Aurelia Curelaru este mijlocitorul dintre o limbă oficială a UE și predarea interdisciplinară. Creează punte între elevi și limba franceză, între generațiile de azi și programele de formare continuă pe care le urmează pentru a fi în „trend”, între matematică, geografie și istorie și disciplina ce o predă zilnic.

Nu își are rădăcinile în Vaslui, dar natura vieții, ori un joc hazard al întâmplărilor a condus-o la Școala Gimnazială ,,Dimitrie Cantemir” din acest oraș, Școala nr. 2, cum o cunosc localnicii. Este din 2021 aici, deși nu-i ajung degetele de la ambele mâini să numere anii de experiență la catedră.

Am povestit despre cum e să modeleze caractere, despre ce își ia frumos pentru suflet din meseria aleasă, dar și despre orașul și școala care sunt bucată din viața sa. Să o cunoaștem pe Aurelia Curelaru, profesoara premiată Merito 2024!

Cum arată portretul unui dascăl excepțional prin ochii dumneavoastră?

Un dascăl excepțional este un profesor care iubește copiii și cu răbdare, perseverență, responsabilitate, multă cercetare și studiu îi motivează să învețe pentru a-și descoperi pasiunile, interesele, cultivându-le, totodată, o disciplină a muncii și gândirea creativă.

Ați ales să construiți caractere, să modelați cele mai pure suflete, să vă aplecați cu dragoste asupra preadolescenților și adolescenților. Ce vă luați frumos pentru suflet din meseria aceasta?

Adolescenții sunt minunați, îmi oferă energie pozitivă și provocări pe măsură. Ei sunt sinceri și îmi dau din bunătatea lor, îmi împărtășesc temerile, aspirațiile lor și trăiesc alături de ei emoții puternice, altfel spus… suflul tinereții.

V-ați cunoscut mereu traseul în viață sau ați jonglat cu mai multe roluri în societate?

În adolescență mi-am dorit să fiu traducător, mi se părea o ocupație extrem de interesantă, să trăiești alături de cel care scrie în limba lui și apoi să găsești cuvintele potrivite pentru a reda mesajul în limba maternă. Astfel, credeam eu, trăiești în două lumi în același timp.

Cum e Aurelia-omul de acasă? Cum e Aurelia-omul de la catedră?

Omul de acasă – modest, poate retras căruia îi place să citească literatură, să meargă la teatru și să se delecteze urmărind filme de aventură, de inspirație istorică și să mai scotocească printre cărți vechi, inscripții și hrisoave… poate înnoadă o poveste, o altă pasiune a copilăriei, istoria.

Omul de la catedră –  un profesor plin de energie, implicat în viața școlii, pasionat de teatru și de materia pe care o predă elevilor.

Sunteți de mai bine de un deceniu bucată din sistemul de învățământ. Vă pregătiți pentru fiecare întâlnire cu elevii?

Eu încerc să transform întâlnirile cu elevii mei în momente speciale, pentru a le menține viu interesul față de cultura francofonă și limba franceză. Astfel, îmi pregătesc secvențele didactice, ținând cont de cunoașterea elevilor, de interesele lor, vârstă și nivelul de studiu al limbii franceze. Lecțiile mele au o poveste, le place copiilor să se simtă parte din poveste și activitățile ludice sunt mult așteptate, atunci când transformăm sala de clasă într-un spațiu de joc sau scenă.

Timpul vă permite să vă dedicați și altor proiecte sau la mijloc e nevoia de a aduce în școală noi și noi activități pentru a crește calitatea și succesul școlar?

Timpul îl împart între activitățile dedicate copiilor și dorința de a ține pasul cu noile provocări din domeniul educației.

Cum arată școala în care predați?

Școala în care predau cele mai multe ore este o școală cu profesori responsabili, elevi sinceri, drăgălași, veseli și cu multe dorințe de a „ajunge cineva în viață”, cum spun ei. Școala ne oferă condiții bune pentru a ne desfășura activitățile, are acreditare Erasmus+ până în 2027 și elevii noștri, prin străduința și implicarea doamnei director, au șansa să participe la diverse schimburi culturale și lingvistice, iar profesorii să participe la cursuri de formare profesională în statele UE.

Despre comunitatea în care predați, ce îmi puteți spune?

Orașul nostru este liniștit, cu oameni foarte serioși care doresc să aibă un trai decent. Tinerii sunt foarte talentați, responsabili și foarte implicați în activitățile de voluntariat și activitățile civice prin care își doresc să ajute familiile vulnerabile.

Dar dacă ar fi să descrieți în câteva rânduri cum sunt copiii de azi, ce cuvinte ați alege?

Copiii de astăzi sunt creativi, inteligenți, dar și sensibili. Ei au nevoie să fie înțeleși pentru a le fi un sprijin real în viața lor.

I-ați câștigat pe elevi în limba franceză și cunoaștem că fiecare profesor are „farmecul” său, ca să nu zic „metodele” mai exact. Ce atuuri ați purtat mereu cu dumneavoastră?

Pregătirea cu responsabilitate a orelor, studiul individual, creativitatea, buna dispoziție, ludicul și feedbackul real din partea elevilor. I-am invitat pe elevi să fie criticii orelor, să pună în lumină punctele tari și punctele slabe ale activităților, iar eu am luat în considerare sugestiile lor în proiectarea didactică.

Aveți o abordare interdisciplinară. Considerați că înțeleg mai bine unele concepte atunci când se îmbină mai multe domenii experiențiale?

Elevii noștri au nevoie de a vedea cum se îmbină cunoștințele din diverse domenii, precum geografia, istoria, limba română, educația civică, muzica, cinematografia în viața de zi cu zi. Conceptele abstracte sunt greu de înțeles uneori, iar elevii au nevoie de experiențe de învățare în care să se folosească de cunoștințele dobândite la celelalte materii. Un simplu proiect de grup, cu o sarcină provocatoare de a crea un filmuleț de promovare a unei rețete dintr-o anumită zonă francofonă suscită interes, solicită cunoștințe de geografie, istorie, TIC, arte plastice, creativitate și cunoașterea rigorilor lingvistice ale limbii franceze. Și copiilor le plac asemenea proiecte, aceste sarcini cu caracter interdisciplinar.

Lucrați diferențiat. De unde toate resursele?

Clasele noastre de elevi nu sunt omogene, elevii au niveluri de înțelegere și ritmuri de învățare diferite. Pedagogia diferențiată ne oferă câteva direcții de urmat pentru a oferi elevilor șansa să atingă standardele cerute de CECRL (Cadrul Comun de Referință pentru Limbile străine) în dobândirea competențelor lingvistice de comunicare într-o limbă străină de circulație internațională. Unii elevi au nevoie de sprijin mai mare din partea profesorului, tocmai de aceea eu creez activitățile didactice în funcție de nevoile elevilor (nevoi descoperite în urma evaluărilor inițiale, de parcurs și sumative). Prin stagiile profesionale CREFECO am descoperit modalități de a construi activități relevante prin care elevii să atingă progresul în ritm propriu, așa se face că în aceeași clasă, elevii capabili de performanță și elevii care au nevoie de ajutor se simt minunat și colaborează, cooperează.

Care sunt indicatorii principali care vă arată că trebuie să lucrați/predați individualizat?

Rezultatele elevilor la evaluările naționale și la testele PISA, admiterea elevilor la licee și, ulterior, integrarea tinerilor pe piața muncii.

De unde ar trebui să plece schimbarea în educație?

Cred că schimbarea în educație stă în mâinile fiecărui profesor, care se pregătește să-și întâlnească elevii și, cu responsabilitate, îi călăuzește pe drumul cunoașterii.

Ce ar trebui să se întâmple la nivel macro pentru a atinge un ideal educațional?

Schimbările din societate influențează puternic educația, astfel încât este afectată uneori relația părinte-elev-profesor. Valorizarea școlii și a principiilor ei ar schimba și percepția asupra necesității școlii în societatea contemporană. Cât despre curriculum, în gimnaziu, acesta este centrat pe competențe, pornind de la Recomandările Comisiei Europene, însă ar fi necesară implementarea unor standarde, cu descriptori de performanță și pentru celelalte materii școlare, ca în cazul limbile străine. Astfel sistemul de evaluare-notare și implicit de progres în învățare al elevului ar beneficia de multiple ameliorări.

Abia are prima carte de identitate, este în clasa a VIII-a și are examenul național în față. Perspectivele asupra vieții sunt largi, deși mai are timp să se gândească și să se răzgândească încă de o sută de ori. Culmea, adolescentul Andrei Popovici cunoaște deja calea pe care vrea s-o apuce. Actor, regizor, scriitor, jurnalist sau cadru didactic, știe sigur că va oferi dragoste societății prin meseria pe care o va îmbrățișa.

Poartă cu el idei creative ce le-a așezat în două serii de cărți scrise sub titulatura sa. Anul 2024 s-a încheiat cu Agrafă și Creion, eroii ce se regăsesc și în titlu. Este un adolescent în formare, dar în inima sa nu stă decât o dorință de a evolua și de a inspira prin faptele sale. Familia este tot și în toate. A cunoscut sprijinul și iubirea în acre crește încă din prima zi lui de viață. Așa ar trebui să se întâmple în toate casele, dar viața bate filmul.  Și Andrei știe asta, de aceea a ajutat și ceilalți copii mai mici sau de vârstă apropiată lui din orașul său natal. Cum? Donând cărți.  În cele trei ediții ale Provocării lui Andrei – Donează o Carte!, desfășurate până acum, peste 2400 de volume au adus bucuria cunoașterii și au deschis noi orizonturi și perspective tinerilor din mediul rural.

Andrei, unde și cum te-a găsit decembrie?

În luna decembrie m-a găsit acasă, în Oradea, alături de cei dragi, familia mea. Este o lună plină pentru mine, nu doar de spiritul magic al sărbătorilor, ci și de entuziasm și bucurie.

În data de 19.12.2024  a avut  loc lansarea celui de-al doilea volum al seriei „Aventurile lui Agrafă și Creion”, intens și plin de suspans: Ordinul Umbrelor. Așa că pot spune că sunt atât ocupat, cât și bucuros.

De obicei, fiecare dintre noi la final de an își face bilanțul și își evaluează întreg parcursul anului în curs. Anul tău cum a fost?

Abia pot spune că am făcut bilanțul anului 2024, lansarea romanului Ordinul Umbrelor tocmai s-a întâmplat. Acesta este continuarea captivantă, intensă și dramatică a aventurilor celor doi superdetectivi, Agrafă și Creion care acum se avântă pe teritoriul periculos al Umbrelor.

Din perspectiva unui tânăr autor, a fost și continuă să fie un an cu adevărat magic. Pe 30 mai 2024 mi-am lansat romanul de debut, Aventurile lui Agrafă și Creion, iar acum, cu mare entuziasm, sunt fericit că am reușit să finalizez volumul al doilea al seriei. Sper ca acesta să ajungă la câți mai mulți cititori, care să se bucure în serile reci, dar calde sufletește vorbind, de acest roman polițist plin de pasiune și creativitate. Este cadoul meu pentru voi.

Din perspectiva de elev, pot spune că anul acesta școlar este unul provocator și intens. Fiind în clasa a VIII-a, mă pregătesc pentru examenul de capacitate, o etapă importantă în viața mea.

Ești elev, dar și un bun cetățean în orașul tău. Ai adunat multe volume de cărți în anii trecuți și le-ai donat unor biblioteci. Anul acesta ai continuat această activitate?

Consider că este foarte important ca fiecare dintre noi să se implice în comunitatea din care face parte și să-și aducă aportul, așa cum poate. Bucuria de a dărui și de a vedea scânteia din ochii celorlalți te umple de o energie aparte și de o stare de bine.

În anul 2024, „Provocarea lui Andrei – Donează o Carte!”  a reușit să umple rafturile bibliotecii din cadrul școlii „Ovidiu Drimba” din Lugașu de Jos cu dicționare, manuale și cărți de povești.

În cele trei ediții ale Provocării lui Andrei – Donează o Carte!, desfășurate până acum, peste 2400 de volume au adus bucuria cunoașterii și au deschis noi orizonturi și perspective tinerilor din mediul rural.

Pot spune, cu mândrie, că sunt cu adevărat fericit că am reușit să realizez acest lucru.

Am întrebat mai devreme acest aspect, pentru că mă gândesc că te-ai concentrat pe volumul al-II-lea pe care îl scrii. Ce îmi poți spune?

Doresc ca Aventurile lui Agrafă și Creion să fie o trilogie. Și, da! Într-adevăr am fost foarte ocupat să finalizez volumul doi al seriei.

Volumul trei  al seriei îl voi lansa din postura de licean. Sunt încântat că am ajuns până aici și  sincer, este o bucurie imensă pentru mine să văd cum, pornind de la o idee sau un concept inedit, am reușit să scriu sute de pagini. Este multă muncă – poate unii ar crede că e ușor, dar de multe ori revezi un fragment și de 50 de ori până când îți pare că sună așa cum ar trebui.

Știu că sunt doar la început, dar sper să cresc tot mai mult, desigur, cu ajutorul vostru, al cititorilor.

Despre primul volum ce poți enunța? Cum a prins la public?

Ca autor al seriei „Aventurile lui Agrafă și Creion”, pot spune cu bucurie că această poveste polițistă a fost primită cu entuziasm de către cititori. Cei cu care am vorbit, mi-au spus că au fost foarte încântați și așteaptă cu nerăbdare volumul doi.

Un lucru care m-a impresionat este faptul că romanul nu doar că a captivat copiii pentru care a fost destinat inițial, dar și pe părinții sau bunicii care l-au citit. Am primit multe feedbackuri care mi-au confirmat că „Aventurile lui Agrafă și Creion” este, de fapt, un roman pentru întreaga familie.

Lumea creată este inedită și originală, populată cu personaje unice și haioase, iar povestea este presărată cu multă aventură și mister la fiecare pas. Această combinație a făcut ca romanul să fie o experiență plăcută și memorabilă pentru toți cititorii, indiferent de vârstă.

Ai avut, cred cu tărie, nevoie de sprijin în privința lansării primului volum. Cine sunt oamenii cărora le întorci un mare mulțumesc?

Fără sprijin, nu cred că poți reuși să realizezi tot ceea ce îți propui. Este esențial să ai alături oameni care te susțin și care fac tot posibilul ca visele tale să prindă contur și să devină realitate.

Oamenii cărora le sunt profund recunoscător și cărora le mulțumesc din suflet sunt părinții mei. Fără ei, ar fi fost extrem de dificil să-mi îndeplinesc visul. M-au încurajat, m-au îndrumat și mi-au oferit mereu sprijinul lor necondiționat.

În România, nu este deloc ușor să fii publicat, mai ales dacă nu ești autor străin sau un scriitor român consacrat. Editurile sunt reticente să își asume riscuri, chiar dacă îți recunosc talentul și te încurajează să continui. Există piedici care pot să te descurajeze și să te tragă înapoi. De aceea, mă consider norocos că am niște părinți minunați, care au fost și sunt alături de mine la fiecare pas!

Ai pregătit o lansare de carte și la al doilea volum? Te-ai gândit să vii cu ceva nou?

Emoțiile și energia pe care le simți la lansarea unei cărți sunt cu adevărat unice. Te încarcă cu  încredere. Da, cu siguranță voi organiza o lansare specială pentru romanul „Ordinul Umbrelor”, al doilea volum din seria Aventurile lui Agrafă și Creion. Pe 19 decembrie, cei care au fost prezenți la evenimentul organizat la Librăria Compas din Oradea, s-au bucurat de un spectacol autentic.

Mi-am descoperit pasiunea pentru actorie, iar alături de trupa de teatru APRENTIS, din care fac parte, am pus în scenă o mini-piesă de teatru adaptată după două capitole din acest  al doilea volum. Sper ca această interpretare să încânte publicul. În plus, am compus versurile unei melodii speciale pentru această ocazie, iar evenimentul va include și alte momente frumoase, menite să creeze o atmosferă de neuitat.

Andrei, de unde atâta inspirație, creativitate și spor pentru toate proiectele în care te implici?

Inspirația vine, în primul rând, din lumea care mă înconjoară. Sunt înconjurat de rechizite atât la școală cât și acasă, deoarece părinții mei au o afacere în domeniu. Vine totul de la sine, observând ceea ce este în jurul meu. Așa am ajuns să creez un univers al rechizitelor, în care eroii sunt chiar o agrafă și un creion. Creativitatea este un mod de exprimare, un fel unic prin care fiecare dintre noi încearcă să se manifeste. Îmi place să creez ceva unic, să visez și să-mi imaginez lumi noi pe care eu le modelez exact așa cum îmi doresc.

Când negociezi cu timpul liber, ce face un adolescent de vârsta ta?

Îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, să mergem la un film sau la bowling ori, pur și simplu, să petrecem timp împreună discutând și schimbând idei și impresii.

Ai în față un examen de dat. La anul dacă nu greșesc. Unde ai dori să continui studiile?

Așa este, anul viitor va fi un an foarte important pentru mine. La vară voi da examenul de capacitate. În ceea ce privește direcția pe care o voi urma, sunt aproape sigur că mă voi orienta spre un profil uman. Încă oscilez în privința liceului la care voi aplica, însă cert este că va fi unul din Oradea.

Te-ai gândit la ce meserie vei îmbrățișa când vei deveni mai mare?

În privința profesiei în care voi activa, pot spune că mă tentează mai multe domenii și meserii: scriitor, actor, regizor, jurnalist, cadru didactic și, cine știe, poate chiar primar.

Andrei, crezi că te poți susține financiar și din vânzarea de cărți? Te-ai dus cu gândul acolo?

Din păcate în România, cel puțin în acest moment, nu cred că te poți susține financiar doar din vânzarea cărților. Este necesar să faci și altceva pentru a avea un trai decent. Consider că este important ca meseria în care activezi să fie măcar parțial conectată cu creativitatea, cu cuvintele și desigur, să ai un program flexibil care să îți permită să jonglezi între activități. Pentru ca „pasiunea pentru cuvinte” să nu se stingă, trebuie ca tu, ca om, să fii motivat, să simți că ești apreciat și că vocea ta contează.

