele ei? Ce servicii oferă?

Oferim îngrijire la domiciliu pentru vârstnici, dar și calitate pentru angajații noștri: training, stabilitate, respect. Vreau ca oamenii care lucrează cu noi să simtă că fac parte din ceva solid.

Câți oameni ai în echipă în prezent?

Între toate firmele – Harmony Homecare, Bizz.Club și TravelConnects – suntem peste 100 de colegi.

Care a fost cea mai mare provocare?

Să gestionez creșterea rapidă: de la zero la mii de ore de îngrijire pe lună, cu oameni, clienți, finanțe și standarde CQC foarte stricte. Să mențin calitatea, motivația echipei și să nu uit de propria familie a fost mereu o provocare.

Ești exemplul perfect pentru proverbul „Omul harnic, silitor, de pâine nu duce dor”. Ai avut mereu pâine pe masă?

Au fost luni în UK când aveam două joburi și lucram 24 din 24. Noaptea la un bătrân, ziua 13 ore în azile. Atunci am știut că nu voi duce lipsă de pâine niciodată.

Te-au întărit zilele mai „negre” din viață?

Da. Când am deschis Harmony și nu aveam bani pentru salarii, nu puteam dormi noaptea. Dar acele momente m-au învățat să fiu mai bun și mai calculat.

Îi este frică de ceva lui Mircea?

Îmi e frică de mine însumi uneori, pentru că nu mă opresc niciodată și am atâtea idei de implementat. Și am teama de a nu fi iar sărac, să nu-mi pot întreține familia sau să nu pot face ce vreau, când vreau.

Dar regrete porți?

Nu. Chiar și greșelile au fost lecții care m-au adus aici.

Ce n-ai făcut și ai face în viață?

Aș călători și mai mult cu Alina și cu fetițele mele, Karina și Nicole.

Sufletul tău iubește. Ele te așteaptă acasă?

Da, Alina și Nicole. Ele sunt centrul universului meu.

Un om este construit din mulțumiri, cât și din tristeți. Care este tristețea ce te apasă?

Că nu pot ajuta toată familia mea așa cum mi-aș dori. E mare și e în România, iar eu aș vrea să-i am pe toți aproape.

Dar mulțumirea care îți face sufletul să zâmbească?

Familia mea, Harmony Homecare, Bizz.Club, TravelConnects și toți oamenii cu care construiesc lucruri frumoase în fiecare zi.

Vasilică este născut și acordat în inima satului Boiu, unde tradițiile sunt notele ce țin viu întregul cântec al comunității. Crescut într-o familie ce păstrează armonia valorilor autentice, el a moștenit nu doar dragostea pentru oameni și credința în Dumnezeu, ci și reverberația profundă a rânduielii satului care îi modelează glasul și identitatea.

Descoperit încă din copilărie de o profesoară atentă, Vasilică a găsit în cântecele sătenilor un izvor limpede, ce i-a înălțat vocea până la un echilibru desăvârșit între suflet, muzică și credință — un fel de „logos” artistic, unde fiecare notă poartă o taină și o poveste.

Studii în Teologie și Muzică Religioasă i-au fost far călăuzitor, iar prin proiectul „Boiu – Tradiții și Obiceiuri Locale”, el nu doar că readuce la viață costumele și obiceiurile uitate, ci și adună într-un cor comunitatea către rădăcinile sale sacre.

Premiul la Festivalul „Strugurele de Aur” nu e doar o distincție, ci o răspundere asumată cu smerenie, într-o lume în care ecoul autenticității devine tot mai rar. Visul său, ca un altar al memoriei vii, este un centru cultural în sat, un sanctuar al identității și apartenenței. Iar pentru tineri, Vasilică are un mesaj simplu și grav: cu muncă, credință și perseverență, orice vis poate deveni un cântec ce răsună dincolo de vremuri.

Vasilică, îți mulțumesc tare mult că ai vrut să împletim această poveste și mai mult pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai adresat. Să-ncepem!

Om bun, mă bucur să povestim. Spune-mi în câteva cuvinte cum te-ar descrie mama ta. Dar tu? 

Mama mea, este cea care m-a ajutat constant, ea împreună cu tatăl meu au fost cei care mi-
au dăruit în mod indirect, prin simplitatea lor ,ceea ce trebuie să poarte un tânăr în suflet și
în inimă: dragostea de oameni, dragostea de Dumnezeu și tot în mod indirect, dragostea față
de rânduiala oamenilor de sat.

„glasul meu și-a găsit loc printre sătenii mei, boienii mei dragi
care mi-au dăruit cântările lor, din sufletul lor.”

 

Cum îți amintești primele clipe în care cântecul a început să pulseze în tine, în satul Boiu?

Cântecul a fost mereu prezent în jurul meu încă din copilărie, surorile mele mai mari, Diana
și Mirela, aveau la școala generală o doamnă profesor de muzică, doamna Horvath Doina, cea
care m-a descoperit, acolo într-o zi din luna ianuarie, într-un hol al școlii, doamna educatoare
ducându-mă să-i cânt doamnei profesor…..acolo a început cântecul meu…..iar mai apoi, într-
un mod cât se poate de natural, glasul meu și-a găsit loc printre sătenii mei, boienii mei dragi
care mi-au dăruit cântările lor, din sufletul lor.

„Mi-a fost greu, dar mi-a plăcut, mi-am dorit să fiu fericit cântând, să vindec și să dăruiesc, să ajut și să ofer celor care nu au, cât am putut din puținul meu.”

În familie, cine te-a ghidat prima dată spre cântec? Se spune că familia este primul ansamblu folcloric în care înveți să cânți. A fost un părinte, un bunic sau poate o voce ascunsă a satului?

Nu pot spune că a fost cineva care m-a îndrumat spre cântec, am cântat de mic, iar primul meu
contact cu muzica a fost în familie, unchiul meu Vasile a fost un instrumentist de mare valoare al
zonei, a fost unul dintre muzicanții care au păstrat specificul zonei cel mai bine, dat fiind faptul că
l-a moștenit pe tatăl său, străbunicul meu, amândoi suflători. Știu și simt că de aici am moștenit
cântarea, de la ei am moștenit dragul de oameni și cunoașterea interpretării și specificul zonei
mele.

„Omul fără de rânduială, este nimic. Dumnezeu a fost MEREU sprijinitorul vieții mele.”

 

Cum te-au modelat studiile de Teologie și Muzică Religioasă ca interpret de muzică populară? Și totodată sunt curios ce te-a îndemnat din interiorul tău să alegi acest drum al studiului.

Teologia este pentru mine șansa unei vieți aflate în rânduială, omul fără de rânduială, este
nimic. Dumnezeu a fost MEREU sprijinitorul vieții mele. Școlile teologice albaiuliene
formează tineri din toate colțurile tării, iar ce mi-a oferit mie acest demers a fost echilibrul și
răbdarea, un om aflat cu gândul spre Dumnezeu nu va fi influențat de nicio putere a acestei
lumi dificile. Să nu-și lase părinții copiii fără de Dumnezeu, doar așa putem învinge. Despre
muzica religioasă vă pot spune multe, fiindcă eu în cadrul ei am învățat cum să te apropii de
sufletul oamenilor, acolo, în Sfânta Biserică, respectând cântările satului, transmise prin viu-
grai până la mine, sătenii mei care au dezvoltat în sufletul meu o sensibilitate și o
responsabilitate de a trudi și de a învăța, așadar m-am înscris si la Secția de muzică religioasă și folclor muzical, în cadrul Universității „1 decembrie 1918”. Cel care a dezvoltat în mine dragostea față de muzica religioasă transilvăneană, a fost Părintele profesor doctor
Nicolae Topîrcean, mentorul meu, profesorul cel mai drag din seminarul teologic, dânsul a
aprins în mine o dragoste mare față de muzica bisericească corală și nu numai.

„Atunci când a trebuit să aleg piese pentru concursurile la care am participat, m-am raportat la satul meu, și bine am făcut, fiindcă majoritatea specialiștilor le-au apreciat.”

 

Cum ai simțit prima dată că muzica ta putea să iasă din colțul familiar al satului Boiu și să fie ascultat…

Când am început să găsesc cântările în sat, având deja o experiență în ceea ce privește stilistica
zonei, mi-am dat seama cât de valoroase sunt, nu doar fiindcă nu se cunosc și nu sunt cântate, ci
și din punct de vedere etnomuzicologic, am întâlnit structuri de strat vechi, apuse demult în zona
noastră. Satul meu nu a fost ,,exploatat” din punct de vedere folcloric și muzical , așadar am găsit
ceea ce mi-a trebuit. Cunoscând aceste lucruri, atunci când a trebuit să aleg piese pentru
concursurile la care am participat, m-am raportat la satul meu, și bine am făcut, fiindcă
majoritatea specialiștilor le-au apreciat.

„Atunci când am realizat câtă bogăție există și în satul meu, am dezvoltat acest proiect alături de prietenii mei din Boiu, am adunat fotografii vechi, am adunat povești, iar eu m-am ocupat personal de costumele românești.”

 

Tu ai inițiat proiectul ,,Boiu – Tradiții și Obiceiuri Locale”. Cum s-a născut această idee și ce speri să lase comunității satului acest demers cultural?

„Boiu – Tadiții și obiceiuri locale’’ s-a născut în anul 2021, dintr-o pură întâmplare, inspirat de
altcineva, mai exact de Florin Bucuțea. Atunci când am realizat câtă bogăție există și în satul meu, am dezvoltat acest proiect alături de prietenii mei din Boiu, am adunat fotografii vechi, am adunat povești, iar eu m-am ocupat personal de costumele românești. Am adunat și am salvat tot ce mi-a oferit terenul, piese care urmau să fie aruncate și arse, piese pe care le-am căutat în poduri și prin șuri. Am readus la viață, prin această activitate, costumul vechi al Văii Târnavei Mari, care a fost uitat pe fundul lăzilor. Până acum câțiva ani, nimeni nu mai purta costumul vechi, dar prin activitatea noastră, sătenii l-au adoptat iar, ceea ce pentru mine a fost o bucurie imensă. În cea mai mare parte, rolul acestei pagini a fost colectarea de la oamenii locului, amintirile, specificul satului, tradițiile, obiceiurile, tot ceea ce i-a făcut pe ei români și oameni aflați în rânduială. Îmi doresc să las în urma mea, generațiilor viitoare
simțiri și sentimentul apartenenței, nu doar o cameră de muzeu, nu doar un costum sau două
blide, nu, ci întregul suflet al boienilor.

„Îmi doresc să las în urma mea, generațiilor viitoare simțiri și sentimentul apartenenței, nu doar o cameră de muzeu, nu doar un costum sau două blide, nu, ci întregul suflet al boienilor.”

 

Se spune că un artist adevărat poartă cu el vocea comunității sale. Ce rol au avut sătenii, ți-au fost sprijin?

Sătenii mei au avut și au un rol important în toată activitatea mea…fără de ei nu aș fi realizat
lucrurile așa cum ar fi trebuit. La început a fost greu fiindcă nu m-a sprijinit aproape nimeni, dar
cunoscându-mă în timp, si eu pe ei, lucrurile s-au schimbat. Mi-au oferit hainele românești, m-au
chemat în casele lor, nu doar pentru a discuta despre tradiții sau cântări, ci m-au chemat și să-și
mai descarce sufletul. Pierdeam ore în șir la povești în casa din-naine’(camera din față ,cea mai
gătată’), la poartă, sau in curtea casei lor, arătându-mi poze cu nepoții și poze de la nunta
lor, amintiri legate de părinți și de locuri de muncă, de conexiuni din acea vreme și despre tot ce pentru ei a însemnat viață și rânduială. Îmi iubesc sătenii nespus și spre bucuria mea, acum și ei
mă iubesc pe mine.

„Îmi iubesc sătenii nespus și spre bucuria mea, acum și ei mă iubesc pe mine.”

 

Care îți sunt cele mai de preț amintiri din acest parcurs care lasă urme în comunitatea ta?

Amintirile-mi sunt oamenii mei dragi din sat, fiecare suflet pe care l-am cunoscut, fiecare suflet care
nu mai este și după cum a rânduit Dumnezeu, am putut fi părtaș, ducându-I alături de părintele
Mihail, sus în deal, în țintirim, de unde ne privesc și ne ocrotesc. Astea sunt amintirile mele,
oamenii și locul unde se întâlneau în fiecare duminică, Sfânta Biserică. O mică urmă a fost lăsată
de mine, prin culegerea și valorificarea patrimoniului cultural material și imaterial. Asta a
resuscitat satul, i-a făcut pe oameni să cate prin lăzi, să își amintească de vremurile apuse, de a
se îmbrăca în continuare în hainele românești, asta a fost de fapt dorința mea, să se păstreze în
familii și să fie transmise, nu să le preiau eu. Ceea ce am preluat în materie de vestimentație
tradițională a fost aceea parte uitată sau care urma să fie aruncată sau distrusă. Eram chemat sub
această formă de cele mai multe ori : „Vasile, dacă vrei să vii după ele, noi ți-i le dăm, dacă nu
le-om arunca în foc, că nu ne mai trebuie.” Unele le-am primit, altele le-am cumpărat, altele le-
am primit în schimbul altor costume noi confecționate de mine sau chiar ceva din colecție care
avea o „dublură’’. Așa am reușit să colectez și să păstrez moștenirea boienilor, greu, dar cu un
rezultat frumos.

„Fiecare suflet pe care l-am cunoscut, fiecare suflet care nu mai este și după cum a rânduit Dumnezeu, am putut fi părtaș, ducându-I alături de părintele Mihail, sus în deal, în țintirim, de unde ne privesc și ne ocrotesc.”

 

Cum ai simțit pentru prima dată emoția de a urca pe o scenă de festival, în fața unui juriu? Ai avut emoții asemănătoare cu emoțiile copilului care cântă pentru prima dată acasă?

Primul meu concurs mi-a adus și primul premiu din viața mea. Emoțiile au fost stopate de
bucuria cântecului, am cântat atunci pentru prima dată cu o orchestră profesionistă uimindu-mă
de faptul că aud un cântec din Boiu interpretat de o orchestră. Bucuria a fost imensă, abia după ce
am realizat ce am făcut, am cântat, reprezentându-mi zona și aducând în fața juriului frumusețea
satului meu.

„Responsabilitatea pe care mi-a oferit-o acest premiu este una foarte mare iar de acum înainte este necesar ca toată activitatea mea să fie la același nivel ca până acum, iar cu ajutorul Lui Dumnezeu, să pot excela.”

Festivalul Național ,,Strugurele de Aur” a devenit un reper pentru artiști. Ce înseamnă pentru tine să câștigi un astfel de premiu și cum influențează acesta parcursul tău artistic?

Pot spune foarte sincer că nu mi-am dorit niciodată să fiu în centrul atenției, ei bine, la
Strugurele de Aur, la Blaj, anul acesta am fost cuprins de multă bucurie pe care nu o prea pot
descrie dar pe care mi-aș dori să o păstrez tainic în mine, ani mulți de acum înainte.
Responsabilitatea pe care mi-a oferit-o acest premiu este una foarte mare iar de acum înainte
este necesar ca toată activitatea mea să fie la același nivel ca până acum, iar cu ajutorul Lui
Dumnezeu, să pot excela.

Nicolae Botgros spune că ,,un juriu bun te învață, nu doar te premiază.” – ce valori și principii ai deprins în urma participării la diverse festivaluri în țară?

Într-adevăr, juriul din acest an mi-a marcat cu adevărat viziunea artistică și în special, domnul
profesor doctor Ioan Bocșa, cel care a remarcat ceea ce am încercat eu să valorific în ani de zile,
și anume simplitatea, iar după spusele dumnealui, „firescul cu care am cântat’’. Toți specialiștii au
fost pentru mine repere, iar acum când am ocazia să primesc sfaturi de la domniile lor, nu pot
decât să acumulez cât mai multe informații. Le mulțumesc pentru faptul că s-au aplecat spre
mine, copilul venit între lume, să vorbească despre satul lui.

„Copilul venit între lume, să vorbească despre satul lui.”

 

Mentorii sunt precum farurile ce-ți luminează drumul, care au fost oamenii lumină care au crezut în tine, care te sprijină și care te motivează să fii mai bun și mai bun?

