Iulian Vasile Nistor este originar din localitatea Cut, județul Alba, și reprezintă un exemplu grăitor al atașamentului profund față de valorile autentice ale satului românesc. De mic copil, a fost atras de tradițiile, obiceiurile și folclorul zonei, iar odată cu trecerea anilor, această chemare s-a transformat într-o adevărată pasiune – chiar într-un stil de viață.

Cu sprijinul familiei și cu o dragoste sinceră pentru cultura populară, Iulian a înființat în satul natal colecția privată etnografică „Țara Secașului”, amenajată într-o încăpere tip muzeu. Spațiul este decorat cu obiecte tradiționale ce ilustrează viața de odinioară a comunității din Cut și din împrejurimi. Multe dintre piese au fost moștenite din familie, păstrate cu grijă de la o generație la alta, în timp ce altele au fost oferite cu generozitate de cunoscuți sau achiziționate pentru a completa imaginea fidelă a lumii satului de altădată.

Deși nu are studii de specialitate în domeniul etnografic, Iulian mărturisește cu modestie că și-a format cunoștințele „direct de la sursă”, trăind alături de bunici și de comunitatea autentică a satului. Este dovada vie că tradiția se poate învăța cu inima, nu doar din cărți.

Iulian Vasile Nistor, un tânăr care ne arată că moștenirea satului poate fi cinstită și dusă mai departe cu pasiune și respect, ne invită să pășim în universul său și să descoperim frumusețea colecției „Țara Secașului”, o fereastră către identitatea și sufletul unei lumi ce nu trebuie uitată.

Numele lui Alexandru Pop Zărăndean evocă o poveste trăită între tradiție și căutarea autentică a sinelui, între zbuciumul unui suflet captiv într-o lume rigidă și eliberarea prin artă. Originar din Țara Zarandului, un colț de țară unde pământul și folclorul se întrepătrund într-o armonie tăcută, Alex este mai mult decât un simplu artist. Este un căutător al esențelor, un restaurator al tradițiilor uitate, un om care creează și care aduce în fața publicului această muncă. Aceste pasiuni care păreau interzise i-au fost salvarea, forțându-l să gândească, să cerceteze, să înțeleagă lumea dincolo de doctrine. Așa a apărut Alexandru Zărăndean, omul adevărat, artistul. Studii de tehnică dentară și muzică, o călătorie dinspre știință spre sensibilitate artistică, l-au adus pe Alex în contact cu diverse domenii, fiecare contribuind la formarea sa ca artist. Astăzi, Alex Pop Zărăndean este un simbol al unei lumi care se află între trecut și prezent, între rural și urban, între tradiție și inovație. Căutătorul de comori ale folclorului, cercetătorul neobosit al meșteșugurilor vechi și al cântecelor tradiționale, aduce în contemporaneitate un patrimoniu cultural viu, prin proiecte inovative care îmbină vechiul cu noul. Proiectul său de redescoperire a drumului cânepii sau „Nana Pistoaie”, personajul umoristic care a cucerit online-ul, sunt doar câteva dintre manifestările unei personalități complexe, capabile să adâncească înțelesuri chiar și în cele mai simple gesturi. Alex, rămâne un om care „cântă pentru sufletul său,” un artist care știe că adevărata creație vine atunci când îți asumi propria autenticitate și nu te temi.

„Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.”

Alex, mă bucur să creionam o poveste astăzi. Hai să începem! Cine este Alexandru Pop și cine este Alexandru Pop Zărăndean? De unde acest apelativ care în timp s-a așezat drept nume?

Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.
Un copil care a crescut în stări de vinovăție și condamnare, în frici și reprimare.
Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.

Toată această poveste m-a condus spre Alexandru Zărăndean.
Alexandru Zărăndean sunt EU, cel adevărat!

Ce înseamnă pentru tine Țara Zarandului? Cum îți vorbește acest pământ când taci și-l asculți?

Țara Zarandului înseamnă pentru mine emoție, bogăție sufletească izvorâtă din sufletul țăranilor locului.
Înseamnă bun gust, simț artistic deosebit, simplitate.
Pământul… nu-l aud, îl simt. De mic copil, în fiecare vară, umblam foarte mult desculț, simțeam această nevoie.
Acum mai puțin apuc să fac acest lucru dar în copilărie, vara, eram mai mult desculț decât încălțat.

„Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.”

Cum era Alex în anii copilăriei? Ce pasiuni avea și cum își ocupa timpul?

Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.
După ce am mai crescut puțin, ani de zile m-am ocupat de corul de copii al bisericii și mai apoi de orchestra de mandoline.
Această perioadă m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt pe plan muzical.
Toate celelalte pasiuni care clocoteau în mine legate de arta tradițională, meșteșuguri, folclor erau făcute așa mai pe ascuns.
Ori mergem în spatele casei, spre grădină, unde avem un atelier în care îmi construiam o roată a olarului și mă jucam cu lutul, ori mergeam la o vecină care avea televizor și urmăream programe destinate muzicii poluare. Mă trezeam singur în casă învățând să joc dansuri populare de la televizor și mă ,,bat” pe picioare.
Ori îmi înregistram pe un telefon, cum era pe vremea aceea, anumite piese muzicale pe care le ascultam și le cântam în secret.
Deasemenea petreceam foarte multe ore prin biblioteca orașului sau a școlii căutând cărți sau informații care vorbesc despre tradiție, folclor, meșteșuguri.
Am avut foarte multe pasiuni de-a lungul copilăriei, ciudat de multe, e mult de povestit.
Într-o vreme, prin adolescență, aveam o pasiune nebună pentru cai, pentru muncile agricole unde era implicată forța cailor.
Toată ziua eram în grajd la vecinu’ Romică țesălând caii și învățând mersul creșterii lor.
Îmi doream enorm să-mi pot cumpăra un cal dar nu aveam posibilitatea financiară pe vremea aceea. Undeva în mine a rămas acea dorință și mă gândesc că după ce mă așez la casa mea îmi voi cumpăra barem* un cal dacă nu doi.

„Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.”

Care a fost momentul care a declanșat în tine dragostea față de folclor și tradiții? Dacă ai închide ochii și ți-ai aminti un cântec pe care îl fredonai la începuturile tale ca artist, care era acela?

Nu țin minte un moment anume, pur și simplu așa mă știu dintotdeauna.
Țin minte în schimb bucuria imensă pe care am simțit-o în momentul în care am găsit într-o cameră de depozitare a casei noastre straiele străbunicului meu. Efectiv nu-mi venea să cred că există așa ceva în casa noastră. Cred că acela a fost primul meu contact cu un costum popular pe care l-am și îmbrăcat.
Deasemenea țin minte nunta vecinei mele care a fost făcută în cort, cum era pe vremea aceea.
Eram mic și cu toate că în casa noastră nu s-a ascultat niciodată muzică populară când am auzit duba (toba) și ștabul (taraful) de la uspăț (nuntă) pur și simplu m-am transpus în altă lume. A săltat sufletul în mine de bucurie că am avut ocazia să văd și să aud așa ceva, eram acolo cu toată ființa.
Mi-a plăcut atât de mult încât eram disperat să mai prind o nuntă în cort să mă pot bucura de atmosfera respectivă.
La ceva timp după episodul acesta văzusem la câteva străzi distanță de noi, într-un colț de stradă…un nou cort, așa părea de la distanță sau poate așa speram eu să fie.
Am zis gata, iară-i uspăț, iară cântă ștabu’.
Am fugit într-un suflet până acolo iar când m-am apropiat am descoperit că de fapt proprietarul locului își ridicase un gard din scânduri pe care l-a vopsit negru. Deci, nu, nu era prelata de la cort, era un gard.
E de râs, dar, neașteptat, am lacrimi în ochi relatând această întâmplare. Mă copleșește inocența pe care o aveam, pasiunea nebună și determinarea care mă ține până în ziua de astăzi.

Ce studii ai? Unde ai ales să-ți petreci anii studenției și ce aport au avut aceștia asupra omului care ești astăzi?

Am absolvit facultatea de ,,Tehnică Dentară” din cadrul Universității de medicină și farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Din anul al doilea de facultate am dat admitere și la Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara, secția canto clasic. Doi ani i-am făcut în paralel până la încheierea primei facultăți. Am absolvit și „Facultatea de Muzică”, apoi am urmat și cursurile masterale în cadrul aceleiași facultăți. În paralel am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din Arad, secția canto popular.
Toate au avut un aport mare de tot, aș putea povesti ore întregi cum și în ce fel m-au ajutat să mă dezvolt, să mă adaptez social, să cunosc oameni, locuri, lucruri. Mi-au deschis uși spre mine cel de astăzi, mi-au adus în prezența oamenilor și a relațiilor de care avem nevoie. M-au ajutat mult!

„Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației.”

Alex, ai un glas care unge sufletul publicului și care te-a purtat prin festivaluri, concursuri, te-a urcat pe scene și ți-a adus aplauze, cum au fost anii aceștia? Aduc festivalurile locale sau naționale un plus valoare pentru numele unui viitor artist?

Festivalurile-concurs te educă! Ca unul care am trecut prin ele pot observa cu ușurință cine s-a ,,format” în festivaluri și cine s-a ,,format” la nunți, botezuri, cumetrii.
E mare diferența! În festivaluri te lovești de anumite rigori, de un juriu specializat, înveți să te îmbraci, să porți costumul popular, să adopți o atitudine potrivită, să gestionezi emoțiile. Ai ocazia să te evaluezi ca artist, să vezi unde te clasezi față de ceilalți colegi. Să analizezi, de ce celălalt a luat locul I și tu n-ai luat nimic, el ce a făcut bine, ce a avut în plus. Și am mai observat un lucru, în urma festivalurilor rămân pe baricade și se aleg copiii cu adevărat talentați și determinați și pasionați de această artă. Ceilalți se pierd în așa zisele nedreptăți sau favoritisme care se presupune că ar veni din partea juraților. Cred că toți concurenții simt la un moment acest lucru. Nici nu contează cât de e reală treaba aceasta sau nu, când îți dorești cu adevărat și iubești folclorul culegi într-un final tot ce e bun și de folos de aici și îți vezi de drum. Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației. Nu culeg, nu creează, nu simt. Își fac carieră cu repertoriul altora, sau o iau pe arătură abordând și creând piese cu un mesaj lipsit de profunzime și adevăr, comercial.

Spune-ne sincer, ce nu se vede in spatele unui concurs, in spatele unei competiții între tinerii interpreți? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte de a participa la un astfel de festival concurs?

În spatele unui concurs nu se vede munca, stresul, emoțiile. Nu se aud vocalizele colegilor din camerele de cazare din dimineața concursului. Mă exasperau acele sunete, îmi creau un gol în stomac de nu mai eram bun de nimic. Nu se văd lacrimile celor care n-au trecut preselecția, dezamăgirea profundă în urma jurizării. Nu se văd prieteniile care sunt distruse în secunda doi după premiere din cauza invidiei sau a faptului că aveai impresia că altul a fost favorizat în defavoarea ta.
Cărți întregi cred că ar putea fi scrise cu poveștile fiecărui concurent. Acum îmi amintesc cu amuzament de toate cele trăite sau auzite în concursuri, dar atunci, cum ziceam, e nevoie să fii extrem de pasionat, puternic, determinat pentru a putea trece cu brio de această etapă.
Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie. Am cântat plin de frici, emoții, gânduri care mă sabotau neștiind la acea vreme că cei din fața ta rămân cu emoția pe care le-ai transmis-o și cu felul în care i-ai făcut să se simtă sau să trăiască momentul.

„Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie.”

Ai momente în care te simți neînțeles? Ce înseamnă pentru tine să rămâi autentic într-o lume care cere uneori altceva decât sufletul tău?

Nu mă simt neînțeles, cred că nu-mi pasă de acest aspect, cred prea mult în ceea ce simt. Nu-mi doresc să schimb pe nimeni, nu caut să conving pe cineva de ceva și consider că nimic nu e pentru toată lumea. Scopul meu este de a ajunge cea mai bună variantă a mea, de a da la o parte tot ceea ce nu sunt și de a inspira pe toți cei care au nevoie de mine, într-un mod cât mai bun și sănătos.
Și da, rămân autentic prin faptul că fac ceea ce simt.

„Sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes.”

Îți desfășori activitatea la Sebiș, ce proiecte ai în plan profesional aici dar, sunt curios și unde prind viață visurile tale din plan personal?

Da, sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes și poate fi pus alături de cele mai mari festivaluri de gen din țară. Se întâmplă și se vor întâmpla lucruri frumoase.
Pe plan personal sunt în proces de a cumpăra o casă țărănească unde voi ,,scrie” o poveste tare frumoasă, vă voi povesti mai multe la momentul potrivit.

Eu te-am descoperit online urmărind proiectul tău de redescoperire a drumului cânepii, cum iți gestionezi astăzi pașii de aducere în actualitate a elementelor sacre pe care le mai descoperi cercetând satele din zona ta? Mai sunt izvoare din care sa extragi informație?

Surprinzător, chiar recent am întâlnit un izvor bogat de folclor autentic, nealterat, pe nană Cornelia Soare din satul Iercoșeni.
Da, pasiunea mea nebună m-a făcut să caut în toate colțurile ,,lăzilor” de zestre, prin podurile caselor, prin toate satele și pe la toate babele, să mă exprim într-un mod tradițional. Dacă ești suficient de pasionat, găsești, descoperi.
Le aduc în actualitate și zic eu că le îmbrac într-o formă destul de atractivă folosindu-mă de mediul online. Pot fi un lucru tare bun și aceste rețele de socializare dacă înveți să le folosești cu cap. Filmez, editez, postez. Nu e deloc o muncă ușoară dar dacă nu ești pe val în online, nu ești nici fizic. Aceasta e mersul lucrurilor și consider că nu are rost să ne opunem ci mai de grabă să învățăm, așa cum ziceam, să folosim cu cap aceste rețele în folosul nostru și într-un scop bun pentru noi și pentru cei din jur.

„Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată.”

Poate nu mulți știu că deseori ești un fel de ,,croitorașul cel viteaz”. Ce simți când acul prinde viață între degetele tale și fiecare cusătură spune o poveste?

Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată. Sunt în stare să stau ore întregi și să-mi admir lucrul care mi-a ieșit din mâni. Pur și simplu mă încarc de frumos, este o satisfacție extraordinară.

Cum ai pornit proiectul cu Nana Piștoaie care ți-a adus milioane de vizualizări în mediul online? Cine este personajul pe care îl interpretezi, și vreau să ne spui dacă în spatele umorului sunt și adevăruri despre realitatea din ziua de astăzi pe care încerci să le expui?

Da, asta și înseamnă umorul, ,,penalizarea” într-un mod comic a unor comportamente sau situații nepotrivite sau lipsite de moralitate din societate.
Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna. De mic copil am imitat anumiți oameni sau artiști spre amuzamentul celor din jur.
În facultate aveam o colegă care se amuza teribil când mă auzea vorbind ca o babă. Atunci mi-am ridicat un semn de întrebare, oare chiar e atât de amuzant? Odată la ceva vreme mai filmam câte un video amuzant pe care îl trimiteam câtorva prieteni. Râdeau toți și îmi spuneau să le postez public deoarece sunt amuzante și vor ,,prinde”. Într-un final mi-am făcut curaj și am postat. După video ,,babele în biserică” dacă azi, în ziua postării, am avut 2 mii de următori pe tiktok, până mâine am avut peste 10 mii, a explodat contul. Cam acesta a fost începutul. Numele personajului l-am ales tot la sfatul unor prieteni, preluând porecla celei care este Florița Păiușan, o nană din lumea satului de care m-am apropiat foarte mult și care este un izvor nesecat de folclor, versuri, povești sau strigături de nuntă.
În schimb, dacă ar fi să spun cine stă la baza acestui personaj, ca mod de a fi, gesturi, mimică este bunica mea din partea mamei, cea cu care am crescut în casă, dar și cea din partea tatălui care ne vizita mereu. Ambele au fost figuri mari. Și nu în ultimul rând toate babele și bătrânii satelor pe care le-am colindat încă din copilărie în culegerile mele de folclor.

„Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna.”

Ai un mentor? Ești un artist complex, cercetezi rădăcinile, le aduci în actualitate prin creație, dai glas liniilor melodice și le aduci în fața publicului, țeși povești si interpretezi roluri. Ce rol ai juca dacă ai avea șansa unei cariere actoricești pe care lasă-mă să-ți zic că deja ai început-o cu acest proiect.

Am mai mulți mentori când vine vorba activitatea folclorică. Bătrânii satelor pe care i-am descoperit de-a lungul vieții, culegerile de folclor din care mă inspir și care redau gândirea țăranului, simplă dar în același timp profundă și plină de tâlc.
Pe lângă acest lucru mă sfătuiesc cu câțiva prieteni care fac parte și ei din această breaslă și pe care eu îi consider ce trebuie.
Lumea mă asociază cu umorul, probabil s-ar aștepta să aleg un rol umoristic. Nu știu, simt la fel de bine și drama, simt că aș putea întruchipa orice rol, actorie să fie!

Este Romania locul care îți dă aripi? Ce proiecte noi ai încerca să materializezi din toate aceste calități pe care Dumnezeu le-a sădit în inima ta?

Nu am așteptat niciodată ca România sau oricine altcineva să-mi dea aripi la fel cum nu cred că cineva mi le-ar putea tăia. Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.
Cred foarte mult în viziunea mea și în ceea ce simt și mă văd în viitor bucurând lumea prin muzica mea și printr-o grămadă de proiecte și activități cultural-artistice care știu că vor inspira, educa și ridica vibrația celor care vor fi prezenți.
În prezent sunt în proces de a cumpăra o casă bătrânească în satul tatălui meu, loc în care vizualizez lucruri și activități extraordinare pentru pentru oameni de toate vârstele.

„Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.”

Dacă ar fi să-ți lași viața întreagă scrisă într-o singură melodie, ce ai pune în ea? Cum s-ar auzi? Ar fi o doina profunda sau un cântec de joc?

Hmm, nu cred că aș putea cuprinde într-o singură melodie tot ce am trăit sau simțit până în prezent dar cu siguranță ar fi un cântec așezat și profund.
Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.

„Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.”

Într-o lume în care ritmul grăbit se evaporă în zgomotul urban și poveștile par să se piardă printre claxoane și ecrane, există oameni-rădăcină. Oameni care păstrează în privire lumina unui sat de demult, și în glas freamătul codrilor și dorul negrăit al străbunilor. Anda este una dintre aceștia.
Născută din cântec și crescută din dor, a conștientizat valoarea pe care satul o are, și a dus-o la nivel de artă. Întreține acest foc moștenit ca pe o rugăciune, seară de seară, puțin câte puțin, atent și calculat.  Portul îl mângâie cu ochii și-l poartă cu sufletul. Cântecul îl simte din piept, ca o bătaie sacră ce-o leagă de strămoși și-o ține cu picioarele-n pământul în care a crescut și s-a format. Anda, o punte între vechi și nou, o țesătură ce-și ține firul întins între cele două lumi de care aparține, a înflorit acolo unde a fost sădită și a sărit departe de trunchi, și-a crescut aripile cu credință-n Dumnezeu și astăzi rămâne în echilibru împletindu-și rădăcinile cu aripile.

Să-i citiți vorbele și să-i vedeți simțirile, ascultă-ți glasul și urmăriți-i pașii din lumea veche și din cea nouă.

Nu se va opri aici.

 

„Anda Horoba este o fată de la țară care și-a depășit condiția. Sunt tare mândră și binecuvântată cu faptul că m-am născut la sat.”

Anda, îți mulțumesc pentru ceea ce ești astăzi. Inspiri. Și prin următoarea poveste pe care o vom împleti împreună, vreau să aduci motivație în gândurile tinerilor cu visuri. Cine este Anda Horoba? Care este buletinul cu care ieși în lume?

Vă mulțumesc tare mult și eu pentru că m-ați ales ca reper pentru tinerii din generația mea, dar și pentru cei mai mici, asta nu poate decât să mă bucure și să îmi ofere o și mai mare responsabilitate. Eu spun că mă descurc în asta. Consider că sunt un tânăr care poartă cu multă grijă responsabilitățile pe care le are pe umeri. Anda Horoba este o fată de la țară care și-a depășit condiția. Sunt tare mândră și binecuvântată cu faptul că m-am născut la sat. Acesta fiind și buletinul meu cu care ies în lume. Aș striga în gura mare, EU AM CRESCUT LA ȚARĂ, SĂ ȘTIȚI! Pentru mine, oamenii născuți și crescuți la țară sunt oameni binecuvântați, oameni cu har, oameni cu o bază solidă de OM, oameni cu frică de Dumnezeu, oameni cu bun simțit, oameni simpli, modești. Dacă ai toate acestea, ai totul.

„Iau cu mine în gând, satul. De fiecare dată, fără excepție pentru că dacă aș omite așa, aș fi un om pierdut. Un om rătăcit.”

Unde este pentru tine ACASĂ și ce poveste ascunde acest loc? Sunt momente pe care le iei cu tine în gând, oriunde ai fi în lume?

Acasă pentru mine este acolo unde cântă cucul acompaniat de orchestră (natura), cum îmi place să spun. Veți înțelege asta doar dacă veți veni la mine acasă, într-o seară sau într-o dimineață, atunci când lumea nu mai face zgomot, să ascultați acest concert despre care vă scriu. Acasă e acolo unde este mama mea. Tata, Radu. Acasă este acolo unde am crescut și așa va rămâne și în momentul în care voi avea casa și familia mea.

Sunt momente, stări, trăiri și amintiri pe care le iau cu mine peste tot. O iau cu mine în gând, în special, pe bunica mea. Este omul care m-a învățat și nu prin spuse, ci prin fapte, ce înseamnă PUTEREA, CURAJUL ȘI DRAGUL DE VIAȚĂ.

Iau cu mine în gând, casa părintească, cu tot ce este în ea și pe lângă ea. Iau cu mine în gând, satul. De fiecare dată, fără excepție pentru că dacă aș omite așa, aș fi un om pierdut. Un om rătăcit. Un om fără un trecut și implicit, fără viitor.

Vreau să-mi spui cum au fost anii copilăriei tale. Dacă ai picta un tablou cu aceste momente, ce urme ar lăsa pensula?

Copilăria mi-am trăit-o în Rai, în căsuța bunicii de bârne, cu lut, văruită cu var și vopsită cu albastru.
Săream pe patul înălțat cu paie, dorindu-mi să țintesc, cât mai sus.
Tabloul ar reda momentele în care bunica îmi aducea bunătăți din târg (bucuria copilăriei mele), momentele în care bunicul aducea gălețile pline cu lapte proaspăt, în casă, momentele în care mătușa mea, Ileana, una dintre surorile mamei care și-a adus aportul, considerabil, în educația mea și a surorii mele mai mari, Raula, ne spunea pilde și ne învăța rugăciuni, momentele în care “tioteam” (o formă de apel) când vedeam că vine mama. Oh, ar fi un tablou simplu, dar, totuși, cu foarte multă informație și foarte multe trăiri.

„Copilăria mi-am trăit-o în Rai, în căsuța bunicii de bârne, cu lut, văruită cu var și vopsită cu albastru.”

Când ai cântat prima data din inimă, fără să știi că faci artă? Care au fost primii pași spre primele apariții pe scena?

La 4 ani. Atunci nu am știut că fac artă. Atunci am știut doar să ascult semnalul, „Poți începe!” și începeam. Începeam să strig la mireasă, din toată inima și cu mare pasiune.

Am avut norocul și bucuria de a-mi construi o bază sănătoasă în ceea ce privește folclorul, obiceiurile, tradițiile, portul popular, imaginea mea ca artist în cadrul Grupului Folcloric “Glanetașul” în care am activat aproximativ 13 ani și acolo unde mă întorc de fiecare dată când timpul îmi permite.