Vârful pilei cu care se juca i-a secționa măduva. De la vârsta de 8 ani Cătălin Petroșanu este purtător de scaun rulant, dar nu se plânge. Mai greu, ce e drept, în țara noastră, cu accesibilizarea, recunoaște și el, în schimb, și-a făcut un rol în societate. În anii 1990, când această cumpănă a venit peste el și familia sa, societatea nu oferea nici prea mult sprijin, nici condiții, nici mediul școlar nu era atât de prietenos. Dar Cătălin a crescut mare, atât de mare încât vocile negative din viața sa nici nu a vrut să le audă, nici nu a stat în loc de ele. Au trecut pe lângă urechea sa, doar familia și cei ce l-au susținut fără granițe contează. Datorită lor, pasiunile sale nu au fost puse pe pauză.

Prin intermediul celei mai longevive fundații de ajutorare a persoanelor cu dizabilități a început să practice sport. Mai întâi baschet, apoi tir cu arcul. Acum, fără vreo urmă de laudă și de a arunca cu cuvinte, este campion atât în viața personală, cât și în motorsport.

Să-l cunoaștem!

Praticați sport din scaun rulant. Este un refugiu sportul pentru dumneavoastră?

Este si refugiu, pentru că mă face să uit de toate lucrurile negative din jur, dar dacă vorbim despre motorsport, este o mare pasiune. Atunci când urc în scaunul de curse, uit de toate problemele și practic devin un întreg cu mașina de curse.

V-ați vedea viața fără să faceți sport sau a devenit o prelungire a dumneavoastră?

În momentul acesta nu văd viața fără motorsport, este refugiul meu și îmi umple timpul cu activități care îmi aduc multe satisfacții. Prin prisma acestui sport, merg în locuri noi, cunosc oameni noi și cu fiecare experiență asimilez lucruri noi.

Când și cum a apărut sportul în viața dumneavoastră?

Sportul a apărut în viața mea prin intermediul celei mai longevive fundații de ajutorare a persoanelor cu dizabilități din Romania și anume Fundația Motivation Romania. La vârsta de 16 ani am fost contactat de ei și prin interacțiunea cu instructorii de viață independentă am reușit să ies din bula în care mă închisesem. Din acel moment am început să particip în cadrul programelor organizate de ei, la diferite competiții de sport adaptat utilizatorilor de scaun rulant. Motorsportul a apărut mai târziu în urma unui concurs organizat în orașul în care locuiesc. Fiind pasionat de mașini, m-a atras foarte mult și uite că după câțiva ani și multă muncă, am ajuns pe podium.

Automobilism practicați din 2018, dar din ce alte sporturi ați gustat înainte?

Am practicat baschet, maraton de alergare și tir cu arcul. Cel mai mult mi-a plăcut baschetul și o mare perioadă de timp m-am antrenat cu colegii mei săptămânal. Deoarece în orașul meu nu mă puteam antrena, mergeam în alt oraș aflat la aproximativ 50 km distanță. La un moment dat din cauza job-ului și distanței, am renunțat. În țara noastră sportul, în general, nu este susținut și nu poți face performanță fără sprijin.

Haideți să ne întoarcem, poate, în cea mai neagră perioadă a dumneavoastră și anume momentul când ați rămas imobilizat la pat și ați început să depindeți de un scaun. Cum s-a întâmplat nenorocirea?

Accidentul meu a survenit la vârsta de 8 ani, eram în vacanța de vară și în joacă am aruncat o pilă in sus, deasupra capului, iar în momentul când aceasta prin inerție s-a întors, văzând că mă va lovi, m-am aplecat și vârful ascuțit unde ar fi trebuit să aibă un mâner, s-a înfipt direct în coloana vertebrală, secționând măduva.

Presupun că acceptarea adevărului că nu vă veți mai putea deplasa pe picioarele dumneavoastră nu a fost ușoară. Ce gând v-a făcut să vă iubiți indiferent de condiția fizică?

Faptul că am avut tot timpul familia alături și m-au sprijinit la fiecare pas, prietenii care nu mi-au lipsit niciodată, persoana dragă inimii lângă mine a fost, pasiunile mele, toate acestea cumulate mi-au dat putere să depășesc orice obstacol. Oricum timpul nu putem să-l dăm înapoi, depinde doar de noi cum privim viața ce se deschide în fața noastră, nu în spate. Legat de condiția fizică, eu nici nu mai văd scaunul rulant, a devenit parte din mine, este invizibil , totul acum vine de la sine.

V-ați considerat întâmplarea ca fiind o dramă?

Probabil, în adolescență, au fost momente mai dificile, dar o dată cu maturizarea am depășit acest gând. Faptul că am avut tot timpul o viață activă, m-a ajutat să trec mult mai ușor peste greutățile întâmpinate. Viața mea s-a schimbat foarte mult în bine după obținerea libertății depline, și anume permisul de conducere, iar apoi încadrarea în muncă. Acestea cumulate, mi-au deschis alte orizonturi și mi-au transformat viața în una absolut normală.

Credeți că povestea vieții pe care o trăiți poate salva și alte vieți? Eu aș spune că sunteți o mare sursă de inspirație și insuflați multă forță.

Eu întotdeauna am sfătuit cum am putut mai bine, de-asemenea și prin puterea exemplului persoanele care au avut accidente similare ori alte probleme. Doar de noi depinde când dispare nodul din gât. Într-adevăr este nevoie și de îndrumare și susținere, dar tot noi luăm deciziile care ne pot schimba viața în bine sau în rău. Eu când întâmpin anumite probleme, mă gândesc că sunt oameni care au probleme mult mai grave decât mine, oameni care sunt pe patul de spital, oameni care au anumite afecțiuni incurabile. Să învățăm să prețuim fiecare clipă din viață, ca și cum ar fi ultima. De multe ori ne plângem pentru lucruri mărunte și nu vedem cât de privilegiați suntem pentru ceea ce avem.

Ați dovedit putere. Dar cât de greu a fost să o obțineți după evenimentul care v-a schimbat viața?

Puterea a venit după ce am trecut prin multe încercări și multe experiențe prin această viață. Numai atunci când reușești să învingi greutățile ce ți le oferă, abia atunci poți să te consideri un om puternic. Am și eu multe momente de slăbiciune, dar am învățat să privesc mai departe pe cât posibil. Accidentul meu a survenit chiar la începutul anilor ”90, o perioadă grea pentru toată lumea, persoanele cu dizabilități nu aveau prea multe drepturi și nici nu li se ofereau servicii care să le faca viața mai ușoară. Nu am avut un scaun rulant adecvat, nu am avut acces la educație asa cum ar fi fost normal. Persoanele ce dobândesc acum o dizabilitate au mult mai multe șanse să aibă un start bun în noua viață, față de ce am întâmpinat eu atunci.

Cum e să fiți purtător de scaun rulant în România?

Destul de greu, privind partea de accesibilitate, servicii medicale, deschiderea autorităților pentru a sprijini persoanele cu dizabilități, susținerea sportului în scaun rulant, incluziunea persoanelor cu dizabilități în societate și în câmpul muncii. La toate acestea suntem foarte deficitari. Dorim să ne aliniem cu țările occidentale, dar uităm de cei mai puțin norocoși și nu le oferim servicii și înlesnirea unei vieți normale.

Daniela Olaru este o „altfel” povestitoare de cărți. Nu scrie, nu dă viață unei întâmplări prin cuvinte așezate pe foaie, ci prin desene frumos ilustrate, migălos creionate. Poartă multă dragoste față de artă, iar prin pasiunea pe care o  valorizează după ce a început inițial să studieze pianul redă emoție odată cu creațiile sale.

Este tânără, visătoare, se lasă purtată de imagini frumoase. După ce  a studiat o vreme un instrument muzical, s-a îndreptat către grafică, iar perfecționarea s-a întâmplat și dincolo de granițele țării noastre. Acolo a descoperit un sistem educațional complet diferit față de cel din România unde profesorii îi învăța pe studenți chiar cum să își facă o carieră pe această specializare. Mai mult chiar de la Daniela Olaru în rândurile de mai jos!

Ce este un ilustrator de cărți și ce face el?

Un ilustrator de cărți este, în esență, un povestitor vizual. Prin desenele sale, acesta aduce la viață cuvintele unui autor, transformându-le în imagini care îmbogățesc experiența cititorului. Rolul lui nu este doar să completeze textul, ci să adauge un strat de emoție și interpretare care să capteze atenția și să rămână în memoria cititorilor.

Cu ce se deosebește Daniela Olaru față de ceilalți ilustratori?

Cred că ceea ce mă face diferită este felul în care abordez fiecare poveste în stilul care îmi este specific. Îmi place să creez ilustrații care sunt mai mult decât simple imagini frumoase – vreau ca privitorul să simtă că face parte din poveste, să fie atras să exploreze detaliile și să contribuie la dezvoltarea narativului. Pun un accent mare pe culoare și compoziție, care pentru mine sunt ingrediente esențiale într-o ilustrație, dar nu sunt niciodată scopul în sine.

Fiecare proiect pentru mine este o oportunitate de a găsi un echilibru între mesajul pe care vreau să-l transmit și modul în care aleg să-l exprim vizual. Stilul meu se mai schimbă pe măsură ce învăț mereu și experimentez.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei dvs. academice?

Povestea mea a început la Liceul de Artă „Ștefan Luchian”, unde am început cu pianul, dar am realizat repede că îmi doresc mai mult să lucrez în domeniul artei vizuale. Așa că m-am orientat către grafică și am continuat la Universitatea de Arte Vizuale și Design „George Enescu”, unde am făcut licența și masterul în grafică publicitară.

Un moment important a fost programul Erasmus, care m-a dus la Manchester unde am studiat un semestru Illustration with Animation. Acolo am descoperit un sistem educațional complet diferit față de cel din România. Am rămas impresionată de faptul că ilustrația este considerată un job în sine, un domeniu luat foarte în serios, iar discuțiile cu profesorii nu se axau doar pe tehnici, ci și pe cum să îți construiești o carieră ca ilustrator. A fost o experiență care m-a ajutat să înțeleg că ilustrația nu este doar un hobby, ci o muncă foarte serioasă ce necesită timp, dedicare și profesionalism. Am învățat că trebuie să fie tratată ca atare și remunerată corespunzător. La întoarcere în România, am realizat că încă mai avem mult de lucru pentru a înțelege și aprecia acest aspect, însă cred că suntem pe drumul cel bun față de acum câțiva ani.

Dacă nu ar fi fost ilustrator Daniela, ce ar fi făcut în viață?

Dacă nu aș fi fost ilustrator, probabil că aș fi continuat pe drumul muzicii și aș fi urmat mai departe studiile de pian. Muzica a fost o pasiune constantă, dar, în același timp, și scrisul mi-a fost mereu aproape – am câteva drafturi de povești ascunse prin sertare care așteaptă să fie scoase la lumină. Pe de altă parte, am fost mereu preocupată de protecția mediului, iar dacă nu aș fi ajuns ilustrator, nu m-ar fi mirat să fiu implicată în activismul ecologic sau să urmez o carieră în domeniul veterinar, pentru a contribui cumva la bunăstarea animalelor. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu aproape de natură și să înțeleg cum pot ajuta.

De la cine ați moștenit talentul?

Nu am crezut niciodată în ideea de „talent” ca fiind un factor decisiv. Mai degrabă cred că există o înclinație naturală spre anumite domenii, dar dacă nu investești timp și muncă, acea înclinație nu se poate transforma într-o abilitate reală. Totuși, am avut un unchi de-al mamei care a fost pictor și aceasta a fost profesia lui pe tot parcursul vieții. Nu știu dacă „gena artistică” se transmite, dar cu siguranță mi-a lăsat o apreciere profundă pentru artă.

Îmi imaginez că dragostea dvs. pentru ilustrație trebuie să aibă rădăcini în propria copilărie. Totuși când și cum anume desenul a devenit mai mult decât un simplu joc, mai mult decât o pasiune, respectiv o profesie?

Da, am desenat pe toate caietele și prin colțurile cărților. În special, îmi amintesc că în cartea cu povești de Frații Grimm, unde erau ilustrații alb-negru, îmi plăcea să desenez peste acele imagini sau să le completez cu propria mea viziune, imaginându-mi ce ar mai fi trebuit să facă personajele sau ce ar fi trebuit să fie în plus. Ilustrația a devenit profesie pentru mine în timpul masterului, când am început să caut mici joburi freelance, chiar dacă erau destul de slab plătite. După terminarea studiilor, am început să trimit portofoliul meu la edituri și, atunci, am obținut primul meu proiect de carte, la Editura Humanitas.

A fost o alunecare pe negândite spre profesie sau…?

Nu a fost pe negândite, ci a fost o alegere conștientă. Am vrut să fac asta, mai ales că vedeam deja pe piață ilustratori români care reușeau să își construiască o carieră în acest domeniu. Acest lucru m-a încurajat să îmi doresc și eu să fac același lucru și să mă implic activ în ilustrarea de cărți.

Ce anume presupune documentarea pentru un proiect de carte în vederea ilustrării? Este o documentare făcută doar cu ajutorul „Domnului Google” sau, uneori, implică deplasare pe teren, vizite în arhive, discuții îndelungi cu autorul ori editorul?

Fiind o profesie de acest tip, lucrul se desfășoară adesea în regim „in-house”, acolo unde se realizează ilustrațiile. Deși procesul s-a digitalizat semnificativ, acest lucru ajută mult la eficiență, iar referințele pot fi găsite online, inclusiv prin Google. Da, caut adesea imagini pe internet, iar fotografiile pe care le fac eu însămi sunt o sursă importantă de inspirație și documentare. În plus, am o bibliotecă de cărți ilustrate de alți ilustratori pe care le consult des și cărți de specialitate, care îmi oferă o bază solidă de informare. Deși nu am avut încă nevoie să merg pe teren pentru proiectele mele, cred că ar fi interesant să dezvolt și astfel de proiecte, în care documentarea să implice deplasări. Desigur, procesul de documentare presupune și discuții extinse cu autorii și editorii, iar în funcție de proiect, aceste întâlniri pot fi față în față, atunci când simți că este necesară o mai multă conexiune umană.

Mi se pare că mulți au impresia că a fi ilustrator este o ocupație boemă, deosebit de plăcută. Povestiți-ne un pic despre părțile mai puțin plăcute și mai puțin știute ale ocupației dvs., despre dificultățile implicate de ilustrarea unei cărți.

În realitate, profesia de ilustrator nu este deloc boemă, deși poate părea astfel din exterior. Ilustrația trebuie să îndeplinească scopuri clare – un brief, cerințe precise și să ajungă la publicul dorit. Sunt multe aspecte administrative de care trebuie să te ocupi – negocierea și semnarea contractelor, facturi, discuții cu clienții, stabilirea unei remunerații corecte pentru munca depusă și, desigur, respectarea deadline-urilor.

Pe lângă acestea, sunt și cerințele multiple care vin din partea diferitelor părți implicate în proiect. Uneori, creativitatea se poate termina și atunci ai nevoie de o pauză, o gură de aer, de o mică deconectare, poate chiar de alte activități care nu țin de desen. E foarte important să îți acorzi acest timp pentru a-ți recăpăta energia creativă. Și, bineînțeles, există și partea de promovare: ca ilustrator, ești și antreprenor, iar rețelele de socializare te ajută să ajungi la oameni, să fii prezent și să îți faci cunoscută munca, să atragi noi proiecte. Așadar, în spatele ilustrațiilor se află multă muncă și organizare.

Tehnologia schimbă multe în jurul nostru. Bibliotecile se digitalizează. Telefoanele mobile mai au puțin până vor ajunge să ne îndeplinească orice dorință… În ce fel a schimbat această evoluție rapidă a tehnologiei și domeniul dvs., respectiv ocupația de ilustrator, asociată încă, în mintea unora, cu pensula, cu șevaletul, cu Van Gogh?

De mult timp nu se mai lucrează doar în stil tradițional, cu pensula pe hârtie. Tehnologia a schimbat mult felul în care abordăm ilustrația, iar acum avem la dispoziție tablete grafice și software-uri care ne ajută să lucrăm în format digital. Eu personal lucrez și în stil tradițional, dar și digital, și îmi place să îmbin cele două metode. Tehnologia, în special, ne economisește timp, iar un instrument simplu precum butonul de „undo” îți permite să revii asupra unui pas făcut, lucru imposibil în ilustrarea tradițională, unde totul depinde de precizie și de deciziile luate pe loc.

În ceea ce privește AI-ul, cred că este un instrument interesant, un tool care poate fi folosit pentru a sprijini procesul creativ. Nu-mi dau seama cum va evolua în timp și cum va schimba pe termen lung domeniul ilustrației, dar este clar că are un potențial enorm în diversele sale aplicații. Totuși, nu ar trebui să ne fie frică de el. AI-ul este doar un instrument, iar un artist adevărat poate să-și păstreze autenticitatea și originalitatea chiar și în fața unor tehnologii avansate. Desenul uman are o valoare aparte, o semnificație personală pe care tehnologia nu o poate reproduce. În ciuda rapidității și eficienței AI-ului, procesul de creație, de introspecție și de alegere a detaliilor care dau viață unui desen, rămâne exclusiv uman și reprezintă ceea ce face arta cu adevărat specială.

Pentru dvs., ca ilustrator de carte, ce primează: gusturile publicului, propria viziune asupra proiectului, așteptările editorului?

Pentru mine, viziunea asupra proiectului este esențială, dar aceasta se construiește și în colaborare cu editorul, ținând cont de așteptările și cerințele lor. În ceea ce privește gusturile publicului, cred că o editură trebuie să diversifice planul editorial pentru a forma o educație estetică. Este important să avem apariții mai îndrăznețe, mai originale, atât din punct de vedere al formei, cât și al designului. De exemplu, cartea ca obiect – cu o copertă inovativă, hârtie special aleasă și un stil grafic distinct – poate crea o experiență mai profundă pentru cititor. Un stil grafic autentic și neconvențional adaugă valoare și impact, iar acest tip de diversitate poate ajuta publicul să aprecieze și să înțeleagă diferitele fațete ale ilustrației. La final, îmi doresc ca ilustrația să provoace privitorul, să-l invite să completeze povestea și să o perceapă într-un mod unic, contribuind astfel la dezvoltarea unei conexiuni mai adânci între el și carte.

Produsul finit care iese din pensulele sau creioanele unui ilustrator este inspirație și cât anume este transpirație?

Este un mix între inspirație și muncă, iar pe măsură ce înveți și te acomodezi cu procesul, ajungi să îți simplifici anumite etape. Inițial, poate părea complicat, însă pe măsură ce îți înțelegi mai bine stilul și abordările, lucrurile se fluidizează. Munca devine internalizată, iar procesul de creație capătă o oarecare ușurință. Este ca un drum pe care îl parcurgi și înveți să îți eficientizezi pașii – nu mai sunt atâtea incertitudini, iar dezvoltarea ideii devine mai naturală. Totuși, chiar și atunci când ajungi la un nivel de confort, trebuie să ții mereu cont de provocările proiectului și să rămâi atent la detalii pentru a menține acel echilibru între inspirație și execuție.