Am studiat îndeaproape muzica cultă și bisericească. Acest drum mi-a fost deschis de domnul
profesor doctor Nicolae Topîrcean, profesorul meu din liceu, cel care mi-a fixat o viziune
sănătoasă și clară privind muzica și mai ales asupra celei mai curate părți din muzică, legătura
dintre suflet și cântare, dintre OM, cântare și Dumnezeu. Asta e temelia peste care folclorul a fost
așezat. Din 2022 sunt cursant al școlii populare de arte din cadrul Centrului de Cultură ,,Augustin
Bena” Alba, la clasa de Muzică – Vocală – Tradițională a doamnei profesor Leontina Fărcaș.
Doamna profesor a reușit să-mi fie sprijin atât în cariera de viitor interpret cât și în viața de zi cu
zi. Aș putea vorbi mult despre dumneaei, deoarece este cea care mi-a împodobit glasul, l-a șlefuit
și l-a îndulcit, așa cum doar un pedagog adevărat știe. Este cea care a deschis multe drumuri
tinerilor din țara aceasta, arătându-le cheia, adică glasul lor, așa a fost pentru mine și este doamna
profesor, o făclie luminoasă, cu un adevăr ascuns dar care este oferit tuturor celor care ascultă și
reușesc să înțeleagă, prin muncă, ceea ce înseamnă cântatul acesta despre care vorbim, ce
ascunde?, ce dezvoltă?, ce te face să-l asculți?, ce păstrează el pentru neam și cultură.

„Din 2022 sunt cursant al școlii populare de arte din cadrul Centrului de Cultură ,,Augustin Bena” Alba, la clasa de Muzică – Vocală – Tradițională a doamnei profesor Leontina Fărcaș.”

 

Trăim într-o lume în care mediul online și rețelele sociale dau voce instantanee artiștilor și tradițiilor. Cum te raportezi la această vizibilitate digitală și cum crezi că poate muzica populară să găsească un echilibru între autenticitate și expunere?

Vizibilitatea în mediul online, astăzi, este la mâna oricui, și da, este pentru mulți o rampă de
lansare. Eu m-am făcut cunoscut și mi-am făcut cunoscută activitatea în mediul online, dar nu
hrănind rețelele sociale, ci mai degrabă valorificând un puțin pe care adesea să-l ofer oamenilor.
Nu sunt un om al tehnologiei, niciodată nu am fost bun la asta, dar am reușit să fac atât cât s-a
putut. Dacă ar fi să spun despre echilibru, ar trebui să vorbesc despre o problemă în rândul
tinerilor, chiar și de vârsta mea, aceea a dorinței extraordinare de afirmare. Nu contează dacă e
bun, dacă e autentic, dacă e sănătos, contează să apar. Acest lucru nu l-am putut face niciodată.
De ce avem noi nevoie este de a reabilita conștiința tinerilor, să le oferim cunoaștere, fiindcă
adevărul este că majoritatea nu au avut acces la ea. Echilibrul din autenticitate și expunere este
CUNOAȘTEREA, dacă cunoști, ști când ceva este adevărat sau nu. Satele noastre așteaptă să fie vizitate, bătrânii noștri ne așteaptă, e greu la început, știu, dar doar atunci, încercând să cunoști
vei ajunge la un produs bun.

„Satele noastre așteaptă să fie vizitate, bătrânii noștri ne așteaptă, e greu la început, știu, dar doar atunci, încercând să cunoști vei ajunge la un produs bun.”

 

Privind înapoi la tot ce ai construit până acum, ce ai alege să reții ca esența drumului tău artistic?

O să aleg simplu : Credința în Dumnezeu, dacă n-ar fi fost, cântecul meu ar fi avut altă formă.

„Visul meu de câțiva ani este acela de a realiza un mic ,,centru sătesc’’, unde să las satului tot ce mi-a încredințat.”

Care este visul neîmplinit pe care încă îl porți în suflet și pe care publicul îl va descoperi poate într-o zi prin cântecele tale?

Visul meu de câțiva ani este acela de a realiza un mic ,,centru sătesc’’, unde să las satului tot ce
mi-a încredințat. Hainele românești, poveștile, zestrea, obiectele, amintirile, chipurile, tot ce am
cercetat și am cules. La un moment dat a existat un asemenea obiectiv în sat dar din motive
obiective și financiare, nu s-a putut dezvolta.

Lasă-mi un gând, pentru cititorii noștri, care pot fi tineri curioși, motivați sau lipsiți de ambiție să creadă în visurile lor … pe drumuri artei, cât este muncă și cât este talent, Vasilică?

Aș putea demonstra fiecăruia dintre ei că se poate. Am fost un copil sărac, fără posibilități, fără
părinții cu școală multă, dar oameni cu frică de Dumnezeu și dragoste față de noi copiii lor, mi-a
fost greu, dar mi-a plăcut, mi-am dorit să fiu fericit cântând, să vindec și să dăruiesc, să ajut și să
ofer celor care nu au, cât am putut din puținul meu. Așa că, tinere, oricât de tulburi vor fi apele în
țara noastră să nu deznădăjduiești, ști de ce? Fiindcă într-un alt colt de țară, sunt eu cu aceeași
dorință, mai sunt oameni precum Florin Bucuțea, mai sunt profesori precum doamna Leontina
Fărcaș, iar nu în ultimul rând, Dumnezeu va fi mereu cu tine!

„Așa că, tinere, oricât de tulburi vor fi apele în țara noastră să nu deznădăjduiești, ști de ce? Fiindcă într-un alt colt de țară, sunt eu cu aceeași dorință, iar nu în ultimul rând, Dumnezeu va fi mereu cu tine!”

Elena Lozonschi poartă un nume cu tradiție în familia sa. Talentul este, de asemenea, moștenit și-l duce pe scenele New York-ului și nu doar. Pasiunea și șlefuirea merg mână în mână ca focul și dalta unui sculptor. Fără plăcerea pentru un lucru temeinic făcut, munca devine mecanică. Pasiunea, totuși, singură nu e suficientă. E ca focul care topește metalul, nu și mâna care îl modelează.

A început să studieze pianul clasic la 4 ani și a continuat până acum câțiva ani, când gândurile de a face teatru și de a se perfecționa s-au materializat. Chiar în perioada aceasta a deschis Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde a interpretat un dublu rol. Ce proiecte ticluiește pe viitor, îi dăm cuvântul tinerei Elena să povestească!

Elena, până și numele tău reflectă ceea ce ești în viața de zi cu zi: luminoasă, strălucitoare. Cum de s-a potrivit atât de bine?

Ei bine, aici trebuie să îi dau credit mamei pentru inspirația pe care a avut-o. Este un nume cu tradiție în familia noastră, purtat mai întâi de străbunica mea, apoi de mine și de verișoara mea mai mică. Străbunica a fost o femeie extraordinară – elegantă și prețioasă, fiică de boier, educată și purtând un nume de împărăteasă. Cred că mama și-a dorit ca și eu să fiu privită în aceeași lumină.

Crezi în noroc sau el se face cu mâna omului?

Întrebarea aceasta mă amuză mereu, pentru că arată cât de ușor ne obișnuim să fugim de responsabilitate și să punem succesul pe seama „norocului.” Eu cred mai degrabă în oportunități și, mai ales, în deschiderea de a le recunoaște și a le urma. Atunci când îți dorești cu adevărat ceva, dacă muncești și păstrezi credința vie, drumul către împlinire se deschide.

De multe ori, oamenii privesc „norocul” ca pe o magie inexplicabilă, ca și cum marile realizări ar apărea din senin. Dar, asemenea unui iceberg, ceea ce se vede este doar vârful, rezultatul final. În spatele lui se ascund ani de muncă, sacrificii, alegeri și perseverență. De aceea, cred că norocul nu este un dar întâmplător, ci o construcție personală. Fiecare dintre noi își clădește propriul noroc prin modul în care alege să trăiască și să înainteze.

Ce „ingrediente” ai pus în cariera pe care ți-ai făcut-o în teatru și film?

Ambiția și determinarea au venit natural. Restul a fost un amestec de lecții, eșecuri și conexiuni. Nu există o rețetă universală. Cariera seamănă mai degrabă cu o ciorbă pe care o găsești după multe încercări și degustări.

Pentru mine, trainingul a fost esențial. Am absolvit două școli de prestigiu, Stella Adler Studio of Acting și New York Film Academy, care mi-au dat o bază solidă de tehnici și metode prin care aleg să abordez scenariile. Apoi a urmat ceea ce eu numesc ‘școala vieții’ și ceea ce alții numesc ‘noroc.’

Conexiunile au contat enorm. Am bătut la cât mai multe uși, m-am conectat cu oameni din industrie și am demonstrat profesionalism în fiecare proiect în care am fost implicată. Industria e imensă și, paradoxal, foarte mică. Vestea circulă repede. Dacă ești un om de încredere și deschis, lumea vrea să lucreze cu tine.

Un alt aspect extrem de important a fost să înțeleg, ca actor, ești și artist, și antreprenor. Felul în care îți manageriezi propria „companie” (adică pe tine însuți) îți va determina rezultatele.

Frumoasa poveste a escapadei tale în New York cum sună?

Visul de a ajunge la New York l-am purtat cu mine încă din copilărie. A devenit realitate odată cu acceptarea la New York Film Academy, iar de atunci orașul acesta intens și nemilos mi-a fost și cel mai bun prieten, și cel mai mare adversar.

Printre provocări am descoperit însă frumusețea: prietenii legate cu oameni din întreaga lume, un cerc de artiști care se susțin reciproc și o trupă de actorie pe care am înființat-o pentru a crea împreună. Pe lângă proiectele în care sunt invitată să joc și cele pentru care merg la casting, astăzi îmi dau voie să creez și propriile proiecte, să spun poveștile care mă definesc.

New York m-a încercat, m-a testat și m-a provocat, dar mi-a oferit și darul de a-mi construi aici o viață și o carieră pline de sens. Mă simt binecuvântată să pot numi acest oraș acasă și privesc în urmă cu recunoștință pentru fiecare oportunitate și fiecare încercare care m-a adus până aici.

De cât timp ești acolo?

Câteodată pare că sunt aici de o viață, dar, de fapt, am plecat din România în ianuarie 2017. Se împlinesc în curând 9 ani de când trăiesc în New York.

Simți că guvernezi în jurul a ceea ce faci?

Cariera și pasiunea mea sunt una și aceeași, așa că aș putea spune că da. În actorie ai nevoie de multă experiență de viață, iar asta face imposibilă o separare completă. Când sunt pe scenă sau pe platoul de filmare, nu simt că muncesc. Îmi doresc să am mereu cât mai multe abilități și atuuri ca actor, de aceea iau constant cursuri în diverse activități fizice. Astfel, reușesc să îmbin plăcutul cu utilul: pe deoparte îmi dezvolt noi competențe, pe de alta parte mă relaxez și mă bucur de proces. Pentru mine, actoria nu e o meserie, ci un mod de a trăi.

De unde această „moștenire”, plăcere, dragoste pentru artă?

Cred că rădăcina ei e în familie. Nici părinții, nici bunicii mei nu au avut o carieră în artă, dar toți au purtat în ei o latură artistică. Mama a studiat pianul și și-a păstrat dragostea pentru muzică, pe care mi-a transmis-o și mie — doar că, la mine, s-a transformat în teatru.

Bunicul însă a fost cel care a aprins focul. Aveam un ritual de neclintit: în fiecare duminică mergeam la teatru. Nu lipseam niciodată. Am văzut aceleași spectacole de zeci de ori și, totuși, niciodată nu m-am plictisit. Când i-am spus că vreau să urmez actoria ca profesie, m-a încurajat și a avut încredere deplină că voi reuși în tot ceea ce mi-am propus.

Sprijinul lui a fost ca o binecuvântare și cred că dragostea mea pentru scenă poartă, în adânc, și amprenta lui.

Ai fost crescută cu notele muzicale în casă?

Da. Am început să studiez pianul clasic la 4 ani și am continuat până acum câțiva ani, când am ales să-mi urmez intuiția și să merg pe drumul teatrului. Chiar dacă nu mai profesez în domeniul muzical, muzica rămâne o parte importantă din mine — are mereu un loc special în inimă și un rol esențial în piesele de teatru pe care le creez.

Să înțeleg că ai studiat în domeniu, te-ai perfecționat acasă, la Iași. Ba nu doar la Iași, ci și la București. Te-ai întoarce acasă, în țară, să continui ce ai început?

În domeniul muzical, nu — acel capitol s-a încheiat pentru mine. Însă mi-ar plăcea foarte mult să revin în țară pentru colaborări în teatru și film. Urmăresc cu interes scena artistică din România și găsesc multă inspirație în munca unor regizori precum Cristi Mungiu și Radu Jude, care se află în fruntea listei celor cu care îmi doresc să colaborez.

În ultimii ani am observat o evoluție impresionantă în cinematografia românească, lucru care mă bucură profund și pe care îl urmăresc cu entuziasm. Avem un potențial uriaș și artiști de o calitate excepțională, iar faptul că România este recunoscută pe plan internațional mă face cu adevărat mândră.

Cu ce instrumente ai veni? Sunt convinsă că ești mult mai „bogată” acum.

Am învățat să fiu cât mai versatilă și să explorez diferite discipline. Cred că tocmai asta m-a atras cel mai mult — faptul că poți fi nu doar actor, ci și regizor sau producător, să lucrezi atât în fața, cât și în spatele scenei sau al camerei. Chiar și în actorie există o mulțime de tehnici care te provoacă să evoluezi mereu.

De exemplu, recent am început să lucrez cu tehnicile lui Jacques Lecoq, care pun accentul pe corp ca principal instrument de expresie, și să integrez elemente de commedia dell’arte și clown în proiectele mele. La prima vedere, poate părea o combinație neobișnuită, mai ales pentru realism, dar toate acestea mă ajută să-mi construiesc un limbaj artistic propriu. Pentru mine, teatrul rămâne înainte de toate un spațiu de explorare și conexiune.

Curiozitățile continuă. Elena, ce ți-a dat New York-ul și nu ți-ar fi dat niciodată țara natală?

O întrebare foarte delicată. Cred că New York-ul mi-a oferit libertatea de a fi cine sunt, fără judecată. Aici totul se concentrează pe ceea ce ești capabil să faci, nu pe ce școală ai absolvit sau de unde vii. Conexiunile sunt extrem de importante și, paradoxal, mult mai accesibile. Mi se pare mult mai simplu (cel puțin din perspectiva mea) să îți creezi propriile proiecte și să aduci publicul în sală. Teatrul independent este extrem de apreciat și căutat.

Muzică, teatru, film. Poți fără una dintre ele sau sunt în strânsă legătură?

Absolut, sunt strâns legate. Nu le pot separa — fiecare are rolul ei, dar se influențează și se completează reciproc. Fac parte din ceea ce sunt eu ca artist și, în același timp, mă ajută să cresc și să devin mai completă ca persoană.

Cum ai fost primită pe alt continent?

Am venit aici fără să cunosc pe nimeni, dar am găsit mereu înțelegere. Mi-am creat o comunitate frumoasă, foarte internațională, așa cum este New York-ul, și m-am integrat rapid. Nimeni nu m-a întâmpinat cu lauri la aeroport, dar, treptat, am construit un spațiu pe care îl pot numi acasă, unde am fost tratată cu demnitate și respect, majoritatea timpului.

Ai purtat temeri sau entuziasmul te-a ținut cu energia sus?

Temeri are oricine, dar pentru mine ceea ce mă ține sus sunt scopurile mele. Știu ce vreau să fac și unde vreau să ajung, și asta îmi recâștigă mereu entuziasmul. E un proces continuu, firesc, dar am noroc de o comunitate care crede în mine și mă susține. Când trec prin momente mai dificile, ei mă încurajează și îmi reamintesc de unde am plecat și cât am realizat până acum.

La ce proiecte lucrezi?