La vârsta de 6 ani am obținut primul premiu muzical să-i spunem așa, premiul l la Festivalul de Folclor “Tinere Speranțe”.

Există oameni lumină. Cine a fost prima persoana care ți-a zis: ,,Anda, ai darul cântecului!”, ai crezut vreodată, copil fiind, ca acesta va fi drumul tău?

Există un om pe care îl numesc „om lumină”. L-am cunoscut recent. Este vorba despre mătușa (tanti) Ioană Mihalca din Petrova, Maramureș. Un om de la țară mai luminat decât ea, nu mi-a fost dat să cunosc. De la ea am primit în dar și foarte multe hori. Sunt onorată de faptul că mă îndrăgește, și ea, atât de mult.

La prima întrebare răspund simplu, MAMA.

Cântatul pentru mine a fost un prieten bun cu care îmi făcea mare, mare plăcere să mă însoțesc în drumul meu prin viață. Nu știam că se poate fără, nici nu aveam astfel de gânduri, niciodată, nu am știut să gândesc așa. Nu știam că asta va fi „meseria” mea, eu știam doar că va fi nelipsit de lângă mine ca ceva propriu, personal, lipit de tine, de care nu poți scăpa, în sensul bun al cuvântului.

„Acasă pentru mine este acolo unde cântă cucul acompaniat de orchestră (natura), cum îmi place să spun. Veți înțelege asta doar dacă veți veni la mine acasă, într-o seară sau într-o dimineață, atunci când lumea nu mai face zgomot.”

Bunicii sunt icoane, iar bunica ta are un loc special în viața ta artistică. Ce valori și sfaturi îți transmite? Ce sentimente te-au trecut având-o alături de tine pe scena ,,Vedeta populară” de la TVR?

Oh! Bunica mea are un loc special în sufletul meu, în viața mea ca om.

Pe cealaltă parte, artistică, s-a întâmplat să fie la fel, într-adevăr, pentru că firul roșu al folclorului de la ea a pornit. Mai înainte de ea nu știu cine avea glas din familie.

Nicidecum nu consider acest aspect ca fiind mai întâi de toate, este pe locul al doilea, absolut.
Bunica a educat un om, în primul rând și apoi un artist.

Am simțit totul așa, Mi-am îndeplinit cel mai mare vis al vieții mele, gata, nu mai vreau nimic, nu pot cere altceva în plus!. A fost cea mai mare dorință a mea, singurul fapt pentru care am și participat la “Vedeta Populară!”, iar Dumnezeu mi-a dat și mai mult decât eu aș fi putut visa.

Tot ceea ce este ea, și deja toți cei care o cunosc știu despre ce vorbesc, mi-a transmis și mie. Este un om valoros și eu sunt valoroasă doar pentru că am parte de ea.

Ce înseamnă pentru tine muzica populară? Este mai mult o artă, o formă de rugăciune, sau un fir nevăzut care leagă generațiile?

Cât de frumos! Mie nu prea îmi place să o numesc „muzică populară”, sună atât de comun, lipsit, parcă, de greutate și foarte accesibil. Mie îmi place să spun „folclor” sau „folclor nou”, un termen nu tocmai accesibil pentru că, în zilele noastre, nu poate, nu reușește oricine să înțeleagă sensul, greutatea și valoarea acestui termen.
Folclorul pentru mine este toate acestea la un loc. Satul cu toate ale sale este cea mai înaltă formă de artă. Folclorul este o formă de rugăciune, am simțit asta în momentul în care Dumnezeu schimba vremea în funcție de proiectele pe care urma să le filmez și nu doar atât.

Folclorul este un fir nevăzut care leagă generațiile. Da. Bunica, Aurica Bizo, mama, Eugenia Horoba, eu și nepoata mea, Maya Hiticaș, suntem dovada. 4 generații care au primit și au dat mai departe.

„Satul cu toate ale sale este cea mai înaltă formă de artă. Folclorul este o formă de rugăciune.”

Cântecele tale sunt un produs a tot ceea ce ești astăzi. Povestește-mi cum alegi temele despre care ne cânți, cum îți gândești videoclipurile, ținutele, pentru că știu că ești one women show. Câtă muncă stă în spatele unui astfel de proiect?

Mi s-a întâmplat să aleg tema în momentul în care mi-am dorit să scriu un cântec în care să descriu copilăria mea la bunica, experiențele mamei din tinerețe, experiențele mele de viață, în rest, Dumnezeu alege ceea ce eu trebuie să cânt.
Niciodată nu aleg o temă pentru că „Da, asta ar prinde bine”, nicidecum.

Am cules foarte multe cântece. Îmi plac, în special, cântece culese, vechi pentru că au viață în ele, au zile, au trai și hrană sufletească, eu oricât aș compune, nu ajung la performanța marilor țărani care au trăit greul vieții și au primit înțelepciune și har divin prin asta.

Scenariile videoclipurilor mele sunt educative. Educă și nu doar pe parte folclorică, ci și psihologică, spirituală, umană. Fiecare are un scop bine stabilit. Fiecare deține informații cât se poate de adevărate. Scenariile sunt inspirate din viața mea, viața părinților mei, a bunicilor mei, viața, greutățile și problemele țăranilor de altădată.

Pentru realizarea videoclipurilor depun foarte mult efort pentru că nu iau nimic de-a gata. Totul este căutat, cercetat, analizat, creat, aranjat. Nu filmez în muzeu unde toate sunt puse prea în ordine pentru dinamica la care eu mă gândesc. Caut casele și le amenajez, singură, exact așa cum am nevoie, exact așa cum trebuie.

În spatele unui proiect muzical, în ceea ce mă privește, stă foarte multă muncă, dar satisfacția finală este pe măsură. Videoclipurile mele mă ridică, nu prin faimă, vizualizări, trend sau alte asemenea, ci prin valoare, asta este tot ceea ce eu caut. Bunica așa mi-a arătat.

Dacă vă referiți la ținutele pentru proiectele muzicale, vă spun că totul este pus așa cum trebuie, după reguli și așa cum îmi spune satul și zona pe care o reprezintă. Indiferent ce zonă alegi să reprezinți, musai să arăți precum s-a purtat un țăran în zona respectivă, altfel vei fi de neidentificat. Simplu. Fără a adăuga ceva în plus, ceva ce nu face parte din câmpul lexical al cuvântului “folclor”. Portul popular nu are nevoie de alte artificii pentru că el deja este maiestuos și plin de sens, iar noi, dacă adăugăm și altceva (machiaj strident, coafuri de nașă mare, unghii lungi, vopsite, tocuri imense care nu exprimă decât vulgaritate, etc.) nu facem altceva decât să degradăm, să mânjim imaginea portului popular.

„Într-o lume înnecată în cântece în care se vorbește despre horincă, bani, străinătate, negocieri cu Dumnezeu pentru că „așa se cere”, Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp.”

 

Ultimul tău proiect muzical a fost apreciat și totodată discutat de publicul larg. Ce vrea Anda Horoba să transmită generației actuale și ce crezi că o diferențiază față de marea masă a interpreților de folclor?

Prin tot ceea ce fac, îmi doresc să trezesc oamenii din somnul indiferenței, comodității și beției, în special pe cei tineri, cei care încă se mai pot modela într-un mod sănătos. Am înțeles de mult că nu poți face primăvară cu o floare, sperăm, însă, între timp, am adoptat o altă idee. Topesc zăpada rece din jurul meu.

Într-o lume înnecată în cântece în care se vorbește despre horincă, bani, străinătate, negocieri cu Dumnezeu pentru că „așa se cere”, Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp. Ascuns, nerecunoscut și neacceptat tocmai pentru că doare, iar nouă ne place să ne mințim că trăim în confort, spunând „Nu există așa ceva!”, „La noi în casă nu a fost așa ceva!”, „La noi în sat nu s-a întâmplat niciodată asta!”, replici spuse cu voce tare fix de cei care s-au întâlnit, din nou, cu trauma nevindecată. Omul este gata să ascundă răul, acoperindu-l cu iluzia perfecționismului.

„Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp. Ascuns, nerecunoscut și neacceptat tocmai pentru că doare, iar nouă ne place să ne mințim că trăim în confort, spunând „Nu există așa ceva!”

Și aici pot să vă dau un exemplu clar și real. Am văzut multe femei bătute de către soții lor, care ieșeau din casă pline de vânătăi, iar dacă le întrebai ce s-a întâmplat, ele răspundeau fără să stea pe gânduri, răspund deja pregătit de dinainte ca să-și salveze, apere, ascundă călăul, „M-a lovit vaca, cu coarnele”, „M-a lovit mielul!” și așa mai departe, continuând să trăiască în tortură fizică și psihică pentru tot restul vieții. Iar noi, în loc să le oferim ajutor acestor femei, stăm cu mâinile în sus, dar nu pentru rugăciune, ci pentru a negocia cu divinitatea, cerându-i să ne ofere zile în plus, în schimbul banilor „fără număr” pe care îi producem. În momentul în care societatea este de acord cu asta, ba chiar își mai și însușește aceste idei redate prin „cântece”, eu nu am așteptări ca proiectele mele să fie accesibile tuturor.

De la izvorul tradiției și de la portul strămoșesc, ai îndrăznit să creezi o punte către lumea modei și a fashionului. Care a fost declicul care te-a împins către această zonă?

Această latură a esteticului în ceea ce privește combinarea pieselor vestimentare între ele este și ea moștenită, în opinia mea, iar cu timpul eu am depășit modelele (bunica, mama), care mi-au insuflat asta și care m-au inspirat, dezvoltându-mi din ce în ce mai mult partea creativă.
Declicul care m-a împins către împletirea celor două lumi, cea veche și cea nouă, așa cum îmi place mie să le spun, a fost momentul în care am conștientizat că sunt pasionată de tot ceea ce ține, atât de lumea veche, cât și de lumea nouă, legătura dintre aceste două fiind chiar eu, fata care a fost înzestrată cu darul de a simți profund, real și fizic vorbind, ambele lumi.

„Sunt pasionată de tot ceea ce ține, atât de lumea veche, cât și de lumea nouă, legătura dintre aceste două fiind chiar eu, fata care a fost înzestrată cu darul de a simți profund, real și fizic vorbind, ambele lumi.”

 

Exista echilibru în contrast? Cum îți păstrezi naturalețea între cele două lumi, modă și autentic. Unde se întâlnește cămeșa de Bistrița cu ultimele trenduri?

Există un mare echilibru. Deși sunt situate la poli opuși, aceste două laturi ale mele fac parte din domeniul artei. Ele se întâlnesc la intersecție, își dau mâna și se cuprind. Consider că nu există una fără alta. Fără vechi n-am avea rădăcini și fără nou, nu am avea viitor. Sunt două lumi care se completează, armonios, fără a se degrada una pe cealaltă și nu două lumi care trăiesc în dușmănie, așa cum unii doresc, separându-le pentru că sunt îndoctrinați doar în anumite idei.

Cămeșa de Bistrița și ultimele trenduri (aici vorbim despre colecțiile care se ridică la nivelul unei cămăși tradiționale) se întâlnesc aici, la numele de Haute Couture. Haute Couture vechi și nou pe podium, așa aș numi eu întâlnirea între cele două.

Știu că în ultimele luni ai fost la Chișinău, unde vreau să ne spui tu ce ai făcut, ce ai învățat și cu ce ai revenit acasă?

Ah! Ce plăcut! Am plecat la Chișinău timp de două luni pentru a-mi îndeplini cel de-al doilea vis, acela de a deveni STILIST VESTIMENTAR. Au fost două luni intense și grele în care am învățat cum să aplic toate cunoștințele acumulate și talentul care mi s-a dat, în stilizarea ținutelor pentru alți oameni. În ceea ce mă privește, mereu mi-a fost simplu și ușor să-mi stilizez ținutele.
Am revenit acasă cu dorința arzătoare de a începe lucrul. Direct. Asta s-a și întâmplat. Am avut plăcerea să lucrez, deja, atât cu oameni normali, cum spun eu, cât și cu artiști.

„Eu deja îmi trăiesc visul. Mi-a fost confirmat deja de către Stilistul Vedetelor din România, Lucy Faur, primul mentor al meu și de către Fashion Stylist Rusanda Cebotari din Republica Moldova, cea care m-a aruncat în mulțime pentru că a găsit potențial.”

Hainele pot spune o poveste precum un cântec? La ce vis îndrăzneț de-al tău lucrezi zi de zi pentru această parte din tine?

DA! Hainele vorbesc. Indiferent cum alegi să le pui pe tine, indiferent de texturile pe care le au materialele din care au fost croite, indiferent de culoare, ele vorbesc. Transmit anumite stări, anumite mesaje.
Haina vorbește înainte ca tu să apuci să-i spui ceva omului din fața ta. Mesajul poate fi greșit, dacă încă nu ți-ai găsit stilul personal și nu te îmbraci, încă, așa cum interiorul tău cere.

Eu deja îmi trăiesc visul. Știi? Când manifești ceva, deja ești acolo. Eu sunt demult acolo. Sunt făcută să stilizez ținute pentru vedete și asta mi-a fost confirmat deja de către Stilistul Vedetelor din România, Lucy Faur, primul mentor al meu și de către Fashion Stylist Rusanda Cebotari din Republica Moldova, cea care m-a aruncat în mulțime pentru că a găsit potențial.

Viața este artă. Dar arta înseamnă muncă, sacrificiu și perseverență. Dacă ai trimite o scrisoare în trecut, către Anda cea mică, ce i-ai spune?

Am ochii plini de lacrimi. Acest subiect este unul extrem de sensibil pentru mine pentru că Anda mea mică, este totul pentru mine. Este comoara mea, unica mea comoară. Singurul lucru care este cu adevărat al meu. Care îmi aparține. Și noi împreună, ale Lui Dumnezeu.
O iubesc enorm. Anda mică este un copil extraordinar căruia îi mulțumesc pentru asta prin tot ceea ce am ales să fiu și să fac.
DA! MUNCĂ, SACRIFICII ȘI PERSEVERENȚĂ, asta fac pentru a o mulțumi pe EA. Ea este mândră de surioara ei mai mare, Anda cea mare, pentru că doar ea pricepe, știe, înțelege prin câte a trecut și cât de greu i-a fost. A fost singură de la un moment dat, în toate călătoriile vieții.

Draga mea, Anda cea mică, dacă acum a-i sta în fața mea, fizic vorbind, imaterial ești acolo, în interior, te-aș strânge tare în brațe, te-aș pupa pe frunte ca un părinte, ți-a mângâia cârlionții de aur și ți-aș mulțumi pentru istețime, curaj, cumințenie, putere, creativitate, simplitate, naturalețe… . Oh, câte ți-aș mai scrie. TE PREȚUIESC, TE IUBESC ȘI TE ADMIR! Ești lumina mea în toate, iar eu mă străduiesc să te păstrez mereu vie, aprinsă, clară, pură și caldă. Cu multă recunoștință, Anda cea mare!

„Anda mea mică, este totul pentru mine. Este comoara mea, unica mea comoară. Singurul lucru care este cu adevărat al meu. Care îmi aparține. Și noi împreună, ale Lui Dumnezeu.”

 

Ai o relație apropiată cu Dumnezeu. Ce îi spui atunci când sunteți doar voi doi?

Oh! Din Dumnezeu sunt toată. Fiecare părticică din mine, El este. Fiecare gând al meu, El este. Fiecare lucru măreț pe care îl fac este, de fapt, făcut de El, prin mine. Nu sunt eu. Am înțeles asta în momentul în care am conștientizat această spusă, „Dumnezeu lucrează prin oameni.”
Lui îi spun totul. EL știe totul. El este prietenul meu cel mai bun. Nu îl privesc, ca pe un tată, un rege, un zeu, ceva, parcă, atât de departe de mine, ci îl privesc, ca pe un prieten. Îmi permit să fac și glume cu El, știu că Lui i se par amuzante, deși nu sunt deloc bună la asta.

Oamenii se miră, „Singură mergi tot timpul?”. Niciodată. Doamne-Doamne este prezent, pe scaunul din dreapta. Câteodată nu e cuminte și nu își pune centura, dar Îl iert. Glumesc. Voiam doar să înțelegeți cât de apropiați suntem. Îl ador pe Dumnezeu. El știe bine asta.

Ultimul proiect muzical, „Omule să te gândești”, a fost realizat, la fel, prin El. Știu, mulți nu vor percepe asta, dar nu-i bai, eu vreau doar ca El să înțeleagă, atât.

„Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș.”

Născut în inima Maramureșului, în satul Vadu Izei, Paul Ananie poartă în suflet muzica tradițională, o explorează și o aduce în fața publicului prin diverse proiecte pe care vă invit să le urmăriți pe canalul lui de YouTube. De la cocoșul care cânta dimineața în copilăria sa, până la simfonia de vânt din grădina casei părintești, fiecare clipă a vieții lui este impregnată de sunetele și poveștile acelor locuri mijlocite de familie, care îi este mereu sprijin și susținere. Cu o voce care reînvie dorul și frumusețea Maramureșului, dar și cu un bagaj de învățăminte adunat din călătoriile sale și studiile în etnologie, Paul Ananie aduce pe scenă nu doar cântece, ci adevărate fragmente din sufletul unei culturi care se adaptează și se reinventează. În lumea sa, muzica nu este doar o pasiune – este un mod de viață, o modalitate de a adresa emoțiile celor din jur și de a le aduce aminte de legătura lor cu acest des auzit „a fost odată”, dar într-un mod actual, potrivit vremurilor pe care le trăim. Colaborează cu diverși artiști și mereu aduce noutăți publicului și comunității lui de oameni din social media de care este foarte apropiat punând mereu accent pe naturalețe.

Ananie-veselie, să-ncepem!

Ce e mai greu: să cânți o doină de jale sau să refuzi o a cincea porție de cozonac la o gazdă din Maramureș?

O… cred că răspunsul este evident…Cu ospitalitatea tipică moroșenilor, oricui cred că i-ar fi imposibil să refuze cea de-a cincea porție de cozonac, dar mai cu seamă… cel de-al cincilea pahar de horincă!

Ananie-veselie, mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației mele la această discuție, sper eu, savuroasă pentru urmăritorii tăi. Cine e Paul Ananie, sau Ananie – Veselie? Care este pașaportul (vom reveni la el) cu care pleci în lumea largă?

Mă bucur și eu că m-ai ales să împărtășesc cu cititorii voștri gândurile și amintirile mele.
Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș (poate prea bine învățați, pentru că uneori în viață am avut momente în care ar fi trebuit să-i pun „pe pauză” și să acționez în consecință, dar rădăcina bună și solidă nu m-a lăsat), iar ulterior am adăugat „școala vieții”, dacă îi pot spune așa, învățată din toate celelalte experiențe trăite: drumuri prin toată țara și lumea asta mare, oameni, situații, 11 ani de București… m-au șlefuit în omul de azi. Cu bune și cu rele…

Dacă ai închide ochii acum și ai încerca să-ți amintești sunetul copilăriei tale din Vadu Izei, ce-ai auzi prima dată? Cum se vedeau anii aceia prin ochii tăi de copil, acasă, acolo în frumosul Maramureș.

Dacă vrei să fiu sincer, am închis ochii și nu mi-a venit niciun sunet în gând, din copilărie, în afară de cel al cocoșului cântând dimineața. Daaaar… acum, mare, am totuși un sunet preferat, pe care îl aud în minte de câte ori mă gândesc la „ACASĂ”: în capătul grădinii mele este un alt teren. În colțul acelui teren este un stejar. De câte ori bate vântul, el se transformă într-o simfonie de sunete care te transportă instant, parcă, într-un basm. De fiecare dată când merg acasă, lucrul preferat pe care îl fac (din timpul pandemiei am început să fac asta) este să merg sub acel stejar și să îi ascult „muzica”. Este incredibil cum te poate face un simplu copac să te simți teleportat într-o poveste din cărțile copilăriei.

Spune drept: cântai ca să te asculte lumea sau ca să scapi de treburi prin gospodărie? Care a fost începutul, îți amintești ce fredonai prin curte și îți dădea încredere că vei fi o voce a Maramureșului cândva?

Tu crezi că puteam scăpa de treburile gospodăriei? Nici vorbă, asta nu se întâmpla niciodată. Deși… recunosc, fiind cel mai mic din familie, am fost scutit de muuulte ori de munci. Fratele meu, pe de altă parte… nu prea. Cântatul, să știi, m-a acompaniat la orice făceam: muncile din gospodărie, când eram agitat, stresat, emoționat, nervos. Oricare sentiment aveam, primul lucru la care apelam era muzica. Nu știu cum să explic asta… ai mai auzit om care să cânte de stres?

Care dintre cântecele tale îți este cel mai apropiat de suflet, si de ce? Ce povestea te leagă de acesta?

La întrebarea asta e greu să răspund, pentru că e exact ca treaba aia când ai întreba un tată: “Care este copilul tău preferat?” Totuși, o să îți spun că fiecare piesă este preferata mea în momentul în care o creez. Mi se pare că am făcut ceva extraordinar, a 8-a minune a lumii . Poate peste ani… nu mi se mai pare atât de “uau”, dar pe moment, atunci când le fac, fiecare devine preferata mea.

Cu ce principii de viață învățate de acasă, ai plecat student la București? Cine ți le-a inspirat? 

Cum am spus și mai sus… cei șapte ani de acasă: să nu deranjezi pe nimeni, să te comporți cuviincios, să nu ieși în evidență (asta… n-am prea respectat-o), să nu fii rău, hain, mincinos, să te rogi lui Dumnezeu, să oferi mereu respect oamenilor… cam tot ce ar trebui să știe fiecare și (din păcate) nu știu cât se mai ține cont acum de ele, în vremurile pe care le trăim. Toate acestea mi-au fost inspirate de ai mei, mama, tata, bunica și mama bună (eu am două bunici, una la oraș și una la sat: bunica și “mama bună”, cea din sat ).

Știu că ai studiat etnologia, care crezi ca este cheia succesului unui etnolog astăzi, într-o lume tot mai îndepărtată de aceasta zona?

Într-adevăr, am mers taman în celălalt capăt de țară la facultate și am ales să aprofundez domeniul acesta, cu studii culturale, etnologie, antropologie culturală și folclor. E o lume “magică” acolo. Nu e nici ușor, nici greu, dar este foarte „eye opening”. Mi-a deschis orizonturile gândirii și a percepției asupra multor lucruri. Cheia succesului unui etnolog? La noi, la specializarea asta, cred că fiecare și-a folosit studiile în propriul scop: pe mine m-au ajutat în domeniul în care activez, cel muzical, dar și ca om: să înțeleg mai bine ce se întâmplă în jurul meu și, mai ales, de ce. În România, din păcate, nu mulți își găsesc de muncă în acest domeniu, pentru că știm și vedem câtă importanță dau cei de la „putere”, culturii. Dar nu e totul pierdut, să nu fim apocaliptici. Dacă ești deștept te descurci în orice domeniu, pentru că etnologia are această versatilitate, de a putea fi aplicată în multiple domenii de activitate.

„Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: DA, ESTE AȘA! Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?, etc. Te face să gândești mai mult.”

 

Cum a influențat formarea ta în etnologie modul în care abordezi muzica și cultura tradițională?

Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: “DA, ESTE AȘA!” Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: “De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?”, etc. Te face să gândești mai mult. Poate unul dintre cele mai mari ajutoare a fost faptul că am înțeles în sfârșit ce cânt, pentru că nu știam niciodată ce să spun: Folclor? Muzică populară? Muzică tradițională? Pot spune acum cu siguranță că eu cânt muzică populară, deoarece odată ce o iei din mijlocul comunității, o smulgi din simțămintele omului care cânta singur când muncea la câmp, la coasă, etc. și o duci pe scenă, ea devine o muzică accesibilă pentru mase, deci muzică populară.