Muzeul Etnografic „Zestrea Satului” din Covăsânț-Arad reprezintă rezultatul pasiunii și determinării unui tânăr profesor, Alexandru Chiș, de a păstra vie istoria și tradițiile satului său natal. Fondat în 4 decembrie 2016, muzeul găzduiește astăzi o colecție impresionantă de peste 1.000 de exponate, toate adunate cu dragoste și grijă în casa părintească.

Cine este Alexandru Chiș?

Alexandru Chiș, acum în vârstă de 30 de ani, este absolvent al Școlii Gimnaziale „Corneliu Micloși” din Covăsânț. După finalizarea studiilor liceale, a urmat programele de licență și masterat la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad. Actualmente, predă la Colegiul „Mihai Viteazul” din Ineu și își continuă studiile doctorale la Universitatea din Oradea.

Muzeul „Zestrea Satului” din Covăsinț nu este doar o atracție turistică, ci o dovadă a dragostei pentru istorie și a dorinței de a păstra vii tradițiile. Eforturile lui Alexandru Chiș continuă să inspire tinerii și să arate cât de important este să îți cunoști și să îți protejezi rădăcinile.

Urmărește video-ul de mai jos pentru a descoperi mai multe despre povestea acestui muzeu extraordinar.

Sebastian David Buza, în vârstă de doar 19 ani, este un exemplu viu al pasiunii pentru tradițiile autentice românești. Deși familia sa are rădăcini în alte părți ale țării, Sebastian s-a simțit întotdeauna atras de cultura Banatului de câmpie, o regiune care l-a cucerit prin frumusețea jocului, a muzicii, a graiului și a portului popular.

Totul a început cu o cămașă simplă, cumpărată pentru biserică, care i-a stârnit dorința de a descoperi mai mult despre acest tezaur cultural. Așa a luat naștere „Colecția Etnografică Sebastian Buza”, o impresionantă colecție de piese de port popular bănățean, strânsă cu multă migală și dedicare.

Sebastian călătorește adesea prin satele bănățene, în căutare de noi obiecte și povești ce reflectă sufletul comunității locale. Fiecare piesă adăugată colecției sale poartă cu ea o istorie, o bucată din identitatea celor care au creat-o și purtat-o.

Prin munca sa, Sebastian nu doar că păstrează vie tradiția, ci și inspiră generațiile tinere să prețuiască moștenirea culturală românească.

Sebastian David Buza, un tânăr care dovedește că tradițiile pot fi păstrate și promovate cu pasiune, ne invită să descoperim povestea sa și colecția impresionantă pe care a creat-o. Haideți să aflăm mai multe despre el în videoclipul de mai jos!

Locul copilăriei sale este locul copilăriei multor artiști. Județul Iași este o carte de vizită atunci când pășești în România. Găzduiește o paletă întreagă de creatori de toate formele. Un amestec de glamour vibrant și istorie uimitoare, județul continuă să ofere societății române, chiar Europei oameni-surpriză, oameni-lumină, valori, premii, titluri. Astăzi îl vom aduce în față pe artistul liric Gabriel Birjovanu.

Dacă poartă în suflet succese răsunătoare sau întâmplări fericite, aflăm de la cel care s-a întors acasă după ani în care a locuit în Oslo. A cucerit vreme de două decenii publicul norvegian și nu doar. Îi rămâne fidel scenei după atâția ani în care a cântat muzica, ea fiind cea care adună oameni. Publicul din 39 de țări s-a bucurat de talentul și harul său. Prezența sa pe afiș umple săli, deși, culmea, este singurul în familia sa care cunoaște notele muzicale și le cântă.

Pentru artistul Gabriel fiecare întâlnire cu spectatorii este o întreagă sărbătoare. Dacă mai simte emoții atunci când este pe scenă, aflăm chiar de la el!

Fără muzică putem trăi?

Muzica este un limbaj universal, un limbaj al sufletului. Și chiar dacă fizic am putea trăi fără muzică, nu cred că am putea trăi cu adevărat, plenar, dincolo de existența biologică. Muzica dă sens zilelor noastre, ne hrănește interiorul, ne ajută să înțelegem, să simțim și să comunicăm ceea ce cuvintele nu pot exprima. Muzica ne ridică, ne vindecă și, de multe ori, ne aduce împreună. Oamenii simt o energie specială când merg pe stadioane mari să asculte muzica rock, e ceva ce nu poți simți în fotoliul de acasă chiar dacă au cele mai performanțe sisteme audio. Sau oamenii care cântă în cor, ei simt un echilibru interior și o armonie pe care oamenii cu meserii individuale nu reușesc să le simtă. Muzica adună, muzica oferă senzații. Aș putea spune că fără muzică, viața ar fi un spațiu tăcut și gol, iar fiecare zi ar fi mai puțin plină de sens. Sau cum zicea marele nostru actor,” se poate trăi fără artă și cultură, dar nu se merită”!

Mai simte emoții artistul Gabriel când urcă pe scenă având în vedere numărul mare de prestații creatoare?

Da, simte. De fiecare dată este un nou început. Eu am norocul că (încă) arăt tânăr și vocea mea și-a păstrat prospețimea. Pot spune de fapt, că abia acum glasul meu a ajuns la maturitate. Chiar dacă am urcat pe scenă de o mie de ori, de-a lungul anilor, fiecare concert a  adus cu el o încărcătură emoțională diferită. Nu există două momente identice pentru că publicul, energia, starea mea și a celor din jur sunt mereu în schimbare. Emoțiile nu sunt niciodată la fel, chiar dacă este vorba de o operă sau de un rol pe care l-am mai interpretat. Iar acele momente de „adevăr” pe scenă, când simt că totul se aliniază și că sunt cu adevărat în legătură cu publicul, sunt magice. E o emoție care nu se epuizează niciodată, indiferent de câte ori urci pe scenă. De fapt, cu fiecare prestație, îmi doresc să trăiesc acea stare de „mântuire” artistică.

Cu ce credeți că ați cucerit atât publicul nostru, cât și cel norvegian?

Îmi place să cred că oamenii din public admiră la mine sinceritatea emoțiilor pe care le transmit, penetranța vocii și căldura interpretării. Prin aceasta dăruire  și prin faptul că pun mult din mine în fiecare interpretare, am câștigat simpatie. Sunt mulți cântăreți în  branșă și e concurență imensă, dar cu modestie observ că prezența mea pe afiș umple sala.

Am învățat că publicul nu vine doar pentru a asculta o interpretare, ci pentru a simți ce avem noi de transmis, pentru a trăi o experiență autentică. Ceea ce aduc eu în față  nu este doar un spectacol, un concert, un recital, ci o emoție trăită intens. Și cred că asta se simte – o autenticitate care le atinge sufletul. Aș putea spune că, indiferent de țară sau limbaj, muzica are aceeași putere de a uni, de a ne face să ne simțim vulnerabili și totodată conectați.

Întreb pentru că știu de rezidența dvs. de acolo și chiar aș dori să facem și o oprire, să mă luați de mână și să mă duceți în acea perioadă pe care ați trăit-o!

Mi-ar plăcea să pot explica destul de expresiv ca eu să pot împărtăși acea perioadă cu tine. Cei 20 de ani petrecuți de mine în Norvegia a fost un proces de transformare în cariera mea, dar și în viața mea personală. A fost un loc în care am învățat multe despre mine, despre ce înseamnă să fii artist într-o cultură diferită, dar și despre cum oamenii din colțuri diverse ale lumii pot găsi/întâlni  un limbaj comun prin muzică. Mi-ar plăcea să te pot ghida prin acele momente, prin fiecare concert, prin fiecare întâlnire cu publicul  – unde mă simțeam mândru că sunt român și că provin dintr-o cultură bogată și o tradiție mare pentru muzica vocală, că fiecare notă cântată devenea o punte între noi, oamenii din lumi diferite, dar uniți prin aceleași trăiri. Aș putea spune că această perioadă a fost o călătorie minunată, în care am avut șansa să colaborez cu artiștii cei mai importanți ai vremii.

Spuneți-mi, vă rog, au România și Norvegia puncte comune sau a trebuit să „învățați” de la zero această țară?

România și Norvegia sunt două lumi foarte diferite, dar există ceva adânc și universal care le unește: iubirea pentru frumos și respectul față de cultură. În Norvegia, am învățat să apreciez și să înțeleg mai profund legătura dintre natură și artă – aici, peisajele grandioase, liniștea munților și marea au o influență asupra stării interioare a fiecărei ființe. Deși a trebuit să mă adaptez la un alt mod de viață și să învăț un alt limbaj de exprimare  cultural, am regăsit aceleași valori fundamentale pe care le trăiesc și în România: onestitatea, respectul, dăruirea. Am avut privilegiul să înțeleg  această țară,  și să descopăr cum artiștii români pot interpreta cu delicatețe și profunzime muzica de Grieg sau să joace în piese de teatru de Ibsen sau să fie fermecați de profunzimea picturilor lui  Edvard Munch. Noi, latinii, putem interpreta aceste compoziții într-un mod magistral, respectând rigoarea scandinavă, dar punând un strop de suflet, pasiune și temperament .

Un șir impresionant de concerte susținute mai peste tot în Europa. Greșesc?

Mai mult sau mai puțin. Am cântat mai mult în Germania, în Norvegia și Suedia. Îmi amintesc că am avut în urmă cu 10 ani un turneu în Germania cu showul celebru la vremea aceea „The twelve tenors  „cu 40 de concerte. În fiecare zi în alt oraș. Am schimbat 40 de camere de hotel. Dimineața când  mă ridicam din pat îmi trebuiau câteva secunde ca să  îmi aduc aminte planul și arhitectura camerei. Am avut norocul să pot cânta în locuri extraordinare, să simt energia publicului. Fiecare concert a fost o oportunitate de a învăța ceva nou, fie că am cântat în teatre istorice sau în săli moderne, fiecare locație aducând cu ea o atmosferă unică. Pentru mine, fiecare recital este o călătorie – un loc unde mă las transpus de muzică, iar publicul devine o parte integrantă a acelei experiențe.

Care a fost cel mai „special”?

Este greu să aleg doar unul, pentru că fiecare concert are ceva special în el. Îmi amintesc cu drag când am cântat „Nessun dorma”pe scena filarmonicii din Munchen, când am cântat rolul Alfredo din Traviata  în orașul lui Jussy Bjørling din Suedia  sau să cânt sub bagheta lui Zubin Mehta la Oslo. Atmosfera acelor  seri mi-a rămas în amintire și mi-a încurajat evoluția artistică. Au fost momente  în care am simțit că între mine și public nu mai există bariere, doar muzică. Acele concerte au rămas în inima mea. A fost ca o conversație fără cuvinte.

Dincolo de satisfacția profesională a concertelor, sunt sigură că v-a încercat bucuria întâlnirii cu toate aceste colțuri de lume. Care anume, din țările vizitate, v-a marcat cel mai tare și de ce?

Am avut privilegiul de a călători în 39 de țări, fiecare oferindu-mi experiențe unice și vacanțe minunate, multe dintre ele sub soarele cald, cu cocktailuri și palmieri. Dintre toate, câteva locuri mi-au rămas în mod special în suflet. Florida, Thailanda, Maroc  Egipt si  Dubai m-au încântat cu istorie, peisajele lor exotice și energia vibrantă. Dar fiordurile Norvegiei au lăsat o amprentă profundă asupra mea, poate mai mult decât oricare alt loc. Am avut norocul să locuiesc acolo o perioadă și să descopăr o armonie aparte între frumusețea naturală a peisajului și modul de viață al oamenilor, o liniște și o puritate aproape ireale. Publicul norvegian mi-a rămas la rândul său aproape de suflet, cu felul cald și respectuos în care primea muzica, creând un sentiment unic de conexiune cu fiecare notă.

Dacă nu ar fi fost muzica, ce meserie ați fi îmbrățișat?

Dacă nu ar fi fost muzica, cred că aș fi ales o meserie în domeniul artei, poate în teatru sau literatura, acolo unde creativitatea și comunicarea sunt fundamentale. De asemenea, am avut o fascinație pentru psihologie, pentru că îmi place să înțeleg ce se află în spatele trăirilor și comportamentelor umane. Sau mi-ar fi plăcut să fiu designer de interior, să renovez și să decorez case vechi. Muzica, însă, mi-a dat răspunsuri la multe întrebări despre sine și despre lume, așa că nu regret că am ales-o.

Este muzica o „moștenire de familie”?

Nu, deloc. În familia mea cred ca sunt singurul care știe notele muzicale. Dar pentru ai mei, muzica a fost mereu prezentă. Țin minte din copilărie că toți dansau sau ascultau muzică și mă duceau pe mine la teatru, la filarmonică, la operă sau la teatrul de păpuși. Preocupări de apropieri culturale au fost. Am crescut într-un mediu în care muzica era apreciată și iubită. Însă, marea inspirație a venit de la părinții mei, care m-au încurajat și  m-au susținut să îmi urmez drumul artistic.

Când v-ați dat prima dată întâlnire cu muzica? Dar primul date oficial?

Muzica a intrat în viața mea când eram mărișor, adolescent aproape. De aia tot timpul conservatorului am avut un mic handicap că nu aveam experiența colegilor mei care făceau muzica din clasa I. Dar pe parcursul studiilor, am recuperat. Prima „întâlnire oficială” cu muzica  a fost atunci când am început să cânt cu orchestra. A fost o experiență. Pentru fiecare cântăreț e acea perioadă a fost un fel de trezire a conștiinței muzicale, un moment în care am înțeles că muzica nu este doar o pasiune, ci o chemare, iar întâlnirea cu scena a fost un pas natural, plin de emoție.

Zeci de proiecte și evenimente. Care este momentul dumneavoastră de suflet?

Fiecare proiect a avut ceva special pentru mine, însă unul dintre cele mai dragi momente a fost atunci când am debutat în  „La Bohème” in Norvegia. Era un vis devenit realitate. În acel moment, am înțeles că muzica are puterea de a ne duce pe toți într-un alt univers, unul unde sufletele noastre pot trăi într-o libertate totală. Am mai avut emoții mari, anul trecut când am redebutat aici, acasă pe scena operei ieșene în spectacolul cu operata „Liliacul”.

Momentul meu de suflet totuși a fost când am dat admitere la doctorat și am devenit bursier al statului român. Precum și recitalurile mele de arii și duete din opera și operetă de anul acesta, care au fost evenimente culturale de mare succes, și care au fost sold out. Vă invit la următorul meu concert la Iași în 12 decembrie 2024.

Viața a fost în preajma scenei. Ați guvernat în jurul acesteia. Și totuși, cine este artistul Gabriel atunci când se dezbracă de hainele tuturor rolurilor pe care le interpretează?

Gabriel este un inimos și cu o energie pozitivă molipsitoare , un hedonist cu o mare iubire pentru viață, pentru familie, pentru cei dragi. Când nu sunt pe scenă, mă bucur de liniștea casei mele, de momentele de răgaz și de conversațiile sincere cu cei care îmi sunt aproape. Am mereu musafiri, gătesc pentru ei, fac petreceri. Viața mea de artist este doar o parte din mine, dar esența mea este mai mult decât concertele  pe care le interpretez. Sunt o persoană care caută constant echilibrul între muncă și suflet, între artă și viața de zi cu zi.

Ce pasiuni mai purtați în afara muzicii lirice?

Îmi place să pictez abstract, să călătoresc și să descopăr locuri noi. Iubesc să petrec timp în natură, fie că este vorba de o plimbare prin pădure cu cățelușa mea Salome sau un city break aici aproape de noi în Europa. De asemenea, am o  pasiune pentru gătit – consider că prepararea unui fel de mâncare este o formă de artă în sine. Aceste mici bucurii mă ajută să mă regăsesc și să mă îmbogățesc pe interior. Îmi place mult să călătoresc, să gătesc, să merg la pescuit, să conduc off road, să  merg eu însumi la spectacole ca și spectator plătitor de bilet. Îmi place mult să merg la restaurante sa gust  și chiar fac cronici despre cum am experimentat bucatele alese.

Ce are Iașiul și nu au alte orașe?

Iașiul este un loc magic, încărcat de istorie și cultură. Cred că Iașiul are un aer aparte, o energie care vine dintr-o tradiție intelectuală și artistică adâncă. Orașul acesta te face să te simți acasă, indiferent de colțul lumii din care vii. De asemenea, atmosfera sa boemă, cu cafenelele sale vechi și muzee, îți dă o senzație de timp suspendat, departe de graba zilnică a altor orașe. Mie Îmi plac mult restaurantele ieșene, îmi place că sunt multe evenimente în aer liber, îmi place că sunt cluburi cu muzica specifică, îmi place oferta culturala variată.

Un sfat pentru tineri?

Să își urmeze pasiunile, dar să  fie și realiști. Suntem contemporani cu o perioadă în care se vor restructura sistemele de valori, meseriile prin revoluția AI. Nu recomand tuturor să facă muzică ,chiar dacă veniturile în cultură  s-au normalizat în ultimii ani și artiștii români au venituri comparabile cu cei  din vest. Cred că în viitor anumite meserii vor dispărea, acum e inflație de cântăreți și mulți sunt foarte buni. Suntem o națiune de talentați. În fiecare cor dintr-o instituție de cultură din țara noastră întâlnești multe voci excepționale. La fiecare karaoke party vin oameni ( de rând) care au talent, care au voce bună și cântă muzical. Suntem talentați. Dar asta implică și mare concurență. Pentru părinții care își încurajează copiii să facă muzică, îi îndemn să aibă în vedere că în viitor corurile se vor micșora, orchestrele vor avea mai puțini instrumentiști (dar buni ) -amploarea sunetului va fi dată de tehnica de microfoane și amplificare care va fi genială și va suna  absolut natural și perfect. Deci piața muncii va accepta mai puțini muzicieni. În același timp dacă tinerii sunt determinați și muncitori  încă o generație mai sunt șanse de găsit job în domeniu, curat și bine plătit și îți poți urma destinul și chemarea. Eu am avut noroc!

Vlad Lupeș nu a simțit greutatea cuvintelor „adult” și „responsabil”. A îmbrățișat poziția corespunzătoare în ONG-ul unde activează de un an și 6 luni pentru că este mereu cu inima deschisă spre nou. Este fundraiser  în interiorul Asociației NICIODATĂ SINGUR, Prietenii Vârstnicilor, asociație care prin intermediul programelor sale combate singurătatea în rândul seniorilor de peste 65 de ani care resimt un grad ridicat de singurătate și care trăiesc în izolare.