Chiar săptămâna aceasta deschid Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde interpretez un dublu rol — Horatio și Laertes. Spectacolul reimaginează celebra tragedie a lui Shakespeare ca pe un thriller cosmic, o incursiune existențială spre iluminare. Povestea urmărește un intelectual tensionat care se prăbușește treptat în nebunie, crimă și metafizic, după ce fantoma tatălui său îi cere să răzbune o moarte brutală — forțându-l să distingă între realitate și halucinație. Este o producție specială pentru mine, fiindcă mi-am dorit foarte mult să colaborez cu regizorul Christopher Rashee Stevenson. El lucrează în zona teatrului experimental și a adus acestei montări o perspectivă complet nouă asupra textului clasic.

Dar pe viitor, ce ticluiești pe viitor?

Recent, am înființat o trupă de teatru alături de colaboratorul meu, Maks Turner, cu care urmează să dezvoltăm mai multe proiecte. În prezent lucrăm la un duet bazat pe tehnicile lui Jacques Lecoq, pe care ne dorim să-l aducem în Europa anul viitor. În acest proiect integrez și teme folclorice românești, un element care îmi este foarte drag.
Așadar, se anunță un sfârșit de an intens și un nou început plin de diversitate și provocări frumoase, pe care îl aștept cu mult entuziasm.

Larisa a învățat repede că visele nu cunosc margini. E copilul care a crescut între ulițele satului și scena visurilor, între parfumul fânului proaspăt și ecoul unei săli pline de aplauze. În ea se amestecă sensibilitatea firavă a unei flori de câmp și tăria muntelui care străjuiește pământul Gorjului.

A învățat că fericirea se poate cânta. Că bucuria prinde formă atunci când sufletul se întâlnește cu alte suflete și că în povestea ei, Dumnezeu are mereu primul vers. Credința, simplitatea și iubirea pentru oameni sunt notele care îi însoțesc drumul. Lângă ele, chipurile celor care au crezut în ea — profesoara Emilia Drăgotoiu Nanu, părinții, sora, oamenii-scară care i-au luminat urcușul — sunt vitraliile prin care trece lumina recunoștinței. Când emoția o copleșește, se adună în sine și își spune simplu: „Larisa, va fi bine, vei reuși.” — și e.

Când a câștigat trofeul de la Mamaia, nu a fost doar o izbândă artistică, ci o sărbătoare a copilului din Rovinari care și-a împlinit visul. A plâns, a râs, a alergat — ca și cum toată copilăria ei s-ar fi adunat într-un singur strigăt: „Am reușit!”. Astăzi, Larisa cântă nu doar pentru ea, ci pentru toți cei care au visat cândva cu ochii deschiși. Pentru copilul dintr-un sat mic care ascultă un casetofon vechi și crede că și el poate. Pentru bunicii care își șterg lacrimile ascultând-o. Pentru oamenii care știu că muzica nu e doar sunet, ci suflet.

Larisa, tare mult mă bucur să povestim. Îți sunt recunoscător pentru povestea pe care urmează să o împletim. Vreau să începem prin a-mi spune cine este Larisa Cârlugea?

Florin, sentimentul este reciproc și îți mulțumesc pentru ocazia minunată de a răspunde la întrebări atât de bine și frumos formulate, în așa fel încât oamenii să mă cunoască mai bine.

Larisa este un copil din Rovinari cu un vis măreț, cu o imensă dorință de a cânta și de a transmite publicului fericirea pe care o simte atunci când cântă. Nicăieri nu mă simt mai împlinită decât pe scenă, pentru că acolo sufletul meu se întâlnește cu sufletele oamenilor. Sunt o fire sensibilă, dar și ambițioasă, și cred că fiecare pas pe care l-am făcut până acum s-a datorat credinței și dragostei nemărginite pentru cântecul popular.

„Nicăieri nu mă simt mai împlinită decât pe scenă, pentru că acolo sufletul meu se întâlnește cu sufletele oamenilor.”

 

Dacă Gorjul tău ar putea spune o poveste despre tine, ar începe dintr-o uliță de sat sau din centrul orașului Rovinari?

Povestea mea începe în centrul orașului Rovinari, mai precis la Clubul Elevilor, acolo unde părinții mei m-au înscris la multe activități pentru a mă forma și pentru a mă ajuta să îmi găsesc pasiunile. Acolo, în anul 2009, am întâlnit-o pe doamna profesoară Emilia Drăgotoiu Nanu, omul care m-a format nu doar muzical, ci și ca om. Din recunoștință pentru dumneaei, am ales chiar să fac lucrarea de licență despre dumneaei, numită „Influența Emiliei Drăgotoiu Nanu asupra folclorului și tradițiilor din Gorj”.
Pe de altă parte, vacanțele mele erau legate de ulițele satului, de bunici, de poveștile și cântecele bătrânelor care îmi cântau și îmi împărtășeau amintiri, povești din tinerețea lor. De acolo am învățat să ascult, să prețuiesc și să iubesc folclorul. Așadar, pot spune că povestea mea s-a născut în Rovinari, dar a prins rădăcini adânci la țară, acolo unde sufletul meu s-a îndrăgostit pentru totdeauna de cântec.

„Mă uitai pe vale în luncă…pentru mine rămâne cântecul copilăriei mele, cel care m-a făcut să cred că drumul meu este muzica populară.”

 

 

Adevărata patrie a artistului este copilăria…nu? Închide ochii pentru o clipa și întoarce-te la copilărie? Ce imagine îți vine în minte? Ce sunete auzi?

O întrebare care deschide cufărul amintirilor strâns legate de folclor.. îmi aduc aminte perfect un casetofon negru cu alb, pe care îmi puneam CD-urile Mariei Lătărețu. Țin minte momentul în care am ascultat pentru prima dată cântecul Mă uitai pe vale în luncă.. Eram la țară, într-o zi de vară călduroasă, și am rămas ore în șir lipită de casetofon, ascultând de zeci de ori acea interpretare. Acest cântec a ajuns să mă însoțească și mai târziu, pe scene mari, aducându-mi premii importante, inclusiv trofeul Festivalului Internațional de la Brăila. Dar mai presus de toate, pentru mine rămâne cântecul copilăriei mele, cel care m-a făcut să cred că drumul meu este muzica populară.

Ce valori ai luat cu tine de acasă și le păstrezi mereu în parcursul tău?

Cea mai mare valoare pe care am luat-o cu mine de acasă este credința, iubirea nemărginită pentru Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu este în tot și în toate și că El a fost alături de mine de la primul pas pe care l-am făcut departe de Rovinari, când am plecat cu trenul spre Craiova, la Universitate, unde mi-am dorit să învăț carte și să îmi dezvolt și mai mult latura artistică. Dumnezeu mi-a dat puterea să muncesc, să nu-mi pierd ambiția, indiferent de premiile câștigate, și să îmi îndeplinesc dorința de a fi sefă de promoție a facultății pe care am terminat-o. Tot El mi-a dat înțelepciunea de a rămâne același copil din Rovinari, care visează măreț.

O a doua valoare pe care o păstrez mereu este dragostea pentru oamenii simpli, respectul pentru tradiție și demnitatea.

„Eu cred că Dumnezeu este în tot și în toate și că El a fost alături de mine de la primul pas pe care l-am făcut departe de Rovinari…”

 

Frumos spunea părintele Necula că oamenii din viața sa au fost asemenea „vitraliilor” care i-au luminat drumul. Care sunt acești oameni, Larisa? Oamenii care te-au susținut, care ti-au dat încredere că poți.

Este foarte greu să vorbesc despre toți oamenii care m-au susținut, pentru că ar fi nevoie de pagini întregi. Primul și cel mai important OM este doamna mea Emilia Drăgotoiu Nanu, omul care mi-a fost alături atât la bine, cât și la greu. Ea a știut prima dată când m-am îndrăgostit, cum mă simt la facultate sau la cămin, omul care mi-a știut imensele emoții înainte de concurs, dar și cele pe care le-am avut când am câștigat, omul care mi-a șters lacrimile de bucurie și de tristețe, omul care, de multe ori, mi-a oferit chiar și haine și încălțăminte pentru iarnă, pentru că, fiind studentă, nu aveam un buget mare iar bursa mi-o păstram pentru a investi în costume populare, piese, emisiuni.

Bineînțeles, familia mea a fost și este un sprijin imens: părinții mei care m-au crescut, sora mea Andreea, care, deși nu cântă, mi-a fost mereu aproape, distanța fiind cea care a întărit legătura noastră. De asemenea, moșica mea, sora tatălui, care locuiește la Craiova, a fost ca o a doua mamă pentru mine, mereu grijulie și atentă la nevoile mele.

Profesorii de la Universitatea din Craiova, specializarea Muzică. au avut încredere în mine, m-au ales să reprezint universitatea la concursuri naționale, iar eu am făcut tot posibilul să nu-i dezamăgesc.

Acești oameni, toți cei care mi-au oferit dragoste, sprijin și încurajări, sunt pentru mine, așa cum spunea părintele Necula, „vitraliile” care mi-au luminat drumul. În rugăciunile mele Îi cer mereu Lui Dumnezeu să-i binecuvânteze și să-i păstreze sănătoși și fericiți, pentru că fără ei nu aș fi putut să ajung unde sunt astăzi.

„Acești oameni, toți cei care mi-au oferit dragoste, sprijin și încurajări, sunt pentru mine, așa cum spunea părintele Necula, „vitraliile” care mi-au luminat drumul.”

 

Ai trecut vreodată printr-o clipă de deznădejde în care te-ai întrebat dacă meriți să fii pe scenă? Ce te-a salvat atunci?

Din fericire, nu am trecut niciodată printr-o clipă de adevărată deznădejde în care să mă întreb dacă merit să fiu pe scenă. Am întâmpinat și eu, ca orice om, nedreptăți, situații care mi s-au părut nepotrivite sau oameni care nu îmi doreau întotdeauna binele. Dar niciodată nu am avut îndoiala că scena este locul meu. Eu mi-am văzut mereu de visul meu, pas cu pas, și am mers înainte, indiferent de obstacole.

Care este gestul simplu, omenesc, care îți aduce cea mai mare liniște înainte să urci pe scenă?

Ce întrebare frumoasă, Florin! Înainte de un festival am un întreg ritual care mă ajută să mă adun și să intru pe scenă liniștită. De exemplu, la Festivalul de Folclor de la Mamaia am citit în fiecare zi, cu câteva săptămâni înainte, acatistul Sfântului Duh, care m-a întărit emoțional și psihic și mi-a dat curajul de a urca pe scenă în fața sutelor de oameni din sală și a miilor care mă urmăreau de acasă.

Înainte să intru pe scenă, am un moment doar pentru mine: vorbesc cu mine însămi și îmi spun „Larisa, va fi bine, vei reuși”.

„Dincolo de muzică, armoniile vieții mele sunt familia, prietenii și oamenii care mă iubesc, momentele petrecute la țară, liniștea naturii și credința care mă călăuzește.”

Care sunt armoniile din viața ta, dincolo de muzică?

Dincolo de muzică, armoniile vieții mele sunt familia, prietenii și oamenii care mă iubesc, momentele petrecute la țară, liniștea naturii și credința care mă călăuzește. Toate acestea îmi aduc echilibru și împlinire și mă fac să mă simt recunoscătoare pentru fiecare zi. Am descoperit recent că îmi place să stau puțin singură, să mă opresc din viteză, să mă liniștesc, să-mi pun gândurile cap la cap și să încerc să mă conectez cu mine însămi, cu ceea ce sunt și cu ceea ce îmi doresc să devin.

„Cred că acesta este secretul: să fii autentic, să rămâi om și să trăiești cu bucurie fiecare moment.”

 

Trofee, premii, aplauze, bucurii și momente de pus în ramă, dar câtă muncă se află în spatele acestora? Cât consum este de fapt în participarea la festivaluri și sentimentul acesta de a fi prezentă, de a fi și mai buna și mai apreciată de juriu?

În spatele fiecărui trofeu există o muncă imensă, care se întinde pe termen lung. Mulți tineri cred că poți începe să cânți și imediat să mergi la festivaluri, dar nu este așa. Trebuie să simți că muzica este chemarea ta, că nu există altceva mai important în acea perioadă de festival decât să te dedici complet studiului și pregătirii. De fiecare dată când studiez, îmi creez în minte un tablou al momentului: scena, publicul, emoția, lucru care mă ajută enorm și  mă face să strălucesc cu adevărat atunci când pășesc pe scenă.

Desigur, există și momente de dezamăgire. Am plecat de la festivaluri fără niciun premiu, dar niciodată nu m-am descurajat. Din fiecare experiență încerc să iau ce e mai bun: sfaturi, oameni, emoții, trăiri. Este foarte important să luăm în considerare sfaturile juriului, pline de înțelepciune care ne luminează calea și ne arată cum să fim mai buni, să învățăm și să creștem la fiecare pas.

„M-am rugat mult pentru aceste momente si pentru tot ceea ce trăiesc acum.”

Se spune că fiecare succes are în spate un preț tăcut. Care este sacrificiul cel mai mare pe care l-ai făcut pentru a rămâne pe drumul muzicii populare?

Nu pot spune că am făcut sacrificii în adevăratul sens al cuvântului. Într-adevăr, timpul petrecut cu familia sau cu prietenii a fost mai limitat..am renunțat uneori la ieșiri sau momente de distracție pentru a studia și a mă pregăti, dar nu le consider sacrificii. Văd toate acestea ca pe niște pași necesari care te duc mai aproape de ceea ce îți dorești cu adevărat. Tot ce am făcut și continui să fac este, în fond, o muncă pentru a ajunge la atingerea visului meu.

Ai un zâmbet care parcă luminează sala întreagă, iar mulți tineri te privesc ca pe un exemplu. Cum te simți când vezi că oameni de vârsta ta sau chiar mai mici vin la festivaluri să te asculte și să te aplaude?

M-am rugat mult pentru aceste momente si pentru tot ceea ce trăiesc acum.. După Festivalul de la Mamaia, am primit mesaje de la oameni care mi-au spus că i-am emoționat până la lacrimi, de la tineri care mi-au spus că visează să ajungă ca mine. Este incredibil să simți că muzica ta ajunge la inimile oamenilor, că le luminează ziua și le aduce emoție.

Când urc pe scenă sunt eu însămi, naturală, cu inima deschisă, iar publicul simte asta. Zâmbetul meu, emoția mea, energia mea, toate creează o legătură invizibilă, dar puternică, cu cei care mă privesc. Cred că acesta este secretul: să fii autentic, să rămâi om și să trăiești cu bucurie fiecare moment.

„Îmi amintesc cum, atunci când m-au strigat, am alergat de la locul unde stăteam până la scenă.  râzând și strigând cât am putut de tare „Am reeeuuușiiiiitt”. Nu cred că am trăit momente mai frumoase decât atunci.”

La Festivalul ,,Mamaia” 2025 ai urcat pe scenă și ai primit recunoașterea unui juiu exigent. Cum ai trăit acel moment? A fost mai mult emoția bucuriei sau povara unei responsabilități și mai mari după acest premiu?

După cum poți observa, la cel puțin două întrebări am dat exemplul Festivalului de la Mamaia, pentru că a fost cel mai mare și memorabil festival din viața mea. Momentele au fost unice. Sunt multe videoclipuri în care se vede cât de mult m-am bucurat, am râs cu gura până la urechi, și am plâns de fericire. Îmi amintesc cum, atunci când m-au strigat, am alergat de la locul unde stăteam până la scenă.  râzând și strigând cât am putut de tare „Am reeeuuușiiiiitt”. Nu cred că am trăit momente mai frumoase decât atunci.

De acum înainte, trebuie să fiu atentă la alegerile pe care le fac și la  repertoriul pe care îl aleg, pentru că publicul are pretenții mari și îmi doresc din tot sufletul să nu îi dezamăgesc.

„Costumul popular reprezintă cine sunt eu, ce sunt și ce cânt.”

 

În lumea festivalurilor de folclor se leagă multe prietenii. Care este cea mai frumoasă amintire de culise, când poate ai râs până la lacrimi alături de alți interpreți?

Într-adevăr, festivalurile de folclor leagă prietenii și colaborări minunate. Cunosc tineri care s-au întâlnit la festivaluri și chiar s-au căsătorit, iar eu îmi doresc să creez lucruri frumoase împreună cu colegii mei dragi.

