Ștefania nu vorbește despre muzică în termeni tehnici, ci mai degrabă ca despre un drum de viață. Pentru ea, cântecul nu începe și nu se termină pe scenă, ci în amintiri, în felul de a trăi al oamenilor de la sat, în micile întâmplări de zi cu zi. A crescut la oraș, „între betoane”, cum spune cu un zâmbet, dar și-a găsit reperele în folclor și în povestirile celor care încă păstrează tradiția vie. Are o privire directă care ascunde profunzime și emoție, un fel de a explica lucrurile simplu, fără artificii. Spune că portul popular e „cea mai prețuită rochie de gală” din garderoba ei, dar nu pentru a idealiza trecutul, ci pentru că vede în el o mărturie a unor vieți trăite cu migală și decență. Își recunoaște emoțiile, îndoielile și chiar greșelile – experiența de la Vedeta populară, de pildă, o povestește cu aceeași naturalețe cu care își descrie primele spectacole din copilărie. Între studiile riguroase de la Conservator și întoarcerea acasă, la Sighișoara, Ștefania și-a definit locul: un artist care nu se rupe de comunitatea sa și care privește cântecul ca pe o formă de a păstra identitatea, dar și ca pe o punte către cei din jur. Nu caută să pară altfel decât este și tocmai în această simplitate stă autenticitatea ei. Iar asta îmi place foarte tare la ea încă din momentul în care ne-am cunoscut. Să fii real, autentic și natural în 2025, pot spune că se numără printre darurile venite de Sus.

„Înainte de a începe această serie de întrebări și răspunsuri, am simțit nevoia să îmi spăl mâinile. Cumva am simțit că trebuie să vin spre această discuție cu o curăție pe care, în sufletul meu, trebuia neapărat să o ofer trăirilor pe care știam că urmează să le resimt aici, în acest interviu.”

Țin neapărat să încep prin a exprima bucuria cu care am primit invitația ta, dragul meu prieten, de a fi și eu parte din povestea Matricea Românească. Faptul că încă mai sunt oameni asemeni ție și celor care „se fac vinovați” de asemenea lucruri faine mă face să mă gândesc că încă identitatea românească are viitor, nu doar prezent și trecut.

Va trebui să încep cu o mărturisire, pentru că reacția mea m-a uimit chiar și pe mine. Înainte de a începe această serie de întrebări și răspunsuri, am simțit nevoia să îmi spăl mâinile. Cumva am simțit că trebuie să vin spre această discuție cu o curăție pe care, în sufletul meu, trebuia neapărat să o ofer trăirilor pe care știam că urmează să le resimt aici, în acest interviu.

Dacă ai închide ochii, ce chip sau ce loc din copilărie ți-ar apărea primul, ca un refren?

Când închid ochii cu gândul la copilărie, văd o fetiță micuță și foarte energică privind în sus spre o scenă pe care se desfășoară un spectacol. Cu ochii mari, parcă înlăcrimați, plini de admirație față de toate sunetele, imaginile și energia ce o emană tot ce se întâmplă pe scenă, nu îi poate distrage atenția nimeni. Clipesc o secundă și o revăd pe acea fetiță în mijlocul scenei, având-o de mână pe mama ei și spunându-i „Uite, mami! Sunt aici și eu. Aici vreau să mai rămân puțin. Tu stai acolo jos și când am terminat, bați din palme ca la dansuri mai devreme!”. Recunosc și scena, e scena căminului cultural din satul Seleuș, comuna Daneș, unde mi s-a oferit pentru prima dată oportunitatea de a cânta.

Sunt rare momentele când povestesc asta, însă fiecare prim pas pe care îl fac pe orice scenă este cu gândul la Dumnezeu și la acea fetiță care a avut un vis. Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru visul ei – eu, când eram copil – încerc zi de zi să îmi depășesc varianta care am fost ieri.

Cum arăta „scena” ta de atunci – o curte, o clasă, un deal, un pat improvizat în loc de podium?

În copilărie, când încă visam că totul este posibil, nu știam să spun „vreau să devin artistă”. Însă la întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?” mereu răspundeam rostind numele artiștilor din Generația de Aur a folclorului românesc – cumva îmi ofereau cele mai fascinante exemple de ocupație pentru viitor. Aveam o chemare spre a avea ocupația similară cu artiștii pe care îi vedeam la spectacolele unde părinții mei ne duceau pe mine și pe fratele meu.

Încercând să copiez ceea ce vedeam că fac dumnealor, îmi amenajam pe balconul apartamentului unde locuiesc un spațiu unde păpușile erau spectatori de seamă, iar eu artistul din fața lor. Cântam, dansam, dar îmi pregăteam mereu cu grijă momentele artistice – să nu cumva să îmi dezamăgesc publicul!

„Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru visul ei – eu, când eram copil – încerc zi de zi să îmi depășesc varianta care am fost ieri.”

Unde se naște cântecul în tine – în amintire, în dor, în rana neauzită… sau într-un timp mai vechi decât tine însăți?

Cântecul meu nu se naște în mine. Cântecul pe care îl aduc în fața publicului s-a născut de mult…în dorul, în bucuria, în supărările și în activitățile de zi cu zi ale omului de la țară. Cântecul pe care eu îl aduc în fața oamenilor este trăirea autentică a celor care dimineața erau treziți de cântecul cocoșului, și nu de alarma telefonului, este inspirat de omenia celor care trecând pe stradă încă mai dau binețe, chiar dacă salută necunoscuți, este, sau cel puțin îmi doresc să fie, un cumul de povești ale comunității pe care vreau să o reprezint.

Sunt conștientă că dacă eu aduc un cântec pe scenă, cu acompaniament de orchestră, nu are aceeași valoare a autenticității pe care o are același cântec dacă ar fi cântat în șezătoare de femeile și fetele din sat. Îi anulez un procent din autenticitate. Noi azi trăim diferit sentimentele exprimate prin cântec – într-adevăr vorbim tot de dor, de jale, de supărare, sau din contră, de bucurie, iubire împlinită și bucuria de a merge la joc, însă dorul atunci se alina cu cântec, și poate cu o poză tipărită ce a rămas drept amintire a iubirii, în timp ce în prezent dorul se poate alina printr-un apel sau deplasarea noastră în diferite locații ale lumii.

Ca să răspund mai precis întrebării, cântecul meu se naște în empatia și cunoașterea față de ce însemna viața țăranului român în vremea când iarna se purta zeghe, iar vara pălărie de paie și opinci, pe deoparte, însă și în proiecția vieții și trăirilor mele în ceea ce vreau să exprime un cântec. Mi se spunea adesea când eram adolescentă că nu voi putea transmite suficient dintr-o melodie de dor și dragoste neîmplinită (ca exemplu) până nu voi ajunge să simt acestea, și deși atunci nu înțelegeam, acum remarc diferențe semnificative în această direcție.

„Cântecul pe care eu îl aduc în fața oamenilor este trăirea autentică a celor care dimineața erau treziți de cântecul cocoșului, și nu de alarma telefonului, este inspirat de omenia celor care trecând pe stradă încă mai dau binețe…”

 

Ce ascunde o doină dincolo de cuvinte? Ce nu poate rosti glasul, dar se aude ca o mărturisire nerostită?

La nivel analitic, doina este un cântec specific folclorului românesc, cântec lent, cântat aritmic, autor necunoscut, și lista de caracteristici poate continua. DAR… printre cuvinte și sunete, tehnici și aranjamente muzicale, doina reprezintă sufletul – orice zvâcnire a sufletului unui omul care își pune suferința, amarul, revolta, necazul, dorul și neîmplinirea în cântec, sperând că astfel își va ușura durerea.

Dacă ar fi să fac o paralelă între doină și cuvintele noastre de zi cu zi, doina se aseamănă cu „te iubesc”, „mulțumesc” și „iartă-mă” spune din tot sufletul către cine vrea să asculte. Aceste cuvinte îmi umplu mintea în primele secunde ale interpretării unei doine.

 

„Eleganța, atenția la cele mai mărunte detalii și decența portului popular reprezintă mărturie a femeii de la țară care și-a pus toată priceperea în realizarea celor mai dichisite piese vestimentare pentru ea și pentru familia ei.”

 

Portul popular – o haină care te acoperă sau o oglindă care te dezvăluie?

Aș spune: portul popular – o haină a oamenilor de la țară care te gătește de gală. Spun des, și aș spune chiar mai des de atât…cea mai prețuită rochie de gală din dulapul meu este și va rămâne portul popular.

Eleganța, atenția la cele mai mărunte detalii și decența portului popular reprezintă mărturie a femeii de la țară care și-a pus toată priceperea în realizarea celor mai dichisite piese vestimentare pentru ea și pentru familia ei. Încercând să mă îndeletnicesc și eu cu aceste activități, mă surprind frecvent gândindu-mă „Doamne, ce minte o fi avut cine o cusut/țesut aici!”. Nu contenește să mă fascineze buna-cuviință cu care se croia, cosea și purta portul popular care urma să acopere, dar nu și să șteargă identitatea persoanei care o poartă, păstrând și elementul de feminitate/masculinitate al purtătoarei/purtătorului. Astfel că mi-ar fi greu să încadrez portul popular românesc (și nu numai) strict în una dintre aceste două categorii.

„…vorbele alor mei care ne repetau acasă mie și fratelui meu „Voi puteți! Voi trebuie să puteți. Orice ar fi, oriunde ați fi!”. Când singura bază erau forțele mele proprii, mi-am dat seama că într-adevăr, dacă visăm ceva și muncim suficient pentru asta, putem realiza orice.”

În anii de studiu, ce ai învățat despre tine însăți, lecții care nu apar în niciun manual de muzică?

Plecarea mea la București unde am fost studentă a Universității Naționale de Muzică, Facultatea de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie Muzicală, m-a ajutat să înțeleg multe despre mine ca om pe acest pământ și despre scopul cu care am ajuns aici. Am plecat la studii ca orice tânăr, dornică să plec de acasă, din Sighișoara, să îmi croiesc un rost al meu singură, independentă de familie și oamenii din jurul meu.

În acea perioadă am înțeles, în primul rând, ce însemnau vorbele alor mei care ne repetau acasă mie și fratelui meu „Voi puteți! Voi trebuie să puteți. Orice ar fi, oriunde ați fi!”. Când singura bază erau forțele mele proprii, mi-am dat seama că într-adevăr, dacă visăm ceva și muncim suficient pentru asta, putem realiza orice.

De asemenea, am plecat la București cu gândul de a îmi creea un rost acolo. Însă de oricâte bucurii și împliniri am avut parte, simțeam că din mine lipsește ceva – lipsea „acasă” lipsea Sighișoara, lipsea folclorul Văii Târnavei Mari, astfel am decis că, după formarea mea profesională, trebuie neapărat să mă întorc la „acasă” al meu.

„… am plecat la București cu gândul de a îmi creea un rost acolo. Însă de oricâte bucurii și împliniri am avut parte, simțeam că din mine lipsește ceva – lipsea „acasă” lipsea Sighișoara, lipsea folclorul Văii Târnavei Mari …”

 

Munca șlefuiește talentul sau invers?

În calitate de artist, dar și în calitate de profesor, spun și susțin că talentul neșlefuit prin muncă susținută la un moment dat se pierde. Darul pe care l-a primit un artist, acela de a vorbi cu cuvinte lumești și de a fi pe înțelesul sufletului care înțelege doar trăirile, este unul neprețuit, însă asemeni Pildei talanților, dacă nu lucrăm cu acest dar, la un moment dat îl vom pierde.

„… asemeni Pildei talanților, dacă nu lucrăm cu acest dar, la un moment dat îl vom pierde.”

 

Există o singurătate a artistului, ascunsă între note și tăceri. Cum o porți, cum o domolești, cum o transformi în cântec?

Singurătatea aceasta a artistului este cumva o condiție pe care o acceptăm ca plată a tuturor bucuriilor care ne sunt date de această pasiune. Eu personal îmi regăsesc liniștea și sensul în această stare, mă reconectez total cu eul meu, îmi ofer pacea și îmi întăresc credința, cotrobăi în interiorul meu după puterea și empatia necesară să îmi continui drumul. Nu văd aceasta ca o povară, și ca pe un moment de răgaz. Iar din răgazul acela izvorăște treptat sau uneori izbucnește din interiorul meu muzica: mai clară, mai sinceră, mai autentică trăirilor personale.

Ștefania, dacă nu ai fi cântat, prin ce altă formă de artă s-ar fi făcut auzită chemarea ta lăuntrică?

Am avut mereu o reticență profundă legată de întrebarea „dacă nu aș fi cântat?”, indiferent ce ar urma după aceasta. Am avut nenumărate momente până acum când am simțit că, dacă nu eliberez emoțiile din mintea și sufletul meu, acestea mă vor copleși, iar singurul mod în care m-am alinat a fost prin cântec.

Totuși, primul contact cu folclorul (pe care îl simt ca parte din identitatea mea) se leagă de dansurile populare românești, pe care le-am practicat încă de mic copil la ansamblurile de jocuri populare locale. Dacă nu mi-ar fi fost îngăduită interpretarea vocală, tind să cred că pasiunea pentru folclor mi-aș fi exteriorizat-o prin intermediul jocului tradițional.

„se împământenise ideea de a te avea bine cu vecinii, „că pân’ a veni mama, tata sau mătușa din alt sat sau din oraș, ei ți-s acolo, copilă”. Ajutorul acesta în micro-comunități, până și faptul că mergea peste gard la vecinul când mai avea nevoie de un ou sau o cană de făină, devin obiceiuri care se pierd, noi devenim străini oamenilor de lângă noi.”

 

La Vedeta populară ți-ai dus cântecul în fața unei țări întregi. În adâncul inimii, ce ți-ai dorit, de fapt, să le spui oamenilor prin el? Cum a fost experiența? Ce ai luat cu tine acasă în urma acesteia?

Experiența Vedeta populară a fost cu adevărat o amintire de pus în ramă.
Reprezentând în concurs o subzonă cu o identitate culturală bogată, dar abordată cu multă luare-aminte – Valea Târnavei Mari la interferență cu Valea Hârtibaciului și Sibiul – m-am înscris în cadrul acestui prestigios concurs cu gândul de a reprezenta în cel mai bun mod personal această subzonă. Cântecele prezentate în primele două probe, învârtite din Sudul Transilvaniei, mai exact învârtita șchioapă, reprezintă jocul nostru tradițional, parte din identitatea locurilor. Cumva depunctată în multe festivaluri deoarece vin din județul Mureș și cânt ceva ce asemănător cu Sibiul, am avut în gând o readucere aminte în memoria celor care urmăresc emisiunea că un mic fragment din județul Mureș este pe Valea Târnavelor, unde se joacă învârtita, hațegana, jiana, și folclorul se aseamănă cu cel din Nordul județului Sibiu.

Experiența a fost complexă, experimentând stări și emoții diverse. Am simțit bucuria și emoția scenei participând la probe, bucuria revederii cu colegi de scenă și prieteni dragi, onoarea și responsabilitatea de a ne întâlni cu artiștii consacrați care ne-au fost alături în proba cu numărul doi, dar și dezamăgirea – mi-am reproșat personal multe greșeli de la această emisiune, și uneori încă o fac.

Însă după toate acestea, am adunat în sufletul meu momente deosebite, amintiri dragi, încununate de încurajările oamenilor care m-au urmărit și apreciat, cu care după această experiență, prin intermediul rețelelor de socializare sau chiar în viața reală, am legat prietenii. Recomand călduros supunerea personală la această experiență inedită tuturor artiștilor la început de drum.

„Acest sentiment de apartenență la o comunitate, la un loc al cărui nume în sine „Sighișoara” este atât de impunător, prezintă atâta impozantă… iar eu vin de acolo. Nu pot descrie în cuvinte această mândrie.”

 

Cum trăiești tradiția în contextul modern? E o punte către trecut sau începutul unor reinterpretări proprii?

Recunosc de câte ori mi se oferă contextul, regret că nu am avut bucuria de a crește în vatra satului românesc. Atât cât se mai păstrează obiceiurile și tradițiile locale, să am bucuria să le învăț, să mi le însușesc și să mi le asum în interiorul meu ca fiind normalități. Și aici nu mă refer doar la obiceiuri cu o anumită tematică, ci de activitățile de zi cu zi care sunt uzuale la sat, dar fascinante prin elementul de noutate pentru o tânără care a crescut la bloc, „între betoane”. Am ocazia și bucuria să beneficiez de prietenia unor oameni care au trăit multe și au văzut multe în viețile dumnealor, care locuiesc în satele dimprejurul Sighișoarei. Mergând la dumnealor în vizită, nu plec niciodată fără o povață, o amintire care se leagă de identitatea satului respectiv, sau chiar câte o glumă, un vers satiric sau o povestioară veselă. De la dumnealor am învățat că înainte în memoria colectivă se împământenise ideea de a te avea bine cu vecinii, „că pân’ a veni mama, tata sau mătușa din alt sat sau din oraș, ei ți-s acolo, copilă”. Ajutorul acesta în micro-comunități, până și faptul că mergea peste gard la vecinul când mai avea nevoie de un ou sau o cană de făină, devin obiceiuri care se pierd, noi devenim străini oamenilor de lângă noi.

În acest context modern, eu încă mă regăsesc undeva prinsă între cotidian și toate beneficiile contemporane, și simplitatea vieții despre care citim, dar mai ales pe care o descoperim în oamenii simpli de la țară, oameni de la care avem zi, după zi, după altă zi ce învăța. Cu toate acestea, contextul actual nu mai permite viața pe care oamenii o aveau în urmă cu 40-50 de ani, astfel că tot ce am putea trăi în prezent ca fiind tradiție, consider că ne este doar o reinterpretare a ceea ce a fost, un exemplu din care noi să luăm ce considerăm necesar și pe care să îl aplicăm în prezentul în care trăim.

„… tradiție, continuitate, rânduială, și educație – noutate, metamorfozare, actualizare, nu evit și nu anulez nici păstrarea cât mai aproape de rădăcini, dar nici transformarea și abordarea folclorică în diverse alte genuri. Apreciez spiritul îndrăzneț și simțul estetic pentru noile forme de includere a folclorului în alte stiluri și genuri.”

Cum îți imaginezi cântecul tău peste zece ani – mai aproape de rădăcini sau mai îndrăzneț către noi forme?

Fiind cumva între două lumi: folclor – tradiție, continuitate, rânduială, și educație – noutate, metamorfozare, actualizare, nu evit și nu anulez nici păstrarea cât mai aproape de rădăcini, dar nici transformarea și abordarea folclorică în diverse alte genuri. Apreciez spiritul îndrăzneț și simțul estetic pentru noile forme de includere a folclorului în alte stiluri și genuri, însă cântecul meu peste cinci, zece, cincisprezece ani îl văd ca fiind asemenea celui din prezent, aceasta nu doar pentru statornicie, ci și pentru că înaintea noastră au luptat generații întregi de artiști pentru păstrarea folclorului românesc în forme cât mai aproape de origini, și astfel să oferim generațiilor viitoare atât varianta folclorului moștenit, cât și aceea a folclorului metamorfozat în diversele forme în care se poate exploata acesta.

Pentru tine, Sighișoara este un spațiu al moștenirii sau un tărâm al inspirației? Ce înseamnă să cânți pentru comunitatea ta, aici, în cetate?

Pentru mine, Sighișoara înseamnă acasă. Nu neapărat „acasă” care să definească o clădire, dar simt de multe ori o profunzime aparte a sentimentului de mândrie când urc pe scene din România sau din străinătate și în prezentarea mea aud spunându-se „vine din Sighișoara” sau „din Cetatea Medievală a Sighișoarei vine …”. Acest sentiment de apartenență la o comunitate, la un loc al cărui nume în sine „Sighișoara” este atât de impunător, prezintă atâta impozanță… iar eu vin de acolo. Nu pot descrie în cuvinte această mândrie – un patriotism local pe care nu-l pot defini în cuvinte, oricât aș încerca. Același sentiment pe care îl trăiesc când membri ai comunității îmi spun cu privirea și cu sufletul mai grăitor decât cu vorba „sighișoreanca noastră”. Dacă ai tăi se mândresc cu tine, ce bucurie mai mare să îți facă?

Acest oraș, acest loc, această zonă reprezintă pentru mine sursă de inspirație, dar și de motivare, un loc de unde am moștenit identitatea, un loc unde mi-am format identitatea de artist, un loc care mă obligă și mă responsabilizează.

Iar să cânt în și pentru comunitatea din care fac parte este cel mai greu test pe care îl susțin de fiecare dată când am ocazia. Pentru că mai mult decât oriunde altundeva, aici acasă pun în scenă mai mult decât un moment artistic, pun în scenă imaginea identității culturale a tuturor oamenilor în fața cărora cânt.

„ …mai mult decât oriunde altundeva, aici acasă pun în scenă mai mult decât un moment artistic, pun în scenă imaginea identității culturale a tuturor oamenilor în fața cărora cânt.”

 

Cum percepi rolul tinerilor artiști în a menține vie cultura scrisă și vorbită a locului?

Consider că probabil unul dintre cele mai importante roluri în conservarea și perpetuarea culturii locale este al tinerilor pasionați de folclor. Interdepentența între cei care știu și cei care trebuie să învețe este semnificativă, dacă nu chiar esențială. Pentru că este un proces imposibil de realizat dacă tinerii nu au persoane mai în vârstă de la care să învețe, dar de asemenea degeaba sunt oameni care ar vrea să transmită generațiilor următoare informații legate de obiceiuri și tradiții, dacă nu au cui transmite. Astfel, cred că tinerii, cu precădere cei care aspiră la titlul de „artist”, trebuie să își asume acest rol întrucât cultura locală face parte din identitatea noastră, diferențiindu-ne și ieșind în evidență prin intermediul acesteia.

„Susținând ora de educație muzicală la 20 de clase, mi-e dat să descopăr mulți copii talentați. Eu, probabil deluzoriu uneori, văd potențial în fiecare elev care își dorește să știe mai mult, mă implic în a procura tot ce e necesar pentru inițierea în tainele muzicii vocale și în special folclorului.”

Că tot vorbim de tineri, în rândul elevilor cărora le predai, descoperi talente care merită șlefuite? Mai este oare o luptă între materiile de bază și educația muzicală în concepția societății astăzi?

Educația muzicală a devenit una dintre materiile, să le spunem așa, de relaxare sau chiar de agrement, și nu consider acest fapt ca fiind un lucru rău. Dacă prin intermediul muzicii elevii se pot destinde între orele în timpul cărora alte materii le încorsetează spiritul creativ, eu consider ca fiind un beneficiu adus educației muzicale. Mi-e dat să lucrez în primul rând cu copii și adolescenți, să urmăresc dezvoltarea acestora, să mă bucur de realizările lor, să mă întristez alături de ei la vreun eșec, și astfel să ne dezvoltăm împreună. Avem atât de multe de învățat de la ei! Am uitat să fim azi, probabil aceasta este prima lecție pe care o primesc la fiecare început de an. Copiii nu ai grijile zilelor ce vor veni, au ziua de azi și se bucură de ea, ceva ce am putea să ne amintim și noi din când în când.

Susținând ora de educație muzicală la 20 de clase, mi-e dat să descopăr mulți copii talentați. Eu, probabil deluzoriu uneori, văd potențial în fiecare elev care își dorește să știe mai mult, mă implic în a procura tot ce e necesar pentru inițierea în tainele muzicii vocale și în special folclorului. Asta probabil se datorează și faptului că nici eu, la rândul meu, în muzică nu am fost cea mai strălucită elevă la început de drum, și totuși am primit o șansă să progresez. Și vreau să cred că am profitat de ea. Iar dintre elevii cu care mi-a fost dat să lucrez, mă pot mândri cu elevi deosebiți care participă la evenimente culturale, concursuri de profil (și obțin rezultate deosebite), dar și mici cercetători și colecționari de obiecte vechi, sau chiar elevi care se îndeletnicesc cu recondiționarea de piese de port popular.

„Omul adult care sunt azi se datorează alegerii mele de a porni pe acest drum, dar și încăpățânării de a rămâne pe făgașul meu!”

Dacă ai putea transmite un mesaj tinerilor care își caută drumul în muzică, ce le-ai spune – nu ca profesoară, ci ca femeie care a crescut prin cântec?

Omul adult care sunt azi se datorează alegerii mele de a porni pe acest drum, dar și încăpățânării de a rămâne pe făgașul meu!

Drumul cântecului formează artistul care vei deveni, însă de multe ori uităm că artistul este la rândul său un om. Așa că le-aș repeta la nesfârșit tuturor, nu doar tineri, nu doar la început de drum, dar în special lor, că muzica nu este doar tehnică și teorie, nu doar structuri muzicale și dicție, muzica este puls, trăire, emoție, sentiment, toate puse în interpretare. Muzica înseamnă să empatizez cu oricine vine în fața mea și mă ascultă. Muzica înseamnă să fiu eu sinceră cu mine și să văd această artă ca pe o exteriorizare a sufletului meu, și nu ca pe o sursă sigură de venit. Muzica înseamnă că eu, ca artist, să încerc pe cât posibil să îmi păstrez valorile într-o lume în care acestea se zdruncină.

De asemenea, le-aș spune să aibă încredere și răbdare cu ei înșiși. Niciun drum ușor nu duce departe! Și niciun artist consacrat nu a ajuns „mare” peste noapte. Să își amintească zi de zi visul cu care au început și motivul pentru care au ales asta, și indiferent de cât de ușor sau cât de greu le va fi la un moment dat, chiar dacă se vor raporta la progresul altora și li se va părea că ei nu progrezează suficient, să știe că muncind, muncind și muncind mai mult, va fi imposibil să nu obțină rezultate.

Dacă ar fi să lași o singură melodie, a oricui, drept carte de vizită a ta, care ar fi și de ce?

La această întrebare am scăpat un zâmbet și mă gândeam să răspund cu o altă întrebare: tu dacă ai avea mai mulți copii, pe care l-ai alege?

Dar dacă ar fi să las o melodie care mi-a marcat parcursul artistic, mi-ar trece prin minte probabil imaginea următoare: Pe bufetul din bucătărie stă un casetofon ceva mai vechi, lângă acesta așezate atent aproximativ 12 casete cu diferite genuri muzicale. Eu, având trei sau patru ani, îmi aduc un scăunel de lemn până lângă bufet și mă cațăr astfel încât să ajung la casete. Nu știu să citesc, dar găsesc exact caseta doamnei Lucreția Ciobanu și fără să stau pe gânduri, aleg melodia numărul trei de pe casetă „Cine n-are dor pe vale”, iar împreună cu Doamna Munților o cânt, cât știu și cum știu eu, copil fiind.

De asemenea, mi-ar trece prin minte toată perioada când participam la concursuri – 14-19 ani, când melodia pe care o duceam cu mine peste tot, „Pe la noi pe vale-n sus”, sau cum îmi spuneau colegii „zi și tu aia cu cucuruzu”, mi-a adus nenumărate bucurii. Ajunsesem în punctul în care la repetiții, colegii instrumentiști îmi spuneau „Păi cântarea asta a ta, faină cântare…dacă mă suni la noapte să ți-o cânt, așa somnoros și o cânt. Nu te stresa!”. Între atâtea melodii pe care o orchestră le interpretează în fiecare zi, pe a mea o știau și fără partitură, și în orice condiții.

Mi-ar fi greu să numesc o singură melodie, pentru că o serie de melodii mi-au marcat parcursul artistic. Ascult cu luare-aminte cântecele artiștilor consacrați, ale tinerilor interpreți, discurile vechi din fonoteca României, și găsesc ceva ce mă reprezintă – un vers, un cuvânt, un sentiment, un aranjament muzical – în oricare dintre acestea.

 

„Să își amintească zi de zi visul cu care au început și motivul pentru care au ales asta, și indiferent de cât de ușor sau cât de greu le va fi la un moment dat, chiar dacă se vor raporta la progresul altora și li se va părea că ei nu progrezează suficient, să știe că muncind, muncind și muncind mai mult, va fi imposibil să nu obțină rezultate.”

 

L-am întâlnit pe Cristian Mușa atunci când documentam jocul fecioresc, acea expresie unică a culturii vii românești, care astăzi se regăsește pe lista patrimoniului imaterial UNESCO. Din primul moment am simțit că am în față nu doar un cercetător, ci un om care trăiește tradiția, care o poartă în sine și o respiră cu fiecare gest.

Cristian Mușa este ceea ce el însuși numește, cu modestie și sinceritate, un „țăran modern”. Își împarte viața între satul natal, unde lucrează pământul alături de mama sa, și Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, unde cercetează cu rigoare științifică dansul popular și culturile comunităților tradiționale. Între aceste două lumi, aparent contrastante, el a găsit echilibrul: doar trăind în sat poți înțelege cu adevărat folclorul, iar doar prin cercetare poți transmite mai departe memoria lui către viitor.

Dar Cristian nu este doar un specialist, ci și un poet. Vorbele lui, chiar și atunci când răspunde la o întrebare, au ritmul și vibrația unei poezii. Fiecare amintire despre oamenii satului, fiecare evocare a nunților, a priveghiurilor sau a serilor de Crăciun devine poveste, imagine, emoție. În ochii lui se citește satul, în cuvintele lui se simte poezia, iar în pașii lui de dans se oglindește un întreg univers cultural.

A-l asculta pe Cristian Mușa înseamnă a păși într-un spațiu unde tradiția și modernitatea nu se exclud, ci se îmbrățișează. Unde dansul, cercetarea și poezia nu sunt compartimente separate, ci fire ale aceluiași țesut interior. El vorbește despre satul românesc nu ca despre un muzeu, ci ca despre un organism viu, care respiră și se transformă, păstrându-și în același timp rădăcinile adânc înfipte în pământ.