Fundraisingul nu este despre a convinge, ci despre a conecta. Este despre a-i face pe donatori părtași într-o comunitate care lucrează cot la cot pentru un scop comun și care funcționează sub umbrela acelorași principii și convingeri. Fundraisingul este despre a face bine, iar noi azi învățăm lecția bunătății de la tânărul Vlad Lupeș. Să-l cunoaștem!

Vlad, de când ești bucată din proiectul Teach for Romania?

Sunt alături de Teach for Romania de 3 ani de zile, din poziția de voluntar.

Cum îți lași amprenta în acest proiect? Care sunt atribuțiile tale mai exact?

M-am alăturat Teach for Romania din poziția de voluntar. Am început să ofer suport departamentului de selecție și recrutare pentru Generația 9, ca și “asistent de main selector”, iar mai apoi ca și main selector unde am intervievat aproximativ 30 de candidați.

De-a lungul timpului am ajutat echipa de logistică în organizarea anumitor evenimente interne și am făcut parte din echipa de comunicare timp de 2 ani în cadrul Academiei de vară unde am intervievat profesori pentru a le afla povestea și pentru a afla de ce s-au înscris în cadrul programului de 2 ani de zile coordonat de Teach.

Care este misiunea organizației voastre și cum s-a dezvoltat fundraisingul la voi de la începuturi până acum?

Din perspectiva Teach nu pot să ofer detalii, dar din experiența mea de fundraiser pot spune că teach are o construcție solidă a departamentului de fundraising, iar asta se poate observa prin parteneriatele corporate pe care le-au creat în ultimii ani (acest fapt îl putem observa și prin cresterea bugetelor asociației de la an la an).

Daca este să îți povestesc despre asociația la care sunt în acest moment, Asociația Niciodată Singur Prietenii Vârstnicilor, asociație care prin intermediul programelor sale combate singurătatea în rândul seniorilor de peste 65 de ani care resimt un grad ridicat de singurătate și care trăiesc în izolare.

Eu sunt parte din echipă de aproximativ 1 an și 6 luni. Bugetul asociației a fost foarte mix, aproximativ 100 de mii de euro însă începând cu anul trecut, a crescut foarte mult. Am încheiat 2023 cu un buget de peste 700 de mii de euro.

Credem foarte mult în sustenabilitatea veniturilor și a proiectelor noastre. Veniturile noastre sunt diverse: de la parteneri strategici care oferă bugete de peste 100 de mii de euro, cu peste 100 de donatori corporate prin intermediul 20% sau formularului 177 și peste 1000 de donatori individuali (recurenți și one time), cu peste 1000 de donatori recurenți prin intermediul DIRECT DEBIT (metoda de fundraising stradal), dar și donatori prin SMS.

Cum ai ales să lucrezi în fundraising?

Sunt om de comunicare, dar prima mea interacțiune cu fundraisingul a fost acum 3 ani când m-am mutat în București și am început să lucrez în mediul ONG. Am început să ofer suport, mai apoi am fost community fundraiser, iar acum coordonez departamentul de fudnraising în cadrul unei organizații Niciodată Singur. Frumusețea acestui domeniu este încununarea de skilluri și competențe din mai multe domenii: de la PR la Sales, Marketing și Operațional.

Iar fundraisingul este despre comunități, despre oameni pe care îi aduci alături de tine pentru a face bine și a aduce și mai mult impact în comunitate.

Ce satisfacții îți aduc rezultatele?

Sunt result oriented, iar ceea ce mă ajută să merg mai departe sunt rezultatele pe care știu că le pot aduce și faptul că o dată cu creșterea bugetelor, contribui la dezvoltarea organizației, un impact mai mare în comunitate, proiecte mai diverse.

Mă bucură mult când văd fiecare contract semnat, dar și mai mult fiecare persoană care înțelege activitatea asociației și dorește să contribuie la impactul pe care îl are.

Cea mai valoroasă investiție este, oare, investiția în oameni?

Da, în fundraising nu este doar despre a cere bani, ci este important să construiești relații și să aduci oameni care să fie alături de organizație sau care să te înconjoare. Întotdeauna relațiile primează și prin acestea pot ajunge la rezultatele dorite. Dar și aceste relații trebuie construite, iar mai apoi întreținute. Iar un Sponsor trebuie să fie mai mult decât un finanțator, ci trebuie să fie un partener (durabil și sustenabil).

Este importantă investiția în oameni, dar și în propria persoană. Din păcate, în România sunt aproximativ 100 de fundraiseri înscriși în COR cu această denumire, iar acest domeniu este la început. Abia acum încep să apară și în România școli sau cursuri de formare în acest domeniu.

Ce te motivează să vii la birou zilnic?

Nu îmi place să confund biroul cu acasă, de aceea pot spune că merg de cele mai multe ori la birou. Îmi place interacțiunea de la birou cu colegii, discuțiile rapide asupra problemelor sau situațiilor neprevazute.

Îmi place și că zilnic mă întâlnesc cu beneficiarii la Centrul de socializare al seniorilor.

Ce spun cei din familia ta despre meseria ta?

Am toată susținerea din partea lor. Nu știu în ce măsură înțeleg ei ceea ce fac eu, chiar dacă le-am explicat de foarte multe ori domeniul în care lucrez.

Apropo, ce te recomandă diploma pe tine și cum de nu profesezi în domeniu?

Am terminat Resurse Umane și un master în Diversitate și Incluziune, pot spune că se îmbină perfect cu ceea ce fac în acest moment.

Am profesat în domeniul Resurselor Umane în mediul corporate, dar nu m-am simțit împlinit, de aceea am ales mediul ONG. Iar departamentul de fundraising îmbină toate skillurile acumulate până în acest moment. În resurse umane lucrăm cu oameni, în procesele de recrutare și selecție e nevoie de negociere, de vânzare, dar și zona de employer branding.

Care a fost cea mai grea lecție pe care ai învățat-o până acum ca profesionist în fundraising?

Am învățat că în acest domeniu e important să accepți că proiectul tău nu este înțeles de toți oamenii, că activitatea asociației sau misiunea acesteia nu este compatibilă cu direcțiile de CSR ale unei companii. Poate fi dezamăgitor când primești mulți de “Nu” “Nu putem susține activitatea asociatiei” “Ne pare rău, nu este in direcția noastră de CSR/ESG” .

Că rezultatele nu vin imediat, iar relațiile trebuie întreținute.

Rezultatele vin imediat?

Nu. Un fundraiser nou în cadrul unei asociații (acum depinde  de asociație: sunt asociații pentru care e super greu să faci fundraising pentru că misiunea organizației nu este clară, iar direcțiile de implicare sunt neclare. Aceste asociații de cele mai multe ori trăiesc doar project based prin intermediul finanțărilor) aduce primele fonduri in primele 6luni – 1 an.

E nevoie de răbdare și de planificare clară. Un lucru important învățat de curând, este să găsești cei mai apropiați oameni din networkul tău care te pot ajuta să ajungi la persoana de care ai nevoie.

Ce sfat i-ai da unei persoane aflate la începutul carierei de fundraiser?

Să se bucure de experiență. Să înțeleagă că e nevoie de timp și răbdare pentru a aduce fonduri, iar pentru unele cauze e mult mai ușor să strângă fonduri decât pentru altele. Să lucreze în echipă pentru ca fundraisingul nu e jobul unei singure persoane, ci e un efort de echipă și un efort susținut.

Iasemin Agi-Murat este la cârma unei unități școlare nedorind în viață să îmbrățișeze nicio altă meserie decât cea care îi aduce pe copii în fața sa și se poate apleca asupra lor cu multă dragoste. A visat de mică să dăruiască societății și astfel s-a gândit să fie bucată din sistemul educațional. 15 ani a fost educatoare, învățătoare cinci ani, de doi ani o găsim în rolul de director al școlii din comunitatea sa. Dacă se încarcă sufletește de la copii, este lesne de înțeles.

Dorește să ridice educația la rang de artă și nu cunoaște decât verbul „a face”. Nu stă cu mâinile la spate, nici nu așteaptă să se întâmple lucruri, nici nu fuge de responsabilități. Face tot ce ține de atribuțiile sale, chiar și dincolo de ele numai să simtă că se întâmplă progrese.

Cât de frumoasă este această meserie? Ce vă luați frumos de la ea și țineți strâns la suflet?

Meseria de profesor este, în opinia mea, cea mai frumoasă. Este singura meserie care ne obligă să ne deconectăm total de la orice alte gânduri atunci când intrăm la clasă și ne încarcă mereu cu energia copiilor.

Chiar și noi, oamenii mari, învățăm de la copii, oameni cu suflete mari în trupuri mici. Ce v-au învățat copiii de la școală?

Copiii sunt cea mai mare sursă de energie. De la ei am învățat că bucuria din lucrurile mici nu este deloc mică. Că un zâmbet sincer primit îți poate schimba starea în totalitate. Și că încrederea primită de la noi, adulții, este de cele mai multe ori, singura încurajare de care au nevoie pentru a merge mai departe sau, pur și simplu, pentru a finaliza un proiect. Iar cei mici, care sunt mai lipicioși, oferă des îmbrățișări. Cum să nu îți facă ziua mai bună?

Dar ce doriți să le insuflați lor? Cu ce valori ați dori să plece în viață și de la care să nu se abată?

Mi-ar plăcea să știu că au găsit și vor găsi mereu în mine un adult pe care se pot baza atunci când au nevoie, un adult în care pot avea încredere că îi va ghida mereu cât va putea de bine. Încerc mereu să le insuflu să fie încrezători, să se autodepășească și să-și consolideze principiile și valorile. Este important să aibă principii și valori solide. Să fie buni unii cu ceilalți, să se respecte, să se sprijine, să țină de trib și să țină la trib. O valoare esențială este integritatea. Iar odată cu integritatea vine și liniștea, dar, mai ales, satisfacția reușitei pe propriile puteri.

Sunteți născută și crescută în Medgidia, tot acolo v-ați întemeiat și familia. Dacă vreau să dau de dvs., vă găsesc la Medgidia unde, din ce știu, sunteți și coordonatorul/directorul școlii?

Da, născută și crescută în Municipiul Medgidia, județul Constanța. Tot în Medgidia mi-am înființat și familia acum 18 ani. Însă pandemia, nevoia de liniște și aer ne-a făcut să ne mutăm la țară acum trei ani, la 9 km de Medgidia, în Comuna Tortoman. În aceeași perioadă am participat și la concursul de directori, m-am înscris la două școli, cea din Medgidia la care eram învățătoare, dar și cea din Tortoman. Am promovat concursul la ambele școli și am ales școala din Tortoman, unde ulterior mi-am și luat transferul. În prezent sunt directorul Școlii Gimnaziale “Ion Ghica” Tortoman și profesor consilier școlar în cadrul aceleiași școli.

Doamna Iasemin, v-ați vedea lucrând altceva în viață?

Nu am făcut altceva, nu mă văd făcând altceva. Sunt în sistemul de învățământ de la 20 de ani. A fost primul meu job. Am fost educatoare 15 ani, învățătoare 5 ani, iar de peste 2 ani sunt director și profesor consilier școlar. Sunt mândră să spun că sunt și alumnă a programului Teach for Romania, fac parte din Generația 6 de profesori Teach for Romania, iar după finalizarea programului am mai avut contracte part-time în cadrul organizației pe diferite proiecte, însă tot în domeniul educației sau culturii, tot înconjurată de copii sau  profesori. Deci nu mă văd făcând altceva decât educație.

Sunt convinsă că atunci când erați mică ați purtat cu dumneavoastră diverse gânduri despre ce veți face în viață.  Ce motivație interioară ați avut de ați cuprins această meserie?

Atunci când eram întrebată ce voi fi când voi fi mare răspunsul meu era simplu și clar: învățătoare. Iată că drumurile aici m-au dus. Deși poate în primul an de studenție am avut o perioadă în care îmi luasem gândul, intrasem la Facultatea de Drept și Științe Administrative la Universitatea Ovidius din Constanța, iată că în anul II m-am dus la examenul de titularizare, sfătuită de mama, și mi-am găsit drumul. Am finalizat facultatea, însă nu am lucrat în domeniul respectiv. Am ales să rămân în sistemul de învățământ. Iar învățământul este domeniul în care toată viața înveți, te dezvolți, crești odată cu elevii.

Apropo de copilul dumneavoastră, ați simțit că se aliniază sistemul nostru educațional nevoilor proprii ale fiecărui copil în parte?

Am doi copii, un băiat în clasa a XI-a și o fetiță în clasa a VII-a. Nu știu cât de obiectivă pot fi, ținând cont de faptul că eu sunt profesor. Pot spune doar că majoritatea profesorilor pe care îi cunosc fac eforturi mari pentru a fi aproape de nevoile fiecărui copil din sala de clasă. Sunt înconjurată de profi mișto, profi din Teach sau profi deschiși care își doresc să facă școala un loc mai bun.

Ce lipsuri ați sesizat atât ca mamă? 

Este mare nevoie de profesori de sprijin, este nevoie de o campanie deschisă de conștientizare a cerințelor speciale în școli. După părerea mea, ar fi foarte utilă o procedură de evaluare a acestor copii la nivel de școală, pentru a le putea veni în ajutor mai din timp și mai eficient. Din câte am înțeles, este în lucru majorarea numărului de posturi de profesor de sprijin, ceea ce mi se pare extraordinar.

Dar ca și cadru didactic?

Mi-ar plăcea să reușim să aducem la școală toți copiii. Să conștientizăm importanța școlii în viața copiilor, dar și în viața adulților ce vor deveni.

Dacă ar fi să continuăm pe această linie discuția și să ne gândim la schimbări, cum ar trebui să arate lista priorităților?

Aș vedea necesară o formare a profesorilor în domeniul învățământului special, o formare care să-i ajute pe profesori să observe mai din timp dacă sunt elevi care necesită alte tipuri de abordări. Sau, cum spuneam mai sus, înființarea de mai multe posturi de sprijin.

Aș mai vedea utilă înființarea unui post de asistent social/comunitar în școli, o persoană care să se ocupe de tot de înseamnă probleme sociale ale elevilor, pentru că la sate sunt copii ce lipsesc de la școală pentru a munci alături de familie, a îngriji gospodăria, a avea grijă de frați mai mici. Acest asistent se poate ocupa și de bursele copiilor, de exemplu. În prezent se ocupă cadrele didactice și personalul școlii, muncesc enorm pentru a nu lăsa copiii fără burse, mai ales în școlile din rural, unde majoritatea copiilor depind de aceste burse, care pot fi singurul venit al familiei. A fost un exemplu la care m-am gândit acum, probabil perioada de depunere/analiză dosare de burse/ tichete fiind în desfășurare, m-a făcut să mă gândesc la această soluție.

Sunt doar câteva soluții care ar fi de mare ajutor în școli.

Școala este o muncă de echipă între mai multe instituții și mai mulți parteneri, printre care și părinți. Mi-ar plăcea să facem cu toții eforturi pentru a-i aduce pe copii la școală. Acest aspect mi se pare cel mai important. Să nu rămână niciunul în urmă. Sună idealist, știu, dar școala este esențială. Este viitorul acestor copii.

Sistemul de învățământ este într-un proces de schimbare, schimbare pozitivă aș spune. Trebuie doar să avem încredere și să dăm mână cu mână pentru copiii noștri.

Sunt tinere și cuprind în mâini multă energie frumoasă. O dau mai departe copiilor cu care lucrează. Fiecare în parte este bucată din sistemul educațional. Undeva la poalele Tâmpei, în Brașov, la școala Forest School Romania ne putem da întâlnire cu Mădălina Dunăraș. La Școala Româno-Finlandeză ERI din același oraș, acolo unde se  aplică o metodologie educațională inspirată din modelul finlandez, întrebăm de Mădălina Moise și spune prezent ca după o strigare la catalog de câțiva ani buni. Au fost colege patru ani, s-au apreciat, s-au ajutat, s-au împrietenit și legătura a persistat dincolo de granițele unității unde au predat.

Împreună le găsim după ore în mediul online pe site-ul „Mădălinele predau”, acolo unde au dat viață unui spațiu dedicat cadrelor unde fiecare își întinde aripile sub formă de sprijin și colaborare împărtășind idei bune de pus în practică cu copiii.  Să le cunoaștem!

Când v-ați împrietenit cu gândul de a avea o carieră în învățământ?

D.M. : Pe parcursul ultimilor ani de liceu, am început să conștientizez cu tot mai multă claritate care este drumul meu profesional. În adâncul meu, simțeam că mă apropii de ceea ce îmi era destinat, iar odată cu alegerea facultății, am avut sentimentul că mă aliniez cu menirea mea. Ulterior, pe parcursul carierei, confirmările nu au întârziat să apară, fiecare pas pe care l-am făcut mi-a consolidat tot mai mult convingerea că am luat decizia corectă.

M.M. : Am început să îmbrățișez ideea unei cariere în învățământ în momentul în care am realizat un test de orientare profesională împreună cu psihologul liceului unde studiam. În acea perioadă, mă confruntam cu dificultăți în a-mi găsi direcția profesională. După ce am primit rezultatele testului, am avut o discuție deschisă cu psihologul despre cariera de pedagog și despre impactul pozitiv pe care îl pot avea în această profesie.

De obicei, când suntem mici prin exercițiul imaginației, îmbrățișăm diverse meserii. Pe rând suntem ba medici, ba polițiști, ba pompieri. Dumneavoastră, pe rând, în perioada copilăriei, ce doreați să vă faceți când aveați să creșteți mare?

D.M. : În copilărie și preadolescență, am explorat diverse posibilități de carieră, visând pe rând să devin dansatoare, medic sau scriitoare. Deși, fiind o fire introvertită de fel, îmi plăcea să petrec timpul analizând și observând comportamentelor celor din jur. Crescând, această înclinație naturală m-a determinat treptat să iau în considerare o carieră în psihologie. Ulterior am conștientizat că, prin prisma meseriei pe care o practic acum, am reușit să îmbin multe dintre aspirațiile din copilărie.

M.M. : De când mă știu, nu am putut spune cu exactitate ce îmi doresc să fac atunci când voi deveni adult. Cu toate acestea, am fost mereu convins că voi urma o cale prin care voi avea un impact social semnificativ.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice? Este una liniară și studiați în domeniul în care activați?