De obicei, distracția adevărată începe după concurs. Înainte, toți suntem serioși, emoționați, concentrați pe a face totul cât mai bine. Ne adunăm, depănăm amintiri, cântăm, ne plimbăm prin oraș, ne bucurăm de compania celorlalți și ne creăm amintiri extraordinare.

Costumul, această armură românească care te ridică la înălțimea moștenirii tale, de unde îl ai, de la cine ai învățat să-l porți cu demnitate?

Costumul popular reprezintă cine sunt eu, ce sunt și ce cânt. M-am îndrăgostit cu adevărat de el pe măsură ce am crescut și am înțeles câtă muncă este în spatele fiecărei piese, ce povești minunate reprezintă. Fiecare costum vorbește despre viața țăranului român, despre familia, obiceiurile și valorile lui.

Încă mai merg la oamenii de la țară și întreb despre costume populare, chiar dacă ele devin tot mai rare și mulți nu știu valoarea lor.

Am învățat să port costumul popular cu de la doamna mea profesor, iar apoi am urmărit cu atenție artiști mari din videoclipuri vechi, observând cum își așezau fiecare detaliu.

„Când inima ta bate în același ritm cu inima lor și respirația voastră devine una, atunci înțelegi că muzica ta nu este doar pentru tine, ci pentru sufletele celor care te ascultă. Cred că aici este esența: muzica trebuie făcută din suflet, pentru suflete.”

 

Larisa, Părintele Arsenie Boca zicea că Dumnezeu îți dă talentul, dar tu trebuie să-l transformi în dar. Cum ai simțit tu că darul cântecului trebuie dăruit oamenilor?

Este o întrebare foarte emoționantă. Darul cântecului trebuie dăruit oamenilor atunci când simți cu adevărat conexiunea dintre tine și ei. Atunci când vezi bătrânii satelor lăcrimând la fiecare vers, sau oameni în sală care te privesc zâmbind și îți dau energie prin simpla lor prezență.

Când inima ta bate în același ritm cu inima lor și respirația voastră devine una, atunci înțelegi că muzica ta nu este doar pentru tine, ci pentru sufletele celor care te ascultă. Cred că aici este esența: muzica trebuie făcută din suflet, pentru suflete.

Dacă ai putea îmbrățișa tot publicul care te aplaudă, ce le-ai spune, într-un singur gând plin de recunoștință și veselie?

Vă mulțumesc că trăiți muzica împreună cu mine și că mă faceți să cânt cu inima deschisă, cu bucurie și recunoștință nemărginită. Mulțumesc că mă faceți să mă simt artist.

Nu vreau să încheiem fără să menționez că și eu ,,cred că veșnicia s-a născut la sat”, Larisa, dacă un copil de azi, dintr-un sat mic, citește aceste rânduri și visează să cânte, ce i-ai spune? Care ar fi darul tău pentru el?

Dragul meu copil, indiferent de cât de mic este satul tău, dacă muzica bate în inima ta și dacă îți dorești cu adevărat să cânți, nu renunța niciodată la visul tău. Muncește cu răbdare, iubește muzica din toată inima și respectă tradiția care te formează. Dumnezeu te va călăuzi și oamenii care vor să te vadă reușind vor fi alături de tine. Crezi în tine, te rog să îți urmezi cu mult curaj visul și să aduci bucurie prin muzică oriunde vei merge.

„Dragul meu copil, indiferent de cât de mic este satul tău, dacă muzica bate în inima ta și dacă îți dorești cu adevărat să cânți, nu renunța niciodată la visul tău.”

Gilbert Costache a plecat din Rahova, s-a oprit în Spania ca, după șase ani, să staționeze mai mult de zece ani în New York. Poate va fi și ultima oprire. Nu știe exact, ci lasă viața să-și urmeze cursul. În 2013 a ajuns pe alt continent, dar nu s-a gândit că avea să-și găsească sensul.  A plecat cu un bagaj de haine, iar în buzunar s-au cuibărit gânduri optimiste. A știut să scoată câte unul și să creadă în totalitate, pe rând, în fiecare.

Oportunitățile nu l-au ocolit. Le-a cuprins. Mai  mult de atât, călătoria sa s-a arătat blândă. Ba nu, dacă e să etaleze cu sinceritatea la braț. Nu mereu , uitându-se în urmă la devenirea sa și aducându-și aminte de vocile negative care zumzăiau cum că are origini rome. Nu a avut un manual cu instrucțiuni după care să învețe ce să facă și ce să nu facă, doar a înțeles că destinul ți-a faci cu muncă și prin muncă. Astăzi, Gilbert e aici, în fața noastră, în rol de model și  actor.

Gilbert, unele publicații scriu despre tine că trăiești visul american. Confirmi sau dezminți?

Depinde ce înțelege lumea prin visul american. Eu din ce înțeleg e că orice om are libertatea să își găsească o viață mai bună prin muncă și determinare ca să ajungă la prosperitate și la succes. Ăsta e visul american. Eu am ajuns în 2013. Primii 5-6 ani au fost grei, dar da, trăiesc părți din visul american. Fac chestii pe care le visam când era mic și da, eu pot spune că trăiesc visul acesta.

Ce ai purtat în mâini de ai ajuns atât de departe?

Eu cred că a fost ambiția și munca, profesionalismul de care m-am ținut consecvent.

Duci dorul Bucureștiului?

Da, duc dorul de când am plecat în Spania la 18 ani. Am mai mult de jumătate din viață în străinătate. Vin câteva săptămâni pe an în țară, dar mi-aș dori ca în viitorul apropiat să stau de fiecare dată și mai mult de câteva săptămâni.

Sau, oare, îți duce Bucureștiul dorul căci știu că aveai o carieră frumoasă și erai tare apreciat?

Mă ating tare chestiile astea. Mi-aș dori să îmi ducă dorul Bucureștiul. Era o viață bună și în capitală. Dar mi-am dorit mereu ceva mai mult. Am vrut să mă cunosc pe mine mai bine. Acum, după ce au trecut atâția ani, eu nu mai văd un oraș sau o tată. Văd o conexiune între toate țările prin care am fost. M-am construit ca om.

Te-a ajutat New York-ul să te descoperi mai bine sau să te redescoperi? În ce fel a contribuit la creșterea ta spirituală?

M-a ajutat, da. Am venit când aveam 26 de ani prima oară. Eram într-o continuă căutare. Pe la 35 de ani m-am liniștit cu toate întrebările acestea despre cine sunt eu, cine este Dumnezeu, cum ne ajută el. Au fost bune aceste întrebări pentru că m-au ajutat să mă „sculptez” așa cum mi-am dorit.

Am atins latura aceasta deoarece chiar tu remarci faptul că te-a adus mai aproape de Dumnezeu. Ce-mi poți spune despre asta?

M-a adus mai aproape de Dumnezeu în ideea că m-a ajutat să mă depășesc. E un oraș foarte scump, e foarte mare competiție și astfel m-a ajutat să mă dezvolt. Coach-ul meu de actorie m-a întrebat retoric odată:„ De ce nu te-ai dus în India dacă ai vrut să crești spiritual?”. Cel mai mult oamenii m-au ajutat la creșterea aceasta a mea. Sunt oameni minunați în acest oraș.

Ce am fi noi fără credință, Gilbert?

UF!

Petre Țuțea a zis ceva: „Un om care nu crede în Dumnezeu vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri”. Pe acolo aș spune și eu. Eu cred în Dumnezeu și totul este menit cumva să experimentăm aceste minunății din viață trimise de El.

Hai, ia-mă de mână și poartă-mă la începuturile tale!

Păi, familie modestă, normală, din București. Ai mei s-au despărțit când aveam 10 ani și acea ruptură m-a schimbat. Pe mine m-a schimbat în bine. Am căutat să înțeleg acea rană și mă bucur că am reușit să o accept. A fost foarte frumos în Rahova. Generațiile de după a mea, eu având 37 de ani, iubește tehnologia. Mă simt norocos că m-am jucat și că am conexiuni reale cu ăprietenii mei. Să te bucuri de viață cu inima deschisă este unul dintre secretele vieții.

Erai un tânăr crescut în Rahova. Completează tu fraza!

Eram un tânăr crescut în Rahova și asta m-a ajutat foarte mult.

În Madrid când ai ajuns?

Am ajuns la 18 ani. Era 2005. Am stat între 6 și 8 ani, dar mai făceam și drumuri cu moda în alte țări sau mă întorceam acasă să le vizitez pe mama și bunica mea.

Dar New York?

În 2013 am ajuns în New York la 26 de ani. Parcursul modei m-a propulsat, o agenție m-a luat sub aripă și de acolo lucrurile au fost de la sine.

Al câtelea copil ești în familia ta?

Tata are 4 copii, dar cu mama are 2 copii și eu sunt din partea cu mama și tata primul.

Cum descrii copilăria? Ai auzit voci în copilăria ta cum că ești din Rahova și astfel prezentai puțină credibilitate?

HMMM, nu am avut acestea până la 18 ani căci am stat în Rahova. Eu am schimbat trei licee. Știi cim e? Nu poți să vezi clar atunci când ești mai puști. După 18 ani, am plecat în Spania. Poate în capul meu. În Spania, le zici că ești din București, nu din Rahova. Când eram la Botezatu, era cool să zici că ești din Rahova, deși lumea bună este din Nordului, din Dorobanți. Poate am stat în bula mea să nu fiu criticat. Era ceva în mine, totuși.

Despre familia ta ce-mi mai poți spune? Ce lucrează ai tăi?

Păi, mama are o florărie de la bunica. Tata a lucrat la firma tatălui lui. Avea cherestea. Ce pot să zic, că bunicile m-au crescut bine, mi-au insuflat această minunăție că trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce ai, pentru simplitate. Familia mea e sănătoasă și asta contează. Trebie să purtăm recunoștință în fața lui Dumnezeu.

Cu ce valori ai plecat de acasă în lume?

Respect. De a vedea lucrurile simple, de a avea recunoștință, de a fi onest. Am învățat de la mamaie Florica. Mi-a zis să nu mint. Îmi zicea să zic adevărul meu tot timpul. E mare lucru. Am fost un băiat care m-am exprimat tot timpul. Am învățat să nu fiu conflictual. M-au învațat în familie să muncesc pentru că voi dăinui.

Gilbert, de la ce nu te-ai abate?

Nu trebuie să mă trădez pe mine. Să fac ce îmi zice inima. Nu suport minciuna. Nu m-aș abate de la ceva ce nu are moralitate, etică, de la valori. Nu m-aș abate de la ce nu cred.

Ce ai învățat până la cei 38 de ani tăi?

Eu scriu la o carte. Anul viitor va fi publicată în mai și acolo sunt peste 200 de pagini care spun ce am învățat. Pe scurt, aș spune că viața merge înainte. Am învățat că sufletul își creează identitatea în fiecare secundă. Fiecare zi crește prin acțiunile noastre de a vrea să fim mai buni și ne limităm de atâtea ori când judecăm. Am învățat că dacă nu mă iubesc, nu pot iubi pe altcineva. Primul pas e să te iubești pe tine ca să poți iubi pe celălalt.

O cunosc pe Christine de mai bine de 10 ani și inima mi se umple de bucurie urmărindu-i parcursul artistic. Ea este pentru mine o lecție vie despre cum pasiunea, munca și perseverența pot clădi nu doar o carieră, ci un destin. În felul ei delicat și puternic, Christine îmi reamintește mereu că aceasta este, de fapt, cheia succesului în orice domeniu. Christine Razec este o voce care nu se oprește la granița muzicii. Ea respiră și trăiește arta ca pe un limbaj al inimii, un pod nevăzut între emoția proprie și sufletul celui care ascultă. Formată la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, sub îndrumarea unor maeștri care i-au șlefuit nu doar tehnica, ci și sensibilitatea, Christine a învățat că fiecare sunet poate fi o poveste, fiecare rol – o mărturisire. Debutul său precoce, în „Don Carlo” de Verdi, a fost începutul unei călătorii în care fragilitatea și forța se întâlnesc, în care vocea devine fereastră spre universuri nevăzute.

Astăzi, ca soprană și profesoară de canto la Music Hub Cluj-Napoca, Christine își dăruiește atât glasul, cât și lumina, formând tinere suflete și inspirându-le curajul de a fi autentice. Repertoriul ei, de la Mozart la Verdi și până la „Carmina Burana”, nu este doar o succesiune de partituri, ci o hartă a trăirilor pe care le străbate cu răbdare, disciplină și o sensibilitate rară.

Rădăcinile românești îi sunt ancoră și început, iar scena – locul unde vulnerabilitatea se transformă în putere. Prin tot ceea ce cântă, Christine Razec își propune să lase în sufletele celor care o ascultă nu doar aplauze, ci o amintire: momentul acela în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

„Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești.”

 

Christine, ce bucurie să povestim! Îți mulțumesc pentru ceea ce ești. Atingi suflete cu glasul tău, creezi emoție și inspiri. Spune-mi te rog, cum ai descrie universul tău, cine este Christine Razec?

Florin, îți mulțumesc din suflet pentru că te-ai gândit la mine în elaborarea acestui set de întrebări. Este o bucurie foarte mare și pentru mine să răspund la ele. În primul rând, mă identific cu valoarea umană pe care o am și pe care, de altfel, o avem cu toții, dar consider totodată că latura artistică joacă un rol semnificativ în propria viață deoarece universul meu se învârte în jurul acesteia. Sunt soprană și activez și în domeniul învățământului, fiind profesoară de canto la Music Hub, o școală privată de muzică din Cluj-Napoca.

„Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață.”

 

Vocea ta a străbătut ecouri de taină înainte de a fi auzită. Cum ai simțit prima dată că vocea ta nu e doar un instrument, ci un mijloc de a atinge ceva mai presus de tine?

Întrebarea aceasta este foarte frumoasă și prețioasă. Prima dată când am simțit că vocea mea nu este doar un instrument, ci un mijloc de a exprima ceva mai profund, a fost în momentul în care am conștientizat că fiecare sunet, fiecare frază cântată, nu rămâne doar în plan muzical. Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești. În acel moment am înțeles că prin intermediul vocii pot transmite nu doar note și fraze corect interpretate, ci experiențe umane – bucurie, neliniște, iubire sau durere – atingând ceva care depășește simpla execuție tehnică, devenind astfel o formă de comunicare profundă și autentică.

Vocea nu se naște completă, ci se modelează sub privirea celor care știu să asculte. Cum te-au format anii de la Academia „Gheorghe Dima” și lecțiile primite de la conf. univ. dr. Ramona Coman și lect. univ. dr. Diana Țugui, nu doar ca soprană, ci ca artist și om?

Anii de studiu la Academia Națională de Muzică “Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca au reprezentat pentru mine consolidarea unui parcurs artistic important. Maeștrii de canto pe care i-am avut au jucat un rol esențial în dezvoltarea mea profesională și au contribuit în mod direct la șlefuirea identității mele artistice și umane. Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață. De asemenea, am învățat să-mi gestionez emoțiile, să colaborez într-un cadru artistic complex și să valorizez diversitatea experiențelor umane, toate acestea reflectându-se în modul în care interpretez și trăiesc fiecare rol. Academia m-a învățat, astfel, că arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.

„Arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.”

 

Se spune că pregătirea unui sopran este ca un atelier de lumină: fiecare profesor și mentor adaugă o nuanță. Care au fost lecțiile care ți-au rămas întipărite în suflet din anii de studiu și perfecționare?

Cele mai importante lecții care mi-au rămas întipărite în suflet în anii de studiu și perfecționare țin atât de tehnică, cât și de abordarea artistică și umană a muzicii. Am învățat că vocea nu este doar un instrument, ci un mijloc de transmitere a emoțiilor și a trăirilor interioare. Am conștientizat importanța răbdării și a disciplinei în pregătirea fiecărui rol, dar și necesitatea de a rămâne sensibilă și autentică în interpretare. De asemenea, colaborarea cu colegii și mentorii mei m-a învățat să apreciez diversitatea perspectivei artistice, să fiu deschisă la feedback și să transform dificultățile tehnice sau interpretative în oportunități de creștere personală și profesională.

„Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.”

Ai muncit cu nume marcante ale operei românești și internaționale. Când ai plecat dintr-o lecție, ce cuvinte ale mentorilor tăi ți-au rămas în suflet și încă te inspiră?