Interviul de față nu este doar o succesiune de răspunsuri, ci o mărturie. O dovadă că tradiția trăiește atâta timp cât există oameni care o iubesc, o înțeleg și o transmit mai departe cu aceeași demnitate și sensibilitate cu care o fac și poeziile lui Cristian Mușa.

„Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva … trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui.”

Cristian Mușa, cum te-ai descrie în 3 cuvinte? Care îți este pașaportul cu care pășești în lume? 

Să scriu doar în trei cuvinte ar fi extrem de greu pentru că, pe cât de simplu sunt, probabil pe atât de complicat. Această antiteză vine, din punctul meu de vedere, odată cu asumarea traiului meu în două lumi total diferite, dar interdependente pentru meseria mea. Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva. Toate acestea duc la crearea imaginii unui om simplu, dar totodată complicat. S-o iau mai pe scurtătură, trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui, un tânăr care își dedică mult din timpul său pentru culegerea, conservarea și transmiterea culturii populare atât a celei din satul vechi, cât și a celei din satul contemporan, la fel de interesant. De asemenea, sunt un „țăran modern”, așa cum m-a numit prietenul meu, vloggerul Marius Ilie, într-un material pe care l-a încărcat pe pagina lui de YouTube. Țăran modern deoarece în ciuda faptului că am plecat în lume  la vârsta de 15 ani pentru studii, dar și prin activitatea științifică de la oraș, nu m-am „lepădat” niciodată de haina țărănească. Am rămas loial satului natal și am întreținut gospodăria, împreună cu mama, și acum facem la fel, chiar și după 17 ani de când tata a plecat în veșnicie. Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.

„Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.”

 

Cum a modelat viața în satul Starchiojd copilăria ta și primele tale întâlniri cu muzica, dansul și tradițiile locale? 

Tot ce am trăit acolo, fiecare om sau moment a avut un rol important în formarea mea. Fiind crescut în preajma unor oameni născuți la începutul secolului trecut, mi s-a transmis spontan un bagaj cultural extrem de interesant și important pentru a ne cunoaște pe noi ca membri ai unui grup, ai unei civilizații etc. Le văd și le pomenesc adesea pe bătrânele din copilăria mea, pe țața Sița, țața Leana, țața Sultana, țața Geana, țața Doda, țața Ionica și pomelnicul este foarte stufos, născute cam începând cu anul 1910. Plus bunicii mei, născuți tot în acea perioadă. Deci acești oameni, adevărații creatori și purtători de cultură tradițională au fost primii mei profesori, ei povesteau despre război, despre hoardele tătărăști care le intrau în sat și prin case pentru a căuta hrană, ei mi-au transmis toată rânduiala satului și eu am „gustat” cu toată dragostea aceste informații. Cu muzica și cu dansul tot prin acești oameni, pot să spun, ei au asigurat un canal de transmitere. Mi-o amintesc pe țața Sița cum stătea pe un bolovan la poartă la țața Leana și ne cânta nouă, copiilor, un cântec despre cum „Stă Gheorghe pe prispă-afară…”. O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”. Apoi obiceiurile de la Crăciun și Anul Nou, serile de priveghi, înmormântările și pomenile, hramurile satului, toate întregeau imaginea unei lumi vechi, dar totodată actuale, o lume cu rost, echilibrată. Apoi nunțile. Nunțile m-au fascinat. Mergeam întotdeauna la toate nunțile din sat, mai mereu la mireasă pentru că acolo era spectacolul mai frumos. Eram părtași, noi copiii, la tot ceremonialul, mergeam în urma nunții. Dar înainte de asta, stăteam lângă lăutari și băteam ritmul din picior odată cu instrumentele. Mai târziu, când sora mea a început cursurile la Școala Populară de Artă de la Ploiești, am intrat mai mult în această direcție, îmi plăcea să merg cu ea la spectacole, îmi plăcea să o văd la televizor. Apoi, din clasa a patra am intrat în ansamblul din sat ca dansator, dar și ca solist vocal. Mă fascina să cânt și să joc pe scenă la Starchiojd, printre oamenii din sat, dar și pe scenele din alte localități unde mergeam cu ansamblul. Apoi s-au deschis mai multe porți: am început și eu cursurile de canto popular la Școala Populară de Artă, apoi am urmat Liceul de Artă și am cunoscut mult mai bine această lume a artei. Mai târziu am revenit la țărână, prin cercetarea științifică, prin audiții în arhivă, să redescopăr vocile răgușite ale țăranilor și toată cultura lor, așa cum erau înainte de urcarea pe scenă și de transformare a creațiilor țărănești în piese de artă.

„O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”.”

Ce te-a motivat să urmezi studiile în domeniul etnocoreologiei și cum ți-au modelat acestea perspectiva asupra culturii populare?

Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională, este o dragoste ascunsă în ADN-ul fiecăruia, ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului. Eu doream să mă fac cântăreț de muzică populară, de aceea am urmat cursurile Liceului de Artă din Ploiești, dar acolo am avut marea bucurie să descopăr etnografia, un curs pe care domnul profesor Leonida Brezeanu ni-l preda cu mare entuziasm, fiind și dumnealui un mare iubitor al culturii tradiționale. Așa am înțeles că această moștenire trebuie să fie culeasă, conservată, interpretată și dată mai departe în scris. În clasa a XII-a eram decis să urmez Facultatea de Etnografie, fără să știu că așa ceva nu exista atunci, doar dacă aș fi intrat la Facultatea de Litere unde exista dublă specializare, filologie cu etnologie. Doar că  exact în anul în care am terminat eu liceul, în 2008, s-a înființat secția de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor în cadrul Facultății de Litere de la Universitatea din București. A fost o binecuvântare, parcă Dumnezeu a făcut asta special pentru mine, eu nemaivoind să aud de alte discipline. Această facultate m-a modelat, m-a ajutat să mă înțeleg pe mine, să înțeleg oamenii, mentalitatea și cultura grupurilor umane, formele de manifestare și de trai. Aici am descoperit etnocoreologia, în anul al doilea de studii, predată de domnul profesor Silvestru Petac. Apoi, după încheierea studiilor masterale, în anul 2013, la îndemnul și recomandarea domnilor profesori Narcisa Știucă și Silvestru Petac, m-am înscris la  concursul deschis pentru acest post la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române. Am luat concursul și lucrez și astăzi. Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș. Înțelegerea funcțiilor, a simbolisticii exprimării coreice întregește cunoașterea culturii populare în general, dansul fiind prezent, așa cum am amintit, în toate momentele importante ale satului.

„Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională … ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului.”

Cum a fost drumul tău până la doctorat și ce descoperiri te-au marcat cel mai mult în această perioadă?

Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu. Nu a fost neapărat un drum, ci mai degrabă o apă curgătoare, lină, echilibrată. A fost o perioadă foarte frumoasă care m-a ajutat să cunosc oameni deosebiți în primul rând, oameni care au pasiuni similare. Nu știu dacă este ceva ce m-a marcat, dar mi s-a părut foarte interesant faptul că până și acolo unde avem impresia că nu mai este tradiție, există o legătură foarte strânsă între creatorii și purtătorii de patrimoniu și arhiva culturală/ memoria colectivă și că aceștia se raportează la moștenirea lor și se conectează la ea de fiecare dată când este nevoie. Acești oameni au demonstrat că ei trăiesc, totuși, într-un sistem cultural, că viața lor și felul de a gândi, izvorăsc dintr-o fundație de care încă sunt legați.

„Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu.”

 

Ce te face să continui să explorezi dansul popular și să cercetezi comunități tradiționale, chiar și după ani de experiență?

Cercetarea este un sistem care te resetează după fiecare lucru încheiat. Să faci cercetare înseamnă s-o iei de multe ori de la zero. Există situații în care oricât de multă experiență ai avea, te afli parțial sau total necunoscător în fața unui subiect. Nu există monotonie, tot timpul explorezi și este fascinant că odată cu tăvălugul modernității, cultura tradițională îmbracă alte haine, dar fără să renunțe la simbolistica și rostul ei, doar dezvoltă anumite sisteme de reorganizare, refuncționalizare și substituire ale unor elemente vechi.

„Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș.”

Care crezi că este rolul dansului popular în viața comunităților românești astăzi?

Dansul popular își păstrează și astăzi unele dintre funcțiile vechi, dar a dezvoltat și altele odată cu prezentarea lui pe scenă. Fie că este spontan, fie organizat, el îndeplinește funcția de socializare, de închegare a unui grup, de eliberare a unui surplus de energie negativă și încă mai are funcție ceremonială și rituală în anumite contexte.

Cum decurge o zi tipică de cercetare pe teren și ce provocări întâlnești cel mai frecvent?

Cercetarea propriu-zisă pe teren este precedată de multe alte etape care țin de activitatea de laborator: identificarea unei bibliografii de specialitate, parcurgerea ei și, bineînțeles, identificarea documentelor de arhivă. Deci avem în vedere studierea tuturor surselor care au legătură cu subiectul, zona, spațiul cercetat. Abia după aceea ce poate face culegerea în teren, de cele mei multe ori cu sprijinul unui mijlocitor din comunitate care să asigure identificarea informatorilor potriviți: dansatorii, muzicanții, oamenii care să ofere informații. În acest cadru sunt înregistrate informațiile, muzica, strigăturile, separat, după care se pot filma dansurile. Pe lângă acestea trebuie realizată așa-zisa fișă de informator care cuprinde cât mai multe date despre persoana care furnizează informațiile/datele despre un anumit subiect. Culegerea pe teren este o activitate complexă care începe „în laborator”, adică acasă sau la birou și se încheie tot în acest cadru pentru că după momentul terenului urmează iar activități de prelucrare pentru arhivare, plus munca de interpretare astfel încât toate datele să ia înfățișarea unui studiu, a unei cărți sau a unei comunicări orale. În toată această muncă, cel mai complicat cred că este lucrul propriu-zis cu oamenii pe teren, mai ales că la primul contact nu cunosc sau nu înțeleg exact despre ce este vorba. Există riscul ca aceștia să nu-ți furnizeze informațiile potrivite. Este vorba de încrederea în cel care preia de la ei informațiile, mai ales că uneori sunt înregistrate și anumite mărturii despre consătenii lor, fapt care poate să-i pună într-o lumină negativă iar publicarea acelor date poate să dăuneze, poate să ducă la ruperea relațiilor dintre aceștia. Există situația în care cercetătorul trebuie să se lase cercetat sau să-și facă spontan o autobiografie ca celălalt să aibă câteva informații despre identitatea și activitatea celui care-l chestionează. Astfel se mai detensionează situația, într-un procent destul de scăzut, dar real, persoanele implicate în discuție se cunosc minimal.

 

„Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente.”

Care sunt principalele dificultăți cu care se confruntă un etnocoreolog în România și în ce mod ai reușit să le depășești?

Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente. Dansul popular este un element de patrimoniu transformat și într-o unealtă de propagandă politică, nu numai culturală, de aceea probabil este una dintre creațiile țărănești care au avut cel mai mult de suferit. Dansurile au fost tranșate la propriu de operatorii culturali, de coregrafi, să se poată încadra în spațiul, contextul și tematica unei anumite manifestări. De asemenea, sunt situații în care repertoriul a migrat din localitate în alta, prin intervenție umană, prin activități cultural-artistice, astfel încât astăzi, în anumite comunități, este greu de delimitat care este repertoriul specific și care nu, care a fost moștenit și care a fost adus, „plantat”, impus de un coregraf sau de un învățător. În situația aceasta avem de făcut un soi de arheologie etnocoreologică, o reconstituire, o cercetare prin care să se separe apele pentru a cunoaște identitatea coregrafică a comunității respective și păstrarea ei măcar în arhive și scris despre această situație pentru transmiterea informațiilor.

Cum vezi viitorul cercetării în etnocoreologie și cum poate fi valorificată mai bine cultura populară în societatea contemporană?

Etnocoreologia din România nu a avut vigoare niciodată. A avut un moment istoric în care a fost creată și a crescut și apoi a rămas fără continuatori prea curând astfel încât nu s-a putut păstra un fir neîntrerupt al cercetării. Etnocoreologia este una dintre cele mai complete și complexe științe dintre cele care studiază cultura țărănească. Este o știință grea, obligă specialistul să cunoască câte puțin din toate limbajele culturale și să le poată interpreta. Aceasta deoarece dansul adună laolaltă mișcare, muzică, literatură populară, instrumente muzicale, piese de port, gestică, mimică, obiecte etc. Toate acestea formează întregul, iar extragerea unuia dintre aceste elemente, mai ales din cele trei foarte importante (muzica, mișcarea, literatura populară), poate să ducă la invaliditatea întregului sau să funcționeze parțial. Astăzi etnocoreologia se mișcă greu, mai ales că nu există școli care să formeze specialiști, aceștia se formează doar prin „calificare” în etnologie sau în studii culturale, foarte importante pentru înțelegerea sistemului culturii tradiționale.

„Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond.”

⁠Privind în urmă la toți oamenii și comunitățile pe care le-ai studiat, ce impact crezi că are munca ta de specialist asupra lor și asupra memoriei culturale?

Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond. Asta pentru că ei fac parte din acel sistem. Dar cu siguranță acel fond se va subția în timp, toate se vremuiesc, vin alte nevoi și ne vom raporta, probabil, la alte structuri, vom avea alte repere culturale. Cu toate acestea, moștenirea aceasta trebuie să rămână măcar captată în lucrări scrise și în arhive pentru a avea, totuși, unde alerga în situația unei nevoi de regăsire sau reconectare cu înaintașii. Pe de altă parte, așa cum am amintit, pledez pentru realizarea unor activități prin care comunitatea să conștientizeze că ceea ce au moștenit sunt niște bunuri care îi reprezintă, fac parte din structura lor culturală și au datoria să păstreze și să transmită mai departe. Un cercetător, teoretic nu are voie să intervină într-o anumită comunitate, mai ales dacă comunitatea nu solicită asta, dar cred că suntem într-un moment în care cercetătorul are și menirea de a face educație culturală, de a transmite măcar ideea asumării identității pe care comunitățile au moștenit-o.

Simți că cercetarea și observațiile tale pe teren influențează modul în care scrii poezie? Poți să ne dai un exemplu?

Cercetarea mi-a oferit niște cadre, niște imagini care m-au inspirat. Îmi amintesc, de exemplu, de o cercetare pe care am făcut-o în luna iunie a anului 2022 la Vaideeni, în județul Vâlcea. Mergând prin cimitirul satului pentru a identifica structura spițelor de neamuri din localitate și dacă acestea își mai păstrează ceva din identitatea sibiană pe care au purtat-o cu ei dată cu roirea în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată de am ajuns la pensiunea unde eram cazat împreună cu echipa de cercetare, am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde,  o conectare cu acel spațiu, cu acea lume, de parcă ar fi fost lumea mea, chiar dacă eram străin.

„… în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde,  o conectare cu acel spațiu, cu acea lume … ”

 

Pe-al crucii trup

Sunt chipuri și priviri

De trecători grăbiți

Prin astă lume,

Pe-al crucii trup

Stau clipe și trăiri

Ce-au fost demult,

Povară sau minune…

Pe-al crucii trup

S-au înșirat cu dor

Povești cu sfinți

Sau despre blânzi țărani,

Pe-al crucii trup

Sunt lacrimi care dor

Pentru părinți

Ce sunt plecați de ani…

Pe-al crucii trup

Stă oglindit frumos

Tot ce-a avut pământul

În trecut,

Cerând acum tribut,

Prin chip, și os,

Făcându-le

Plămada de-nceput.

 

„Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.”

 

Care este tematica care revine cel mai des în poeziile tale și ce spune aceasta despre identitatea ta culturală și personală?

Cele mai multe poezii se referă la diverse situații și imagini din natură. Sunt descriptive. Dacă nu aș avea o imagine fizică de la care să plec, nu știu dacă ar ieși ceva. Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.

Sunt oamenii lumină? Spunea atât de frumos părintele Necula că oamenii din viața sa au fost asemenea „vitraliilor” care i-au luminat drumul. Care sunt acești oameni, Cristi? 

Da, există și astfel de oameni. Am iubit și iubesc oamenii în general, poate mai mult decât îmi dau atenție mie. Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul și această autoneglijare a fost socotită o slăbiciune. Eu tind să spun la fel ca părintele, dar nu pot fi atât de blând. Am întâlnit foarte mulți oameni buni, oameni care m-au construit și au alimentat potențialul meu prin faptele lor, au deschis porți în calea mea, m-au recomandat și mi-au dat credit. Au fost, de asemenea, și oameni care au avut tendința să dărâme ceea ce au construit alții sau ceea ce au construit ei în timpul formării mele. Totuși oamenii rămân cei care construiesc oameni și trebuie să punem mai mult preț pe ei decât pe lucruri, obiecte, carieră, foloase materiale de orice fel pentru că în toate nenorocirile prin care a trecut omenirea până în acest moment, oamenii au rămas ei cu ei, s-au avut unii pe alții. Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.

 

„Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul.”

Ce gând le transmiți tinerilor pasionați de acest domeniu sau generațiilor viitoare despre importanța dansului și tradițiilor, conservarea acestora și adaptarea la vremurile ce vor urma? 

Sfatul meu este să facem eforturi să ne cunoaștem cultura cât mai bine din surse sigure pentru a avea o imagine mai clară asupra identității noastre. Avem datoria să știm cine suntem, doar așa avem capacitatea de a ne accepta și înțelege pe noi, pentru a-i înțelege pe înaintașii noștri și pentru a rezolva niște conflicte interioare din punct de vedere spiritual. Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin. Este un fir de care ne ținem cu toții din moși-strămoși fără de care nu putem funcționa și nu putem asigura continuitatea.

„Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin.”

 

Privind înapoi la copilăria ta în satul Starchiojd și la toate tradițiile pe care le-ai cunoscut, te rugăm să ne împărtășești câteva versuri care să păstreze vie această lume și să rămână ca o amintire pentru cititori. 

Sunt multe versuri care redau viața satului, dar cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 şi 14 ani de când plecase „dincolo”. Cred că am reușit să surprind un tablou destul de complet despre sfintele noastre bunici.

 

„ … cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 și 14 ani de când plecase „dincolo”.”

 

Bunico,

Ți-a rămas lampa-n fereastră!

Mă pomenesc mereu grăind

Prin curte, prin obor,

Uitându-mă la casa bătrânească

Ce plânge, parcă, a jale şi a dor.

Că până ieri era mereu gătită

Cu scoarțe mândre şi ștergare mari,

Şi vatra sobei, bine fățuită,

Şi dată-n alb,

Cu ce-aduceau sub coviltir, vărari.

Şi-n colțul mândru dinspre răsărit,

În camera curată de la drum,

Ședeau în taină sfinți ce-au amuțit

Şi s-au mânjit de-al candelelor fum.

Bunica mea, pe vremea când erai

În casa ta atât de rostuită,

În zile negre o glumă tu ziceai

Şi ne-nveleai cu dragoste nemărginită.

Cu ochii minții, chipul ți-l zăresc,

Cu gesturi, zâmbete şi vorbe dulci,

Cu tot ce-aveai mai scump,

Dar nu-ndrăznesc

Să cred ca iar te duci, ai să te duci…

Aș vrea să simt mirosul cel mai sfânt

De busuioc şi druşaim din geam,

Şi mângâieri, şi mila ta aș vrea

Să le păstrez şi veșnic să le am.

 

„Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.”

Alina Maria Achim nu a fost fetița care a visat de mică să devină profesor, deși, cred cu tărie că prin intermediul exercițiului de creativitate, în copilărie, a jucat acest rol ca fiecare dintre noi. Nici drumul profesional nu a fost unul liniar, ci mai mult sinuos, presărat cu hotărâri și provocări care au înălțat-o. Pașii au călăuzit-o  spre alte țări, ca mai apoi sufletul să o tragă și să o conducă spre copii.

După master a plecat imediat într-un proiect de voluntariat în Africa printr-o școală internațională din Norvegia. Această decizie a dus în cele din urmă la opt ani trăiți în afara țării, timp în care și-a lăsat amprenta atât în ONG-uri, cât și în turism, aspect care „a împins-o” să călătorească în peste 20 de țări. A gustat din țările scandinave, din Asia de Est, India și Mozambic.

Alina, la întoarcerea în țară, a fost bucată din sectorul privat ca și manager zonal și apoi ca manager operațional. După trei ani, a îmbrățișat meseria de profesor. O găsim la Suceagu, un sat din Cluj, acolo unde aduce contribuție și sens.

Doamna profesor, oare vă găsesc în concediu? Gustați din zilele libere?

Da, m-am bucurat de vara aceasta și am ajuns într-o destinație în care îmi doresc de ceva vreme, sudul Portugaliei.

Cum arată prezentul dumneavoastră?

Prezentul arata foarte incert deoarece încă din timpul vacanței am aflat că nu mai am catedră întreagă, ba chiar mi-au scăzut orele de la 18 la 13 datorită noilor schimbări din educație, eu fiind pe viabilitatea postului. Cel mai probabil voi ajunge să predau în 4 școli, lucru care mi se pare ineficient.

Dacă ar fi să faceți o analiză, să vă definiți traseul profesional într-o culoare, care ar fi aceea?

Albastra ar fi culoarea deoarece mereu am regăsit un cer albastru în sufletul meu în urma schimbărilor profesionale pe care le-am făcut. Acum pare că se va înnora acest cer, dar eu sunt o optimistă și nu mă las foarte ușor doborâtă.

S-a tot spus că povestea dumneavoastră nu seamănă cu cea a altor profesor. Să înțeleg că nu sunteți la catedră de cum ați terminat pe băncile facultății?

Nu, eu am terminat masteratul în Cluj și am plecat imediat într-un proiect de voluntariat în Africa printr-o școală internațională din Norvegia. Această decizie a dus în cele din urmă la opt ani trăiți în afara țării, timp în care am lucrat atât în ONG-uri și în turism și în care am călătorit în peste 20 de țări. La întoarcerea în țară, am lucrat în sectorul privat ca și manager zonal și apoi manager operațional timp de 3 ani, dar sufletul meu mă atrăgea către munca cu copiii.

Unde v-a plimbat viața?

Foarte mult prin țările scandinave, în Asia de Sud-Est, dar și în India și Mozambic.

De ce tocmai peste hotare?

Visul cu Africa îl aveam de mică și atunci când s-a ivit ocazia nu am dorit s-o ratez. De acolo lucrurile s-au legat și au dus către alte experiențe care m-au modelat și m-au maturizat, dar mi-au adus și foarte multe momente de fericire.

Ce înseamnă mai exact să faci voluntariat în alte țări?

Cred că dacă ne referim la lucruri concrete depinde de organizația cu care mergi și de sectorul în care activezi, dar pe lângă aceste aspecte practice voluntariatul internațional presupune să fii foarte flexibil și adaptabil și în același timp să își placă să trăiești cu oameni din culturi diferite care, cel mai probabil, nu sunt obișnuiți să facă lucrurile la fel ca tine.

La cine ați văzut acest exemplu și ați considerat că e de bun augur să îmbrățișați și acest mod de viață?

Nu am văzut acest exemplu la nimeni din familia mea sau din jurul meu, a fost pur și simplu o chemare interioară ‘’Africa was calling’’ atât de puternică, aproape ca și o premoniție încât am făcut abstracție de piedicile apărute, printre care și tatăl meu care nu putea sa îmi accepte în acel moment decizia. Mai târziu a înțeles și m-a susținut.

Am zis nu întâmplător mod de viață, pentru că, eu cred, devine un stil. Să stai printre străini, să te apleci lor, să le fii izvor. Oare e așa și în accepțiunea dumneavoastră?

Devine cu siguranță un stil de viață, să fii mult pe drumuri, să dormi azi aici și mâine acolo, să vorbești mai multe limbi străine chiar dacă nu le-ai studiat la școală. Uneori le ești izvor lor, alteori iei sunt ei ție. Eu simt ca toți oamenii din proiectele și călătoriile mele au reprezentat schimbare pentru mine într-o mai mare măsură decât am fost eu schimbare pentru ei.

Ce v-ați luat frumos pentru suflet din acele experiențe?

M-am luat pe mine – îmbogățită sufletește, iubitoare de umanitate și de copii, demnă, puternica și încrezătoare ca pot sa fac orice.

Cu ce v-ați întors acasă? Nu mă refer la lucruri materiale.

M-am întors acasă cu noua versiune îmbunătățită a mea, cu experiențe cât pentru 5 vieți, cu foarte mulți prieteni dintre care unii au rămas cei mai buni prieteni și cu soțul meu pe care l-am cunoscut în program și care este și el român și cu care am întemeiat o familie minunată.

Înțeleg că v-ați extras aspecte ce le-ați pus în cutia inimii dumneavoastră, dar au fost și momente când ați regretat decizia luată?

Absolut nicio secundă…acea premoniție mi-a făurit viața pe care am visat-o; am învățat să mă bazez mult pe instinctele mele care mă ajuta mereu sa iau decizii fără frici sau anxietăți.

Ce ați văzut ca voluntară? Cât de diferită e lumea lor?

Atât în Mozambic, cât și în India am cunoscut oameni foarte săraci și fără perspective, dar și oameni foarte înstăriți precum și în Cluj de altfel – ‘’orașul de 5 Stele’’ – am lucrat cu copiii de pe Pata Rat de la groapa de gunoi și i-am vizitat acasă, precum și cu antreprenori sau oameni foarte bine din punct de vedere financiar. Inechitățile sunt peste tot, nu trebuie sa pleci departe ca să le vezi, să le trăiești.

Acum sunteți bucată din Suceagu, deși nota la concursul de titularizare a fost mare și puteați alege să lucrați în mediul urban. Ce vă dă Suceagu?

Da, acum sunt la Suceagu – din punct de vedere al experienței cu copiii din ultimii doi ani pot să spun că a fost una valoroasă deoarece m-am apropiat de elevi, iar ei mi-au oferit încredere la rândul lor când le spuneam că vom face lucruri frumoase împreună. Așa este, cu nota pe care am avut-o în acel an la titularizare puteam să iau o catedra completa în oraș la o școală bună…nu știu nici acum dacă în acest context (când catedra mea la Suceagu nu mai este completă și este în pericol să se diminueze tot mai mult datorită unor realități dureroase precum abandonul școlar) a fost cea mai bună decizie, dar mie îmi place sa trăiesc fără regrete și dacă atunci luam o alta decizie nu aș mai fi rămas în minunata comunitate oferită de Teach for România.

Ba nu, mă corectez. Nu e ordinea corectă. Ce vă luați din meseria  de profesor?

Din meseria de profesor îmi iau satisfacția progresului și dezvoltării elevilor mei. Sigur că într-un mediu vulnerabil și incert ca și acesta în care lucrez eu, deseori progresul e mai lent și nu se produce la toți elevii deoarece sunt mai mulți factori care intra în joc, dar pe mine m-a învățat Teach-ul să mă uit mereu la progres – și dacă acesta exista mă îndrept în direcția potrivită. Pot lansa faptul că iubesc să  predau limba engleză și cred că asta transpare în orele mele.

Ce înseamnă să profesezi? Acolo unde șansele sunt puține?

Înseamnă să nu renunți, să ai încredere în copii și să îi vezi dincolo de anxietăți și traume.

Dacă ar fi să faceți un portret al elevilor, cum ar suna în câteva cuvinte?

Veseli, sinceri, plini de umor, curioși.

Vă sprijină comunitatea? Formați un parteneriat corect în folosul copiilor? Cum simțiți?

De exemplu, anul acesta am primit sala de la căminul cultural ca să ne desfășuram cea de-a doua ediție a Școlii de Vara Suceagu unde am pus în scenă o piesă de teatru cu elevii….nu am avut până acum situații în care să simt că nu mă sprijină comunitatea.

Ce proiecte ticluiți în această perioadă?

Deocamdată vreau să văd în ce școli mă așez și cum va arăta anul acesta pentru mine, dar am în plan împreună cu o învățătoare pe care am cunoscut-o vara aceasta și care desfășoară de mult activități extracurriculare cu copiii din Suceagu să ne unim forțele și să vedem cum putem duce la alt nivel proiectele ei împreună cu ideile mele.

În perioada liceului a văzut scena. A flirtat cu ea patru ani, la secția „Arta actorului”. S-a îndrăgostit și, la ani distanță, Mari Dumitrache poate să declare cinstit că au cea mai pură relație. S-au pus multe ingrediente în această legătură, de la muncă la talent, până la timp petrecut pe veșnicele scânduri ale scenei și nu timp petrecut în familie. Dacă ar fi să o preocupe ceva pe tânăra actriță e faptul că mereu vrea să creeze contexte unde omul de lângă râde. Când nu o face, e ea acolo să ofere o porție de râs. E o fire expansivă, veselă, ,,iubibilă”  și mă mândresc cu prietenia noastră.

Când nu dau de ea, ba e la Ateneul din Iași cu repetiții, ba la Sala Unirii sau în turnee, prin țară. Am putea mărturisi că viața sa e precum o escapadă din cotidian datorită rolurilor pe care le îmbrățișează. Să o cunoaștem!

Hai să facem un exercițiu de introspecție și să mergem împreună în perioada copilăriei! Cum era fetița Mari?

Stau și mă gândesc… Nu cred că m-am schimbat prea mult. Mama mereu îmi spunea : ,,Nu tot ce zboară ,se mănâncă”. Mereu mi-a plăcut să văd partea plină a paharului, să mă bucur de orice moment, să râd cât mă ține gura și să fiu înconjurată de mulți oameni.

