Cred că cel mai mare bine pe care-l putem face e să ne aplecăm cu inima asupra semenilor noștri. Cred că singurul lucru după care ar trebui să râvnim e acela de a face bine în jur. Iar când e vorba de copii, nu putem sta cu mâinile legate la spate. Știm că ei merită să trăiască într-un mediu sigur și lipsit de abuzuri de orice fel. Am înțeles că atunci când se vede suferință în jur, există oameni care doresc, independent sau în interiorul unei organizații sub forma unei echipe, să se implice cu toate resursele pe care le dețin. Fie cu timp, fie cu dragoste, fie cu bani, fie cu îndrumări, fie cu programe terapeutice.

Claudia Penescu este vocea copiilor care au nevoie de sprijin. Este unul dintre coechipierii din cadrul organizației Salvați Copiii Iași de aproape 10 ani, și de atunci este  parte implicată în programele de integrare socio-educaționale a celor din mediile defavorizate ale municipiului Iași, dar și din comunități din județele Iași, Vaslui, Botoșani și Suceava. Să o cunoaștem!

Dacă ar fi să-mi oferi câteva motive pentru care să devin la rându-mi ambasador Salvați Copiii, care ar fi cele mai plauzibile ca să mă atragi?

Din practica de până acum, sunt câteva motive principale pentru care oamenii aleg să fie ambasadori Salvați Copiii Iași.

1. Dezvoltare personală: Implicarea în activitățile noastre oferă o oportunitate de creștere și dezvoltare personală. Fiecare ambasador e un OM BUN care dorește să ajute, să facă bine în sfera de viață.
2. Impact în comunitate: Prin implicarea ambasadorilor, faptele bune se adună, iar copiii din medii defavorizate au o șansă la integrarea în societate. Fiecare copil care devine un adult viabil în comunitate, înseamnă un succes pentru comunitate în ansamblul ei.
3. Beneficii pentru copii: Misiunea noastră este să creăm o lume mai bună pentru toți copiii. Ne străduim să oferim un mediu sigur și propice pentru descoperirea și dezvoltarea talentelor, precum și pentru dezvoltarea personală armonioasă, în concordanță cu drepturile universale ale fiecărui copil.

Tu cum ai devenit ambasador Salvați Copiii Iași? Când s-a întâmplat?

Fac parte din echipa Salvați Copiii Iași de aproape 10 ani, și de atunci sunt implicată în programele de integrare socio-educaționale a copiilor din mediile defavorizate ale municipiului Iași, dar și din comunități din județele Iași, Vaslui, Botoșani și Suceava.

Înainte de Salvați Copiii, unde ai activat?

Înainte de experiența Salvați Copiii Iași, am activat în mediul economic privat și pot să mărturisesc că nu am avut niciodată satisfacția de a îmbina munca susținută cu rezultatele acesteia. Legătura pe care o creăm direct cu beneficiarii pentru care desfășurăm activitățile educative este reală, autentică și șterge orice efort.

Ce te motivează în lucrul cu copiii și pentru beneficiul acestora?

Motivația stă în gândul că poți amprenta un destin, că poți influența în bine și acel copil va putea să aibă un punct de referință în viața lui. Personal, port oamenii care m-au influențat de-a lungul vieții, fie și pentru câteva momente. Cred că și noi facem același lucru la Salvați Copiii Iași. De altfel, mulți copii ne vizitează după ani de la ieșirea din programele noastre, pentru că „am contat” în vieților lor, am fost acolo când au avut nevoie.

Care sunt campaniile la care lucrați în prezent? Am întrebat la plural căci eu cred cu cuviință că sunt mulți oameni în echipă făcători de bine care au un ideal comun, binele celor vulnerabili.

În prezent, am lansat o nouă campanie pentru educația copiilor din zonele izolate sau din comunități marginalizate. Se numește „Școala Mobilă – Educație pentru copiii defavorizați”. Poate fi susținută de toți cei care vor și pot cu un SMS cu textul STUDII la numărul scurt 8864, donând 4 euro lunar. De asemenea, am dat starul campaniei „Fii un Moș Crăciun realist de bun”, prin care dorim să susținem educația a 270 de copii defavorizați cu îmbrăcăminte și încălțăminte potrivită pentru sezonul rece. „Trauma oprește copilăria, împreună oprim trauma” este o campanie de strângere de fonduri adresată companiilor, pentru mai binele copiilor aflați în dificultate. Alături de campaniile de strângere de fonduri, derulăm proiecte educaționale pentru copiii vulnerabili, cum sunt „Familie fără frontiere”, „JOC – Joacă, oportunitate, competențe”, „Creșe creative, „Primii pași în educație”, „Zoomzet-ul mamelor”.

Se răsfrâng multe nedreptăți asupra copiilor. Te mai doboară poveștile lor?

Fiecare nedreptate a cărui țintă este un copil este o tragedie în sine. Prin limitarea de orice fel a creșterii și dezvoltării armonioase a oricărui copil, întreaga societate are de pierdut. În același timp, dramele personale sunt cele ce provoacă cel mai mult revoltă sau, uneori, sentimente de neputință. Chiar dacă, de-a lungul timpului, învățăm cum să reacționăm adecvat la astfel de situații, este bine să păstrăm un nivel de revoltă și neliniște de fiecare dată când auzim încă o poveste copleșitoare, pentru a ne motiva în continuare să ne implicăm în reducerea acestor povești.

Ce ai învățat tu de la copii? Se spune că și oamenii mari învață de la ei.

Aș zice că e imperativ ca și oamenii mari să învețe de la copii. De fiecare dată când ne aplecăm urechea la ceea ce ne transmit copiii din jurul nostru, cu siguranță vom avea de învățat câte ceva de la ei: fie că e vorba de inocența lor, fie că e vorba de creativitate sau reziliența de care dau dovadă în depășirea unor situații dificile, care ar putea să ne doboare pe oricare dintre noi. Mai mult, dacă ne facem timp pentru a-i asculta vom putea să înțelegem mai bine cum anume să ne implicăm în creșterea și educația lor și cum să facem lumea din jurul nostru mai potrivită nevoilor lor.

Fac campaniile pe care le lansați diferența în viața copiilor?

Absolut! Fiecare campanie aduce o schimbare în viața copiilor. Este adevărat că există și copii care au nevoie de mai multe schimbări semnificative în viața și mediul lor pentru a putea spune că lucrurile sunt în regulă, dar aceasta ne motivează și mai mult să continuăm munca pe care o facem.

Cât de mult se implică statul în accepțiunea ta?

Cu siguranță se vede o îmbunătățire la nivelul implicării statului în protejarea copiilor. S-au înregistrat progrese semnificative în ultimii 30 de ani în această direcție. Cu toate acestea, mai avem încă o cale lungă de parcurs de aici înainte. De exemplu, sistemul de educație pare să penalizeze mai mult copiii fără posibilități în timp ce mersul la școală are multe costuri ascunse. Apoi, fenomenul sărăciei afectează extrem de mulți copii (unul din patru copii cu vârsta sub șase ani merge flămând la culcare). Mortalitatea infantilă, abandonul școlar, copiii cu părinți plecați în străinătate, copiii care au copii, șanse inegale între copiii din mediul rural și mediul urban… iată teme majore de intervenție.

Ați implicat mediul de business în proiectele voastre? Cum a răspuns?

Mediul de business, companiile, înseamnă tot OAMENI care vor să ajute. Îi invităm în campaniile și proiectele noastre și multe companii răspund pozitiv. În plus, suntem deschiși la colaborările multi-fațetate, care pot să contribuie la dezvoltarea personală a angajaților, prin implicarea acestora în activități și programe direct cu copiii. Implicarea directă în cauzele sociale este extrem de valoroasă. Atunci când oamenii din companii participă la activități și interacționează direct cu copiii din medii defavorizate, dobândesc imediat o perspectivă reală asupra dificultăților cu care se confruntă și înțeleg mai bine vulnerabilitatea acestor copii.

Sunt companiile de business adevărate „mâini de ajutor”?

Pârghiile pe care le au la dispoziție companiile au fost de-a lungul timpului adevărate catalizatoare pentru proiectele educaționale și evenimentele caritabile pe care derulăm. Fără implicarea mediului de business nu am fi reușit să susținem atât de mulți copii. De exemplu, anul acesta susținem 1357 de copii și 753 de părinți prin proiecte de sănătate, educație și protecție. Iar dintre aceștia, 270 de copii vin zilnic în centrele noastre educaționale din Iași, spații în care se lucrează cu copiii aflați în dificultate (sărăcie extremă, risc de abandon școlar), copii cu părinți plecați la muncă în străinătate.

Invitata de azi poartă un nume cu rezonanță, dar puterea din vocea ei o recomandă. Deși pare o tânără timidă, a cucerit scenele internaționale. Surprinde cu fiecare notă cântată. Slujește partiturilor ce trec dincolo de cuvinte. Rămâi fără grai când o auzi cântând. Nu pe tărâmul nostru s-a întâmplat prima dată, debutul său operistic având loc în Italia cu șase ani în urmă.

Martiniana Antonie este la început de carieră, dar seriozitatea cu care parcurge traseul său profesional e mare. Ar părea liniar, dar nu. Și totuși, se hrănește zilnic cu aplauzele primite la scenă deschisă. De curând, a concertat la Ateneul Român în cadrul concertului regal caritabil, organizat de Federația Regală Margareta  a României. Să o cunoaștem!

Martiniana, ce nume puternic purtați! Un nume care răsună la fel ca și glasul dumneavoastră. Știți care este povestea numelui?

Vă mulțumesc! Este meritul mamei. Ea a auzit acest nume și a știut că trebuie să aibă o fată pentru a o numi Martiniana. Numele este inspirat de Cuviosul Martinian, sărbătorit în Calendarul Ortodox pe 13 februarie.

Dar povestea traseului  artistic, cum o puteți scrie pentru noi, cititorii, în câteva rânduri, aici?

Primele amintiri pe care le am (de la vârsta de 3 ani) sunt “spectacolele” din sufragerie, pe care le ofeream părinților și invitaților, atunci când le recitam și cântam întreaga serbare de la grădiniță. Mama a înțeles rapid această chemare și m-a înscris într-un club de muzică pentru copii. De atunci nu am mai încetat niciodată să cânt, trecând de la cântece pentru copii, la muzica pop și puțin jazz. Mama îmi încuraja această pornire, însă doar la nivel de hobby. Totuși, această chemare striga neîncetat, așa că, mai târziu, a fost de acord să dau admitere pentru gimnaziu la Colegiul Național de Artă “Octav Băncilă” din Iași. Am ales ca instrument chitara clasic, însă nu am reușit să ne împrietenim de-a lungul celor patru ani. Știam că la liceu îmi doresc să studiez canto, iar singura opțiune valabilă era secția de canto clasic. Nu știam ce presupune acest nou stil de cânt, însă odată ce l-am descoperit, am înțeles că aceasta este calea pe care doresc să o urmez.

Debutul l-ați avut în orașul Iași, cel de-al doilea mare oraș universitar de la noi? Ne puteți povesti puțin despre asta?