Care sunt cele mai mari riscuri la care e expus folclorul românesc astăzi? Și ce putem face, concret, pentru a-l proteja?

Trendurile. Astea-s cele mai mari riscuri. Dar nu scăpăm de ele, deci nu vă imaginați că o să ajungem să cântăm iar despre munca la seceriș și mai știu eu ce…Pentru că asta e una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM. El nu poate cânta ce au trăit alții acum 100 de ani, deoarece nu mai face parte din viața sa cotidiană. De aceea vedem acum tot felul de cântece, care mai de care. Dar asta e un proces natural, nu este greșit. Doar trebuie să știm să îl facem cu cap.

Una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM

Paul, ești un artist echilibrat iar pentru asta vreau să îmi spui, cum poți păstra echilibrul între autenticitatea pe care o transmiți prin cântecele tale, contemporaneitatea și cerințele publicului de astăzi?

Păi tocmai ce ziceam… să o facem cu cap. Se poate, credeți-mă! Poate rezultatul nu este imediat, dar cu siguranță este unul de lungă durată! Problema, însă, este că oamenii de acum nu mai au răbdare. Vor ca totul să fie cu rezultate instant. Nu prea merge așa…Adică poate merge, dar dacă urci fără să treci prin toate etapele… e greu să te menții, că nu știi ce să faci. A… și dacă vei cădea… vai, ce-o să doară!

Ești o prezență în mediul online, cât de mult ajută un artist să fie deschis, vulnerabil și dispus să comunice cu publicul lui prin intermediul acestor rețele sociale. Te ajută să fii relevant pentru publicul tânăr?

Este foarte important acum. Deși lumea este inundată cu informații din toate părțile, e important să exiști pe social media și să fii activ. În ultima perioadă, totuși, am înțeles și importanța discreției.
Dacă ar fi să dau un sfat… le-aș spune să fie naturali. Deși unora le este imposibil. Cunosc extrem de mulți oameni care pe online sunt într-un fel și în viața reală sunt complet diferiți. Fiecare cu alegerile sale…

Cum se împacă artistul Paul cu omul Paul? Au oare aceleași dorințe și planuri? 

Ambii vor mai mult, unul de la celălalt. Omul știe că artistul poate mai mult, iar artistul știe că omul poate mai mult. Dar cumva… ajung la un consens. Își doresc binele unul altuia.

La ce vis de al tău lucrezi în fiecare zi, și ce colaborare muzicală ți-ar plăcea să faci și acum e momentul să afle din acest articol?

Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta! Cu colaborările muzicale… am cam făcut cu mulți oameni mari, talentați, faini și dragi mie. Am fost un norocos, recunosc. Pot totuși să îți dau un mic spoiler dintr-un proiect viitor: voi lansa anul acesta un trio muzical cu doi artiști contrastanți ca stil, din muzica mainstream. Abia aștept!

„Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta!”

 

Povestește-ne un moment stânjenitor sau amuzant pe scenă. Cum ai ieșit din el?

O, Doamne… sunt atâtea. De la uitat de versuri la microfoane în dinți, încurcat numele oamenilor, abținut să nu râd când mai cădea câte unul… multe. Uite, îmi aduc aminte unul care s-a întâmplat “aproape” pe scenă . De ce „aproape”? Pentru că urma să intru în scenă și eram după un banner mare. Când să pornesc, m-am împiedicat de niște cabluri și era să cad în nas, dar m-am ridicat la timp, fix la intrarea în scenă . Nu m-a văzut nimeni, am ieșit basma curată. Dar dacă mă întrebi cum ies din cele care se văd… ți-aș spune că sunt natural și nu ies nicicum, eu sunt primul care râde de mine. Râd cu oamenii în rând și mergem mai departe.

Unde mergi atunci când vrei să fugi de ,,zgomot”? Și ce faci pentru a te deconecta de haosul drumurilor dintre cântări, studio, filmări?

CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec. Culmea, când vreau să scap de „zgomot”, tot la zgomot mă duc pentru că prefer orașele mari, aglomerate, cu oameni care mișună peste tot, cu lucruri în viteză, cu multe obiective de vizitat… mă întorc mai obosit din vacanțe decât am plecat.

„CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec.”

 

Am spus că revin la pașaportul tău, spune-mi, mai ai pagini libere? Știu că ești pasionat de călătorii și vreau să îmi zici care a fost cel mai fain loc în care ai avut ocazia să mergi. 

Mai sunt câteva pagini care așteaptă să fie umplute. Mă strigă, le aud: „PAAAAUL, UMPLE-NEEE”.

La fel ca și cu cântecele, nu pot să zic că am vreun loc preferat. Da, sunt câteva în care m-aș întoarce mereu: San Marino, Islanda, New York și, poate cea mai mare surpriză dintre toate: Dubai. Am evitat voit Dubaiul pentru multă vreme deoarece consideram că este doar pentru o categorie de oameni… știți voi. Vedeam mereu aceleași trei poze de la piscină, Burj Khalifa, fântânile și cam atât. Doamne… ce contrast am trăit când am ajuns acolo și am realizat că e COMPLET diferit față de ce credeam eu, că e un amalgam de culturi, o curățenie incredibilă, o ordine extraordinară, ai atâtea de văzut și cunoscut, vizitat, învățat, etc, DOAR SĂ VREI! Recunosc, am judecat greșit, prin prisma a ce vedeam pe social media. Acum însă, mă declar mare fan!

Te-ai regăsi în ideea de a trăi pe alte meleaguri, cu România doar în suflet?

Acum câțiva ani aș fi zis că NU. În ultima perioadă însă… dacă aș putea să fac și în străinătate ce fac eu aici… nu aș mai fi atât de sigur de acel “nu”. Dar cu siguranță că nu ar fi o mutare de lungă durată. Asta știu clar.

„După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai.”

 

Crezi în minuni? Ce-i spui lui Dumnezeu când ești doar tu cu El?

Cred că cred. Nu știu sigur cum am defini acel termen de „minuni”. Cred că „minunile” pot fi și mici, în viața de zi cu zi. După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai, ajută-mă să cânt bine, să învăț bine (asta e de pe vremea liceului, dar încă nu mi-am scos-o din listă pentru că omul cât trăiește învață) și apoi îi mai cer câteva lucruri pentru familia mea și chestiuni punctuale, dacă am ceva ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi. Am o legătură specială cu Dumnezeu, asta simt.

Până ne vom întâlni la următoarele evenimente sau nunți, că la voi în Maramureș multe mai sunt, Paul, ce înseamnă fericire pentru tine în 3 cuvinte?

Poate nu o să fie cuvintele la care se așteaptă lumea, dar pentru mine fericirea înseamnă călătorii, mâncare și muzică! Mă vrei sincer? Ăsta sunt. Ah, și dacă îmi permiți, aș mai adăuga unul: LIBERTATEEEEEE!

Cred mult în misiunea noastră de a lăsa urme în urma noastră. Dacă într-o zi tot ce ai cântat, scris sau spus s-ar pierde, ce ai spera că și-ar mai aminti oamenii despre tine?

Wow! Asta chiar e o întrebare grea. Nici nu vreau să mă gândesc la ipoteza asta, că m-aș „strica de cap” cum se zice la noi, să dispară toată munca mea de până acum. Dar dacă ar fi să fie așa cum zici tu… aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.

 

„aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.”

„pasiunea care îmi umple sufletul este cea pe care trebuie să o urmez și asta este cea mai înaltă formă de exprimare a lui Dumnezeu.”

 

În spatele fiecărei note muzicale se află o poveste, un drum personal, o călătorie plină de încercări și descoperiri. Povestea Ianei Lungu este una de perseverență, pasiune și o iubire nemărginită pentru muzică, dar și o adevărată lecție despre cum copilăria, cu toate experiențele sale, cu susținerea celor apropiați și cu încrederea în Dumnezeu când ești singur într-o altă țară,  cu un vis în care nu încetezi să crezi, poate contura viitorul unui artist. Dar nu orice viitor, ci unul în care visul, oricât de îndepărtat ar părea, este o flacără ce nu se stinge niciodată. Încă din anii copilăriei, când își descoperea primele iubiri muzicale, simțindu-le acasă într-o atmosferă propice și își forma visele, Iana a învățat să îmbine talentul cu munca, având mereu în față o ambiție care a modelat-o, zi de zi, ca artist și ca om. Deși astăzi este cunoscută pentru interpretările sale din jazz, Iana nu a ajuns acolo din întâmplare. A depășit obstacole, a înfruntat incertitudini și a continuat să-și urmeze calea cu încredere și hotărâre. În această discuție, am explorat nu doar evoluția sa profesională, ci și impactul copilăriei asupra formei sale artistice, despre cum fiecare pas din viața sa a contribuit la dezvoltarea unei viziuni muzicale unice. De la primele note cântate în copilărie până la momentul în care jazz-ul a devenit vocea sa artistică, Iana Lungu ne povestește despre cum tot ce a trăit până acum a fost, în cele din urmă, o pregătire pentru a ajunge acolo unde este acum. Născută în Republica Moldova, Iana s-a întrecut pe sine, de când am cunoscut-o i-am zis că este un exemplu pentru tinerii generației mele, ambițioasă, muncitoare, independentă și perseverentă. Astăzi, sunt mândru să regăsesc același om, care nu a încetat niciodată să dea curs visului ei măreț, un om care inspiră și care va inspira în continuare. A reușit, iar pentru asta, vă invit să citiți și să simțiți vorbele ei, în cele ce urmează.

Iana, cât de mult mă bucur să povestim. Îți sunt recunoscător pentru cele ce urmează. Vreau să începem prin a-mi spune cine este Iana Lungu și de unde provine acest nume frumos și rar întâlnit.

Plăcerea este de partea mea, Florin. Mă simt onorată că ai considerat oportun să mă inviți la acest interviu și încă înainte să începem îți mulțumesc pentru emoțiile care încep să mă năvălească. Iana Lungu însumează multe lucruri, este o fată visătoare dar pragmatica; o balanță care le vrea pe toate în echilibru. Uneori indecisă și neîncrezătoare, dar alteori atât de puternică și sigură pe ea încât nimic nu-i stă în cale. Iana e un om pe care îl inspiră muzica, oamenii și natura. Iana mai este ochii bunicilor, dar și temperamentul tatălui. Dar la sfârșit de zi, când e cea mai vulnerabilă, Iana este o femeie fericită.

Dacă ai închide ochii pentru o clipă și te-ai întoarce în copilărie, când apropiații te strigau „Ianușca”, ce ai vedea în fața ochilor?

Aș vedea acea fetiță care, în ziua în care a împlinit 9 ani, tatăl ei a instalat sonerie la ușa casei, iar ea aștepta entuziasmată să vină invitații la petrecere, în timp ce mama ei pregătea tortul și ultimele bucate în bucătărie.

„și cum putem vedea cel mai bine adevărul dacă nu cu inima?”

Cum ai descrie acești ani în sânul familiei, acasă în Republica Moldova? Ce înseamnă pentru tine locul natal? Îți trezește nostalgii? Povestește-mi o amintire pe care o porți cu tine mereu.

Primii 16 ani crescuți și trăiți în sânul familiei înseamnă enorm, înseamnă tot ce sunt și voi fi vreodată. Locul natal este seva din care mi se trag rădăcinile și amintirile pe care le duc cu mine în gând cât voi mai trăi. Locul natal sunt fețele părinților și ale bunicilor, îngânatul meu de copil de 7 ani cu care îmi adormeam sora de 2 ani, când rămâneam singure acasă pentru că mama făcea gărzi de noapte. Pentru mine locul natal e casa de la etajul 5 de pe strada „Basarabia 3” și numărul de telefon al bunicilor pe care am învățat să-l formez cu degetele, încă de când mă ținea mama în brațe ca să ajung la telefon. O amintire… Ah, când se întorcea tatăl meu din Moscova de la muncă și atunci era sărbătoare în casă. Îmi plăcea să simt parfumul lui de bărbat în toată casa și să-i sorb acea energie debordantă când parcă nu-și afla locul de bucurie că e iarăși în sânul familiei, și fuma țigări și cânta la chitară în bucătărie până târziu cu mama și nu se mai sătura de taclale. Tata îi recita mamei versuri din Esenin și ea îl sorbea din ochi. Și aducea casete cu muzică nouă pe care o ascultam la volum maxim. Eu și sora mea adormeam parcă ușurate și cu sufletul în pace știind că mâine dimineață ne vom trezi cu mama și tata la bucătărie, savurând cafeaua și vorbind în șoaptă să nu ne trezească.

„Să fii fată deșteaptă.” Am luat această îndrumare ca pe un reper … Departe de casă, fără părinții aproape, îmi filtram alegerile prin prisma conștiinței și a acelei întrebări: „Sunt fată deșteaptă dacă fac asta?”

 

Cu ce învățături ai plecat de acasă? Ce valori ți-au inspirat părinții tăi și le-ai luat cu tine în lume?

La 16 ani am plecat din Republica Moldova în România la studii, iar de fiecare dată când reveneam acasă în vacanțe, părinții și unchii îmi spuneau: „Să fii fată deșteaptă.” Am luat această îndrumare ca pe un reper și, timp de patru ani, mi-a ghidat toate deciziile. Departe de casă, fără părinții aproape, îmi filtram alegerile prin prisma conștiinței și a acelei întrebări: „Sunt fată deșteaptă dacă fac asta?” Părinții mei nu au fost unii severi, am avut întotdeauna libertatea alegerii. Ne-au oferit încredere mie și surorii mele pentru că întotdeauna am avut o conștiință sănătoasă care nu ne lăsa să o luăm pe căi greșite și știam ce aveam de făcut. Probabil că încrederea părinților m-a făcut și mai responsabilă cu tot ce fac pentru ca să nu îi dezamăgesc. Eu nu am fost un copil năzdrăvan niciodată, pentru că mie de mică îmi plăcea să respect regulile și luptam cu nedreptățile. De la mama mea am învățat blândețea, empatia față de oameni și iubirea pentru aproape. Tatăl meu a fost întotdeauna un om care m-a învățat onoarea cuvântului și dreptatea, tot de la el am moștenit sensibilitatea pentru cuvânt, limba română, emoția poeziei și simțul profund al muzicii.

Muzica, una dintre pasiunile tale de mică. Simți că ea te-a ales pe tine sau tu ai ales-o? Cum au fost începuturile unei eleve talentate din Cantemirul anilor adolescenței tale?

De-a lungul timpului ne-am ales una pe alta, fără să știm. De mai multe ori. Mie de mică îmi plăcea teatrul și dansul, eram expresivă și îmi plăcea să recit monologuri și scenete la spectacolele din gimnaziul unde am învățat până în clasa a 9-a. Pe măsură ce creșteam într-un ambient cu iubire de muzică, aceasta m-a ales prima, intrându-mi subtil sub piele, dar nu țipa tare să o aud, zăcea ca un copil părăsit care din când în când se mai uita cu ochi mari și îmi cerea să o iau în brațe și să-i dau… iubire, timp, atenție. Și inițial o luam în brațe de drag, ca să o legăn un pic și să mă joc cu ea.
Dar totul s-a schimbat la 12 ani când am început să frecventez o școală muzicală cu specialitatea vioara, care îmi ocupa tot timpul liber după gimnaziu. Atunci încă nu știam cum avea să mă crească pe mine acest copil și ce sensibilitate avea să îmi pună în suflet pentru muzică. La 16 ani, la absolvirea gimnaziului și a școlii muzicale din Cantemir, am plecat la Brașov, la studii și timp de 4 ani nu am mai făcut muzică. Dar nu a încetat să trăiască în sufletul meu nici o secundă din acei ani. La 20 de ani am ales muzica din nou. Nu mai era un copil, crescuse odată cu mine, eram deja prietene, îmi știa toate secretele și nu se mai mulțumea cu timpul nostru petrecut doar în week-end sau seara după teme. Îmi acaparase de tot mintea și sufletul. Am încercat de câteva ori să aleg cariera profesională în altă direcție și să mă fac „fată serioasă”. Dar timpul trecea și ea tot nu îmi trecea… Și încă o dată am ales-o. Pentru că eu nu pot să trăiesc decât în adevăr, și cum putem vedea cel mai bine adevărul dacă nu cu inima? Atunci am luat-o în serios și pe lângă facultate, am intrat și la Academia de Canto din Verona, la care urmează să îmi finalizez studiile anul acesta. Din acel moment mi-a fost clar ce îmi doresc să fac pentru tot restul vieții.

În ce moment ai simțit că muzica este drumul tău? Ai fost încurajată să urmezi acest drum sau a trebuit să lupți pentru a fi auzită?

Am luptat mult timp, cu mine însămi. Pentru că sufletul zicea una, dar rațiunea alta. Mai ales că am absolvit universitatea de limbi străine cu profilul în turism și comerț internațional, ceea ce mă ducea pe un cu totul alt drum și cu cât mă apropiam mai mult de absolvire, cu atât mă lua frica. Frica de a nu trăi în adevăr. Un lucru era cert: eu nu eram gata să renunț la muzică. Dar societatea e dură. Familia nu mi-a spus niciodată să renunț la visul meu de a fi cântăreață. Mama, fiind asistent medical, îmi spunea să aleg o carieră sigură. De multe ori m-am întrebat dacă voi regreta într-o zi alegerea mea de a merge pe acest drum al muzicii. Azi mă gândesc și realizez că nu am avut de ales. De fapt, alegerea era evidentă din momentul în care am lăsat muzica să ajungă la inima mea, iar inima a început să îmi dicteze calea. Totul era acolo, doar că nu îndrăzneam să o văd.

Dacă ar fi să alegi o melodie pe care să le-o cânți într-o duminică la masă, părinților și bunicilor tăi, care ar fi aceasta?                                                                               

Ah, aici m-ai atins pe rană deschisă, pentru că bunicii mei nu mai sunt. Și ei nu m-au auzit cântând niciodată… Le-aș fi cântat „Lume lume, soro lume” și „Inima nu fi de piatră”. Bunicelor mele le plăcea mult muzica populară românească, iar bunica paternă avea o slăbiciune pentru limba română, versuri profunde și, mai ales, pentru muzica noastră de jale.

La ce vârstă, Iana, și cu ce gânduri ți-ai luat inima-n dinți, singură, ai lăsat pământul basarabean și ai venit în România să îți continui studiile? Ușor nu a fost, dar a meritat?                                 

La 16 ani, încă neîmpliniți. A meritat fiecare lacrimă din momentele dificile, fără familie, pentru că totuși eram un copil, chiar dacă mă consideram adult. Eu am fost întotdeauna un copil serios, prea serios… și de mică îmi făceam planuri de succes, cum să ajung cât mai sus. Pe atunci, puține persoane mergeau la studii în afara țării, eu am urmat exemplul prietenei mele care studia la București, acolo voiam să ajung și eu, dar destinul a avut alte planuri pentru mine și astfel Brașov mi-a devenit curând a doua casă. În orașul meu natal m-am simțit întotdeauna limitată, mereu voiam ceva mai mult, îmi lipsea forfota orașelor mari, cu perspective de afirmare la orice colț, voiam să merg la teatru după ore, la prezentări de cărți, la concerte, să fiu înconjurată de oameni inteligenți și să vorbesc o limbă română corectă. Nu a fost ușor, pentru că toate visele mele ajunseseră să fie o utopie în primul an de studii, pentru că fusesem repartizată la un liceu foarte slab, de unde m-am transferat. Singură. Cu o singură voce în cap și planuri mărețe. Simțeam că fac ceva mare și mi-era frică să nu reușesc. Dar intuiția nu minte niciodată. Și nu o să încetez vreodată să îi fiu recunoscătoare doamnei director Hurghis din vremea aceea, de la Colegiul Național Unirea din Brașov, pentru că mi-a dat șansa de a deveni Uniristă. Au fost cei mai frumoși ani de liceu! 😊

Să revenim la muzică. Ai studiat vioara, iar de la acordurile line ai trecut la sensibilitatea exprimării vocale. Povestește-ne despre aceste două experiențe și cum ai făcut trecerea.       

Totul a început acolo. Studiul viorii mi-a oferit o sensibilitate profundă față de muzică, atât instrumentală, cât și vocală. M-a învățat disciplină, rigoare și mi-a rafinat auzul muzical. De-a lungul parcursului meu, am dezvoltat o „voce interioară” care mă ghida în interpretarea notelor. Cu timpul, acea voce, dar și emoția melodiilor, a devenit atât de puternică încât nu a mai putut rămâne înăuntrul meu: simțeam nevoia să mă exprim vocal. Și simțeam că există ceva mai mult decât atât, voiam să îmi perfecționez tehnica, am început să studiez canto modern, iar acolo am avut confirmarea că a cânta este ceea ce vreau să fac în viață. Și de atunci nu am încetat studiul vocii. Iar fiecare obiectiv atins, după multă muncă, este o gratificare profundă.

„M-a învățat disciplină, rigoare și mi-a rafinat auzul muzical. De-a lungul parcursului meu, am dezvoltat o „voce interioară” care mă ghida în interpretarea notelor.”

 

După 4 ani la Brașov, ai început studiile la Verona. Unde ai studiat și ce te-a făcut să alegi Italia drept „școală” și „acasă” pentru ceea ce urma să devii?                                                                 

Eu niciodată nu plănuisem să mă mut în Italia, mă regăseam bine în România, acolo era casa mea, dar ce frumoasă e viața când îi dai curs și te încrezi fără să știi ce te așteaptă la colț de drum. Exact asta am făcut eu la 20 de ani. Fix ca la 16. O nebunie, și am fost surprinsă plăcut! Așa cum niciodată nu m-am mulțumit cu puținul, și voiam să experimentez cele mai înalte forme de conștiință, m-am provocat mereu. Astfel, după primul semestru la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității București, așteptările mele nefiindu-mi îndeplinite, am făcut o nebunie. Și-mi tremura sufletul de entuziasm. Și asta era semn bun. Așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am mutat la studii în Italia. Din nou am luat-o de la zero, învățarea limbii, încadrarea culturală și socială, înscrierea la facultate unde sistemul de învățământ e cu totul diferit… În al doilea an de facultate nu am mai rezistat presiunii muzicii și am căutat o școală de muzică, unde am studiat în paralel toți anii facultății. Pentru prima dată mă simțeam împlinită, în sfârșit îi dădeam voce acelei pasiuni care atât mă ardea în tăcere pe dinauntru. Italia m-a primit cu multă căldură și blândețe, mi-a adus oameni buni în cale, care mi-au arătat că pot și pentru asta le sunt profund recunoscătoare. Industria muzicală e foarte dezvoltată în Italia și nu mă refer doar la puținii artiști pe care îi vezi la TV și îi auzi la radio, dar și la acei care trăiesc din muzică fără să fie vedete. Pentru că aici industria artelor și a spectacolelor e foarte bogată, iar organizatorii de evenimente includ foarte mult muzica live, ceea ce dă vizibilitate și loc pentru toți artiștii. În ultimii ani, Italia a fost locul unde eu îmi văd visul crescând alături de oameni care cred în mine și îmi apreciază stilul. De asemenea, am avut ocazia să colaborez cu artiști importanți din lumea jazz-ului și pot spune că mă simt profund onorată.

Ai avut vreun model care ți-a influențat alegerile în muzică? Ce stiluri ai încercat și ce te-a făcut să alegi jazz-ul drept destinație?                                                                                                         

Am descoperit sensibilitatea mea pentru jazz pe parcursul procesului meu de perfecționare muzicală, iar astăzi îl cultiv cu grijă și pasiune. Totuși, prima mea dragoste muzicală a fost R&B-ul și pop-ul. Principala mea sursă de inspirație a fost întotdeauna Beyoncé, Whitney Houston și Mariah Carey: încă din copilărie m-au fascinat prin versatilitatea lor artistică și prin extraordinarele calități vocale atletice.