De la cine ai moștenit pofta cu care guști din viață?

Nu știu dacă e moștenire sau așa m-am format eu. E drept că la mine în familie petrecerile erau în fiecare săptămână și zâmbetul nu lipsea de pe chipul mamei. Îmi plăcea tare mult când venea weekend-ul, știam ca tata o să dea drumul la muzică și o să ne facă grătar. Era un moment tare frumos, stăteam la masă și ne bucuram că suntem împreună.

Când suntem mici, ne jucăm „de-a mama”, „de-a educatoarea”, „de-a pompierul”. Tu te-ai jucat de-a actrița?

Eu m-am jucat ,,de-a balerina”, ,,de-a polițista” până în liceu, când am ajuns pe scena și acolo am rămas.

Ții minte când a fost momentul în care ți-ai spus că vrei să devii prietenă cu scena? Poate un moment când te-a stimulat și te-a încurajat vreun profesor?

Eu am fost la liceul ,,Hariclea Darclee” din Brăila, la secția  ,,Arta actorului”. În clasa a IX-a nu prea înțelegeam ce am de făcut, a fost mai mult un an de acomodare. Însă anul următor domnul profesor Gheorghe Antonescu (căruia îi mulțumesc) mi-a propus să merg la un concurs de teatru, unde ulterior am venit și cu un premiu acasă. Cred că acesta a fost momentul în care m-am hotărât că trebuie să  urmez acest drum.

Câtă satisfacție poartă acum în suflet tânăra Mari că a plecat de acasă, de la părinți și este un om realizat, cu o carieră în ascensiune?

,,Sufletul meu e plin de bucurie!” – așa  îmi place să spun. Nu a fost un drum ușor, dar mereu am avut siguranța că o să ajung acolo unde îmi doresc. Habar nu am ce mi-a dat atâta încredere. Cred că e cineva acolo sus care mă iubește și are grijă de mine. ❤️ M-am rugat mereu și am sperat că o să se întâmple.  Mai am de muncit, dar cu răbdare o să ajung și mai sus.

Poate ai relația cu părinții tăi clădită pe deschidere și vă exprimați deschis și reciproc sentimentele. Auzi des de la ei că sunt mândri de fata lor?

Mereu m-am considerat norocoasă, părinții niciodată nu mi-au interzis să îmi urmez visul (așa cum auzeam pe la colegii mei). A fost foarte important să știu ca îi am aproape și că mă susțin. Din păcate, nu au reușit să mă vadă la fiecare spectacol pentru că ne despart 242 de km, dar probabil va veni și ziua când se vor bucura mai mult de ceea ce am realizat. Ca să răspund și la întrebarea adresată de tine, de fiecare dată îmi spun că sunt mândri de mine.

Meseria pe care ai cuprins-o în viață este bucată din tine?

Cu siguranță! Îmi place foarte mult ceea ce fac, eu când mă duc la muncă… zâmbesc. Această meserie completează perfect fericirea mea.

Dacă ar fi, prin absurd, să renunți la ceea ce faci acum, ce ai face? Ar mai fi viața ta la fel?

Mă zdruncină întrebarea aceasta, e grea. Nu îmi place să mă gândesc la asta, mi se pare că nu știu să fac nimic altceva. Poate aș încerca să fiu antrenoare de fitness sau poate educatoare, dar nu cred că aș fi la fel de împlinită.

De ce are nevoie un actor să fie bun și foarte bun?

Eu cred că pentru a fi bun, un actor are nevoie de pasiune, iar pentru a fi foarte bun trebuie să fie muncitor și să aibă sufletul deschis.

De unde îți iei toate resursele, Mari? Pare că ai bateriile încărcate mereu, că nu se consumă.

Nu știu să fiu altfel. Vreau să mă bucur de orice moment, să iau din plin tot ce mi se întâmplă. De ce să fiu tristă când am tot ce îmi doresc? Am parte de iubire, înțelegere, un job la care merg cu drag… am toate motivele să fiu fericită. Ah, dar să nu uit… și cafeaua e cea care îmi dă multă energie.

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Care este tristețea ce te apasă și nu poate pleca din suflet și minte?

Nu cred că am în suflet o tristețe atât de mare, nici de una mică nu îmi amintesc. Dar cu siguranță pierderea unei persoane foarte apropiată sufletului meu, m-ar întrista.

Mari plânge când e în afara scenei? Ce te-ar emoționa și în ce moment nu ai putea opri lacrimile?

Uneori plâng…  de fiecare dată mă emoționează copiii. E un subiect atât de fragil! Dacă aș putea, le-aș dărui fiecăruia măcar jumătate din copilăria frumoasă pe care am trăit-o eu!

„Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu.”

„Să dansezi înseamnă să taci în cele mai grăitoare moduri.”
Așa începe povestea Cristinei Danu, într-o confesiune care atinge cu precizie acel punct tainic unde talentul nu mai e doar har, ci formă de supraviețuire. O cunosc pe Cristina de peste 15 ani, și pot spune cu mâna pe inimă că în toți acești ani a fost definiția perseverenței, a pasiunii și a muncii. Concepte care puse laolaltă, creează performanță.

Dansul a fost prima limbă pe care a vorbit-o, cu mult înaintea cuvintelor. A fost refugiu, taină și rezistență în fața lumii. Mai târziu, scena a devenit un adăpost pentru un suflet care nu s-a mulțumit niciodată cu suprafața lucrurilor. A crescut între ritm și disciplină, între luminile concursurilor și liniștea interioară a întrebărilor care n-au încetat niciodată.

Cristina nu e doar o artistă. E o forță caldă, contradictorie, vulnerabilă și puternică, care a învățat să își îmblânzească fricile prin artă. Astăzi, îmbină teatrul, dansul și muzica într-un gen care o definește total: musicalul. Acolo, în intersecția dintre trup, glas și suflet, Cristina Danu devine — pe deplin — ea însăși.

Acest interviu este o radiografie emoțională a unui drum artistic trăit cu o sinceritate dezarmantă. Nu veți citi doar despre spectacole, diplome sau personaje, ci despre frici, căutări, eșecuri și revelații. Despre ce înseamnă să crești în artă fără să te pierzi de tine. Despre cum rămâi mic, după ce scena te-a făcut mare.

Cristina, îți mulțumesc! Să începem!

Cristina, mă năpădesc amintiri nenumărate gândind acest set de întrebări. Ce om frumos ai fost și ce frumos te-ai sculptat în acești ani, un munte de talent ești, și astăzi mă bucur că vrei să povestim la interviurile Matricei. Cum îți e ziua?

În primul rând îți mulțumesc pentru gând și pentru provocarea întinată. Ce să fac? Uite, mă bucur în sfârșit de răcoarea de după caniculă, beau o cafea, mă văd cu niște prietene pe care le-am tot amânat, mă pregătesc să mă duc la repetiții și încerc să îți răspund la întrebări cum pot eu mai bine.

Cine este Cristina DANU?

Uffff, încă o descopăr. Este actriță, fostă dansatoare de dans sportiv, o femeie cu simțul umorului, destul de naivă, cu multe griji și temeri, încăpățânată, anxioasă, în continuu proces de adaptare și învățare. Este pasionată de musical, iubește pastele (cam mult), deserturile acrișoare, toamna, apusurile, discuțiile filosofice, istoria, felinele…

Încă din copilărie, dansul a făcut parte din viața ta de zi cu zi. Când ai simțit prima dată că există o lume tainică în tine care nu poate fi rostită în cuvinte la vremea aceea, ci doar dansată?

Sinceră să fiu, nu cred că m-am gândit vreodată în acest fel… Poate ulterior, în timp, am simțit dansul ca pe o consecință a ceva… E drept că, de cele mai multe ori, dansul, deși ceva expansiv, pentru mine a fost o modalitate de a mă refugia, de a mă elibera și de a face față emoțiilor și evenimentelor copleșitoare. Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu. În facultate, dansam în bucătărioara mică de la cămin, iar când nu eram singură în cameră, îmi puneam căștile în urechi și dansam pe hol, în fața liftului, iar apoi mă speriam și mă opream când venea cineva, de parcă eram prinsă în flagrant.

„La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți.”

 

Oprește-te puțin. Din orice gândesc. Mergi în urmă cu ani de zile și te rog să îți aduci aminte prima sală de dans. Primele repetiții, primii pași și entuziasmul acela al copilăriei în care, pe lângă școală, era ceva ce te chema, dansul.

La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți. Într-o vară, m-am întors și profesoara mea nu mai era în sală, ci o altă doamnă care părea că face mai mult aerobic decât dans. Nu am suportat, așa că m-am prefăcut că îmi vine rău, am plecat cu mama și nu m-am mai întors acolo. (Primele indicii că poate am ceva veleități actoricești). La 7 ani am ajuns la o altă școală de dans, la Reduta. De fapt, priveam pe geam de afară, am zărit-o pe viitoarea mea antrenoare, Ioana Mihalcea, și un băiat, Ovi, care dansa foarte bine și i-am spus mamei: „Eu o să dansez cu băiatul ăsta!”. Chiar s-a întâmplat, am format o pereche și am avut rezultate, ba chiar în finala Campionatului Național.

„Cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.”

 

Cine a fost omul care a crezut cel mai mult în tine în anii aceia? Transmite-i aici un gând, și promit că facem să ajungă la el și să-l citească.

Îmi e rușine să recunosc, dar am impresia că toți cei din jurul meu au crezut în mine mai mult decât am putut eu să o fac. Dar cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.

Frumusețea cere sacrificiu. Nu? Cât din copilărie ai lăsat pe altarul artei?

Destul de mult. Da, poate nu am avut parte de niște experiențe pe care le ai în mod normal în perioada copilăriei și adolescenței, poate am sărit abrupt peste niște etape de formare, poate am ratat niște ocazii, poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe. Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță. Jumătate din viață am trăit-o numai prin prisma acestui sport, cu neajunsurile lui, dar și cu multe avantaje.

„… poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe … Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță.”

 

„Scrollina” – „Invizibilii” regie de Claudia Ciobanu

Dintr-un loc – scena, ușor-ușor a devenit un adăpost. Povestește-mi momente din concursurile la care ai participat, premiile pe care le-ai obținut și nopțile în care îți spuneai că poți și, oricât de greu era, ai mers înainte. Nu oricum. În pași de dans.

Hmmm… Stau, mă gândesc și realizez că nu prea îmi aduc aminte de premii. Da, când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe. Le văd și apoi deschid trusa învechită pe care o luam în competiții. Mă pun pe covor și iau fiecare obiect în parte. Mirosul de autobronzant, expirat de 15, încă își păstrează parfumul distinctiv și îmi aduce aminte de pregătirile din vestiare, de agitație, de colegii dansatori de toate vârstele, din toate orașele lumii, de discuțiile cu antrenorii. Pe urmă deschid cutiuța cu ștrasurile căzute de la rochii și văd lipiciul de ștrasuri și îmi aduc aminte cum îmi făceam părul cu gel și fixativ la 4 dimineața, la Stuttgart, cum partenerul de dans îmi lipea ștrasurile pe o șuviță de păr. Apoi dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat (cea mai faină senzație de care îmi e foarte dor!). Din păcate, îmi aduc aminte și de momentele mai puțin plăcute, de neputințele mele, de eșecuri… Încă învăț să mă împac cu ele și să lucrez la ele.

„Când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe … dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat.”

Ce ai luat cu tine de acasă, din Brașovul tău pe care deseori îl fotografiai și îl poetizai, când ai plecat hotărâtă să studiezi la București?

Prieteniile, curiozitatea, ambiția, bagajul emoțional.

„CHICAGO” – regie de George Costin

Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București. Ți-a fost casă ani de zile. Ce ai simțit când te-ai văzut înscrisă și acceptată în primul an? Studentă la teatru. Ți-a fost teamă? A fost greu?

Pentru mine, procesul admiterii a fost un prilej de a cunoaște oameni faini. Am avut ocazia să fiu ajutată și coordonată de foarte mulți oameni: actori, studenți la actorie, colegi din cămin. Mai târziu am aflat că poate fi derutantă experiența pentru un candidat, având în vedere că auzi prea multe păreri, însă mie mi-a dat curajul să mă expun mai ales în fața comisiei.
Nici nu am știut când s-au afișat rezultatele. Eram cu un prieten de la facultatea de litere, în parc, pe la Icoanei, și dintr-o dată primesc un telefon. O prietenă la care am stat în cămin îmi spune la telefon, pe un ton dezarmant, că trebuie să vin repede la afișaj, că e groasă! Evident că am zbughit-o și încercam să mă obișnuiesc cu gândul că am picat. Am ajuns. Era plin de oameni, de părinți, de studenți, de oameni fericiți, de alții dezamăgiți. Mă așteptau toți cunoscuții. M-am căutat de 3 ori pe fișele cu cei respinși și nu mă găseam. Cu neîncredere m-am uitat și pe lista admișilor și am văzut că eram pe prima pagină. Am plâns de fericire împreună cu prietenii care m-au păcălit că am picat. Am sărbătorit și deja muream de nerăbdare să încep cursurile.

„Cabaret” regie de Răzvan Mazilu

Primul tău spectacol în care ai fost distribuită. Ce rol ai avut? Ce emoții te-au trecut? Ai simțit la final că acesta e drumul de pe care nu te vei abate niciodată?

Nici nu mai țin minte, le cam amestec pentru că, în timp ce lucram în școală, am prins și primele figurații în spectacole mari, apoi niște roluri în independent, și toate se petreceau cam în același timp. Când mă gândesc la unul, nu pot să nu mă gândesc la cum trebuia să le gestionez pe toate. Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Eram atât de copleșită de emoții încât îmi pare rău că nu reușeam să trec peste ele și să fiu mai deschisă. E un lucru de care nu eram conștientă atunci. Păream speriată de bombe. A fost extraordinar să particip la repetiții, să văd procesul de lucru al dânsului și al întregii echipe. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.

„Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.”

„Mamma Mia” – regia de Răzvan Dincă

Cât de mult îți schimbă parcursul unui personaj mâna regizorului? Cum trăiești tu dialogul dintre viziunea lui și trăirea ta?

Depinde de regizor. Există regizori care îți permit să descoperi și să vii cu propunerile tale sau regizori care au deja personajul decis, fixat, și tu trebuie să faci tot posibilul să respecți jaloanele. Uneori e puțin din ambele.

Acum câțiva ani, dacă m-ai fi întrebat cum mă intersectez cu viziunea regizorului, probabil că ți-aș fi dat alt răspuns. De multe ori cred că am primit niște ocazii pentru care nu am fost pregătită. Eram foarte reținută în propriile propuneri. Uneori eram mult prea eu, mult prea fizică, mult prea tehnică, alteori eram prea detașată. Nu știam cum să mă reglez în funcție de cerințe.
În prezent, cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.
Totuși, rămân deschisă la noi experiențe, încerc să nu am certitudini. Cine știe, poate peste 10 ani o să îți răspund altfel.

„… cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.”

„Familia Addams” – regia de Răzvan Mazilu

Luminile dispar și publicul aplaudă. Ce ți rămâne după ce cortina cade?

Durerea de spate. Glumesc… Rămân cu ce am construit în seara respectivă împreună cu ceilalți colegi. Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu. Analizând ce a funcționat și ce nu a funcționat în seara cu pricina. Cu o senzație de oboseală plăcută. Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.

Care a fost momentul când ai simțit că ai devenit nu doar actriță, ci artistă? Ai avut sau ai un model? (Dacă da, cine și de ce).

Hehe, încă nu am ajuns acolo. E drum luuuung, poate că nici măcar tangibil. Simt și consider că momentan poate sunt un bun observator.
Am prea multe modele . Bob Fosse este cel care mă obsedează momentan, dar, în principiu, mulți alți artiști care au fost problematici sau nu se pretau valorilor artistice ale vremurilor respective și care totuși au inovat prin arta și viziunea lor.

„We will rock you!” – regie de Răzvan Mazilu

„Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.”

 

Cristina, în dans ai vorbit cu trupul. În teatru vorbești cu sufletul. Care dintre aceste voci îți dezvăluie mai mult adevăr despre tine?

Cred că pentru mine funcționează îmbinarea celor două: genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc. Mă simt liberă în restricțiile genului, în parametri controlați.

„CHICAGO” – regie de George Costin

„Genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc … „Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale. Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.”

 

Glas, trup și suflet sau altfel spus, muzică, dans și actorie. Roxie Hart în CHICAGO, Familia Addams, CABARET, The Full Monty, Mamma Mia!, Hedwig, și multe altele. Ce îți dăruiește ție acest gen, dincolo de text, notă și pas?

Extaz, bucurie, plăcere, disciplină, responsabilitate, ordine.
„Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale.
Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Spectacolele lui Răzvan Mazilu sunt cele mai frumoase cadouri pe care le puteam primi. Să lucrezi cu el este o adevărată școală!

„I-aș spune că nu e deloc ușor. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”

Cristina, dacă ai fi pe scenă, și în public ar fi Cristina, fata din Brașov, cu visuri mărețe și pasiuni arzătoare, ce i-ai spune?

Ooofff… ce greu…
I-aș spune că nu e deloc ușor. Că trebuie să fie pregătită pentru dezamăgiri. Că trebuie să aibă încredere în ea și chiar să creadă asta. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Să se bucure mai mult de reușite. Să își îmbrățișeze imperfecțiunile și să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Că oricât de greu ar fi, să nu își piardă entuziasmul… Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”

„Pam” – „The Full Monty” – regie de Răzvan Mazilu

Dar omul, omul din spatele acestui impecabil artist, face echipă bună cu actrița Cristina?

Învață și se dezvață. A învățat de la prieteni că e important să fii prieten cu tine. Rezultatele nu apar doar dacă ești sever cu tine.

Îmi place să cred că Dumnezeu sădește în noi un bob de talent, care crește și înflorește dacă îi dăm atenția necesară, timpul și răbdarea. Dacă ai putea lăsa o singură sămânță de gând în sufletele celor care ne citesc — fie că visează să urce pe scenă, fie că doar iubesc arta — ce le-ai spune despre drumul acesta al creației, al dăruirii și al frumosului?

„Hedwig and the Angry Inch” – regie de Răzvan Mazilu

Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat. Arta trebuie să ne reflecte. Asta înseamnă că nu este întotdeauna drăguță, ea mai și deranjează. Scoate la iveală intangibilul, oglindește, sădește idei, discuții… Arta trebuie să fie accesibilă și în continuă evoluție.

„Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat.”

Unde și în ce spectacole te găsim în perioada următoare?

La Teatrul „Stela Popescu” în „Hedwig & The Angry Inch”, „Moarte la Teatrul de Revistă”, la Teatrul „Excelsior” în „Familia Addams”, la Teatrul „Odeon” în „CABARET”, iar la Circul Metropolitan din București în „CHICAGO”.

„Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu.”

Pasionat de jurnalism, fotografie și cultură, Florin Bucuțea a ales să-și dedice energia păstrării și promovării valorilor autentice din mediul rural. Ca președinte al ONG-ului „Dăișoara – Tradiții Locale”, el a pus bazele unor proiecte prin care a deschis biblioteci și a amenajat un muzeu, oferind comunităților șansa de a redescoperi educația și tradițiile.

În acest video, Florin vorbește despre toată activitatea sa și despre importanța implicării pentru a ține vii cultura și tradițiile satului românesc.

Urmărește videoclipul de mai jos și descoperă povestea lui:

Liviu Drăghici are puțin peste 40 de ani. Opt ani a lucrat într-o corporație înainte de a deveni profesor. În 2016 s-a reorientat, iar de atunci și până acum a avut parte și de o recunoaștere la nivel național în interiorul Proiectului Merito.

Deține o cafenea-bibliotecă și e cofondator al Asociației Ai Carte. Mulțumirile sunt sufletești și nu financiare, iar asta e tot ce contează. Ba nu, timpul e iarăși prețios pentru el având în vedere că acasă are rolul de tată. Lecții de viață a primit și în multinațională, dar nici în jurul elevilor  nu se opresc. Să-i dăm cuvântul!

Ați îmbrățișat să fiți profesor, să aveți același limbaj cu cel al elevilor. Cum v-a transformat meseria de profesor?

Chiar dacă am venit din mediul privat, adaptarea la lucrul cu elevii n-a fost chiar așa dificilă. Echipa pe care am coordonat-o în Vodafone era compusă din tineri, deci cumva eram obișnuit. Și m-a ajutat si faptul că știam ce așteaptă piața muncii de la ei și puteam să le dau exemple concrete. În felul ăsta mi-a fost mai ușor să îi atrag, să le captez atenția. Acum datorită lor am devenit mai calm și mi-am perfecționat abilitățile de a explica. Folosesc mai mult analogiile, simulările, jocurile de rol, comparativ cu multinaționala unde puneam accent mai mult pe prelegere.

Fiecare dintre noi avem câte un reper în jurul căruia guvernăm. Cine a fost cea sau cel care v-a inspirat pe plan profesional?

Lista e extrem de lungă. Am avut profesori care mi-au plăcut și în liceu și în facultate. Și am și acum profesori pe care îi apreciez și încerc să „fur” câte ceva de la ei. Am avantajul că sunt profesor asociat la Universitatea Petrol-Gaze Ploiești și membru în comunitatea MERITO și am multe exemple pozitive care mă motivează să fiu mai bun și de la care mă inspir.  Nu o să dau nume că sigur uit pe cineva și ar fi nedrept. Dar e important sa avem modele, să ne putem inspira de la alții sau să ne putem consulta cu ei.

Comparativ cu multinaționala, învățământul pune prea puțin accent pe lucrul în echipă. Mulți profesori nu văd beneficiile colaborării.

Evoluăm prin educație. Ce v-a fost transmis în interiorul familiei și de care considerent ați ținut cont în permanență?

Motto-ul acesta e cel după care mă ghidez. Nu mi-a fost neapărat transmis verbal în familie dar, având câteva probleme de ordin fizic în copilărie, am înțeles repede că educația e cam singurul domeniu în care aș putea excela. Sunt unii care zic că am un IQ peste medie, dar eu cred mai mult în muncă decât în talent.

Care a fost momentul când v-ați decis să fiți bucată din sistemul educațional?

Când am constatat că din cauza navetei Ploiești-București îmi văd copilul mai mult dormind. Învățământul m-a atras dintotdeauna, dar salariul era de trei ori mai mic decât în multinațională. Însă la un moment dat, când datorită economiilor aveam un fond consistent de siguranță am decis că e momentul să fac ceva și pentru mine.

Din corporație, la catedră. Ușor sau greu a fost acest pas?

Aș spune „interesant”. În învățământ recompensele sunt mai mici, nu există aceeași orientare către performanță, perfecționarea e mai mult de formă (pentru puncte si adeverințe nu pentru a te dezvolta la modul real), lucrul în echipă se întâmplă rar, birocrația e multă și în general inutilă, iar digitalizarea e doar ca să fie bifată.

Am mai multă autonomie, mai mult timp pentru scris si alte proiecte, mai multe satisfacții de ordin emoțional. Si am câștigat si 3 ore în fiecare zi având in vedere că nu mai fac naveta.

Ba nu pasul a fost greu, presupun, ci perioada până v-ați obișnuit cu modul nou de viață.  Ce-mi puteți mărturisi?

În primul an, obișnuit cu viteza din multinațională mă frustra cât de greu se mișcau lucrurile. Iar rezistența la schimbare e foarte mare în învățământ. Cu asta nu cred că m-am obișnuit nici acum după 9 ani.

Ce ați luat din corporație și ați dus la catedră?

Multe. În primul rând modul de a da feedback. În al doilea rând, faptul că îi văd pe elevi ca fiind partenerii mei, nu în tabăra adversă. În al treilea rând multe exemple, jocuri de rol și studii de caz pe care le folosesc la clasă. În al patrulea rând, orientarea spre performanță. Apreciez efortul, dar efortul fără rezultate e zbatere în van. Și cred că cel mai important lucru e că îmi creez singur oportunitățile si nu aștept să vină cineva să îmi dea, să îmi facă. Încerc până reușesc. Folosesc „cum aș putea?” în locul lui „Nu pot”.

Ați declarat „ca strategie de predare la școală, la toate clasele – de la a IX-a până la a XII-a, inclusiv la școala profesională –, plec de la cum ar trebui să fie absolvenții pentru companii ca Vodafone sau pentru cafenea”. Și cum ar trebui să fie pe înțelesul nostru?

Sunt câteva valori și comportamente care nu se vor demoda niciodată. Punctualitatea, responsabilitatea, proactivitatea, perseverența, reziliența, dorința de a te dezvolta, disponibilitatea de a lucra în echipă și lista ar putea să continue. Teoria le-o explic eu. Dar motivația si entuziasmul trebuie să vină de la ei.

Schimbarea pleacă de la nivel micro sau macro, domnule profesor?

Știu ca răspunsul meu nu e cel pe care îl așteptați și nu va fi pe placul multora. Dar cred că la nivel individual schimbarea ține de tine ca persoană. Nu va veni niciun ministru și niciun inspector să îți ofere condiții mai bune. Dacă e ceva ce nu îți place, poți schimba. Inclusiv job-ul. Atitudinea asta de om care își plânge de milă sau blamează totul, nu ajută la nimic. Mai bine faci altceva ce te face fericit.

Și nu cred nici în schimbarea de sus în jos. Pentru că mulți profesori sunt rezistenți la schimbare. Avem table inteligente, dar câți le folosim? Vrem să se schimbe părinții, vrem să se schimbe elevii (de fapt să fie cum erau pe vremuri), vrem să se schimbe miniștri, dar noi nu suntem dispuși să facem lucrurile diferit.

Vreau să încep prin a-i mulțumi din suflet lui Tin Vasilescu pentru că a acceptat să stea la această discuție deschisă și sinceră.

Tin Vasilescu nu e doar un nume scris pe afișe. E un glas tânăr care răsună vechi, e o punte între generații, e un fiu al cântecului și un tată al speranței. Într-o lume care aleargă, el a ales să rămână aproape de rădăcini. Să cânte nu doar cu vocea, ci și cu inima. Nu doar pe scenă, ci și la strană. Nu doar pentru public, ci și pentru Dumnezeu.

Astăzi, vă propun să ne așezăm în tihnă și să-l cunoaștem altfel — nu doar ca artist, ci ca om, ca soț, ca tată, ca fiu al satului și fiu al cerului. Să vedem cum se nasc cântecele lui, ce tăceri se aud între versuri și ce visuri crește între două repetiții și o rugăciune. Pentru că, uneori, cel mai frumos mod de a spune o poveste este să o cânți. Și Tin știe să o facă așa cum puțini o mai fac azi: cu respect, cu simțire și cu har. Tin Vasilescu, cel care nu s-a rușinat niciodată să creadă în rădăcini și să lupte pentru ele, îți mulțumesc că ești dovada vie că tradiția nu moare. Atât timp cât există oameni ca tine, care cântă cu fruntea sus, cu genunchii în rugăciune și cu inima acasă.

„Este un om care are inscripționat pe acest „buletin de suflet”, pe care foarte frumos l-ai numit, verbul a încerca. De ce? Cred că, în general, încerc să fiu un om bun, un prieten de nădejde, un soț iubitor, un tată cât se poate de responsabil și afectuos și, nu în ultimul rând, un cântăreț care să bucure publicul.”

 

Tin, îți mulțumesc pentru curajul și delicatețea cu care aduci cântecul tradițional în prezent. Prin tot ceea ce faci, ești dovada că folclorul nu e doar moștenire, ci și vocație. Cine este, în esență, Tin Vasilescu? Cu ce buletin de suflet ieși în lume?

Vreau mai întâi să îți mulțumesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o prin acest interviu. Sunt onorat că te-ai gândit la mine și bucuros că putem avea un astfel de dialog. Cât despre răspunsul la întrebare, paradoxal poate, nu îmi place atât de mult să mă definesc, dar în mod sigur, Tin Vasilescu este un om obișnuit, cu părți rele și bune, departe de a fi perfect. Este un om care are inscripționat pe acest „buletin de suflet”, pe care foarte frumos l-ai numit, verbul a încerca. De ce? Cred că, în general, încerc să fiu un om bun, un prieten de nădejde, un soț iubitor, un tată cât se poate de responsabil și afectuos și, nu în ultimul rând, un cântăreț care să bucure publicul. Încerc să îndeplinesc fiecare dintre cele pe care le-am menționat și nu doar pe acestea, dar încerc — uneori reușesc, alteori mai puțin. Însă, cu siguranță, mi-ar plăcea ca faptele mele să îi determine pe ceilalți să mă definească.

Unde este „acasă” pentru tine? Ce mirosuri, ce sunete și ce chipuri îți definesc copilăria? Ce iei cu tine din acel loc oriunde ai merge?

Când mă gândesc la cuvântul „acasă”, automat îmi vin în minte două variante: una independentă de spațiu, căci acasă este oriunde se află soția și copilașul; și cea de-a doua variantă, care cred că pe majoritatea dintre noi ne trimite cu gândul la copilărie, la acel acasă ca un spațiu fără griji și frământări lumești, un spațiu al bucuriei copilăriei. Vorbind despre acest „acasă”, dau slavă lui Dumnezeu, căci am avut o copilărie cu adevărat plină de bucurie. Copilăria cuprinde, în mod clar, multă muzică populară, râsetele prietenilor, glasul blând, dar ferm, al părinților, figurile pline de căldură ale bunicilor, personalitățile frumoase ale profesorilor. E un amalgam de împrejurări și oameni frumoși. Nu doar că le iau cu mine oriunde merg, dar sunt, de fapt, elementele care mă compun așa cum sunt. Fără momentele și figurile copilăriei, nu aș fi fost așa cum sunt azi.