Debutul meu operistic a avut loc la Pesaro, în Italia, în vara anului 2017. Un an mai târziu am debutat și în România, invitată fiind după ce am câștigat Concursul Internațional AsLiCo de la Como, în Italia. Spectacolul “Bărbierul din Sevilla” de la Iași are un loc foarte special în inima mea, deoarece a fost prima și ultima dată când ambii mei părinți m-au văzut interpretând un rol pe scena unui Teatru de Operă. Pe 25 octombrie, grație Fundației Regale Margareta a României și a invitației ce îmi face onoare, voi reveni, în fața publicului român, pe scena Ateneului, alături de tenorul Ioan Hotea și a Orchestrei Române de Tineret, sub bagheta maestrului Gabriel Bebeșelea.

Care a fost momentul când v-ați spus că vreți să deveniți solistă de operă și ați luat totul în mâini?

Odată ce am făcut cunoștință cu opera, prin spectacolele live, dar și prin videoclipurile de pe internet, unde descopeream ușor, ușor legendele mondiale ale operei, am fost vrăjită, din ce în ce mai puternic, de această lume fascinantă, încărcată atât de armoniile superbe ale muzicii, cât și de intensitatea dramatică a personajelor. După primul concurs la care am participat în clasa a X-a, i-am spus mamei că aceasta este calea pe care doresc să o urmez. Această realizare nu își avea însă rădăcinile în dorința de competitivitate. Sunt, în continuare, o persoana emotivă, care nu adoră deloc concursurile. Însă, pentru mine acel moment de pe scenă, interpretând pentru prima dată diverse personaje în scurtele minute ale ariilor, m-a făcut să realizez cât de liberă mă simt pe scenă și mi-a oferit o oglindă a emoțiilor pe care le pot transmite prin intermediul acestor caractere complexe.

Care au fost persoanele care v-au încurajat talentul și au contribuit la șlefuirea lui?

În primul rând, nu aș fi fost aici fără susținerea părinților care și-au dedicat timpul și au investit mare parte din câștigurile financiare în creșterea mea artistică. Odată cu venirea mea la București, pentru studiile superioare, tatăl meu a plecat la muncă în străinătate, pentru a-mi putea susține financiar traiul la București. Mutarea a fost de bun augur, pentru că de la acest punct înainte am întâlnit persoane care mi-au fost alături și m-au ajutat să cresc pe calea artistică. Le mulțumesc tuturor profesorilor de canto pe care i-am avut încă de la început. Nu aș dori să dau nume, pentru a nu omite pe cineva, însă îmi exprim recunoștința personal față de ele, oricând am ocazia. Fiecare pedagog și-a pus amprenta în evoluția mea muzicală și mi-a întărit convingerea că acesta este drumul meu.

Cum ați ajuns să vă fructificați talentul și pe scenele internaționale?

Am avut șansa ca pe drumul meu să întâlnesc artiști și muzicieni care m-au ghidat, m-au inspirat, mi-au oferit din cunoașterea lor și m-au ambiționat să continui “lupta” și să cred în talentul meu. Unul dintre acești mentori este chiar dirijorul Gabriel Bebeșelea, cu care am deosebita plăcere de a colabora pentru Concertul Regal Caritabil. Prima noastră întâlnire a avut loc în 2016, în cadrul unui mentorat, în vremea când eram bursieră a programului Tinere Talente, derulat de Fundația Regală Margareta a României. Aici am auzit pentru prima dată de existența Academiei Rossini și a Festivalului Rossini din Pesaro. La finalul mentoratului, am discutat cu maestrul despre interesul meu față de repertoriul rossinian, iar dumnealui a fost foarte deschis în a-mi oferi partituri și informații necesare în vederea unei viitoare audiții la Pesaro. Un an mai târziu, îmi făceam debutul operistic pe scena Teatrului Rossini din Pesaro, revenind în Festival, ca invitat, pentru alte patru ediții. În colaborare cu Festivalul Rossini, am avut și extraordinara ocazie de a reprezenta anul trecut o producție din ediția 2020 (“La Cambiale di Matrimonio”) pe scena Royal Opera House din Muscat, Oman. Este foarte posibil ca toate aceste realizări să nu se fi întâmplat dacă nu aș fi fost bursiera programului Tinere Talente sau dacă nu m-aș fi aflat la respectivul mentorat, în ziua cu pricina. Îi sunt extrem de recunoscătoare maestrului Bebeșelea pentru deschiderea și ajutorul oferite, iar Fundației Regale pentru că a făcut posibilă această specială și de impact întâlnire.

S-au adunat multe experiențe, întâmplări, premii, titluri. Ce înseamnă toate acestea pentru dumneavoastră?

Fiecare reușită este o atestare a faptului ca sunt pe drumul cel bun, iar asta nu mă face decât să fiu extrem de fericită că evoluția mea continuă și este apreciată și de profesioniștii din domeniu. Cu ajutorul programului Tinere Talente am participat la primele mele concursuri internaționale unde am câștigat Marele Premiu al Concursului “Jeunes Espoirs Raimond Duffaut” din Avignon, Franța și premiul al II-lea al Concursului “George Enesco” din Paris. Cele mai frumoase experiențe le-am trăit în cadrul producțiilor, acolo unde, de multe ori, am întâlnit și am legat noi prietenii cu cântăreți proveniți de pe toate continentele. Am avut și ocazia de a lucra alături de staruri internaționale, precum Juan Diego Florez, Pretty Yende, dirijorul Michele Mariotti și regizorul Graham Vick. Alături de ei am observat și învățat multe din tainele interpretării muzicale și teatrale. Toate aceste experiențe și reușite m-au ajutat să cresc, mi-au oferit curajul de a mă încrede în darul pe care îl posed și m-au încurajat să merg mai departe.

Care este rolul pe care l-ați interpretat cel mai des și credeți că vă apropiați de imaginea acestuia cel mai bine?

Rosina, din opera “Bărbierul din Sevilla”, este rolul pe care l-am interpretat cel mai des. Am fost, încă de la început, atrasă de muzica lui Rossini, pe care am descoperit-o prin intermediul acestei opere. Nu știu, însă, dacă acest personaj se apropie neapărat de imaginea mea. Dar tocmai din acest motiv iubesc atât de mult să interpretez personaje din operă. E un proces de macerare, în care caut să dau viață personajului din personalitatea mea, dar și personajul ajunge să mă îmbogățească și să îmi arate o nouă fațetă, ascunsă, până atunci, în interiorul meu. Orice rol nou este o provocare, pe care o primesc cu brațele deschise.

Care este dorința cea mai arzătoare a dumneavoastră în ceea ce privește cariera? Care este punctul în care doriți să ajungeți?

Îmi doresc să am șansa de a performa pe scenele mari ale lumii sau măcar ale Europei (Milano, Londra, Munich, Berlin, Paris), să lucrez cu artiștii de top din domeniu și să îmi perfecționez tehnica vocală, astfel încât să pot ajuta, la rândul meu, tineri soliști la început de drum. Un alt vis este acela de a face parte dintr-o producție-film a unei opere, poate chiar cu un rol principal. Aceste proiecte nu sunt însă des întâlnite, dar visurile nu ar trebui sa aibă bariere.

Ce înseamnă muzica pentru sufletul dumneavoastră?

Muzica a avut mereu o magie a cărei vrajă mă cuprindea. În copilărie simțeam că îmi oferă libertatea de a mă exprima. A rămas, până în prezent, cea mai puternică formă de exprimare pe care o accesez. În momentele când sunt pe scenă, spațiul exterior dispare și mă las transpusă într-un tărâm paralel, conectat undeva la miezul sufletului, din care, mai apoi, transmit ceea ce îmi doresc sau îmi este insuflat de către personajul pe care îl interpretez. Are și o valență terapeutică, deoarece prin cânt îmi pot exprima atât bucuriile, cât și tristețile sau dezamăgirile.

Muzica unește suflete. Înainte de a fi cântată, ea este trăită. Adevărat?

Absolut. Muzica este magie, este vibrație, energie hipnotizantă. Dincolo de toate detaliile tehnice și fuga arzătoare către atingerea Perfecțiunii, stă, în fapt, emoția pură emanată, care ne aduce împreună. Muzica este limbajul universal care reușește să depășească orice barieră cultură sau lingvistică, este în fiecare dintre noi și are puterea de a ne inspira și vindeca.

Oare se poate trăi fără muzică? Dumneavoastră ați trăi fără muzică?

Nu îmi pot imagina o viață fără muzică, fără cânt. Am decis să mă dedic în totalitate acestui drum, decizie care vine însoțită de asumarea unor eforturi și provocări constante, precum stabilitatea personală, financiară și stresul aduse de lumea spectacolului. Totuși, pasiunea pentru muzică mă face mereu să mă reîntorc în sala de studiu și să continui căutarea. Fiecare realizare face ca toate eforturile să merite din plin.

Care este împlinirea dumneavoastră sufletească? Poate găsirea unui sens în viață?

Pentru moment, îmi trăiesc visul și mă simt împlinită prin ceea ce fac. Muzica este binecuvântarea mea.

Foto credit: Marcus Rebmann

Alin Ibriș își poartă cu mândrie etnia, deși se șușotea pe lângă el și se făceau glume despre cei din aceeași categorie minoritară de care aparține și el. Nu l-a ținut pe loc, dar a mărturisit cinstit că a simțit diferența dintre cum era tratat el și cum erau tratați românii. Uneori, era nevoit să muncească de zece ori mai mult să arate că merită să fie privit fără vreo urmă de prejudecată. Este polițist și cu bucurie îmbrățișează viața cu tot ce i-a fost hărăzit. Conversia profesională îl va satisface complet. De ce preot militar, aflăm în rândurile de mai jos!

Alin, etnia pentru tine  a fost un dar, o luptă sau o combinație între cele două?

În viață culegem ce semănăm, eu am cules ce a semănat familia mea de generații. În cazul meu, am ales etnia să fie un dar doar pentru că ceilalți să nu o vadă ca un blestem.

Dar în comunitatea în care trăiești cum este privită etnia? Este acceptată de cei mai mulți dintre ei sau suferă din cauza românilor?

De cele mai multe ori, sunt înconjurat de persoane ce nu-mi cunosc etnia ce lasă frâu liber cuvintelor și se întâmplă că în încăpere să fie și persoane ce mă cunosc că OM/PERSOANĂ și mă privesc chiar în acele momente când celălalt își exprimă opinia personală, iar eu le răspund la privirea rușinată de necunoștință celuilalt cu un zâmbet. Acela e semnul care le face să înțeleagă că trebuie să lăsăm semenii să își expună oful indiferent de situație.

Cum ai simțit pătura românească față de cea romă de-a lungul vieții tale?

În comunitatea în care trăiesc nu s-a făcut niciodată diferențe, toți au fost la fel de săraci sau bogați, la fel de bucuroși sau supărați. Dar în cele mai multe cazuri fericiți pentru că supărările le-au fost alungate de semenii aceia cu tenul măsliniu ce s-au născut cu vioara sau acordeonul în mână și încântat viețile tuturor.

Des sau rar te-ai confruntat cu marginalizările din partea celorlalți?

Au fost destule situații când cei dragi mie au încercat să fac haz de necaz, însă eu le-am răspuns cu același haz de necaz și la final am râs cu toți, împreună, nu separat.

Ai simțit vreodată rușine pentru că ești rom? Ai fost pus vreodată în vreo situație în care să te simți rușinat de categoria din care faci parte?