Ce înseamnă pentru tine acest gen muzical, foarte greu de definit datorită complexității lui?

Jazzul este tehnic complex: necesită o înțelegere avansată a armoniei, a modulației și a ritmurilor sofisticate. Înainte de a mă apropia de acest gen, urmam o structură muzicală fixă și prestabilită. Odată cu jazzul, însă, am descoperit improvizația și dialogul constant dintre muzicieni. Nu este vorba doar de a cânta o melodie, ci de a o interpreta cu creativitate, modificând armoniile și timbrul în timp real. Acest lucru îl transformă într-o provocare continuă și într-o oportunitate extraordinară de creștere. Mă fascinează libertatea expresivă pe care o oferă, conexiunea emoțională atât cu publicul, dar și cu muzicienii care nu mai sunt cei care „mă acompaniază” pe mine, cântăreața, ci suntem toți, protagoniștii unei interpretări muzicale.

„Odată ajunsă pe scenă, ego-ul meu s-a dizolvat: am devenit una cu vocea mea și m-am lăsat purtată de muzică și de emoțiile pieselor. Atunci se produce magia.”

 

Ești pe scenă la primul tău concert live. Ce fel de emoții te-au cuprins? Te-ai pierdut într-o lume a simțirii interioare sau ai fost rezultatul dintre munca și emoția dată de public?                         

După ani de studiu și muncă în culisele lumii spectacolului, am găsit curajul de a face un pas înainte și de a împărtăși ceea ce am acumulat în bagajul meu muzical. Cea mai emoționantă experiență a fost primul meu concert live alături de un cvartet de muzicieni. Să urc pe scenă și să mă transform într-o artistă în adevăratul sens al cuvântului a fost o emoție de nedescris, care a dat sens întregului parcurs de până atunci și mi-a oferit, totodată, conștientizarea a ceea ce sunt capabilă să realizez în viitor. Înainte de a urca pe scenă, m-a cuprins un vârtej de emoții și parcă neputință. În acel moment, am închis ochii și mi-am amintit de ce am ales acest drum și că acum zece ani visam să fiu exact unde sunt astăzi. Acea conștientizare transformă frica în putere. Odată ajunsă pe scenă, ego-ul meu s-a dizolvat: am devenit una cu vocea mea și m-am lăsat purtată de muzică și de emoțiile pieselor. Atunci se produce magia.

”Este vocea sufletului, iar sufletul este etern, indestructibil și lipsit de raționalitate: pur și simplu există, pretutindeni, întotdeauna. Uneori nu are nevoie de cuvinte ca să transmită emoția.”

Jazz-ul este deseori o formă de exprimare liberă și spontană. Cum te adaptezi energiei publicului și cum te conectezi cu el pentru a fi un artist complex pe scenă?                                             

Pentru mine, muzica este o dimensiune fără timp, fără început și fără sfârșit. Este prezentul în cea mai pură formă a sa, vulnerabil și lipsit de ego. Este vocea sufletului, iar sufletul este etern, indestructibil și lipsit de raționalitate: pur și simplu există, pretutindeni, întotdeauna. Uneori nu are nevoie de cuvinte ca să transmită emoția. Pentru mine, cea mai pură formă de autenticitate a unui artist este momentul în care, urcând pe scenă, orgoliul personalității lui se dizolvă. Și i se servește cu generozitate publicului său, cu voce, corp și suflet. Fără rețineri, fără zgârcenie. Când reușesc să fac asta, se creează o conexiune profundă cu publicul și de acolo explodează magia.

Ești exigentă cu tine? Îți ești cel mai mare critic?                                                                             

Mă întrebi pentru că știi răspunsul, nu? 😊 Da, sunt exigentă și îmi sunt cel mai mare critic. Dar mi-am pus ca scop să fiu mai blândă cu mine și să îmi fac timp să mă uit în urmă și să apreciez progresul pe care l-am făcut. Oricum, e un drum continuu, iar satisfacțiile vin din proces, din munca și dăruirea pe care o depui, nu doar din finalitatea obiectivelor.

La ce proiecte lucrezi în prezent și ce planuri muzicale de viitor ai? 

Momentan lucrez la extinderea repertoriului, dar și a perfecționării limbajului jazz. Am 3 proiecte jazz în formații diferite, cu scopul de a ajunge la inimile cât mai multor oameni în spectacolele pe care le vom susține. În viitorul apropiat mi-ar plăcea să scriu propria mea muzică, care să îmi exprime la maximum potențialul meu ca artist.

Care este piesa ta preferată din repertoriul jazz-ului și de ce?                                                       

Aici îmi este greu să îți răspund. Am multe piese preferate și în fiecare mă regăsesc diferit. Dar, hai, să o iau pe prima care îmi vine în minte: „Black Coffee” are o sonoritate blues, o piesă melancolică cu note joase, unde timbrul cald își găsește locul perfect, dar și cu schimbul de sonoritate pe refren, unde se simte o dezamăgire profundă, atât în versuri, cât și în linia melodică.

Iana, deseori artiștii gândesc cu inima, cum îți găsești echilibrul dintre viața de artist și cea de manager atunci când îți organizezi evenimentele și trupa alături de care performezi?                 

Pe scenă mă abandonez emoțiilor și energiei publicului. Dar, în general, sunt un om pragmatic și, când vine vorba de organizarea repetițiilor, stabilirea unui repertoriu în funcție de eveniment, sunt destul de adunată.

Stai de vorbă cu tine cea de acum 10 ani. Ce ți-ai spune?                                                               

Ah, nici nu știi de câte ori mi-am imaginat acest scenariu… Mi-aș spune să nu îmi fie teama să îmi urmez visul. Să nu mă îndoiesc nicio secundă că pasiunea care îmi umple sufletul este cea pe care trebuie să o urmez și că asta este cea mai înaltă formă de exprimare a lui Dumnezeu. Mi-aș zice că nu există doar talent, ci și predispoziții, și dacă te înconjori de oamenii din domeniul respectiv și investiți în învățare, poți face orice. Așa că m-aș încuraja să acționez mai mult și să nu las loc fricii. Să nu îmi fie frică de eșec. Mi-aș zice să nu îmi fie rușine de ce va zice lumea, pentru că oamenii care au avut succes știu ce înseamnă munca și perseverența și te vor încuraja mereu, văzând potențialul din tine, iar invidioșii și criticii sunt cei care nu au avut curajul de a-și urma visul și nici nu știu cum se face. Mi-aș repeta mai des să nu las zgomotul din jur să îmi stingă vocea interioară, căci doar eu știu de ce sunt în stare. Doar eu știu ce îmi aduce cu adevărat fericire.

„În viitorul apropiat mi-ar plăcea să scriu propria mea muzică, care să îmi exprime la maximum potențialul meu ca artist.”

 

Până te așteptăm acasă în România la un concert, lasă-ne un gând, poate pentru tinerii care cred că cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba în inima lor.                                                                                                                                             

Tare mi-ar plăcea să revin cu un concert și aici, acasă…Pentru tinerii care sunt pierduți într-o societate care ne vrea medici, ingineri și avocați pentru a ne considera de succes… Nu vă vindeți sufletul! Nu este cool să cobori în costum de la un job bine văzut de părinți și profesori și să urci într-o mașină scumpă dacă nu e ceea ce te face împlinit când pui capul pe pernă și ești singur. E cool să te trezești dimineața tare, mânat de entuziasmul că urmează să faci ceea ce te face fericit. Și mai ales să și câștigi bani din asta. Și dacă ai impresia că timpul tău a trecut… Niciodată nu e prea târziu. Timpul este relativ și existența noastră nu se termină pe acest pământ. Trăim în cele mai prolifice vremuri, unde avem mii de oportunități, putem face și deveni orice vrem. Din toate timpurile, acum, în exclusivitate, avem luxul de a ne alege jobul din orice colț al lumii. Putem învăța de la cei mai buni, majoritatea dintre noi avem suportul părinților până la vârste înaintate, nu mai e presiunea socială de altădată. Aveți curaj să vă decideți soarta. Învățați, investiți în educație și nu vă fie frică de eșec. Tocmai eșecul este cel care te șlefuiește și te pregătește pentru succes. După fiecare căzătură vei fi mai puternic și mai valoros. Iar într-o lume plină de superficialități, ce poate fi mai valoros decât un om care deține informații și competențe?

Prin intermediul imaginației, al jocului, al creativității, când suntem mici intrăm în mai multe roluri ca să ajungem, la vârsta maturității, să îmbrățișăm unul dintre ele. De 50 de ani, învățătoarea Liliana Aurica Mursa străbate același drum pe care îl știe cu ochii închiși, dar încă nu s-a săturat de el. Este dascăl de  aproape patru decenii și trăiește bucuria și împlinirea de a merge la școală în fiecare zi.

De multe ori s-a reinventat pe parcursul carierei sale. A răsturnat didactica și a întors pe toate părțile metodele și procedeele de predare până le-a găsit pe cele care au pus în centru copilul. Liliana Aurica Mursa este, din 2016, profesor Merito, fiind recompensată pentru întreaga activitate depusă la catedră. Proiectul aduce în atenția românilor profesorii exemplari, aceia care ridică educația la rang de artă.

Aproape patru decenii de când guvernați în jurul copiilor, iar ei, de asemenea, se învârt în jurul dumneavoastră. Ce vă dă frumos pentru suflet meseria aceasta?

Prima vizualizare a răspunsului la această întrebare a fost că eu sunt soarele și în jurul meu se învârt copiii, care au nevoie de lumina, căldura și ,,cunoașterea” mea. Ceea ce mă ține legată de copii este firul creat de la sufletul meu spre al lor și de la mintea mea spre viitorul lor.

Ce ați învățat despre dumneavoastră în toți acești ani?

În toți acești ani am învățat despre mine că pot, că am curaj, determinare, responsabilitate și perseverență în tot ceea ce fac. Am învățat să mă reinventez de multe ori, datorită situațiilor apărute la clasă, am învățat că lucrurile trebuie făcute bine de la bun început, că trebuie să lupt dacă vreau cu adevărat ceva, că trebuie să dau mai departe din ceea ce sunt, ca să îmi duc la bun sfârșit misiunea pe pământ.

Care sunt lucrurile la care vă gândiți în fiecare dimineață?

E o întrebare provocatoare. Cred că sunt lucruri la care mă gândesc în fiecare seară, iar dimineața le regândesc, simțind apoi care e varianta potrivită. Cred că predăm zeci de ani același conținut științific de bază și, de fapt, contează cum îl punem în valoare pentru copii. Am vrut întotdeauna  să le stârnesc mintea, să le arăt de ce învață ceea ce învață și să îi învăț cum să învețe.  Am luptat să îi fac să se simtă bine la școală, în clasă, între colegi, să le dau încredere în ei. În fiecare dimineață, de 39 de ani, mă trezesc cu bucuria de a merge la școală! Ce e foarte interesant, străbat același drum pe jos de 50 de ani și, în fiecare dimineață și amiază, calc urma pașilor mei, de când aveam 6 ani.

Un drum liniar sau sinuos ați avut în sistem dacă ar fi să faceți acum un exercițiu de introspecție?

Rezultatul exercițiului e simplu, un drum sinuos. Mereu am avut câte o luptă de dus și nu neapărat cu sistemul. Eu zic că sistemul suntem noi. Schimbarea noi o facem. Eu sunt un om al schimbării, am profitat de toate oportunitățile din viața mea și am încercat să sfințesc locul, acolo unde am ajuns.

În clasa dumneavoastră, totul este diferit. Băncile sunt rotunde în clasă, iar catedra lipsește cu desăvârșire. Așa ar trebui să stea lucrurile în toate clasele? Care este accepțiunea dumneavoastră?

După părerea mea, așa ar trebui să stea lucrurile în clase. Eu am doar argumente pro pentru această ergonomie a  spațiului clasei . Ideile mi-au venit pe rând, văzând la alții beneficiile și  dorind altceva pentru elevii mei. Mereu am ținut la starea lor de bine și la „a fi împreună” în acești frumoși ani. Cred că sunt foarte importante amintirile din primii ani de școală, fiindcă ei te proiectează într-o anumită lume.

Aparțineți comunității Merito, respectiv InfinitEdu. Cât de valoros este pentru un individ, în orice sistem, să simtă că este aparținătorul unui grup de oameni care sunt conduși de aceleași valori?

Cred că după o formare inițială foarte bună, cu o bază științifică și metodică valoroasă, apartenența la o comunitate de învățare este ceea ce pune în valoare munca ta și te pune pe tine, ca om,  în locul în care împarți valori comune, idealuri, gânduri, te dezvolți, primești sprijin, apreciere, ai o siguranță psihologică. Eu sunt norocoasă că aparțin unor comunități de acest fel și am văzut la colegii mei, pe care îi întâlnesc cu diverse ocazii,  o reală nevoie de apartenență la o comunitate. De aceea, cele două comunități sunt deschise pentru oricine împărtășește aceleași valori, fiindcă transformarea meseriei de profesor nu se poate realiza decât într-o comunitate puternică și extinsă. Este spațiu pentru toți, dar depinde de fiecare ce alege pentru el.

Și totuși, schimbarea dumneavoastră de a preda „altfel”, de a avea în mână diverse și diferite strategii didactice, altele decât cele învățate în liceul pedagogic când a venit? Care a fost motivația supremă de a vă apleca asupra elevilor într-un „stil propriu”? Nevoia de schimbare se cerea?

Este o poveste tare frumoasă în spate care mă duce cu gândul la prima generație de elevi, de  la Școala Primară Gura Roșiei. În acel moment am avut senzația că nimic din ceea ce învățasem în liceul pedagogic nu se mai potrivea. Eu am o expresie pe care o folosesc pentru situația aceasta, ,, mi s-a răsturnat didactica”. Da, pentru unii elevi nu funcționa aproape deloc, pentru alții era nevoie de ceva mai mult. Abia mai târziu mi-am dat seama că adaptarea la situațiile concrete din clasă  m-a făcut să reconfigurez lucrurile învățate, pentru a le oferi copiilor rețeta potrivită fiecăruia. Am avut foarte mulți elevi care mi-au provocat mintea și datorită cărora am căutat, am citit, am experimentat. Un  moment  important a fost schimbarea mobilierul tradițional( băncile prinse în cuie pe podea), cu mobilierul modular ( cu mese individuale). Atunci am spus, ,, Ah, în sfârșit îi pot așeza să lucreze așa cum îmi doresc, în grupuri mici, pe echipe, să realizeze proiecte comune!” Al doilea moment a fost anul 2005, când, prin Proiectul pentru Învățământul Rural, am intrat la UBB Cluj Napoca, specializarea pedagogia învățământului primar și preșcolar și am avut șansa unei super specializări.  Al treilea, dar nu ultimul, a fost anul 2006. Aici începe altă poveste, cea a validării,  a voluntariatului, a comunităților de învățare și a oamenilor pe care i-am strâns în jurul meu. Nevoia de schimbare se cerea de mult timp. În clasa mea și totodată în școală, schimbarea a venit ca rezultat al tuturor frământărilor mele, nemulțumirilor, luptelor, creșterii profesionale și dorinței mele de a fi. Am știut că pentru unii copii, eu sunt singura lor legătură stabilă și că sunt cea care le poate arăta că există o lume mai bună pentru ei.

Dacă nu lucrați în medii vulnerabile, mai defilați, oare, în fața copiilor cu atât de multă empatie și înțelegere că fiecare are ritmul său de dezvoltare?

Niciodată nu am defilat singură, am defilat alături de copii și colegi. Da, cu siguranță aș fi fost la fel, fiindcă psihologia învățată mi-a arătat cum și de ce să  mă aplec asupra fiecăruia, lucru care  ține  și de caracterul meu, de educația primită, ține de căldura sufletului, de profunzimea lucrurilor la care  vreau să ajung.

Sunteți profesionistul care a avut și o primă generație, dar care predă și ultimelor generații înainte de a-și încheia cariera. Cum au fost primele generații față de cele din prezent? Erau copiii diferiți?

Fiecare generație a avut ceva special pentru mine. Nu merg lucrurile luate cu copy paste de la o generație la alta. Cu plusuri și minusuri, cu interesant și provocator, eu sunt cea care păstrez balanța echilibrată. Există particularități la fiecare generație, contează abilitatea mea de a le pune în valoare și de a șlefui caracterele. Sunt așa mândră de toți, indiferent în ce colț al lumii au ajuns. Știu că am pus în ei o părticică importantă care nu va dispărea niciodată!

Cu ce valori doriți să plece în viață copiii? Care sunt considerentele de care ar trebui să țină cont?

Mi-aș dori să plece în viață cu valorile pe care am încercat să le dezvolt în ei, în fiecare moment petrecut împreună. Adevărul, bunătatea, prietenia, responsabilitatea, iubirea, familia, credința, empatia sunt doar o parte dintre ele. Nu am reușit singură niciodată, în familiile lor e nevoie ca să regăsească aceleași valori, pentru a avea rezultate frumoase. Mereu le-am spus să nu uite ce i- am învățat și, mai presus de toate, să fie OAMENI!

În spatele unui vis mare, stă un om mare așa cum este Nicoleta Stancu. A înălțat un gând către Univers când era mică, de cele mai multe ori prin joacă, acțiune specifică vârstei copilăriei, și a devenit „doamna” chiar în comuna Curcani, locurile bunicilor, unde a crescut. Poate a îmbrățișat o ușoară teamă la începutul carierei, dar dorința de a deveni un cadru didactic profesionist a crescut odată cu pregătirile și eforturile  continue de formare pe care le-a tot făcut.

Glisează între atribuțiile de la sala de grupă cu cele din cancelarie. Colaborează cu drag cu Asociația OvidiuRo, alături de care implementează numeroase proiecte de literație dedicate preșcolarilor. Sub egida World Vision,  fructifică proiecte valoroase care pun accent pe rolul părinților în educația timpurie. Nu a umblat după onoruri, nici după faimă, dar guvernând în jurul iubirii pentru copii, nu a vrut să se oprească din a face mult bine și de a fi stâlp în comunitatea în care a crescut.

A transformat meseria de profesor și astfel i s-a cuvenit dreptul de a primi titlul „Profesorul anului”  în interiorul galei organizate de Teach for Romania. O felicităm!

De fel, prin intermediul jocului, îmbrățișăm la vârsta copilăriei diverse meserii. Ați dorit de mică să deveniți educatoare și ați lansat gândul către Univers?

Da, încă din copilărie mi-am dorit să devin educatoare. Aproape toate jocurile mele se desfășurau în acest sens – îmi imaginam că am o clasă de copii, le vorbeam, le explicam, le citeam povești. Era modul meu preferat de a mă juca și mă făcea fericită. Fără să-mi dau seama, prin joacă, am lansat acel gând sincer către Univers, iar acum simt că visul din copilărie a prins contur în realitate.

Unde ați crescut și ați învățat? În satul în care acum, oare, predați?

Am copilărit până la vârsta de șapte ani în satul bunicilor mei, în comuna Curcani – un loc drag sufletului meu, plin de amintiri frumoase. Clasele primare și liceul le-am urmat în orașul Oltenița, unde am locuit împreună cu familia. În perioada facultății, m-am întors în casa bunicilor, locul copilăriei mele, și făceam naveta zilnic către orașul Budești, unde am predat ca profesor suplinitor încă din primul an de facultate. După absolvire, am avut bucuria să devin profesor titular chiar la grădinița din comuna Curcani – acolo unde, cu ani în urmă, visam prin joc să devin educatoare.

Cum s-a scris frumoasa poveste academică?

Frumoasa mea poveste academică s-a scris cu suflet, curaj și multă pasiune pentru educație. Totul a început odată cu alegerea Facultății de Științe ale Educației, un pas firesc pentru un vis născut încă din copilărie. De la primele cursuri până la orele petrecute la catedră, am trăit fiecare etapă cu emoție și determinare. Am învățat nu doar teorie, ci mai ales cum să devin un sprijin pentru cei mici, să-i ghidez cu blândețe și să le fiu aproape în primele lor descoperiri. Cu fiecare an, m-am simțit tot mai aproape de ceea ce înseamnă cu adevărat a fi dascăl, iar acum, privind în urmă, știu că această poveste s-a scris exact așa cum trebuia — cu muncă, visare și multă iubire pentru ceea ce fac.

Cum vedeți comunitatea prin ochii și inima dumneavoastră?

Pentru mine, comunitatea înseamnă rădăcini și continuitate – este locul unde tradițiile se împletesc cu educația, iar valorile se transmit din generație în generație. Încerc, zi de zi, să construiesc punți între grădiniță și familie, să aduc părinții mai aproape de preșcolari, pentru că doar împreună, printr-un parteneriat real și implicare sinceră, putem susține dezvoltarea armonioasă a copiilor.  Le ofer părinților încredere și deschidere, îi încurajez să participe la activități, să fie parte din momentele importante ale celor mici, pentru că doar așa putem construi o legătură solidă între copil, familie și educație. Atunci când părinții se implică, copiii simt sprijin, echilibru și iubire – iar asta este, poate, cea mai frumoasă contribuție pe care o putem aduce comunității noastre.

Ce-i lipsește?

Comunității noastre nu-i lipsește sufletul, dar se confruntă cu o realitate tot mai prezentă: migrarea părinților în alte țări pentru a munci. Din această cauză, mulți preșcolari și școlari rămân în grija bunicilor sau a altor rude. Deși aceștia depun eforturi mari pentru a le oferi sprijin, nimic nu poate înlocui complet prezența și implicarea părinților în viața copiilor. Simțim nevoia unei legături mai strânse între familie și școală. Ne-am dori ca părinții să fie mai aproape de procesul educațional, să participe mai activ la activitățile grădiniței sau școlii, să comunice constant cu cadrele didactice și să contribuie, alături de noi, la formarea celor mici. Comunitatea are potențial, are oameni minunați, dar pentru a crește frumos împreună, e nevoie de mai multă colaborare, înțelegere și prezență – mai ales din partea celor care au cel mai important rol în viața unui copil: părinții.

Dar grădinița în care lucrați cum arată? Cu ce o asemănați?

Acum 21 de ani, grădinița noastră își avea locul într-o căsuță mică, o fostă maternitate    a comunei, care cu timpul s-a transformat într-un loc special, o grădiniță cu două grupe. Era o casă a bunicilor, primitoare, călduroasă și curată, dar nu prea avea multe dotări. Însă, ce îi dădea farmec era atmosfera de acasă, acea liniște și siguranță pe care o oferea fiecărui copil care îi trecea pragul.  Acum 10 ani, ne-am mutat într-o locație nouă, un spațiu mai mare și mai luminos, dotat corespunzător pentru a ne desfășura activitățile. Dar, chiar și așa, grădinița pentru mine rămâne tot o a doua casă. Merg la serviciu ca și cum aș merge acasă, cu aceeași dragoste și pasiune cu care aș intra în propria mea locuință. Aici, fiecare zi este o nouă oportunitate de a învăța și a crește alături de copiii care îmi luminează fiecare dimineață.

Ce proiecte ticluiți în interiorul ei?

În grădiniță, prind viață multe proiecte de suflet, menite să aducă bucurie, cunoaștere și apropiere între copii, părinți și comunitate. Colaborez cu drag cu Asociația OvidiuRo, alături de care implementez numeroase proiecte de literație dedicate preșcolarilor: „Citește-mi 100 de povești”, „Povești pentru diversitate”, „România de Poveste”, „Arborele de Cultură”, „Punguța cu două cărți”, „Părinți Povestitori” și „Elevi Povestitori”.Prin aceste inițiative, grădinița devine un tărâm al poveștilor vii, unde părinții pășesc alături de copii în lumea imaginației, devenind ei înșiși povestitori pentru o zi. Iar foștii preșcolari, acum elevi în clasa pregătitoare, se întorc cu entuziasm să le citească celor mici, păstrând vie legătura cu locul în care au crescut primii muguri ai cunoașterii.