„Dacă ne referim la copilărie, nu cred că am putea picta tabloul fără mâinile protectoare ale părinților și ale lui Dumnezeu.”

 

Dacă ai picta copilăria ta într-un tablou, ce culori ai folosi? Și ce detaliu nu ar lipsi niciodată din acel tablou?

Nu pot vedea copilăria decât în nuanțe deschise, acest lucru e cert. De la entuziasmul culorilor răsăritului de soare până la frumusețea unui apus de vară, cam în aceste nuanțe mi-aș picta copilăria. Dacă ne referim la copilărie, nu cred că am putea picta tabloul fără mâinile protectoare ale părinților și ale lui Dumnezeu. Cred că acesta e detaliul mic, acolo undeva în josul tabloului, dar care leagă toată compoziția sau, mai degrabă, o sprijină. Pe tablou se mai regăsește o cărare spre adolescență și maturitate. Pe o parte — oameni: profesori, colegi, prieteni. Iar pe cealaltă parte — obiecte: instrumente, microfoane, costume populare, echipamente și mingi de fotbal. Toate fac parte din tabloul copilăriei și am luat din fiecare câte ceva în traista cu care am plecat către celelalte etape.

Astăzi ești tată. Ce-ai învățat din propria copilărie și vrei să transmiți mai departe copilului tău? Cum ai vrea să-i sune „acasă”-ul lui când va fi mare?

E o întrebare foarte complexă. Fără a mă feri de un răspuns concret, mărturisesc cu sinceritate că e imposibil să transpui în cuvinte sentimentul patern. Pot spune doar că aduce o împlinire absolut diferită de orice altceva, e unic. Dar ca să răspund la întrebare, mi-aș dori să reușesc să transmit cel puțin atât cât mi-a transmis tatăl meu mie. Întreaga copilărie am avut un sentiment care m-a ajutat foarte mult. Știam că în orice bucluc aș intra, tata nu doar că mă va ierta, dar mă va și scoate din el. Poate e o comparație hazlie și prea puerilă pentru frumusețea relației dintre mine și tata, dar mereu în copilărie am știut că el e „colacul de salvare”, mâna care nu mă va lăsa să cad, mi-a dat o siguranță inedită. Pentru un copil, acest sentiment contribuie enorm și mi-aș dori să îl pot transmite întocmai și eu. M-am referit mai mult la tata în acest răspuns pentru că acum înțeleg și eu câte ceva din sentimentul de tată, dar contribuția pe care mama a avut-o în fiecare pas din viață a fost vitală. Ea s-a ocupat mai amănunțit de tot ceea ce înseamnă educație, comportament, de toate aspectele necesare unei copilării frumoase. Dar aș sublinia în special faptul că m-a învățat să iubesc… cum? Prin faptul că un copil, la un moment dat, vede și simte că mama îl iubește necondiționat, indiferent de situație, indiferent de ce se întâmplă în jur, brațele și căldura mamei sunt mereu deschise, de aceea reprezintă un model de a iubi. Concluzionând pentru acest răspuns, aș fi împlinit dacă i-aș putea transmite copilului meu că „acasă” este acel loc al siguranței și al iubirii necondiționate, deschis oricând, oricum și pentru orice.

„…aș fi împlinit dacă i-aș putea transmite copilului meu că „acasă” este acel loc al siguranței și al iubirii necondiționate, deschis oricând, oricum și pentru orice.”

Există o liniște aparte în vocea ta, care vine dintr-un loc adânc. Îți amintești când s-a întâmplat acel „da” interior către muzică?

Mă bucur nespus dacă pot transmite liniște prin cântec. Muzica mereu a reprezentat pentru mine o bucurie, o modalitate de a mă exprima, o modalitate de a intra în comuniune cu oamenii din jur. Poate că liniștea despre care vorbești vine și din împlinirea pe care o simt atunci când cânt. Dacă îți dorești să pleci de la suflet și să ajungi la suflet, e foarte probabil ca oricine să reușească să transmită. Cred cu desăvârșire în importanța sufletului, chiar și în muzică. Cât despre acel „da” despre care spui, m-aș lega de modul în care a debutat discuția noastră, atunci când tu ai spus că muzica e și o vocație. Da, confirm acest lucru. De aceea, nu cred că a fost un moment singular în care am spus „da” muzicii, ci pur și simplu așa mă cunosc, așa mă identific, așa simt: să cânt. Asta încă din fragedă copilărie și de atunci am tot crescut, accentuând o preocupare pentru care am spus un „da” în spațiul simplu al copilăriei.

Cine a fost primul om care a văzut în tine un dar? Cine ți-a spus: „Tin, tu ai ceva ce nu se învață”? Ai crezut în asta din prima sau ai avut nevoie de timp?

Primii care au sesizat aplecarea mea către muzică au fost, în mod firesc, părinții mei, care îmi spun că mereu mă opream cu atenție atunci când era vorba despre muzică, în special muzică populară. Dar dincolo de aceste observații ale părinților, prima dată când a fost semnalată preocuparea mea către muzică de către cineva din exteriorul familiei a fost la grădiniță, atunci când doamna educatoare, „tanti Irina”, cum îi spuneam eu, le-a spus părinților mei că ar vrea să îmi ofere un moment în care să cânt muzică populară la o anumită serbare. Și de atunci, zis și făcut, au urmat alte etape și oameni care au confirmat această primă remarcă. Dar prima dată când a fost observat acest talant, să îi spunem, a fost atunci, la grădiniță. De aceea, fiind extrem de timpuriu momentul în care am fost asociat cu muzica, în toată perioada copilăriei, până în adolescență, nu am simțit nici nevoia vreunei confirmări și nici nu aveam emoții atunci când mă exprimam prin cântec, pentru mine era firesc. Am menționat că această stare a durat până în adolescență, fiindcă ulterior, existând un proces de așa-zisă maturizare, luând poate și contact cu remarci mai puțin fericite, am început să am dubii în privința drumului meu în muzică. Acest lucru se întâmpla la finalul gimnaziului, începutul liceului. A fost o perioadă în care m-am confruntat cu așa-numita „schimbare a vocii”, care la băieți are un efect mai puternic decât la fete. Trecerea de la vocea copilărească la vocea de bărbat are niște etape, iar în primele dintre ele muzica nu sună mereu cel mai bine, cel puțin în cazul meu. Dar la acea vreme am realizat acest lucru și o perioadă m-am oprit din a mai urca pe scenă în calitate de solist, am continuat doar cu dansul popular. Cu toate acestea, acasă cântam mereu, încercam lucruri noi, exploram și alte stiluri, dar a fost o perioadă în care eram convins că muzica se va opri doar la un hobby de casă. Aceasta este perioada în care pot să spun că am avut nevoie să îmi recâștig încrederea nu neapărat în mine, ci mai degrabă în acest drum al cântecului. Iar la acest lucru a contribuit în mod substanțial tatăl meu, care mereu mă sfătuia să îi acord mai mult timp și muzicii. Nu m-a forțat niciodată, dar a avut înțelepciunea de a îmi stârni mai mult interesul pentru muzică și apoi contribuția de a mă susține necondiționat pe acest drum, unde, ca să fac o paranteză, tot el îmi este și cel mai mare critic, deci a știut să îmbine perfect lucrurile. Iar apoi, dincolo de tata, se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni și, de aceea, perioada aceea a fost influențată de prieteni care la fel mă împingeau să fac mai mult cu ceea ce Dumnezeu a oferit și, așa, și prin sfatul lor, și prin situații fericite și oameni binevoitori care mi-au oferit șansa de a cânta în diferite împrejurări, mi-am dat seama că asta mă împlinește.

„Momentul în care am început să cânt priceasna în strana bisericii a fost unul în care am pășit către ceva nou, necunoscut până atunci. Am simțit un fior plăcut, dar pe care nu îl puteam controla, un tremurat în glas și trup care nu venea din emoție și nici din rațiune. A fost ceva greu de explicat la acel moment, dar ceva care m-a marcat.”

Ai ales nu doar scena, ci și strana. Ce ți-a adus în suflet cântatul în biserică? Ce ai simțit prima dată când glasul tău a însoțit Liturghia?

Cântatul la strană reprezintă un lucru cu totul special pentru mine, e mai mult decât muzică, însă alegerea de a cânta la strană n-aș putea spune că îmi aparține în totalitate. De ce? Mereu am crezut în Dumnezeu, asta fără dubii, dar nu pot spune că am fost un om al Bisericii sau un practicant al credinței. Era așa, mai mult o credință moștenită, acea tipologie de creștin de Paști și Crăciun. Asta până când, fiind la un eveniment în care trebuia să cânt, în apropiere de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, am primit invitația de a cânta o priceasnă la Liturghia din ziua sărbătorii. Am acceptat fără a sta pe gânduri, deși mărturisesc că la acel moment nu știam nicio priceasnă. Am învățat una închinată Maicii Domnului și am mers în ziua sărbătorii să o cânt. Menționez că nu am plecat spre biserică cu gândul că fac ceva cu totul special sau că închin ceva lui Dumnezeu, am mers ca la un eveniment obișnuit, cu gândul la muzică, la o reprezentație, nu neapărat la rugăciune. Ei, dar în Biserică lucrurile nu stau la fel ca în exteriorul ei, acolo muzica are alte implicații, harul este altul. Momentul în care am început să cânt priceasna în strana bisericii a fost unul în care am pășit către ceva nou, necunoscut până atunci. Am simțit un fior plăcut, dar pe care nu îl puteam controla, un tremurat în glas și trup care nu venea din emoție și nici din rațiune. A fost ceva greu de explicat la acel moment, dar ceva care m-a marcat. Atunci s-a produs un declic, atunci mi-am dat seama că Biserica oferă ceva ce nu găsești în altă parte. De atunci am început să frecventez strana, să mă implic, să iubesc această activitate, să cercetez credința, să devin un creștin practicant, iar azi văd aceste lucruri ca fiind esența vieții, pentru că începutul și sfârșitul este la Dumnezeu. Așa am ajuns după o perioadă să cercetez Sf. Liturghie atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere al realităților nevăzute care se petrec în timpul acestei slujbe, numită deloc întâmplător împărăteasa slujbelor. Sf. Liturghie ne conduce prin extrem de multe sensuri, prin momente din viața Mântuitorului, culminând cu jertfa Sa supremă și permanentă: Sf. Împărtășanie. De aceea, gândindu-te că însoțești aceste mari „etape” ale Sfintei Liturghii prin cântarea de la strană aduce cu adevărat un sentiment de împlinire, de mulțumire, dar mai ales de responsabilitate.

„Muzica bisericească, în schimb, are atât scopul de a susține rugăciunea, de a îndemna la rugăciune, dar și pe acela de a transmite învățătura creștină, de a „educa” creștinește, într-un fel sau altul.”

Când cânți la strană, cânți altfel decât pe scenă? Sau e același glas, dar adresat unui alt Cer?

Cântarea la strană este diferită din multe puncte de vedere față de cea de pe scenă, iar eu o să dau câteva exemple. Mai întâi, starea cu care cânți este alta. Pe scenă poți fluctua: ai piese de veselie, piese triste, piese melancolice, te transpui mai mult sau mai puțin în starea fiecărei piese. La strană, în schimb, bine ar fi ca starea să fie una de permanentă rugăciune, de cugetare la Dumnezeu.

Apoi, prin muzica laică încercăm să bucurăm oamenii, să-i sensibilizăm, să-i transpunem într-o anumită stare. Muzica bisericească, în schimb, are atât scopul de a susține rugăciunea, de a îndemna la rugăciune, dar și pe acela de a transmite învățătura creștină, de a „educa” creștinește, într-un fel sau altul. De aceea, avem texte despre activitatea Mântuitorului, texte despre viețile sfinților, texte de laudă, cereri și așa mai departe.

Tot referindu-mă la scop, există o idee conform căreia, de multe ori, la strană este mai importantă starea sufletească cu care se cântă decât execuția partiturii în sine. De aceea, responsabilitatea cântărețului la strană în timpul unei slujbe este deosebit de însemnată.

Nu în ultimul rând, tehnica cu care abordezi cele două stiluri este diferită. Scopul în muzica bisericească nu este neapărat de a sublinia frumusețea partiturii sau a glasului cântărețului, ci mai degrabă de a sprijini rugăciunea.

Putem găsi și asemănări între cele două, și, de altfel, am putea spune foarte multe pe marginea acestei comparații, dar cred eu că ideea principală este să cânți mereu cu inima caldă, cu dorința și conștiința că te adresezi unor suflete.

„Lui îi sunt recunoscător în primul rând pentru că pot face asta, Lui îi datorez acest dar.”

Ce îi spui lui Dumnezeu atunci când sunteți doar voi doi? Ai o rugăciune tăcută pe care o porți în fiecare cântare?

Aș începe prin a le spune tuturor că fiecare dintre noi poate avea o relație personală cu Dumnezeu. În atotputernicia Sa, El poate fi peste tot în același timp, și cu mine, și cu tine, și cu oricare dintre noi, și cred eu că și El se bucură când vede că ne dorim să avem o relație personală, sinceră cu El. De aceea, îmi place să îi spun lui Dumnezeu oricând, în orice moment sau în orice spațiu, ceea ce mă frământă: o întrebare, un gând de mulțumire, o cerere de ajutor, orice ar fi, îi putem spune lui Dumnezeu. Separat de aceste lucruri, bineînțeles, rugăciunea zilnică, citită sau rostită, are o importanță deosebită, dar orice moment, orice oftat, surâs, întrebare, poate fi un moment al rugăciunii. Iar în ceea ce privește muzica, fiecare început și sfârșit de program este însoțit de rugăciune, și în primul rând o rugăciune de mulțumire pentru că a cânta e un dar oferit de Dumnezeu. Lui îi sunt recunoscător în primul rând pentru că pot face asta, Lui îi datorez acest dar. Totodată, mă rog să fie cu folos această lucrare, acest fapt de a cânta, să aducă folos și sufletesc tuturor celor din jur și prin ei și mie. Așadar, da, pot spune că în fiecare melodie cântată se aude ușor și un mare mulțumesc îndreptat către Dumnezeu.

„Cred că este important ca un copil să îl cunoască pe Dumnezeu în modul cel mai ușor de înțeles pentru el, și anume ca pe un părinte, ca pe un tată ceresc, pentru că chiar acesta este și modelul pe care Hristos ni l-a lăsat în rugăciunea „Tatăl nostru”.

De când ești tată, ai început să simți altfel și cântecul, și rugăciunea? Ce vrei să învețe copilul tău despre Dumnezeu și despre rădăcini?

Cu siguranță că momentul în care devii tată aduce schimbări din toate punctele de vedere, și aș spune în special că intensitatea crește în toate aspectele vieții. Așadar, da, și rugăciunea și cântecul capătă valențe noi și o intensitate aparte în momentul în care te gândești la copilul tău. În ceea ce privește educația copilului din punct de vedere al credinței, o văd ca pe o responsabilitate imensă, o răspundere extrem de mare în fața lui Dumnezeu în primul rând. Cred că suntem datori nu doar să îl învățăm că există Dumnezeu, că există Biserică, dar mai ales să le trezim prin comportamentul nostru „apetitul” după Dumnezeu. Nu pot avea așteptarea ca pruncul meu să se roage dacă eu nu o fac, și exemplele pot continua. De aceea, mai întâi cred că este important ca un copil să îl cunoască pe Dumnezeu în modul cel mai ușor de înțeles pentru el, și anume ca pe un părinte, ca pe un tată ceresc, pentru că chiar acesta este și modelul pe care Hristos ni l-a lăsat în rugăciunea „Tatăl nostru”. Apoi, mi-aș dori să înțeleagă că existența noastră nu are nici temei și nici scop fără Dumnezeu, consistența adevărată, esența vieții o putem regăsi doar acolo. Și tot prin această idee aș merge și la educația privitoare la rădăcini. Așa cum fără Dumnezeu sensurile vieții se denaturează, la fel se întâmplă și cu personalitatea noastră dacă nu ne luăm în seamă rădăcinile… poate vreo floare să înflorească fără rădăcini?

„Mama m-a învățat să iubesc… cum? Prin faptul că un copil, la un moment dat, vede și simte că mama îl iubește necondiționat, indiferent de situație, indiferent de ce se întâmplă în jur, brațele și căldura mamei sunt mereu deschise, de aceea reprezintă un model de a iubi.”

Cum alegi poveștile pe care le cânți? Ce te atinge suficient încât să devină cântec?

Sincer să fiu, există proiecte în care îmi propun să abordez o anumită temă și proiecte care pur și simplu reprezintă exprimarea unor sentimente, a unor experiențe sau trăiri pe care le-am avut. În cel de-al doilea caz, de obicei totul curge ușor, apare un moment de inspirație, sub influența puternică a unui anumit sentiment și se naște o linie melodică, un text, pe care ulterior le șlefuiesc, dar aproape integral până acum, proiectele s-au născut în mare parte spontan. Aflat sub influența unei anumite trăiri, am încercat să transpun în cântec povestea care a dus la acele sentimente. Ce mă mișcă către un proiect sau altul? E greu de spus, dar cred că iubirea, iubirea în diferitele ei forme. Adică, dacă stau să analizez proiectele mele de până acum, toate s-au născut din iubirea pentru cineva sau pentru ceva. Am avut proiecte în care am spus povestea iubirii la pachet cu greutatea mare a dorului, apoi povești în care acea dragoste cu dor ajunge să se împlinească, să se desăvârșească, piese în care m-am gândit la soția mea, la experiențele noastre în diferite etape. De asemenea, gândindu-mă la proiectul cântecului pentru bunicul meu, e vorba tot de iubirea pentru el, dorul după el, iubirea care merge dincolo de viață. De asemenea, au fost cântece în care am fost mișcat de frumusețea unor obiceiuri ale zonei și asta m-a făcut să îmi doresc să pot transpune în cântec asta, cum este exemplul ultimei piese, învârtita de nuntă. Ideea principală în acest răspuns ar fi aceea că pentru mine personal nu funcționează atât de bine melodia la comandă. Sunt zile în care nu pot crea mai nimic, fiindcă nu mă mișcă ceva suficient de puternic, dar sunt și momente în care o piesă se naște în câteva minute, fiindcă în acele momente nu fac decât să povestesc, să mă exprim, dar prin cântec. De aceea, nici acest act al creației nu cred că ne aparține întru totul, sunt momente în care ai inspirație și momente în care nu există, la fel, situații care te mișcă, situații care nu se infiltrează atât de adânc încât să poți crea. Mi-ar plăcea însă să pot păstra asta, naturalețea creației, așa cum vine ea, așa cum curge ea și oricând vine ea. Nu sunt adeptul unui nou proiect doar pentru că trebuie să bifezi un nou videoclip, nu, sunt adeptul mesajului, al firescului creației, căci de fapt cred că de aceea cântecul popular a supraviețuit și va supraviețui mereu, fiindcă spune povești reale, povești simple, dar complexe prin implicațiile lor interioare.

Tu ești artistul, dar și regizorul propriilor tale proiecte. De la alegerea repertoriului până la ținute și videoclipuri — câtă muncă este în spatele acelui „totul pare simplu”?

Deciziile privitoare la repertoriu, ținute, videoclipuri și tot ceea ce ține de domeniu am încercat să fie luate mereu cât mai natural. Adevărul e că niciodată nu m-am plâns de aceste lucruri, niciodată nu am văzut-o ca pe o greutate. De fapt, cred că dacă te oferi publicului așa cum ești, așa cum simți, nu o să îți fie niciodată greu să iei decizii. Nu cred că trebuie să fii cineva sau să te asemeni cuiva, trebuie să fii tu. Da, există „rigori”, există condiții și modele care îți sunt recomandate din diferite părți, dar eu cred că varianta cea mai bună e să fii tu, doar tu știi ce artist vrei să fii. Pe de altă parte, chiar și a fi tu însuți nu îți va aduce motive de a fi leneș, de a nu te implica. În orice caz, dacă iubești muzica, dacă iubești folclorul, chiar și oboseala, stresul în anumite situații, emoțiile, deciziile mai dificil de luat, toate vor fi „îndulcite” de bucuria că poți face ceea ce faci. În ceea ce privește videoclipurile, este adevărat că pot exista și videoclipuri mai simple, dar eu am considerat că fiecare poveste pe care am ales să o transpun în cântec merită și o „ecranizare”. Trebuie să spun că am avut și șansa de a colabora de fiecare dată cu profesioniști, cu oameni care știu ce fac. Mereu am venit cu ideea principală, dar niciodată nu am refuzat vreo sugestie, vreo altă variantă oferită din partea videografilor, de aceea trebuie să recunosc că în videoclipurile mele se numără și multe idei extraordinare care nu îmi aparțin întru totul. Pe cât se poate, încerc să păstrăm totul cât mai autentic, să avem detalii care să îl transpună pe cel care privește într-un timp și spațiu al frumuseților de altădată. Poate este totuși interesant pentru cei care vizionează un astfel de proiect să știe că, de la nașterea unei melodii până la apariția ei în online, este vorba de câteva luni. Mergi cu ea în studio, găsești variante de orchestrație, se ia legătura cu diferiți instrumentiști, iar la final, când ei termină „spatele”, înregistrează și solistul vocea. Apoi, bineînțeles, se trece la videoclip, unde din nou, pentru 3-4 minute de conținut, se filmează cel puțin 5-6 ore. Așadar, da, lucrurile nu se realizează cu ușurință, dar pentru mine toate reprezintă o plăcere, mă simt nemaipomenit când îmi petrec timpul așa.

„Da, există „rigori”, există condiții și modele care îți sunt recomandate din diferite părți, dar eu cred că varianta cea mai bună e să fii tu, doar tu știi ce artist vrei să fii.”

Conform studiilor tale, sunt curios cum se împacă legea cu harul? Există vreo legătură între justiție și tradiție? Între litera legii și litera doinei?

E o întrebare foarte interesantă și îți mulțumesc că te-ai gândit la asta. Într-adevăr, sunt absolvent al Facultății de Drept și spun asta cu bucurie pentru că a fost o facultate frumoasă, nu lipsită de provocări, dar extrem de interesantă. Să știți că dreptul, legea, se întemeiază și apoi își găsește aplicare în faptele concrete, în realitățile de zi cu zi. Mi s-a părut fabulos atunci când, la începutul facultății, învățam că încheiem fără măcar să știm o mulțime de acte juridice zilnic. Vă dau cel mai banal exemplu: cumpărarea unei pâini, care, teoretic, este un act juridic. Prin urmare, legea nu este nimic fără oameni, iar aplicarea legii fără umanitate cred eu că naște dezastre. De aceea, aș spune că legea și harul ar trebui să se împace. Cred eu că cei mai profesioniști oameni ai dreptului sunt și oameni de calitate, sunt și oameni care înțeleg ființa umană în complexitatea ei. Nu poți trata un caz doar pe baza unor hârtii, a unor date pe baza cărora încadrezi într-un loc sau altul o anumită faptă, ci în orice speță este vorba, în final, despre un om, cu trăiri și sentimente specifice. Justiția a ținut mereu cont și de tradiție, a se vedea din acest punct de vedere ceea ce se numește „legea locului” sau „cutumele”, care se regăsesc într-un spațiu specific, izvoare de drept bazate pe înțelegerea, pe bazele consimțite ale unei comunități. Dacă ne legăm de tradiție, putem observa ușor în istoria dreptului că împrumuturile legislative din alte țări, din alte zone, cu oameni diferiți în simțire și comportament, nu au fost mereu cele mai reușite, ba chiar au destabilizat pe alocuri. De ce? Pentru că legea trebuie să țină cont și de specificul uman al celor cărora se adresează. Și așa ajungem tot la tradiție și identitate românească. Noi suntem concepuți într-un anumit fel, noi ca popor, noi ca români, iar principalul spațiu care păstra această identitate era satul românesc, acolo unde puteai cel mai bine să înțelegi specificul românului. Așadar, și legea are nevoie de har, are nevoie de simțire. Pe de altă parte, e interesant să privești lucrurile și din perspectivă inversă, adică să analizezi o creație, o melodie de folclor, prin ochii dreptului. Și legat de asta, pentru că ai adus în discuție doina: ce altă creație mai expune atât de frumos o așa varietate de „spețe”? În doină regăsim sufletul românului, situațiile lui, de la cele mai banale, până la cele mai speciale, și asta pentru că doina reprezintă o exprimare sinceră, adâncă, a viziunii și simțămintelor românești.

„În doină regăsim sufletul românului, situațiile lui, de la cele mai banale, până la cele mai speciale, și asta pentru că doina reprezintă o exprimare sinceră, adâncă, a viziunii și simțămintelor românești.”

Care a fost cel mai greu moment de până acum în drumul tău? Ai avut vreun moment de cumpănă în care ai fi putut renunța? Ce te-a ținut?

Așa cum am spus, referindu-mă la cariera muzicală de până acum, momentul de cumpănă a fost reprezentat de adolescență, atunci când nu mă mai vedeam cântând decât în privat, acasă. Așa cum am spus, motivul principal pentru care s-a întâmplat acest lucru a fost pentru că vocea era în schimbare și mie nu îmi plăcea neapărat modul în care cântam. Și legat de asta, aș face o paranteză cu o mică întâmplare din acea perioadă. Fiind membru al Ansamblului Cununa din Agnita la acea vreme, eram extrem de pasionat de dansul popular și îmi doream să ajung cât mai departe în dans, însă la majoritatea spectacolelor avem și un moment în care cântam în calitate de solist al ansamblului. Fiind perioada schimbării vocale, am tot încercat să spun profesorilor că nu aș mai vrea să cânt, ci aș prefera să urc pe scenă doar în calitate de dansator. Din bunătate, din încredere, mereu mă împingeau să și cânt, și într-adevăr, nu îi puteam refuza, deși repet, mie nu îmi plăcea ce aud. În fine, un nou spectacol, unul destul de important, cu participarea unor ansambluri profesioniste, care au adus cu ele și sunetiștii proprii, oameni extrem de pregătiți, profesioniști. Vine proba de sunet, vine rândul meu să repet, cânt două strofe, sunt oprit, sunetistul ia microfonul și începe să emită un soi de strigăt amestecat cu cântec, pe o emisie nazală, apoi se oprește și îmi spune: „Cam așa te auzi tu”. Îți poți da seama că am coborât instant de pe scenă și am refuzat să mai cânt în acel spectacol. Acela l-aș putea numi un moment neplăcut, și a fost momentul în care m-am oprit pentru o perioadă din a mai urca pe scenă, asta până când vocea s-a stabilizat, s-a așezat și am reînceput activitatea în mod oficial să-i spunem, pentru că altfel, în privat sau pentru prieteni, nu m-am oprit niciodată din a cânta. Ca o trimitere la mica povestioară pe care am relatat-o, m-am mai întâlnit ulterior cu domnul care mi-a dat atunci o lecție, care acum avea o cu totul altă părere despre modul meu de a cânta, și chiar i-am dat dreptate. Cred că atunci, în copilărie, mi-a făcut un bine într-un fel, fiindcă mi-a arătat că e nevoie să mai aștept puțin. De aceea, dau acest sfat mai tuturor băieților: nu vă speriați când vă veți confrunta cu schimbarea vocii, se va așeza, dar oferiți-vă timpul potrivit. Așadar, în afara perioadei menționate, nu aș putea spune că am întâmpinat piedici sau momente neplăcute, totul a curs firesc și îi dau slavă lui Dumnezeu pentru acest lucru!

Cum reușești să împaci modernul cu arhaicul, fără să trădezi nici pe unul, nici pe altul? Unde se întâlnește cămașa de la Sibiu cu gândul unui tânăr din 2025?

Evoluția lucrurilor din jur este un lucru firesc, nu putem rămâne încrâncenați în tiparele unei anumite perioade, în schimb, putem lua ce este bun dintr-o perioadă sau alta și ne putem însuși acele valori astfel încât să le transpunem în orice timp. Cred că aceasta e și situația arhaicului și a modernului. Piesele folclorice pe care le ducem mai departe, piese care vin dintr-o perioadă mult diferită de cea actuală, aduc cu ele niște învățături, niște trăiri, un întreg bagaj care cred eu că ne poate ajuta și în situații actuale. De aceea, cred că poate exista un echilibru frumos între arhaic și modern. Gust cu plăcere și apreciez și muzica, și vestimentația, și orice lucru al modernității, pentru mine condiția e una singură: bunul simț. Țin mult la el, și acesta e filtrul cel mai important când vine vorba de a adopta noi lucruri care apar.

„Evoluția lucrurilor din jur este un lucru firesc, nu putem rămâne încrâncenați în tiparele unei anumite perioade, în schimb, putem lua ce este bun dintr-o perioadă sau alta și ne putem însuși acele valori astfel încât să le transpunem în orice timp.”

Dacă ai putea trimite o scrisoare copilului care ai fost, ce i-ai spune despre răbdare, despre efort și despre credință?

Cu sinceritate, spun că mă gândesc de multe ori la perioada copilăriei mele, mai ales de când sunt tată. Nu ar fi foarte multe lucruri pe care aș vrea să i le spun copilului Tin. Pot spune cu mulțumire că m-am bucurat de copilărie, că am urmat sfaturile părinților, ceea ce m-a ferit de multe lucruri rele și m-a ajutat pe termen lung. Cred că nu aș schimba aproape nimic.

Ce i-ai spune unui adolescent care nu mai simte legătura cu satul, cu graiul, cu bunicii, cu rugăciunea?