Da, mi-a fost rușine de multe ori, când am fost folosit drept etalon, atunci când am muncit de 10 ori mai mult, deși eu voiam să fiu recompensat cu o vorba bună atunci când eram la același nivel cu ceilalți.

Despre comunitatea în care trăiești, ce-mi poți spune? Înconjurat de romi sau români?

Comunitate mică în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Iar eu sunt acela care sar în ajutorul oricui mi-l cere. De asta îmi place să cred că toți mă privesc așa cum îi privesc și eu… semenii mei.

De ce este condusă mai mult România? Este ghidată de valori morale sau materiale?

Îmi amintesc cu drag de momentele din copilărie când numărăm zilele până la Crăciun…când mă bucuram de sticlă aceea de suc ce o cumpără mama special pentru sărbători. Singurele momente ce ne reînvie acele sentimente sunt zâmbetele celor mici prin ochii cărora retrăim bucuriile copilăriei.

Ușor sau greu este să îți faci un drum în viață? De ce ai nevoie, Alin?

Voință este cuvântul cheie. Drumul în viață este pavat de sârguința părinților care fac orice pentru puiul lor.

Cât de mult îți place ție ceea ce faci în prezent?

Carieră de polițist e acea meserie în care mergi cu zâmbetul pe buze la muncă chiar dacă e duminică. Satisfacția este și mai mare când, deși ai depășit programul, ți se mulțumește deși este obligația ta de a ajuta.

De ce preot militar? De ce această conversie?

Teologia este hrană pentru minte și suflet…am ales să învăț materia pentru a putea participa la examenul de admitere pentru această facultate în timpul pandemiei când toți eram obligați să ne ferim unul de celălalt. Mă gândeam pe atunci că Dumnezeu nu se va feri de mine dacă voi încerca să mă apropii de el.

Dacă ai avea o super putere, ce ai șterge din trecutul tău?

Chiar dacă aș avea o super putere, aș lasă trecutul așa cum este pentru că trecutul este temelia caracterului puternic pe care îl am în prezent.

Daniel Petrilă provine dintr-o familie mixtă, cu un tată român și o mamă romă care, într-un moment al vieții lor, au decis să se separe. A rămas la tatăl său, apoi a fost crescut de către bunica de pe mamă, dar ambii l-au sprijinit să învețe, să meargă la școală, să se țină de carte pentru a se ridica deasupra unei vieți obișnuite.

Așa se și întâmplă lucrurile. A studiat la secțiile de limba și literatura romani – limba și literatura română în cadrul Facultății din București, a fost voluntar în mai multe organizații rome care l-au ajutat să se dezvolte într-un timp foarte scurt, iar contribuția aceasta își pune amprenta în parcursul său profesional.

În clasa a VI-a, începuse să participe la cursurile dedicate limbei romani, limbă străină lui până la acei ani. Nu știa să scrie în această limbă, nu știa să citească, nu cunoștea cultura, istoria neamului ce-l purta.  Adult fiind acum, scrie poezii în limba română și face traduceri destul de mult în limba rromani. Să-l cunoaștem pe Daniel Petrilă!

Moștenirea ta genetică se răsfrânge asupra poeziei. Cum ai vrea să se raporteze publicul la ea?

Eu, în primul rând, încerc să transmit idei sau sentimente. Este adevărat că nu pot șterge, nici măcar temporar, amprentele moștenirii mele genetice. Cred că mă preocupă acest aspect atât de mult, încât nu-i pot face față. Evadează tot timpul. Aș vrea ca publicul să rezoneze cu sentimentele respective, indiferent de culoarea pe care o au. Moștenirea genetică este cartea mea de vizită, sunt eu dincolo de perdeaua cuvintelor, un om viu, un om care se confruntă cu probleme cotidiene. Cred că e important ca cititorii să poată cunoaște și informații despre persoana care scrie, scrisul devenind astfel mai autentic.

De când scrii beletristică?

În anul 2012, în revista Adolescenţa Tini” a Colegiului Naţional „Arany Janos” din  Salonta (jud. Bihor) am publicat primele poezii, după ce participasem la Concursul național de creație literară “Ștefan Fuli”, un concurs dedicat elevilor rromi.

Am debutat în poezie cu adevărat odată cu publicarea unui mic volum în limbile rromani și română, memorrie şi infanterie (volum bilingv rromani – română),  Oradea: Editura Metropolis, 2017, pe urmă au mai urmat: am strigat-o pe mama de la capătul pământului, București: Editura Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, 2018; picioare de lut, Slatina: Editura Alana, 2022. Am publicat poezie și în reviste precum „Literatura de azi”, „Rromano vak”, „Vatra veche“, “Monitorul de Poezie”, “Meridian Cultural Românesc”.

Care crezi că este principala menire și responsabilitate a ta în societate?

Nu știu care este cea mai importantă. Și lucrurile nici nu pot fi de impact. Îmi place interacțiunea, să cunosc oameni și să îi influențez în bine. Dar, pot la rândul meu, să învăț multe lucruri de la persoanele pe care le cunosc și să fiu influențat și eu în bine. Tot timpul există ceva de îmbunătățit, mai ales din punct de vedere profesional.

Ce atribuții ai în prezent, Daniel?

Pe scurt, formez oameni maturi. Sunt tot felul de provocări pe care le întâmpin, însă e important ca după terminarea unui capitol sunt dispus să accept noi provocări.

Cine crezi că a contribuit la educația ta? Dacă ar fi să te apleci cu mulțumirile, către cine le-ai îndrepta?

Părinții spirituali, adică profesorii care m-au format. În mod special îi mulțumesc doamnei Daniela Roxin, profesoara de limba și cultura rromani. M-a susținut în orice moment și este mândră de realizările pe care le-am avut împreună.

Crezi că la rândul tău impactezi?

Da, nu știu dacă foarte des. Dar am avut experiențe vaste și pot spune că da. Prefer să las să se vadă, nu să răspund în acest loc.

Avantaj sau dezavantaj faptul că faci parte dintr-o categorie minoritară?

Eu m-am născut așa și nu voi renunța vreodată la etnia mea indiferent de circumstanțe. Nu știu dacă, născându-mă într-o altă cultură, aș fi fost deschis către celelalte culturi. Cultura rromă reprezintă ceva aparte, nu se poate exprima în cuvinte.

Scrii în limba rromani, nu în limba română. Nu o vei face și în limba română?

Deși traduc destul de mult în limba rromani, scriu mai mult în limba română. Este mai greu să exprimi anumite concepte în limba rromani. Plus că limba rromani se clasifică în mai multe dialecte sau subdialecte. Anumiți termeni au o anumită semantică și este dificil să reușești să ai o acoperire foarte largă. Avem, de mai mulți ani, o limbă rromani comună, însă nu este cunoscută de toată lumea și nici nu se vorbește decât în facultate și în câteva instituții guvernamentale. Dacă am fi mai mulți scriitori care să scriem în limba rromani comună, lucrurile ar sta altfel.

Mai întâlnești într-o Românie democratică încă oameni cu prejudecăți la braț?

Da, există prejudecăți la tot pasul. Prejudecăți despre rromi, despre români, despre evrei, maghiari, femei, bărbați etc.

Ai purtat vreodată gândul că mai bine nu aparțineai categoriei de rromi? Ai fost mânat în gândire de acest aspect?

Nu, niciodată. Mă bucur că aparțin rromilor și, sper, ca prin ceea ce fac să îmbunătățesc situația acestora. E un proces extrem de lung. Mai întâi trebuie schimbată mentalitatea. Și ar trebui ca toți intelectualii să se ocupe de acest aspect, indiferent de domeniul în care lucrează.

Valentin Căldăraș provine dintr-o familie numeroasă, dar nu a simțit apartenența. De la naștere a fost crescut de către statul român, în orfelinate. A cunoscut, zicea el pe la vârsta copilăriei, normalitatea doar că acea normalitate era scrisă cu răni fizice, cu abuzuri, cu violență, cu cuvinte urâte. Nu simțite pe el, dar fără să-și dorească, vedea ce i se întâmpla seamănului de vârsta lui. Nu putea sta indiferent.

Nu stă nici acum cu mâinile la spate doar ca să privească în jur cum alții au nevoi și el să nu ajute să și le satisfacă. O face prin interiorul ONG-ului pe care l-a fondat după ani în care s-a dedicat ca asistent social în cadrul altor ONG-uri.

Ușoară nu i-a fost viața lui Valentin trăind în cinci cămine instituționale, dar vrea să pună umărul la treabă pentru alții. Nu se plânge de cum i-a fost hărăzit traseul, dar nu vrea să plângă nici alții. Să-l cunoaștem!

Valentin, o să începem discuția noastră cu începutul. De la ce vârstă ai petrecut prin orfelinate și câte au fost la număr?

Vârsta abandonului meu a fost practic de la naștere direct in Spitalul Pediatric Lipova, iar numărul centrelor în care am crescut a fost de cinci cămine instituționale.

Știi de ce ai fost abandonat? Ce sentimente porți părinților tăi?

Abandonul l-am avut din partea mamei, cauza fiind decesul bunicii mele în ziua când m-am născut, iar atașamentul față de părinți nu s-a putut crea drept pentru care am putut să o privesc ca pe un om oarecare și nu ca o mamă.

Simți că te-ai maturizat precoce față de copiii care trăiesc în familii?

Maturizarea mea precoce față de cei din familie clar a fost pentru că eu o trebuit să îmi descopăr totul despre mine și să mă confrunt cu toate schimbările corporale și a stilului de viață pe care îl vedeam mult mai diferit ca și la un copil din familie. Practic, un copil din familie la fiecare etapă a vieții a fost pregătit cu schimbările radicale care vor urma, iar trecerea la maturitate a fost mult mai ușoară decât la noi care noi efectiv nu aveam habar de nimic și nu știam care sunt cauzele și motivele noastre de maturitate in urma neinformării și a lipsurilor cu, care ne confruntam zi de zi.

Cum ai valorificat maturizarea ta rapidă și timpurie în decursul vieții tale?

Luând ca atare fiecare etapă a vieții, lovindu-mă și conștientizând ce era bine pentru mine și ce era rău pentru mine.

Eram practic foarte conștient și matur de mic în urma văzutelor a fiecăruia lucru în mod aparte ce era să devină un surplus de valoare pentru mine sau un rău al valorii mele care mă ducea în jos și aveam foarte mult de suferit. Practic, maturitatea m-a făcut să devin mama și tata pentru mine, creându-mi nevoile la cele mai mici standarde învățând prin acest aspect să îmi creez puținul care să fie valoare pentru mine. Iar de fiecare dată în viață am reușit să mă mulțumesc cu puținul pentru a supraviețui și a-mi crea din puțin valoare.

Știm cu toții relele tratamente din casele de copii. Le-ai simțit pe pielea ta? Ce-mi poți mărturisi fără ocolișuri?

Viața mea în casa mare de copii  nu a fost știută una rea în care să conștientizez cât de frumoasă este una normală într-o familie pe care habar nu aveam cum era. Noi am considerat că viața normală într-o astfel de casă mare de copii este una normală în care mulți colegi de-ai mei au suferit rele tratamente cum ar fi:

Dacă făceai în pat, îți băga urzica în pantaloni. Dacă erai rău, erai bătut cu leaț de la pat la degete de la mână sau la talpă. Dacă făceai figuri la masă, nu mai mâncai nimic.