Sunt o multitudine de sfaturi care au rămas cu mine de-a lungul timpului, dar cred că cele care au avut un impact major sunt: „Fiecare frază muzicală trebuie să aibă un sens, să spună o poveste”, „Nu căuta perfecțiunea, caută să devii mai bună pe zi ce trece”, „Nu te compara cu alții, compară-te cu varianta ta de acum o lună”, „Fă-ți personajul să trăiască, nu doar să sune frumos”, „Ai răbdare cu instrumentul tău”. Aceste fraze pe care mi le repet deseori m-au ajutat să conștientizez mult mai bine rolul meu ca artist liric și au stimulat perseverența, răbdarea și curiozitatea.

„La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine.”

 

La doar 23 de ani ai debutat în Don Carlo. Cum ai simțit că acel moment te-a definit sau te-a provocat?

La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine. Pe de-o parte, m-a obligat să explorez resurse vocale noi și să integrez frazarea și dinamica într-un discurs coerent, echilibrând dimensiunea tehnică, cu expresivitatea discursului melodic. Pe de altă parte, m-a definit ca artist pentru că m-a pus față în față cu responsabilitatea de a transmite emoțiile unui personaj mai puțin central, dar cu un impact dramatic semnificativ, dezvoltându-mi astfel sensibilitatea interpretativă. Această experiență m-a provocat să-mi depășesc limitele vocale, consolidând astfel maturitatea mea artistică.

„Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc.”

Ai interpretat Carmina Burana ca soprană solistă. Ce strigăt interior ai auzit în momentul în care ai deschis glasul pe acea scenă amplă?

Interpretarea partiturii „Carmina Burana” are o profunzime aparte pentru mine deoarece această lucrare solicită o atenție intensă la nuanțe și frazare, dar și o capacitate de a surprinde contrastul dintre forță și delicatețe. Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc. Acea cadență este pentru mine nu doar o demonstrație tehnică, ci și o experiență de plenitudine artistică, în care muzica pare să atingă o formă de absolut.

Repertoriul tău e vast: de la Mozart la Verdi. Care partitură ți-a „luat răsuflarea” când ai citit-o prima dată și de ce?

Nu aș putea spune că există o singură partitură care mi-a luat răsuflarea, pentru că, de fapt, fiecare în parte a reușit să facă acest lucru în momentul în care am pătruns mai adânc în universul ei. La primul contact cu lucrarea descopăr doar conturul, dar odată ce mă apropii de rolul pe care îl studiez, pe măsură ce îi înțeleg nuanțele și subtilitățile, legătura devine tot mai intensă. Fie că este un personaj principal sau unul secundar, frumusețea lui se dezvăluie treptat și îmi aduce de fiecare dată aceeași emoție puternică. Muzica, de fapt, se află într-o conexiune directă cu acțiunea și trăirile personajului, iar acest dialog strâns face ca fiecare lucrare să pătrundă într-o manieră diferită, dar la fel de intensă în sufletul meu.

„Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.”

Renata Tebaldi spunea că ,,opera e o artă a inimii, nu doar a gâtului.” Cum îți antrenezi inima, nu doar vocea, pentru a trăi autentic fiecare rol?

Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică. Încerc să mă apropii de fiecare rol cu empatie și cu sinceritate, să înțeleg ce trăiește personajul și să mă raportez la contextul în care se află, adăugând propriul filtru. Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.

„Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică.”

 

Opera cere atât dăruire emoțională, cât și rigurozitate tehnică. Tu pe ce parte a balansului te simți cea mai confortabilă și de unde tragi forța pentru ce îți lipsește?

Pentru mine, cele două dimensiuni nu se exclud, ci se completează. Rigoarea tehnică îmi oferă siguranța și libertatea de a-mi exprima actul artistic, iar dăruirea emoțională dă viață și sens fiecărui sunet. Uneori mă simt mai aproape de una, alteori de cealaltă, dar forța vine întotdeauna din dorința de a transmite autentic ceea ce compozitorul a așezat în partitură. Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.

Dincolo de pregătire, cum te-a format Transylvanian Opera Academy ca artist și ca om? Ce lecție aparte ai învățat acolo?

Participarea în programul Transylvanian Opera Academy a reprezentat o oportunitate foarte mare pentru mine din punct de vedere artistic. Am avut șansa de a lucra cu personalități marcante ale muzicii clasice care, prin știința și experiența lor, ne-au „șlefuit” talentul. Mi-am îmbogățit semnificativ cunoștințele legate de tehnica vocală și de abordarea și studierea repertoriului specific vocii mele. Din punct de vedere personal, am învățat cum să fiu mai organizată și disciplinată în ceea ce privește parcursul meu profesional și am învățat ce presupune viața de artist.

„Să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni.”

 

În ce fel te ajută rădăcinile românești să îți construiești drumul internațional?

Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde. Consider că este foarte important să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni. Cred că tocmai această ancoră interioară îmi oferă forța și echilibrul necesare pentru a da audiții în străinătate.

Ai simțit vreodată că tremuri când intri în scenă?

De fiecare dată simt că tremur pe scenă, indiferent de locul în care cânt. Emoțiile sunt atât de puternice încât mă vulnerabilizează profund și simt ca și cum aș rămâne dezgolită în fața publicului. Paradoxal, tocmai această stare de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer. Consider că fără aceste emoții, actul artistic își pierde din substanță și din profunzime, devenind doar un exercițiu de virtuozitate tehnică. Așadar, îmbrățișez fiecare stare care mă copleșește înainte să intru pe scenă deoarece reprezintă legătura mea directă cu publicul.

„Paradoxal, starea de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer.”

Ce se întâmplă în sufletul tău când vezi lacrimi sau bucurie în ochii oamenilor care te ascultă?

Toate aceste emoții pe care le citesc pe chipul oamenilor în timpul unei reprezentații sau la finalul ei aduc o recunoștință profundă, deoarece conștinentizez că am reușit să ating ceva esențial. Emoțiile lor îmi confirmă că muzica, pe lângă o artă indispensabilă umanității, a devenit un limbaj comun între noi, iar asta îmi umple inima de o bucurie nemărginită și îmi trezește dorința de a continua să caut adevărul personajului. Fiecare reacție sinceră îmi reamintește rostul artei: să ne atingă, să ne transforme și să ne aducă mai aproape unii de ceilalți.

„Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul.”

 

Drumul către artă e adesea singuratic. Ce ți-ai spus că merită tot acest efort, în momentele de ezitare?

Pasiunea imensă pe care o am pentru muzică. Sincer, nu îmi pot imagina nici o zi din viața mea fără să cânt sau să fredonez puțin. Deși drumul către artă este adesea singuratic, te îndeamnă la un proces de autocunoaștere și introspecție, care aduce constatări prețioase în ceea ce privește personalitatea ta. În momentele de ezitare, care apar inevitabil, îmi amintesc mereu de bucuria profundă pe care muzica o aduce atât mie, cât și celor care o primesc. Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul. Muzica ne permite să atingem sufletele celor ce ne ascultă și să dăruim emoții autentice, iar această putere transformatoare face ca experiența scenică să fie nu doar necesară, ci extrem de prețioasă pentru mine.

Dacă ai putea așeza la aceeași masă timpul și glasurile marilor soprane – Maria Callas, Mirella Freni, Nadine Sierra – ce întrebare ai adresa inimii lor de artist, și ce răspuns ai spera să îți atingă propria voce?

O întrebare foarte poetică și frumoasă. Cred că le-aș întreba cum au reușit să rămână mereu fidele propriei voci și personalității lor, în ciuda tuturor așteptărilor și presiunilor exterioare. Mi-aș dori ca răspunsul lor să fie unul care să mă învețe să îmbrățișez fiecare nuanță a propriei arte, să am curajul de a fi sinceră și vulnerabilă, dar și puternică în felul meu unic. Sper ca glasul lor interior să-mi atingă propria voce prin exemplul lor de dăruire, pasiune și autenticitate, reamintindu-mi că adevărata măiestrie stă în armonia dintre tehnică vocală și suflet.

„Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.”

Opera e un univers unde fiecare notă poartă emoție, fiecare rol cere sacrificiu, iar fiecare bătut din palme aduce răsplată. Christine, privind în urmă la drumul tău de soprană — de la primele lecții și repetiții până la marile scene — cum simți că munca, visurile și obstacolele ți-au modelat nu doar vocea, ci și omul care ești astăzi, și ce lumină vrei să lași în sufletele celor care te ascultă?

Privind în urmă, îmi dau seama că fiecare lecție, fiecare repetiție și fiecare obstacol au fost, în același timp, încercări și daruri. Toate experiențele mi-au modelat vocea, dar și sufletul, răbdarea și sensibilitatea. Pot spune că evenimentele mai puțin favorabile au fost cele care mi-au modelat semnificativ percepția asupra parcursului meu deoarece m-au purtat în situații în care mi-am cunoscut atât limitele umane și vocale, cât și calitățile. Parcursul avut până acum m-a învățat să îmbrățișez eșecul, să mă bucur de fiecare progres și să rămân fidelă propriei voci. Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

Christine, unde te găsim în perioada următoare?

„Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde.”

A fi educator nu înseamnă să stai cu mâinile la spate, să dictezi sarcini, să impui comenzi. Pe lângă planificarea unor activități care să îi stimuleze pe copii emoțional, cognitiv, emoțional, educatorul bate la poarta sufletului celui mic și caută zilnic căi potrivite să intre în camera sa interioară. Sunt scenografi care pregătesc recuzită, decoruri, lumini în viața copiilor transformate în grijă, iubire, siguranță.

Unul dintre aceștia este Pitiș Maria, profesor educator încă din 2006 ce și-a manifestat dorința de a îmbrățișa alternativa educațională Step by Step încă din liceu. O găsim după atâția ani la catedră la fel de efervescentă ca și la 18 ani. Impropriu spus catedră, căci nu stă niciodată. Le zâmbește copiilor de la nivelul lor. Să îi cunoaștem traseul profesional!

Sunteți un om cu suflet care vă iubiți meseria. De când vă perindați în jurul copiilor?

Sunt educatoare din anul 2006 și de atunci trăiesc zilnic bucuria de a fi alături de copii. Iubesc enorm lumea lor plină de sinceritate și curiozitate, iar alegerea acestei meserii a fost firească pentru mine, pentru că am avut mereu ca prim model pe mama mea, o învățătoare dedicată din mediul rural, care mi-a arătat ce înseamnă răbdarea, bunătatea și dragostea pentru copii.

Ați fost tânăra care și-a ales meseria ușor?

Da, alegerea meseriei a fost una ușoară și naturală pentru mine. Am crescut văzându-mi mama cum își pune sufletul în tot ceea ce face pentru copiii din mediul rural. Am mers cu ea la școală, zi de zi, indiferent de anotimp sau vreme, încă de la vârsta de 3 ani. Atunci când a venit momentul să aleg, am știut din primul moment că vreau să le ofer și eu copiilor aceeași grijă, blândețe și sprijin pe care le-am văzut la ea. Decizia de a fi educatoare, nu învățătoare, a fost pentru faptul că eu scriu cu mâna stângă.

De-a lungul vieții, ne lăsăm inspirați. Ne lăsăm ghidați de profesorii noștri, cel mai probabil. Ați avut vreun cadru didactic model în ochii dumneavoastră pe lângă mama?

Da, de-a lungul vieții am avut câteva modele care m-au inspirat profund. În primul rând, mama mea, mi-a arătat ce înseamnă să pui suflet în tot ceea ce faci pentru copii. Apoi, doamna profesoara de limba și literatura română din cadrul Liceului Pedagogic, Gabriela Catrina, m-a impresionat prin felul în care ne preda. Prin metodele moderne pe care le folosea la clasă, reușea să ne capteze atenția, să ne facă să gândim critic și creativ. De la amândouă am învățat cât de important este să fii nu doar dascăl, ci și un sprijin pentru sufletul elevilor. Ulterior, în cariera mea, am avut și am colege cu experiență, care au contribuit la formarea mea și m-au sprijinit în permanență. Cred că am fost foarte norocoasă, fiind înconjurată de oameni atât de dedicați meseriei.

De fapt, ce înseamnă să fii model pentru cineva?

Pentru mine, un model este cel care te învață să rămâi om în orice situație: să fii corect, empatic și să respecți oamenii din jur. A fi model pentru cineva înseamnă să fii o sursă de inspirație și să lași o amprentă frumoasă în sufletul lui. Nu înseamnă să fii perfect, ci să arăți prin propriul exemplu ce înseamnă pasiunea, respectul, bunătatea și perseverența. Un model adevărat te face să-ți dorești să fii mai bun, te ghidează prin felul lui de a fi și te motivează să mergi pe un drum frumos în viață.

Cu ce valori doriți să plece în viață elevii pe care îi aveți la grupă?

Îmi doresc ca elevii mei să plece în viață cu bunătate și respect pentru cei din jur, cu încredere în propriile forțe și curajul de a visa. Vreau să înțeleagă cât de important este să fie sinceri, empatici și să nu renunțe niciodată, pentru că prin muncă și răbdare pot reuși orice își propun. Cred că aceste valori le vor fi sprijin oriunde îi va duce viața.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice? Este una liniară, sinuoasă, bogată, inspirațională?

Povestea mea academică este una frumoasă, cu momente de învățare continuă și cu multe experiențe care m-au modelat ca dascăl. Nu a fost neapărat liniară, pentru că fiecare etapă a adus noi provocări și lecții prețioase. Am absolvit Liceul pedagogic, profil învățător – educatoare. A fost cea mai frumoasa perioadă. Am avut parte de dascăli dedicați. Am legat cu o parte din colege prietenii care încă rezistă. Vorbim aproape zilnic si ne bucurăm împreună de reușitele noastre sau ne suntem sprijin în momentele mai puțin plăcute. Am absolvit Facultatea de Științe Umaniste, dar nu m-aș regăsi la momentul acesta în meseria de profesor pentru elevii de gimnaziu sau liceu.

Formarea mea încă nu s-a încheiat. În prezent, mă implic în proiecte Erasmus +, particip cu interes la cursuri de formare sau activități de tipul Job shadowing în țări europene, aducând metode noi în sala de grupă și în rândul colegelor educatoare.

Anul trecut am fost premiată în cadrul Proiectului MERITO. Am cunoscut profesori dedicați și implicați. Prin participarea la forumuri și workshop-uri, am oportunitatea de a mă dezvolta profesional în permanență.

Dacă ați fi din nou la început de drum și ați avea 21-22 de ani, ați lua exact aceleași decizii de până acum? Adică, în ziua de azi, ați fi fost același profesor educator pe care noi toți îl cunoaștem?

Nu aș schimba absolut nimic din parcursul meu, deși începutul nu a fost deloc ușor. Imediat după absolvirea Liceului Pedagogic, m-am titularizat la o grădiniță cu program săptămânal, unde am fost nu doar educatoare, ci și „mamă” pentru 20 de copii cu vârsta de 3 ani care soseau lunea la grădiniță și se pleca acasă vinerea. Pentru că mi-a fost greu să accept acest tip de program săptămânal, am decis să mă transfer în următorul an la Grădinița cu program prelungit nr. 13 din Târgoviște, grădinița unde îmi desfășor și astăzi activitatea.

Indiferent de locul în care mi-am desfășurat activitatea,  am considerat că fiecare experiență, fiecare provocare și fiecare bucurie trăită alături de copii m-au format ca educator și mai ales ca om și m-au făcut să fiu exact profesorul pe care îl cunoașteți astăzi.

Să vorbim puțin despre orele și elevii dumneavoastră! Cât de greu vă era să mențineți interesul elevilor la ore?

Menținerea interesului preșcolarilor poate fi uneori o provocare, pentru că fiecare are ritmul și nevoile lui. Însă pentru mine, provocarea aceasta a fost mereu și o sursă de creativitate: am învățat să folosesc metode interactive, jocuri și activități practice care să-i implice activ și să le stârnească curiozitatea. Când reușești să vezi luminița din ochii lor atunci când înțeleg ceva nou sau se bucură de o descoperire, toate eforturile sunt mai mult decât răsplătite.

De ce step by step?