Aceasta este o problemă care într-adevăr mă preocupă. Privesc uneori cu deznădejde comportamentul anumitor adolescenți. Nu e nevoie nici să judecăm și nici să tragem concluzia automat, căci totuși, trebuie să recunoaștem că adolescența este o perioadă mai rebelă pentru majoritatea dintre noi, dar oricum, ceea ce mă îngrijorează este valorile în care cred. Și aici intervine tocmai ce ai spus, legătura cu satul, cu bunicii, cu graiul, cu identitatea noastră pe scurt. Valul de importuri din alte culturi, cu totul diferite, pare că îi face să își dorească anularea legăturii cu rădăcina adevărată, ceea ce doare pentru unul ca mine. Să nu fiu înțeles greșit, și mie îmi plac alte culturi, îmi place să le explorez, să împrumut ceea ce e de folos, dar trăiesc cu impresia că majoritatea luăm tocmai ce nu e de folos. Astfel, cred că i-aș spune scurt, pentru că adolescenții oricum nu au timp să asculte… Păstrează ceea ce îți place, fii “cool”, vorbește două cuvinte în română și patru în altă limbă, fii așa cum vrei, dar asumat; unic și original vei fi doar când vei ști să îți recunoști rădăcina, trecutul, istoria, limba, bunicii. Fii un supererou, niciodată supereroul nu își uită originea, deși cucerește lumea. Apoi, când o să le ai pe toate, când o să vezi toată lumea și o să știi tot ce mișcă, crede-mă că singurul loc care te va liniști va fi acasă.

„Fii un supererou, niciodată supereroul nu își uită originea, deși cucerește lumea. Apoi, când o să le ai pe toate, când o să vezi toată lumea și o să știi tot ce mișcă, crede-mă că singurul loc care te va liniști va fi acasă.”

„Să aduci Lumină oriunde ești” – un interviu cu Aura Dobre, jurnalistă, documentaristă și om al culturii vii. Despre rost, memorie și frumusețea lucrurilor făcute cu adevăr. 

Sunt oameni care nu aleg o carieră, ci o chemare. Oameni pentru care profesia nu e un titlu, ci o formă de a locui cu rost în lume. Aura este unul dintre acești oameni. Cu o carieră impresionantă în jurnalismul documentar și cu o trecere curajoasă către managementul cultural, parcursul ei profesional se citește ca o pledoarie pentru adevăr, autenticitate și respect față de memorie. De la interviuri cu supraviețuitori ai Holocaustului la transformarea unui muzeu-simbol într-un spațiu viu al comunității, Aura și-a pus amprenta nu doar pe povești, ci și pe oameni. Oameni ale căror chipuri uitate, voci tremurate, suferințe greu de pus în cuvinte, au fost aduse în fața camerei. Și le-a redat demnitatea prin atenție, prin respect, prin tăcerea care însoțește adevărul.

Într-o lume care adesea confundă vizibilitatea cu valoarea, Aura a ales drumul greu – acela al profunzimii, al muncii fără compromis și al unei etici personale de neclintit. Iar ceea ce rămâne în urma sa nu sunt doar reportaje, expoziții sau proiecte culturale, ci o lumină caldă, de om care a știut să asculte, să înțeleagă și să transmită mai departe.

Am vorbit cu Aura despre ce înseamnă să rămâi întreg într-o lume grăbită, despre jurnalism ca formă de empatie, despre cultură ca rezistență și despre cum să nu te pierzi pe tine când lumea îți cere să fii altcineva, despre curajul de a spune povești adevărate, despre ce înseamnă să transformi un muzeu într-o sursă de inspirație și despre ce le-ar spune tinerilor care încă mai cred în frumusețea unei munci făcute cu suflet. Acest interviu este o întâlnire cu un om care crede în adevăr, chiar și atunci când doare. Care nu se teme de întuneric pentru că, așa cum spune chiar ea, lumina vine din oameni.

Cred și trăiesc fiecare gând transpus în vorbele acestui interviu grăitor, și mai mult decât atât în tăria și verticalitatea pe care le-am descoperit la Aura de când am cunoscut-o.

Să începem, așadar.

„Asta vreau să fiu” mi-am zis. „Asta vreau să fac”. Să descopăr oameni, povești, locuri și să le dau mai departe celor care nu pot ajunge direct la ei/ele.”

 

Cum v-ați dat seama că jurnalismul este mai mult decât o profesie – că este un drum personal?

Jurnalismul a apărut în viața mea pe la 20 de ani. Atunci am văzut cum lucrează un grup de jurnaliști de la BBC. Jurnaliștii au venit de la Londra în România la câteva luni după Revoluția din decembrie 89. I-am văzut pe toți cum lucrau. Erau vreo 8-9 în echipă, dar fiecare știa ce are de făcut. Ce m-a uimit atunci a fost felul în care au venit cu lecțiile învățate. Aveam să aflu mai târziu că doar documentarea pentru emisiunile filmate în România a durat câteva luni. Totul era pus la punct pe hârtie dinainte. Știau cu cine urmează să se întâlnească, la ce oră e cel mai bine să filmeze interviul, când e bine să filmeze ilustrație, peisaje. Nu era nimic improvizat. Știau cum să pună și cui să pună întrebările. Nu erau niște roboței, însă. Erau plini de emoție, de empatie. Erau aproape de oamenii pe care îi intervievau. Reportajele au fost deosebite. Le-am urmărit cu sufletul la gură. „Miroseau” a profesionalism, dar și a drag și respect pentru munca pe care o făceau. Și atunci am știut. „Asta vreau să fiu” mi-am zis. „Asta vreau să fac”. Să descopăr oameni, povești, locuri și să le dau mai departe celor care nu pot ajunge direct la ei/ele. Asta după ce toată copilăria și adolescența mi-am dorit să fiu medic. Pediatru. Am dat examen la Medicină. Era în ’88. Am picat cu… seninătate din cauza chimiei. Medicina și dorința de a fi în preajma copiilor au rămas cu mine, însă. Dar am ales Jurnalismul, considerând că este un alt fel de Medicină!

Am început să lucrez într-o redacție încă din primul an de facultate. Unul dintre profesori ne-a propus să facem practică…sau să mergem în timpul liber în diferite redacții. Era fascinant să-i văd pe cei pe care îi știam doar după semnătura din ziare. Bunicul meu m-a învățat literele citindu-le în ziarul „România Liberă” la care era abonat pe vremuri. Am împărțit câțiva ani clădirile, birourile, redacțiile cu oameni de la care am „furat” meseria de jurnalist. Faptul că i-am putut vedea cum lucrează, a fost o mare șansă pentru mine. Iar viața mea a prins un alt sens. Am plecat de la presa scrisă , am lucrat în radio, în comunicare și în televiziune. Și nu regret că am ales acest drum. Sau poate el m-a ales pe mine.

„eu cred că jurnalismul adevărat înseamnă profunzime și adevăr. Altfel este o scenetă ieftină regizată de cine plătește mai mult. Jurnalismul adevărat nu poate să fie clădit pe compromisuri, de nici un fel.”

„Un supraviețuitor de la Auschwitz, care scria niște poezii extraordinare mi-a spus „Vă aștept de 70 de ani ca să îmi spun povestea”. Sau o doamnă de aproape 90 de ani m-a așteptat două ore în holul hotelului din Tel Aviv „ca să-mi spună ce are pe suflet”. Am filmat interviul în camera în care eram cazată. Peste 6 luni doamna a decedat, nu înainte de a-mi trimite o scrisoare de mulțumire pentru interviu.”

 

În cei aproape 20 de ani în TVR, ați atins zone sensibile ale memoriei colective – Auschwitz, Transnistria, comunitățile românești istorice. Ce v-a marcat cel mai profund în contactul cu aceste povești?

Din 2015 am început să lucrez, întâmplător la seria de documentare „Amintiri din infern” dedicată supraviețuitorilor Holocaustului, originari din România. Lucram de câțiva ani în Televiziunea Română și mare parte din emisiunile realizate de mine erau dedicate românilor din străinătate, dar seria aceasta de documentare a fost altceva. S-au adunat în total 30 de episoade care au rămas în arhiva TVR. Am filmat în Polonia, în Israel, în România și ar fi trebuit să ajung și în Transnistria – în Ucraina de azi, dar a venit pandemia și apoi războiul și nu am mai ajuns ( dar am colaborat foarte bine cu jurnaliștii talentați de la BucPress TV din Cernăuți care au filmat în locurile în care nu am ajuns noi. Toată seria acesta m-a pus în fața unor oameni care au trăit în cel mai întunecat infern „construit” de alți oameni. Au fost niște întâlniri memorabile. Un supraviețuitor de la Auschwitz, care scria niște poezii extraordinare mi-a spus „Vă aștept de 70 de ani ca să îmi spun povestea”. Sau o doamnă de aproape 90 de ani m-a așteptat două ore în holul hotelului din Tel Aviv „ca să-mi spună ce are pe suflet”. Am filmat interviul în camera în care eram cazată. Peste 6 luni doamna a decedat, nu înainte de a-mi trimite o scrisoare de mulțumire pentru interviu.

Poate într-o zi voi avea timp să aștern pe hârtie poveștile mele trăite lângă oamenii aceștia. Le sunt recunoscătoare tuturor că au avut încredere în mine să îmi povestească cele mai crunte momente din viața lor și a familiilor lor.

Un alt proiect de suflet a fost cel dedicat românilor din comunitățile istorice din jurul României. Acolo, cu ei la un pahar de vorbe, am înțeles cum este să fi cu adevărat român. Să-ți iubești neamul, Țara Mamă, limba, tradițiile și să nu renunți niciodată, în ciuda tuturor constrângerilor. Românii din Maramureșul Istoric de dincolo de Tisa sau cei din sudul Basarabiei istorice îmi sunt și acum aproape, grație rețelelor sociale.

Acestea sunt două dintre cele mai importante proiecte ale mele ca jurnalist și producător de televiziune. Dar pot sa spun acum că toate proiectele jurnalistice în care am lucrat au bucăți din sufletul meu în ele.

„Când am ales să lucrez în TVR pentru un astfel de jurnalism m-am dus. Pentru povești reale spuse firesc, cu emoție, cu lacrimi în colțul sufletului sau care se prelingeau pe obraz în timp ce vizionam filmările sau la montaj. Superficialul și compromisul nu au fost deloc prietenii mei în meseria de jurnalism.”

 

⁠Într-o lume tot mai rapidă și superficială, cum mai poate jurnalismul documentar să păstreze profunzimea și adevărul? Unde găsim azi „timp” pentru povești reale?

Când am ales să lucrez în TVR pentru un astfel de jurnalism m-am dus. Pentru povești reale spuse firesc, cu emoție, cu lacrimi în colțul sufletului sau care se prelingeau pe obraz în timp ce vizionam filmările sau la montaj. Superficialul și compromisul nu au fost deloc prietenii mei în meseria de jurnalism. Munca în televiziune este una de echipă. Am avut parte de oameni extraordinari alături de care am străbătut țara și câteva părți din Europa care mi-au înțeles felul de a lucra. Uneori filmam până noaptea târziu și uitam să mai mâncăm. Cădeam rupți de oboseală și dimineața o luam de la capăt când eram în deplasare. A fost greu până am ajuns la echipa funcțională, dar a meritat. Apoi au fost profesioniștii alături de care am montat imaginile, care au dat voce textelor scrise de mine în nopțile mele de la Câmpina. Da, toate s-au făcut cu pasiune și cu dăruire din partea tuturor și pentru asta și azi le sunt recunoscătoare.

Și revenind la întrebare, eu cred că jurnalismul adevărat înseamnă profunzime și adevăr. Altfel este o scenetă ieftină regizată de cine plătește mai mult. Jurnalismul adevărat nu poate să fie clădit pe compromisuri, de nici un fel. Iar timp pentru povești reale … se găsește cu condiția să vrei să le găsești și să dai din timpul tău poveștilor nescrise, nespuse, dar care așteaptă la un colt de gând să fie găsite.

⁠După atâția ani de televiziune, cum a fost tranziția către management cultural? Ce a însemnat pentru dvs. să coordonați un spațiu simbolic precum Castelul Iuliei Hașdeu?

Nu m-am gândit niciodată că voi renunța la jurnalism. Nici eu și nici cei din jurul meu. Dar „never say never”. În 2019 m-am înscris, după 22 de ani de la terminarea facultății, la un Master de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor la Facultatea de Litere din cadrul Universității București. A fost o experiență inedită, mai ales că aveam colegi mai mici ca vârstă decât fiul meu! Dar acolo l-am descoperit pe Bogdan Petriceicu Hașdeu. Locuiesc în Câmpina din 2001, și înainte de a ne muta în Câmpina, Castelul și povestea Iuliei Hașdeu nu-mi erau străine pentru mine. Fusesem în vizită o data sau de două ori, iar activitățile care se organizau o data sau de două ori pe an acolo nu mă atrăgeau. Dar fiind la Master am descoperit un alt Hașdeu, despre care mi-ar fi plăcut să fi auzit mai demult. Așa că în momentul în care am putut să lucrez la Muzeul Memorial „B. P. Hașdeu” am renunțat la jobul meu de producător tv și am zis că ar fi momentul să-mi pun în joc priceperea, experiența de viață și profesională ca să transform locul sumbru și aproape mort într-un muzeu viu, deschis tinerilor și copiilor. Trecerea a fost destul de bruscă, dar nu regret că am făcut această alegere.

„Muzeul Memorial „B.P. Hașdeu” este singurul din țară dedicat familiei Hașdeu și mai ales personalității savantului născut în Cristinești, lângă cetatea Hotin din Basarabia de altă data. Rostul unui muzeu memorial este, în primul rând, de a spune și de a păstra vie povestea personalității al cărei nume îl poartă. Și, slavă domnului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost o personalitatea enciclopedică.”

 

Cum se face cultură vie într-un loc-memorial, adesea perceput ca „al trecutului”? Ce mecanisme ați găsit pentru a aduce acolo public tânăr, viu, implicat?

Cultura este vie dacă ești interesat să promovezi viul din povestea în care îți este dat să lucrezi. Într-un secol în care tehnologia este aproape stăpână pe realitatea noastră, când informațiile sunt la un click distanță, ca să atragi tineri și copii într-un muzeu aproape sumbru și prăfuit îți trebuie curaj și tărie. Să schimbi mentalități precum „dar așa ceva nu s-a mai făcut”, „până acum am făcut altfel și cine voia să vină venea oricum”, „ primim bani puțini de ce să facem mai mult” etc. După mine este o gândire păguboasă, un fel de cancer moral care a evoluat în timp și acum ne confruntăm cu o metastază și orice tratament pare fără efect. Ca să schimbi ceva trebuie să te implicit 100% , să nu asculți ce spune lumea, ce spun babele satului sau atotștiutorii din social media. Ciudat a fost să descopăr că mulți dintre vocalii care contestau toate schimbările nu vizitaseră deloc Muzeul, habar nu aveau ce se întâmplă acolo, că expoziția permanentă era…permanentizată de 30 de ani aproape. Dar partea bună a fost că datorită unor profesori și educatori dedicați am reușit să aduc tineri si copii fascinați de poveștile de viață ale familiei Hașdeu. Am organizat ateliere de creație, expoziții, concursuri, festivaluri și concrete. Artiștii invitați au fost din România și din străinătate. Și așa dintr-un loc sumbru și ocolit Muzeul și grădina lui au devenit locuri de întâlnire pentru oamenii deschiși la minte și la suflet.

Care este rostul unui muzeu în secolul XXI? E doar un loc de vizitat, sau poate deveni un actor în societate?

Muzeul Memorial „B.P. Hașdeu” este singurul din țară dedicat familiei Hașdeu și mai ales personalității savantului născut în Cristinești, lângă cetatea Hotin din Basarabia de altă data. Rostul unui muzeu memorial este, în primul rând, de a spune și de a păstra vie povestea personalității al cărei nume îl poartă. Și, slavă domnului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost o personalitatea enciclopedică. Apoi un muzeu nu este doar un ghișeu unde se vând bilete și ai parte sau nu de un tur ghidat impresionant care se termină repede în 10 minute după care poți să cumperi suveniruri kitsch-oase care să mai aducă un bănuț în cine știe ce punguță! Un muzeu, așa cum este cel de la Câmpina, ar trebui să fie un Centru cultural dedicat comunității în primul rând. Activitățile culturale, evenimentele speciale, expozițiile, târgurile tematice care promovează autenticul local ar trebuie să primeze. Un muzeu folosit cu pricepere este un instrument de promovare pentru întreaga regiune. Dar pentru a transforma un muzeu tern într-un punct de atracție pe harta culturală a țării sau a lumii trebuie să ai oameni dedicați, pricepuți în ceea ce fac și mai ales factori de decizie care să înțeleagă că „profitul” adus de un așezământ cultural nu se cuantifică doar în bani.

„Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi suntem purtători de Lumină, de un Foc care arde sau măcar mocnește. Și depinde de fiecare dintre noi cum întreținem acel foc din noi care ne luminează sufletul și calea.”

⁠Ați spus odată că „lumina vine din oameni”. Ce fel de oameni v-au adus lumină în carieră? Ați avut mentori sau oameni-simbol care v-au schimbat direcția?

Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi suntem purtători de Lumină, de un Foc care arde sau măcar mocnește. Și depinde de fiecare dintre noi cum întreținem acel foc din noi care ne luminează sufletul și calea. Oamenii mei de lumină au fost cei care m-au ales să le transmit mai departe poveștile. Cei pe care nicio suferință nu i-a făcut să renunțe la frumosul din ei, oricât de greu le-a fost. Mă întorc la seria documentarelor „Amintiri din infern” și am și acum în minte chipul unuia dintre oamenii care au trecut prin Auschwitz. Doar el și tatăl său au supraviețuit. S-a întors din iad și si-a continuat studiile la Conservator. A ajuns unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. A scris și, atunci în 2019, când l-am cunoscut, încă mai compunea muzică. L-am întrebat cum, de unde își găsea puterea să compună o muzică atât de liniștitoare pentru suflet, având în vedere infernul trăit în tinerețe. Nu s-a lăsat înfrânt de întuneric, mi-a spus atunci. A venit cu frumosul din el și a luminat răul. Asta am învățat de la oamenii aceștia că niciun rău nu te poate atinge când tu ai o Lumină în tine, când ești autentic și sincer cu tine. Mai devreme sau mai târziu Adevărul și Lumina vor triumfa.

Și am mai spus, chiar tu, Florin, ești unul din oamenii de la care am învățat multe atunci când ne-am întâlnit prima data și am aflat despre implicarea ta în proiectul bibliotecilor de la sat. Dacă tu ai reușit când nu aveai nimic decât o idee, eu ce scuză aș avea să nu pot să duc la capăt ce a ce mi-am propus, oricât de greu ar părea? Și de la tine am învățat că nimic nu este imposibil dacă vrei cu adevărat. Pentru asta îți sunt recunoscătoare!

„A venit cu frumosul din el și a luminat răul. Asta am învățat de la oamenii aceștia că niciun rău nu te poate atinge când tu ai o Lumină în tine, când ești autentic și sincer cu tine. Mai devreme sau mai târziu Adevărul și Lumina vor triumfa.”

Dacă ar fi să alegeți un singur proiect – unul singur – din toată cariera dvs., care ar fi acela și de ce? Ce poveste nu v-a lăsat să dormiți?

„Amintiri din infern” este proiectul care nu m-a lăsat să dorm. Filmarea de la Auschwitz – Birkenau nu o voi uita niciodată. Ce am simțit acolo în lagăr. Am stat câteva ore să filmăm. Am mers în picioarele goale prin iarba aceea crescută peste cenușa care cândva fusese poate un copil, o bunică sau un unchi. Mă durea fiecare pas. A fost greu. Apoi când am ajuns în Ierusalim la Yad Vashem, în ultima sală, Sala Numelor când milioanele de chipuri ale celor pe care naziștii i-au transformat în numere, mă priveau, am înțeles că am un rost și rostul meu este să le spun povestea. Cât pot eu de obiectiv. Și nu am să uit serile târzii când terminam de filmat interviurile zguduitoare în care bunicii fără copilărie din fața mea povesteau ca și când atunci se întâmplau faptele crunte de viețile lor de când aveau 5-6 ani…și mă retrăgeam pe malul mării căutând eu însămi liniștea de care sufletul meu avea nevoie ca a doua zi să o ia de la capăt.

„Amintiri din infern” este proiectul care nu m-a lăsat să dorm. Filmarea de la Auschwitz – Birkenau nu o voi uita niciodată. Ce am simțit acolo în lagăr. Am stat câteva ore să filmăm. Am mers în picioarele goale prin iarba aceea crescută peste cenușa care cândva fusese poate un copil, o bunică sau un unchi. Mă durea fiecare pas. A fost greu.”

 

Ce înseamnă „profesionalism” pentru dvs.? E o chestiune de rigoare tehnică sau de etică și inimă?

Să fii sincer, autentic în profesia ta. Să nu faci compromisuri în meseria ta. Să nu renunți la nimic din ce te definește doar pentru a fi pe placul mulțimii. Mulțimea se poate transforma oricând în haită gata să te sfâșie sau să te ardă în piața publică. Trebuie să cunoști foarte bine ceea ce faci, să studiezi și să fi la curent cu toate noutățile din domeniul tău. Dar dincolo de toate cel mai important este să nu te minți tu pe tine însuți și să alegi mereu Adevărul chiar dacă asta te va face să pierzi privilegii sau oameni. Important e să nu te pierzi pe tine însăți/însuți. Și să nu te compari cu nimeni. Ai drumul tău și dacă e musai să fii în competiție cu cineva să fii cu tine însuți. Să fii mai bun decât ai fost ieri.

„Să nu faci compromisuri în meseria ta. Să nu renunți la nimic din ce te definește doar pentru a fi pe placul mulțimii. Mulțimea se poate transforma oricând în haită gata să te sfâșie sau să te ardă în piața publică.”

 

Ce credeți că lipsește cu precădere sectorului cultural din România astăzi? Cum credeți că ar putea fi resuscitat de la nivel micro (local) până la nivel central?

Este nevoie de oameni dedicați, instruiți, deschiși noului și pricepuți în folosirea noilor tehnologii. E nevoie de oameni care să transmită și să nu urmărească profitul imediat. Dar cum în România de azi cultura este subordonată sau depinde de politic e nevoie ca oamenii politici care decid să înțeleagă că profitul din cultură este mai puțin văzut în conturile din bănci și că investiția în cultura adevărată este mai mult decât necesară într-o țară în care reperele morale sunt pe cale de dispariție. Activitatea culturală atârnă de bugetele locale și de obicei consilierii locali, județeni, primarii unor localități mai mari sau mai mici nu prea înțeleg că investiția în cultură este esențială. Și educația prin cultură poate fi o șansă pentru noi ca nație…dar și o șansă pentru o localitate să se dezvolte. Dar pentru asta îți trebuie implicare, viziune, bun simț și respect pentru patrimoniu cultural autentic dar și pentru oameni.

„Activitatea culturală atârnă de bugetele locale și de obicei consilierii locali, județeni, primarii unor localități mai mari sau mai mici nu prea înțeleg că investiția în cultură este esențială. Și educația prin cultură poate fi o șansă pentru noi ca nație…dar și o șansă pentru o localitate să se dezvolte. Dar pentru asta îți trebuie implicare, viziune, bun simț și respect pentru patrimoniu cultural autentic dar și pentru oameni.”

Mulți tineri se simt pierduți între idealism și pragmatism. Ce le-ați spune tinerilor care vor să se apropie de jurnalism sau de cultură? De unde să înceapă?

Nu sunt eu chiar bună de dat sfaturi, când eram tânără nu ascultam de sfaturi, trebuia să experimentez eu pe pielea mea ceva până să mă conving că e bine sau rău pentru mine. Deși au trecut niște ani…în privința asta nu prea m-am schimbat. Dar pot să spun din experiența mea că nu rezistă nimic în viață dacă nu ești sincer cu tine, dacă nu depui efort, dacă nu te instruiești continuu, dacă nu accepți că „gloria” poate să însemne și o strângere de mână nu numai o mașină în garaj, că bucuria înseamnă când vezi că munca ta folosește unor oameni care poate nu te vor cunoaște niciodată. Faima imediată se duce exact cum a venit. Este la modă să te lași modelat de cerințele lumii din jur. Important este să fii, repet, autentic. Când rămâi tu cu tine însuți să nu-ți fie rușine de tine. E greu, dar nu imposibil să fi TU însuți când ceilalți vor să fie altcineva. Și este important să muncești pentru visul tău, oricât de greu ar fi. Cazi, îți oblojești rănile și mergi mai departe. Chiar dacă ești singur pe drumul tău, la un moment dat vei întâlni oameni care gândesc ca tine. Și mai ales învață de la oricine și din la orice situație care îți iese în cale. Și să fii curajos. Și generos. Și recunoscător pentru această călătorie fantastică numită viață!

„gloria” poate să însemne și o strângere de mână nu numai o mașină în garaj, că bucuria însemană când vezi că munca ta folosește unor oameni care poate nu te vor cunoaște niciodată… învață de la oricine și din la orice situație care îți iese în cale. Și să fii curajos. Și generos. Și recunoscător pentru această călătorie fantastică numită viață!”

Dacă ați putea trimite un mesaj – un gând, un principiu – către Aura de 25 de ani, ce i-ați spune? Dar către cititorii de azi care încă mai cred în puterea adevărului și a frumosului?

Aurei de acum 30 de ani (deja!) i-aș spune că e bine ce face. Să meargă pe drumul ei. Nu e presărat cu flori, ba uneori chiar cu ghimpi, dar în cele mai grele momente să fie sigură că nu este singură că în ea este Adevărul și Puterea care o susțin. Să continue să facă ceea ce îi place. I-aș spune să-și facă mai mult timp pentru ea, să călătorească și mai mult și să scrie, să scrie tot ce vede și ce simte și să nu lase pe mai târziu.

Iar pentru cei care se simt derutați într-o lume a compromisului, a profitului cu orice preț, al „fentării” regulilor de dragul unor beneficii efemere le spun așa: fiți voi cei mai buni prieteni ai voștri, fiți fericiți și bucuroși de această călătorie numită viață. Nicio secundă nu îți este promisă, așa că trăiește cu intensitate fiecare clipă. Să nu faci rău. Să aduci Lumină oriunde ești. Am auzit zilele trecute sfatul unui domn mai în vârstă decât mine: trăiește în Lumea asta dezorganizată ca și când nu ai fi din ea, dar când nu mai ești în ea să-ți fie simțită lipa. Să fim fericiți și recunoscători. Senini la suflet și cu soarele în priviri.

„Nicio secundă nu îți este promisă, așa că trăiește cu intensitate fiecare clipă. Să nu faci rău. Să aduci Lumină oriunde ești. Am auzit zilele trecute sfatul unui domn mai în vârstă decât mine: trăiește în Lumea asta dezorganizată ca și când nu ai fi din ea, dar când nu mai ești în ea să-ți fie simțită lipsa.”

 

Profesorul Mihai Bădiță declară fără ocolișuri că nu a fost dragoste la prima vedere față de instrumentul căruia azi îi declară loialitate și fără de care nu ar trăi. Plăcerea de a cânta la clarinet s-a materializat în mai multe etape, tatăl fiind cel care a luat inițial decizia în locul lui prin exemplul pe care i l-a oferit în lumea muzicii.

Are cui semăna. Mihai a crescut cu folclorul în casă, dar nu i-a fost impus nimic. A fost remarcat căci a muncit cu dăruire, dar și determinare din momentul în care muzica și-a făcut cuib în sufletul lui. A lăsat în urmă sportul pentru că, se pare, destinul l-a purtat pe această cale. Ceea ce face este lucrul făcut cu mâna lui, lucrul temeinic la care se pricepe cel mai bine. Nu se oprește din a se exprima prin muzică. Dă mai departe elevilor de la Liceul de Artă din Sibiu, acolo unde predă de mai bine de 10 ani.

Să-l cunoaștem!

Mihai, numele tău este legat de Liceul de Artă din Sibiu. De cât timp contribui la povestea liceului?

Foarte frumos adresată întrebarea, de 11-12 ani deja.

Dragostea pentru muzică nu a fost una la prima vedere, dar acum o predai. Catedra te-a ales pe tine sau tu pe ea?

O predau așa cum mi-a fost și mi-e predată, ca o ștafetă, ca un ideal (posibil de atins) prin prisma experiențelor personale, bineînțeles. Și aici aș dori să-i mulțumesc, în special, profesorului meu, conf. univ. Emil Vișenescu. Datorită dânsului am descoperit muzica în profunzime și, în același timp, să găsesc motivația să studiez, să cercetez, să mă bucur de viața artistică. Cu “catedra” m-am intersectat printr-un pas firesc pentru mine, odată cu activitatea concertistică a intervenit și cea “didactică”.

Îi rămâi fidel, presupun. Dar dacă nu era muzica, profesai în domeniul sportului?

Muzica nu te trădează, voi fi mereu fidel actului artistic. Dacă nu era muzica, șanse mari au fost să intru într-un domeniu sportiv, orice activitate care presupunea performanțe fizice sportive.

Te-am întrebat asta pentru că știu că ai cochetat cu el înainte să alegi această formă de artă. Ce sporturi ai făcut?

Fotbal, atletism… am cochetat cu mai multe activități sportive, dar primele două au fost mai atrăgătoare pentru mine.

Sportul este un stil de viață. Credeai la vârsta adolescenței că este mai potrivit să îmbrățișezi un sport pentru un tânăr?

Eram destul de “talentat” la activitățile sportive care presupuneau performanțe fizice. Unora poate li se părea dificil să facă într-un domeniu sportiv mie îmi provoca o ambiție, o motivație să performez.