Și multe altele.

Eu am fost un copil foarte sensibil și îndrăgit de mulți angajați, nu am fost un copil cu probleme psihice, eram mai fricos, eram luat acasă și practic suferința mea era atașamentul față de familia respectivă și casa de copii.

Cel mai rău tratament nu l-am avut în acea casa mare de copii și în casă de tip familial când am primit bătaie cu pumnii, am avut o colega care făcea în pat și era scoasă dezbrăcată afară in curte și arunca cu apa din găleata pe ea, un abuz a urmat și multe alte probleme.

Se spune că în viață te călești. Așa-i?

Da, așa este în urma unor momente foarte grele cu care te-ai confruntat se spune că te călești învățând din problemele și greutățile cu care ai avut de-a face.

De cele mai multe ori ni se spuneau că foarte maturi suntem pentru vârstele respective și că viața, lipsurile și conjunctura în care te-ai aflat te-au călit pentru a face față vremurilor poate mult mai grele care vor urma să apară.

Care a fost primul tău job, Valentin, și la ce vârstă? Ai lucrat orice doar ca să te întreții?

Vârsta la care am început să câștig primii mei bănuți a fost la 17 ani mergând în perioada vacanței de vara la câmp, fiind perioada de agricultură.

În perioada respectivă noi avusesem o sumă de bani foarte mică primită de la stat de 3 lei.

Bănuții adunați în plantație îmi erau bani de buzunar pentru școală și colegi de-ai mei pe care îi ajutam in limita posibilităților.

Te-ai hotărât și te-ai înscris la Asistență Socială. Care a fost motivația din spate?

Atunci când am terminat cu liceul și mi-am luat bacul, dorința cea mai mare pentru mine a fost să mă înscriu la facultatea de asistență socială pentru a-mi crea o pregătire mai detaliată în ceea ce privește dezvoltarea mea pentru ceea ce mi-am propus să dezvolt în ceea ce privește crearea de proiecte sociale, sprijinul pentru cei nevoiași și crearea oportunităților de-ai sprijini pe alți colegi din sistem de protecție pentru a se integra în societate prin programe de dezvoltare personala și a integrării în societate.

Practic, mi-am dorit să ofer ceea ce am avut eu ca și lipsă în copilărie și la părăsirea mea din sistemul de protecție. Acesta a fost scopul meu pentru care am terminat facultatea și masterul în asistența socială.

Te apleci asupra celor care au nevoie, celor care, poate, au avut soarta ta sau chiar mai rea. Cum a venit gândul unei organizații?

Când vine vorba de ajutor, sprijin  și implicare sunt la dispoziția din momentul respectiv pentru că nevoile mele știu că mi-au fost mare ajutor așa cum sunt și eu pentru cei din jurul meu. Nevoile mele, lipsurile mele și vocația mea de-a face cât mai mult bine mă determină să îmi fondez un ONG ca să pot demara și crea proiecte mult mai mari în care să pot ajuta mult mai mulți. Practic, să dezvolt o rețea a solidarității pentru a oferi ceea ce Dumnezeu a creat prin om.

Ce se întâmplă sub egida acestui ONG?

Sub egida ONG-ului se întâmplă lucruri deosebite în ceea ce privește implicarea noastră și amprenta noastră pe care o încercăm să o lăsăm generației următoare. Când spun aceste lucruri, pot afirma cu mândrie că am lăsat până în prezent o secție de pediatrie pusă pe picioare.

Din orașul Lipova unde eu am fost abandonat. Pe urmă am deschis trei locuri speciale în domeniul educației și sănătate creând o sala de clasă specială într-un sat, un alt  loc de joacă pentru copiii bolnavi de la Spitalul Louis Turcanu din Timișoara și două săli mici de terapii speciale.

Alt Centrul fondat de Lector Prof. Universitar Alina Costin sa creat un Centrul Interdisciplinar de Practică și Cercetare in Educația și Protecția Copilul Arad oferind 20.000 de euro investiția totală pentru a fi pus pe picioare și în anul 2024 un Centru Medical Special Care,  care va deservi toată comunitatea Arădeană aflați cu probleme fizice, ce este fondată de doamna Nicolai Anca Mădălina, iar noi, fiind sponsori, cu o parte din fondarea ei și parteneri.

Iar ultimul lucru pe care ni-l propunem pe acest an 2023 este să finalizăm proiectul pentru achiziționarea unui Computer Tomograf pentru Spitalul Orășenesc Lipova, având posibilitatea să ofere diferite investigații medicale către o capacitate de 60.000 de oameni de pe Valea Mureșului.

După care deviză te ghidezi în viață și se lasă condusă și echipa ta din interiorul ong-ului?

Practic ne ghidam după experiențele noastre de viață în care știm lipsurile cu care ne-am confruntat, pe urmă după  nevoile oamenilor și cerințele oamenilor care au diferite funcții în ceea ce privește domeniile educația și sănătatea.

Analiza nevoilor mari care ni se transmit prin diferiți reprezentați ai instituțiilor de stat începem să implementăm practic fiecare proiect în parte și să îl aplicam împreună cu mediul privat al companiilor care ne susțin financiar toate proiectele sociale.

În jurul căror valori guvernați?

Noi guvernăm în jurul tuturor celor din jurul nostru. Începând de la echipele de voluntari până la parteneriate cu mediul de stat și privat din toate domeniile .

Avem relații foarte bune, suntem deschiși la ori ce tip de relaționare și sunt primiți în familia noastră ori ce tip de om care ne câlca pragul.

Ușoară sau grea este integrarea adolescenților în societate după ce au trăit ani la rând în mediul instituționalizat? Tu cum ai simțit că a fost trecerea?

Integrarea în societate a tinerilor foști instituționalizați este cea mai grea parte din viața lor pentru că ei trebuie să părăsească pentru a patra oară alt tip de familie, drept pentru care trebuie sa ia totul de la zero. Una când se naște din familia respectivă, al doilea pas când ia contact și se creează un atașament cu leagănul de abandon sau familia maternală. Trei, când ajunge într-o casă de tip familial, patru când trebuie să părăsească casa de tip familial pentru a se pregăti de viața lui independentă. În urma celor patru etape ale vieții tânărul este bulversat la maxim, își pierde încrederea în sinea lui în urma reatașamentului cu partenera sau partenerul pentru a-și crea propria lui familie.

De cele mai multe ori, eșuează viața unui tânăr fost instituționalizat pentru că este acoperit de drepturile lui pe care legea prevederii îi le oferă, lipsa responsabilități, lipsa conștientizării , lipsa maturității și muncii care să-i ofere o viață normală.

Eu, ca sa ajung să am o viață normală, a trebuit mult sa îndur, mult să lupt, să știu ce îmi doresc de la viață, să conștientizez de potențialul meu și să devin din ce în ce mai bun prin multe compromisuri și eforturi pe care le-am făcut pentru a fi ceea ce mi-am dorit toată viața.

Valentin, m-aș întoarce puțin la rădăcinile tale. Ce știi și tu de ele? De unde te tragi?

Proveniența mea este dintr-o familie de etnie rromă, cu 12 mătuși și unchi care au locuit în Lipova. După 2000 au început toți să se mute în Arad.

Ai frați, surori? Ce legături ai cu ei? Dacă da, au avut aceeași soarta ca a ta?

Familia mea am cunoscut-o la 28 ani. Familia mea este compusă din 12 mătuși și unchi, șase frați, toți suntem de etnie rromă, iar cunoașterea lor am avut-o din parte unei surori de-a mele pe numele Florica Caldaraș pe care am cunoscut-o într-un Centru de tineri cu deficiențe psihice făcând practică în centrul lor. Acolo am început practica discutând cu beneficiarii respectivi și oferindu-mi dosarele lor am descoperit că una din beneficiarele respective este practic sora mea pentru că coincideau datele cu rudele mele. După un timp scurt, am reușit să iau legătura cu părinții mei prin aceasta soră pe nume Florica Caldaras. La două zile după cunoașterea cu mama mea, dânsa a murit în urma unui infarct miocardic acut făcut la spital. După decesul mamei mele și până în prezent păstrez legătura cu familia și rudele apropiate.

De unde îți tragi puterea, Valentin?

Puterea vieții mi-o sustrag de la copiii bolnavi de cancer care sunt un exemplu cu propriile lor lupte pentru viața, de la oamenii luptători care iubesc viața și de la oamenii care au dorința de-a face mult bine pentru cei din jur.

Practic datorita lui Dumnezeu pentru că îmi oferă oameni și copii cu putere și exemplu de urmat.

Te mai înduioșează povestea ta sau a celorlalți? Este loc de victimizare?

Eu niciodată nu am considerat o poveste de viață cu puternic impact emoționant. Eu totdeauna am considerat că povestirile de viață sunt a celor foarte bolnavi care luptă cu moartea și care își înving propriile lor destine care mulți dintre noi nu am putea să luptăm .

Eu cred că este o menire firească a vieții pe care am avut-o și pe care trebuie să o avem în noi pentru a face bine, a oferi ceea ce ai primit și tu la rândul tău și a crea ceea ce a creat Dumnezeu în tine pentru generația de mâine.

În 2020, George Cristhian Gogan a decis să se întoarcă în comunitatea unde s-a născut și să o apere. Contribuie la un bine comun prin implicarea sa majoră în activitatea de coordonare la Organizația Partida Romilor din regiunea Moldova, cu accent pe județul Bacău. Nu i-au plăcut notele muzicale. Nu a fost atras de ele, deși talentul artistic există în interiorul familiei sale.

George a fost condus de învățătură în viață. Mizează că educația este unealta potrivită pe care e imperios necesar să o ai mereu în mână pentru a-ți creiona un viitor strălucit. Latura sa pragmatică se observă în traseul său profesional, iar pasiunea pentru Științele Politice înflorește cu fiecare proiect pe care-l ia sub aripa sa. Să-l cunoaștem!

George, cu ce te ocupi în prezent în afara atribuțiilor de soț și tată pe care le ai în interiorul familiei tale?

În prezent, mă dedic cu pasiune și responsabilitate mai multor roluri în afară de cele de soț și tată în cadrul familiei mele. Sunt profund implicat în activitatea de coordonare la Organizația Partida Romilor în regiunea Moldova, cu accent deosebit pe județul Bacău. Aici, împreună cu echipa, lucrăm cu determinare pentru a aduce schimbări pozitive în comunitate și pentru a promova valorile noastre.
De asemenea, în timpul săptămânii, de la 8 dimineața până la 16:30, mă găsiți la birou și în teren, colaborând strâns cu președintele consiliului județean Bacău, Valentin Ivancea. Acest parteneriat mă motivează să continui să contribui la dezvoltarea județului și la binele comunității noastre.
Sunt mândru de fiecare aspect al vieții mele și sunt hotărât să folosesc fiecare oportunitate pentru a face o schimbare pozitivă în lumea din jurul meu.

Licențiat în Științe Politice. Perfecționat pe aceeași nișă în continuare. Cât de mult îți place ceea ce faci?