Totodată, sub umbrela World Vision, implementăm proiecte valoroase care pun accent pe rolul părinților în educația timpurie: „Școala Părinților – Bune practici în educația parentală”, „ABC Grădinița” și „Ghiozdănel cu viitor”. Prin aceste programe, părinții primesc sprijin, informații utile și încurajare pentru a se implica activ și conștient în viața copiilor lor.

La nivelul ciclului gimnazial, am bucuria de a fi unul dintre coordonatorii Clubului Impact, un spațiu al inițiativelor civice și educaționale, unde elevii învață să fie activi, să-și exprime ideile și să se implice în comunitate cu responsabilitate și curaj.

Dacă ar fi să faceți un portret copiilor dumneavoastră, cum ar suna descrierea?

Dacă ar fi să fac un portret al copiilor mei, ar fi ca o pictură plină de culoare, lumină și viață. Fiecare copil este unic – o mică poveste cu suflet mare. Ochii lor curioși caută mereu răspunsuri, mânuțele lor sunt neobosite în joc și descoperire, iar zâmbetele – cele mai sincere și luminoase pe care le-am întâlnit vreodată.Sunt blânzi și uneori năzdrăvani, visători și curajoși, iar în fiecare dintre ei se ascunde o lume întreagă ce așteaptă să fie descoperită. Au o energie care molipsește și o sinceritate care emoționează. Mă învață în fiecare zi lecții despre răbdare, iubire și autenticitate.Copiii mei sunt inima grădiniței. Sunt motivul pentru care intru cu zâmbetul pe buze în fiecare dimineață și pentru care dau tot ce am mai bun. Sunt micii mei oameni mari, cu sufletul curat, care îmi umplu zilele de sens și de lumină.

Cât de schimbate sunt generațiile de copii?

Privind în urmă, la generațiile de copii de acum 21 de ani, și comparându-i cu cei de astăzi, pot spune cu siguranță că lucrurile s-au schimbat vizibil. Copiii de atunci erau mai timizi, mai rezervați, cu o lume interioară care se deschidea încet și cu grijă. Se bucurau de lucruri simple, de jocuri tradiționale, de joaca liberă în aer liber și de poveștile spuse pe îndelete. Te priveau cu ochi mari și ascultau cu respect, absorbind fiecare cuvânt.

Copiii de astăzi sunt, fără îndoială, mai deschiși, mai curajoși și mai siguri pe ei. Vin cu o sete de informație pe care uneori cu greu o poți ține în frâu. Sunt obișnuiți cu tehnologia, gândesc rapid, întreabă mult și cer explicații. Au acces la o lume largă încă de la cele mai fragede vârste și sunt mult mai conectați la ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Cu toate acestea, indiferent de generație, toți copiii rămân suflete pure, care au nevoie de iubire, ghidare și siguranță. În spatele curajului de astăzi se ascund aceleași emoții delicate ca și altădată. Iar rolul nostru, ca educatori, rămâne același: să fim lângă ei, să-i înțelegem, să ne adaptăm nevoilor lor și să le oferim sprijinul necesar pentru a deveni oameni frumoși.

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Ce vă luați frumos pentru suflet de la ei? Ce vă insuflă zilnic?

Și noi, oamenii mari, avem atât de multe de învățat de la cei mici… În fiecare zi, preșcolarii îmi oferă daruri neprețuite pentru suflet – daruri care nu se văd, dar care se simt profund: copilăria, cu toată puritatea și magia ei, zâmbetul sincer care îți luminează ziua, dragostea necondiționată pe care o simți într-o îmbrățișare caldă și în privirea care te caută cu încredere. Ei îmi reamintesc în fiecare clipă ce înseamnă inocența – acel fel de a trăi cu sufletul curat, de a se bucura de lucrurile mici, de a fi prezent cu toată ființa într-un joc, într-o poveste sau într-un cântec. Îmi oferă dragălășenia aceea autentică, care nu are nevoie de cuvinte – doar de o mână mică ce se strecoară în a ta sau când îmi spun un „Te iubesc până la Dumnezeu”, „Te iubesc până la Dinozauri ”, „Te iubesc până la Lună”  și spus fără nicio ezitare. Copiii mă învață să privesc lumea cu ochi proaspeți, să mă mir din nou, să râd cu poftă, să trăiesc simplu și frumos. Îmi dau zilnic lecții de răbdare, empatie și bucurie sinceră. Mă inspiră să fiu mai bună, mai blândă, mai conectată la ceea ce contează cu adevărat.

Întorc fața tinerii către această meserie? Se mai fac tinerii cadre didactice sau aleg alte opțiuni?

Observ, cu bucurie, că sunt tineri care încă își întorc fața cu dragoste și speranță către această meserie nobilă. Vin cu entuziasm, cu dorința sinceră de a contribui la formarea noilor generații, cu sufletul plin de idei și cu inima deschisă către copii. Acești tineri sunt cei care aleg educația din vocație, care simt că rostul lor este în sala de clasă, aproape de cei mici, și care înțeleg cât de important este rolul lor în societate.

Pe de altă parte, există și tineri care aleg catedra doar pentru o perioadă scurtă, ca o etapă de tranziție spre altceva. Poate din nevoia unui loc de muncă stabil, poate din curiozitate, poate din lipsa altor oportunități. Unii rămân, dacă descoperă frumusețea meseriei. Alții pleacă, în căutarea unui drum care să le aducă mai multă stabilitate financiară sau împlinire personală.Este o realitate pe care nu o putem ignora: meseria de dascăl cere mult – timp, dedicare, suflet, empatie, răbdare – și oferă, în schimb, mai ales satisfacții sufletești. Din păcate, acestea nu sunt întotdeauna suficiente pentru a convinge tinerii să rămână, mai ales într-un context social în care recunoașterea și susținerea concretă a educatorului nu sunt la nivelul merita.

Cum ar trebui să arate un copil sănătos emoțional?

Un copil sănătos emoțional este un copil care zâmbește cu inima deschisă, care plânge fără teamă atunci când are nevoie, și care se simte în siguranță să fie el însuși. Este acel copil care se simte iubit, ascultat și acceptat, indiferent de reușite sau greșeli. El are încredere în sine, își exprimă gândurile și sentimentele cu sinceritate, știe că are voie să greșească și că este sprijinit în drumul lui de creștere. Nu îi este frică să întrebe, să exploreze, să încerce din nou. Are curajul să spună „nu înțeleg” sau „am nevoie de ajutor”, pentru că știe că nu va fi judecat. Un copil sănătos emoțional își face prieteni ușor, învață să împartă, să aștepte rândul, să coopereze și să fie empatic. Îi pasă de ceilalți și învață, treptat, să gestioneze conflictele cu blândețe. Este un copil conectat la lumea din jur, dar și la lumea sa interioară.

Vă coordonați la grupă după limite conștiente puse ferm, dar blând?

Da, în activitatea mea de la grupă mă coordonez după principii clare, bazate pe limite conștiente, puse cu fermitate, dar și cu multă blândețe. Cred cu tărie că cei mici au nevoie de structură, de repere sănătoase și constante pentru a se simți în siguranță. Limitele nu sunt impuse cu autoritate, ci explicate cu răbdare, respectând ritmul fiecărui copil. Le ofer copiilor libertatea de a explora, de a-și exprima emoțiile și ideile, dar în același timp îi ghidez cu blândețe spre comportamente potrivite, spre reguli clare și valori esențiale – cum ar fi respectul, bunătatea, cooperarea. Fermitatea vine din consecvență, iar blândețea din empatie. Le arăt copiilor că nu sunt singuri în procesul lor de învățare și dezvoltare emoțională. Iar atunci când greșesc, nu pedepsesc – ci învățăm împreună ce putem face mai bine data viitoare. Pentru mine, disciplina  înseamnă să educi cu inima, dar și cu responsabilitate.

Acasă, părinții continuă acest proces, oare? Cum simțiți din prisma copiilor de la grupă?

Cred că părinții continuă educația copiilor și acasă, iar acest lucru se reflectă zi de zi la grupă. Observ că mulți copii vin din familii unde valorile importante, cum ar fi respectul, responsabilitatea și empatia, sunt învățate și susținute constant. Comportamentele lor arată că acasă primesc sprijin și înțelegere, iar acest lucru le permite să se dezvolte armonios.

De exemplu, ei își împart jucăriile, își rezolvă conflictele și își exprimă emoțiile într-un mod echilibrat, ceea ce indică o educație continuă și acasă. Este clar că atunci când părinții sunt implicați activ în educația copiilor lor, aceștia devin mai încrezători și mai responsabili.

Copiii învață ceea ce trăiesc, ce văd și ce simt de la adulți?

Așa este! Copiii învață cel mai mult prin exemplu. Ei observă, imită și interiorizează ceea ce trăiesc, ceea ce văd și ceea ce simt de la adulți – părinți, educatori, bunici sau alte persoane din jurul lor. Atitudinile și comportamentele adulților devin pentru ei un model de urmat, iar emoțiile și reacțiile lor devin repere importante pentru înțelegerea lumii din jur. Dacă un copil crește într-un mediu plin de iubire, respect și înțelegere, va învăța să fie empatic, răbdător și să gestioneze mai ușor propriile emoții. Dacă, în schimb, este expus la conflicte, indiferență sau stres, va învăța, din păcate, să răspundă în mod similar. De aceea, felul în care noi, adulții, reacționăm și interacționăm cu cei mici are un impact profund asupra dezvoltării lor emoționale și comportamentale.

Cu ce valori ați crescut dumneavoastră, dar și limite în egală măsură și le transmiteți mai departe?

Fiind născută în 1977, copilăria mea a fost marcată de valori tradiționale, dar și de un sistem educativ mai rigid. Copiii din acea perioadă erau, în general, mai timizi și mai retrași, nu erau încurajați să își exprime opiniile la fel de liber ca astăzi. De multe ori, tăcerea și ascultarea erau considerate semne de respect față de autoritate, iar părinții și dascălii nu încurajau prea mult exprimarea liberă a gândurilor și sentimentelor.În acele vremuri, nu existau prea multe ocazii pentru ca un copil să își spună părerile sau să fie ascultat cu adevărat. De multe ori, educația se concentra pe respectarea autorității și învățarea disciplinelor, iar copiii erau învățați să fie respectuoși și să asculte . Nu erau atât de mult încurajați să își exprime emoțiile sau opiniile, iar feedback-ul se dădea mai mult într-un mod autoritar decât constructiv. Cu toate acestea, în ciuda acestor limite, copiii din acea perioadă erau foarte bine educați și instruiți în spiritul valorilor fundamentale. În familie, se puneau accent pe respect, muncă, cinste și responsabilitate. Erau educați să aprecieze lucrurile simple, să fie muncitori și să înțeleagă importanța bunului simț. Părinții erau cei care le insuflau acestora respectul față de muncă și față de cei din jur, iar educația morală și comportamentală era strâns legată de viața de zi cu zi.

Ce transmiteți mai departe copiilor?

Încerc să îmbin învățăturile și valorile din copilăria mea cu abordările mai moderne și deschise ale educației actuale.

Își aduce aminte despre el că era un copil aventuros, ce mergea zilnic cu curiozitățile la braț. Și le-a satisfăcut explorând natura. Culmea, George Năzăreanu nu și-a trăit copilăria la țară, în vatra unui sat țărănesc, ci în inima capitalei, dar tot ce a fost sub soare a fost pentru el un univers tainic și fascinant.

Azi, profesor naturalist, împletește pasiunea sa pentru natură cu educația pe care o oferă copiilor de la clase despre mediul înconjurător. Deși îl recomandă diplome în biologie, ecologie, pedagogii alternative, arte teatrale în educație și pedagogia învățământului primar și preșcolar, George crede cu desăvârșire că adevărata esență a educației este entuziasmul ce îl poartă în inimă. Plăcerea cu care vine în fața copiilor câștigă detașat în detrimentul atestatelor pe care le-a obținut în domeniul său. Nu își face meseria cu mâinile la spate, nici nu dictează, nici nu îi obligă pe copii să memoreze sau să repete, ci să fie deschiși să primească ceea ce natura oferă.

De când a intrat în câmpul muncii, a „gustat” din mai multe domenii, dar ceea ce face în prezent îi aduce satisfacția cea mai mare, mai ales de când are și alt rol în societate, cel de tată. Să-l cunoaștem!

Profesor naturalist este titulatura dumneavoastră. Ce vă recomandă diplomele?

Port cu mândrie titulatura de „profesor naturalist”, deoarece reflectă pasiunea mea pentru educația în natură și angajamentul meu de a promova o înțelegere profundă a mediului înconjurător. În rolul meu, combin cunoștințele științifice cu metode pedagogice inovatoare, creând experiențe educaționale autentice pentru elevi, direct în inima naturii. Acest demers nu doar că îi ajută pe elevi să aprecieze și să înțeleagă complexitatea lumii naturale, dar îi și inspiră să devină cetățeni responsabili, conștienți de impactul lor asupra mediului. Deși am o serie de diplome în biologie, ecologie, pedagogii alternative, arte teatrale în educație și pedagogia învățământului primar și preșcolar, cred cu tărie că adevărata esență a educației este pasiunea, nu doar diplomele.

Ce presupune mai exact această funcție în sistemul educațional sau în instituția unde activăți?

În prezent, la Karin’s Kids Academy, coordonez programe educaționale care încurajează interacțiunea directă cu natura și folosirea mediului înconjurător ca o clasă extinsă. Printre acestea se numără Cercetașii Naturii, Călători în jurul lumii, Științele Pământului și Clubul Invențiilor.

Cât de frumos sună povestea escapadei dumneavoastră academice? Ați urmat un drum liniar profesional sau a fost unul sinuos?

Drumul meu profesional nu a fost liniar, ci plin de curbe și explorări. În copilărie, am avut oportunitatea de a însoți cercetătorii Institutului de Speologie „Emil Racoviță” în diverse expediții științifice, experiențe care mi-au deschis apetitul pentru cunoaștere și m-au învățat să mă simt acasă oriunde în natură. Am vizitat frecvent și Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, loc pe care îl consider o a doua casă, petrecând o bună parte din copilăria mea în acest refugiu al naturaliștilor. Aici mi-am început și cariera, participând la proiecte de mediu, contribuind la realizarea expozițiilor temporare și permanente, și conștientizând publicul prin diverse programe TV. Am susținut și numeroase conferințe educaționale și școli de vară.

În paralel cu acestea, am explorat fotografia și grafica digitală, colaborând cu diverse instituții culturale. Odată cu nașterea fiului meu, Noar, interesul meu pentru educație s-a intensificat, iar lecturile din acea perioadă m-au condus spre pedagogie. După un an ca învățător, am schimbat domeniul spre grafica digitală, dar această schimbare a durat doar două săptămâni. Am descoperit din întâmplare Karin’s Kids Academy, un spațiu educațional unic în interiorul pădurii Băneasa, ce include o peșteră, un râu, o cascadă și o căsuță tip hobbit. Aici activez din 2017 și a devenit rapid al treilea loc unde mă simt ca acasă.

Dacă ar fi să vă întoarceți la vremea când ați ales această meserie, ați lua aceeași decizie privind cariera profesională?

Fără îndoială, aș alege din nou această carieră. Educația și natura sunt două dintre cele mai profunde pasiuni ale mele, iar combinarea acestora în profesia de profesor naturalist a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. A observa zâmbetele copiilor, a asculta concluziile lor și a trăi emoțiile lor în timp ce descoperă minunile naturii reprezintă o recompensă inestimabilă, pe care nu aș schimba-o pentru nimic în lume. De asemenea, această profesie aduce un beneficiu inestimabil de a modela atitudini responsabile față de mediul înconjurător, contribuind astfel la un viitor mai bun.

Mai sunt tinerii dornici să intre în sistemul de învățământ? Se înclină balanța spre o carieră didactică sau câștigă alte domenii în detrimentul educației?

Nu pot răspunde cu exactitate, dar sunt convins că există fluctuații în interesul tinerilor pentru cariere în educație, la fel ca în majoritatea domeniilor intelectuale. În schimb, am constatat o reînnoire a entuziasmului pentru învățământul alternativ și educația outdoor. Aceste abordări atrag nu doar tineri, ci și persoane cu ani de experiență în alte domenii, care doresc să contribuie la schimbarea în educație prin metode inovative și personale. Această dinamică are un potențial imens de a revigora constant peisajul educațional, deoarece inovațiile apar adesea la intersecția diferitelor domenii de expertiză.

Care sunt valorile pe care doriți să le transmiteți elevilor dumneavoastră? Ce bune convingeri doriți să le insuflați?

Valorile pe care mi-am propus să le transmit elevilor mei includ respectul pentru natură și pentru diversitate, curiozitatea neîncetată, comunicare eficientă și capacitatea de rezolvare a problemelor. Aceste valori sunt esențiale pentru a forma cetățeni responsabili și conștienți, care sunt pregătiți să facă față provocărilor viitorului, indiferent care vor fi acestea.

Copilul este în centrul unei activități, dar cât de mult contează să aibă un profesor care să-i șlefuiască toate capacitățile pe care le deține de pe toate ariile?

În ceea ce privește trezirea interesului pentru educație, este absolut esențial ca profesorii să fie nu doar transmițători de cunoștințe, ci să dezvolte relații pozitive apropiate cu elevii lor, pentru a putea să recunoască și să cultive talentele diverse ale fiecărui copil, din postura de mentori. Atunci când copiii sunt încurajați să exploreze și își dezvolte toate aspectele capacităților sale, de la cele fizice și cognitive până la cele sociale și emoționale, se simt mai valoroși și încrezători în propriile forțe, crescând astfel nu doar academic, ci și personal, pregătiți să contribuie activ și pozitiv la societate.

Cum e să vă aplecați asupra particularităților de vârstă mică, mai exact vârsta preșcolară, având în vedere experiența acumulată ca ecolog, grafician, web designer?

A lucra cu preșcolarii, având un fundal diversificat, îmi permite să aduc învățământul la un nivel foarte intuitiv și vizual, ceea ce este ideal pentru această vârstă. Integrarea artelor vizuale și a tehnologiei în lecțiile de știință și nu numai, oferă o experiență de învățare bogată și captivantă, care le stârnește curiozitatea naturală și îi ajută să înțeleagă lumea înconjurătoare în moduri noi și creative.

După schimbarea carierei ați urmat vreun program de specializare sau ați participat la cursuri de dezvoltare continuă în ceea ce privește pedagogia?

Da, am participat la numeroase programe de formare continuă în pedagogie. Aceste cursuri m-au ajutat să-mi redefinesc abordarea pedagogică, să depășesc limitele convenționale și să rămân informat cu privire la ultimele cercetări în educație, aspecte cruciale pentru menținerea unui mediu de învățare adaptat vremurilor actuale. M-am specializat în programe educaționale legate de mediul înconjurător și, în acest context, am obținut acreditarea de Educator National Geographic, ceea ce îmi permite nu doar să dezvolt mentalitatea de explorator în rândul copiilor, dar și să accesez o comunitate globală de profesori, exploratori și oameni de știință. De asemenea, fac parte și din comunitatea NASA Sparks Next Gen STEM Trainers, ceea ce mă ține la curent cu ultimele proiecte de nișă.

Recent, la conferința AIDUCATION’25, am realizat că integrarea diverselor forme de inteligență artificială (imagini, audio, video etc.) are potențialul de a transforma radical actul și procesul educațional în anii următori. Printre cele mai influente formări au fost Programul de Mentalitate Deschisă în Educație, oferit de Asociația SuperTeach, și Masterul de Pedagogii Alternative și Artă Teatrală în Educație de la FPSE, Universitatea din București, care mi-au schimbat profund perspectiva asupra educației și au avut un impact semnificativ și în viața mea personală.

Cum arată o zi de-a dumneavoastră la grădiniță?

O zi tipică la grădiniță este plină de energie și variată în activități. De la explorarea naturii, la proiecte artistice și experimente științifice, împreună cu colegii mei oferim copiilor o gamă largă de experiențe menite să le stimuleze gândirea și creativitatea. Fiecare zi aduce o nouă aventură, și nu interacționăm doar cu o singură grupă, ci cu întreaga comunitate, împărțită pe mai multe niveluri de vârstă.

După care pedagogie vă ghidați și ce misiune considerați că vă revine odată cu această meserie?

Ca abordare educațională, rezonez cu pedagogiile Freinet și Reggio Emilia, pe care le-am studiat intens, integrând totodată în activitatea mea elemente din pedagogiile Scout, Outdoor, Step by Step, Montessori și Waldorf.

Consider că toate experiențele cumulate în timp, au adăugat straturi valoroase de cunoștințe, mi-au modelat viziunea asupra lucrurilor și m-au echipat cu uneltele necesare pentru a crea un mediu de învățare interactiv și captivant, unde copiii pot explora și descoperi prin experiențe practice și relevante pentru viața reală. De la studii biologie la pedagogie și artă teatrală, această diversitate în formarea mea profesională m-a ajutat să dezvolt un stil de predare propriu și adaptabil la diferite situații, care răspunde nevoilor diverse ale copiilor.
Pun accent puternic pe învățarea activă, experienţială și contextualizată. Misiunea mea este să îi ajut pe copii să devină învățători autonomi, care să poată folosi cunoștințele dobândite în moduri practice și să înțeleagă profund legăturile dintre știință, natură și societate.

Care sunt resursele din natură de care vă folosiți cel mai des la activități sau fructificați orice?

Tot ce e sub soare poate fi folosit drept material didactic. Ceea ce contează este cum combini elementele între ele, cum le contextualizezi, cum le dai valoare și cum facilitezi procesul de învățarea cu ajutorul acestora.

Educația tradițională vine cu multă informație, iar cea în natură vine cu multă explorare?

Educația în natură completează învățământul tradițional, adăugând experiențe autentice prin explorare și experimentare. În natură, copiii își conduc propriul proces de învățare, ceea ce le crește încrederea în sine și stimulează dorința de cunoaștere. Echilibrul între informație teoretică și explorarea liberă este esențial pentru dezvoltarea unei înțelegeri holistice a sinelui, a mediului înconjurător și a abilităților de viață durabile.

Să înțeleg că ați fost prieten cu natura de mic, că ați explorat la pas comunitatea în care ați trăit? Apropo de această curiozitate, unde exact v-ați născut?

Da, am crescut explorând natura. Deși m-am născut și am crescut în București, blocul copilăriei mele se află la câteva sute de metri de Parcul Tineretului, pe care îl consider cel mai frumos din oraș. Adesea mergeam în parc cu prietenii la joacă, fie cu bicicletele sau mingea, fie pur și simplu pentru a explora, iar când descopeream o zonă nouă, ne imaginam propria lume în acel spațiu.

Cum era George în copilărie? Curios ca generațiile de azi sau, poate, un copil care a avut parte de limite și constrângeri cu care azi nu mai este de acord și nici copilul său nu dorește să crească și să se dezvolte astfel?