Când s-a produs reorientarea? Care a fost motivația care te-a împins să te îndrepți spre muzică?

Reorientarea s-a produs cândva prin clasa a XI-a, aveam 17 ani. Nu pot decât să spun că mi-a fost revelat acest drum al muzicii.

Din ce știu, deși tatăl tău putea fi un model, nu a reușit din prima, prin exemplul lui, să te facă să iubești muzica de mic. Ce-mi poți spune?

Poate nu reușise să mă convingă, dar cu siguranță mi-a insuflat plăcerea de a cânta. Eram prea mic să înțeleg, dar mai târziu mi-am dat seama și l-am admirat, tatăl meu a fost mereu un model.

Îți aduci aminte de vreo frază din partea lui prin care încerca să abandonezi sportul?

Nu, părinții mei n-au încercat niciodată să mă forțeze sau să mă manipuleze să fac muzică…

Ai crescut cu notele, cu sunetele de mic. Dar din ce înțeleg,  spiritul liber a fost lăsat să se dezvolte, deciziile le puteai luai singur, după bunul tău plac, fără să fii forțat în luarea hotărârilor?

Mereu am avut libertatea de a alege și părinții mi-au fost alături cu fiecare pas dacă era nevoie, le mulțumesc enorm pentru asta.

Te-ai născut într-o familie de muzicieni. Povestește-mi puțin despre tatăl, respectiv bunicul tău și relația lor cu muzica.

Am crescut cu muzica folclorică în casă, tatăl meu muzicant, a cântat de mic copil această muzică. Deși eu am luat calea muzicii clasice, pot spune că port o dragoste deosebită pentru muzica folclorică românească. Cred că dragostea, în general, față de muzică am moștenit-o de la tatăl meu.

Acum că le-ai urmat calea, ți-au zis vreodată cât de mândri sunt de tine? Ai crescut cu aceste vorbe încurajatoare?

Da, chiar dacă nu mi-ar fi zis, știam, mi-o arătau. Mi-au fost mereu alături.

A fost sau este importantă validarea din partea lor?

Doar din partea lor.

Ce valori dorești să le insufli elevilor tăi?

Valorile morale, sociale, acestea se transformă odată cu progresul sau regresul social. Ce încerc să le insuflu? Ideea de asumare a responsabilității, gândirea critică și asumarea de decizii care să-i ajute să construiască o lume mai bună prin prisma meseriei și  prin ceea ce vor reprezenta ei ca persoană.

În lumea muzicii depinde totul de talent și muncă? În accepțiunea ta de profesionist, ce consideri?

Ambele sunt egal de importante. Deși eu nu îl numesc talent, ci ”o înclinare” spre ceva, dar munca, studiul, consecvența, acestea primează.

Clarinetul te-a purtat pe mai multe scene. Este cel mai bun prieten?

Cu siguranță.

Când nu ești în compania lui, cine este Mihai?

Același om! Nu cred că port vreun rol în societate, nu mă gândesc la așa ceva.

Te-aș invita la un exercițiu de introspecție! Aș avea plăcerea să-mi zici cum îl vezi pe Mihai mic prin ochii de acum. Ce i-ai spune?

Am observat, când cineva este întrebat despre ce și-ar spune dacă ar putea să se întoarcă în timp, mulți ar da sfaturi sau ponturi pentru un viitor mai de succes. Cred că nu i-aș spune nimic. Aș da mâna cu el și i-aș ura succes.

Pe când unii tineri se distrau, făceau lucruri în gașcă specifice vârstei, tu flirtai doar cu clarinetul. Regreți?

N-a fost chiar așa. Am avut o copilărie deosebită, am trăit fiecare moment al copilăriei mele cu bucurie, cu toate emoțiile din perioada aceea. Da, mai târziu, când am descoperit clarinetul și am hotărât să o iau pe drumul acesta al muzicii, a existat o ”izolare”, am avut de recuperat, am fost ambițios și nu m-a mai interesat decât studiul. Totuși, lumea muzicii mi-a oferit tot ce aveam nevoie.

Omul e construit din mulțumiri sufletești, dar și din tristeți. Când s-a așezat tristețea peste tine? Cărei perioade din viața ta i-ai oferi culoarea neagră?

Aici… sunt mai multe de povestit…

Omul e construit din rațional și din emoțional. Către cine se înclină balanța? Cine se ridică mai des?

Ambele. Sufletul reprezintă conștiința, dar sunt momente când raționalul trebuie să dețină controlul și momente când emoționalul, e o simbioză, nu se poate una fără cealaltă, ambele în același timp.

Muzica e emoție. Ce îți oferă ea ție?

Muzica este mai mult decât o emoție. Ea pentru mine reprezintă un fenomen, o revelație a ceea ce există deasupra mea, peste mine, și mi-a oferit tot și cine sunt eu în prezent.

 

„Sunt un „artist- arheolog”, dacă vrei. Îmi place să sap după povești și cântece vechi pentru că știind cine au fost cei dinaintea mea, pot afla cine sunt eu.”

 

Raluca Radu este o voce care nu doar cântă folclor, ci îl descoperă, îl înțelege și îl reinterpretează cu respect și sensibilitate. Originară din Vaslui, formată la sat și rafinată la oraș, este absolventă de etnologie, antropologie culturală și folclor, cu un master în management cultural. Se autodefinește ca „artist-arheolog”, pentru că muzica ei pornește din cercetare, din nevoia de a înțelege cine au fost cei dinainte pentru a răspunde la întrebarea: „Cine sunt eu?”. Proiectul său de suflet, ALAI, este o călătorie inițiatică prin tradiții, sunete și rădăcini, o punte între generații, între sat și oraș, între trecut și prezent.

Raluca, mă bucur tare mult să împletim o poveste despre parcursul tău artistic și mai ales despre cel mai recent proiect al tău, ALAI. Cine este Raluca Radu, de unde vine și … unde își lasă amprentele în această Românie?

Ai început cu o întrebare care la care caut răspunsul de câțiva ani. Încă am multe necunoscute, dar pot răspunde așa: Dacă ar fi să mă iau după cartea de identitate, sunt Raluca Radu, 28 de ani, originară din Vaslui, acum cu viză de flotant pe București. Dacă e să mă iau după studiile pe care le-am făcut, sunt specialist în studii culturale- etnologie, antropologie culturală și folclor- cu un master în management cultural, iar dacă ar fi să mă iau după activitatea mea artistică de până acum, pot spune că sunt o artistă îndrăgostită de folclor și de a cunoaște cât mai multe despre cei dinaintea mea ca mai apoi să-mi traduc într-un mod personal tot ceea ce am descoperit. Sunt un „artist- arheolog”, dacă vrei. Îmi place să sap după povești și cântece vechi pentru că știind cine au fost cei dinaintea mea, pot afla cine sunt eu. Cât despre unde îmi las amprentele, aici cred că doar timpul ne va răspunde.

Cum te-a format copilăria în raport cu ceea ce ai devenit ca artistă atât de preocupată de patrimoniu? Cum ți-au fost acești ani de formare?

Cred că faptul că am copilărit la țară cu acele obiceiuri de iarnă care pe la noi, prin Vaslui, sunt asemenea unui carnaval ori cu muzica de fanfară care m-a făcut să înțeleg forța crudului din muzică, a avut un cuvânt de spus în alegerile pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Cred că ce a adus experiența creșterii la sat a fost o curiozitate pentru a cunoaște motivul pentru care moșii și strămoșii respectau cu sfințenie anumite lucruri. Mereu m-am întrebat „De ce?”, iar răspunsul „Că așa se face!” nu m-a mulțumit niciodată, așa că am început să studiez.

„Mereu m-am întrebat „De ce?”, iar răspunsul „Că așa se face!” nu m-a mulțumit niciodată, așa că am început să studiez.”

 

Oprește-ți gândul pentru câteva minute și du-te acolo unde timpul avea timp, ce vezi?

O văd pe Raluca mică, cea care obișnuia să se urce în prunii din grădină și să cânte. Aveam un lan mare de lucernă în față și-mi imaginam că acela e publicul și, crede-mă, puteam să stau acolo cu orele și să cânt și nu-mi trebuiau de nici unele. Îl văd pe frate-meu și pe verii mei cu care îmi petreceam verile, jucându-ne de-a orice ne trecea prin minte. Apoi o văd pe bunica Didina care știa că vin cu trenul de 12 și mă aștepta cu pâine caldă și, deși îi spuneam că nu vreau decât 2 sarmale, ea îmi punea 6. Mai văd sala de la Palatul Copiilor unde mergeam la cor și unde mi se părea că cineva se joacă cu timpul pentru că niciodată nu înțelegeam cum pot să treacă atât de repede 2 ore în care repetam. Sunt multe imagini care îmi apar acum în minte și , uite, ce chestie.. acum că scriu despre toate astea, mi se pare că timpul îmi acordă timp.

„Raluca mică, cea care obișnuia să se urce în prunii din grădină și să cânte. Aveam un lan mare de lucernă în față și-mi imaginam că acela e publicul și, crede-mă, puteam să stau acolo cu orele și să cânt și nu-mi trebuiau de nici unele.”

Ai ales să studiezi etnologia, antropologia culturală și folclorul, ce te-a chemat către acest domeniu atât de frumos și tot mai rar studiat astăzi și ce gând le-ai transmite acelora care își doresc să îți calce pe aceste urme universitare?

Pe lângă curiozitatea de a-i cunoaște pe cei dinaintea mea pentru a mă cunoaște mai bine pe mine, a mai fost un motiv care m-a adus la București să studiez Etnologie.

Începusem să cânt de mică și de prin perioada liceului am și mers la concursuri de muzică populară. La acele concursuri auzeam aproape fără excepție, de la oameni cărora li se oferea posibilitatea să vorbească, „folclor autentic tradițional românesc” și multe alte formulări de acest tip din care nu înțelegeam absolut nimic. Auzind cu recurență, a apărut întrebarea: „bine, dar ce înseamnă folclor autentic tradițional și unde mai pui că trebuie să fie și românesc??”. Și am început să întreb și când am întrebat, am primit explicații de tipul „așa se zice” care nu m-au mulțumit deloc. Apoi am aflat de specializarea Etnologie de la Facultatea de Litere din București către care am ales să mă îndrept pentru a-mi lămuri toate necunoscutele astea.

Ce rol are cercetarea etnografica în procesul tău creativ? Ce te-a impresionat cel mai tare în acest demers de cercetare, și ți-a rămas în minte drept ,,woow”?

”Cercetare” mi se pare un cuvânt mare. O să o numesc „căutare etnografică” și are un rol extrem de important pentru că scopul meu e ca proiectele mele (fie că sunt muzicale, fie că sunt de altă natură) să fie punți între generații. Între cei de dinainte și cei de acum și, de ce nu, cei din viitor. Mi se pare că acum, poate- mai mult ca înainte, e important să accesăm moștenirea culturală pe care am primit-o. Cred că e important pentru noi să începem să ne întrebăm de-ai cui suntem pentru a ne conecta cu rădăcini reale, nu numai cu ecrane.

„Cred că e important pentru noi să începem să ne întrebăm de-ai cui suntem pentru a ne conecta cu rădăcini reale, nu numai cu ecrane.”

 

Cum transmiți în muzica ta, nuanțele folclorului ,,crud” și ale celui ,,copt”?

Trebuie să nuanțez puțin niște termeni. Pentru mine „folclor crud” e muzica aceea care se simte asemenea unei plimbări desculț prin iarbă verde. Am avut nevoie să ascult și să cânt multe cântece până să reușesc să definesc atât de clar ideea de  „crud” în muzică, dar când am ajuns la ea, multe lucruri s-au schimbat în interiorul meu pentru că de fiecare dată când cânt un cântec „crud”, se simte ca și cum aș putea călători în timp și spațiu, ca și cum nu există bariere și  pot merge chiar la rădăcină.

Pe de altă parte, „folclorul copt” este traducerea personală a crudului într-o limbă muzicală pe care să o poată înțelege cei de azi pentru a-i ajuta să intre în contact cu rădăcinile.

Aceste părți fac parte, în egală măsură, din mine și una fără alta, n-ar exista pentru că așa sunt eu construită: din paradoxuri. De aceea, având atât de clar așezat în minte și în suflet, vocea mea face spațiu acestor două nuanțe în fiecare cântec.

„ALAI, este răspunsul pe care l-am găsit la două nevoi care mi-au consumat foarte multă energie. Prima e nevoia de apartenență, cea de-a doua este nevoia de natură muzicală.”

Ce este acest proiect atât de frumos intitulat: ALAI? De unde ai pornit și unde vrei să ajungi?

Este răspunsul pe care l-am găsit la două nevoi care mi-au consumat foarte multă energie. Prima e nevoia de apartenență. Uite, eu am crescut la sat. Pe acolo toată lumea știa „de-a cui sunt”, chiar și eu știam cine sunt, știau cine au fost cei dinaintea mea; se simțea ca un mic trib din care știam că fac parte. Mutată la București, într-un oraș care e mereu în mișcare, nu m-a mai întrebat nimeni de-a cui sunt și am început să mă las purtată de val până n-am mai știut unde sunt și nici de-a cui. Atunci mi-am dat seama că am nevoie de un alai pe care să-l adun pentru a fi cu picioarele pe pământ, conectată la rădăcini.

Cea de-a doua nevoie era cea de natură muzicală. De-a lungul timpului am explorat mult prin muzică și am descoperit zone la care nici nu puteam visa (când am cântat prima dată o piesă blues am fost atât de surprinsă de ce auzeam că nu-mi venea să cred că vocea mea poate emite sunetele în această formă), dar acest proces a adus și multă confuzie pentru că nu mă mai încadram nicăieri. De aceea, a fost nevoie să creez un proiect care să fie potrivit pe măsurile mele, un proiect în care să îmbin dragostea și curiozitatea pentru explorarea etnologică, cu marea pasiune pentru explorarea muzicală.

Astfel că ALAI este o călătorie inițiatică prin 6 locuri din România, de unde am căutat diverse forme de alaiuri (tradiții care însoțesc alaiurile) și cântece specifice fiecărui loc- folclorul crud. Întoarsă la București, am păstrat un nucleu din crud pe care l-am lăsat să stea în sufletul meu, atâta cât să pot crea o muzică coaptă de măsurile mele, iar produsul final va fi un vinil care va avea folclorul crud- oamenii pe care i-am întâlnit în sate cu cântecele și poveștile lor, împletit cu folclorul copt- muzica mea care păstrează doar un nucleu din crud, dar care e plină de energie și viață nouă.

Mutată la București, într-un oraș care e mereu în mișcare, nu m-a mai întrebat nimeni de-a cui sunt și am început să mă las purtată de val până n-am mai știut unde sunt și nici de-a cui. Atunci mi-am dat seama că am nevoie de un alai pe care să-l adun pentru a fi cu picioarele pe pământ, conectată la rădăcini.

În demersurile tale, vreau să îmi spui cum arată pentru tine o comunitate VIE, iar dintre cele 6 comunități pe care le-ai studiat pentru proiectul ,,Alai” care dintre acestea ți s-a părut a fi cea mai plină de viață?

O comunitate vie e una sinceră care se arată așa cum e; fără artificii, fără a fi cosmetizată pentru că n-are nevoie. E atât de multă frumusețe în firesc, încât orice lucru adăugat, strică.

Alaiul cel mai plin de viață este cel format din toate cele 6 opriri. Fiecare a adus o nuanță nouă care face ca alaiul mare să fie asemenea unui foc viu — hrănit de rădăcini, dar aprins de fiecare suflet care intră în cerc.

Cum îmbraci cântecele culese din țară, cum aduci acest folclor crud, viu la inima publicului tânăr?

Lăsându-le la copt. Folclorul meu copt este spațiul în care îmi dau voie să explorez pentru a arăta, de fapt, cât de versatil poate fi un cântec cules dintr-un sat căruia i se adaugă povestea din spate. Încerc să păstrez din cântece fix lucrul care face sufletul meu să vibreze pentru că acolo e esența, apoi îl îmbrac în ritmuri moderne care să îmi permită să călătoresc în interior și în exterior și care, îmi doresc mult, să aibă același efect și asupra celor care ascultă.

„Încerc să păstrez din cântece fix lucrul care face sufletul meu să vibreze pentru că acolo e esența, apoi îl îmbrac în ritmuri moderne.”

Ce rol joaca ALAI în evoluția muzicii tradiționale românești în context contemporan?

N-am idee. La întrebarea asta probabil timpul ne va răspunde. Ce pot eu să zic e că, în ceea ce privește evoluția muzicală a mea, ALAI este un punct cheie. Este primul moment în care am fost sinceră cu mine și cu ceilalți și am spus că nu știu și că ăsta e motivul pentru care (mă) caut, iar această explorare aduce, de la cântec la cântec, o formă din ce în ce mai rafinată a muzicii mele.

Ce planuri de viitor ai cu acest proiect? Mă gândesc că până acum a fost începutul și nu te vei opri curând.

Îmi doresc foarte tare să-l scot în lume. Simt că l-am ținut ascuns mult timp și acum e momentul să ajungă la cât mai multe urechi curioase de cum sună crudul și coptul. De asemenea, mi-ar plăcea mult să continui chiar în această formă, dar să fie alte alaiuri pe care să le explorez.

Cum reinterpretezi tradiția fără să o ,,trădezi”? Unde trasezi granița între păstrare și inovație?

Dacă ar fi să mă duc în zona de etnologie, conform lui Mihai Pop, granița asta o trasează chiar comunitatea (este ceea ce în cărțile de specialitate se numește „cenzura comunității”). Ea decide ce intră în folclor și ce nu, dar ca artist, uneori acționez în afara acestei cenzuri — nu ca să trădez tradiția, ci ca s-o ascult în altă cheie. Caut esența ei, nu forma fixă. Dacă un cântec vechi vorbește despre dor, durere sau dorință, încerc să-i păstrez adevărul, chiar dacă îi schimb linia, ritmul sau îl pun pe un beat electronic.
Granița dintre păstrare și inovație se mișcă, e vie. Atâta timp cât o port cu respect, cu căutare sinceră și cu dorința reală de a crea punți, nu ziduri, cred că reinterpretarea poate fi o formă de continuare — nu de trădare.

„Granița dintre păstrare și inovație se mișcă, e vie. Atâta timp cât o port cu respect, cu căutare sinceră și cu dorința reală de a crea punți, nu ziduri, cred că reinterpretarea poate fi o formă de continuare — nu de trădare.”

 

Cum ai vrea să vadă lumea cultura tradițională românească peste 30 de ani?

Mi-a plăcea să o vadă, să știe de existența ei. Să fie curioși să o descopere. E cea mai mare declarație de dragoste față de cei care au creat drumul pe care pășim noi acum. Mi-ar plăcea mult să caute esența, nu doar ambalajul și parte din ce fac acum și voi continua să fac, își propune să fie o incredibil de mică parte din acest proces.

Spuneai odată că trebuie să privim către cei dinaintea noastră ca să ne înțelegem. Lasă-le un mesaj aici acelora care au fost ,,dinainte ta” și care te-au adus în punctul în care te înțelegi, știi cine ești și ce îți dorești.

Aș minți dacă aș spune că mă înțeleg sau că știu cine sunt. Mă caut și de la zi la zi, aflu lucruri noi despre mine care mă ajută să mai adaug încă ceva la a-mi răspunde la această întrebare. De asta am creat și ALAIul – pentru a-i cunoaște mai bine pe cei dinaintea mea. Simt că mai am mult de explorat, de aceea acum pot doar să mă uit la ei și să-i văd fără filtre, reali. Acum le aflu poveștile. Acum doar ascult.

„Simt că mai am mult de explorat, de aceea acum pot doar să mă uit la ei și să-i văd fără filtre, reali. Acum le aflu poveștile. Acum doar ascult.”

„Eu sunt copilul orașului care a visat mereu satul.”

Există oameni care se nasc în povești, și oameni care aleg să le scrie. Anamaria Lăcătuș nu s-a născut cu dealul la geam, nici cu șezătorile în pragul casei. A copilărit într-un apartament din Focșani, cu sunetele orașului în fundal și cu vise care miroseau a fân, deși fânul nu era nicăieri aproape. Dar poate tocmai din absență s-a născut această dorință profundă, dureroasă și frumoasă de a recupera, de a înțelege, de a construi – nu doar o carieră, ci o punte între trecut și prezent, între ce suntem și ce alegem să devenim.

Ana, îmi place să spun că interpretează povești cu glasul. Cântă dintr-un loc sincer, necosmetizat, unde folclorul nu este decor. Este artistul care nu a moștenit o lume, ci a căutat-o cu răbdare, a documentat-o cu luciditate și a iubit-o cu toată ființa. A dus tradiția la universitate și universitatea în suflet, și a reușit să transforme licența într-un manifest identitar, un jurnal artistic și o formă de rezistență culturală.

Vulnerabilitatea și fragilitatea sunt forța ei, iar în interviul care urmează vreau să vă arătăm un fel de spovedanie artistică, o călătorie prin devenire, un document viu despre cum se naște un om al tradiției într-o lume modernă, cum se țese o identitate între versuri culese, scene mari și întrebări grele. Este vocea unei generații care nu se mulțumește să reproducă, ci simte nevoia să înțeleagă. Și dacă există un fir roșu în tot ce face, acela este adevărul – spus clar, cântat curat și trăit cu toată inima.

Cum arăta copilăria ta? Ce fel de muzică se auzea în casa copilăriei tale și cum te-a atins pentru prima oară dorința de a cânta?

Eu sunt copilul orașului care a visat mereu satul. Am crescut într-un apartament din Focșani, nu într-o gospodărie cu miros de fân. Dar poate tocmai asta m-a făcut să-mi doresc mai mult: să reconstruiesc o lume pe care nu am primit-o, dar am ales să o caut.
În casa copilăriei mele se auzeau de toate: de la orchestra lui Advahov, la Freddie Mercury și Queen. Așa am învățat că muzica nu are ziduri, ci doar porți deschise.
Dorința de a cânta nu a fost influență, ci mai mult instinct. Îmi găseam melodiile în orice, pasiunea m-a ales pe mine și s-a așezat acolo, neclintit, pentru totdeauna.

„În casa copilăriei mele se auzeau de toate: de la orchestra lui Advahov, la Freddie Mercury și Queen. Așa am învățat că muzica nu are ziduri, ci doar porți deschise.”

Ții minte prima dată când ai urcat pe o scenă? Ce ți-a rămas în inimă din acel moment? A fost frică, bucurie, ceva ce te-a schimbat?

Prima urcare pe scenă a fost pe la 5-6 ani, la un concurs de muzică ușoară. Era foarte mult zgomot, poate niște baloane în jur și o rochie tip gogoșar care nu-mi era pe plac. Sincer? Nu-mi amintesc emoții adânci, dar știu sigur că acolo s-a scris primul vers din cariera mea.
Momentul care m-a schimbat cu adevărat a venit la 10 ani, de Dragobete. Am cântat „Cine iubește și lasă”, o piesă cu greutate, pe care poate nici azi n-aș avea curajul s-o abordez ușor. Atunci am simțit ce înseamnă responsabilitatea unei scene. Am înțeles că aplauzele nu se cer. Se câștigă.

„Am înțeles că aplauzele nu se cer. Se câștigă.”

 

Ai crescut într-o zonă cu tradiții vii. Ce rol a jucat familia sau comunitatea ta în modelarea artistului care ești astăzi? Cine te-a încurajat cel mai mult?

Eu am fost copilul care și-a crescut tradiția cu mâinile goale, nu a fost moștenită pe tavă, neavând pe nimeni in familie să mă poată ghida din punct de vedere muzical. Tocmai pentru că nu am avut satul în curte, mi l-am construit în suflet.
Familia mea mi-a dat încredere, dar cel care m-a modelat artistic cu adevărat a fost Maricel Ghinea. A văzut în mine ce nici eu nu știam să văd. A avut curajul să mă pună în fața unor orchestre mari și să-mi spună: „Du-te, tu ai ce spune”.
Mama a fost firul roșu, mi-a adunat versuri culese de la bătrâna Marioara Grosu, mi-a povestit despre străbunica mea și despre cântecele care nu se mai spun. Tatăl meu a fost sprijinul tăcut.

„Eu am fost copilul care și-a crescut tradiția cu mâinile goale, nu a fost moștenită pe tavă, neavând pe nimeni in familie să mă poată ghida din punct de vedere muzical. Tocmai pentru că nu am avut satul în curte, mi l-am construit în suflet.”

Cânți despre sat, despre lume, despre suflet. Cât din muzica ta vine din observație și cât din trăire directă?

Muzica mea e o punte între ceea ce am simțit și ceea ce am învățat să simt prin alții. Este un echilibru între cele două. În ceea ce privește repertoriul tradițional și temele pe care le abordez, am o bază de observație și documentare foarte clară.
În licența mea am scris despre „autopatrimonializare” – acel moment în care preiei tradiția nu pentru că ai moștenit-o, ci pentru că ai ales să o iubești.
Versurile pe care le cânt sunt culese de mama din gura unei bătrâne de 80 de ani, iar melodiile prind viață din amintirile străbunicii mele. Dar mai presus de toate, eu cânt dintr-o viață tânără, modernă. Cânt pentru că am trăit, nu doar pentru că am citit sau auzit.

Ce te-a determinat să alegi etnologia, nu doar ca sursă de inspirație artistică, ci ca studiu universitar? Ce ai descoperit acolo care ți-a schimbat perspectiva?

Am ales etnologia pentru că am simțit nevoia să nu mă rezum la interpretare. Am vrut să înțeleg structura profundă a fenomenului folcloric, contextul istoric și social, funcțiile simbolice și modul în care tradiția circulă, se transformă sau se conservă.
Am simțit că nu mai pot merge mai departe în artă fără să știu de unde vine tot ce cânt. Am vrut să înțeleg de ce ne dor doinele, de ce plâng bătrânii la o horă veche și de ce portul popular nu e doar decor.
În facultate am descoperit că folclorul nu este doar artă, ci și discurs identitar, mijloc de apartenență și uneori chiar formă de rezistență culturală. Acest tip de înțelegere m-a obligat să fiu mai atentă, mai responsabilă și mai coerentă în alegerile mele artistice.
Etnologia m-a ajutat să descopăr nu doar rădăcinile folclorului, ci și propriile rădăcini. Să-mi pun întrebări incomode: „Ce păstrez? Ce reinventez? Ce pierd fără să știu?”. A fost un drum de cunoaștere, dar și de vindecare.

„Etnologia m-a ajutat să descopăr nu doar rădăcinile folclorului, ci și propriile rădăcini. Să-mi pun întrebări incomode: „Ce păstrez? Ce reinventez? Ce pierd fără să știu?”. A fost un drum de cunoaștere, dar și de vindecare.”

Cum te-a influențat formarea academică în felul în care abordezi astăzi folclorul? Îți alegi altfel repertoriul? Cânți cu altă responsabilitate?

Da, răspunsul e asemănător cu cel precedent. Înainte de formarea academică, repertoriul era ales mai mult intuitiv sau după criterii de impact scenic. Acum, selecția se face pe baza unor criterii clare: autenticitate, origine geografică, coerență lingvistică.
Nu mai pot trata o piesă doar ca pe un simplu produs artistic. Mă interesează ce transmite, de unde provine și ce riscă să fie pierdut dacă nu e transmis corect.
E un tip de responsabilitate care vine doar odată cu cunoașterea.

Cine este Anamaria Lăcătuș pe scenă și cine este în afara scenei? Se întâlnesc cele două sau rămân două personaje diferite?

Pe scenă sunt tot eu, dar într-o versiune intensificată. Nu port mască, ci port adevărul meu mai tare, mai clar, mai răspicat. Atunci când cânt, nu mă ascund în spatele unui rol, ci mă arăt așa cum vreau să fiu în lume: puternică, asumată, cu rădăcini adânci și privirea înainte. Scena nu mă schimbă, ci mă dezvăluie.
Nu intru în pielea altcuiva, ci intru mai adânc în pielea mea. Cânt cu ochii deschiși și cu sufletul la vedere. Fiecare vers pe care îl rostesc are o încărcătură din mine, e bucuria unei fete de 23 de ani care încă mai visează să schimbe lumea.

În afara scenei sunt mai ironică, mai directă, mai copil. Râd tare, mă enervez ușor, spun lucrurilor pe nume. Nu-mi aleg cuvintele cu penseta (deși, uneori, ar trebui), dar tot ce fac vine dintr-un nucleu sincer și mai ales real!
Cea de pe scenă și cea din afara scenei nu sunt două personaje sunt două tonalități ale aceleiași ființe.

Cele două se întâlnesc în ceea ce iubesc. Dacă nu se întâlnesc, înseamnă că e o problemă. Eu le țin unite cu grijă. Pentru că atunci când urc pe scenă, nu plec de acasă. Vin cu toată ființa mea și artistică, și umană.

„Cea de pe scenă și cea din afara scenei nu sunt două personaje sunt două tonalități ale aceleiași ființe. Cele două se întâlnesc în ceea ce iubesc. Eu le țin unite cu grijă.”

Astăzi cânți într-o trupă, într-un context mai modern, reușești să rămâi autentică și fidelă rădăcinilor tale, chiar și în forme muzicale noi?

Da, dar contextul este diferit și implică adaptare. Trupa cântă preponderent la evenimente private, unde repertoriul trebuie să fie accesibil, ritmat și mixt (folclor, populară stilizată, muzică de petrecere).
Aici, autenticitatea se păstrează mai mult prin atitudine și repertoriu selectiv. Încerc să mențin o linie clară între adaptare și diluare.
Este un echilibru permanent între fidelitate față de rădăcini și cerințele contextului actual.