Am ales alternativa educațională Step by Step pentru că pune accent pe învățarea activă și se ține cont de ritmul fiecărui copil, oferind posibilitatea de individualizare a activităților și adaptarea acestora la nevoile și interesele fiecăruia. Sălile de grupă sunt structurate în centre de activitate (Alfabetizare, Matematică/ Jocuri manipulative, Științe naturale, Arte creative, Materiale de construcție, Joc de rol/ Gospodărie, Nisip și apă), unde copiii lucrează în grupuri mici sau individual, explorând și învățând prin activități diverse. De asemenea, implicarea activă a părintelui în sala de grupă consolidează parteneriatul familie – grădiniță, sprijinind dezvoltarea armonioasă a copilului și creând un mediu sigur și stimulativ pentru învățare.

De ce resurse vă folosiți acum?

În activitatea mea de zi cu zi mă folosesc de o varietate de resurse, atât tradiționale, cât și moderne. Folosesc materiale didactice clasice, jocuri educative, cărți, planșe și jucării care stimulează creativitatea și curiozitatea copiilor. Totodată, integrez resurse digitale și metode interactive care fac învățarea mai atractivă și mai eficientă. Cel mai important este să adaptez resursele nevoilor fiecărui copil și să creez activități care să-i implice activ, să-i motiveze și să le ofere oportunități reale de descoperire și învățare. Îmi creez resurse educaționale pentru preșcolari pe diferite site-uri: Canva, Livresq, Padlet, Wordwall, Twinkl Create.

Când s-a făcut trecerea de la tradițional la altă alternativă?

Încă din liceu, experiența participării la Întâlnirea de dimineață în cadrul practicii pedagogice mi-a stârnit curiozitatea și dorința de a fi educatoare în Alternativa educațională Step by Step. Încă din primul an de învățământ, am ales această alternativă educațională.

Vă găsesc  în mai multe roluri. Ce abilități credeți că dețineți?

Printre abilitățile mele aș spune că se numără comunicarea și relaționarea cu copiii și colegii, creativitatea în conceperea activităților, organizarea și planificarea proiectelor, flexibilitatea în abordarea situațiilor neprevăzute și răbdarea cu fiecare copil în parte. Îmi place să fiu aproape de copii și să îi văd cum descoperă lucruri noi. Uneori, găsim soluții împreună la provocări sau transformăm o activitate obișnuită într-o mică aventură. Îmi place să planific jocuri și proiecte creative, dar și să fiu flexibilă atunci când lucrurile nu merg exact cum am gândit. Cred că răbdarea și empatia mă ajută să înțeleg fiecare copil în parte și să îl susțin să își descopere talentele. La finalul zilei, cel mai mult mă bucur când văd că au învățat ceva nou și s-au simțit minunat. Fiecare zi este plină de îmbrățișări și zâmbete calde venite din partea copiilor.

Dávid este un om al călătoriilor, al întâlnirilor și al privirilor care nu se lasă păcălite de aparențe. Fotograf profesionist, dar în primul rând explorator al umanității, David a ales să-și dedice viața descoperirii felului în care oamenii își poartă identitatea. Dincolo de aparatul foto, el rămâne un spirit curios, un transilvănean maghiar care a crescut simțind greutatea granițelor și care astăzi își revendică libertatea prin drumuri deschise spre lume.

Proiectul său, Geofolk, este mai mult decât o colecție vizuală de costume tradiționale din peste 60 de țări. Este o cronică a diversității culturale, spusă prin culori, texturi și chipuri. În fiecare fotografie, David surprinde nu doar un port de sărbătoare, ci și bucuria, demnitatea și vulnerabilitatea comunităților care îl poartă. Acolo unde alții văd doar un veșmânt frumos, el descoperă o poveste, un fragment de memorie, o mărturie a identității.

Între drumuri prin sate izolate și expoziții în capitale europene, David Botond și-a construit rolul de martor al lumii. Nu urmărește spectacolul, ci autenticitatea; nu caută doar imaginea, ci sensul din spatele ei. Și tocmai de aceea, întâlnirea cu munca lui devine mereu o invitație la reflecție: cine suntem, de unde venim și cum purtăm mai departe ceea ce ne definește. Așa l-am cunoscut și eu, căutând dovezi vii, autentice și regionale, cu aparatul foto în mână și curiozitatea la purtător. Vă invit să îi urmăriți activitatea pe rețelele sociale – Geofolk. Veți rămâne … cel puțin surprinși.

Cine este Dávid Botond dincolo de aparat și expoziții? Cum te definești tu însuți, în câteva cuvinte?

Dávid Botond este un om curios, de naționalitate maghiară, care trăiește în Transilvania și lucrează ca fotograf profesionist. Nu îi plac constrângerile. Poate și pentru că în tinerețe, din cauza granițelor închise, s-a simțit adesea izolat. Astăzi preferă să călătorească prin lume și caută mereu noi întâlniri din care să aibă ce învăța.

„Și alții călătoresc, nu doar eu. Și alții fotografiază, nu doar eu. Uită-te pe rețelele sociale, sunt pline de selfie-uri. Eu însă am decis să mă concentrez peste tot pe oameni și mai ales, pe porturile de sărbătoare. Acesta a devenit filtrul prin care văd lumea și pe care doresc să îl arăt și altora.”

 

Cum ai descrie proiectul Geofolk în cel mai simplu mod, pentru cineva care îl aude prima dată?

Dacă ar trebui să îl formulez foarte scurt: tipologia portului de sărbătoare a țăranului. Nu nobiliar, nu militar, ci al oamenilor simpli. Cel mai simplu mod în care pot descrie activitatea: arăt cum se îmbracă oamenii în alte părți. Fiecare își cunoaște obiceiurile de îmbrăcăminte de sărbătoare din propria regiune, dar, comparativ, peste tot altundeva lucrurile sunt diferite și surprinzătoare.

Ce te-a determinat să pleci la drum cu ideea aceasta uriașă: să aduni costume populare din peste 60 de țări?

Curiozitatea. Și alții călătoresc, nu doar eu. Și alții fotografiază, nu doar eu. Uită-te pe rețelele sociale, sunt pline de selfie-uri. Eu însă am decis să mă concentrez peste tot pe oameni și mai ales, pe porturile de sărbătoare. Acesta a devenit filtrul prin care văd lumea și pe care doresc să îl arăt și altora. Caut asta peste tot. Asta a dat sens călătoriilor, chiar dacă între timp a trebuit să renunț la multe lucruri. De exemplu, deși am fost de mai multe ori în Croația, aproape că nu am văzut marea, pentru că fotografia a fost mereu pe primul loc. Și totuși a meritat, fiindcă prin imagini am putut transmite ceva special.

Cum arată viața din spatele unui proiect care te-a purtat prin atâtea țări? Ce înseamnă, concret, să fii mereu cu geanta pregătită pentru un nou colț de lume?

Astăzi aproape că nu mai există pentru mine călătorie fără fotografie. Cea mai mare provocare este organizarea și pregătirea. Odată ajuns la fața locului, cel mai important lucru este să fiu cât mai eficient. Perioadele cele mai potrivite sunt primăvara și toamna: nu există mulțimi de turiști, iar lumina și culorile sunt mai frumoase. Iarna fotografiez mai rar, pentru că zilele sunt scurte și oamenii sunt mai puțin dispuși – parcă ar crede că fotografiile se pot face doar vara. Și totuși, și iarna se nasc imagini frumoase, doar că mai rar apare ocazia.

Care a fost cea mai grea încercare din aceste călătorii – un moment în care ai simțit că proiectul ar putea să se oprească?

Cu cât călătoresc mai departe, cu atât riscurile sunt mai mari. Este adesea dificil să înțelegi obiceiurile și sărbătorile locale. De exemplu, chiar dacă am ajuns în Turcia de mai multe ori, nu am reușit până la urmă să fotografiez porturi 100% autentice. Acolo am învățat că în Orient nu ți se spune niciodată „nu”, dar un „da” nu înseamnă nimic concret. Această experiență m-a învățat că cunoașterea culturii este la fel de importantă ca și cunoștințele tehnice de fotografie.

Dar care a fost cea mai luminoasă întâlnire, acel om sau acea comunitate care ți-au dat energie să mergi mai departe?

Întotdeauna există întâlniri speciale. Revin mereu aceleași trăiri: oamenii sunt recunoscători că îi fotografiez. Nu doar că acceptă, dar chiar îmi mulțumesc. Și asta este valabil atât la popoare mari, cât și la cele mici, pentru că tradițiile aparțin comunităților. Iar în asta constă adevărata lor putere.

In ce colț de lume ai simțit cel mai mare impact pe care îl are costumul tradițional în viața de zi cu zi? Cum a fost experiența?

În Portugalia m-a impresionat faptul că nu doar porturile de sărbătoare, ci și cele de zi cu zi sunt prezentate cu mândrie. Pentru ei, folclorul include și o recoltă sau o pescuire, adică introduc în spectacole și poveștile cotidiene, transmițând astfel tradiția. Pentru mine, asta înseamnă că pentru a înțelege o cultură nu este suficientă podoaba de sărbătoare. Trebuie să vedem și luptele și îndatoririle de zi cu zi, pe care portul și spectacolul le evocă.

Premiul „Cetățeanul European 2021” a confirmat valoarea proiectului tău. Cum ai trăit acel moment și ce responsabilitate simți acum în raport cu Europa și cultura universală?

M-a surprins recunoașterea, pentru că nu obișnuiesc să aplic, așa că nu am așteptări legate de premii. Mi-a luat timp să conștientizez importanța lui. Astăzi văd cât de mult mă ajută când iau legătura cu o comunitate, adesea verifică cine sunt. Am observat că premiul „Cetățean European” mă legitimează, și ulterior îmi confirmă chiar ei acest lucru.

Expozițiile Geofolk au ajuns în mari capitale europene. Cum reacționează publicul internațional la acest demers?

Publicul este mereu surprins de diversitatea porturilor. În cadrul expoziției în aer liber, vizitatorii cunosc de obicei, în afară de propriile porturi, doar câteva ținute celebre la nivel mondial, cum ar fi rochiile de flamenco din Andaluzia, costume de carnaval de la Rio sau kiltul scoțian care, de fapt, nici nu pot fi considerate porturi populare. Expoziția devine astfel un fel de călătorie culturală, în care oamenii se miră de ceea ce este evident și totuși, necunoscut pentru ei.

Ce ai învățat de la oamenii simpli pe care i-ai fotografiat, din sate sau orașe, și care nu și-au pus niciodată problema că tradiția lor ar putea fi patrimoniu mondial?

Primul și cel mai important lucru pe care l-am învățat este că orice cultură nu are legătură cu nivelul de școlarizare. Cultura înseamnă modul în care oamenii trăiesc, viața de zi cu zi în realitatea ei. Tradiția nu este ceva oficial, pe care o vezi doar în muzeu, ci este ceva viu. Oamenii o poartă, o sărbătoresc și astfel o transmit mai departe. Cea mai mare valoare nu se găsește în cărți, ci în oameni.

Albumul Geofolk este un fel de încununare a muncii tale. Cum ai trăit momentul în care l-ai ținut pentru prima dată în mână?

Deși în jurul expoziției mele am simțit mereu un anumit interes pentru o carte care să conțină fotografiile, sincer să fiu, nu am forțat apariția ei. Mi-a fost teamă de această sarcină, fiindcă este un subiect extrem de sensibil. Este o mare responsabilitate să publici o lucrare care privește atâtea națiuni și comunități. Când am avut pentru prima dată cartea în mână, am răsfoit-o aproape cu teamă, temându-mă de eventuale greșeli sau inexactități, deși verificasem împreună cu editura de cel puțin o sută de ori. Astăzi însă sunt mândru de rezultat.

Cât de greu este să reduci mii de fotografii, mii de chipuri și povești, la câteva sute de pagini? Ce ai simțit că trebuie neapărat să rămână acolo?

Foarte greu. Mai întâi a trebuit să găsesc conceptul, să îl așez într-un cadru. Așa am ales ca primul volum (ce optimism!) să fie despre porturile regiunilor din cele 27 de state membre ale UE. Chiar și cu aceste limite s-a dovedit ca materialul de bază a fost suficient de bogat. Și cu acest concept am vrut, totodată, să aduc un omagiu premiului „Cetățean European”.
Inițial am selectat aproximativ 1500 de fotografii și le-am împărțit în 27 de fișiere, gândindu-mă că editura să lucreze cu ele. Apoi am început munca, iar până la final, editorul a mai „stors” din mine încă 3000 de fotografii. Așa s-a născut rezultatul final, care este și meritul editurii.

Cum te influențează călătoriile și întâlnirile cu oameni din culturi diferite în felul în care privești lumea și fotografia?

Așa cum am spus și mai devreme, importanța regiunilor a crescut mult în ochii mei. În orice zonă  pornim, cultura se schimbă la fiecare 50 de kilometri. Am înțeles că nu fotografiez „maghiari” sau „români”, ci porturile secuilor, ale celor din Țara Călatei, ale ceangăilor din Moldova, ale moroșenilor sau ale moldovenilor. Această diversitate regională este cea care ne face cu adevărat bogați din punct de vedere cultural, de aceea cred mult mai mult în regionalism decât în naționalism.

După tot drumul acesta prin lume, după zeci de țări și mii de fotografii, ce ai descoperit de fapt: lumea sau pe tine însuți?

Bună întrebare! Pe parcurs, nu am învățat doar despre porturi, ci și despre mine însumi. Cred că, în sfârșit, am înțeles unde îmi sunt limitele. Și, deși nu sunt talentat în multe lucruri, mi-am găsit propriul drum. Asta mi-a dat șansa să mă perfecționez. În sfârșit am ceva în care cred și pe care îl pot arăta și altora. Și poate cel mai frumos este că am făcut toate acestea fără să îmi dau seama câtă muncă am depus de fapt.

David, unde nu ai fotografiat în România până acum și ți-ai dori să ajungi? Hai să facem să se întample!

În România încă am multe de descoperit, în special în zona Moldovei. Aici includ și Republica Moldova. Totodată simt că diversitatea Dobrogei și cultura popoarelor de pe malul Dunării îmi rezervă încă multe surprize.

„Între drumuri prin sate izolate și expoziții în capitale europene, David Botond și-a construit rolul de martor al lumii. Nu urmărește spectacolul, ci autenticitatea; nu caută doar imaginea, ci sensul din spatele ei. Și tocmai de aceea, întâlnirea cu munca lui devine mereu o invitație la reflecție: cine suntem, de unde venim și cum purtăm mai departe ceea ce ne definește.”

Dacă nu era mama copiilor de la grădiniță, poate ar fi fost pe un șantier, construind case. Elena Ștefan, în schimb, trăiește prin ceea ce face. Și-a găsit sensul și îmbrățișează cu mare deschidere tot ce vine spre ea atât timp cât în centru este copilul. S-au scurs 26 de ani, dar își aduce aminte și în prezent de primii ochi pe care i-a văzut formând prima clasă pe care a condus-o. Poate cu temeri sau emoții, dar s-a lăsat descurajată de voci negative care ar fi văzut-o făcând Drept.

A devenit mamă singură tânără. S-a îmbrăcat cu pelerina unei femei super puternice și a călătorit prin viață cu gândul că se merge doar înainte, fără regrete. Să o cunoaștem!

Elena, al câtelea copil ești în familia ta și când ai văzut lumina zilei?

Sunt primul copil din familie, mai am încă trei frați mai mici. M-am născut acum 50 ani într-un cătun de poveste, Coșuleni, din comuna Bălușeni. Părinții mei au fost agricultori. Mama are patru clase, iar tata cinci.

Cu ce valori ai crescut?

Am crescut într-o familie simplă unde am învățat că nimic nu „cade din cer”, trebuie să muncim pentru ceea ce vrem să obținem. Am învățat de mici să muncim mult,corect și cinstit.

Oare ai simțit priviri sau ai auzit glasuri în comunitatea în care ai crescut din pricina faptului că ai devenit mamă tânără?

Am devenit mamă la 19 ani și atunci a fost maturizarea mea instantanee. Am termi nat liceul,m-am căsătorit, am dat admitere la Drept și am reușit, dar nu am mai început facultatea. Am născut un băiat. Nu am simțit atunci priviri sau glasuri. La țară lucrul acesta se întâmpla, nu eram eu o excepție. Doar o fostă profesoară mi-a spus atunci că m-ar fi văzut pe alt drum.