D.M.: Traseul meu profesional a fost unul liniar, fiecare etapă consolidându-mi direcția și confirmându-mi alegerea făcută. Încă de la începutul studiilor liceale, am fost atrasă de profilul uman, optând pentru specializarea intensiv-engleză. Ulterior am ales Facultatea de Psihologie și Științele Educației, continuând să îmi solidific cunoștințele și abilitățile printr-o serie de cursuri specializate, care mi-au consolidat pregătirea profesională.

M.M: Traseul meu profesional a fost, într-un fel, unul antitetic. Am început cu studii în domeniul economiei și contabilității în liceu, dar pe parcursul celor patru ani, am realizat că nu este un domeniu în care aș putea excela. Sub îndrumarea psihologului liceului, pe care îl apreciez și astăzi pentru căldura și sprijinul oferit, am făcut trecerea către profilul uman, unde mi s-a revelat adevărata direcție profesională – pedagogia.

În ce școală vă găsim și de când?

D.M.: Creez magie alături de elevii mei undeva la poalele Tâmpei, în Brașov. Am început de curând al optulea an la Forest School Romania, instituția alături de care am crescut atât profesional, cât și personal.

M.M.: Mă puteți găsi la Școala Româno-Finlandeză ERI din Brașov, unde aplicăm o metodologie educațională inspirată din modelul finlandez. Învățarea este centrată pe nevoile individuale ale fiecărui copil, iar relația dintre părinți, copii și profesori se bazează pe un parteneriat strâns și colaborativ.

Lucrați în aceeași școală? Care este povestea voastră împreună?

Povestea noastră a început în luna august a anului 2017, când amândouă ne aflam la început de drum în aceeași instituție. Una dintre noi se afla la primele interacțiuni cu lumea fascinantă a copiilor, în timp ce cealaltă avea deja un an de experiență în spate. Încă de la început, ne-am sprijinit reciproc și am împărtășit atât provocările, cât și bucuriile acestei profesii. Am crescut împreună, am învățat din fiecare situație și am depășit momente care, deși dificile, ne-au ajutat să ne definim și să ne perfecționăm stilul pedagogic. Fiecare moment petrecut împreună, fie că a fost vorba de realizări sau de lecții învățate, a conturat drumul nostru și ne-a modelat personal și profesional, transformându-ne în pedagogii dedicați și pasionați care suntem astăzi.

De unde și până unde proiectul din online? Cine a venit cu ideea?

Ideea de a construi o comunitate în spațiul online a venit de la Mădălina Dunăraș, din dorința de a da forma pasiunii noastre comune pentru educație. Ne-am dorit să creăm un spațiu dedicat sprijinului reciproc, unde să putem împărtăși resurse, materiale și idei practice pentru activitățile de la clasă. În același timp, am vrut să promovăm o abordare blândă, centrată pe nevoile fiecărui copil și pe conexiunea cu natura, oferind astfel un cadru armonios și incluziv pentru dezvoltarea celor mici.

Ce urmăriți prin acest proiect? Ce v-ați propus?

Ne-am propus să împărtășim și mai mult din darurile și cunoștințele noastre. Intenția noastră este să dezvoltăm un curs special destinat comunității noastre, bazat pe resursele și experiențele acumulate. În plus, ne mai dorim să oferim sprijin personalizat cadrelor didactice din comunitate, în funcție de provocările întâmpinate la clasă.

Apropo de școală, cum e unitatea în care predați prin inima și ochii dumneavoastră?

D.M: Rezonez mult cu această întrebare și îmi place faptul că ne provoacă să ne conectăm profund la sentimentele noastre privind locul în care predăm. Prin inima mea, instituția în care predau înseamnă mult, este locul care rezonează cu viziunea și misiunea mea educațională, integrând în mod echilibrat blândețea și stabilirea unor limite ferme. Acest cadru educațional de înaltă calitate se axează pe dezvoltarea inteligenței emoționale a elevilor, oferindu-le oportunități de dezvoltare diverse, iar toate acestea se desfășoară într-o armonie profundă cu natura.

M.M.: Când vine vorba de locul în care predau, pot spune că este un mediu care favorizează creșterea personală și profesională. Echipa de aici este dedicată în totalitate copiilor, iar toate deciziile, evenimentele și oportunitățile pe care le organizăm sunt orientate către binele lor suprem. Știu că poate suna idealist, dar îți asigur că nu aleg cuvintele la întâmplare.

Sunt diferiți copiii de azi față de copiii de pe vremea dumneavoastră? Cum îi simțiți?

D.M.: Fiind de mulți ani printre copii, pot spune că din punct de vedere emoțional, elevii de azi sunt mult mai conștienți de propriile emoții, dețin multe instrumente de autoreglare emoțională, sunt deschiși în a purta discuții despre sentimentele lor, prezenți și angrenați sănătos în realitatea lumii în care trăim. Apreciez mult la ei faptul că pot să își susțină punctul de vedere, să își respecte limitele personale și să verbalizeze frustrările. Observ că mulți dintre copii cu care lucrez au bucuria de a se juca în aer liber, dar întâmpină și provocări legate de gestionarea și organizarea timpului.

Am remarcat faptul că, în general, copiii și-au păstrat trăsăturile esențiale ale copilăriei, precum curiozitatea, dorința de a explora și de a afla lucruri noi. Deși sunt diferiți din multe aspecte, este impresionant să văd cum rămân prezenți, umani și plini de potențial.

Diferiți, datorită faptului că am evoluat, dar totodată, asemănători din privința multor aspecte.

M.M.: Când am citit cuvântul „diferit”, gândul meu s-a îndreptat imediat către „ERI”, denumirea școlii în care predau, care înseamnă „diferit” în limba finlandeză. Această denumire reflectă perfect filosofia mea educațională și rezonează profund cu mine. Este evident că răspunsul meu este afirmativ, și acest aspect este complet firesc. Într-adevăr, conceptul de „diferit” este esențial pentru evoluția umană și pentru dezvoltarea unui mediu educațional care să sprijine și să stimuleze creșterea personală a fiecărui copil.

Sunteți tinere profesoare care împărtășiți din tainele cunoașterii cu copiii. Ce vârste aveți? Întreb asta pentru că am curiozitatea dacă, oare, părinții au fost sceptici din pricina vârstei? Cum i-ați simțit?

D.M.: Acum am 28 de ani, însă de-a lungul carierei au existat multe momente în care am simțit scepticism din partea părinților, dat fiind vârsta mea fragedă și faptul că eram o tânără învățătoare aflată la început de drum. Cu toate acestea, am primit de zece ori mai multă încredere din partea altor părinți care m-au susținut constant. În timp, am reușit să îmi demonstrez competențele și abilitățile de a-i ghida pe cei mici, însă aspectul tineresc a influențat deseori percepția părinților asupra credibilității mele.

M.M.: La 27 de ani, pot spune cu toată sinceritatea că vârsta mea fragedă și aspectul meu tineresc au avut un impact semnificativ asupra credibilității mele ca pedagog. Conștientizând această situație și efectele ei, am ales să mă concentrez pe acțiuni concrete și pe abordarea mea matură a fiecărei situații. La început, am resimțit scepticismul părinților, dar, cu timpul, am reușit să câștig încrederea lor. Am lucrat intens pentru a consolida această relație și pentru a-mi dezvolta expertiza profesională, demonstrându-le competența și dedicarea mea.

Ce vă luați frumos pentru suflet de la meseria pe care o aveți?

D.M.: Bucuria de a trăi în prezent, de a nu mai lua totul in serios, de a râde cu gura până la urechi, de a mă bucura de cei dragi, de a demonstra că pot, de a nu renunța ușor atunci când îmi doresc ceva cu adevărat, de a dansa, de a mă bucura de fiecare nouă zi și de tot ceea ce mă înconjoară, de a îmbrățișa și zâmbi constant.

M.M: Este extrem de dificil să exprim în cuvinte emoțiile și sentimentele pe care le trăiesc atunci când mă aflu în fața elevilor. Totuși, pot descrie aceste trăiri prin câteva cuvinte-cheie: energie, creativitate, speranță, iubire, empatie, generozitate, puritate și putere.

Și totuși, cine v-a insuflat plăcerea pentru această meserie? Poate un membru din familia dvs.?

D.M: Cu cât am devenit mai pasionată de universul meu interior, cu atât am simțit mai mult faptul că m-am aliniat cu menirea mea pe Pământ. Sunt profund recunoscătoare pentru că am reușit să îmi identific darurile și să le ofer mai departe, iar cu cât evoluez mai mult, mi se confirmă faptul că îmi urmez calea.

M.M: Sunt primul pedagog din familia mea și nu am încă o explicație clară pentru această înclinație.

Ce valori ați primit acasă și doriți să le transmiteți copiilor de la grupe?

D.M.: Am preluat multe de la părinții mei și sunt recunoscătoare pentru faptul că au reușit să îmi transmită valori esențiale, pe care eu am șansa să le ofer mai departe elevilor mei și să le integrez în viața de zi cu zi: bunătate, generozitate, sentimentul de siguranță/apartenență, răbdare și multă, multă iubire.

M.M.: Fiind profund îndrăgostită de patru virtuți esențiale – iubire, empatie, generozitate și răbdare – pot spune că acestea constituie fundamentele solide ale activității mele în clasă.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Momentan, prioritizăm foarte bine lucrurile importante din viața noastră și încercăm să menținem un echilibru profesional și personal. Ne dorim să dispunem de mai mult timp pe care să îl alocăm paginii noastre, deoarece avem câteva planuri schițate. Printre proiectele pe care ne dorim să le realizăm în viitor se numără și scrierea unei cărți sau a unei culegeri de activități și/sau de management al clasei. De asemenea, avem alte idei care sunt încă în stadiul de concept și pe care încercăm să le transformăm în realitate treptat.

Este primul cadru didactic din familia sa și este foarte mândră de rolul pe care l-a îmbrățișat în societate. Pe când unii la 19 ani încă se mai întreabă ce să facă cu viața lor și ce meserie să urmeze, Alina Vlăsceanu împarte din tainele cunoașterii cu copiii preșcolari. Este în al doilea său an de învățământ și este, poate, în ochii unora un copil printre copii, dar simte că este locul ei acolo. Ambiția și pasiunea o țin în mijlocul celor mici, iar dorința o împinge numai spre o evoluție frumoasă, treptată.

Nu stă cu mâinile la spate, nici nu o vezi la catedră de prea multe ori, ci întinde brațele să șteargă lacrimi, să cuprindă suflete,  să fere zâmbete. Are cea mai jucăușă și distractivă meserie și promovează valori sănătoase în rândul copiilor. Să o cunoaștem pe Alina!

Când v-ați împrietenit cu gândul de a avea o carieră în învățământ?

Am îmbrățișat acest gând undeva prin adolescență, deși am primit semne de mică referitoare la faptul că acesta va fi drumul meu. Părinții mei mă porecleau „educatoarea”, deoarece eram singura care nu plângea la grădiniță și o ajutam pe doamna educatoare să-i liniștească pe ceilalți colegi. În clasa I, obișnuiam să îi explic colegei mele de bancă cum să scrie corect anumite litere. Prin clasa a VII-a, după ce o colegă a luat o notă mică, m-am oferit să o ajut, invitând-o la mine acasă pentru a-i explica anumite noțiuni. În scurt timp, și-a dublat notele. În clasa a VIII-a, am avut parte de un moment important de încredere din partea profesoarei mele de română, care mi-a încredințat sarcina de a preda un conținut în absența ei, sub supravegherea unui profesor suplinitor. Acest moment a confirmat că drumul pe care l-am ales este cel corect și a consolidat decizia mea de a urma o carieră în învățământ.

De obicei, când suntem mici prin exercițiul imaginației, îmbrățișăm diverse meserii. Pe rând suntem ba medici, ba polițiști, ba pompieri. Dumneavoastră, în perioada copilăriei, ce doreați să vă faceți când aveați să creșteți mare?

Surprinzător, meseria de educatoare nu se afla pe lista mea. Visam să devin un spion sub acoperire cu atribuții foarte importante. Jocul meu preferat era „de-a spionul” și îmi plăcea la nebunie să-mi spionez bunicii când își făceau treburile prin gospodărie. Nu eram un spion prea bun; bunicii mei știau mereu când eram prin preajmă. Dar, știți cum sunt bunicii… ei ne fac copilăria mai frumoasă, așa că intrau întotdeauna în joc și se prefăceau că nu mă văd sau aud. Acum, îi mai „spionez” doar pe preșcolarii mei din când în când, în momentele când le ofer mai multă libertate. Nici acum nu mă pricep prea bine, căci de fiecare dată sunt observată și implicată în joacă.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice? Este una liniară și studiați în domeniul în care activați?

Îmi organizez timpul la facultate în funcție de programul de la grădiniță, unde colegii și profesorii mă cunosc drept „doamna educatoare”. Acest lucru îmi oferă uneori un mic avantaj.

Sunt studentă la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din București, la specializarea „Studii de Securitate”. Deși nu urmez un parcurs tipic pentru un educator, această specializare mă ajută să înțeleg mai bine contextul social și politic în care trăim. Politica și educația pot contribui împreună la realizarea unor schimbări pozitive, dacă sunt abordate corect. Dacă voi avea un viitor politic, acesta va fi cu siguranță legat de educație, ceea ce îmi va oferi o înțelegere mai profundă a nevoilor reale din sistemul de învățământ, aflându-mă încă de la  17  ani la firul ierbii, pornind de la școli de vară la care eram voluntar.

În ce școală vă găsim și de când?

Sunt educatoare de un an. Mi-am păstrat postul  de la Grădinița „Steluța” din București și intenționez să rămân aici câțiva ani buni, deoarece această grădiniță este locul meu de suflet, a doua mea casă. De un an de zile sunt nelipsită de aici și îmi doresc să fiu prezentă în continuare cât de mult posibil.

Apropo de școală, cum e unitatea în care predați prin inima și ochii dumneavoastră?

Prin inima mea de 20 de ani și prin ochii mei de educatoare, unitatea în care profesez este un loc plin de aventură. Nu este nici cea mai frumoasă, nici cea mai puțin frumoasă instituție, dar este a mea și o iubesc. Este o instituție vie datorită colectivului  și  a copiilor. Ca în orice colectiv, există tipologii diferite de oameni. Norocul meu este că aici am întâlnit mai mulți oameni care sunt ca mine și care reprezintă un motiv în plus pentru care zâmbesc când sunt la muncă.

Dar copiii? Dacă ar fi să le faceți un portret, cum ar suna acesta în câteva fraze?

Copiii nu sunt doar obiectul muncii, beneficiarii primari,  ei reprezintă totul. Nu știu dacă sunt în măsură să le fac un portret, dar pot spune câteva cuvinte pe care le simt atunci când mă gândesc la ei: IUBIRE, LINIȘTE, PACE, PURITATE, ENERGIE, ADRENALINĂ, SENS, CULOARE și BINECUVÂNTARE.

Un copil este cel mai de preț dar pe care un om îl poate avea, iar noi, cadrele didactice, suntem înconjurate de aceste daruri. Ce poate fi mai frumos de atât?

Sunt diferiți copiii de azi față de copiii de pe vremea dumneavoastră?

Am 20 de ani și mă consider un copil mai mare. Diferența de vârstă dintre mine și copiii cu care lucrez nu este foarte mare. Privind în trecut și comparând cu prezentul, observ câteva diferențe—unele pozitive, altele negative. Este firesc să fie așa; există un echilibru.

Văd la ei un potențial de a face lucruri mărețe, mult mai mult curaj și energie, dar observ și un grad mai mare de încăpățânare și rezistență la sugestii. Generația mea a fost puțin diferită, dar nu foarte departe de cele menționate mai sus. În rest, am fost la fel—copii care s-au bucurat de copilărie. Poate că am fost puțin mai autonomi, datorită faptului că pe atunci părinții ne mai lăsau să sărim prin bălți, să ne mai  jucăm în noroi și să ne mai împiedicăm de șireturile desfăcute pentru că „nu știam” să facem fundițe… vremuri demult apuse 😊.

Sunteți o tânără educatoare care împărtășește din tainele cunoașterii cu copiii mici. Dar au fost, oare, părinții sceptici din pricina vârstei? Cum i-ați simțit?

DA! Scepticismul părinților l-am resimțit încă din primul an școlar în care am profesat (2023-2024). Era suficient să le spun: „Eu sunt Alina Vlăsceanu, absolventă de liceu pedagogic, am 19 ani și anul acesta este debutul meu în învățământ.” Am simțit frica lor și i-am observat cum se priveau între ei, dar acest aspect nu m-a speriat, ci m-a motivat să le dovedesc de ce sunt capabilă. Pe parcursul anului, s-au convins singuri că și un tânăr de 19 ani poate face o treabă bună la catedră. În iunie, când s-a terminat anul școlar și a trebuit să ne luăm adio pentru că preșcolarii terminau grădinița, am simțit recunoștință. Am primit mulțumiri și mi s-a spus că am făcut ca grădinița să aibă sens pentru copiii lor, că am reușit să-i fac să vină cu drag. Anul acesta am preluat grupa mică, cu alți părinți și, sper eu, cu mai puțin scepticism. Să vedem cum reușim să-l eliminăm și de data aceasta!

Ce vă luați frumos pentru suflet de la meseria pe care o aveți?

Sufletul meu s-a educat să asimileze doar ceea ce este bun, frumos și productiv. Meseria aceasta îmi oferă mișcare, zâmbete sincere în fiecare moment, pace, fericire și motivație. Îmi dă un sens pentru care trăiesc și mă motivează să fiu un om bun. Cred că acesta este scopul pe care îl avem pe pământ: să fim oameni buni și să împărtășim binele și frumosul.

Și totuși, cine v-a insuflat plăcerea pentru această meserie ? Poate un membru din familia dvs.?

Poate bunătatea, răbdarea și încelepțiunea bunicii, poate energia și empatia mamei, sau puterea de muncă a tatei. Nu știu! Eu sunt primul cadru didactic din familia mea! Tind să cred că sufletul mi-a inspirat această profesie. Așa am simțit, aveam impresia că doar la acest lucru sunt bună. Pe parcurs am înțeles că sunt pricepută la mai multe lucruri, dar așa pricepută cum sunt la catedra nu sunt nicăieri.