De curând ai lansat primul tău album? Câtă munca a fost în spatele acestei frumoase reușite?

Albumul a fost rezultatul a cel puțin 6-7 ani de muncă intensă. De la selecția textelor (multe dintre ele scrise și culese de mama mea), la realizarea liniei melodice împreună cu Maricel Ghinea, până la înregistrări cu Orchestra Radio – fiecare etapă a implicat efort logistic și creativ.
Am fost implicată direct în procesul de creație, de la concept la mixaj. A fost un produs 100% gândit să păstreze comorile Vrancei, fără compromisuri de imagine sau conținut.

„Albumul a fost rezultatul a cel puțin 6-7 ani de muncă intensă. A fost un produs 100% gândit să păstreze comorile Vrancei, fără compromisuri de imagine sau conținut.”

Ai avut vreun model care ți-a influențat alegerile în muzică?

Nu am avut un singur model. Am fost atentă la multe voci și parcursuri artistice diferite.
Fiecare m-a ajutat să înțeleg ce vreau și ce nu vreau să devin, dar am încercat să nu copiez niciun stil.

Stai de vorba cu tine cea de acum 10 ani. Ce ți-ai spune?

I-aș spune să nu grăbească nimic și să aibă mai multă încredere în propria voce. Că nu are nevoie să demonstreze nimănui nimic, ci doar să înțeleagă ce vrea cu adevărat. Și că e ok să greșească, important e să rămână lucidă și constantă.

„Am inclus o cercetare teoretică serioasă despre muzica tradițională vrânceană, metodele etnografice de teren, despre ce înseamnă autopatrimonializarea pentru un tânăr care nu moștenește, ci alege să construiască. Iar de aici înainte, visul meu e să nu las această lucrare să rămână doar între coperte.”

La ce vis lucrezi astăzi?

Adevărul e că unul dintre cele mai importante visuri ale mele deja s-a împlinit și s-a materializat într-un proiect pe care l-am dus la capăt cu toată luciditatea, vulnerabilitatea și curajul de care am fost capabilă: lucrarea mea de licență.

În această lucrare am adunat nu doar concepte etnologice sau citate din cărți. Am pus, fără să menajez nimic, tot parcursul meu artistic, uman și identitar. Este un demers autoetnografic, intitulat „Autopatrimonializare și identitate culturală actuală în muzica populară vrânceană”, în care am analizat cum un artist tânăr crescut la oraș, fără moștenire directă de sat își construiește identitatea artistică prin alegeri conștiente, muncă și atașament cultural.

Lucrarea e structurată în jurul unei povești reale: povestea mea. De la debutul la vârsta de 6 ani în muzică ușoară, până la decizia de a reveni spre folclorul autentic. Am povestit cu sinceritate despre momentele în care am fost respinsă la preselecții, despre concursurile care au fost câștigate pe merit, dar și despre nedreptăți: criterii de selecție subiective, jurii părtinitoare, lipsă de transparență și cazuri în care folclorul autentic a fost ignorat în favoarea unor interpretări fără conținut.

În această lucrare vorbesc și despre versurile culese de mama mea, din gura unei femei din satul Paltin, Mărioara Grosu, despre viața străbunicii mele, despre influența mentorului meu Maricel Ghinea, despre cum am ajuns să cânt cu Orchestra Radio și despre procesul de creație al primului meu album care nu este doar un produs muzical, ci o formă de mărturisire artistică și document etnologic în sine.

Am analizat structura festivalurilor-concurs, am scris un jurnal de carieră care documentează nu doar concertele, ci și eșecurile, nemulțumirile, întrebările și momentele de cumpănă. Am inclus o cercetare teoretică serioasă despre muzica tradițională vrânceană, metodele etnografice de teren, despre ce înseamnă autopatrimonializarea pentru un tânăr care nu moștenește, ci alege să construiască.

Lucrarea e o formă de educație, de autodemascare și de manifest artistic în același timp. Prin ea, simt că am reușit să contribui la o înțelegere mai corectă a muzicii populare: nu ca decor la evenimente sau ca stil abordabil de oricine, ci ca formă de identitate, patrimoniu și luptă personală.

Iar de aici înainte, visul meu e să nu las această lucrare să rămână doar între coperte.

Spune-ne unde te putem găsi și de ce nu, cum te putem contacta pentru evenimentele frumoase din viața noastre alături de trupa al cărei suflet, ești.

„Ai deschis un spațiu în care am reușit să privesc cu claritate, onestitate și curaj spre tot ce am trăit ca artistă și ca om.”

Iulian Vasile Nistor este originar din localitatea Cut, județul Alba, și reprezintă un exemplu grăitor al atașamentului profund față de valorile autentice ale satului românesc. De mic copil, a fost atras de tradițiile, obiceiurile și folclorul zonei, iar odată cu trecerea anilor, această chemare s-a transformat într-o adevărată pasiune – chiar într-un stil de viață.

Cu sprijinul familiei și cu o dragoste sinceră pentru cultura populară, Iulian a înființat în satul natal colecția privată etnografică „Țara Secașului”, amenajată într-o încăpere tip muzeu. Spațiul este decorat cu obiecte tradiționale ce ilustrează viața de odinioară a comunității din Cut și din împrejurimi. Multe dintre piese au fost moștenite din familie, păstrate cu grijă de la o generație la alta, în timp ce altele au fost oferite cu generozitate de cunoscuți sau achiziționate pentru a completa imaginea fidelă a lumii satului de altădată.

Deși nu are studii de specialitate în domeniul etnografic, Iulian mărturisește cu modestie că și-a format cunoștințele „direct de la sursă”, trăind alături de bunici și de comunitatea autentică a satului. Este dovada vie că tradiția se poate învăța cu inima, nu doar din cărți.

Iulian Vasile Nistor, un tânăr care ne arată că moștenirea satului poate fi cinstită și dusă mai departe cu pasiune și respect, ne invită să pășim în universul său și să descoperim frumusețea colecției „Țara Secașului”, o fereastră către identitatea și sufletul unei lumi ce nu trebuie uitată.

Numele lui Alexandru Pop Zărăndean evocă o poveste trăită între tradiție și căutarea autentică a sinelui, între zbuciumul unui suflet captiv într-o lume rigidă și eliberarea prin artă. Originar din Țara Zarandului, un colț de țară unde pământul și folclorul se întrepătrund într-o armonie tăcută, Alex este mai mult decât un simplu artist. Este un căutător al esențelor, un restaurator al tradițiilor uitate, un om care creează și care aduce în fața publicului această muncă. Aceste pasiuni care păreau interzise i-au fost salvarea, forțându-l să gândească, să cerceteze, să înțeleagă lumea dincolo de doctrine. Așa a apărut Alexandru Zărăndean, omul adevărat, artistul. Studii de tehnică dentară și muzică, o călătorie dinspre știință spre sensibilitate artistică, l-au adus pe Alex în contact cu diverse domenii, fiecare contribuind la formarea sa ca artist. Astăzi, Alex Pop Zărăndean este un simbol al unei lumi care se află între trecut și prezent, între rural și urban, între tradiție și inovație. Căutătorul de comori ale folclorului, cercetătorul neobosit al meșteșugurilor vechi și al cântecelor tradiționale, aduce în contemporaneitate un patrimoniu cultural viu, prin proiecte inovative care îmbină vechiul cu noul. Proiectul său de redescoperire a drumului cânepii sau „Nana Pistoaie”, personajul umoristic care a cucerit online-ul, sunt doar câteva dintre manifestările unei personalități complexe, capabile să adâncească înțelesuri chiar și în cele mai simple gesturi. Alex, rămâne un om care „cântă pentru sufletul său,” un artist care știe că adevărata creație vine atunci când îți asumi propria autenticitate și nu te temi.

„Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.”

Alex, mă bucur să creionam o poveste astăzi. Hai să începem! Cine este Alexandru Pop și cine este Alexandru Pop Zărăndean? De unde acest apelativ care în timp s-a așezat drept nume?

Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.
Un copil care a crescut în stări de vinovăție și condamnare, în frici și reprimare.
Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.

Toată această poveste m-a condus spre Alexandru Zărăndean.
Alexandru Zărăndean sunt EU, cel adevărat!

Ce înseamnă pentru tine Țara Zarandului? Cum îți vorbește acest pământ când taci și-l asculți?

Țara Zarandului înseamnă pentru mine emoție, bogăție sufletească izvorâtă din sufletul țăranilor locului.
Înseamnă bun gust, simț artistic deosebit, simplitate.
Pământul… nu-l aud, îl simt. De mic copil, în fiecare vară, umblam foarte mult desculț, simțeam această nevoie.
Acum mai puțin apuc să fac acest lucru dar în copilărie, vara, eram mai mult desculț decât încălțat.

„Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.”

Cum era Alex în anii copilăriei? Ce pasiuni avea și cum își ocupa timpul?

Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.
După ce am mai crescut puțin, ani de zile m-am ocupat de corul de copii al bisericii și mai apoi de orchestra de mandoline.
Această perioadă m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt pe plan muzical.
Toate celelalte pasiuni care clocoteau în mine legate de arta tradițională, meșteșuguri, folclor erau făcute așa mai pe ascuns.
Ori mergem în spatele casei, spre grădină, unde avem un atelier în care îmi construiam o roată a olarului și mă jucam cu lutul, ori mergeam la o vecină care avea televizor și urmăream programe destinate muzicii poluare. Mă trezeam singur în casă învățând să joc dansuri populare de la televizor și mă ,,bat” pe picioare.
Ori îmi înregistram pe un telefon, cum era pe vremea aceea, anumite piese muzicale pe care le ascultam și le cântam în secret.
Deasemenea petreceam foarte multe ore prin biblioteca orașului sau a școlii căutând cărți sau informații care vorbesc despre tradiție, folclor, meșteșuguri.
Am avut foarte multe pasiuni de-a lungul copilăriei, ciudat de multe, e mult de povestit.
Într-o vreme, prin adolescență, aveam o pasiune nebună pentru cai, pentru muncile agricole unde era implicată forța cailor.
Toată ziua eram în grajd la vecinu’ Romică țesălând caii și învățând mersul creșterii lor.
Îmi doream enorm să-mi pot cumpăra un cal dar nu aveam posibilitatea financiară pe vremea aceea. Undeva în mine a rămas acea dorință și mă gândesc că după ce mă așez la casa mea îmi voi cumpăra barem* un cal dacă nu doi.

„Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.”

Care a fost momentul care a declanșat în tine dragostea față de folclor și tradiții? Dacă ai închide ochii și ți-ai aminti un cântec pe care îl fredonai la începuturile tale ca artist, care era acela?

Nu țin minte un moment anume, pur și simplu așa mă știu dintotdeauna.
Țin minte în schimb bucuria imensă pe care am simțit-o în momentul în care am găsit într-o cameră de depozitare a casei noastre straiele străbunicului meu. Efectiv nu-mi venea să cred că există așa ceva în casa noastră. Cred că acela a fost primul meu contact cu un costum popular pe care l-am și îmbrăcat.
Deasemenea țin minte nunta vecinei mele care a fost făcută în cort, cum era pe vremea aceea.
Eram mic și cu toate că în casa noastră nu s-a ascultat niciodată muzică populară când am auzit duba (toba) și ștabul (taraful) de la uspăț (nuntă) pur și simplu m-am transpus în altă lume. A săltat sufletul în mine de bucurie că am avut ocazia să văd și să aud așa ceva, eram acolo cu toată ființa.
Mi-a plăcut atât de mult încât eram disperat să mai prind o nuntă în cort să mă pot bucura de atmosfera respectivă.
La ceva timp după episodul acesta văzusem la câteva străzi distanță de noi, într-un colț de stradă…un nou cort, așa părea de la distanță sau poate așa speram eu să fie.
Am zis gata, iară-i uspăț, iară cântă ștabu’.
Am fugit într-un suflet până acolo iar când m-am apropiat am descoperit că de fapt proprietarul locului își ridicase un gard din scânduri pe care l-a vopsit negru. Deci, nu, nu era prelata de la cort, era un gard.
E de râs, dar, neașteptat, am lacrimi în ochi relatând această întâmplare. Mă copleșește inocența pe care o aveam, pasiunea nebună și determinarea care mă ține până în ziua de astăzi.

Ce studii ai? Unde ai ales să-ți petreci anii studenției și ce aport au avut aceștia asupra omului care ești astăzi?

Am absolvit facultatea de ,,Tehnică Dentară” din cadrul Universității de medicină și farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Din anul al doilea de facultate am dat admitere și la Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara, secția canto clasic. Doi ani i-am făcut în paralel până la încheierea primei facultăți. Am absolvit și „Facultatea de Muzică”, apoi am urmat și cursurile masterale în cadrul aceleiași facultăți. În paralel am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din Arad, secția canto popular.
Toate au avut un aport mare de tot, aș putea povesti ore întregi cum și în ce fel m-au ajutat să mă dezvolt, să mă adaptez social, să cunosc oameni, locuri, lucruri. Mi-au deschis uși spre mine cel de astăzi, mi-au adus în prezența oamenilor și a relațiilor de care avem nevoie. M-au ajutat mult!

„Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației.”

Alex, ai un glas care unge sufletul publicului și care te-a purtat prin festivaluri, concursuri, te-a urcat pe scene și ți-a adus aplauze, cum au fost anii aceștia? Aduc festivalurile locale sau naționale un plus valoare pentru numele unui viitor artist?

Festivalurile-concurs te educă! Ca unul care am trecut prin ele pot observa cu ușurință cine s-a ,,format” în festivaluri și cine s-a ,,format” la nunți, botezuri, cumetrii.
E mare diferența! În festivaluri te lovești de anumite rigori, de un juriu specializat, înveți să te îmbraci, să porți costumul popular, să adopți o atitudine potrivită, să gestionezi emoțiile. Ai ocazia să te evaluezi ca artist, să vezi unde te clasezi față de ceilalți colegi. Să analizezi, de ce celălalt a luat locul I și tu n-ai luat nimic, el ce a făcut bine, ce a avut în plus. Și am mai observat un lucru, în urma festivalurilor rămân pe baricade și se aleg copiii cu adevărat talentați și determinați și pasionați de această artă. Ceilalți se pierd în așa zisele nedreptăți sau favoritisme care se presupune că ar veni din partea juraților. Cred că toți concurenții simt la un moment acest lucru. Nici nu contează cât de e reală treaba aceasta sau nu, când îți dorești cu adevărat și iubești folclorul culegi într-un final tot ce e bun și de folos de aici și îți vezi de drum. Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației. Nu culeg, nu creează, nu simt. Își fac carieră cu repertoriul altora, sau o iau pe arătură abordând și creând piese cu un mesaj lipsit de profunzime și adevăr, comercial.

Spune-ne sincer, ce nu se vede in spatele unui concurs, in spatele unei competiții între tinerii interpreți? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte de a participa la un astfel de festival concurs?

În spatele unui concurs nu se vede munca, stresul, emoțiile. Nu se aud vocalizele colegilor din camerele de cazare din dimineața concursului. Mă exasperau acele sunete, îmi creau un gol în stomac de nu mai eram bun de nimic. Nu se văd lacrimile celor care n-au trecut preselecția, dezamăgirea profundă în urma jurizării. Nu se văd prieteniile care sunt distruse în secunda doi după premiere din cauza invidiei sau a faptului că aveai impresia că altul a fost favorizat în defavoarea ta.
Cărți întregi cred că ar putea fi scrise cu poveștile fiecărui concurent. Acum îmi amintesc cu amuzament de toate cele trăite sau auzite în concursuri, dar atunci, cum ziceam, e nevoie să fii extrem de pasionat, puternic, determinat pentru a putea trece cu brio de această etapă.
Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie. Am cântat plin de frici, emoții, gânduri care mă sabotau neștiind la acea vreme că cei din fața ta rămân cu emoția pe care le-ai transmis-o și cu felul în care i-ai făcut să se simtă sau să trăiască momentul.

„Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie.”

Ai momente în care te simți neînțeles? Ce înseamnă pentru tine să rămâi autentic într-o lume care cere uneori altceva decât sufletul tău?

Nu mă simt neînțeles, cred că nu-mi pasă de acest aspect, cred prea mult în ceea ce simt. Nu-mi doresc să schimb pe nimeni, nu caut să conving pe cineva de ceva și consider că nimic nu e pentru toată lumea. Scopul meu este de a ajunge cea mai bună variantă a mea, de a da la o parte tot ceea ce nu sunt și de a inspira pe toți cei care au nevoie de mine, într-un mod cât mai bun și sănătos.
Și da, rămân autentic prin faptul că fac ceea ce simt.

„Sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes.”

Îți desfășori activitatea la Sebiș, ce proiecte ai în plan profesional aici dar, sunt curios și unde prind viață visurile tale din plan personal?

Da, sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes și poate fi pus alături de cele mai mari festivaluri de gen din țară. Se întâmplă și se vor întâmpla lucruri frumoase.
Pe plan personal sunt în proces de a cumpăra o casă țărănească unde voi ,,scrie” o poveste tare frumoasă, vă voi povesti mai multe la momentul potrivit.

Eu te-am descoperit online urmărind proiectul tău de redescoperire a drumului cânepii, cum iți gestionezi astăzi pașii de aducere în actualitate a elementelor sacre pe care le mai descoperi cercetând satele din zona ta? Mai sunt izvoare din care sa extragi informație?

Surprinzător, chiar recent am întâlnit un izvor bogat de folclor autentic, nealterat, pe nană Cornelia Soare din satul Iercoșeni.
Da, pasiunea mea nebună m-a făcut să caut în toate colțurile ,,lăzilor” de zestre, prin podurile caselor, prin toate satele și pe la toate babele, să mă exprim într-un mod tradițional. Dacă ești suficient de pasionat, găsești, descoperi.
Le aduc în actualitate și zic eu că le îmbrac într-o formă destul de atractivă folosindu-mă de mediul online. Pot fi un lucru tare bun și aceste rețele de socializare dacă înveți să le folosești cu cap. Filmez, editez, postez. Nu e deloc o muncă ușoară dar dacă nu ești pe val în online, nu ești nici fizic. Aceasta e mersul lucrurilor și consider că nu are rost să ne opunem ci mai de grabă să învățăm, așa cum ziceam, să folosim cu cap aceste rețele în folosul nostru și într-un scop bun pentru noi și pentru cei din jur.

„Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată.”

Poate nu mulți știu că deseori ești un fel de ,,croitorașul cel viteaz”. Ce simți când acul prinde viață între degetele tale și fiecare cusătură spune o poveste?

Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată. Sunt în stare să stau ore întregi și să-mi admir lucrul care mi-a ieșit din mâni. Pur și simplu mă încarc de frumos, este o satisfacție extraordinară.

Cum ai pornit proiectul cu Nana Piștoaie care ți-a adus milioane de vizualizări în mediul online? Cine este personajul pe care îl interpretezi, și vreau să ne spui dacă în spatele umorului sunt și adevăruri despre realitatea din ziua de astăzi pe care încerci să le expui?

Da, asta și înseamnă umorul, ,,penalizarea” într-un mod comic a unor comportamente sau situații nepotrivite sau lipsite de moralitate din societate.
Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna. De mic copil am imitat anumiți oameni sau artiști spre amuzamentul celor din jur.
În facultate aveam o colegă care se amuza teribil când mă auzea vorbind ca o babă. Atunci mi-am ridicat un semn de întrebare, oare chiar e atât de amuzant? Odată la ceva vreme mai filmam câte un video amuzant pe care îl trimiteam câtorva prieteni. Râdeau toți și îmi spuneau să le postez public deoarece sunt amuzante și vor ,,prinde”. Într-un final mi-am făcut curaj și am postat. După video ,,babele în biserică” dacă azi, în ziua postării, am avut 2 mii de următori pe tiktok, până mâine am avut peste 10 mii, a explodat contul. Cam acesta a fost începutul. Numele personajului l-am ales tot la sfatul unor prieteni, preluând porecla celei care este Florița Păiușan, o nană din lumea satului de care m-am apropiat foarte mult și care este un izvor nesecat de folclor, versuri, povești sau strigături de nuntă.
În schimb, dacă ar fi să spun cine stă la baza acestui personaj, ca mod de a fi, gesturi, mimică este bunica mea din partea mamei, cea cu care am crescut în casă, dar și cea din partea tatălui care ne vizita mereu. Ambele au fost figuri mari. Și nu în ultimul rând toate babele și bătrânii satelor pe care le-am colindat încă din copilărie în culegerile mele de folclor.

„Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna.”

Ai un mentor? Ești un artist complex, cercetezi rădăcinile, le aduci în actualitate prin creație, dai glas liniilor melodice și le aduci în fața publicului, țeși povești si interpretezi roluri. Ce rol ai juca dacă ai avea șansa unei cariere actoricești pe care lasă-mă să-ți zic că deja ai început-o cu acest proiect.

Am mai mulți mentori când vine vorba activitatea folclorică. Bătrânii satelor pe care i-am descoperit de-a lungul vieții, culegerile de folclor din care mă inspir și care redau gândirea țăranului, simplă dar în același timp profundă și plină de tâlc.
Pe lângă acest lucru mă sfătuiesc cu câțiva prieteni care fac parte și ei din această breaslă și pe care eu îi consider ce trebuie.
Lumea mă asociază cu umorul, probabil s-ar aștepta să aleg un rol umoristic. Nu știu, simt la fel de bine și drama, simt că aș putea întruchipa orice rol, actorie să fie!

Este Romania locul care îți dă aripi? Ce proiecte noi ai încerca să materializezi din toate aceste calități pe care Dumnezeu le-a sădit în inima ta?

Nu am așteptat niciodată ca România sau oricine altcineva să-mi dea aripi la fel cum nu cred că cineva mi le-ar putea tăia. Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.
Cred foarte mult în viziunea mea și în ceea ce simt și mă văd în viitor bucurând lumea prin muzica mea și printr-o grămadă de proiecte și activități cultural-artistice care știu că vor inspira, educa și ridica vibrația celor care vor fi prezenți.
În prezent sunt în proces de a cumpăra o casă bătrânească în satul tatălui meu, loc în care vizualizez lucruri și activități extraordinare pentru pentru oameni de toate vârstele.

„Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.”

Dacă ar fi să-ți lași viața întreagă scrisă într-o singură melodie, ce ai pune în ea? Cum s-ar auzi? Ar fi o doina profunda sau un cântec de joc?

Hmm, nu cred că aș putea cuprinde într-o singură melodie tot ce am trăit sau simțit până în prezent dar cu siguranță ar fi un cântec așezat și profund.
Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.

„Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.”

Într-o lume în care ritmul grăbit se evaporă în zgomotul urban și poveștile par să se piardă printre claxoane și ecrane, există oameni-rădăcină. Oameni care păstrează în privire lumina unui sat de demult, și în glas freamătul codrilor și dorul negrăit al străbunilor. Anda este una dintre aceștia.
Născută din cântec și crescută din dor, a conștientizat valoarea pe care satul o are, și a dus-o la nivel de artă. Întreține acest foc moștenit ca pe o rugăciune, seară de seară, puțin câte puțin, atent și calculat.  Portul îl mângâie cu ochii și-l poartă cu sufletul. Cântecul îl simte din piept, ca o bătaie sacră ce-o leagă de strămoși și-o ține cu picioarele-n pământul în care a crescut și s-a format. Anda, o punte între vechi și nou, o țesătură ce-și ține firul întins între cele două lumi de care aparține, a înflorit acolo unde a fost sădită și a sărit departe de trunchi, și-a crescut aripile cu credință-n Dumnezeu și astăzi rămâne în echilibru împletindu-și rădăcinile cu aripile.

Să-i citiți vorbele și să-i vedeți simțirile, ascultă-ți glasul și urmăriți-i pașii din lumea veche și din cea nouă.

Nu se va opri aici.

 

„Anda Horoba este o fată de la țară care și-a depășit condiția. Sunt tare mândră și binecuvântată cu faptul că m-am născut la sat.”

Anda, îți mulțumesc pentru ceea ce ești astăzi. Inspiri. Și prin următoarea poveste pe care o vom împleti împreună, vreau să aduci motivație în gândurile tinerilor cu visuri. Cine este Anda Horoba? Care este buletinul cu care ieși în lume?

Vă mulțumesc tare mult și eu pentru că m-ați ales ca reper pentru tinerii din generația mea, dar și pentru cei mai mici, asta nu poate decât să mă bucure și să îmi ofere o și mai mare responsabilitate. Eu spun că mă descurc în asta. Consider că sunt un tânăr care poartă cu multă grijă responsabilitățile pe care le are pe umeri. Anda Horoba este o fată de la țară care și-a depășit condiția. Sunt tare mândră și binecuvântată cu faptul că m-am născut la sat. Acesta fiind și buletinul meu cu care ies în lume. Aș striga în gura mare, EU AM CRESCUT LA ȚARĂ, SĂ ȘTIȚI! Pentru mine, oamenii născuți și crescuți la țară sunt oameni binecuvântați, oameni cu har, oameni cu o bază solidă de OM, oameni cu frică de Dumnezeu, oameni cu bun simțit, oameni simpli, modești. Dacă ai toate acestea, ai totul.

„Iau cu mine în gând, satul. De fiecare dată, fără excepție pentru că dacă aș omite așa, aș fi un om pierdut. Un om rătăcit.”

Unde este pentru tine ACASĂ și ce poveste ascunde acest loc? Sunt momente pe care le iei cu tine în gând, oriunde ai fi în lume?

Acasă pentru mine este acolo unde cântă cucul acompaniat de orchestră (natura), cum îmi place să spun. Veți înțelege asta doar dacă veți veni la mine acasă, într-o seară sau într-o dimineață, atunci când lumea nu mai face zgomot, să ascultați acest concert despre care vă scriu. Acasă e acolo unde este mama mea. Tata, Radu. Acasă este acolo unde am crescut și așa va rămâne și în momentul în care voi avea casa și familia mea.

Sunt momente, stări, trăiri și amintiri pe care le iau cu mine peste tot. O iau cu mine în gând, în special, pe bunica mea. Este omul care m-a învățat și nu prin spuse, ci prin fapte, ce înseamnă PUTEREA, CURAJUL ȘI DRAGUL DE VIAȚĂ.

Iau cu mine în gând, casa părintească, cu tot ce este în ea și pe lângă ea. Iau cu mine în gând, satul. De fiecare dată, fără excepție pentru că dacă aș omite așa, aș fi un om pierdut. Un om rătăcit. Un om fără un trecut și implicit, fără viitor.

Vreau să-mi spui cum au fost anii copilăriei tale. Dacă ai picta un tablou cu aceste momente, ce urme ar lăsa pensula?

Copilăria mi-am trăit-o în Rai, în căsuța bunicii de bârne, cu lut, văruită cu var și vopsită cu albastru.
Săream pe patul înălțat cu paie, dorindu-mi să țintesc, cât mai sus.
Tabloul ar reda momentele în care bunica îmi aducea bunătăți din târg (bucuria copilăriei mele), momentele în care bunicul aducea gălețile pline cu lapte proaspăt, în casă, momentele în care mătușa mea, Ileana, una dintre surorile mamei care și-a adus aportul, considerabil, în educația mea și a surorii mele mai mari, Raula, ne spunea pilde și ne învăța rugăciuni, momentele în care “tioteam” (o formă de apel) când vedeam că vine mama. Oh, ar fi un tablou simplu, dar, totuși, cu foarte multă informație și foarte multe trăiri.

„Copilăria mi-am trăit-o în Rai, în căsuța bunicii de bârne, cu lut, văruită cu var și vopsită cu albastru.”

Când ai cântat prima data din inimă, fără să știi că faci artă? Care au fost primii pași spre primele apariții pe scena?

La 4 ani. Atunci nu am știut că fac artă. Atunci am știut doar să ascult semnalul, „Poți începe!” și începeam. Începeam să strig la mireasă, din toată inima și cu mare pasiune.

Am avut norocul și bucuria de a-mi construi o bază sănătoasă în ceea ce privește folclorul, obiceiurile, tradițiile, portul popular, imaginea mea ca artist în cadrul Grupului Folcloric “Glanetașul” în care am activat aproximativ 13 ani și acolo unde mă întorc de fiecare dată când timpul îmi permite.

La vârsta de 6 ani am obținut primul premiu muzical să-i spunem așa, premiul l la Festivalul de Folclor “Tinere Speranțe”.

Există oameni lumină. Cine a fost prima persoana care ți-a zis: ,,Anda, ai darul cântecului!”, ai crezut vreodată, copil fiind, ca acesta va fi drumul tău?

Există un om pe care îl numesc „om lumină”. L-am cunoscut recent. Este vorba despre mătușa (tanti) Ioană Mihalca din Petrova, Maramureș. Un om de la țară mai luminat decât ea, nu mi-a fost dat să cunosc. De la ea am primit în dar și foarte multe hori. Sunt onorată de faptul că mă îndrăgește, și ea, atât de mult.

La prima întrebare răspund simplu, MAMA.

Cântatul pentru mine a fost un prieten bun cu care îmi făcea mare, mare plăcere să mă însoțesc în drumul meu prin viață. Nu știam că se poate fără, nici nu aveam astfel de gânduri, niciodată, nu am știut să gândesc așa. Nu știam că asta va fi „meseria” mea, eu știam doar că va fi nelipsit de lângă mine ca ceva propriu, personal, lipit de tine, de care nu poți scăpa, în sensul bun al cuvântului.