Alegerea mea de a studia Științe Politice și apoi de a mă perfecționa în această nișă a fost, într-un fel, o călătorie în care nișa m-a ales mai mult decât am ales-o eu. Cu fiecare pas pe această cale, am descoperit o pasiune și o chemare profundă pentru înțelegerea proceselor politice, pentru analizarea deciziilor care afectează societatea și pentru explorarea relațiilor complexe dintre actorii politici.
Ceea ce fac nu este doar o meserie, ci un mod de viață. Pasiunea pentru Științe Politice m-a făcut să văd lumea dintr-o perspectivă diferită, să îmi pun mereu întrebări, să caut soluții și să înțeleg profunzimile democrației și ale guvernării. Este o călătorie intelectuală continuă, iar fiecare zi aduce noi provocări și descoperiri.
Aș spune că ceea ce fac nu este doar un drum profesional, ci o călătorie personală de învățare și evoluție. Este pasiunea și curiozitatea mea pentru Științe Politice care mă motivează să continui să explorez, să înțeleg și să contribui la modul în care societatea noastră funcționează. Este un privilegiu să pot aduce o contribuție într-un domeniu care are un impact atât de profund asupra vieții noastre cotidiene.

De ce nu muzică, George, având în vedere istoricul familiei tale?

Ei bine, vă întrebați de ce nu muzică, George, având în vedere istoricul familiei mele bogate în talente muzicale? Ei bine, răspunsul e simplu: am ales calea ușoară!
Știți cum se spune, muzica cere timp, răbdare, studiu asiduu și, uneori, sacrificiul unei copilării normale. În schimb, eu am preferat să mă duc la școală și să învăț bine. Nu că aș fi evitat complet munca grea, dar la mine, „Do Re Mi Fa Sol” s-au transformat în „A B C D E,” și asta m-a ajutat să mă simt mai aproape de alfabetele lumii reale.
Așadar, cântând doar sub duș și evitând notele false, am ales să las instrumentele în mâinile celor mai pricepuți, în timp ce eu învăț să construiesc viitorul în cu totul altă notă!

Cum definești parcursul tău în viață, George? A fost unul ușor sau greu?

Parcursul meu în viață este un adevărat paradox, un dans subtil între originile mele și contextul în care m-am dezvoltat. Provin dintr-o etnie rău blamată, dar acesta a fost unul dintre principalele mele avantaje. Sunt rezultatul unor contexte favorabile, iar eu aș numi asta un „râzgâiat” al sorții.
Au fost momente în viața mea când mi-a fost mai ușor decât celorlalți colegi, care făceau parte din majoritate, iar asta este o realitate. Cu toate acestea, în mare parte, am simțit că mi-a fost mult mai ușor decât celor din etnia mea. Acesta este un fapt notabil și merită reflecție.
Pot spune ca sunt un exemplu viu că avem capacitatea de a depăși stereotipurile și de a crea propria noastră cale în viață. Este important să înțelegem că istoria noastră și mediul în care ne dezvoltăm pot juca un rol semnificativ, dar suntem noi cei care decidem direcția în care ne îndreptăm.
Povestea mea de reușită poate fi o sursa de inspirație  pentru mulți, demonstrând că putem transforma adversitatea în oportunitate și că suntem sculptorii propriului nostru destin.

E bine sau nu e bine să fii implicat în mai multe proiecte odată? Te întreb pentru că tu faci asta.

Implicarea în mai multe proiecte în același timp poate aduce atât avantaje, cât și dezavantaje, și este o alegere personală cu multe nuanțe. Avantajele includ posibilitatea de a acumula experiență diversă, dezvoltarea abilităților de gestionare a timpului și de adaptare rapidă, și desigur, satisfacția de a contribui la mai multe domenii.
Cu toate acestea, există și dezavantaje notabile. Fiind mereu ocupat, poți simți uneori că timpul pentru familie, prieteni și relaxare este limitat. Dorul de a savura momente de „arta de a nu face nimic” poate deveni palpabil. Este important să găsești un echilibru și să acorzi atenție și timp aspectelor non-profesionale ale vieții tale.
În cele din urmă, a fi implicat în mai multe proiecte este o decizie personală și poate varia de la persoană la persoană. Importante sunt prioritățile tale, resursele disponibile și capacitatea ta de a gestiona toate aceste angajamente în mod eficient, menținând totuși un echilibru sănătos între viața profesională și cea personală.

Unde îți găsești resursele?

Resursele mele, în esență, provin din trei surse fundamentale care mă alimentează și mă inspiră. În primul rând, timpul petrecut alături de fetele mele și familia mea este o sursă inepuizabilă de energie și bucurie. Acele momente de conexiune și iubire mă încarcă cu o energie pozitivă care mă ajută să fac față provocărilor cotidiene.
În al doilea rând, rezultatele muncii mele sunt o sursă constantă de satisfacție și motivare. Când văd cum eforturile mele se transformă în realizări și contribuții valoroase în comunitate, simt că investiția mea înseamnă ceva cu adevărat special.
În sfârșit, bucuria și recunoștința oamenilor pe care îi ajut sunt o altă sursă importantă de resurse. Să știu că am adus un zâmbet pe chipul cuiva sau că am făcut o diferență în viața lor îmi întărește determinarea de a continua să ajut și să contribui la binele celor din jur.
Aceste surse interconectate îmi permit să mă simt împlinit și să îmi canalizez energia în direcții productive și pozitive.

A fost etnia privită din unghiul tău privită ca un avantaj sau ca pe un dezavantaj?

Da, din punctul meu de vedere, aparținând etniei romilor a fost cel mai mare avantaj. Această apartenență etnică mi-a adus o perspectivă unică asupra lumii, m-a învățat despre rezistență, diversitate și valoarea comunității. Am avut oportunitatea de a învăța de la oameni cu experiențe variate și de a dezvolta un simț al empatiei și al solidarității.
Etnia mea a fost o sursă de inspirație pentru a lupta pentru educație și pentru drepturile oamenilor, și m-a motivat să încurajez schimbarea în comunitatea mea. Cu toate provocările pe care le-am întâlnit, consider că apartenența mea etnică a fost un factor care m-a ajutat să cresc și să mă dezvolt într-un individ mai înțelegător și mai deschis către lume.

Prieten sau dușman este privită etnia din cei din comunitatea ta? Cum simți?

În comunitatea mea, privirea asupra etniei variază în funcție de context și locație. Nu există un răspuns clar sau universal. Este important să luăm în considerare că fiecare individ are propriile experiențe și perspective, iar aceasta poate influența modul în care văd etnia celor din jurul lor. În cele din urmă, diversitatea de experiențe și opiniile fac parte din complexitatea umanității noastre.

Se spune că romii sunt cele mai dezavantajate categorii. Ești de acord cu această afirmație?

Este o întrebare complexă și este dificil să ofer un răspuns simplu da sau nu. Romii sunt, într-adevăr, una dintre cele mai dezavantajate categorii în multe societăți, inclusiv în România. Etnia romilor se confruntă cu obstacole majore în ceea ce privește accesul la educație, locuință, servicii medicale și oportunități de angajare. Aceste dezavantaje au persistat de-a lungul timpului, iar discriminarea și stigmatizarea încă sunt probleme reale.
Pe de altă parte, este important să recunoaștem că au fost făcute eforturi pentru a îmbunătăți situația romilor prin politici publice și proiecte sociale. Cu toate acestea, multe din aceste inițiative nu au avut un impact semnificativ sau nu au abordat cu succes problemele profunde cu care se confruntă această comunitate.
Un alt aspect important este că, în ciuda faptului că România poate fi văzută ca un stat tolerant în multe privințe, comunitatea romă nu a avut prea multă influență în procesul de luare a deciziilor politice și în definirea politicilor care îi afectează direct. Acest lucru poate contribui la perpetuarea problemelor cu care se confruntă.
În cele din urmă, viitorul este incert și este dificil de prezis cum se vor schimba lucrurile pentru comunitatea romă. Cu toate acestea, este esențial ca societatea să continue să abordeze aceste probleme cu sensibilitate și determinare, pentru a asigura o viață mai bună și mai egală pentru toți cetățenii săi.

Se spune foarte des că totul începe de la educația primită de acasă. Care consideri că sunt cele mai dăunătoare atitudini și preconcepții despre persoanele de etnie romă pe care părinții de etnie română continuă să le perpetueze copiilor lor?

Este crucial să înțelegem că prejudecățile și stereotipurile despre persoanele de etnie romă sunt greșite și dăunătoare. Aceste idei preconcepute nu au nicio bază în realitate și perpetuarea lor este extrem de injustă.
Părinții romi iubesc și îngrijesc de copiii lor la fel de mult ca oricare altă comunitate. A afirma că fac copii doar pentru alocație este o generalizare incorectă și insultătoare. Acești părinți doresc, ca oricare alții, să ofere o viață mai bună copiilor lor și să îi educe în spiritul valorilor familiei și comunității.
De asemenea, acuzația că părinții romi nu își trimit copiii la școală sau nu îi educa în spiritul legii este total falsă și nedreaptă. Ca orice părinți responsabili, ei își doresc ca copiii lor să aibă acces la educație de calitate și să învețe valorile corecte, inclusiv respectul pentru legile și regulile societății.
În comunitatea noastră, cel mai important lucru este cu siguranță copilul. Ei reprezintă viitorul și sunt considerați adevărate comori. Îi învățăm să fie responsabili, empatici și onești, pentru că știm că acestea sunt valori fundamentale care îi vor ghida spre un viitor mai strălucit.
În concluzie, este esențial să abandonăm stereotipurile și să ne concentrăm pe cunoașterea și înțelegerea reală a comunității rome. Numai astfel putem construi o societate mai tolerantă și mai justă pentru toată lumea.

Victor Miron are o superputere de a atrage copiii spre lectură pentru că, așa cum l-a schimbat pe el, crede că poate aduce o modificare în viața fiecăruia. Nu a iubit întotdeauna cărțile. Le-a îmbrățișat în adolescență, dar a înțeles cât bine pot aduce.

Este din 2014 creatorul mișcării „Cu cărțile pe față”. Asociația pe care o conduce poartă același nume, iar sub egida acesteia s-au derulat de-a lungul anilor multe campanii care au avut un numitor comun: lectura. S-a apropiat de toți copiii din sate deplasându-se la ei pe patru roți, cu un autobuz colorat și mobilat în interior fix după structura unei biblioteci și împrumutându-le cărți gratuit. „Eu mă străduiesc să le transmit, că mâinele lor e în mâinilor lor și în al cărților din mâinile lor. Îmi doresc să le lărgim orizontul de viață, să înțeleagă că lumea e mare și că oportunitățile sunt pe măsură dacă doresc să trăiască mai mult decât ce văd stric la ei în sat”, împărtășește Victor. Să-l cunoaștem!

Oare pe unde te găsesc? Prin autobuz mergând prin sate cu biblioteca mobilă, la host la Creative Mornings sau ocupându-te de TEDx?

Mă găsești ”colindând după o viață demnă de trăit și după o știință demnă de știut” (cum spune Elif Șhafak în Cele 40 de legi ale iubirii). Mai precis e sâmbătă dimineața și îmi beau cafeaua răspunzând la interviu. Ieri dimineață am avut CreativeMornings Cluj, după care am mers cu biblioteca mobilă la o clădire de birouri care ne-a colectat cărți de la oamenii care lucrează acolo, după care am mai aranjat câteva lucruri pentru viitorul centru comunitar (pregătim un spațiu 90mp în Cluj-Napoca unde se vor putea citi câteva mii de cărți și unde vom găzdui o mulțime de evenimente pentru comunitate, de la cluburi de lectură și întâlniri cu scriitori, la seri de poezie și workshop-uri cu intrare liberă).