Lucrai deja în învățământ?

Nu.

Care este/cum sună povestea fetei care a devenit educatoare? Te-ai visat încă din copilărie că vrei să fii în mijlocul copiilor?

Nu visam să lucrez cu copiii, dar îmi plăcea să învăț. A fost o întâmplare care mi-a schimbat destinul. Am divorțat după patru ani de mariaj. Căsnicia nu era ce trebuia. Nu mă regăseam acolo, așa că am pus punct și am început să mă gândesc la viitor, viitorul meu și al copilului. Cumpăram ziare și căutam soluții, locuri de muncă și am găsit un anunț în care scria că se fac înscrieri pentru colegiul de învățători-educatoare. Am început cursurile,I ar din anul II am început să lucrez necalificată. Am obținut diploma în 2000 și de atunci lucrez ca educatoare. Prima mea grupă de preșcolari  a fost în județul Brașov și a avut 44 de copii. După trei ani am plecat din Brașov și m-am reîntors în județul natal, Botoșani.

Cum a fost să fii și mama copilului tău, dar și mama tuturor copiilor de la grădiniță?

Cred că Dumnezeu a dăruit fiecăruia dintre noi un har care să ne binecuvânteze existența și anume cel de a înțelege, de a mângâia,de a fi aproape, de a aduce bucurie în sufletul fiecărui copil și de a-i îndruma pașii. Pentru copiii cu suflete curate, pline de viață, am încercat mereu să fiu mama care știe să-i ocrotească, să-i iubească, să-i mângâie și să nu uite să le zâmbească. Am încercat să le dăruiesc totul din suflet, gândindu-mă că numai așa voi putea forma copii care la rândul lor vor iubi, vor respecta și vor aprecia oamenii.

I-am mângâiat, i-am apreciat mereu pentru ceea ce au făcut bun, i-am dojenit cu blândețe, ne-am jucat împreună. I-am învățat să aibă încredere în puterile lor și să nu se supere când greșesc pentru că din greșeli se învață. I-am ajutat să înțeleagă ce este bine să facă pentru ca într-o bună zi să devină oameni adevărați. Prin exemplul personal, am încercat să le sădesc în sufletele lor curate dragostea și respectful pentru oameni. Am încercat să combin rolul mamă-educatoare și ceea ce am vrut să duc către copilul de acasă am dus și către copiii de la grădiniță. Sunt mulțumită și recunoscătoare pentru ceea ce am reușit să modelez ca mamă și ca educatoare.

La a câta generație ești și ce ți-ai luat frumos pentru suflet în toți acești ani?

S-au scurs 26 ani din cariera mea didactică, cu  bucurii și emoții nestăvilite, cu gândul la cei care au plecat mai departe în viață, la cei ce vor pleca cât și la cei pe care îi voi primi cu brațele deschise. Ori de câte ori am intrat  în sala de grupă, am simțit că anii aceștia au fost și vor rămâne cei mai frumoși ani ce mi-au marcat existența ca dascăl. Copiii mi-au umplut zilele cu mireasma vârstei lor fericite și fără griji, mi-au dat dragostea lor dezinteresată și rostul meu pe lume.

Îmi imaginez că nu vrei să vorbești desprea realizările profesionale pe lângă gradele didactice și toate cursurile de perfecționare făcute, dar aș dori să împărtășești proiectele tale de suflet. Vei inspira fără doar și poate.

Așa, doar pentru inspirație pentru colegii mei, vă voi prezenta câteva exemple. Mi se spune des că sunt sursă de inspirație pentru colegi. Ce să spun? Îmi crește sufletul de bucurie!Sunt omul care nu ține ideile doar pentru sine. Îmi face plăcere să împărtășesc cu  alții.

Unul dintre proiectele mele de suflet este Programul de formare și predare asistată al Teach for Romania. În luna iunie 2025 am devenit Alumn Teach for Romania. Pot spune că în cei doi ani de program m-am dezvoltat foarte mult profesional și personal. Sunt recunoscătoare pentru toate experiențele de care am beneficiat în cadrul programului. La sfârțitul programului am beneficiat de o finanțare pentru a constui în curtea grădiniței, un foișor pentru activități outdoor.

La începutul anului 2025 am absolvit programul de dezvoltare preofesională „Educator de viitor” organizat de Uipath Foundation. Timp de 6 luni, alături de alte 20 de educatoare din România am beneficiat de  ore de formare online și o săptămână de formare fizică la București. La sfârșitul programului am obținut o finanțare pentru a dota grădinița cu materiale didactice.

De 4 ani sunt coordonatorul „Centrului Afterschool Nouă ne pasă Bălușeni”. Am aplicat și am obținut finanțare pentru ca 60 elevi să beneficieze de masă caldă și activități remediale .Finanțarea este asigurată de Fundația „Nouă ne pasă”.

Pot spune că din acest an am început să culegem roadele muncii noastre. La Evaluarea Națională elevii s-au descurcat destul de bine. De obicei, școala noastră era printre ultimele  din județ la Evaluarea Națională. În 2025 rezultatele au fost bune. Și cred că o contribuție semnificativă a adus faptul că elevii au participat la activitățile Centrului Afterschool.

În ultimii doi ani am obținut două finanțări în valoare de 10000 euro prin programul „Start ONG” . Cu acești bani am organizat ateliere pentru preșcolari și am achiziționat 20 costume populare autentice.

În ultimii patru ani am mai colaborat cu Fundația „Noi Orizonturi” în diferite programe:„Clubul meseriilor rurale”,„Clubul familiei”,„Service Learning la clasă” ,Asociația „Totul Este Posibil(Educație)”, „Ateliere fără frontiere”, Asociația „Antonia Citește”, Asociația „OvidiuRo”,Asociația „Cu Alte Cuvinte”,World Vision Romania.

În cadrul colaborărilor pe care le-am avut am format echipe alături de colegi din școală, am organizat activități pentru copii, părinți, comunitatea locală.

De unde gândul de a depăși granițele unității și să te răsfiri prin proiectele la care ai aplicat ca să primești finanțare?

Am ajuns acum 4 ani în școală și am simțit că este nevoie de implicarea mea. Am simțit că lipsește ceva. Copiii, părinții erau dornici de activități extrașcolare, dar nu aveau parte de astfel de activități. De asemenea, baza materială a unității era foarte,foarte slabă. În cei 4 ani m-am implicat și am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să schimb ceva.

Alături de echipele de proiecte am avut întotdeauna sprijin Primăria Bălușeni. Cu tot ceea ce a fost necesar. Chiar și un sfat sau o vorbă de încurajare ne-a fost de mare ajutor…

Bineînțeles că și Primăria Bălușeni a obținut finanțări notabile pentru educația din comună: au fost construite două grădinițe noi, au fost reabilitate toate școlile din comună, au fost dotate cu foarte multe materiale didactice: table interactive, laptopuri, imprimante în fiecare clasă, jocuri și jucării în grădinițe, s.a.m.d.

Ce ai făcut cu prima finanțare? Cum ai împărțit banii primiți?

Primele finanțări le-am obținut începând cu anul 2007.Atunci erau destinate perfecționării mele ca dascăl. Cu bursele Comenius am urmat cursuri în Europa.

Uitându-mă în urmă,  îmi dau seama că acele burse m-au ajutat foarte mult în dezvoltarea carierei didactice. Banii erau destinați pentru plata cursurilor,cazare,transport,diurnă.

Nu a inventat nimeni roata și ne inspirăm ba din stânga, ba din alta. Dar, oare, curajul de unde îl ai?

L-am avut dintotdeauna, cred. L-am avut și l-am folosit la orice pas. Chiar îmi place și mă încarc cu energie pozitivă atunci când ies din zona de  confort.

Am întrebat de curaj pentru că, cred cu tărie, nu ai fost mereu felicitată pentru dedicarea ta. Nici nu ai așteptat faima, onoarea, dar nu e ușor să faci de una singură.

Am avut proiecte individuale, dar am avut și am și acum în derulare proiecte de echipă alături de colegi profesori. E adevărat că am simțit și invidie uneori, dar pe mine și lucrul acesta mă încarcă. Visez la vremurile când nu voi mai simți priviri răutăcioase și ne vom bucura sincer împreună și  alături de copii.

Pe lângă dragoste pentru copii, ce trebuie să mai dețină un educator?

Cred că trebuie să ai har. Este una dintre profesiile pentru care trebuie să ai har.

Ce s-ar fi făcut tânăra Elena dacă nu îmbrățișa meseria aceasta?

Cred că mi-ar fi plăcut să fac ceva în domeniul construcțiilor. Am construit în 2010 o casă. M-am implicat începând  de la proiect și până la finalizare. Mi-a plăcut foarte mult…Mă simt bine în depozite cu materiale de construcții. Da, cred că aș fi construit, dar mă bucur că am îmbrățișat cariera de dascăl și că încerc să „construiesc” oameni.

Foarte des o poți confunda pe tânăra Bianca Maldan cu un copil de-al ei de la școală. Dacă ar fi să o pui în mijlocul lor, m putea spune că se pierde printre ei. Nu, însă, pentru că e stăpână pe ea și pe ceea ce deține. Poartă zilnic încredere că aduce, pe lângă noțiunile matematice, lumină, sprijin și că le oferă copiilor spațiul securizant de care au nevoie când nu sunt acasă. Toate acestea le-a învățat în interiorul Academiei Teach for Romania.

Este bucată din organizație și dacă ar fi să o întrebi peste ani dacă ar lua aceeași decizie de a fi parte din puzzle-ul lor, ar zice negreșit un mare da. Ce beneficii i-a adus, tocmai de la Bianca aflăm. Să o cunoaștem!

Bianca, ce culoare îi dai prezentului tău?

Cred că ar fi un galben cald. Îmi dă senzația de lumină, de speranță și de energie bună. E culoarea pe care o văd atunci când intru în clasă și copiii mă întâmpină cu un zâmbet. Mă bucur de fiecare zi și de fiecare clipă pe care o pot trăi alături de elevi. Îmi sunt foarte dragi toți și simt că au nevoie de cineva care să le dea speranță.

Cum arată sufletul tău de când aparții comunității Teach for Romania?

Mai liniștit și în același timp mai plin. E ca și cum am descoperit o familie extinsă care crede în aceleași valori. Mă simt susținută și inspirată constant. Am întâlnit oameni minunați care luptă pentru același scop ca și mine, și anume sa le oferim copiilor spațiul de care au nevoie. Să le oferim din lumina noastră și să le sădim în ei speranța că cineva este acolo pentru ei.

Chiar așa, de când ești bucată din această organizație și ce ți-ai luat frumos de pus la inimă în tot acest timp?

Am intrat în Teach acum 2 ani și cred că cel mai frumos lucru pe care l-am primit e încrederea. Încrederea că pot să fac o schimbare reală și că fiecare gest, oricât de mic, contează.  Încrederea că tu poți fi cel care face o schimbare.

Mi am mai luat și speranța. Știu că oricât de greu și dificil ar fi sa nu uiți să ai speranță. Știu că în Teach oamenii sunt speranță și oricând ai nevoie de cineva, mereu o să găsești o ușă deschisă.

Hai să mergem la începuturile tale! De când cochetai cu gândul de a fi cadru didactic? Poate din copilărie?

Când m am înscris la facultatea de matematică, mi-am dat seama că vreau sa fiu profesor. Am văzut ce se întâmplă în școli și mi-am dorit să fac o schimbare. Mi-am spus că eu sunt cea care va face această schimbare. Îmi doresc foarte mult să le ofer elevilor șansa să vină la școală ca într-un mediu sigur, unde nu învață doar teoreme, definiții, ci sunt văzuți și ascultați.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Aș zice că e o poveste cu suișuri și coborâșuri. Am avut parte de profesori extraordinari care mi-au deschis drumuri, dar și de momente în care mi-a fost greu. Totuși, fiecare experiență m-a format și m-a adus unde sunt astăzi.

Profesorii au contribuit foarte mult la creșterea mea. M-au îndrumat și au fost alături de mine cu sfaturi și tot ce am avut nevoie.

Cea mai mare provocare în educație care este?

Să reușim să facem educația relevantă pentru fiecare copil, indiferent de unde vine. Să nu fie doar teorie, ci și punți către viață.

Este dificil să lupți cu mentalitatea părinților. Sunt unele familii care au mulți copii și nu-i pot susține în școală și copiii nu fac decât 8 clase. Sunt unii părinți care nici eu nu știu carte și nu-i pot ajuta pe elevi.

Despre comunitatea în care predai (dacă predai și nu ești doar viitor cadru ce se perfecționează odată cu TFR) ce-mi poți spune?

Comunitatea mea e una mică, dar cu suflet mare. Copiii vin din familii care nu au mereu cele mai multe resurse, dar au o dorință de a fi văzuți și sprijiniți.  Sunt unele familii cu mulți copii care nu-i pot sprijini în școală, dar totuși fac minimul necesar să – trimită si să vină la școală. Învăț zilnic de la ei ce înseamnă reziliența.

Când te-ai înscris în Teach, știai că te vei apleca copiilor din medii vulnerabile. Nu te-a speriat?

Ba da, m-a speriat un pic. Dar am învățat că frica e normală și că atunci când o înfrunți, ea se transformă în putere. Astăzi, pot spune că m-a ajutat să cresc mult mai mult decât credeam. Știam in ce medii o să merg și cu ce o să mă confrunt, dar pot zice că acum, datorită Teach for Romania și a încrederii pe care mi-a dat-o,

am putut mai ușor să mă integrez.

Am întrebat asta dată fiind vârsta ta. Ești des confundată cu elevii?

Da, se întâmplă des! La început era ciudat, dar acum o iau ca pe un compliment. Copiii se deschid mai ușor atunci când simt că „doamna” nu e atât de departe de lumea lor. Îmi place că ei mă văd mai apropiată de ei și le este mult mai ușor să comunice cu mine. Se deschid și nu le este rușine să întrebe.

Bianca, cum poți crește copii responsabili fără pedepse?

Prin dialog și prin exemplu personal. Copiii au nevoie să înțeleagă consecințele, nu să fie doar pedepsiți. Cred că responsabilitatea vine din relația de încredere, nu din frică. Asta încerc să le ofer elevilor. Un spatiu sigur unde pot greși și să înțeleagă de ce ceea ce au făcut nu este corect. Să le ofer exemple din viața personala.

De unde ar trebui să plece schimbarea? De la nivel micro sau macro?

Cred că trebuie să vină din ambele direcții. De sus, prin politici coerente și resurse, dar și de jos, prin fiecare dascăl care își face treaba cu pasiune. Întâlnirea dintre aceste două niveluri e cheia.

Învățătoarea Cristina Bereschi este din 2005 formator de caractere. Este omul ce educă suflete, este conectorul dintre familie și școală. Creează contexte de învățare în unitatea din Alpina pe care a îmbrățișat-o cu două decenii în urmă. Un amar de timp, dar anii nu se cunosc că au trecut atunci când ne gândim la energia sa molipsitoare.

S-a perfecționat continuu, a studiat, a vrut să devină puntea dintre copii și educație și i-a reușit. Nu a fost ușor să se țină de acest obiectiv, să alunge glasurile negative care, uneori, strigau că face parte dintr-o categorie minoritară. Ceea ce își propusese să facă în viață a câștigat în detrimentul vocilor descurajatoare.

Predă limba romani, chiar dacă părinții săi nu au învățat-o în sânul familiei lor. Cunoaște istoria și tradiția romilor și transmite mai departe cu mândrie.

Cum v-a găsit anul acesta nou școlar având în vedere situația contextuală?

Anul școlar a început cu emoții, dar și cu dorința de a sprijini copiii din comunitățile dezavantajate să aibă șanse egale deși situația contexuala m-a lăsat cu un gust amar.

Cum vă este sufletul după atâția ani de învățământ?  Cum arată el?

Sufletul meu este plin de recunoștință, dar și de responsabilitate față de elevii care au nevoie de mai mult sprijin.

Din 2005 sunteți bucată din sistem. În ce context ați abandona meseria pe care ați îmbrățișat-o?