„Acasă pentru mine este acolo unde cântă cucul acompaniat de orchestră (natura), cum îmi place să spun. Veți înțelege asta doar dacă veți veni la mine acasă, într-o seară sau într-o dimineață, atunci când lumea nu mai face zgomot.”

Bunicii sunt icoane, iar bunica ta are un loc special în viața ta artistică. Ce valori și sfaturi îți transmite? Ce sentimente te-au trecut având-o alături de tine pe scena ,,Vedeta populară” de la TVR?

Oh! Bunica mea are un loc special în sufletul meu, în viața mea ca om.

Pe cealaltă parte, artistică, s-a întâmplat să fie la fel, într-adevăr, pentru că firul roșu al folclorului de la ea a pornit. Mai înainte de ea nu știu cine avea glas din familie.

Nicidecum nu consider acest aspect ca fiind mai întâi de toate, este pe locul al doilea, absolut.
Bunica a educat un om, în primul rând și apoi un artist.

Am simțit totul așa, Mi-am îndeplinit cel mai mare vis al vieții mele, gata, nu mai vreau nimic, nu pot cere altceva în plus!. A fost cea mai mare dorință a mea, singurul fapt pentru care am și participat la “Vedeta Populară!”, iar Dumnezeu mi-a dat și mai mult decât eu aș fi putut visa.

Tot ceea ce este ea, și deja toți cei care o cunosc știu despre ce vorbesc, mi-a transmis și mie. Este un om valoros și eu sunt valoroasă doar pentru că am parte de ea.

Ce înseamnă pentru tine muzica populară? Este mai mult o artă, o formă de rugăciune, sau un fir nevăzut care leagă generațiile?

Cât de frumos! Mie nu prea îmi place să o numesc „muzică populară”, sună atât de comun, lipsit, parcă, de greutate și foarte accesibil. Mie îmi place să spun „folclor” sau „folclor nou”, un termen nu tocmai accesibil pentru că, în zilele noastre, nu poate, nu reușește oricine să înțeleagă sensul, greutatea și valoarea acestui termen.
Folclorul pentru mine este toate acestea la un loc. Satul cu toate ale sale este cea mai înaltă formă de artă. Folclorul este o formă de rugăciune, am simțit asta în momentul în care Dumnezeu schimba vremea în funcție de proiectele pe care urma să le filmez și nu doar atât.

Folclorul este un fir nevăzut care leagă generațiile. Da. Bunica, Aurica Bizo, mama, Eugenia Horoba, eu și nepoata mea, Maya Hiticaș, suntem dovada. 4 generații care au primit și au dat mai departe.

„Satul cu toate ale sale este cea mai înaltă formă de artă. Folclorul este o formă de rugăciune.”

Cântecele tale sunt un produs a tot ceea ce ești astăzi. Povestește-mi cum alegi temele despre care ne cânți, cum îți gândești videoclipurile, ținutele, pentru că știu că ești one women show. Câtă muncă stă în spatele unui astfel de proiect?

Mi s-a întâmplat să aleg tema în momentul în care mi-am dorit să scriu un cântec în care să descriu copilăria mea la bunica, experiențele mamei din tinerețe, experiențele mele de viață, în rest, Dumnezeu alege ceea ce eu trebuie să cânt.
Niciodată nu aleg o temă pentru că „Da, asta ar prinde bine”, nicidecum.

Am cules foarte multe cântece. Îmi plac, în special, cântece culese, vechi pentru că au viață în ele, au zile, au trai și hrană sufletească, eu oricât aș compune, nu ajung la performanța marilor țărani care au trăit greul vieții și au primit înțelepciune și har divin prin asta.

Scenariile videoclipurilor mele sunt educative. Educă și nu doar pe parte folclorică, ci și psihologică, spirituală, umană. Fiecare are un scop bine stabilit. Fiecare deține informații cât se poate de adevărate. Scenariile sunt inspirate din viața mea, viața părinților mei, a bunicilor mei, viața, greutățile și problemele țăranilor de altădată.

Pentru realizarea videoclipurilor depun foarte mult efort pentru că nu iau nimic de-a gata. Totul este căutat, cercetat, analizat, creat, aranjat. Nu filmez în muzeu unde toate sunt puse prea în ordine pentru dinamica la care eu mă gândesc. Caut casele și le amenajez, singură, exact așa cum am nevoie, exact așa cum trebuie.

În spatele unui proiect muzical, în ceea ce mă privește, stă foarte multă muncă, dar satisfacția finală este pe măsură. Videoclipurile mele mă ridică, nu prin faimă, vizualizări, trend sau alte asemenea, ci prin valoare, asta este tot ceea ce eu caut. Bunica așa mi-a arătat.

Dacă vă referiți la ținutele pentru proiectele muzicale, vă spun că totul este pus așa cum trebuie, după reguli și așa cum îmi spune satul și zona pe care o reprezintă. Indiferent ce zonă alegi să reprezinți, musai să arăți precum s-a purtat un țăran în zona respectivă, altfel vei fi de neidentificat. Simplu. Fără a adăuga ceva în plus, ceva ce nu face parte din câmpul lexical al cuvântului “folclor”. Portul popular nu are nevoie de alte artificii pentru că el deja este maiestuos și plin de sens, iar noi, dacă adăugăm și altceva (machiaj strident, coafuri de nașă mare, unghii lungi, vopsite, tocuri imense care nu exprimă decât vulgaritate, etc.) nu facem altceva decât să degradăm, să mânjim imaginea portului popular.

„Într-o lume înnecată în cântece în care se vorbește despre horincă, bani, străinătate, negocieri cu Dumnezeu pentru că „așa se cere”, Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp.”

 

Ultimul tău proiect muzical a fost apreciat și totodată discutat de publicul larg. Ce vrea Anda Horoba să transmită generației actuale și ce crezi că o diferențiază față de marea masă a interpreților de folclor?

Prin tot ceea ce fac, îmi doresc să trezesc oamenii din somnul indiferenței, comodității și beției, în special pe cei tineri, cei care încă se mai pot modela într-un mod sănătos. Am înțeles de mult că nu poți face primăvară cu o floare, sperăm, însă, între timp, am adoptat o altă idee. Topesc zăpada rece din jurul meu.

Într-o lume înnecată în cântece în care se vorbește despre horincă, bani, străinătate, negocieri cu Dumnezeu pentru că „așa se cere”, Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp. Ascuns, nerecunoscut și neacceptat tocmai pentru că doare, iar nouă ne place să ne mințim că trăim în confort, spunând „Nu există așa ceva!”, „La noi în casă nu a fost așa ceva!”, „La noi în sat nu s-a întâmplat niciodată asta!”, replici spuse cu voce tare fix de cei care s-au întâlnit, din nou, cu trauma nevindecată. Omul este gata să ascundă răul, acoperindu-l cu iluzia perfecționismului.

„Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp. Ascuns, nerecunoscut și neacceptat tocmai pentru că doare, iar nouă ne place să ne mințim că trăim în confort, spunând „Nu există așa ceva!”

Și aici pot să vă dau un exemplu clar și real. Am văzut multe femei bătute de către soții lor, care ieșeau din casă pline de vânătăi, iar dacă le întrebai ce s-a întâmplat, ele răspundeau fără să stea pe gânduri, răspund deja pregătit de dinainte ca să-și salveze, apere, ascundă călăul, „M-a lovit vaca, cu coarnele”, „M-a lovit mielul!” și așa mai departe, continuând să trăiască în tortură fizică și psihică pentru tot restul vieții. Iar noi, în loc să le oferim ajutor acestor femei, stăm cu mâinile în sus, dar nu pentru rugăciune, ci pentru a negocia cu divinitatea, cerându-i să ne ofere zile în plus, în schimbul banilor „fără număr” pe care îi producem. În momentul în care societatea este de acord cu asta, ba chiar își mai și însușește aceste idei redate prin „cântece”, eu nu am așteptări ca proiectele mele să fie accesibile tuturor.

De la izvorul tradiției și de la portul strămoșesc, ai îndrăznit să creezi o punte către lumea modei și a fashionului. Care a fost declicul care te-a împins către această zonă?

Această latură a esteticului în ceea ce privește combinarea pieselor vestimentare între ele este și ea moștenită, în opinia mea, iar cu timpul eu am depășit modelele (bunica, mama), care mi-au insuflat asta și care m-au inspirat, dezvoltându-mi din ce în ce mai mult partea creativă.
Declicul care m-a împins către împletirea celor două lumi, cea veche și cea nouă, așa cum îmi place mie să le spun, a fost momentul în care am conștientizat că sunt pasionată de tot ceea ce ține, atât de lumea veche, cât și de lumea nouă, legătura dintre aceste două fiind chiar eu, fata care a fost înzestrată cu darul de a simți profund, real și fizic vorbind, ambele lumi.

„Sunt pasionată de tot ceea ce ține, atât de lumea veche, cât și de lumea nouă, legătura dintre aceste două fiind chiar eu, fata care a fost înzestrată cu darul de a simți profund, real și fizic vorbind, ambele lumi.”

 

Exista echilibru în contrast? Cum îți păstrezi naturalețea între cele două lumi, modă și autentic. Unde se întâlnește cămeșa de Bistrița cu ultimele trenduri?

Există un mare echilibru. Deși sunt situate la poli opuși, aceste două laturi ale mele fac parte din domeniul artei. Ele se întâlnesc la intersecție, își dau mâna și se cuprind. Consider că nu există una fără alta. Fără vechi n-am avea rădăcini și fără nou, nu am avea viitor. Sunt două lumi care se completează, armonios, fără a se degrada una pe cealaltă și nu două lumi care trăiesc în dușmănie, așa cum unii doresc, separându-le pentru că sunt îndoctrinați doar în anumite idei.

Cămeșa de Bistrița și ultimele trenduri (aici vorbim despre colecțiile care se ridică la nivelul unei cămăși tradiționale) se întâlnesc aici, la numele de Haute Couture. Haute Couture vechi și nou pe podium, așa aș numi eu întâlnirea între cele două.

Știu că în ultimele luni ai fost la Chișinău, unde vreau să ne spui tu ce ai făcut, ce ai învățat și cu ce ai revenit acasă?

Ah! Ce plăcut! Am plecat la Chișinău timp de două luni pentru a-mi îndeplini cel de-al doilea vis, acela de a deveni STILIST VESTIMENTAR. Au fost două luni intense și grele în care am învățat cum să aplic toate cunoștințele acumulate și talentul care mi s-a dat, în stilizarea ținutelor pentru alți oameni. În ceea ce mă privește, mereu mi-a fost simplu și ușor să-mi stilizez ținutele.
Am revenit acasă cu dorința arzătoare de a începe lucrul. Direct. Asta s-a și întâmplat. Am avut plăcerea să lucrez, deja, atât cu oameni normali, cum spun eu, cât și cu artiști.

„Eu deja îmi trăiesc visul. Mi-a fost confirmat deja de către Stilistul Vedetelor din România, Lucy Faur, primul mentor al meu și de către Fashion Stylist Rusanda Cebotari din Republica Moldova, cea care m-a aruncat în mulțime pentru că a găsit potențial.”

Hainele pot spune o poveste precum un cântec? La ce vis îndrăzneț de-al tău lucrezi zi de zi pentru această parte din tine?

DA! Hainele vorbesc. Indiferent cum alegi să le pui pe tine, indiferent de texturile pe care le au materialele din care au fost croite, indiferent de culoare, ele vorbesc. Transmit anumite stări, anumite mesaje.
Haina vorbește înainte ca tu să apuci să-i spui ceva omului din fața ta. Mesajul poate fi greșit, dacă încă nu ți-ai găsit stilul personal și nu te îmbraci, încă, așa cum interiorul tău cere.

Eu deja îmi trăiesc visul. Știi? Când manifești ceva, deja ești acolo. Eu sunt demult acolo. Sunt făcută să stilizez ținute pentru vedete și asta mi-a fost confirmat deja de către Stilistul Vedetelor din România, Lucy Faur, primul mentor al meu și de către Fashion Stylist Rusanda Cebotari din Republica Moldova, cea care m-a aruncat în mulțime pentru că a găsit potențial.

Viața este artă. Dar arta înseamnă muncă, sacrificiu și perseverență. Dacă ai trimite o scrisoare în trecut, către Anda cea mică, ce i-ai spune?

Am ochii plini de lacrimi. Acest subiect este unul extrem de sensibil pentru mine pentru că Anda mea mică, este totul pentru mine. Este comoara mea, unica mea comoară. Singurul lucru care este cu adevărat al meu. Care îmi aparține. Și noi împreună, ale Lui Dumnezeu.
O iubesc enorm. Anda mică este un copil extraordinar căruia îi mulțumesc pentru asta prin tot ceea ce am ales să fiu și să fac.
DA! MUNCĂ, SACRIFICII ȘI PERSEVERENȚĂ, asta fac pentru a o mulțumi pe EA. Ea este mândră de surioara ei mai mare, Anda cea mare, pentru că doar ea pricepe, știe, înțelege prin câte a trecut și cât de greu i-a fost. A fost singură de la un moment dat, în toate călătoriile vieții.

Draga mea, Anda cea mică, dacă acum a-i sta în fața mea, fizic vorbind, imaterial ești acolo, în interior, te-aș strânge tare în brațe, te-aș pupa pe frunte ca un părinte, ți-a mângâia cârlionții de aur și ți-aș mulțumi pentru istețime, curaj, cumințenie, putere, creativitate, simplitate, naturalețe… . Oh, câte ți-aș mai scrie. TE PREȚUIESC, TE IUBESC ȘI TE ADMIR! Ești lumina mea în toate, iar eu mă străduiesc să te păstrez mereu vie, aprinsă, clară, pură și caldă. Cu multă recunoștință, Anda cea mare!

„Anda mea mică, este totul pentru mine. Este comoara mea, unica mea comoară. Singurul lucru care este cu adevărat al meu. Care îmi aparține. Și noi împreună, ale Lui Dumnezeu.”

 

Ai o relație apropiată cu Dumnezeu. Ce îi spui atunci când sunteți doar voi doi?

Oh! Din Dumnezeu sunt toată. Fiecare părticică din mine, El este. Fiecare gând al meu, El este. Fiecare lucru măreț pe care îl fac este, de fapt, făcut de El, prin mine. Nu sunt eu. Am înțeles asta în momentul în care am conștientizat această spusă, „Dumnezeu lucrează prin oameni.”
Lui îi spun totul. EL știe totul. El este prietenul meu cel mai bun. Nu îl privesc, ca pe un tată, un rege, un zeu, ceva, parcă, atât de departe de mine, ci îl privesc, ca pe un prieten. Îmi permit să fac și glume cu El, știu că Lui i se par amuzante, deși nu sunt deloc bună la asta.

Oamenii se miră, „Singură mergi tot timpul?”. Niciodată. Doamne-Doamne este prezent, pe scaunul din dreapta. Câteodată nu e cuminte și nu își pune centura, dar Îl iert. Glumesc. Voiam doar să înțelegeți cât de apropiați suntem. Îl ador pe Dumnezeu. El știe bine asta.

Ultimul proiect muzical, „Omule să te gândești”, a fost realizat, la fel, prin El. Știu, mulți nu vor percepe asta, dar nu-i bai, eu vreau doar ca El să înțeleagă, atât.

„Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș.”

Născut în inima Maramureșului, în satul Vadu Izei, Paul Ananie poartă în suflet muzica tradițională, o explorează și o aduce în fața publicului prin diverse proiecte pe care vă invit să le urmăriți pe canalul lui de YouTube. De la cocoșul care cânta dimineața în copilăria sa, până la simfonia de vânt din grădina casei părintești, fiecare clipă a vieții lui este impregnată de sunetele și poveștile acelor locuri mijlocite de familie, care îi este mereu sprijin și susținere. Cu o voce care reînvie dorul și frumusețea Maramureșului, dar și cu un bagaj de învățăminte adunat din călătoriile sale și studiile în etnologie, Paul Ananie aduce pe scenă nu doar cântece, ci adevărate fragmente din sufletul unei culturi care se adaptează și se reinventează. În lumea sa, muzica nu este doar o pasiune – este un mod de viață, o modalitate de a adresa emoțiile celor din jur și de a le aduce aminte de legătura lor cu acest des auzit „a fost odată”, dar într-un mod actual, potrivit vremurilor pe care le trăim. Colaborează cu diverși artiști și mereu aduce noutăți publicului și comunității lui de oameni din social media de care este foarte apropiat punând mereu accent pe naturalețe.

Ananie-veselie, să-ncepem!

Ce e mai greu: să cânți o doină de jale sau să refuzi o a cincea porție de cozonac la o gazdă din Maramureș?

O… cred că răspunsul este evident…Cu ospitalitatea tipică moroșenilor, oricui cred că i-ar fi imposibil să refuze cea de-a cincea porție de cozonac, dar mai cu seamă… cel de-al cincilea pahar de horincă!

Ananie-veselie, mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației mele la această discuție, sper eu, savuroasă pentru urmăritorii tăi. Cine e Paul Ananie, sau Ananie – Veselie? Care este pașaportul (vom reveni la el) cu care pleci în lumea largă?

Mă bucur și eu că m-ai ales să împărtășesc cu cititorii voștri gândurile și amintirile mele.
Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș (poate prea bine învățați, pentru că uneori în viață am avut momente în care ar fi trebuit să-i pun „pe pauză” și să acționez în consecință, dar rădăcina bună și solidă nu m-a lăsat), iar ulterior am adăugat „școala vieții”, dacă îi pot spune așa, învățată din toate celelalte experiențe trăite: drumuri prin toată țara și lumea asta mare, oameni, situații, 11 ani de București… m-au șlefuit în omul de azi. Cu bune și cu rele…

Dacă ai închide ochii acum și ai încerca să-ți amintești sunetul copilăriei tale din Vadu Izei, ce-ai auzi prima dată? Cum se vedeau anii aceia prin ochii tăi de copil, acasă, acolo în frumosul Maramureș.

Dacă vrei să fiu sincer, am închis ochii și nu mi-a venit niciun sunet în gând, din copilărie, în afară de cel al cocoșului cântând dimineața. Daaaar… acum, mare, am totuși un sunet preferat, pe care îl aud în minte de câte ori mă gândesc la „ACASĂ”: în capătul grădinii mele este un alt teren. În colțul acelui teren este un stejar. De câte ori bate vântul, el se transformă într-o simfonie de sunete care te transportă instant, parcă, într-un basm. De fiecare dată când merg acasă, lucrul preferat pe care îl fac (din timpul pandemiei am început să fac asta) este să merg sub acel stejar și să îi ascult „muzica”. Este incredibil cum te poate face un simplu copac să te simți teleportat într-o poveste din cărțile copilăriei.

Spune drept: cântai ca să te asculte lumea sau ca să scapi de treburi prin gospodărie? Care a fost începutul, îți amintești ce fredonai prin curte și îți dădea încredere că vei fi o voce a Maramureșului cândva?

Tu crezi că puteam scăpa de treburile gospodăriei? Nici vorbă, asta nu se întâmpla niciodată. Deși… recunosc, fiind cel mai mic din familie, am fost scutit de muuulte ori de munci. Fratele meu, pe de altă parte… nu prea. Cântatul, să știi, m-a acompaniat la orice făceam: muncile din gospodărie, când eram agitat, stresat, emoționat, nervos. Oricare sentiment aveam, primul lucru la care apelam era muzica. Nu știu cum să explic asta… ai mai auzit om care să cânte de stres?

Care dintre cântecele tale îți este cel mai apropiat de suflet, si de ce? Ce povestea te leagă de acesta?

La întrebarea asta e greu să răspund, pentru că e exact ca treaba aia când ai întreba un tată: “Care este copilul tău preferat?” Totuși, o să îți spun că fiecare piesă este preferata mea în momentul în care o creez. Mi se pare că am făcut ceva extraordinar, a 8-a minune a lumii . Poate peste ani… nu mi se mai pare atât de “uau”, dar pe moment, atunci când le fac, fiecare devine preferata mea.

Cu ce principii de viață învățate de acasă, ai plecat student la București? Cine ți le-a inspirat? 

Cum am spus și mai sus… cei șapte ani de acasă: să nu deranjezi pe nimeni, să te comporți cuviincios, să nu ieși în evidență (asta… n-am prea respectat-o), să nu fii rău, hain, mincinos, să te rogi lui Dumnezeu, să oferi mereu respect oamenilor… cam tot ce ar trebui să știe fiecare și (din păcate) nu știu cât se mai ține cont acum de ele, în vremurile pe care le trăim. Toate acestea mi-au fost inspirate de ai mei, mama, tata, bunica și mama bună (eu am două bunici, una la oraș și una la sat: bunica și “mama bună”, cea din sat ).

Știu că ai studiat etnologia, care crezi ca este cheia succesului unui etnolog astăzi, într-o lume tot mai îndepărtată de aceasta zona?

Într-adevăr, am mers taman în celălalt capăt de țară la facultate și am ales să aprofundez domeniul acesta, cu studii culturale, etnologie, antropologie culturală și folclor. E o lume “magică” acolo. Nu e nici ușor, nici greu, dar este foarte „eye opening”. Mi-a deschis orizonturile gândirii și a percepției asupra multor lucruri. Cheia succesului unui etnolog? La noi, la specializarea asta, cred că fiecare și-a folosit studiile în propriul scop: pe mine m-au ajutat în domeniul în care activez, cel muzical, dar și ca om: să înțeleg mai bine ce se întâmplă în jurul meu și, mai ales, de ce. În România, din păcate, nu mulți își găsesc de muncă în acest domeniu, pentru că știm și vedem câtă importanță dau cei de la „putere”, culturii. Dar nu e totul pierdut, să nu fim apocaliptici. Dacă ești deștept te descurci în orice domeniu, pentru că etnologia are această versatilitate, de a putea fi aplicată în multiple domenii de activitate.

„Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: DA, ESTE AȘA! Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?, etc. Te face să gândești mai mult.”

 

Cum a influențat formarea ta în etnologie modul în care abordezi muzica și cultura tradițională?

Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: “DA, ESTE AȘA!” Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: “De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?”, etc. Te face să gândești mai mult. Poate unul dintre cele mai mari ajutoare a fost faptul că am înțeles în sfârșit ce cânt, pentru că nu știam niciodată ce să spun: Folclor? Muzică populară? Muzică tradițională? Pot spune acum cu siguranță că eu cânt muzică populară, deoarece odată ce o iei din mijlocul comunității, o smulgi din simțămintele omului care cânta singur când muncea la câmp, la coasă, etc. și o duci pe scenă, ea devine o muzică accesibilă pentru mase, deci muzică populară.

Care sunt cele mai mari riscuri la care e expus folclorul românesc astăzi? Și ce putem face, concret, pentru a-l proteja?

Trendurile. Astea-s cele mai mari riscuri. Dar nu scăpăm de ele, deci nu vă imaginați că o să ajungem să cântăm iar despre munca la seceriș și mai știu eu ce…Pentru că asta e una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM. El nu poate cânta ce au trăit alții acum 100 de ani, deoarece nu mai face parte din viața sa cotidiană. De aceea vedem acum tot felul de cântece, care mai de care. Dar asta e un proces natural, nu este greșit. Doar trebuie să știm să îl facem cu cap.

Una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM

Paul, ești un artist echilibrat iar pentru asta vreau să îmi spui, cum poți păstra echilibrul între autenticitatea pe care o transmiți prin cântecele tale, contemporaneitatea și cerințele publicului de astăzi?

Păi tocmai ce ziceam… să o facem cu cap. Se poate, credeți-mă! Poate rezultatul nu este imediat, dar cu siguranță este unul de lungă durată! Problema, însă, este că oamenii de acum nu mai au răbdare. Vor ca totul să fie cu rezultate instant. Nu prea merge așa…Adică poate merge, dar dacă urci fără să treci prin toate etapele… e greu să te menții, că nu știi ce să faci. A… și dacă vei cădea… vai, ce-o să doară!

Ești o prezență în mediul online, cât de mult ajută un artist să fie deschis, vulnerabil și dispus să comunice cu publicul lui prin intermediul acestor rețele sociale. Te ajută să fii relevant pentru publicul tânăr?

Este foarte important acum. Deși lumea este inundată cu informații din toate părțile, e important să exiști pe social media și să fii activ. În ultima perioadă, totuși, am înțeles și importanța discreției.
Dacă ar fi să dau un sfat… le-aș spune să fie naturali. Deși unora le este imposibil. Cunosc extrem de mulți oameni care pe online sunt într-un fel și în viața reală sunt complet diferiți. Fiecare cu alegerile sale…

Cum se împacă artistul Paul cu omul Paul? Au oare aceleași dorințe și planuri? 

Ambii vor mai mult, unul de la celălalt. Omul știe că artistul poate mai mult, iar artistul știe că omul poate mai mult. Dar cumva… ajung la un consens. Își doresc binele unul altuia.

La ce vis de al tău lucrezi în fiecare zi, și ce colaborare muzicală ți-ar plăcea să faci și acum e momentul să afle din acest articol?

Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta! Cu colaborările muzicale… am cam făcut cu mulți oameni mari, talentați, faini și dragi mie. Am fost un norocos, recunosc. Pot totuși să îți dau un mic spoiler dintr-un proiect viitor: voi lansa anul acesta un trio muzical cu doi artiști contrastanți ca stil, din muzica mainstream. Abia aștept!

„Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta!”

 

Povestește-ne un moment stânjenitor sau amuzant pe scenă. Cum ai ieșit din el?

O, Doamne… sunt atâtea. De la uitat de versuri la microfoane în dinți, încurcat numele oamenilor, abținut să nu râd când mai cădea câte unul… multe. Uite, îmi aduc aminte unul care s-a întâmplat “aproape” pe scenă . De ce „aproape”? Pentru că urma să intru în scenă și eram după un banner mare. Când să pornesc, m-am împiedicat de niște cabluri și era să cad în nas, dar m-am ridicat la timp, fix la intrarea în scenă . Nu m-a văzut nimeni, am ieșit basma curată. Dar dacă mă întrebi cum ies din cele care se văd… ți-aș spune că sunt natural și nu ies nicicum, eu sunt primul care râde de mine. Râd cu oamenii în rând și mergem mai departe.

Unde mergi atunci când vrei să fugi de ,,zgomot”? Și ce faci pentru a te deconecta de haosul drumurilor dintre cântări, studio, filmări?

CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec. Culmea, când vreau să scap de „zgomot”, tot la zgomot mă duc pentru că prefer orașele mari, aglomerate, cu oameni care mișună peste tot, cu lucruri în viteză, cu multe obiective de vizitat… mă întorc mai obosit din vacanțe decât am plecat.

„CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec.”

 

Am spus că revin la pașaportul tău, spune-mi, mai ai pagini libere? Știu că ești pasionat de călătorii și vreau să îmi zici care a fost cel mai fain loc în care ai avut ocazia să mergi. 

Mai sunt câteva pagini care așteaptă să fie umplute. Mă strigă, le aud: „PAAAAUL, UMPLE-NEEE”.

La fel ca și cu cântecele, nu pot să zic că am vreun loc preferat. Da, sunt câteva în care m-aș întoarce mereu: San Marino, Islanda, New York și, poate cea mai mare surpriză dintre toate: Dubai. Am evitat voit Dubaiul pentru multă vreme deoarece consideram că este doar pentru o categorie de oameni… știți voi. Vedeam mereu aceleași trei poze de la piscină, Burj Khalifa, fântânile și cam atât. Doamne… ce contrast am trăit când am ajuns acolo și am realizat că e COMPLET diferit față de ce credeam eu, că e un amalgam de culturi, o curățenie incredibilă, o ordine extraordinară, ai atâtea de văzut și cunoscut, vizitat, învățat, etc, DOAR SĂ VREI! Recunosc, am judecat greșit, prin prisma a ce vedeam pe social media. Acum însă, mă declar mare fan!

Te-ai regăsi în ideea de a trăi pe alte meleaguri, cu România doar în suflet?

Acum câțiva ani aș fi zis că NU. În ultima perioadă însă… dacă aș putea să fac și în străinătate ce fac eu aici… nu aș mai fi atât de sigur de acel “nu”. Dar cu siguranță că nu ar fi o mutare de lungă durată. Asta știu clar.

„După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai.”

 

Crezi în minuni? Ce-i spui lui Dumnezeu când ești doar tu cu El?

Cred că cred. Nu știu sigur cum am defini acel termen de „minuni”. Cred că „minunile” pot fi și mici, în viața de zi cu zi. După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai, ajută-mă să cânt bine, să învăț bine (asta e de pe vremea liceului, dar încă nu mi-am scos-o din listă pentru că omul cât trăiește învață) și apoi îi mai cer câteva lucruri pentru familia mea și chestiuni punctuale, dacă am ceva ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi. Am o legătură specială cu Dumnezeu, asta simt.

Până ne vom întâlni la următoarele evenimente sau nunți, că la voi în Maramureș multe mai sunt, Paul, ce înseamnă fericire pentru tine în 3 cuvinte?

Poate nu o să fie cuvintele la care se așteaptă lumea, dar pentru mine fericirea înseamnă călătorii, mâncare și muzică! Mă vrei sincer? Ăsta sunt. Ah, și dacă îmi permiți, aș mai adăuga unul: LIBERTATEEEEEE!

Cred mult în misiunea noastră de a lăsa urme în urma noastră. Dacă într-o zi tot ce ai cântat, scris sau spus s-ar pierde, ce ai spera că și-ar mai aminti oamenii despre tine?

Wow! Asta chiar e o întrebare grea. Nici nu vreau să mă gândesc la ipoteza asta, că m-aș „strica de cap” cum se zice la noi, să dispară toată munca mea de până acum. Dar dacă ar fi să fie așa cum zici tu… aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.

 

„aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.”