Însă, pot face apel la faptul că școla devine a doua familie, iar aici chiar am avut profesori de la care m-am inspirat. Doamna profesoară Vlăsceanu Nicoleta, profesora de română, este cu siguranță modelul meu. De la dânsa am învățat că un profesor bun nu este doar un profesor, ci și un priten implicat în viața unui elev și după ore. La liceu am fost norocoasă să am două diriginte. Prima dirigintă a fost doamna profesoară Radu Florentina, profesoara de pedagogie, care a crezut în mine când nimeni nu o făcea.De la dânsa am învățat cât de important este să susții un copil în orice situație. Cea de-a doua dirigintă este doamna profesoară Ghiță Tatiana, profesoară de română. Dânsa m-a impresionat prin modul cum a reuțit să ne facă colectivul mai unit, fapt ce m-a motivat să vreau să accentuez acest factor la grupa mea.

Aș vorbi și despre Profesorii MERITO (Liliana Chivulescu, Florentina Tituleac, Tatiana Cauni, Mraișca Morari, Coziana Zaharia, Daniela Ionele, Marian Cârlig și nu numai), care de la un  timp  au un efect pozitiv asupra formării mele profesorale. De la ei am învățat să fiu altfel și să îmi placă să fiu așa.

Ce valori ați primit acasă și doriți să le transmiteți copiilor de la grupe?

De la tatăl meu am învățat că o greșeală recunoscută este pe jumătate iertată. Astfel, aplic la grupă principiul sincerității cât de mult se poate. De la mama mea am înțeles cât de important este să muncești pentru ce-ți dorești. Astfel, nimeni la grădiniță nu primește recompensă dacă nu finalizează sarcina de lucru. Bunica mea m-a învățat că orice lucru stricat se poate repara. Astfel, dacă se întâmplă să rupem o jucărie, nu trebuie să plângem pentru că sigur găsim o soluție să o reparăm.

Provin dintr-o familie modestă, dintr-o familie care m-a învățat să fiu om indiferent de unde mă duce viața. Promovez cu drag valorile ce țin de: bun simț, iertare, omenie și curaj, valori pe care le am de la ei.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

În ultima perioadă, m-am axat pe pagina mea de blog. Recent, la sfârșitul lunii august, am inițiat un proiect de suflet: o mișcare activă prin sesiuni Zoom pentru debutanți. Aceste sesiuni constau în discuții pe subiecte proiectate sau libere, menite să-i ajute să-și gestioneze emoțiile, să se simtă înțeleși și să se dezvolte frumos în primul lor an de muncă și nu numai. Urmează să particip la un curs de formare oferit de Fundația Noi Orizonturi prin Clubul IMPACT-Imbatabilii, după care voi co-facilita ateliere pentru elevi din trei școli din Ploiești. De asemenea, plănuiesc să fac lucruri frumoase cu ForLife, dar deocamdată rămâne secret. Și, dacă mai rămâne timp, sunt deschisă la alte oportunități. Aceasta sunt eu—mereu în mișcare.

Pentru profesoara Lidia Bucur am primit referințe că este un dascăl excepțional. M-am convins. Iubește să facă parte din Organizația Teach for Romania, iar eu o îndrăgesc pentru bucuria cu care împărtășește experiențele trăite. Este bucată din sistemul de învățământ și se simte dincolo de cuvinte că este un profesor schimbă-lume, care îmbracă zilnic haina performanței, a bunătății și a evoluției.

Guvernează în jurul modelelor. Învață de la cei mici, dar și de la cei mari. De la fiecare în parte, indiferent de „codul numeric personal”, își extrage elementele constructive. A iubit limba franceză datorită profesorilor pe care i-a avut pe vremea când era elevă.  Timp de 25 de ani, a dat-o mai departe cu dragoste. În drumul său profesional a îmbrățișat mai multe roluri, chiar și cel de coordonator de școală, iar în prezent s-a întors la prima dragoste, învățământul primar. Să o cunoaștem!

Ce faceți dumneavoastră azi? Cu ce vă ocupați timpul?

Am început ziua privind răsăritul, și parcă m-am regăsit în acest proces, deoarece consider că și în viață există, din când în când, un altfel de răsărit! Afirm acest lucru deoarece trăiesc în fiecare zi bucuria apartenenței în Organizația Teach for Romania! Vara aceasta am beneficiat de o experiență revelatoare prin prezența în Academia de Leadership și Formare în Educație organizată de Teach for Romania la Bacău. Tot ce am descoperit despre mine cu ajutorul TFR a fost că mă pot reinventa, că pot vedea un nou răsărit al carierei mele și că, trecând prin acest proces transformațional, am o viziune pe termen lung, mă simt deja un profesor schimbă-lume!

Când v-ați hotărât să deveniți profesor de limba franceză şi cum a evoluat această decizie în timp?

Dorința de a fi la catedră pentru a preda limba franceză în devenirea mea mi-a fost insuflată de către dascălii mei. Aveam să învăț mai târziu ce rol major are profesorul în alegerea carierei elevului. Am crezut cu tărie și am simțit la rândul meu că elevii mei învățau limba franceză și așteptau cu nerăbdare ora pentru că eram eu acolo! Am știut tot timpul să educ întâi inimile copiilor, apoi să întreb Que savez-vous de la classe passée? Îmi amintesc acum de doamna profesor de limba franceză de la Școala nr 127 din București, la care am fost repartizată pentru efectuarea practicii pedagogice, cu mulți ani în urmă… Cu câtă măiestrie și dragoste își desfășura orele! Eram fascinată de tot ce vedeam și îmi doream atât de mult să predau și eu, să fiu și eu omul care îi poartă pe copii în lumea limbii lui Molière…După absolvirea studiilor superioare, aveam două opțiuni: să fiu învățătoare sau să predau limba franceză la clasele I-VIII. Deși efectuasem stagii de practică pedagogică la ambele specializări, am ales să particip la concursul de titularizare pe specializarea limba franceză! Simțeam atunci că acest lucru are sens pentru mine.

De mic copil ați iubit limba franceză sau pasiunea pentru aceasta a venit pe parcurs?

Mă întorc în îndepărtata copilărie, mai precis la anii de școală gimnazială, când am făcut cunoștință cu doamna de franceză (așa cum îi spuneam noi, elevii)! Era o doamnă blândă, calmă, elegantă, pasionată de materia pe care o preda, și acest lucru m-a făcut să-mi placă! Atunci a încolțit în mine dorința de a fi și eu ca doamna de franceză, apoi a venit și dragostea pentru materie… Iată că , da! De mică am iubit-o!

După părerea dumneavoastră, ce melodie simbolizează cel mai bine limba franceză și Franța?

Melodia care reprezintă cel mai bine poporul și limba franceză? Îmi vine în minte instantaneu refrenul  Aux armes, citoyens/Formez vos bataillons! Marchez, marchez…![….]Însă, trecând în revistă faptul că limba franceză este cea mai melodioasă limbă străină, că este la langue des amoureux , este limbă romanică; și că poporul francez are rădăcini latine, celtice și germanice; și adăugând cultura, turismul, gastronomia, etc…, m-aș opri la Aux  Champs-Elysées!-interpretată de Joe Dassin!

Puteți face o paralelă între sistemul de educație francez și cel din țara noastră? Ce asemănări și ce deosebiri putem menționa?

Referitor la paralela dintre sistemul de educație francez și cel românesc, există multe asemănări! Voi descrie, pe scurt, sistemul de învățământ francez pentru ca cititorii să poată identifica asemănările și deosebirile! Învățământul francez este compus din patru nivele, și anume: grădinița (École Maternelle), unde se studiază și o limbă străină; școala primară (École Primaire/ École Élémentaire)  cuprinzând clasa pregătitoare, CE1 și CE2 clase elementare, CM1 și CM2, clase medii; școală generală (Collège) și liceu (Lycée). Copiii cu vârsta între doi și șase ani frecventează grădinițe și/sau creșe de stat sau private. La sfârșitul ciclului gimnazial elevii susțin Brevet-ul, o examinare națională esențială care le asigură trecerea în liceu sau pot renunța la școlarizare. După alegerea liceului și parcurgerea programelor de studii, fie unul tradițional (Lycée Classique), fie unul tehnic (Lycée Technique), elevii susțin examenul final de bacalaureat (Baccalauréat) care este destul de complex, și pot opta pentru admiterea în învățământul superior având de ales între trei profile:  «L» pentru limbă și literatură, «S» pentru științe și matematică, «ES» pentru economie și științe sociale. În ceea ce privește sistemul de notare din Franța, acesta este, cred eu, singurul care nu a fost schimbat de foarte mulți ani. Nota maximă este 20/20, iar 10 /20 este nota de trecere. Există nivelul passable ( 10-11,99), assez bien (12-13,99), bien (14-15,99) și très bien (16 +/ 20). Orele de studii sunt împărțite în trei ore de curs de dimineață și trei ore de curs după amiaza, elevii având două ore pauză de masă( pot opta pentru cantina școlii sau pot pleca acasă). Școlarizarea este gratuită și obligatorie pentru vârstele cuprinse între 6 și 16 ani. Structura anului școlar este asemănătoare cu cea actuală din România(structura pe module), anul școlar începând pe data de 2 septembrie de obicei.

Ați avut ocazia să gustați din sistemul francez printr-un schimb de experiență?

Aș fi avut câteva ocazii să beneficiez de un schimb de experiență în instituții de învățământ din Franța, însă, de fiecare dată am ales să rămân acasă! Am cunoscut însă, câțiva ambasadori ai educației din Franța, prin intermediul unui mare om care mi-a fost și mentor în parcursul meu profesional, Doamna Maria-Monalisa Pleșea, fost inspector școlar în domeniul limbi romanice, care a făcut ca francofonia și francofonii să se simtă la ei acasă în județul Buzău! Acest Om între oameni, pasionat de cultură și cu o dragoste imensă pentru copii, a organizat și a făcut posibilă desfășurarea multor activități în domeniul limbii franceze, începând de la formarea profesorilor cu formatori nativi, până la ateliere de teatru, concursuri de interpretare și tabere francophone la noi în județ!

Privind retrospectiv, ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiți și director în mediul rural?

Dorința de a aduce mult bine în viața elevilor mei, pe lângă cea de schimbare a culturii și climatului școlar din instituția în care eram titulară au stat la baza deciziei de a accede la funcția de director. Și acest lucru a durat nouă ani… A fi directorul unei școli din mediul rural, cu un procent semnificativ pe scara vulnerabilității, cu absenteism ridicat, cu abandon școlar la tot pasul, cu structuri școlare fără apă curentă și/sau fără grupuri sanitare în interior – este o provocare, dar și o responsabilitate majoră. Pentru mine acest lucru a însemnat o continuă transformare, atât în plan profesional, cât și personal… Eram un om cu multe griji, cu multe nevoi, cu o dorință nestăvilită de a forma o echipă zdravănă cu colegii mei, cu părinții copiilor, cu reprezentanții comunității locale, cu oricine interesat de educație, pentru ca elevii să se simtă în siguranță la școală, să meargă cu drag acolo, să găsească oameni și spații pe placul lor, să creadă că și ei pot ca oricare alți copii…

Ce ați învățat despre dumneavoastră datorită rolului de director pe care l-ați avut?

Datorită rolului decizional pe care l-am avut, al celui de a reprezenta legal unitatea de învățământ în raport cu terții și al celui de susținător al tuturor oamenilor din organizație, am învățat să inspir, să valorizez, să organizez oameni și fapte, să iau decizii importante, să acționez aici și acum, am învățat să accept că sunt un lider!

Puteți să ne vorbiți despre o experiență pozitivă și un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor, dar și director?

Cele mai frumoase experiențe din cariera mea de profesor și/sau director au fost cele bazate pe reușita elevilor mei! Mă bucuram enorm când absolvenții de gimnaziu veneau să mă îmbrățișeze când își aflau locul într-un liceu sau școală profesională! Am participat și la multe concursuri școlare, am realizat multe proiecte,  de cele mai multe ori în colaborare cu colegii și părinții! Mă bucura bucuria lor, mai mult decât atât, mă făceau să mă simt cu sens în viața lor!

Am început cu lucruri bune, dar dacă este necesar să spun și un lucru mai puțin bun (ca să nu-l numesc rău) din cariera mea de profesor și director,  acela a fost în anul școlar 2019-2020, mai precis momentul martie 2020, când ni s-au închis școlile, îmbrățișările și multe alte lucruri frumoase, din cauza pandemiei… Am simțit atunci cum se topește ghețarul și am reușit pe parcurs, să mutăm munții din loc cu o echipă mică! De ce spun asta? Pentru că punând în balanță resursele de la acel moment(mai nimic) care să ne ajute în continuarea procesului de învățare , cu cerințele și condițiile date, am convingerea că ne-am mobilizat exemplar și am trecut cu bine peste toate! Pe lângă alte idei, am propus să folosim microbuzul școlar ca loc neutru de întâlnire cu elevii care nu aveau conexiune internet sau device-uri! A fost cea mai dificilă etapă din cariera mea didactică! Urmare a acestui fapt și a oboselii încrustate în viața personală, la sfârșitul anului școlar 2020-2021 îmi scriam, cu mâna tremurândă, demisia din funcție.

Dacă v-ați întrevedea în pragul altei alegeri, ce ați dori să deveniți? Poate învățător, în urma primei specializări obținute în urma primelor studii?

Aduc din nou în discuție răsăritul, de fiecare dată văzut altfel de noi! Aș putea parafraza că și apusul poate fi privit ca un răsărit, văzut din spate! Așa mă simt eu acum: încerc să mă privesc din spate, cu începutul în minte, adică din perspectiva primei specializări, aceea de institutor, și să observ cu câtă lumină mă pot revărsa peste viitoarele generații de elevi! Sunt motivată să mă văd așa și din experiența plăcută de la clasele primare la care am predat limba franceză! Acolo, alături de elevii de vârstă mică, am simțit mai multă inspirație, mai mult sens. Am început prin a-mi depune un dosar de detașare pe un post de învățător. Apoi, am căutat o cale de a mă restarta pentru ceea ce urmează să le ofer elevilor mei! Această cale se numește Teach for Romania! M-am înscris în primăvara acestui an, am fost admisă, am parcurs toate programele de formare și Academia de Leadership și Formare în Educație de la Bacău, m-am văzut în oglindă, m-am transformat dezvățându-mă de confortul a ceea ce știam deja și pot declara că mă simt foarte pregătită pentru a începe experiența de profesor în învățământul primar!

Ce v-ați luat frumos pentru suflet după un sfert de veac petrecut în mijlocul și în fața elevilor?

«Când dascălul reunește în inima sa dragostea de profesiune și dragostea de elevi, putem spune că este un dascăl desăvârșit» scria Lev Tolstoi. Acest proces este frumos pentru mine! Această îmbinare mă înviorează și, recunosc, m-a menținut în sistem. La orele mele elevii nu învățau doar cuvinte și expresii în limba franceză. Îmi plăcea să la educ și emoțiile. Le plăcea și lor foarte mult acest lucru! Uneori nu ne mai ajungea timpul, și continuam în pauze, pe holul școlii discuțiile! Îmi plăcea să-i încurajez să gândească, să-și exprime părerile, să argumenteze alegerile lor, să se pună în locul celuilalt. Cele mai multe discuții erau despre telefonul mobil și socializare – plusuri și minusuri. Îmi plăcea să-i întreb ce își doresc să devină, ce simt ei că le place cel mai mult să facă după școală. Îmi plăcea să comunic cu ei pentru a-i îndruma cum să creeze relații sănătoase cu cei din jur, cum să fie toleranți la schimbări, la frustrări, etc. Aceste lucruri reprezintă FRUMOSUL pentru profesorul Lidia Bucur, faptul că a contribuit cu ceva la dezvoltarea fiecărui copil cu care a interacționat și că, atunci când deschidea ușa clasei, se deschideau și inimile copiilor!

Despre școala unde predați, ce puteți spune? Cum o vedeți prin inima și ochii dumneavoastră?

Școala în care am predat de peste 25 de ani, este locul în care am crescut profesional, locul în care am evoluat și care mi-a oferit șansa să contribui cu ceva la dezvoltarea ei! Sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit acolo și știu că același lucru ar spune și colegii, elevii, părinții elevilor, oamenii cu care am interacționat în acest timp. De ce vorbesc la timpul trecut? Pentru că începând cu data de 2 septembrie, voi funcționa pe un post de învățător dintr-o școală din județul Brașov, care are multe asemănări cu cea în care sunt titulară! Abia aștept să încep acest frumos traseu al învățământului primar! Am atât de multe lucruri bune de oferit! Mulțumesc Teach for Romania și pe această cale!

Dar comunitatea din care faceți parte?

Comunitatea din care face parte școala în care sunt titulară este una formată dintr-un amestec de culturi. Sunt multe familii nevoiașe, cu puține posibilități și multe imposibilități… Însă, printr-un efort susținut al conducerii și al cadrelor didactice, vizând colaborarea cu autoritățile locale, cu părinții interesați de viața școlară, cu susținerea prin mentorat și proiecte a reprezentanților Inspectoratului Școlar Județean Buzău, educația elevilor ar putea fi asigurată, reducerea absenteismului și prevenirea abandonului școlar ar putea fi ținte realizabile în planul managerial al conducerii.

În opinia multor dascăli, elevi și părinți sunteți un model de profesor demn de urmat. Ne puteți dezvălui care sunt principiile după care v-ați ghidat în viață?

Ceea ce eu îmi doresc, înainte de a dezvălui câteva dintre principii,  este ca oamenii să înțeleagă că educația este foarte importantă pentru o viață sănătoasă! Aceasta se traduce prin respect și grijă pentru semenii mei. În toate discuțiile cu colegii, părinții, elevii, etc, am transmis acest deziderat. Că numai fiind informați, ne putem apăra sau găsi soluții la probleme. Că numai școala și apoi știința de a învăța continuu ne ajută să fim încrezători în propriile forțe, lucru cu care se hrănește curajul. În altă ordine de idei, fiecare om are puterea în mâinile lui, și doar o delegă celor care au responsabilitatea să le reprezinte interesele la un moment dat.  Tocmai pentru aceasta educația este indispensabilă! I-am încurajat mereu și pe elevii mei să trăiască liberi, demni, să spună ce simt, ce cred, să fie curajoși, să-și facă vocea auzită! Un principiu după care mă ghidez este că schimbarea te ajută să crești, am o toleranță foarte mare la schimbare! Și nu în ultimul rând, precizez disciplina. Aceasta mi-a fost insuflată de părinții mei, oameni modești, dar cu principii sănătoase… Am dedus mai târziu cât de bogată eram în copilărie, deși atunci mă simțeam complexată de multe aspecte. Am avut și am niște părinți care m-au îndemnat să fiu responsabilă, atentă la nevoile semenilor, pregătită pentru schimbări și tot timpul cu o sete nestăvilită de creștere( mă refer aici la evoluție și schimbarea paradigmei la un moment dat). Totuși,  darul neprețuit pe care mi l-au făcut părinții mei a fost că m-au învățat de mică să am încredere în mine! Și uneori, poate fără să vrea, m-au învățat să fiu un copil autonom!