În copilărie, eram extrem de curios și aventuros, ca orice copil de altfel. Mereu în căutare de noi descoperiri, am fost întotdeauna precaut, punând siguranța pe primul plan. Deși am întâmpinat și limite, am învățat să valorific fiecare experiență ca o oportunitate de învățare. Aceste experiențe m-au învățat, ca adult, valoarea libertății și a explorării personale, ceea ce m-a determinat să adopt o abordare deschisă și inclusivă în educația propriei familii și în practica mea profesională. Astăzi, mă preocup să cultiv în elevii mei curiozitatea și dorința de explorare, asigurându-mă că au un spațiu ofertant și că se simt împuterniciți să învețe din propriile experiențe. De aceea, este important ca profesorii să faciliteze un mediu de învățare în care copiii să se simtă valorizați și înțeleși, nu limitați sau constrânși.
Sper ca experiențele și perspectivele pe care le-am împărtășit să inspire și să motiveze nu doar tinerii profesori, ci și pe cei care cred în puterea educației de a schimba lumi. În final, indiferent de provocările pe care le întâlnim în acest parcurs profesional, să rămânem uniți în misiunea noastră de a deschide minți și de a modela inimi deschise spre un viitor mai bun.

Reciclarea este un prim pas pe care îl putem face fiecare dintre noi pentru a ocroti mediul și pentru a construi un viitor verde. Unii elevi, modele pentru adulți, chiar s-au gândit cum ar arăta eroul care salvează lumea și, prin intermediul creativității, l-au desenat în cadrul unui concurs. Între timp, s-au aflat și câștigătorii.

BANDA ASAP este o inițiativă ce are ca scop principal informarea și nevoia de conștientizare cu privire la colectarea separată și la reciclarea deșeurilor de către elevi, responsabilizarea acestora prin implicarea activă într-o competiție pozitivă și constructivă. Programul e activ în peste 1.600 de școli din 36 de localități și municipii reședință de județ din România.

Mihaelel Tutunaru, coordonator program ASAP România, a răspuns curiozităților Matricei!

Banda ASAP  a organizat un nou concurs privind o temă de dezbatere generală. Cum sunt privite competițiile?

Încă de la prima ediție, ne-am bucurat să vedem că elevii sunt interesați să participe în astfel de competiții, dar mai ales că sunt receptivi la mesajele despre reciclare, asta pentru că tema concursului este ca ei să își imagineze eroul reciclării în 2040 și cum salvează el lumea. Îi provocăm astfel pe adolescenți să vină și cu soluții. Așa am putut să vedem cât de creativi sunt, dar și cât de talentați în a-și creiona propriile benzi desenate. Mulțumiri speciale către profesorii lor îndrumători, pentru că prin intermediul lor mesajele noastre ajung și la elevi, așadar interes există și din partea cadrelor didactice pentru genul acesta de activități. Buna colaborare cu școlile și răspunsul lor pozitiv la temele propuse de noi ne fac să continuăm cu mult entuziasm acest concurs; avem doi ani și patru ediții de când îl desfășurăm și cu siguranță mergem mai departe cu el.

A și anunțat primii câștigători din acest nou an. De unde sunt competitorii, cei cărora li s-a cuvenit victorioși, cu ce au ieșit ei în evidență față de ceilalți participanți?

Ediția aceasta a fost organizată pentru elevii din județele Timiș și Prahova, așadar, avem 8 norocoși, câștigători ai bicicletelor puse în joc – 4 sunt de la școli gimnaziale, 4 de la liceu. Din județul Timiș, au câștigat Mara Petcu (clasa a X-a, Liceul Teoretic „Grigore Moisil” din Timișoara), Andreea Nicoleta Pricop (clasa a XII-a, Clubul Copiilor Lugoj), Andreea Georgescu (clasa a VI-a, Șc. Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” Lugoj) și Iris Mihăiescu (clasa a VIII-a, Liceul Waldorf Timișoara), iar din județul Prahova: Ana-Maria Badea (clasa a XII-a, Colegiul de Artă „Carmen Sylva” Ploiești), Ioana-Irina Achim-Căteiaș (clasa a IX-a, C.N. „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte), Bianca Alexandra Pana (clasa a VII-a, Colegiul de Artă „Carmen Sylva” Ploiești) și Iasmina Oprescu (clasa a V-a, C.N. „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte).

Cei 8 au câștigat pentru că au avut un plus de creativitate, de ingeniozitate, tehnică foarte bună de desen, așa cum au evaluat jurații și, desigur, au respectat tema concursului. Mereu e complicat pentru juriu să delibereze. Sunt atât de multe lucrări bune atât la nivel tehnic, cât și la nivel narativ. Așa cum ne-au transmis jurații, i-a impresionat explozia de creativitate, atenția la detalii și stilurile de lucru diferite. Mai e și emoția pusă în fiecare lucrare, ceea ce face și mai complicată alegerea câștigătorilor.

Cum s-au desfășurat probele, cât au durat și după ce factori s-a făcut evaluarea?

Pe 11 noiembrie 2024 am anunțat startul înscrierilor pentru a patra ediție a concursului BANDA ASAP, de data aceasta pentru elevii din județele Prahova și Timiș. Până pe 13 decembrie a fost termenul limită pentru ca profesorii lor să-i înscrie în concurs. Pașii, așadar, sunt simplu de urmat. Pe site-ul oficial ASAP România găsesc condițiile de participare și șablonul de benzi desenate, pe care îl descarcă și se apucă de treabă ☺, lucrarea urmând să fie înscrisă pe site de către profesorul coordonator. Apoi intervine rolul juraților, acela de a analiza lucrările, pe categorii (școli gimnaziale/licee), pe baza a trei criterii: respectarea temei de concurs, creativitatea autorului și aspectul vizual al desenului. Ulterior noi, echipa ASAP, anunțăm câștigătorii pe canalele noastre de social media și în mass-media. Pentru această ediție am anunțat rezultatele concursului pe 27 ianuarie.

Juriul a fost unul profesionist, în domeniu. Ce-mi puteți spune despre fiecare în parte?

Într-adevăr, mereu am avut alături de noi profesioniști, experți în benzi desenate, și la fiecare ediție ne-a plăcut să diversificăm componența juriului, tocmai pentru a aduce și elementul de noutate, dar și pentru noi perspective din industrie. Ligia Soare, cofondatoare și coorganizatoare a Festivalului Animest, este însă juratul pe care l-am avut alături de noi la fiecare ediție, Animest fiind și partener al concursului chiar de la bun început. Atunci când am luat hotărârea să organizăm acest concurs, nu puteam găsi un partener mai potrivit decât Animest, în special pentru partea de jurizare, dar și pentru consultanța generală necesară pregătirii concursului. Ligiei Soare i s-au alăturat la această ediție, pentru prima dată ca jurați BANDA ASAP, Miruna Smit, ilustratoare și scriitoare de benzi desenate, și Alexandru Ciubotariu, cunoscut pentru creația de bandă desenată, dar și pentru street art-ul creat sub numele de Pisica Pătrată. Alex a participat și în alte activități de-ale noastre, a susținut mai multe workshopuri de bandă desenată, inclusiv unul pentru elevii pasionați de bandă desenată în cadrul expoziției desfășurate în octombrie, la Amzei Creative Corner, atunci când am dus, pentru prima dată în offline, acest concurs – am expus peste 180 de lucrări ale elevilor participanți în edițiile BANDA ASAP de până atunci. Și a fost extraordinar!

Am intrat direct cu această noutate, în schimb, hai să mergem la începuturile proiectului Banda ASAP! Ce se întâmplă sub egida acestei inițiative care, se pare, se desfășoară în orașele mari din România?

Ideea proiectului a apărut în echipă de prin 2022, dar am stabilit mecanismul concursului ulterior, și în aprilie 2023 am organizat prima ediție, pentru elevii din Brașov și din Iași. Am ales cele două orașe pentru că, încă de la începutul programului, am avut o bună colaborare cu instituțiile de învățământ de aici și le considerăm foarte potrivite pentru proiect. Brașovul a fost chiar proiectul nostru pilot în 2021 și unicul oraș unde, după o analiză riguroasă a nevoilor, am dotat integral școlile cu infrastructura de colectare internă – coșuri de gunoi pentru sălile de clasă.

Am organizat câte două ediții de BANDA ASAP în fiecare an și am ajuns astfel să descoperim cum arată eroii reciclării și pentru elevii din Ilfov, Constanța, Neamț, Sibiu și București, Prahova și Timiș (pe lângă cei deja amintiți, din Brașov și Iași).

BANDA ASAP este proiectul nostru de suflet și încă de la început ne-am dorit ca prin el să creștem nivelul de informare și de conștientizare cu privire la colectarea separată și la reciclarea deșeurilor de către elevi, responsabilizarea acestora prin implicarea activă într-o competiție pozitivă și constructivă și dezvoltarea spiritului ecologic al tinerilor. Am observat de-a lungul timpului că elementul ludic ajută enorm pentru că le trezește curiozitatea, așa că apelăm mereu la joc în acțiunile noastre; știm că așa putem ajunge mai aproape de adolescenți cu mesajele noastre.

Cine stă la baza BANDA ASAP?

În spatele concursului BANDA ASAP stă echipa ASAP România, programul de responsabilitate socială al Fundației The Institute, care încearcă prin cât mai multe evenimente, jocuri, ateliere sau workshopuri să-i apropie pe adolescenții din România de subiectul colectării separate și al reciclării, să-i informeze și să-i facă mai responsabili, prin implicarea directă în acțiuni ce țin de mediul înconjurător.

Este aceeași echipă care și-a propus să contribuie activ la promovarea educației pentru mediu în rândul tinerilor și să creeze cea mai mare infrastructură unitară pentru colectarea separată a deșeurilor în vederea reciclării în școlile din România.

Care este misiunea și viziunea acesteia?

Așa cum am menționat anterior, misiunea programului e să genereze schimbare în comportamentul adolescenților față de plastic, de la utilizare la colectare separată și reciclare. În prezent, programul e activ în peste 1.600 de școli din 36 de localități și municipii reședință de județ din România, informațiile despre colectare separată și reciclare ajungând la peste jumătate de milion de elevi din ciclurile preuniversitare.

Sunt școli model, exemple de bune practici în colectarea separată a deșeurilor reciclabile. Cum au fost găsite/selectate, dar și desemnate ulterior? După ce criterii?

Sunt școli model, da. În 2023 am desfășurat un proiect, numit Școala ASAP+, prin care 6 licee și colegii din țară au desfășurat acțiuni de educare și de conștientizare cu privire la colectarea deșeurilor reciclabile și protecția mediului, cu scopul acesta, de a deveni școli model. Și le-a ieșit! E vorba despre 4 instituții din București – Liceul Teoretic „Jean Monnet”, Colegiul Național „Iulia Hașdeu”, Colegiul German Goethe și Colegiul Național „Grigore Moisil”, dar și Colegiul Național „Àprily Lajos” din Brașov și Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța.

În aceste școli, rezultatul a fost că aproape 80% din cantitatea de deșeuri din fracția uscată colectată în timpul proiectului a putut fi valorificată prin reciclare, conform analizei de determinare realizată de Greenpoint, partenerul nostru tehnic pentru această acțiune. În plus, majoritatea elevilor au aflat în timpul proiectului care sunt regulile de colectare separată și le aplică.

Cei mai importanți pași, îndepliniți în unanimitate, au constat în dotarea școlilor cu infrastructura de colectare separată a deșeurilor reciclabile, calibrată corect la dimensiunea clădirii, și instruirea personalului administrativ, a profesorilor și a elevilor cu privire la subiect.

În curs de a deveni modele de sustenabilitate, și vom vedea la finalul anului școlar 2024-2025 rezultatul, sunt și următoarele școli partenere ASAP: Colegiul Tehnologic „Grigore Cerchez”, Școala Gimnazială Nr. 56, Liceul teoretic bilingv „Miguel de Cervantes” și Colegiul Național „Grigore Moisil”. Până acum, ca parte din proiect, elevii au participat la o serie de workshop-uri, ateliere, prezentări și instruiri despre importanța energiei verzi și a reciclării, desfășurate în cadrul proiectelor cu finanțare din partea AFM (Administrația Fondului pentru Mediu).

Sunt școli deja cu statutul de „Școală Verde”?

Întrebarea aceasta se leagă de răspunsul anterior și de proiectul amintit mai sus, Școala ASAP+, pentru că noi sprijinim instituțiile de învățământ să se pregătească pentru a obține statutul de „Școală Verde”, conform cu metodologia prevăzută în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), unde sunt obligatorii: eco educația, în școli (re)configurate ca spații prietenoase cu mediul, și implicarea elevilor în rezolvarea problemelor de mediu.

Nu sunt însă școli verzi, pentru acest statut este nevoie de dotări tehnice mai complexe, dincolo de colectarea separată și de educația pentru mediu. Dar le putem numi modele de sustenabilitate sau, mai degrabă, de bune practici în ceea ce privește subiectele enunțate mai sus.

Cât de importantă este conștientizarea reciclării și a protejării mediului în rândul elevilor?

Ei sunt motorul de schimbare, generația lor poate să facă asta, prin exemple de urmat, prin implicare în tot ce ține de mediul înconjurător. Așa că e esențial să conștientizeze importanța reciclării și a colectării separate și să-i facă și pe cei din jur (mai) atenți la acest subiect. Am demarat programul ASAP România avându-i pe ei, pe adolescenți, ca public principal, pentru că simțim că schimbarea poate veni de la ei. Și prin toate activitățile noastre, acești tineri, din toată țara, ne demonstrează că așa e, prin interesul pe care îl alocă acțiunilor verzi – se implică, le pasă, vor schimbare și o planetă mai curată, care să nu se sufoce cu plastic.

Reușesc să perceapă elevii școlilor gimnaziale, de exemplu, problemele pe care le generează plasticul?

Și noi ne gândeam când am demarat programul dacă și cât vor înțelege real problema consumului de plastic și realitatea e că sunt mai conștienți decât credeam noi, poate chiar și față de unii dintre noi, adulții. Ne-au surprins cu răspunsuri extrem de bine documentate pe această problemă și asta ne-a arătat nu doar că au identificat-o, ci că o analizează, că se informează despre ea și că iau măsuri, atât cât pot, pe plan personal. Asta înseamnă că au luat măsuri de reducere a consumului de plastic acasă sau că vorbesc cu colegii lor la școală despre asta, cu prietenii, că sunt un exemplu pentru cei din jur, se implică în activități de reciclare și îi determină și pe alții să o facă. Generația de acum a tinerilor e cu adevărat interesată de ce se întâmplă cu mediul și simțim noi, cei din echipa ASAP, cu fiecare activitate pe care o desfășurăm, că acești tineri iau mesajele noastre în serios, caută soluții, vor schimbări, și le generează. Văzându-i pe ei, auzindu-le ideile, observând cât se implică, chiar am speranță că lumea verde pe care ne-o tot dorim, despre care tot dezbatem, are șanse să fie așa. Cu pași mici, dar are.

Care sunt soluțiile fezabile extrase de-a lungul proiectului și  care au fost implementate și au avut și cele mai multe rezultate?

De când am început să implementăm programul ASAP în școli, am observat o serie de probleme cu privire la colectarea separată a deșeurilor reciclabile. Așa că am încercat să găsim soluții și, totodată, să dezvoltăm instrumente de lucru, atât formale, cât și informale, să venim în ajutorul partenerilor noștri. Un exemplu ar fi whitepaper-ul realizat în anul 2023, un ghid de bune practici, util pentru școli în relația cu administrația publică locală de care aparțin, prin care să știe tot ce e necesar pe subiectul colectării separate. Apoi, prin kit-ul pentru Săptămâna Verde (anul acesta scoatem a 3‑a ediție), prin care căutăm să venim în întâmpinarea profesorilor cu propuneri de activități interactive (variate) pe care să le facă la clasă, pe teme de protecția mediului. Aceste două resurse, precum și altele, pot fi descărcate gratuit de pe site-ul asap-romania.ro.

Un alt exemplu este concursul de bandă desenată BANDA ASAP, prin care ne dorim să încurajăm, în comunitățile locale, educația prin creativitate, provocându-i pe elevi să își imagineze eroii reciclării.

Prin mesele rotunde și întâlnirile moderate cu administrațiile publice locale, școli implicate în programul ASAP și alte entități locale, ne dorim să invităm la dialog instituțiile, să analizăm problemele și posibilele soluții. Un alt instrument folosit de noi sunt sesiunile de instruire dezvoltate și implementate pentru profesorii parte din programul ASAP; ele cuprind informații noi pe care cadrele didactice le pot folosi în dezbaterile cu elevii despre un viitor mai verde.

Principalul rol pe care ni l-am asumat cu programul ASAP este să schimbăm comportamentul tinerilor (și nu numai) cu privire la teme de protecția mediului (cum este și colectarea separată a deșeurilor reciclabile) și să invităm la dialog toate entitățile implicate în acest proces de schimbare, iar acolo unde putem, să intervenim prin a oferi instrumente de lucru și soluții practice, punctuale, care să răspundă nevoilor din comunitate.

În ce orașe se va „plimba” Banda ASAP în 2025?

Nu am anunțat încă orașele unde vom ajunge cu concursul în 2025, însă ce putem spune e că vom păstra tradiția și vom avea tot 2 ediții de BANDA ASAP și în acest an. Vă invit să ne urmăriți pe conturile noastre de social media, pentru că acolo vom anunța totul despre concurs – așa că veți fi primii care veți afla.

Ce se ticluiește nou sub egida acestei inițiative?

Pentru anul 2025, ne propunem să colaborăm cu ONG-uri din zona educațională și de protecția mediului și să continuăm acțiunile în offline pentru elevii și profesorii parte din program – să le oferim contexte inedite, nu doar în școli, ci și în spații culturale și sociale relevante. Așa, ei vor avea oportunitatea să pună în practică concepte de sustenabilitate, să experimenteze reutilizarea deșeurilor reciclabile și să exploreze diverse modalități creative de a utiliza materialele reciclate.

Ca o schimbare, proiectul de educație alternativă al elevilor ambasadori ASAP va prinde o nouă formă în 2025. Ne-am tot gândit la asta în ultimele luni și am ales o altfel de abordare, în așa fel încât să-i pregătim și pentru cariera lor, dar și ca cetățeni responsabili și activi civic. Va fi foarte interesant, cel puțin așa ne dorim să perceapă și ei acțiunile pregătite special pentru ei

Iulia Sfetcu-Măndășescu s-a lăsat ghidată de suflet în momentul când a decis să studieze  psihologia și să se aplece asupra înțelegerii comportamentului uman, proceselor mintale și a experiențelor interioare. A închis ușa multinaționalelor și a deschis ușa cancelariei.

Predă la Școala de Surzi nr. 1 din București și lucrează cu copiii cu dizabilități. Pentru unii, copii cu resurse mai puține și care au, totuși, plăcerea să calce pragul unei școli de vară, dar și în amintirea celei mai bune prietene care a decedat, și-a depășit condiția. A mers pe jos 100 de km pe ViaTransilvanica pentru a strânge bani ca să organizeze o școală de vară. Și a reușit.  Tabăra adună anual peste 100 de copii, iar ea este acolo.

Primul an în învățământ a fost plin de lacrimi. Purta cu ea alte așteptări, dar convingerile pe parcurs i s-au schimbat. Iulia a înțeles că „în criză”, evoluezi. A înțeles că poate să bată la uși, iar un mai mulți de „da” primiți anulează un „nu” categoric. A înțeles că, uneori, o îmbrățișare oferită la timpul potrivit vindecă un copil.

Să o cunoaștem!

La o căutare simplă pe internet, am găsit un titlu care mi-a atras atenția în care se menționase faptul că ați mers 100 km pe jos pentru a strânge bani să se organizeze o școală de vară, undeva, într-o zonă vulnerabilă. Ce îmi puteți mărturisi despre această acțiune?

Această campanie de a strânge bani a fost o acțiune de fundraising pentru Școala de Vara Paulina de la Sâncel. Sunt deja 4 ediții ale acestei școli de vară, proiect în amintirea celei mai bune prietene, Ana. Din păcate, prietena mea s-a stins acum 4 ani, de o boala incurabilă, lăsând în urma sa oameni dragi și prieteni care să-i continue visul: o școală de vară, in satul bunicilor ei, pentru copiii care au atâta nevoie de educație.
Pentru mine, a merge pe jos 100 de km, pe ViaTransilvanica a fost un drum de vindecare a doliului pentru ea. Am simțit că făcând asta, îi păstrez amintirea vie, risipind totodată și durerea pierderii ei și pot contribui la înfăptuirea acestui vis. 

Ați reușit să strângeți o sumă cât să acopere școlii/taberei?

Da, o parte din costurile școlii de vară ale primei ediții, pentru că despre prima ediție a fost vorba, au fost acoperite de campania în care s-au strâns puțin peste 10.000 lei.

Cum ați adunat suma? Donații online? Puțină inspirație de la dumneavoastră nu strică.

Da. Au fost donații online prin pagina de fundraising Galantom. Galantom este o platformă prin care oamenii pot dona către diverse cauze și în diferite campanii. Cred că este genul de platformă unde binele se multiplică, oamenii chiar donează către cauzele în care cred.

Cum s-a organizat acea tabără și câți copii au fost beneficiarii școlii și activităților propuse din cadrul ei? 

Tabăra adună anual peste 100 de copii, din satul Sâncel și împrejurimile lui, in județul Alba. Activitățile au legătură cu domeniul alfabetizării, dezvoltării emoționale, a gândirii logico-matematice, alături de multe alte activități outdoor, jocuri, activități sportive și comunitare. Profesorii vin voluntar, din toată țara, fiind cazați la oamenii din sat. Este foarte frumos sentimentul acesta, de dăruit în ambele sensuri: odată avem ideea de a face voluntar activități cu copiii, iar pe de altă parte vorbim de generozitatea sâncelenilor de a face șederea tuturor cât mai plăcută. Noi învățăm la rândul nostru din tradițiile locului și din cultura satului.

Apropo de activități, cine le-a planificat? Tu sau a fost altcineva „în spate”? 

Suntem o echipă. Amintesc aici familia Medesan (tatăl și fratele Anei) prieteni apropiați, profesori și oameni din educație care au cunoscut-o pe Ana și echipa școlii din Sâncel, împreună cu doamna directoare Ioana Catăuță. Activitățile sunt alese în raport cu nevoile de învățare identificate la elevii din Sâncel și din zona.

Ce a stat la baza acestei decizii? Poate faptul că nu ați putut sta indiferentă în fața lipsurilor? 

Așa cum am specificat, ideea de a face aceasta școală de vară a fost a Anei Medesan, însă ea nu a mai apucat sa se bucure. Am rămas noi, să îi continuam visul, dincolo de eternitate. Lipsuri în sistemul de învățământ sunt multe. Copiii din zonele rurale ar avea nevoie de astfel de școli remediile, pe perioada vacanțelor. Școala de Vară Paulina poate fi considerată un model, într-adevăr, însă școli de vară se pot organiza în multe alte zone rurale din țară.

Ați considerat că schimbarea o poate face omul, nu neapărat să aștepte să se „întâmple” lucruri „de sus”, de la nivel macro? 

Genul acesta de inițiative este bine să se facă pornind de jos în sus, adică de la nevoile din teritoriu oarecum, oamenii din comunitățile mici, pot identifica nevoile reale și se poate căuta sprijin local. Din experiența mea, oamenii sunt deschiși sa sprijine, să ajute, dar este nevoie de cineva care să coaguleze acest sprijin. Din păcate, așteptăm mereu ca lucrurile să se întâmple de sus în jos, sigur, niște politici educaționale mai coerente pentru copiii din zone dezavantajate ar fi binevenite, totodată și acoperirea cu resursa umană…sunt multe școli la sat, unde nu avem profesori calificați.

Conduceți-mă la începuturile dumneavoastră! Când ați gustat prima dată din sistemul educațional ca și cadru didactic? 