Undeva prin 2020, probabil de ziua când ai împlinit 35 de ani, ai făcut o postare și ai menționat că ești abia la jumătatea vieții. Cât de multe lucruri mai ai de făcut, Victor?

Cred că atunci am menționat că sunt deja la jumătatea vieții. Acum am senzația că e mai mult în spate decât în față. Se spune că poți schimba lumea cu spada sau cu pana, adică făcând lucruri ”cu spada”, sau scriind ”cu pana” și vorbind despre cum s-ar putea schimba lumea. Încă mă simt mai îndemânatic făcând decât scriind așa că în ultimii 3 ani m-am concentrat să fac lucruri, mai ales cu bibliotecile mobile BookTruck, pe care le folosim să împrumutăm gratuit cărți copiilor din mediul rural. Avem două și ne-ar trebui măcar patru. Dacă am avea patru am putea ajunge să servim lunar fiecare din cele 75 de comune din județul Cluj.

De unde îți extragi optimismul?

În primul rând îmi extrag optimismul din faptul că sunt un privilegiat al sorții. Sunt sănătos, am ocazia să citesc cărți bune și să să cunosc oameni minunați.

De unde atâta creativitate, putere de muncă și ambiție la un loc?

Pentru creativitate cititul ajută mult, pentru că te expune la o diversitate de contexte și soluții. Puterea de muncă și ambiția cred că vin din idealism, pe care l-am luat tot din cărți și mai ales de la personaje ca don Quijote, micul prinț sau Prințul Mîșkin.

De pe care parte ai moștenit acestea? De pe cea maternă sau paternă?

Ambiția și puterea de muncă sigur am moștenit-o și de la părinți. Ambii au crescut la țară, după care s-au mutat la oraș în tinerețe și au fost nevoiți să își croiască un drum. Mama a fost mulți ani croitoreasă, după care a făcut mai multă școală și a devenit asistentă medicală. Tata a fost mecanic și a ajuns antreprenor cu propriul service auto.

Și dacă tot am ajuns să vorbim de familie, ia spune-mi câte ceva despre ea și despre tine. Al câtelea copil ești în familie și ce ai învățat de la părinți și ți-a folosit în viață?

Mai am un frate mai mare cu un an, de la care am învățat ce înseamnă fraternitatea.

Victor, ai înțeles de mic că educația, cititul, lectura, cartea sunt arme cu care poți să câștigi în viață?

Am ajuns să iubesc cărțile abia în liceu, mulțumită doamnei Mariana Muthu, profesoara mea de română.

Tu ce îți doreai să devii când vei crește mare? Coincid planurile de acum cu cele cu mulți ani în urmă, atunci când erai pe băncile școlii?

Încă nu îmi e clar ce vreau să devin când voi fi cu adevărat mare. Poate pentru că sunt curios de multe domenii, dar poate și pentru că devenirea noastră ne duce spre noi și noi orizonturi. Dar cred că Victor de 16 ani ar fi fost OK cu Victor de 38 de ani care e un cititor promotor al lecturii și al stilului de viață de învățare continuă.

Ce-ți aduci aminte despre tine școlar?

Îmi aduc aminte că în liceu citeam pe sub bancă în timpul orelor, mai ales la materiile care nu îmi plăceau.

De pe care meleaguri provii? Ce-ți aduci aminte despre școala în care ai învățat?

Îmi aduc aminte de momente vesele alături de colegi, de admirație față de unii profesori, dar și de o mare rigiditate a școlii, pe care uneori o percepeam ca pe o închisoare.

Dar generațiile cum sunt cele de acum față de cele de pe vremea ta?

Generațiile actuale au alt fel de viață acum. În multe feluri cred că e și mai mare presiunea pe ei: să fie mai populari, mai deosebiți, mai impresionanți.

Întâlnești mulți copii, comunici cu ei, îi asculți, te ascultă. Ce înveți de la cei pe care îi întâlnești prin sate?

Cred în ideea aceasta că fiecare putem fi un ”învățător” pentru celălalt și că de la fiecare om și copil putem învăța ceva. Așa că merg foarte deschis în sate, gata să învăț de la toți oamenii pe care îi întâlnesc acolo. De multe ori primesc lecții de omenie de la oamenii din sat, de la modul cum te salută, la felul în care sunt ospitalieri. Iar copiii sunt o sursă grozavă de a aprofunda bucuria.

Dar ce le transmiți tu?

Eu mă străduiesc să le transmit că mâinele lor e în mâinile lor, că mâinele lor e în mâinilor lor și în al cărților din mâinile lor. Îmi doresc să le lărgim orizontul de viață, să înțeleagă că lumea e mare și că oportunitățile sunt pe măsură dacă doresc să trăiască mai mult decât ce văd stric la ei în sat.

Am ajuns să vorbim despre copiii pe care îi întâlnești, dar nu știu concret de unde ideea unei biblioteci mobile. Ce-mi poți spune?

Am început campania de promovare a lecturii Cărțile pe Față în 2014. Încă de atunci am aflat de o bibliotecă mobilă a unui învățător pensionat din sudul Italiei care făcuse una pe 3 roți. De atunci mi-am propus să fac și eu una.

De unde fonduri? De unde susținere?

Din fericire, tot mai mulți oameni ni se alătură, iar asta ne dă curaj și energie să continuăm. Și e tot mai mare și implicarea companiilor în proiecte de educație. Mă bucur că își dau seama că dacă nu o să crească nivelul de educație nu vor mai avea cu cine să lucreze în viitor.

Ce văd ochii tăi prin satele pe unde te perinzi?

Îmi place să spun că citesc pentru a vedea viața cu alte cuvinte. Iar când merg prin sate văd viața cu altă viață.

Școlile pe unde ajungi cum arată? Cum sunt dotate?

Noi servim recurent mai mult de 30 de comune din județul Cluj. Punctual mai ajungem și în alte locuri din țară (am fost și prin Suceava, Bacău, Sibiu, Alba, Sălaj). Lucrurile diferă destul de mult, atât ca număr de elevi, cât și ca dotări ale școlilor. Dar cel mai rău arată viitorul pentru copii

i de la sat. Vedem de mult prea multe ori copii de 9-10 ani care nu știu să își scrie numele. Sunt copii care au început să învețe să scrie și să citească în pandemie la școala online și, din păcate, pentru mulți din copiii de la sat școala online a însemnat școală deloc.

Cât de bucuroasă e inima ta pentru ceea ce faci?

Chiar îmi e foarte plină de bookurie viața!

Cred cu tărie că ai primit multe mesaje din partea copiilor, dar îți aduci aminte de unul mai special pentru tine?

Destul de des îmi spun copiii că ar vrea să locuiască în biblioteca mobilă, moment în care îmi aduc aminte că biblioteca mobilă e chiar o bibliotecă nobilă.

Cum ți-ai descrie traseul profesional? Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale?

Promotor al lecturii fiind sate cutreieram.

Ticluiești atât de multe proiecte. Simți că ai vreo datorie sau ce te îndeamnă?

Mă îndeamnă la acțiune idealismul și dorința de a adăuga ceva lumii.

Nicoleta Orlea este mama lui Remus, un copil care i-a arătat că viața vine cu piedici, dar nu este imposibil să fii fericită chiar și când el este declarat cu elemente din spectrul autist. Forța interioară a venit chiar și atunci când ușile statului erau închise. De fapt, sunt și acum, doar că nu s-a lăsat învinsă de legi și dispozițiile generale ale unui popor care nu apără deloc oamenii cu nevoi speciale, ci a știut să mute ea munții din loc prin Autism Voice, asociația pe care o conduce.

Nu doar pentru Remus, ci pentru 440 de copii și tineri cu tulburări ce sunt susținuți constant prin programele pe care le oferă Autism Voice. Gândește mare pentru că vrea să construiască un centru mare dedicat recuperării adolescenților și adulților cu autism. Va reuși și îi mulțumim totodată pentru dedicare și implicare!

Nicoleta, care a fost motivul care te-a determinat să te alături unui ONG?

Motivul este cel pe care oricine l-ar avea, în opinia mea, dacă ar descoperi că poate munci pentru ceva mai presus decât propria persoană. Mai mult, am mai lucrat în structura de ONG și în perioada liceului și studenției, așa că totul îmi era familiar deja. În plus, indiferent care este structura juridică a unei entități, oamenii din structură sunt cei care contează, de fapt, și ceea ce iese din mâna lor mai departe. Astea sunt esențiale, fie că vorbim de o companie sau o asociație. Faptul că prin structura asta anume, prin ONG, am reușit să găsesc și ajutor pentru propriul meu copil, cred că așa a fost să fie. Și sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru că totul a ieșit așa de bine.

Lupți pentru bunăstarea tuturor copiilor cu autism. Te-ai fi gândit înainte de Remus că vei face asta?

Nu, nici prin gând nu mi-a trecut acum opt ani de zile că asta voi face full-time. Scopul meu mereu a fost să dăruiesc o voce altora care au nevoie de una, de aceea eram jurnalist și lucram în presă, dar pentru specific cauza asta, cum ziceam, nu știu dacă m-aș fi alăturat dacă nu era Remus. Pentru un ONG tot aș fi lucrat cumva fiindcă făceam voluntariat, iar jurnaliștii/ oamenii de comunicare sunt prieteni buni pentru orice ONG, dar specific pentru autism…n-aș putea să zic nimic sigur.

Ce gânduri porți înainte de culcare? Te culci liniștită știind că muncești și contribui în favoarea celor afectați neuro-psihic sau îți umblă motoarele să cauți soluții în interiorul asociației unde ești director?

Înainte de culcare, aleg mereu să citesc, ca să mă curăț mental, ca să zic așa. Cu toate astea, pot spune că gândurile mele înainte de culcare sunt mixte, ca ale tuturora cred. Și bune și mai puține bune. Sunt și de căutare de soluții, pentru că nevoile sunt multe, iar resursele insuficiente. Am și gânduri de genul că nu fac suficiente, dar am și gânduri de bucurie, pentru când obținem rezultate frumoase în ciuda tuturor obstacolelor. Și am și gânduri de viitor, de planuri, de pași de urmat. Totuși, fac tot posibilul să am seri în care, pur și simplu, să nu mă mai gândesc la nimic, ca să pot să am mai multă claritate a doua zi. Pe măsură ce trec anii, constat din ce în ce mai mult că seara, înainte de culcare, cel mai bine este să-ți cureți mintea, ca să ai forță să o iei de la capăt.

Ce semnifică poartă în sufletul tău Autism Voice?

Autism Voice este și va fi mereu pentru mine o a doua casă. Sunt atâtea de construit în România pentru cei cu afecțiuni neuro-psihice, cu autism și alte tulburări, iar Autism Voice are capacitatea de a acoperi nevoile, pas cu pas, pe măsură ce se dezvoltă. Sunt multe de făcut și eu am onoarea de a fi implicată în fiecare pas. Cine ar putea să-și dorească profesional și personal mai mult de atât?

Câți copii sunt sub aripa ocrotitoarea a ta și a echipei tale în momentul de față?