Se mai îndreaptă tinerii spre meseria de dascăl? Ce sfat le-ați da?

Tinerii se mai îndreaptă spre meseria de dascăl, însă numai cei care sunt fideli pasiunilor lor! Spun acest lucru deoarece multe persoane simt că li se potrivește un domeniu, dar aleg altul doar pentru confortul financiar. Aș îndrăzni să le spun tinerilor care vor să îmbrățișeze profesia de dascăl,  că a fi profesor nu este doar despre a le preda ceva copiilor, ci despre a ști cum să cobori la nivelul lor! Este necesar să-ți placă pur și simplu să fii cu ei! Este imperios necesar să știi să educi și să corectezi fără a umili, fără a arăta că ești mai mare! Îl citez aici pe Pitagora:« Omul nu este niciodată atât de mare ca atunci când se lasă în genunchi să ajute un copil!»

Tânărul Adelin Stanciu este bucată din sistemul de învățământ românesc. Predă biologie de câțiva ani. A urmat în paralel și masteratul în criminalistică la Facultatea de Drept. Le povestește azi elevilor pe care îi are în față despre combaterea consumului de droguri și a altor substanțe psihoactive, despre testele ADN utilizate în criminalistică, la locul unei fapte penale, despre tehnici de comportament simulat, legând asta de lecțiile despre sistem nervos. Nu o face cu mâinile la spate. Din contră, la clase nu intră niciodată cu ele goale și nici nu poartă catalog la subraț, ci doar intră cu inima deschisă și zâmbetul larg.

Este tânăr și este foarte îndrăgit de elevi pentru că se îmbracă zilnic cu entuziasm.  Zace în el o dorință mare de a performa în sistemul educațional și reușește. Anul acesta a primit un nou titlu în societate. A fost premiat și aplaudat la scenă deschisă în cadrul Proiectul MERITO anul acesta.

”Când sunt nevoit să mă prezint, spun, de regulă, că sunt un om pasionat de biologie care a devenit între timp profesor. Asta mă definește: pasiunea cu care privesc această disciplină și modul în care încerc să o insuflu celor din fața mea.”

Aveți o licență în biochimie, un masterat în genetică moleculară și unul în criminalistică. Vă perfecționați continuu. De unde această motivație?

Îmi place să cred că sunt într-o ascensiune a carierei. Încă nu a intervenit acea ”plafonare” de care se plâng mulți după un număr x de ani de vechime în muncă. Mereu caut cursuri noi de formare, idei inovatoare pe care să le încerc la lecții, lucruri interesante de aplicat, domenii noi de studiu. Cunoscând atent cât mai multe domenii de activitate, cu atât aș putea și elevilor să le ofer ghidaj în alegerea unei viitoare cariere. În liceu nu m-am putut decide dacă să mă dedic total biologiei sau să o combin cu chimia și de aceea am ales specializarea biochimie, din cadrul Facultății de Biologie. Dintre toate ramurile biologiei am ales apoi să aprofundez genetica moleculară. Pentru mine, nu există ceva mai fascinant decât lumea abstractă, nevăzută ochiului liber și încerc să redau și elevilor din pasiunea mea, într-un mod interactiv și atractiv.

Și totuși, de ce criminalistică? Ce gând porți odată cu această specializare?

Dacă asociem imediat cuvântului ”criminalistică” imagini și știri alarmante de spețe cu persoane răpite sau ucise, da, poate ar părea ciudat ca un profesor să aibă asemenea domeniu de interes. Am urmat masteratul în criminalistică, de la  Facultatea de Drept nu pentru intenția de a lucra efectiv în acest domeniu – laboratoare de control vamal, de exemplu-, ci pentru a ieși puțin din comoditatea termenilor tehnici, specifici biologiei care a domnit peste mine 5 ani. Am vrut să testez dacă domeniul acesta are lucruri interesante de oferit. Astăzi informațiile acumulate îmi permit să prezint elevilor despre prevenția și combaterea consumului de droguri și a altor substanțe psihoactive, despre testele ADN utilizate în criminalistică, la locul unei fapte penale, despre tehnici de comportament simulat, legând asta de lecțiile despre sistem nervos etc.  Am observat interes atunci când povestesc asemenea lucruri și intenționez chiar să concep un opțional prin care să aprofundez cu cei interesați.

1. Haideți să o luăm și cu începutul ca să leg informațiile și să înțeleg de unde vine iubirea pentru această disciplină! V-a insuflat cineva în familie această plăcere pentru biologie?

Am stat de mic printre plante, iar mama mi-a fost cel mai bun profesor. M-a făcut să devin curios, să colecționez insecte sau să presez plante, să caut prin pământ furnici sau mă urmăresc animale dubioase. Tot ce era ”viu” în jurul meu m-a apropiat de această disciplină fantastică: biologia. Îmi mai aduc aminte și cum mama urmărea emisiuni din domeniul medical, iar invitații explicau atât de simplu, încât eu îmi luam notițe pe un caiet, deși aveam maxim 12-13 ani.

2. Când suntem mici, intrăm des prin exercițiul imaginației în diferite roluri și suntem pe rând ba medici, ba dascăli, ba polițiști. Vă visați la catedră de mic?

Nicidecum! Am cochetat mulți ani cu dorința de a deveni medic – citeam termeni medicali complicați din cărțile din casă, deși nu îi înțelegeam, urmăream emisiuni, îmi puneam ”semnătura de doctor” pe orice foaie și mă visam că operez. Nu țin minte să fi avut vreo dorință nebună de a fi profesor, deși acum conștientizez că îmi vine mănușă. Însă îmi plăcea să învăț, explicând cu voce tare ca și când în fața mea mai erau alți oameni.

3. După o copilărie plină de vise, intrăm în câmpul școlii și urmăm anumite specializări. Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice? 6. Dar profesionale? Unde ați mai predat?

Am fost ciudatul ăla căruia îi plăcea școala și abia aștepta să treacă vara, să ajung din nou la lecții. De-a lungul timpului mi-am pus în acțiune toate abilitățile și am încercat să absorb informații din cât mai multe domenii. Au fost multe sacrificii făcute, însă au urmat și reușite. Am fost șef de promoție în gimnaziu și apoi în liceu, dar m-am menținut în vârf și în facultate. Mereu mi-am evaluat șansele de la început: dacă știu cu un lucru este realizabil, atunci ofer 100 % pentru a-l îndeplini. Am încercat să fiu cap și nu coadă, model pe care îl insuflu acum și elevilor mei. Gândeam că voi avea un traseu măreț în cercetare, însă după terminarea facultății mi-a venit un gând: să încerc să susțin examenul de titularizare. Nu mă așteptam să iau o notă foarte mare și să încep chiar de atunci cariera de profesor. Totul a urmat ca un bulgăre de zăpadă. Am început să-mi fac materiale interesante, să predau lecțiile cu pasiune, să mă implic în proiectele școlii și văzând că  ceilalți că apreciază, am oferit din ce în ce mai mult. În prezent sunt profesor de biologie în cadrul Liceului Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, iar pentru impactul dovedit asupra elevilor de-a lungul timpului, pentru pasiunea depusă în predare și entuziasmul oferit în modelarea elevilor, anul acesta am fost unul dintre cei 11 profesori laureați Merito, la Gala Merito, ediția a IX-a.

Cum e să fiți un tânăr profesor?

M-am dezvolvat în cinci ani de activitate, cum nu reușesc alții în zeci de ani. Nu spun că totul a fost perfect de la început și am primit numai lauri. Am experimentat, am adus inovație, am fost pus în fața unor probleme greu de gestionat, am și dat-o în bară, am și avut reușite. De la ”firul ierbii”. Să fii profesor la 21 de ani, fără prea multe metode la purtător, este greu. Am vrut de multe ori să-mi dau demisia fiindcă îmi creasem niște așteptări prea mari. Aveam impresia că totul trebuie să decurgă perfect așa cum îmi plănuiam de acasă. Uitam componenta afectivă și faptul că în fața mea sunt…oameni. În timp, am învățat să fiu flexibil, să mă adaptez în diverse contexte și să ofer lucruri interesante chiar și pentru cel mai dezinteresat elev.

Prin ce ați reușit să învingeți una dintre prejudecățile pe care le are încă societatea cum că cei tineri, fără prea multă experiență, nu pot fi la fel de buni ca cei cu vechime?

A fi un profesor bun nu ține de anii de vechime. Desigur, intrând în contact cu fel de fel de situații, capeți și abilități de gestionare mai bună a problemelor. Un profesor tânăr merge mai mult pe intuiție, pe ce crede el că ar fi bine să facă, însă cu timpul conștientizează că e nevoie de un echilibru: pe de o parte, disciplina predată trebuie să fie dusă la un nivel înalt, pe de altă parte, atitudinea profesorului față de elevi trebuie să fie una de respect și de mentor. Unii profesori tineri compensează mult cu spiritul ”de gașcă”, ”de prieten”, lăsând transmiterea de cunoștințe în plan secund. Profesorii cu vechime tind să fie mai exigenți, fiind detașați de partea aceasta emoțională. E nevoie de un echilibru. Aceasta e cheia.

Despre școala și comunitatea în care predați ce îmi puteți spune? Cum sunt prin ochii dumneavoastră?

Este o școală normală, de stat, dar care pune preț foarte mult pe resursa umană, având cadre didactice dedicate, conectate la ceea ce se întâmplă în alte sisteme educaționale ale lumii, producătoare de excelență. Întrucât școala este sub umbrela Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, dorim să transmitem principii și valori înalte, să insuflăm elevilor un spirit nobil, atent la nevoile celor din jur și să îi direcționăm spre a-și continua studiile tot la UAIC.

Dar un portret al elevilor pe care îi aveți la clase, cum sună în câteva rânduri?

Elevii mei sunt fantastici. Pe gustul meu – curioși, cu  inițiativă, implicați și creativi. Au tipologii și probleme diferite, ca în orice școală de altfel, sfere de interes diverse și planuri mărețe de viitor. Mulți dintre ei, într-adevăr, provin din familii de profesori universitari, unde școala are preț, motiv pentru care există un parteneriat strâns între școală și familie.

Cum erați dumneavoastră?

Am fost un elev normal, dar care a văzut școala ca pe o oportunitate. Nu existau atât de multe resurse, mai ales digitale, motiv pentru care biblioteca era frecventată mult. Nu prea aveam curajul de a întreba atunci când nu înțelegeam, lucru pe care încerc să îl remediez astăzi, menționând elevilor mei că pot oricând cere explicații noi. Mă determină pe mine să găsesc noi variante de prezentare și astfel, ne dezvoltăm împreună.

Cu ce vă deosebiți față de ceilalți dascăli? Întreb asta fără să subestimăm pe nimeni, evident, doar că fiecare are anumite atuuri cu care merge la braț prin viață.

Există loc sub soare pentru fiecare. Există profesori dedicați în fiecare școală, însă poate nu vor să se afirme atât de mult sau nu au descoperit încă la ce sunt foarte buni. Unii au dar oratoric, unii au spontaneitate, unii au competențe digitale foarte bune, unii au abilități de leader, unii sunt ”de gașcă”, unii sunt talentați la scris, iar alții vor performanțe înalte.

Când sunt nevoit să mă prezint, spun, de regulă, că sunt un om pasionat de biologie care a devenit între timp profesor. Asta mă definește: pasiunea cu care privesc această disciplină și modul în care încerc să o insuflu celor din fața mea.

Ce proiecte ticluiți?

Recent am conceput grafic și apoi am implementat tehnic, platforma profudebio.ro, unde orice profesor de biologie din țară poate avea acces la resurse interesante, utilizabile în predare. Sunt zeci de materiale gata de descărcat, prezentări sau fișe de lucru, idei aplicate deja la clasă și explicate pe blog.

Vara aceasta am lucrat și la mai multe jocuri educative, o manieră nouă de evaluare, pe care vreau să o testez anul școlar următor. Inspirat din jocurile clasice de societate, am conceput partea grafică, am realizat cutii personalizate pentru fiecare joc și am gândit regulamente, astfel încât învățarea celulei, a structurii acizilor nucleici, a țesuturilor sau a sistemelor de organe să decurgă într-un mod atractiv. Toate proiectele mele sunt postate pe rețelele de socializare (Facebook, Instagram, Tiktok, Youtube), unde pot fi găsit cu numele ”Profu’ de bio” sau pe site-ul profudebio.ro.

Cu ce gând intrați în septembrie din nou la catedră?

Entuziasm. În fiecare an aduc ceva nou. În primul rând pentru mine: să-mi mențin în priză energia și creativitatea, apoi pentru elevi: să-i apropii mai mult de biologie, determinându-i ca pe viitor să-și aleagă o carieră în domeniul acesta. Fiecare lecție va avea un element de noutate, iar dacă va funcționa, vreau să-l multiplic și să-l ofer tuturor.

Sistemul educațional este unul care, pe alocuri, este și deficitar. Unde credeți că ne mai trebuie îmbunătățiri?

Aș descrie sistemul nostru de educație ca pe o ”cârpeală”. Factorii decizionali din politică s-or fi uitat ei la alte sisteme educaționale din lume, însă au luat doar ceea ce se vede la suprafață. Și au trăit cu impresia că totul va merge și la noi. Într-adevăr, s-au făcut progrese mari în infrastructură, multe școli având dotări de ultimă generație, însă, după părerea mea umilă, cea mai importantă investiție este în resursa umană. Atâta timp cât un profesor foarte bun nu este privit cu respectul cuvenit, acesta nu poate oferi 100% din valoarea sa. Meseria de profesor trebuie recredibilizată, privită cu demnitate, pentru care cei mai buni să se lupte. Sigur, e nevoie de fonduri consistente pentru a ajunge aici, însă trebuie și o schimbare a mentalității colective: profesorul nu este un simplu angajat, ci elementul definitoriu în dezvoltarea societății.

Profesorul de matematică Octav Chirilă dezminte niște piedici mentale cu care mai pleacă încă societatea „în viață”. Cum că dacă nu ai suficientă experiență, nu ești la fel de priceput ca cei care au ani de vechime în spate am auzit de multe ori cu toții. Din contră, entuziasmul și deschiderea cu care a plecat la braț tânărul profesor pentru a-și forma o carieră în învățământ lasă în urmă orice limitare.

A trecut un an de când s-a aventurat în sistemul educațional. A terminat studiile academice, a debutat în orașul natal, s-a înscris în organizația Teach for Romania, a creionat alături de alți colegi o platformă de meditații și nu se oprește în a progresa.

Să-l cunoaștem!

Când v-ați împrietenit cu gândul de a avea o carieră în învățământ?

Am pornit cu gândul acesta încă de când m-am înscris la facultate, dar am fost convins că asta este menirea mea undeva prin anul 2, când am început lucrul efectiv cu copiii.

De obicei, când suntem mici prin exercițiul imaginației, îmbrățișăm diverse meserii. Pe rând suntem ba medici, ba polițiști, ba pompieri. Dumneavoastră, în perioada copilăriei, ce doreați să vă faceți când aveați să creșteți mare?

Întotdeauna mi-am dorit să fiu medic. Asta a fost singura meserie pe care mi-o imaginam ca o voi face în copilărie. Nu mă gândeam când eram copil că voi călca pe urmele dascălilor mei. Esența a rămas- îmi doresc să ajut oamenii.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice? A fost una liniară sau sinuoasă?

Perioada studenției a fost una din cele mai frumoase experiențe pe care le-am trăit. Chiar dacă experiența studenției din primul an nu și-a atins potențialul maxim din cauza pandemiei, anii ce au urmat au fost o adevărată comoară si prin prisma experiențelor și conexiunilor pe care le-am creat, dar si prin prisma cunoștințelor acumulate. Tot în timpul studenției, între anul 2 și anul 3 am fost plecat în SUA cu Work&Travel, experiență extrem de valoroasă în dezvoltarea mea ca și om.

În ce școală vă găsim și de când?

Anul școlar ce tocmai a trecut, am predat în comuna Costuleni, din județul Iași. Pentru anul școlar 24/25 urmează sa aleg școala în august. La anul îmi doresc sa obțin o notă astfel încât să mă pot titulariza. Sunt încrezător, în ciuda locurilor foarte puține scoase spre titularizare.

Apropo de școală, cum e unitatea în care predați prin inima și ochii dumneavoastră?

Școala în care am predat anul trecut este una minunată. Este mediul perfect pentru un debutant pentru a se obișnui cu “mersul lucrurilor”. Atât conducerea, dar si personalul didactic au fost foarte deschise și săritoare pentru mine, un copil de-abia intrat în învățământ. Experiența din primul an de predare va rămâne cu siguranță pentru totdeauna în inima mea, datorită elevilor și colegilor pe care i-am avut.

Dar copiii? Dacă ar fi să le faceți un portret, cum ar suna acesta în câteva fraze?

Copiii au fost minunați, m-au primit cu foarte multă deschidere. În general, copiii din zona rurală ar trebui sprijiniți mai mult de profesori, pentru că au foarte multe de oferit, au nevoie doar de o persoană care să le trezească curiozitatea despre învățare.

Sunt diferiți copiii de azi față de copiii de pe vremea dumneavoastră?

Da, clar. Dar într-un sens bun. Sunt mult mai conectați cu tehnologia, de acord, dar una din misiunile noastre ca profesori este să-i ajutăm să conștientizeze cum o pot folosi în folosul lor. Noi eram învățați cu învățatul automat, poate și din cauza temerilor pe care le aveam față de profesori. Copiii din ziua de azi sunt uimitori, dacă reușești să conectezi lecția de mate, la viața lor de zi cu zi, sau să integrezi elementele din realitatea lor în ora de mate, vei fi surprins cât de atenți sunt și câte curiozități pot avea, fără a mai exista “teama” de profesor.

Sunteți un tânăr profesor care împărtășește din tainele matematicii cu elevii de gimnaziu și liceu, dacă nu greșesc. Dar au fost, oare, părinții sceptici din pricina vârstei? Cum i-ați simțit?