Din 2010 predau la Școala Gimnaziala Specială pentru Surzi, Nr. 1. Era imediat după terminarea facultății, nu știam ce înseamnă să lucrezi într-o școală specială, nu știam nici măcar că există școli în care învață copiii cu dizabilități. Eram oarecum familiarizată cu sistemul de învățământ și cu profesia didactică, provenind dintr-o familie de profesori. Însă nu știam cât de greu este, aveam senzația că lucrezi 4 ore pe zi și ai vacanțe lungi. Ce naivă eram! Primii ani au fost grei, eram într-un permanent proces de cunoaștere și înțelegere, de pregătire, de îmbunătățire a mea ca om, ca profesor. Am investit mult în formare, am mers la cursuri, am stat mult printre colegele cu experiență, am citit. Dar cel mai mult în perfecționarea stilului meu didactic a fost conexiunea cu elevii. Eram mereu prezentă pentru nevoile lor și încercam să înțeleg cum funcționează mintea lor, observăm ce le place, la ce reacționează sau din contra, ce trebuie evitat in raport cu ei. Pot spune că acest proces m-a și epuizat, dar m-a ajutat mult să devin un profesor conștient. De fapt, cred că un profesor bun nu este cel care are x metoda, sau care știe să facă x lucru, un profesor bun este un profesor conectat la realitatea clasei, a copiilor și care are capacitatea de a se mula pe nevoile lor.

De ce cadru didactic de psihopedagogie specială? Cum sună frumoasa poveste academică? 

Eu asta pot preda conform studiilor mele, respectiv absolventă de Psihologie. Real vorbind, facultatea aceasta îți dă posibilitatea să predai în învățământul special, dar nu te și pregătește pentru asta. Realitatea de care te izbești la catedră este diferită de cea pe care, poate ți-o proiectezi tu. Meseria asta, de psihopedagog este frumoasă dacă o faci cu pasiune. Pasiunea este foarte importantă, dar sigur, nu este suficientă. Ai nevoie de pregătire. Noi avem nevoie să știm și puțină psihologie și puțină pedagogie și puțină logopedie și metodică și consiliere.

A fi profesor pentru copiii speciali înseamnă…..?

Înseamnă că ai o responsabilitate enormă pe umerii tăi. Copiii speciali au nevoie de o relație frumos construită, au nevoie să aibă încredere în tine, iar asta poate dura mult. Cred că meseria noastră nu este apreciată la adevărata ei valoare de către oamenii din societate, sigur, nu generalizez, însă a fi profesor pentru acești copii este o meserie nobilă pe care noi o facem cu multa muncă, efort, modestie și speranța că putem sa recuperăm o parte din deficiențele pe care ei le au. Și da, ai nevoie și de calități umane aparte, dincolo de o pregătire profesională consistenta.

Ce signifianță are titlul de profesor Merito 2018 pentru inima dumneavoastră? 

M-am bucurat nu pentru titlu în sine, ci pentru recunoașterea adusă profesiei mele. Mă bucur că oamenii văd și onorează munca enormă pe care o depunem noi zi de zi aici, în școala specială.

Guvernați în jurul bunătății. Oare de la care dintre părinți ați moștenit această valoare? 

De la mama, asta e clar. Însă nu pot spune că mă simt sau că sunt un om bun. Mie îmi lipsesc în continuare calități necesare acestei profesii, însă lucrez la asta. De exemplu răbdarea, nu este punctul meu forte, mă străduiesc să fiu mai răbdătoare. Lucrurile se întâmplă când trebuie să se întâmple, îmi repet asta des și știu că fără răbdare riști să strici ce ai construit anterior.
În jurul căror alte valori vă mai învârtiți? Respectul față de copii, față de oameni în general, responsabilitatea cu care îmi fac munca, credința că este nevoie de muncă și efort pentru a face lucruri durabile. Nu îmi place să fac lucrurile de suprafață, superficial. O altă valoare este educația. Cred foarte mult în puterea educației, la orice vârstă și sub orice formă.

Cu ce bune considerente doriți să plece elevii dumneavoastră în viață? 

Mi-ar plăcea să plece încrezători că sunt valoroși, că sunt membri ai unei societăți care nu-i respinge și care găsește resurse să-i integreze.  Încerc să le formez niște rutine, să devină autonomi, să poată avea singuri grija de ei. Încerc să fiu și sprijin pentru familie, să accepte mai ușor diagnosticul copiilor, să se bucure de fiecare reușită și pas mic de progres.

Este, oare, grea meseria pe care ați ales-o? Dacă nu grea, dureroasă? 

Este grea, este dureroasă, este uneori copleșitoare. Dar asta am ales să fac. Când voi simți că nu mai am resurse, că nu mai sunt o versiune potrivită pentru elevii mei, voi pleca. Din păcate, dacă nu ai grija de tine, poți ajunge să aduni multă amărăciune, să devii ursuz și nefericit în raport cu această profesie. Și când simți că nu mai ai energie și nu mai intri zâmbind în clasă, poate e timpul să îți cauți alt drum.

Plecați acasă des cu poveștile familiilor cu care lucrați? 

Poveștile copiilor mei sunt permanent cu mine, dar am învățat să nu mă mai las copleșită de ele. Fiecare avem propria noastră poveste, ușoară, grea, tristă, vesela. Am învățat că singurul lucru care se poate schimba in raport cu poveștile noastre este atitudinea pe care o avem. Atât!

Călin Țopa, unul dintre cei mai inovatori artiști ai teatrului românesc, alături de regizorul Bobi Pricop și de compozitorul Eduard Gabia, aduce pe scena Teatrului Excelsior o experiență audio unică, odată cu premiera spectacolului Șapte minute după miezul nopții (A Monster Calls), programată pentru sâmbăta care a trecut, 25 ianuarie 2025.

Acest spectacol reprezintă un pas semnificativ în integrarea tehnologiei în teatrul românesc, prin conceperea unei instalații audio inovatoare, menite să ofere o experiență imersivă pentru 200 de spectatori. Sunetul binaural, care dă publicului senzația de sunet stereo 3D, dar și obiectele sonore utilizate sunt transpuse într-un univers acustic complex, creat special pentru această producție.

„Am creat totul de la zero, de la sunete precum spălatul vaselor și ploaie, până la momentele dramatice de apariție a monstrului sau plecarea mamei. Foley design-ul, așa cum îl numim noi în industrie, a fost conceput astfel încât să amplifice trăirile și să transpună publicul în poveste”, precizează Călin Țopa.

Fiecare spectator beneficiază de sunet live, livrat direct prin căști wireless, ceea ce transformă percepția tradițională a sunetului în teatru într-o experiență personalizată, captivantă și unică. În acest mod, Călin Țopa a reușit, împreună cu Eduard Gabia, să creeze un univers sonor prin care sunetul să devină chiar unul dintre personajele principale ale poveștii.

„Un aspect inedit al acestui spectacol este faptul că actorii poartă microfoane pe scenă și întregul sunet, de la replici, până la detaliile sonore, este transmis live către spectatori prin intermediul căștilor. Această tehnologie nu doar că îmbunătățește experiența publicului, dar aduce și o provocare interesantă pentru actori, care trebuie să se adapteze unei modalități de lucru diferite, bazate pe o intimitate acustică sporită și pe un control precis al expresiei vocale și sonore. Astfel, spectacolul reușește să redefinească relația dintre actori, sunet și spectatori, deschizând noi perspective asupra modului în care teatrul poate fi perceput și trăit”, continuă Călin Țopa.

O parte din muzica spectacolului Șapte minute după miezul nopții va fi lansată pe Spotify, simultan cu premiera din 25 ianuarie, și poate fi accesată aici – https://spoti.fi/42lWM0w.

Spectacolul este sold out pentru reprezentațiile din acest weekend. Pentru cei care doresc să descopere universul sonor creat de Călin Țopa în Șapte minute după miezul nopții (A Monster Calls) o pot face la următoarele reprezentații din 13, 14 și 15 februarie. Toate informațiile, aici – https://teatrul-excelsior.ro/spectacol/a-monster-calls/.

În ultimii ani, Călin Țopa a redefinit rolul sunetului în teatru prin spectacole precum Exil și Pădurea Spânzuraților, devenite fenomene, dar și prin proiecte în industria filmului. Document56, scurtmetrajul regizat de Christopher Landry, pentru care a compus muzica, va fi prezentat în februarie, la Festivalul de Scurtmetraje din Tokyo, după ce anul trecut a câștigat premiul pentru cel mai bun film străin la Beverly Hills Film Festival.

Anul 2025 aduce, pentru Călin Țopa, numeroase proiecte importante: două premiere, la Teatrul Național din București, unde colaborează cu Alexandra Badea și cu Cosmin Florea, și o nouă producție la Teatrul Masca, în regia lui Bobi Pricop. Mai mult, artistul va participa în acest an la World Stage Design din Sharjah, Emiratele Arabe Unite și va avea, printre altele, expoziții la Muzeul Național de Artă Contemporană al României. Va lucra în acest an și la Paris, la un documentar care va fi propus ulterior sub forma unei instalații video. Acest film explorează impactul industrializării asupra aspectului uman al orașului, aducând în prim-plan perspective inedite și reflecții profunde asupra transformărilor urbane.

Mai multe lucrări ale artistului, pe www.calintopa.me.

Aurelia Curelaru este mijlocitorul dintre o limbă oficială a UE și predarea interdisciplinară. Creează punte între elevi și limba franceză, între generațiile de azi și programele de formare continuă pe care le urmează pentru a fi în „trend”, între matematică, geografie și istorie și disciplina ce o predă zilnic.

Nu își are rădăcinile în Vaslui, dar natura vieții, ori un joc hazard al întâmplărilor a condus-o la Școala Gimnazială ,,Dimitrie Cantemir” din acest oraș, Școala nr. 2, cum o cunosc localnicii. Este din 2021 aici, deși nu-i ajung degetele de la ambele mâini să numere anii de experiență la catedră.

Am povestit despre cum e să modeleze caractere, despre ce își ia frumos pentru suflet din meseria aleasă, dar și despre orașul și școala care sunt bucată din viața sa. Să o cunoaștem pe Aurelia Curelaru, profesoara premiată Merito 2024!

Cum arată portretul unui dascăl excepțional prin ochii dumneavoastră?

Un dascăl excepțional este un profesor care iubește copiii și cu răbdare, perseverență, responsabilitate, multă cercetare și studiu îi motivează să învețe pentru a-și descoperi pasiunile, interesele, cultivându-le, totodată, o disciplină a muncii și gândirea creativă.

Ați ales să construiți caractere, să modelați cele mai pure suflete, să vă aplecați cu dragoste asupra preadolescenților și adolescenților. Ce vă luați frumos pentru suflet din meseria aceasta?

Adolescenții sunt minunați, îmi oferă energie pozitivă și provocări pe măsură. Ei sunt sinceri și îmi dau din bunătatea lor, îmi împărtășesc temerile, aspirațiile lor și trăiesc alături de ei emoții puternice, altfel spus… suflul tinereții.

V-ați cunoscut mereu traseul în viață sau ați jonglat cu mai multe roluri în societate?

În adolescență mi-am dorit să fiu traducător, mi se părea o ocupație extrem de interesantă, să trăiești alături de cel care scrie în limba lui și apoi să găsești cuvintele potrivite pentru a reda mesajul în limba maternă. Astfel, credeam eu, trăiești în două lumi în același timp.

Cum e Aurelia-omul de acasă? Cum e Aurelia-omul de la catedră?

Omul de acasă – modest, poate retras căruia îi place să citească literatură, să meargă la teatru și să se delecteze urmărind filme de aventură, de inspirație istorică și să mai scotocească printre cărți vechi, inscripții și hrisoave… poate înnoadă o poveste, o altă pasiune a copilăriei, istoria.

Omul de la catedră –  un profesor plin de energie, implicat în viața școlii, pasionat de teatru și de materia pe care o predă elevilor.

Sunteți de mai bine de un deceniu bucată din sistemul de învățământ. Vă pregătiți pentru fiecare întâlnire cu elevii?

Eu încerc să transform întâlnirile cu elevii mei în momente speciale, pentru a le menține viu interesul față de cultura francofonă și limba franceză. Astfel, îmi pregătesc secvențele didactice, ținând cont de cunoașterea elevilor, de interesele lor, vârstă și nivelul de studiu al limbii franceze. Lecțiile mele au o poveste, le place copiilor să se simtă parte din poveste și activitățile ludice sunt mult așteptate, atunci când transformăm sala de clasă într-un spațiu de joc sau scenă.

Timpul vă permite să vă dedicați și altor proiecte sau la mijloc e nevoia de a aduce în școală noi și noi activități pentru a crește calitatea și succesul școlar?

Timpul îl împart între activitățile dedicate copiilor și dorința de a ține pasul cu noile provocări din domeniul educației.

Cum arată școala în care predați?

Școala în care predau cele mai multe ore este o școală cu profesori responsabili, elevi sinceri, drăgălași, veseli și cu multe dorințe de a „ajunge cineva în viață”, cum spun ei. Școala ne oferă condiții bune pentru a ne desfășura activitățile, are acreditare Erasmus+ până în 2027 și elevii noștri, prin străduința și implicarea doamnei director, au șansa să participe la diverse schimburi culturale și lingvistice, iar profesorii să participe la cursuri de formare profesională în statele UE.

Despre comunitatea în care predați, ce îmi puteți spune?

Orașul nostru este liniștit, cu oameni foarte serioși care doresc să aibă un trai decent. Tinerii sunt foarte talentați, responsabili și foarte implicați în activitățile de voluntariat și activitățile civice prin care își doresc să ajute familiile vulnerabile.

Dar dacă ar fi să descrieți în câteva rânduri cum sunt copiii de azi, ce cuvinte ați alege?

Copiii de astăzi sunt creativi, inteligenți, dar și sensibili. Ei au nevoie să fie înțeleși pentru a le fi un sprijin real în viața lor.

I-ați câștigat pe elevi în limba franceză și cunoaștem că fiecare profesor are „farmecul” său, ca să nu zic „metodele” mai exact. Ce atuuri ați purtat mereu cu dumneavoastră?

Pregătirea cu responsabilitate a orelor, studiul individual, creativitatea, buna dispoziție, ludicul și feedbackul real din partea elevilor. I-am invitat pe elevi să fie criticii orelor, să pună în lumină punctele tari și punctele slabe ale activităților, iar eu am luat în considerare sugestiile lor în proiectarea didactică.

Aveți o abordare interdisciplinară. Considerați că înțeleg mai bine unele concepte atunci când se îmbină mai multe domenii experiențiale?

Elevii noștri au nevoie de a vedea cum se îmbină cunoștințele din diverse domenii, precum geografia, istoria, limba română, educația civică, muzica, cinematografia în viața de zi cu zi. Conceptele abstracte sunt greu de înțeles uneori, iar elevii au nevoie de experiențe de învățare în care să se folosească de cunoștințele dobândite la celelalte materii. Un simplu proiect de grup, cu o sarcină provocatoare de a crea un filmuleț de promovare a unei rețete dintr-o anumită zonă francofonă suscită interes, solicită cunoștințe de geografie, istorie, TIC, arte plastice, creativitate și cunoașterea rigorilor lingvistice ale limbii franceze. Și copiilor le plac asemenea proiecte, aceste sarcini cu caracter interdisciplinar.

Lucrați diferențiat. De unde toate resursele?

Clasele noastre de elevi nu sunt omogene, elevii au niveluri de înțelegere și ritmuri de învățare diferite. Pedagogia diferențiată ne oferă câteva direcții de urmat pentru a oferi elevilor șansa să atingă standardele cerute de CECRL (Cadrul Comun de Referință pentru Limbile străine) în dobândirea competențelor lingvistice de comunicare într-o limbă străină de circulație internațională. Unii elevi au nevoie de sprijin mai mare din partea profesorului, tocmai de aceea eu creez activitățile didactice în funcție de nevoile elevilor (nevoi descoperite în urma evaluărilor inițiale, de parcurs și sumative). Prin stagiile profesionale CREFECO am descoperit modalități de a construi activități relevante prin care elevii să atingă progresul în ritm propriu, așa se face că în aceeași clasă, elevii capabili de performanță și elevii care au nevoie de ajutor se simt minunat și colaborează, cooperează.

Care sunt indicatorii principali care vă arată că trebuie să lucrați/predați individualizat?

Rezultatele elevilor la evaluările naționale și la testele PISA, admiterea elevilor la licee și, ulterior, integrarea tinerilor pe piața muncii.

De unde ar trebui să plece schimbarea în educație?

Cred că schimbarea în educație stă în mâinile fiecărui profesor, care se pregătește să-și întâlnească elevii și, cu responsabilitate, îi călăuzește pe drumul cunoașterii.

Ce ar trebui să se întâmple la nivel macro pentru a atinge un ideal educațional?

Schimbările din societate influențează puternic educația, astfel încât este afectată uneori relația părinte-elev-profesor. Valorizarea școlii și a principiilor ei ar schimba și percepția asupra necesității școlii în societatea contemporană. Cât despre curriculum, în gimnaziu, acesta este centrat pe competențe, pornind de la Recomandările Comisiei Europene, însă ar fi necesară implementarea unor standarde, cu descriptori de performanță și pentru celelalte materii școlare, ca în cazul limbile străine. Astfel sistemul de evaluare-notare și implicit de progres în învățare al elevului ar beneficia de multiple ameliorări.

Abia are prima carte de identitate, este în clasa a VIII-a și are examenul național în față. Perspectivele asupra vieții sunt largi, deși mai are timp să se gândească și să se răzgândească încă de o sută de ori. Culmea, adolescentul Andrei Popovici cunoaște deja calea pe care vrea s-o apuce. Actor, regizor, scriitor, jurnalist sau cadru didactic, știe sigur că va oferi dragoste societății prin meseria pe care o va îmbrățișa.

Poartă cu el idei creative ce le-a așezat în două serii de cărți scrise sub titulatura sa. Anul 2024 s-a încheiat cu Agrafă și Creion, eroii ce se regăsesc și în titlu. Este un adolescent în formare, dar în inima sa nu stă decât o dorință de a evolua și de a inspira prin faptele sale. Familia este tot și în toate. A cunoscut sprijinul și iubirea în acre crește încă din prima zi lui de viață. Așa ar trebui să se întâmple în toate casele, dar viața bate filmul.  Și Andrei știe asta, de aceea a ajutat și ceilalți copii mai mici sau de vârstă apropiată lui din orașul său natal. Cum? Donând cărți.  În cele trei ediții ale Provocării lui Andrei – Donează o Carte!, desfășurate până acum, peste 2400 de volume au adus bucuria cunoașterii și au deschis noi orizonturi și perspective tinerilor din mediul rural.

Andrei, unde și cum te-a găsit decembrie?

În luna decembrie m-a găsit acasă, în Oradea, alături de cei dragi, familia mea. Este o lună plină pentru mine, nu doar de spiritul magic al sărbătorilor, ci și de entuziasm și bucurie.

În data de 19.12.2024  a avut  loc lansarea celui de-al doilea volum al seriei „Aventurile lui Agrafă și Creion”, intens și plin de suspans: Ordinul Umbrelor. Așa că pot spune că sunt atât ocupat, cât și bucuros.

De obicei, fiecare dintre noi la final de an își face bilanțul și își evaluează întreg parcursul anului în curs. Anul tău cum a fost?

Abia pot spune că am făcut bilanțul anului 2024, lansarea romanului Ordinul Umbrelor tocmai s-a întâmplat. Acesta este continuarea captivantă, intensă și dramatică a aventurilor celor doi superdetectivi, Agrafă și Creion care acum se avântă pe teritoriul periculos al Umbrelor.

Din perspectiva unui tânăr autor, a fost și continuă să fie un an cu adevărat magic. Pe 30 mai 2024 mi-am lansat romanul de debut, Aventurile lui Agrafă și Creion, iar acum, cu mare entuziasm, sunt fericit că am reușit să finalizez volumul al doilea al seriei. Sper ca acesta să ajungă la câți mai mulți cititori, care să se bucure în serile reci, dar calde sufletește vorbind, de acest roman polițist plin de pasiune și creativitate. Este cadoul meu pentru voi.

Din perspectiva de elev, pot spune că anul acesta școlar este unul provocator și intens. Fiind în clasa a VIII-a, mă pregătesc pentru examenul de capacitate, o etapă importantă în viața mea.

Ești elev, dar și un bun cetățean în orașul tău. Ai adunat multe volume de cărți în anii trecuți și le-ai donat unor biblioteci. Anul acesta ai continuat această activitate?

Consider că este foarte important ca fiecare dintre noi să se implice în comunitatea din care face parte și să-și aducă aportul, așa cum poate. Bucuria de a dărui și de a vedea scânteia din ochii celorlalți te umple de o energie aparte și de o stare de bine.

În anul 2024, „Provocarea lui Andrei – Donează o Carte!”  a reușit să umple rafturile bibliotecii din cadrul școlii „Ovidiu Drimba” din Lugașu de Jos cu dicționare, manuale și cărți de povești.

În cele trei ediții ale Provocării lui Andrei – Donează o Carte!, desfășurate până acum, peste 2400 de volume au adus bucuria cunoașterii și au deschis noi orizonturi și perspective tinerilor din mediul rural.

Pot spune, cu mândrie, că sunt cu adevărat fericit că am reușit să realizez acest lucru.

Am întrebat mai devreme acest aspect, pentru că mă gândesc că te-ai concentrat pe volumul al-II-lea pe care îl scrii. Ce îmi poți spune?

Doresc ca Aventurile lui Agrafă și Creion să fie o trilogie. Și, da! Într-adevăr am fost foarte ocupat să finalizez volumul doi al seriei.

Volumul trei  al seriei îl voi lansa din postura de licean. Sunt încântat că am ajuns până aici și  sincer, este o bucurie imensă pentru mine să văd cum, pornind de la o idee sau un concept inedit, am reușit să scriu sute de pagini. Este multă muncă – poate unii ar crede că e ușor, dar de multe ori revezi un fragment și de 50 de ori până când îți pare că sună așa cum ar trebui.

Știu că sunt doar la început, dar sper să cresc tot mai mult, desigur, cu ajutorul vostru, al cititorilor.

Despre primul volum ce poți enunța? Cum a prins la public?

Ca autor al seriei „Aventurile lui Agrafă și Creion”, pot spune cu bucurie că această poveste polițistă a fost primită cu entuziasm de către cititori. Cei cu care am vorbit, mi-au spus că au fost foarte încântați și așteaptă cu nerăbdare volumul doi.

Un lucru care m-a impresionat este faptul că romanul nu doar că a captivat copiii pentru care a fost destinat inițial, dar și pe părinții sau bunicii care l-au citit. Am primit multe feedbackuri care mi-au confirmat că „Aventurile lui Agrafă și Creion” este, de fapt, un roman pentru întreaga familie.

Lumea creată este inedită și originală, populată cu personaje unice și haioase, iar povestea este presărată cu multă aventură și mister la fiecare pas. Această combinație a făcut ca romanul să fie o experiență plăcută și memorabilă pentru toți cititorii, indiferent de vârstă.

Ai avut, cred cu tărie, nevoie de sprijin în privința lansării primului volum. Cine sunt oamenii cărora le întorci un mare mulțumesc?

Fără sprijin, nu cred că poți reuși să realizezi tot ceea ce îți propui. Este esențial să ai alături oameni care te susțin și care fac tot posibilul ca visele tale să prindă contur și să devină realitate.

Oamenii cărora le sunt profund recunoscător și cărora le mulțumesc din suflet sunt părinții mei. Fără ei, ar fi fost extrem de dificil să-mi îndeplinesc visul. M-au încurajat, m-au îndrumat și mi-au oferit mereu sprijinul lor necondiționat.