Aș renunța la meserie doar dacă sănătatea nu mi-ar mai permite să fiu lângă copii.

Mai mult decât o meserie, ci e vocație. Cine v-a insuflat gândul de a vă îndrepta spre educație și spre copii?

Am ales educația inspirată de propria mea învățătoare și de dorința de a fi sprijin pentru cei mai vulnerabili.

Sunteți puntea dintre copii și limba romani. Care a fost motivația de a învăța limba romani și de a o transmite mai departe?

Am învățat limba romani ca să păstrez vie identitatea și să le dau copiilor încredere în rădăcinile lor.

Doamna învățătoare, cu ce valori ați crescut în interiorul familiei dumneavoastră?

În familie am crescut cu respect, muncă și credință – valori pe care le transmit și copiilor din clasele mele.

Ați simțit priviri de-a lungul experienței la catedră? Sau poate întrebări? Sau poate curiozități din partea colegilor?

Au existat priviri și întrebări, dar le-am văzut ca ocazii de a deschide dialog și de a apropia oamenii.

Dar când erați elevă aveți vreo amintire neplăcută din pricina etniei pe care o purtați?

Da, am trăit momente grele din pricina etniei, dar m-au făcut mai puternică și mai empatică.

Dar amintirile cele mai dulci care sunt?

Cele mai dulci amintiri sunt jocurile simple ale copilăriei și bucuria de a învăța.

Purta drag de carte fetița Cristina când era mică? A visat din copilărie că o să se aplece asupra copiilor?

Încă din copilărie am iubit cărțile și am visat să devin dascăl pentru a fi alături de copii.

Sunteți învățătoarea pe care ați avut-o? Sau ați învățat din neglijența celei ce v-a pus stiloul în mână?

Am preluat ce era bun de la învățătoarea mea și am încercat să schimb ce nu mi-a plăcut.

Ce meserie au părinții dumneavoastră? S-au identificat în totalitate cu valorile categoriei din care faceți parte?

Părinții mei au fost oameni simpli, muncitori, care mi-au transmis demnitate și perseverență.

Despre comunitatea în care ați trăit ce-mi puteți spune? Cât de mare e procentul e ocupat de cei ce poartă etnia pe care o purtați și dumneavoastră?

Comunitatea mea de origine este bogată în tradiții și a fost un sprijin puternic în formarea mea.

Dar despre comunitatea în care predați ce-mi puteți mărturisi?

Comunitatea în care predau este dezavantajată, dar încerc zilnic să dau copiilor curaj și să le deschid drumuri spre o viață mai bună, iar rezultatul se va vedea in timp.

Nu de mult abia a terminat de alergat o cursă. Nu una scurtă, ci întinsă pe trei săptămâni și pe o mare distanță. Motivația a fost una puternică să-l țină pe Adrian Șovea 23 de zile pe traseul pe care și l-a ticluit atent. Să-și salveze copilul interior și copiii crescuți în medii vulnerabile a fost gândul lui.

Adrian Șovea se ocupă de astfel de copii de mai bine de 8 ani. A fost unul dintre ei, dar azi are tăria să facă un transfer de valori pe care le-a învățat, experimentând în viață fără părinți. Prima dată prin exemplul propriu care poate fi luat ca bun reper. Nu i-a fost deloc ușor în viață, mai ales că orice copil merită să cunoască prima dragoste în sânul familiei în care este crescut. El a gustat din abandon. Pentru mai multe detalii, îi dăm cuvântul!

Adrian, unde te găsesc? Oare ai terminat de făcut traseul?

Mă găsiți în Iași. Am terminat traseul pe 6 Septembrie 2025, după 23 de zile de traseu.

Hai să vedem cum ți-ai împărțit timpul și cum ți-ai făcut planul!

Am analizat ghidul și traseul conceput de cei de la Tășuleasa Social. Ei au făcut traseul pe regiuni și pe etape, iar eu, inițial, am conceput un plan de 30 zile, cu o medie de 40-55 de km pe zi pentru a reuși să termin cei 1400 de km.

Socoteala de acasă se potrivește cu cea din târg sau nu a contat cât a durat traseul, ci faptul că e necesar să-l duci până la capăt?

În prima săptămână am respectat planul inițial, nu am vrut să mă expun prea mult oboselii sau accidentării și nu am forțat mai mult decât km pe care îi aveam zilnic de parcurs. În a doua săptămână, am reușit să forțez un pic și după 13 zile, am ajuns la mijlocul traseului, reușind să câștig 2 zile în avans. Iar în a treia săptămână, am decis sa forțez și sa termin traseul in 23 de zile. Am stat mai mult pe traseu câteva zile, parcurgând 2 zile la rând, 85 de kilometri, am stat și 14 ore în picioare, pentru a reuși să-mi ating noul obiectiv. L-am dus până la capăt, dar am vrut să fiu primul care reușește să traverseze acest traseu în doar 23 de zile, cu un rucsac de 8 kg în spate, fără echipamente scumpe și fără echipă pe teren. Și am reușit!

Adrian, definește-mi motivația ta!

Îmi doresc mereu să fiu mai bun decât în ziua precedentă, în fiecare zi devin cu cel puțin 1% mai bun decât în ziua precedentă. Prima mea regulă de bază este să nu renunț, indiferent de obiectivul propus. Dacă îmi propun să alerg 1400 de km, caut soluții și merg până la capăt, dar nu renunț, indiferent de cât de greu poate fi.

Cum ai ajuns să afli despre acești copii și să porți gândul de a face ceva pentru ei în acest sens?

De 8 ani mă ocup de copiii vulnerabili din Iași. Am început prin voluntariat, prin strângeri de hăinuțe și de rechizite, apoi prin curse caritabile și prin a-i inspira pe oameni să ajute copiii. În ultimul an, am colaborat cu Fundația Bethany din Iași și am reușit să le susțin o mare parte dintre copiii și adolescenții pe care îi susțin aceștia. Mi-am dorit să fac ceva mai mare, să pot inspira oamenii cu adevărat să ajute, astfel, am decis împreună cu doamnele de la fundație, să le susțin copiii cu abilități diferite ( ADHD, autism și alte tulburări de dezvoltare ), copii care au nevoie de terapii speciale pentru a avea o copilărie normală. Ei își depășesc limitele în fiecare zi și am decis să mi le depășesc și eu pentru aceștia și să îi inspir și pe alții să o facă.

Ai fost unul dintre ei?

Am fost un copil vulnerabil, am trăit într-o familie de 7 persoane și trăiam împreună în doar 2 camere. Am trăit în sărăcie, ne descurcam cum puteam, nu aveam prea multe condiții.

Care sunt cele mai neplăcute amintiri ale tale din copilărie?

M-a părăsit mama mea la 2 ani, iar la 7 ani am văzut-o pentru ultima oară și mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă. Copiii râdeau de mine că nu am mamă și am început să mă simt vinovat pentru acest aspect, credeam că e vina mea că m-a părăsit. Familia în care am trăit consuma mult alcool, iar certurile și violențele erau foarte dese. Vecinii nu făceau nimic, iar autoritățile doar dădeau amenzi și atât, și totul continua. Am învățat să mă apar pentru a nu fi lovit și am devenit foarte impulsiv și mă enervam foarte rapid.

Ce mai știi despre mama ta? Sau ai știut vreodată lucruri despre ea?

Mama a plecat în Italia atunci când m-a părăsit, iar acum 4 ani, mi-a spus o mătușă că locuiește acolo și este măritată cu un italian.

Cum ai reușit să dobândești în viață? Creștem cu iubire în familie, dar tu n-ai gustat din ea.

Am fost nevoit să mă maturizez prea repede. La 12 ani, am fost nevoit să muncesc în curtea de la țară și apoi printre vecini. Majoritatea banilor, adulții îi dădeau pe alcool și pe tutun. Voiam sa am banii mei și sa îmi iau ce aveam nevoie. Am muncit cu ziua prin sat pentru a nu renunța la școală. Am terminat un liceu bun, dar a trebuit să sacrific o parte din copilărie, muncind pentru a-mi termina studiile și pentru a face sport. Am jucat fotbal și îmi plăteam antrenamentele singur, apoi m-am axat pe alergare și mă antrenam singur și îmi luam cele necesare. Nu am avut suport din partea familiei, dar voiam să fiu și eu ca ceilalți copii și am transformat acea frustrare, într-o ambiție puternică care mă ajuta să nu renunț. Devenisem independent, nu mai ascultam de adulți și făceam doar ce credeam că e mai bine pentru mine, învățam, munceam și făceam sport, pentru a mă elibera.

Adrian, cu ce te ocupi în viața de zi cu zi?

Am lucrat în mai multe domenii până acum, de la lucrător comercial în depozit, agent de securitate, pompier servant, în România,  până la muncă în curățenie și pe șantier, în Germania. Dar, pot spune că meseria mea de bază pe care o fac de 8 ani de zile, în paralel cu munca prestată în acele domenii, este de a ajuta copiii vulnerabili. I-am ajutat, atât din Iași, cât și de la distanță, din Germania.

Cu ce valori ai crescut? Ce nu ai face vreodată?

Am învățat de-a lungul timpului că nu trebuie să devenim ceea ce au fost alții de lângă noi. Am învățat din greșelile adulților și am evitat să le repet. Ceea ce nu îmi place mie, nu voi face altora. Minciuna și înșelăciunea le detest și evit oamenii care se folosesc de ele. Am grijă cu ce oameni mă înconjor. Aleg să ofer iubire necondiționată copiilor și oamenilor care au nevoie de ea, îi ajut atunci când au nevoie de ajutor și empatizez cu situația în care se află. Nu judec greșelile altora, ci îi ajut dacă au nevoie de sprijin pentru a se dezvolta mai bine.

Când suntem mici, intrăm în diferite roluri prin intermediul jocului. Pe rând, cu ajutorul exercițiului de imaginație, suntem ba doctori, ba profesori, ba medici. Adriana Georgescu s-a jucat de-a școala până a devenit a școlii. A simțit de timpuriu că vrea să cuprindă meseria de dascăl.

Șase generații de copii s-au bucurat de ea și ea de ei, dar, în timp, învățătoarea Adriana a decis să ofere din cunoștințele sale și părinților, sau colegelor, sau colegilor. Împreună cu Anamaria Blenche a fondat www.cititoria.ro, o inițiativă ce a crescut pentru că s-a așezat mult suflet. Patru ani are acest copil profesional. Este o platformă, dedicată atât micilor cititori, cât și părinților și profesorilor, și care își propune să contureze un curriculum bazat pe cărți, care să sprijine educația formală și nonformală.

Să-i dăm cuvântul Adrianei Georgescu!

Sunteți un om cu suflet care vă iubiți meseria. De când vă perindați în jurul copiilor?

Cred că pasiunea și autenticitatea sunt porți spre inima copiilor. Fără ele, această profesie își pierde sensul. De 20 de ani, sunt în mijlocul celor mici și continui să-i învăț, să-i ghidez și, sper eu, să-i inspir.

Ați fost copilul sau adolescenta care și-a pus multe semne de întrebare legate de planurile profesionale?

A fost atât de simplu pentru mine! Planul de a deveni învățătoare s-a conturat încă din primii ani de școală. M-am simțit întotdeauna foarte bine în această instituție. Am iubit fiecare experiență, orele de curs, disciplinele de studiu și interacțiunile cu colegii. Am apreciat aspectele pozitive din personalitatea fiecărui profesor.

A fi dascăl nu este doar o meserie, ci o vocație. V-ați dat repede seama că vreți să rămâneți parte din sistemul de învățământ?

Sunt total de acord cu această afirmație. Am știut din prima clipă că voi îmbrățișa această profesie pentru totdeauna. Un argument solid este faptul că merg cu bucurie la școală în fiecare zi, indiferent de provocările și schimbările care apar.

Învățământul este mai bogat odată cu implicarea dumneavoastră. Câte generații de copii ați inspirat?

Ce frumos ați spus! Într-adevăr acesta este crezul meu, să încurajez învățarea cu bucurie și să aduc un plus de creativitate în sala de clasă. Au fost șase generații de copii minunați. Cu unii am petrecut doar un an sau doi, cu alții am parcurs întregul ciclu. Fiecare generație a venit cu povestea ei și m-a ajutat să devin un dascăl mai bun.

Sunteți un om pătruns de bunătate. Ce valori insuflați copiilor și doriți să plece cu ele în viață?

De trei ani fac parte din extraordinarul proiect „Educație prin Virtuți și Povești”, inițiativă a Asociației Eduvit. Strategiile descoperite în cadrul acestuia mi-au dezvoltat mult bunătatea și empatia. Acum pot transmite mult mai bine elevilor mei valori precum respectul, perseverența, cooperarea și recunoștința, prin exemplul personal.

Cu dragostea pentru copii te naști? Cum îmi puteți răspunde la această curiozitate?

Cred că dragostea pentru copii se cultivă în timp, cu mult studiu și cu răbdare. Copiii reușesc să ne surprindă întotdeauna, iar noi, adulții din viața lor, e necesar să ne adaptăm și să îi înțelegem.

Niciun profesor nu am auzit să zică despre el că le știe pe toate. Și dumneavoastră credeți în evoluția umană?

Consider că e important să le transmitem copiilor acest mesaj, că nu le știm pe toate și că învățarea continuă este esențială, atât pentru elevi, cât și pentru dascălii lor.

Nu întâmplător am pus întrebarea, căci cooperați cu alte cadre didactice sub umbrela grupului Cititoria, cel pe care l-ați înființat. Cu ce gând?

Grupul a fost înființat de bunii mei prieteni Anamaria și Alec Blenche. Ei și-au dorit să creeze o comunitate care încurajează lectura și activitățile educative, desprinse din cărți. Au fost prietenii care, atunci când m-am alăturat grupului și am dorit să ajut, m-au încurajat să gândesc scenarii didactice pornind de la povești, așa cum începusem, timid pe atunci, pe blogul file de bucurie. Așa s-a născut proiectul Cititoria, file de bucurie, prezent pe mai multe platforme de socializare. Astăzi grupul creat pe Facebook își propune să dezvolte această comunitate a iubitorilor de lectură, prin împărtășirea de idei și bune practici.

Când s-a născut și la ce prag a ajuns?

Împreună cu Anamaria Blenche am fondat www.cititoria.ro, proiectul nostru de suflet. De mai bine de patru ani, dezvoltăm această platformă, dedicată atât micilor cititori, cât și părinților și profesorilor, și ne propunem să conturăm un curriculum bazat pe cărți, care să sprijine educația formală și nonformală. Ne urmăresc câteva mii de persoane și feedbackul pe care îl primim este unul pozitiv, lucru care ne bucură și ne motivează.

Ce se întâmplă mai exact la Cititoria?

La Cititoria se întâmplă foarte multe lucruri interesante. Facem recomandări de lectură, pe diferite teme și potrivite diferitelor categorii de vârstă. Propunem activități, jocuri și resurse, care dezvoltă creativitatea și gândirea critică. Toate acestea pornind de la o carte. Prezentăm, sub forma unui jurnal, activități inedite, desfășurate la clasă. Gândim enunțuri matematice inspirate de povestea lui Erus și provocări  escape-room.

De un an, desfășurăm și Concursul Municipal „Ghicește povestea!”, proiect inclus în CPEEM NR. 759/20.01.2025, A3, domeniul cultural-artistic, literatură, poziția 23. În cadrul celor trei secțiuni, desen, fotografie și scriere creativă, participanții, elevi de la grădiniță și de la clasele primare, oferă indicii despre o carte sau despre o poveste. Prima ediție a fost primită cu mult entuziasm și abia așteptăm edițiile viitoare!

Fiecare dintre noi păstrăm amintirea unui dascăl drag. V-a inspirat cineva să faceți lucrurile pe care le faceți?

Da, așa s-a întâmplat și în cazul meu. Doamna mea învățătoare, Lelia Mitroi, m-a convins, prin dedicare, spirit inovativ și profesionalism, să aleg această meserie. Îmi amintesc cum ne captiva la fiecare lecție, prin povești și prin artă. Zilele de școală erau adevărate aventuri în lumea imaginației. Dumneaei continuă să mă inspire și astăzi, prin energia, creativitatea și talentul său, puse în slujba școlii.