Ei bine sunt două categorii, părinții deschiși, care sunt conștienți de faptul că un copil se conectează mult mai bine cu un profesor tânăr cu care va lucra de drag, majoritatea părinților cu care am colaborat au fost din această categorie, lucru care îmi dă speranță. Și există și a doua categorie, sceptică din cauza vârstei. E de înțeles. Când au auzit că am 21 de ani (pe atunci) au dorit să vină personal, să vadă cum decurg lucrurile. Mi-aș dori să existe mai multă încredere pe latura aceasta, chiar dacă suntem tineri, am intrat cu un scop în învățământ.

Ce vă luați frumos pentru suflet de la meseria pe care o aveți?

Sunt convins că spiritul mereu tânăr este cel mai mare avantaj al acestei meserii, lucru ce hrănește sufletul, indiferent de dificultățile profesionale pe care le întâmpini.

Și totuși, cine v-a insuflat plăcerea pentru această materie? Poate un membru din familia dvs.?

Mama și mătușa mea (sora mamei) sunt învățătoare. Deci pot spune că am crescut într-o mică cancelarie de când m-am născut. Dar nu a existat niciodată o influență din partea lor spre a mă duce spre domeniul educației. Am fost mereu încurajat să fac ce îmi face plăcere. Dar, concret, persoana care m-a ajutat să îmi dau seama că asta e meseria potrivită pentru mine, a fost profesoara cu care făceam meditații la matematică în clasa a 12-a, care a observat ce ușor prind noțiuni abstracte de matematică, dar și lejeritatea cu care le explicam colegilor de grupă. Pe această cale mi-aș dori să îi mulțumesc încă o dată.

Ce valori ați primit acasă și doriți să le transmiteți copiilor de la clase?

Bunul simț și spiritul critic. Se îmbină minunat, atunci când reușești să le stăpânești.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Am intrat în programul Teach for Romania în această vară, de abia ce m-am întors din academie, care a durat 5 săptămâni. A fost o experiență senzațională, am cunoscut oameni minunați și am dobândit cunoștințe valoroase, atât despre mine, dar si despre meseria pe care o practic.

De asemenea, ca și proiect personal, am pus bazele unui centru de meditații în Iași, EasyMath, unde, alături de profesori tineri și devotați ca și mine, oferim meditații la matematică, limba română și limba engleză. Ne dorim nu doar să transmitem informații către copii, dar vrem să îi facem sa fie încrezători în propriile forțe. Ne găsiți pe toate platformele-EasyMath-Centru de meditații.

Sorin Hagiu, tânărul director al unei școli din Timiș a fost premiat și felicitat anul acesta la scenă deschisă în cadrul Galei Merito. Este un profesor implicat de care sistemul educațional nu se poate desprinde. Merita cu tărie să fie valorizat pentru că înainte de a se aventura în discuții cu copiii într-o limbă străină, le vorbește despre prietenie, empatie și iubire. În ochii lor vede viitorul.

Pe tânărul profesor îl găsim din ianuarie 2022 și în rolul de conducere la școala unde chiar el s-a format. Giarmata este locul copilăriei sale, al dezvoltării, al creșterii. Guvernează și în prezent în jurul acestei comunități fiind implicat în educație, deși, în vremea copilăriei sale, nu se visa tocmai dascăl. E coleg cu profesorii care l-au introdus în tainele cititului și a scrisului, al matematicii, al istoriei și al culturii noastre și nu doar.  Sentimentul pe care îl simte atunci când împreună cresc comunitatea este de neprețuit. Să-l cunoaștem!

Sunteți cadru didactic și vă aflați în mijlocul copiilor și le aduceți bucurie. Ce sentimente vă încearcă odată cu finalizarea fiecărui an școlar?

La finalul fiecărui an școlar, pe lângă oboseala acumulată, simt o profundă împlinire și recunoștință. Analizez tot ce s-a întâmplat în acel an și ce aș putea face mai bine anul școlar viitor. Este un moment în care reflectez la progresul elevilor și la toate momentele frumoase petrecute împreună. Fiecare an școlar este o călătorie unică, plină de provocări și realizări, iar sentimentul de a fi parte din dezvoltarea și formarea acestor copii este neprețuit. Mă simt mândru că pun umărul la progresul pe mai multe planuri al acestor copii.

Cred cu tărie că doriți ca elevii dumneavoastră să plece în viață cu convingeri bine închegate, nu doar cu cunoștințe acumulate la nivel cognitiv. Care sunt valorile pe care le insuflați?

Valorile pe care încerc să le insuflu elevilor mei sunt respectul, empatia, integritatea și responsabilitatea. Îmi doresc foarte tare ca ei să fie oameni cu încredere de sine, oameni care înțeleg importanța relațiilor interpersonale și care să fie pregătiți să facă față provocărilor vieții cu încredere și curaj. Încerc să le arăt că fiecare acțiune contează și că prin perseverență, dăruire și multă muncă pot realiza orice.

Apropo de ei, cum sunt în ochii dumneavoastră? Cum îi vedeți?

În ochii mei elevii sunt viitorul, plini de potențial și posibilități infinite. Ei reprezintă speranța unor comunități unite, speranța că sufletul și mintea împreună vor ghida societatea de mâine. Fiecare dintre ei este unic și aduce ceva special în clasă. Îi văd curioși, dornici să învețe și să exploreze, și mai presus de toate, îi văd buni și capabili de a crea o lume mai bună.

Ce ați învățat de la ei?

În acești 11 ani în școală am învățat să privesc lumea prin ochii lor, să fiu mai răbdător și mai deschis. Elevii mei m-au învățat să apreciez micile bucurii ale vieții și să nu renunț niciodată, indiferent de obstacole. În fiecare zi, ei îmi arată cât de important este să fii autentic și să îți urmezi visurile. M-au învățat că idealurile mărețe merită orice sacrificiu. De asemenea, elevii fac imposibilă „maturizarea” mea, în sensul încrâncenat al cuvântului. Spiritul ludic mă reprezintă după atâția ani datorită acestor copii minunați.

Cât le vorbiți despre empatie, prietenie și iubire înaintea descifrării împreună a tainei limbii străine?

Vorbim des despre empatie, prietenie și iubire, deoarece acestea sunt fundamentul unei vieți armonioase. Înainte de a ne aventura în discuții în limba engleză, ne asigurăm că înțelegem și respectăm unii pe alții. Aceste valori sunt la fel de importante pentru mine ca orice lecție de gramatică sau vocabular.

Cum sunt elevii de azi față de elevii când erați dumneavoastră la școală?

Evident, elevii de azi sunt mult mai conectați la tehnologie și informație. Sunt curioși, inovativi și au acces la resurse pe care noi nu le aveam. Consider că elevii de azi sunt mai ușor adaptabili și pot face cu ușurință mai multe lucruri în același timp. În același timp, tinerilor de astăzi le este mai greu să inițieze și să întrețină relații de prietenie, iar gradul lor de sensibilitate emoțională este mai ridicat decât al generațiilor precedente. Totuși, esența lor rămâne aceeași: sunt la fel de entuziaști, dornici să învețe și să se dezvolte, ca și noi în acele vremuri.

Dar despre școala unde predați ce îmi puteți spune? Este, oare, școala din Giurmata, unitatea unde ați învățat la rând?

Școala din Giurmata este locul unde mi-am petrecut și eu anii de formare, un loc cu o mare însemnătate pentru mine. Aici am învățat să mă leg la șireturi în grădiniță și aici am urmat toate clasele primare și gimnaziale. Acum sunt coleg cu mulți din foștii mei profesor, iar acest lucru mă emoționează. Astăzi, instituția noastră este o școală cu deschidere spre inovație, unde ne străduim să creăm un mediu educațional de înaltă calitate, adaptat nevoilor fiecărui elev.

Ați știut dintotdeauna că drumul dumneavoastră va fi către învățământ sau care e povestea frumoasei escapade?

De mic copil am avut o pasiune pentru curiozitate și pentru a-i ajuta pe ceilalți. Chiar și așa, nu am știut dintotdeauna că voi urma calea profesoratului. Cred că acest lucru a devenit clar pentru mine atunci când am intrat pentru prima dată într-o sală de clasă când făceam practica pedagogică. M-am îndrăgostit de atmosfera dintr-o sală încărcată de emoții și am știut că îmi doresc să dau bucăți din mine către copii. Mai apoi, drumul meu către învățământ a fost unul firesc, ghidat de dorința de a face o diferență în viețile elevilor mei. Această profesie este în continuare plină de descoperiri, care m-a adus în locul unde îmi găsesc cea mai mare satisfacție.

De când vă găsim în rolul de director? Cu ce atribuții a venit „la pachet” această funcție?

Sunt director din ianuarie 2022, iar această funcție vine cu multe responsabilități. Printre atribuțiile mele se numără coordonarea echipei de cadre didactice, gestionarea resurselor școlii și asigurarea unui mediu educațional sigur și stimulant pentru elevi. De asemenea, eu sunt răspunzător de conceperea și implementarea bugetului școlii, de relația cu instituțiile din jurul școlii, de scrierea și implementarea proiectelor europene sau naționale și de multe alte responsabilități care îmi ocupă foarte mult timp într-o zi de lucru. Sunt foarte norocos să am lângă mine o echipă de colegi care mă susțin și preiau deseori din aceste responsabilități și, astfel, am mai mult timp pentru a gândi strategii și programe pentru copiii școlii noastre.

Care este cea mai mare provocare pe care ați întâlnit-o? Să fie partea birocratică, să fie încă drumul deficit când e vorba de incluziune și integrare școlară, să fie lipsa materialelor didactice sau a profesionalismului profesorilor?

Cea mai mare provocare a fost, fără îndoială, partea birocratică. Gestionarea documentației și a cerințelor administrative poate fi copleșitoare. Totuși, am învățat să navighez aceste provocări cu răbdare și să mă concentrez pe ceea ce contează cu adevărat: educația și bunăstarea elevilor. Pe acest plan, într-adevăr, ne lovim deseori de multă nepăsare și lipsă de implicare. Chiar dacă școala noastră deține toate materialele necesare, observ cu tristețe cum incluziunea multor copii se face foarte lent sau deloc. Iar aici nu doresc să afirm că este vorba de vreo lipsă de profesionalism, ci de o incapacitate a sistemului de a pregăti profesorii să gestioneze eficient problemele legate de incluziune, cerințe educaționale speciale ș.a.

În ce condiții ați abandona meseria aceasta?

Este greu de imaginat o situație în care aș abandona această meserie, deoarece este o parte fundamentală a identității mele. Poate doar dacă aș simți că nu mai pot aduce nicio contribuție pozitivă sau dacă sănătatea mea ar fi în pericol, dar până atunci, rămân dedicat cu toată inima acestei vocații.

Cât de mult vă onorează titlul primit recent? Sau vă responsabilizează?

Titlul primit din partea Proiectului Merito mă onorează și mă responsabilizează în egală măsură. Este o recunoaștere a muncii mele și a echipei mele, dar și un impuls de a continua să îmbunătățim și să inovăm în educație. Simt o mare responsabilitate de a ridica standardele și de a inspira atât elevii, cât și colegii mei.

Ce gânduri transmiteți fiecărei generații?

Cred că fiecare generație are nevoie de curaj, să își urmeze visurile cu multă muncă și să nu uite niciodată importanța valorilor umane. Le spun să fie deschiși la învățare, să respecte diversitatea și să contribuie activ la crearea unei lumi mai bune. Încrederea și determinarea sunt cheia succesului în orice domeniu, iar educația este fundamentul pe care își vor construi viitorul. Bineînțeles, mi-aș dori ca toate generațiile, de la mic la mare, să pună o cărămidă valoroasă în construcția unei societăți mai incluzive în care nimeni nu e lăsat în urmă prin îndemnul care este și mottoul Școlii Gimnaziale Giarmata: „Împreună pentru copii!”

Nimic în lume nu se realizează fără pasiune, iar dorința ascuțită și pulsatorie este punctul oricărei realizări. Întărește această idee prin exemplul propriu invitata interviului de azi, ilustratoarea și autoarea de cărți pentru copii Diana Tivu. La bază, ea este arhitect. Și-a aprofundat cunoștințele pe acest segment, dar în paralel joaca favorită de când era mică, „de-a ilustratorul”, a devenit una serioasă. E una de care nu se desprinde niciodată, deși își alege atent proiectele și creează un echilibru între ele.

Să o cunoaștem!

Diana, te joci cu culorile de mică. De când o faci la modul profesionist?

Creioanele colorate au fost joaca mea favorită în copilărie și m-am jucat „de-a ilustratorul” în tot soiul de proiecte încă din școala gimnazială. Din 2015 lucrez liber profesionist ca ilustrator și autor de carte pentru copii, dar îmi dezvolt portofoliul grafic în toate direcțiile în care îmi găsesc inspirație.

Care este frumoasa poveste a escapadei academice?

Educația mea academică este de arhitect. Am obținut în 2014 o diplomă de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, unde am avut parte de aprofundarea istoriei arhitecturii și stăpânirea noțiunilor de proiectare specializată, în paralele cu joaca de-a ilustratorul de povești. Unele abilități dobândite atunci se resimt și în munca mea de acum: atenția de la imaginea de ansamblu până la cele mai mici detalii ale unui proiect, disciplina execuției și managementului unui proiect complex, plus referințe stufoase de elemente arhitecturale.

Dar profesională? Cu cine ai colaborat prima oară?

Editura Didactica Publishing House a răspuns pozitiv la portofoliul meu de începător și mi-au propus din prima atât publicarea primului meu proiect „Prostia omenească” adaptare după Ion Creangă, dar și o colaborare cu Simona Epure la volumul în versuri „Povestea celor trei vrăjitoare toante”, ambele apărute la începutul anului 2016.

Cea mai frumoasă întâlnire a ta este, oare, cu pasiunea pe care o porți și pe care o valorifici prin creații?

Nu mă pot întâlni cu pasiunea mea pentru că este parte din mine, din cine sunt, nu ne despărțim niciodată. Cea mai frumoasă întâlnire este însă mereu cu produsul final al acestei pasiuni – o nouă carte proaspăt ieșită de la tipar. Este atât de multă muncă în spate, abstractă și răsfirată în zeci de hârtii, fișiere și emailuri, încât nu pot să nu mă emoționez ca un copil în fața lui Moș Crăciun când urmează să am prima întâlnire cu o carte lucrată de mine.

Ilustrația a devenit o meserie născută din pasiune sau rămâne complet o râvnă de a ta?

Ilustrația s-a născut din pasiune și rămâne zi de zi o căutare care mă pune în mișcare, mă face să zâmbesc și să mă încrunt, mă epuizează și mă încarcă de sens.

Cum ai defini stilul unui ilustrator?

De departe, stilul este acel ceva al ilustratorului care devine recognoscibil, dar, de aproape, este totul, de la modulația liniei la paleta cromatică, de la înclinația către a reprezenta anumite lumi la atenția pentru anumite detalii, de la stilizarea personajelor la expresivitatea cu care își pune în scenă povestea.

Cum ți-ai construit stilul? El crește odată cu fiecare în parte?

Nu mi-am căutat niciodată stilul, ba chiar m-am încăpățânat să mă descopăr și să cresc cât mai mult ca artist provocându-mă mereu să îmi modelez grafica după nevoile proiectului, de aici și diversitatea de tehnici pe care le stăpânesc: tehnici tradiționale de pictură în acuarelă și linie de peniță pe hârtie, pictură complet digitală și orice între. Proiect după proiect, a început însă să se lege un stil mai ales în proiectele care vin de la mine, în care nevoia narativă se suprapune cu propria-mi viziune și preferințe de tehnică, cum sunt poveștile vizuale din „lumea țărăneilor”, subiect de printuri de artă, printuri pe suveniruri și carte ilustrată „Căruța-căsuța”, editura ACS, 2023.

Care este cea mai mare provocare întâlnită? Oare să fie partea de management, acolo unde, poate, simți că e necesar să te rupi de partea de creație?

Provocările sunt în toate aspectele muncii mele, de la cât mă străduiesc să îmi dezvolt grafica, până la gestionarea cifrelor de tot felul. În general sunt foarte organizată cu managementul unui proiect și am o disciplină a muncii de care sunt mândră. Cea mai mare provocare și frustrare pentru mine este imposibilitatea adesea de a împăca limitările financiare ale proiectelor editoriale din industria autohtonă de carte ilustrată cu viziunea și aspirațiile mele de a aduce pe lume cărțile pe care vreau să le creez.

Ce proiecte ai în momentul prezent? Le-ai căutat sau au venit ele la tine?

Momentan lucrez la un al doilea volum din seria „Români de succes” recent lansată cu volumul „Traian Vuia și pasărea de metal” la editura Corint Junior, în paralel cu o primă colaborare cu editura Paralela 45 pe un text clasic (nu vă stric surpriza) și alte proiecte diverse din zona de editorial și grafică. Niciodată nu am doar un proiect în lucru, ci am mai multe în diferite stadii de lucru. Ocazional caut eu să demarez proiecte, dar de cele mai multe ori vin proiectele la mine, eu doar mă îngrijesc să fiu omul potrivit pentru ele.

Ești artistă și presupun că vezi frumosul în orice. Din ce îți iei inspirația?

Cred că cea mai de preț trăsătură a unui artist vizual este să învețe să se uite în jur, să fie prezent în senzațiile, experiențele și emoțiile pe care ni le oferă oamenii, lumea, viața oriunde suntem. Lăsând să treacă prin noi totul, ne adunăm mărgeluțele colorate de inspirație cu care să ne activăm munca, iar eu asta încerc să fac zi de zi. Apoi mai am grijă să țin larg deschise porțile către amintirile mele din copilărie, să nu mă deconectez de la ele și să îmi păstrez cu orice preț aprinsă gândirea magică de copil, indiferent cu câtă maturitate trebuie să navighez lumea în care sunt dincolo de foile de hârtie.

Ești mereu creativă, Diana, sau îți oferi și pauze?

Pentru că îmi plătesc toate necesitățile vieții din munca mea creativă, nu am încă privilegiu să iau pauze când am nevoie de ele neapărat, dar am învățat să îmi aleg proiectele și să le distribui în calendarul de lucru ca să nu mă prăjesc, să echilibrez munca după un proiect care mă stoarce creativ și emoțional cu ceva poate într-o altă stilistică, cu o altă încărcătură sufletească. Însă știu că lucrurile cu adevărat valoroase pe care le fac vin din momentele de pauză, când îmi dau spațiu să creez fără agendă, să alerg după fluturașii cu idei ce îmi zboară prin minte. Văd fără dubiu valoare unor pauze nu atât de la partea creativă, ci de la munca efectivă cu responsabilitatea unor termene de finalizare.