În România, nu este deloc ușor să fii publicat, mai ales dacă nu ești autor străin sau un scriitor român consacrat. Editurile sunt reticente să își asume riscuri, chiar dacă îți recunosc talentul și te încurajează să continui. Există piedici care pot să te descurajeze și să te tragă înapoi. De aceea, mă consider norocos că am niște părinți minunați, care au fost și sunt alături de mine la fiecare pas!

Ai pregătit o lansare de carte și la al doilea volum? Te-ai gândit să vii cu ceva nou?

Emoțiile și energia pe care le simți la lansarea unei cărți sunt cu adevărat unice. Te încarcă cu  încredere. Da, cu siguranță voi organiza o lansare specială pentru romanul „Ordinul Umbrelor”, al doilea volum din seria Aventurile lui Agrafă și Creion. Pe 19 decembrie, cei care au fost prezenți la evenimentul organizat la Librăria Compas din Oradea, s-au bucurat de un spectacol autentic.

Mi-am descoperit pasiunea pentru actorie, iar alături de trupa de teatru APRENTIS, din care fac parte, am pus în scenă o mini-piesă de teatru adaptată după două capitole din acest  al doilea volum. Sper ca această interpretare să încânte publicul. În plus, am compus versurile unei melodii speciale pentru această ocazie, iar evenimentul va include și alte momente frumoase, menite să creeze o atmosferă de neuitat.

Andrei, de unde atâta inspirație, creativitate și spor pentru toate proiectele în care te implici?

Inspirația vine, în primul rând, din lumea care mă înconjoară. Sunt înconjurat de rechizite atât la școală cât și acasă, deoarece părinții mei au o afacere în domeniu. Vine totul de la sine, observând ceea ce este în jurul meu. Așa am ajuns să creez un univers al rechizitelor, în care eroii sunt chiar o agrafă și un creion. Creativitatea este un mod de exprimare, un fel unic prin care fiecare dintre noi încearcă să se manifeste. Îmi place să creez ceva unic, să visez și să-mi imaginez lumi noi pe care eu le modelez exact așa cum îmi doresc.

Când negociezi cu timpul liber, ce face un adolescent de vârsta ta?

Îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, să mergem la un film sau la bowling ori, pur și simplu, să petrecem timp împreună discutând și schimbând idei și impresii.

Ai în față un examen de dat. La anul dacă nu greșesc. Unde ai dori să continui studiile?

Așa este, anul viitor va fi un an foarte important pentru mine. La vară voi da examenul de capacitate. În ceea ce privește direcția pe care o voi urma, sunt aproape sigur că mă voi orienta spre un profil uman. Încă oscilez în privința liceului la care voi aplica, însă cert este că va fi unul din Oradea.

Te-ai gândit la ce meserie vei îmbrățișa când vei deveni mai mare?

În privința profesiei în care voi activa, pot spune că mă tentează mai multe domenii și meserii: scriitor, actor, regizor, jurnalist, cadru didactic și, cine știe, poate chiar primar.

Andrei, crezi că te poți susține financiar și din vânzarea de cărți? Te-ai dus cu gândul acolo?

Din păcate în România, cel puțin în acest moment, nu cred că te poți susține financiar doar din vânzarea cărților. Este necesar să faci și altceva pentru a avea un trai decent. Consider că este important ca meseria în care activezi să fie măcar parțial conectată cu creativitatea, cu cuvintele și desigur, să ai un program flexibil care să îți permită să jonglezi între activități. Pentru ca „pasiunea pentru cuvinte” să nu se stingă, trebuie ca tu, ca om, să fii motivat, să simți că ești apreciat și că vocea ta contează.

Vârful pilei cu care se juca i-a secționa măduva. De la vârsta de 8 ani Cătălin Petroșanu este purtător de scaun rulant, dar nu se plânge. Mai greu, ce e drept, în țara noastră, cu accesibilizarea, recunoaște și el, în schimb, și-a făcut un rol în societate. În anii 1990, când această cumpănă a venit peste el și familia sa, societatea nu oferea nici prea mult sprijin, nici condiții, nici mediul școlar nu era atât de prietenos. Dar Cătălin a crescut mare, atât de mare încât vocile negative din viața sa nici nu a vrut să le audă, nici nu a stat în loc de ele. Au trecut pe lângă urechea sa, doar familia și cei ce l-au susținut fără granițe contează. Datorită lor, pasiunile sale nu au fost puse pe pauză.

Prin intermediul celei mai longevive fundații de ajutorare a persoanelor cu dizabilități a început să practice sport. Mai întâi baschet, apoi tir cu arcul. Acum, fără vreo urmă de laudă și de a arunca cu cuvinte, este campion atât în viața personală, cât și în motorsport.

Să-l cunoaștem!

Praticați sport din scaun rulant. Este un refugiu sportul pentru dumneavoastră?

Este si refugiu, pentru că mă face să uit de toate lucrurile negative din jur, dar dacă vorbim despre motorsport, este o mare pasiune. Atunci când urc în scaunul de curse, uit de toate problemele și practic devin un întreg cu mașina de curse.

V-ați vedea viața fără să faceți sport sau a devenit o prelungire a dumneavoastră?

În momentul acesta nu văd viața fără motorsport, este refugiul meu și îmi umple timpul cu activități care îmi aduc multe satisfacții. Prin prisma acestui sport, merg în locuri noi, cunosc oameni noi și cu fiecare experiență asimilez lucruri noi.

Când și cum a apărut sportul în viața dumneavoastră?

Sportul a apărut în viața mea prin intermediul celei mai longevive fundații de ajutorare a persoanelor cu dizabilități din Romania și anume Fundația Motivation Romania. La vârsta de 16 ani am fost contactat de ei și prin interacțiunea cu instructorii de viață independentă am reușit să ies din bula în care mă închisesem. Din acel moment am început să particip în cadrul programelor organizate de ei, la diferite competiții de sport adaptat utilizatorilor de scaun rulant. Motorsportul a apărut mai târziu în urma unui concurs organizat în orașul în care locuiesc. Fiind pasionat de mașini, m-a atras foarte mult și uite că după câțiva ani și multă muncă, am ajuns pe podium.

Automobilism practicați din 2018, dar din ce alte sporturi ați gustat înainte?

Am practicat baschet, maraton de alergare și tir cu arcul. Cel mai mult mi-a plăcut baschetul și o mare perioadă de timp m-am antrenat cu colegii mei săptămânal. Deoarece în orașul meu nu mă puteam antrena, mergeam în alt oraș aflat la aproximativ 50 km distanță. La un moment dat din cauza job-ului și distanței, am renunțat. În țara noastră sportul, în general, nu este susținut și nu poți face performanță fără sprijin.

Haideți să ne întoarcem, poate, în cea mai neagră perioadă a dumneavoastră și anume momentul când ați rămas imobilizat la pat și ați început să depindeți de un scaun. Cum s-a întâmplat nenorocirea?

Accidentul meu a survenit la vârsta de 8 ani, eram în vacanța de vară și în joacă am aruncat o pilă in sus, deasupra capului, iar în momentul când aceasta prin inerție s-a întors, văzând că mă va lovi, m-am aplecat și vârful ascuțit unde ar fi trebuit să aibă un mâner, s-a înfipt direct în coloana vertebrală, secționând măduva.

Presupun că acceptarea adevărului că nu vă veți mai putea deplasa pe picioarele dumneavoastră nu a fost ușoară. Ce gând v-a făcut să vă iubiți indiferent de condiția fizică?

Faptul că am avut tot timpul familia alături și m-au sprijinit la fiecare pas, prietenii care nu mi-au lipsit niciodată, persoana dragă inimii lângă mine a fost, pasiunile mele, toate acestea cumulate mi-au dat putere să depășesc orice obstacol. Oricum timpul nu putem să-l dăm înapoi, depinde doar de noi cum privim viața ce se deschide în fața noastră, nu în spate. Legat de condiția fizică, eu nici nu mai văd scaunul rulant, a devenit parte din mine, este invizibil , totul acum vine de la sine.

V-ați considerat întâmplarea ca fiind o dramă?

Probabil, în adolescență, au fost momente mai dificile, dar o dată cu maturizarea am depășit acest gând. Faptul că am avut tot timpul o viață activă, m-a ajutat să trec mult mai ușor peste greutățile întâmpinate. Viața mea s-a schimbat foarte mult în bine după obținerea libertății depline, și anume permisul de conducere, iar apoi încadrarea în muncă. Acestea cumulate, mi-au deschis alte orizonturi și mi-au transformat viața în una absolut normală.

Credeți că povestea vieții pe care o trăiți poate salva și alte vieți? Eu aș spune că sunteți o mare sursă de inspirație și insuflați multă forță.

Eu întotdeauna am sfătuit cum am putut mai bine, de-asemenea și prin puterea exemplului persoanele care au avut accidente similare ori alte probleme. Doar de noi depinde când dispare nodul din gât. Într-adevăr este nevoie și de îndrumare și susținere, dar tot noi luăm deciziile care ne pot schimba viața în bine sau în rău. Eu când întâmpin anumite probleme, mă gândesc că sunt oameni care au probleme mult mai grave decât mine, oameni care sunt pe patul de spital, oameni care au anumite afecțiuni incurabile. Să învățăm să prețuim fiecare clipă din viață, ca și cum ar fi ultima. De multe ori ne plângem pentru lucruri mărunte și nu vedem cât de privilegiați suntem pentru ceea ce avem.

Ați dovedit putere. Dar cât de greu a fost să o obțineți după evenimentul care v-a schimbat viața?

Puterea a venit după ce am trecut prin multe încercări și multe experiențe prin această viață. Numai atunci când reușești să învingi greutățile ce ți le oferă, abia atunci poți să te consideri un om puternic. Am și eu multe momente de slăbiciune, dar am învățat să privesc mai departe pe cât posibil. Accidentul meu a survenit chiar la începutul anilor ”90, o perioadă grea pentru toată lumea, persoanele cu dizabilități nu aveau prea multe drepturi și nici nu li se ofereau servicii care să le faca viața mai ușoară. Nu am avut un scaun rulant adecvat, nu am avut acces la educație asa cum ar fi fost normal. Persoanele ce dobândesc acum o dizabilitate au mult mai multe șanse să aibă un start bun în noua viață, față de ce am întâmpinat eu atunci.

Cum e să fiți purtător de scaun rulant în România?

Destul de greu, privind partea de accesibilitate, servicii medicale, deschiderea autorităților pentru a sprijini persoanele cu dizabilități, susținerea sportului în scaun rulant, incluziunea persoanelor cu dizabilități în societate și în câmpul muncii. La toate acestea suntem foarte deficitari. Dorim să ne aliniem cu țările occidentale, dar uităm de cei mai puțin norocoși și nu le oferim servicii și înlesnirea unei vieți normale.

Daniela Olaru este o „altfel” povestitoare de cărți. Nu scrie, nu dă viață unei întâmplări prin cuvinte așezate pe foaie, ci prin desene frumos ilustrate, migălos creionate. Poartă multă dragoste față de artă, iar prin pasiunea pe care o  valorizează după ce a început inițial să studieze pianul redă emoție odată cu creațiile sale.

Este tânără, visătoare, se lasă purtată de imagini frumoase. După ce  a studiat o vreme un instrument muzical, s-a îndreptat către grafică, iar perfecționarea s-a întâmplat și dincolo de granițele țării noastre. Acolo a descoperit un sistem educațional complet diferit față de cel din România unde profesorii îi învăța pe studenți chiar cum să își facă o carieră pe această specializare. Mai mult chiar de la Daniela Olaru în rândurile de mai jos!

Ce este un ilustrator de cărți și ce face el?

Un ilustrator de cărți este, în esență, un povestitor vizual. Prin desenele sale, acesta aduce la viață cuvintele unui autor, transformându-le în imagini care îmbogățesc experiența cititorului. Rolul lui nu este doar să completeze textul, ci să adauge un strat de emoție și interpretare care să capteze atenția și să rămână în memoria cititorilor.

Cu ce se deosebește Daniela Olaru față de ceilalți ilustratori?

Cred că ceea ce mă face diferită este felul în care abordez fiecare poveste în stilul care îmi este specific. Îmi place să creez ilustrații care sunt mai mult decât simple imagini frumoase – vreau ca privitorul să simtă că face parte din poveste, să fie atras să exploreze detaliile și să contribuie la dezvoltarea narativului. Pun un accent mare pe culoare și compoziție, care pentru mine sunt ingrediente esențiale într-o ilustrație, dar nu sunt niciodată scopul în sine.

Fiecare proiect pentru mine este o oportunitate de a găsi un echilibru între mesajul pe care vreau să-l transmit și modul în care aleg să-l exprim vizual. Stilul meu se mai schimbă pe măsură ce învăț mereu și experimentez.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei dvs. academice?

Povestea mea a început la Liceul de Artă „Ștefan Luchian”, unde am început cu pianul, dar am realizat repede că îmi doresc mai mult să lucrez în domeniul artei vizuale. Așa că m-am orientat către grafică și am continuat la Universitatea de Arte Vizuale și Design „George Enescu”, unde am făcut licența și masterul în grafică publicitară.

Un moment important a fost programul Erasmus, care m-a dus la Manchester unde am studiat un semestru Illustration with Animation. Acolo am descoperit un sistem educațional complet diferit față de cel din România. Am rămas impresionată de faptul că ilustrația este considerată un job în sine, un domeniu luat foarte în serios, iar discuțiile cu profesorii nu se axau doar pe tehnici, ci și pe cum să îți construiești o carieră ca ilustrator. A fost o experiență care m-a ajutat să înțeleg că ilustrația nu este doar un hobby, ci o muncă foarte serioasă ce necesită timp, dedicare și profesionalism. Am învățat că trebuie să fie tratată ca atare și remunerată corespunzător. La întoarcere în România, am realizat că încă mai avem mult de lucru pentru a înțelege și aprecia acest aspect, însă cred că suntem pe drumul cel bun față de acum câțiva ani.

Dacă nu ar fi fost ilustrator Daniela, ce ar fi făcut în viață?

Dacă nu aș fi fost ilustrator, probabil că aș fi continuat pe drumul muzicii și aș fi urmat mai departe studiile de pian. Muzica a fost o pasiune constantă, dar, în același timp, și scrisul mi-a fost mereu aproape – am câteva drafturi de povești ascunse prin sertare care așteaptă să fie scoase la lumină. Pe de altă parte, am fost mereu preocupată de protecția mediului, iar dacă nu aș fi ajuns ilustrator, nu m-ar fi mirat să fiu implicată în activismul ecologic sau să urmez o carieră în domeniul veterinar, pentru a contribui cumva la bunăstarea animalelor. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu aproape de natură și să înțeleg cum pot ajuta.

De la cine ați moștenit talentul?

Nu am crezut niciodată în ideea de „talent” ca fiind un factor decisiv. Mai degrabă cred că există o înclinație naturală spre anumite domenii, dar dacă nu investești timp și muncă, acea înclinație nu se poate transforma într-o abilitate reală. Totuși, am avut un unchi de-al mamei care a fost pictor și aceasta a fost profesia lui pe tot parcursul vieții. Nu știu dacă „gena artistică” se transmite, dar cu siguranță mi-a lăsat o apreciere profundă pentru artă.

Îmi imaginez că dragostea dvs. pentru ilustrație trebuie să aibă rădăcini în propria copilărie. Totuși când și cum anume desenul a devenit mai mult decât un simplu joc, mai mult decât o pasiune, respectiv o profesie?

Da, am desenat pe toate caietele și prin colțurile cărților. În special, îmi amintesc că în cartea cu povești de Frații Grimm, unde erau ilustrații alb-negru, îmi plăcea să desenez peste acele imagini sau să le completez cu propria mea viziune, imaginându-mi ce ar mai fi trebuit să facă personajele sau ce ar fi trebuit să fie în plus. Ilustrația a devenit profesie pentru mine în timpul masterului, când am început să caut mici joburi freelance, chiar dacă erau destul de slab plătite. După terminarea studiilor, am început să trimit portofoliul meu la edituri și, atunci, am obținut primul meu proiect de carte, la Editura Humanitas.

A fost o alunecare pe negândite spre profesie sau…?

Nu a fost pe negândite, ci a fost o alegere conștientă. Am vrut să fac asta, mai ales că vedeam deja pe piață ilustratori români care reușeau să își construiască o carieră în acest domeniu. Acest lucru m-a încurajat să îmi doresc și eu să fac același lucru și să mă implic activ în ilustrarea de cărți.

Ce anume presupune documentarea pentru un proiect de carte în vederea ilustrării? Este o documentare făcută doar cu ajutorul „Domnului Google” sau, uneori, implică deplasare pe teren, vizite în arhive, discuții îndelungi cu autorul ori editorul?

Fiind o profesie de acest tip, lucrul se desfășoară adesea în regim „in-house”, acolo unde se realizează ilustrațiile. Deși procesul s-a digitalizat semnificativ, acest lucru ajută mult la eficiență, iar referințele pot fi găsite online, inclusiv prin Google. Da, caut adesea imagini pe internet, iar fotografiile pe care le fac eu însămi sunt o sursă importantă de inspirație și documentare. În plus, am o bibliotecă de cărți ilustrate de alți ilustratori pe care le consult des și cărți de specialitate, care îmi oferă o bază solidă de informare. Deși nu am avut încă nevoie să merg pe teren pentru proiectele mele, cred că ar fi interesant să dezvolt și astfel de proiecte, în care documentarea să implice deplasări. Desigur, procesul de documentare presupune și discuții extinse cu autorii și editorii, iar în funcție de proiect, aceste întâlniri pot fi față în față, atunci când simți că este necesară o mai multă conexiune umană.

Mi se pare că mulți au impresia că a fi ilustrator este o ocupație boemă, deosebit de plăcută. Povestiți-ne un pic despre părțile mai puțin plăcute și mai puțin știute ale ocupației dvs., despre dificultățile implicate de ilustrarea unei cărți.

În realitate, profesia de ilustrator nu este deloc boemă, deși poate părea astfel din exterior. Ilustrația trebuie să îndeplinească scopuri clare – un brief, cerințe precise și să ajungă la publicul dorit. Sunt multe aspecte administrative de care trebuie să te ocupi – negocierea și semnarea contractelor, facturi, discuții cu clienții, stabilirea unei remunerații corecte pentru munca depusă și, desigur, respectarea deadline-urilor.

Pe lângă acestea, sunt și cerințele multiple care vin din partea diferitelor părți implicate în proiect. Uneori, creativitatea se poate termina și atunci ai nevoie de o pauză, o gură de aer, de o mică deconectare, poate chiar de alte activități care nu țin de desen. E foarte important să îți acorzi acest timp pentru a-ți recăpăta energia creativă. Și, bineînțeles, există și partea de promovare: ca ilustrator, ești și antreprenor, iar rețelele de socializare te ajută să ajungi la oameni, să fii prezent și să îți faci cunoscută munca, să atragi noi proiecte. Așadar, în spatele ilustrațiilor se află multă muncă și organizare.

Tehnologia schimbă multe în jurul nostru. Bibliotecile se digitalizează. Telefoanele mobile mai au puțin până vor ajunge să ne îndeplinească orice dorință… În ce fel a schimbat această evoluție rapidă a tehnologiei și domeniul dvs., respectiv ocupația de ilustrator, asociată încă, în mintea unora, cu pensula, cu șevaletul, cu Van Gogh?

De mult timp nu se mai lucrează doar în stil tradițional, cu pensula pe hârtie. Tehnologia a schimbat mult felul în care abordăm ilustrația, iar acum avem la dispoziție tablete grafice și software-uri care ne ajută să lucrăm în format digital. Eu personal lucrez și în stil tradițional, dar și digital, și îmi place să îmbin cele două metode. Tehnologia, în special, ne economisește timp, iar un instrument simplu precum butonul de „undo” îți permite să revii asupra unui pas făcut, lucru imposibil în ilustrarea tradițională, unde totul depinde de precizie și de deciziile luate pe loc.

În ceea ce privește AI-ul, cred că este un instrument interesant, un tool care poate fi folosit pentru a sprijini procesul creativ. Nu-mi dau seama cum va evolua în timp și cum va schimba pe termen lung domeniul ilustrației, dar este clar că are un potențial enorm în diversele sale aplicații. Totuși, nu ar trebui să ne fie frică de el. AI-ul este doar un instrument, iar un artist adevărat poate să-și păstreze autenticitatea și originalitatea chiar și în fața unor tehnologii avansate. Desenul uman are o valoare aparte, o semnificație personală pe care tehnologia nu o poate reproduce. În ciuda rapidității și eficienței AI-ului, procesul de creație, de introspecție și de alegere a detaliilor care dau viață unui desen, rămâne exclusiv uman și reprezintă ceea ce face arta cu adevărat specială.

Pentru dvs., ca ilustrator de carte, ce primează: gusturile publicului, propria viziune asupra proiectului, așteptările editorului?

Pentru mine, viziunea asupra proiectului este esențială, dar aceasta se construiește și în colaborare cu editorul, ținând cont de așteptările și cerințele lor. În ceea ce privește gusturile publicului, cred că o editură trebuie să diversifice planul editorial pentru a forma o educație estetică. Este important să avem apariții mai îndrăznețe, mai originale, atât din punct de vedere al formei, cât și al designului. De exemplu, cartea ca obiect – cu o copertă inovativă, hârtie special aleasă și un stil grafic distinct – poate crea o experiență mai profundă pentru cititor. Un stil grafic autentic și neconvențional adaugă valoare și impact, iar acest tip de diversitate poate ajuta publicul să aprecieze și să înțeleagă diferitele fațete ale ilustrației. La final, îmi doresc ca ilustrația să provoace privitorul, să-l invite să completeze povestea și să o perceapă într-un mod unic, contribuind astfel la dezvoltarea unei conexiuni mai adânci între el și carte.

Produsul finit care iese din pensulele sau creioanele unui ilustrator este inspirație și cât anume este transpirație?

Este un mix între inspirație și muncă, iar pe măsură ce înveți și te acomodezi cu procesul, ajungi să îți simplifici anumite etape. Inițial, poate părea complicat, însă pe măsură ce îți înțelegi mai bine stilul și abordările, lucrurile se fluidizează. Munca devine internalizată, iar procesul de creație capătă o oarecare ușurință. Este ca un drum pe care îl parcurgi și înveți să îți eficientizezi pașii – nu mai sunt atâtea incertitudini, iar dezvoltarea ideii devine mai naturală. Totuși, chiar și atunci când ajungi la un nivel de confort, trebuie să ții mereu cont de provocările proiectului și să rămâi atent la detalii pentru a menține acel echilibru între inspirație și execuție.

Muzeul Etnografic „Zestrea Satului” din Covăsânț-Arad reprezintă rezultatul pasiunii și determinării unui tânăr profesor, Alexandru Chiș, de a păstra vie istoria și tradițiile satului său natal. Fondat în 4 decembrie 2016, muzeul găzduiește astăzi o colecție impresionantă de peste 1.000 de exponate, toate adunate cu dragoste și grijă în casa părintească.

Cine este Alexandru Chiș?

Alexandru Chiș, acum în vârstă de 30 de ani, este absolvent al Școlii Gimnaziale „Corneliu Micloși” din Covăsânț. După finalizarea studiilor liceale, a urmat programele de licență și masterat la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad. Actualmente, predă la Colegiul „Mihai Viteazul” din Ineu și își continuă studiile doctorale la Universitatea din Oradea.

Muzeul „Zestrea Satului” din Covăsinț nu este doar o atracție turistică, ci o dovadă a dragostei pentru istorie și a dorinței de a păstra vii tradițiile. Eforturile lui Alexandru Chiș continuă să inspire tinerii și să arate cât de important este să îți cunoști și să îți protejezi rădăcinile.

Urmărește video-ul de mai jos pentru a descoperi mai multe despre povestea acestui muzeu extraordinar.