440 de copii și tineri cu tulburări sunt susținuți constant prin programele și centrele Autism Voice, însă mai avem anual încă 120-150 de copii și părinți pe care îi ajutăm punctual gratuit prin evaluări, cursuri de formare, consultanță sau materiale gratuite, funcție de fondurile și granturile pe care le câștigăm.

Apropo de echipă, sunt în interiorul asociației terapeuți specializați? Ce-mi poți mărturisi? Cum ajută ei concret?

Avem numai terapeuți specializați sau în curs de formare și specializare. De aceea structura noastră are rezultate atât de bune fiindcă fondatoarele asociației, Anca Dumitrescu, Claudia Matei și Oliviana Giura, sunt primii specialiști în analiză comportamentală care și-au asumat să și formeze specialiști în domeniu, nu numai să ofere cele mai bune programe de recuperare și integrare pentru copii cu autism. Accentul nostru pe resurse umane formate la nivel înalt este foarte profund și nu se face rabat de la nimic din acest punct de vedere. Investim mult în educația oamenilor noștri, în formarea lor și de către specialiști internaționale, și în alte resurse valoroase, fiindcă dacă resursele umane nu sunt bine pregătite, recuperarea copiilor și a tinerilor nu are rezultate bune. Sunt legate între ele. Una fără cealaltă nu se poate.

Ce fel de programe oferă asociația?

Programe de terapie ABA, psihoterapie, logopedie, consultanță, formare, integrare socială, integrare școlară, dezvoltare personală și educație non-formală. Despre toate programele noastre se pot citi detalii pe website-urile asociației dedicate centrele noastre de recuperare de zi și Institutul Autism Voice.

Cum ar trebui să ajute societatea, Nicoleta, în accepțiunea ta?

Eu cred că numai prin colaborare și parteneriat onest între societate și ONG-uri, lucrurile se pot îmbunătății substanțial. Lucrând împreună este cheia pentru un viitor mai bun, pentru toți. De exemplu, orice om sau companie care consideră că sănătatea mintală este importantă și resurse pentru probleme în domeniu sunt necesare, poate dona către noi, iar noi, la rândul nostru, ne vom asigura că vor exista mereu resurse pentru orice persoană care are nevoie de sprijin. O relație ciclică, un parteneriat pe termen-lung, din care toată lumea are beneficii, face minuni în orice arie a vieții, dar mai ales în ceea ce privește probleme sociale și soluții pentru acestea.

Cum v-a ajutat pe voi sistemul?

Sistemul nu ne-a ajutat și nu ne ajută în nici un fel fiindcă noi, în România, nu avem niciun sistem care să susțină copiii și familiile care se confruntă cu probleme de sănătate mintală. Lista de nevoi și lipsuri este imensă, pornind de la lipsa specialiștilor în sistemul public de sănătate până la lipsa de formare a cadrelor didactice pentru integrare școlară.

Ceea ce avem însă și putem folosi din “sistem” este un mecanism fiscal prin care putem cere sponsorizări de la companii și donații de la oameni, fără să fie o povară pentru aceștia, transformându-le în sprijin dat mai departe celor ce au mare nevoie. Altfel, ne luptăm cu lipsuri pe toate ariile, dar nu ne descurajăm.

Acum zece ani erau o mână de centre și asociații în 3-4 județe care ofereau ajutor copiilor cu autism. Astăzi, avem centre și resurse în peste 10 județe. Nu este nici pe departe suficient, dar e mai mult decât era înainte. Și încercăm mereu să adăugăm mai multe resurse pe măsură ce evoluăm și încurajăm pe cât posibil oamenii abilitați să construiască alături de noi noi centre și pârghii pentru oamenii afectați.

Observăm și o mai mare conștientizare a fenomenului autismului în România în rândul publicului larg, ceea ce ne arată că tot efortul nu este în zadar. Iar anul acesta, datorită Institutului și a ceea ce am proiectat prin el, Parlamentul European a decis să ne onoreze prin distincția „Premiul cetățeanului european 2023” pe care o vom ridica în luna Noiembrie, din Bruxelles, ceea ce ne va ajuta să aducem și mai multe resurse în țară. Poate, în viitor, sistemul se va schimba în bine și pentru cei cu autism și alte tulburări. Momentan, însă, facem tot ce putem cu ceea ce avem la dispoziție.

Femei de Afaceri cu Stil este un proiect revoluționar de educație antreprenorială în care s-a îndrăznit, în modul cel mai frumos și benefic, să se vină în sprijinul femeilor care, aflate în funcția de leader, consideră că legăturile dintre acestea pot schimba mentalități în societatea românească. Cunoscându-se, împărtășind experiențe împreună, închegând conexiuni, învățând una de la cealaltă, descoperind noi oportunități și perspective, femeile antreprenor nu pot decât să se ajute între ele devenind o singură voce.

Cu toții cunoaștem că persoanele care sunt în fruntea unor industrii, indiferent de domeniul de activitate și tipul de business, pot întâlni provocări asemănătoare, dar ce este inedit în cadrul acestui eveniment este faptul că vor avea parte de testimoniale din partea altor antreprenoare curajoase. Vor afla și soluții practice din partea unor modele de succes care au găsit instrumentele utile de reușită într-o afacere și care sunt deschise să le dea mai departe.

Irina Calcev, manager al proiectului „Femei de afaceri cu Stil 2023”, a răspuns cu drag curiozităților și a dat detalii aferente evenimentului de la Iași din luna aceasta, sub egida JCI. Indiferent dacă ești antreprenoare, profesionistă în ascensiune sau căutătoare de inspirație, „Femei de Afaceri cu Stil” este evenimentul pe care ar trebui să-l bifezi! Ziua de 29 septembrie va deschide uși către o nouă viziune, unde puterea și carisma femeilor de afaceri vor fi recunoscute și apreciate așa cum merită.

Să cunoaștem mai multe în rândurile de mai jos!

După cinci ani, Femei de Afaceri cu Stil a revenit la Iași. Va fi la a X-a ediție. Ce se va întâmpla sub egida acestui proiect pe data de 29 septembrie?

În interiorul evenimentului „Femei de Afaceri cu Stil” se dezvăluie publicului țintă diverse trucuri și tehnici pentru a-și atinge potențialul maxim în afaceri, fără a-și neglija sănătatea și bunăstarea personală și toate acestea primite de la un întreg lanț de valoare și anume de la femei antreprenor. Ele creează un mediu-suport pentru alte femei aflate în poziție de conducere ce doresc să îmbrățișeze insight-uri din alte industrii.

Dacă ar fi să alegi cinci cuvinte în jurul cărora guvernează acest proiect, care ar fi acelea?

Acele cinci cuvinte ar fi: femei, stil, eleganță, afacere și dezvoltare.

Femei de Afaceri cu Stil este singurul eveniment din Iași care aduce în față susținerea între femeile „cu stil” din universul afacerilor, deși a fost pus pe pauză câțiva ani. Cum simți că au răspuns ieșenii în anii trecuți?

Evenimentul a avut un succes răsunător an de an și a adunat împreună comunitatea antreprenoarelor ieșene, diferența a făcut-o ediția din 2014 care a adus pentru prima dată la evenimentul dedicat femeilor un speaker bărbat, ca apoi, la ediția din 2015, să se alăture panelului de speakeri 3 bărbați curajoși.

Ce așteptări ai pentru ediția din acest an? Cum crezi că ar influența acțiunea voastră în rândul antreprenorilor care formează comunitatea din oraș?

Așteptările sunt mari și frumoase. Anul acesta sărbătorim a X-a ediție a  „Femei de Afaceri cu Stil”. Am început pregătirile evenimentului cu gânduri pozitive și pe aceeași lungime de undă ne dorim să-l încheiem.

Principalele noastre obiective sunt să inspirăm și să motivăm femeile de afaceri, oferindu-le exemple concrete de succes și sfaturi practice. Prin acțiunile noastre ne străduim să transmitem doamnelor  resurse educaționale și de dezvoltare personală care le vor ajuta să-și îmbunătățească abilitățile de leadership, management și comunicare.

Încurajăm activ participantele să se implice în comunitatea locală de afaceri și să devină modele și mentori pentru altele.

Vizăm crearea unei tradiții a evenimentului care să continue în anii viitori servind ca o sursă constantă de inspirație și evoluție pentru comunitatea locală.

Una dintre țintele proiectului este dezvoltarea și promovarea culturii antreprenoriale. Cine se ocupă de transmiterea acestei esențe în interiorul programului? Cine acționează „cu stil”?

Noi, ca organizatori, ne implicăm activ în promovarea antreprenoriatului local și național. Speakerii evenimentului ne susțin pe partea aceasta. Persoanele acestea, de importanță majoră, optează pentru promovarea activă a culturii antreprenoriale și contribuie la schimbările pozitive în antreprenoriatul feminin.

Acționează „cu stil” acele persoane care își transformă viața într-un dans de eleganță și rafinament, adăugând o notă de unicitate fiecărui gest, indiferent de circumstanțe. Aceasta am observat la doamnele antreprenoare pe care le așteptăm în scenă pe 29 septembrie 2023. Despre acțiunile participanților urmează să descoperim în timpul evenimentului. https://www.iabilet.ro/bilete-iasi-femei-de-afaceri-cu-stil-2023-89338/

Cât crezi că ar cântări rezultatele unui business în fața unui public?

Cred că rezultatele unui business al cântări mult pentru că ar arăta că se poate.

Rezultatele unui business pot cântări foarte mult în fața unui public, deoarece acestea reflectă performanța și succesul afacerii.

Rezultatele pot include cifre financiare, creștere a veniturilor, inovații de produs, impact social și multe altele. Mărimea și semnificația acestor rezultate vor determina în ce măsură vor fi percepute ca fiind importante. De exemplu, o comunicare eficientă poate face ca rezultatele să fie mai convingătoare în ochii unui public.

Contează curajul, ar spune majoritatea, în afaceri. Alții, ar spune munca care merge la braț cu perseverența. Pentru unii, oare,  ar conta povestea întreagă? Cât de inspirațională poate fi ea?

 Contează povestea întreagă. Curajul este cel mai important la început de drum, după care vine munca și perseverența. Acestea NU concurează între ele, dar împreună creează un tandem deosebit de puternic. Povestea fiecărui om de succes este una inspirațională – mai mult sau mai puțin, totul depinde de personalitate, caracter și de nivelul de avansare pe plan profesional la care se află acei urmăritori.

Baza succesului antreprenorial ține cont de mai mulți pași, dar în accepțiunea ta care ar fi cei peste care ar fi imperios necesar să nu sărim?

Baza succesului antreprenorial poate varia în funcție de industrie, domeniu și circumstanțe individuale.

Pașii primordiali ar fi: studierea cerințelor și nevoilor pieței, planificarea strategică și financiară, precum și dezvoltarea unui produs sau serviciu de calitate care va satisface nevoile clienților. Unii vor spune că este importantă și promovarea. Într-adevăr, aceasta ocupă un loc important în dezvoltarea unei afaceri, însă dacă produsul este de calitate înaltă, el insăși devine promotorul principal.

Pe lângă Femei de Afaceri cu Stil, ce proiecte a întreprins JCI în acest an?

Seara Antreprenorilor cu Marius Alexa pe 12 ianuarie, Business Networking Event pe 18 februarie unde i-am avut ca speakeri pe Adrian Mironescu, care a vorbit despre „Ingredientele unui brand de succes” și Cristina Cerga, Președinte JCI România 2023, care a abordat tema „Provocările unui start-up și pregătirea lui pentru Imperiul Leilor”, pe 26 martie training-ul „Recrutare Strategică prin Face Reading. De la angajați neproductivi la echipă ultra performanță” cu Laura Daps, pe 18 mai Seara Antreprenorilor cu tematica “Cum ajungi la 5 mil.  € cifră de afaceri în 12 luni, fără să sacrifici profitul”, eveniment la care Tiberiu Stoian ne-a captivat cu informațiile transmise.

Ce proiecte doriți să se ticluiască pe viitor în interiorul organizației?

În câteva luni urmează să începem un nou proiect. Va fi unul inovativ atât pe plan local în JCI Iași, cât și pe plan național în JCI România. Este vorba despre „Pharma Networking Event”. Prima ediție planificăm va fi organizata în toamna anului curent. Cu mai multe detalii vom reveni pe paginile oficiale JCI Iași.

Theo Matican, deși s-a născut cu pareză cerebrală, este multiplu campion la ciclism. Sportul a însemnat recuperare, dar și valorizare. Pentru noi e puterea modelului care dăinuiește în viață dincolo de dizabilitate pe care, prin sprijin, a reușit să și-o transforme în abilitate.

Culmea, că tot ea, i-a dat un rol în societate. Este un sportiv de excelență cu titluri importante obținute pe brânci. Voci negative s-ar fi perindat pe lângă el, dar nu s-a lăsat deznădăjduit de ele. Nici nedreptățile nu l-au întors din drumul său sportiv. Și-ar fi dorit să ajungă la Jocurile Paralimpice de la Tokyo, dar i-a fost refuzat dreptul. A durut, dar s-a ridicat motivat ca un învingător. Are și stimulentul suprem în spate și anume titlurile obținute cu dârzenie pe când alții, la vârsta lui, poate încă se vaită atunci când dau de o greutate în viață. Să-l cunoaștem!

Theo, cum te găsesc în prezent? Cum arătă sufletul tău?

Fericit! Cum altfel?! Pot petrece câteva zile împreună cu toată familia, după un an extrem de greu, dar și frumos! Bucuros pentru rezultate și mulțumit pentru punctele UCI obținute pentru România.

De curând ai fost la un concurs. Ce-mi poți mărturisi despre această ultimă competiție?

Sunt sportiv la clubul CSA STEAUA, iar clubul nu putea rata oportunitatea participării mele la o cupa europeană intercluburi – veneam din postura de „singurul străin câștigător al trofeului” și, bineînțeles, să-mi apar titlul câștigat anul trecut. 2-eme Challenge Bretone este o competiție superbă care include 3 etape, în fapt sunt 3 Cupe Europene UCI independent ce se desfășoară în Ploermel, Pontireux, Plouay.
Francezii sunt gazde deosebite și organizează exemplar, iar această organizare te face să te simți foarte bine. Amiciția este sentimentul predominat.

Vă dau doar un exemplu – la Plouay, sosirea este pe stradă Campionatului Mondial…
Ultimii 500m sunt fantastici: reclamele sponsorilor, imagini în direct pe monitoare gigant, atmosfera suplimentată de un comentator entuziast, și vuietul spectatorilor. E wow! Sunt câteva sute de autorulote venite să susțină și să se bucure. Cum să nu fii fericit când câștigi într-o asemenea ambianță

Theo, ciclismul a devenit un mod de viață pentru ține. Ce-ți iei frumos din sport?

Sportul înseamnă sănătate!
Pentru mine, pe lângă recuperare medicală, sportul înseamnă valorizare.
Datorită Sportului eu sunt „Cetățean de Onoare al Municipiului Craiova”.
Datorită Sportului am absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport
Eu sunt un exemplu că sportul schimbă destine!

Care a fost momentul din viața ta care te-a determinat să te îndrepți către o activitate sportivă?

Totul a început cu activități de recuperare medicală – kinetoterapie, hidroterapie, etc.
Din bazinul de hidroterapie până la înot a fost doar un pas!

Eu mi-am dorit să învăț să schiez. Și am participat că amator la Cupa Sănătatea, la Rânca, la schi alpin, slalom. Și când organizatorii m-au premiat la categoria „Special Olympics” au declanșat dorința de a concura și bineînțeles, de a câștiga – primii pași spre sportul de performanță.

Doar ciclism faci sau ai cochetat cu mai multe sporturi, mai ales că e importantă în dezvoltarea ta?

Spuneam că prima competiție am început la Schi Alpin, slalom.

Au urmat competiții de înot – și îmi aduc aminte cu deosebită plăcere, ocazie pe care o folosesc să le mai trimit recunoștință și mulțumirile mele – alături de două mari doamne ale înotului românesc, Carmen Bunaciu și Anca Pătrășcoiu.

Am intrat apoi în „Familia”  Special Olympics, acolo unde chiar am făcut pași importanți spre marea performanță. De exemplu, la marea competiție „Clasică de la Hamburg”, la categoria biciclete speciale Special Olympics, pe care am câștigat-o a fost primul pas spre para-ciclism.

Doamna Prof. Cristieana Cojocaru mi-a călăuzit primii pași în atletism. Am fost Campion Național la Paratriathlon, disciplină Sprint iar acum, împreună cu Domnul Președinte al Federației Române de Triathon, Dl. Vlad Stoica, încercăm să reintroducem categoria triciclete la World Paratriathlon.

Ai avut vreodată și gândul de a abandona? Poate nedreptățile, câteodată, te-au determinat?

Nedreptăți au fost! Șefa Comitetului Național Paralimpic mi-a interzis să mai particip la competiții de schi alpin „ … până îmi faci mie dovadă că știi să schiezi!”. Am continuat să mă antrenez și să schiez. Însă, momentul cel mai greu a fost când Șefa Comitetului Național Paralimpic mi-a refuzat dreptul de a participa la Jocurile Paralimpice de la Tokyo.

Știu că ești puternic, de aceea îndrăznești te rog să mă conduci și către perioada cea mai grea din viața ta și nu mă refer neapărat la cea sportivă.

Când în clasa I-a, au venit la școală niște „antrenori” să facă o selecție la fotbal m-a durut când mi-a zis „Tu du-te la handicapați!”. Dar așa, împreună cu familia, și ulterior tată-antrenor am descoperit tricicletă – paraciclism.

Când unii „colegii” mi-au zis că iar am cumpărat medalii și trofee în momentul în care domnul Primar Mihai Genoiu mi-a acordat titlul de „Cetățean de Onoare”.

Dar dacă ar fi să mă iei de mână și să mă conduci în perioada când ai întâlnit cea mai mare dificultate pe care ai întâmpinat-o de când faci sport, care ar fi?

De departe cea mai mare nedreptate a fost când au mințit public că nu am puncte (n.r UCI) și nu pot merge la Tokyo! Acum, împreună cu ceilalți membri ai Lotului Național de Paraciclism, Federația Română de Ciclism se poate mândri cu faptul că este prima federație din România care a câștigat un slot pentru Paris 2024, încă din decembrie 2022. Și muncim pentru a mai obține încă un loc. Dar nu m-au doborât! Și am câștigat titlul de Maestru Emerit al Sportului!

Ce țări ai cucerit, Theo? Dacă ar fi să pomenești și despre cele mai importante premii, care ar fi acelea?

Dar să vorbim despre lucrurile frumoase:

Am câștigat 2 medalii de bronz la Campionatul European de Paraciclism

Am fost peste 12 săptămâni Nr. 1 în Clasamentul Modial, la categoria mea de dizabilitate

Am peste 30 de Cupe Europene câștigate

Cupa Internațională din Singapore are un loc aparte în inima mea!

Dar sunt atât de multe locuri… de la Tympaki (Cretă), Grecia la Stockholm, Suedia sau din Caceras, Spania în Thailanda – unde am niște prieteni fantastici, din Massa, Italia până în Bretania, Franța ultimului trofeu.

Te-ai născut cu paralizie cerebrală. Crezi că această boală pe care o porți de când te-ai născut te-a determinat să fii așa curajos și să arăți că se poate și în astfel de condiții?

Eu am vrut să arăt că se poate. Să facem sport! Cu ambiție și determinare, cu multă muncă, foarte multă muncă, și mulți oameni frumoși alături, și o paralizie cerebrală poate să schieze, să înoate, să alerge și cu tricicletă. Sportul chiar schimbă destine!

Theo, ce fel de oameni ai întâlnit în viața ta? Ai călcat pe pătura bunătății împreună cu cei mai mulți dintre ei sau ei pășesc pe un făgaș plin de răutate? Cum îi simți?

Aș vrea să mulțumesc tuturor celor care îmi sunt alături, mă susțin și mă încurajează, mă felicita și se bucură alături de mine!

Sportul ne face mai frumoși!

Vă doresc să aveți alături numai oameni frumoși!

Pe când alții alergau la joacă, Răzvan Halici își exprima dorința de a face parte dintr-o orchestră. Mama sa l-a inspirat și i-a insuflat dorința de a studia muzica. Și cum dedicarea părinților este absolut esențială, atunci când el s-a îndrăgostit de puterea sunetelor pianului, instrument care-l însoțește și-n prezent, l-au sprijinit în alegerea sa de a-l studia la nivel de performanță.

Îi oferă dinamismul de care, poate, avea nevoie în viață. Îi oferă corespondența dintre el și artă, pianul fiind o fereastră spre lumea muzicii, dar și vocea emoțiilor pe care le simte. Îi oferă ambiții noi precum a fost experiența trăită de curând, manifestarea culturală unde și-a lăsat amprenta.

Nu la noi în țară, ci peste granițele acesteia, în țara fiordurilor. A susținut trei concerte în Norvegia în cadrul programului Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

Răzvan, stau de vorbă cu un tânăr care provine dintr-o familie de artiști sau ești singurul care a fost condus de talent pe acest drum?

În familia mea, doar mama era cea care cânta cu vocea și cred că de la ea am moștenit acest talent. Datorită ei am ajuns să studiez muzica, încă din clasa I, atunci când a dorit să urmez cursurile Liceului de Artă din Botoșani.

Când te-ai îndrăgostit de sonoritatea pianului?

Am început să descopăr pianul în clasele primare, prima dată la colegii de trupă a mamei mele, pentru ca mai apoi să primesc și eu o orgă electrică pe care puteam studia pentru școală, iar de atunci, dragostea pentru pian a crescut în fiecare zi.

Când s-a conturat ideea devenirii artistului de astăzi?

Sunt de părere că, odată ce alegi calea aceasta în viață, chiar și de la vârste mai fragede, undeva acolo în subconștient se conturează ideea de a deveni artist într-o zi, iar pe măsură ce creștem, devenim tot mai conștienți că acest lucru poate fi posibil prin muncă și dăruire. Concret, în perioada liceului am hotărât să transform ideea într-un obiectiv.

Îți amintești crâmpeie de la primul concert sau recital de pian la care ai asistat în viața ta? Ce sentimente ai purtat?

Primul concert la care am asistat a avut loc la Filarmonica din Botoșani, pe când aveam în jur de 7 ani. A fost un concert pentru pian și orchestră și am fost impresionat de faptul că pot exista atât de multe instrumente, fiecare cu o timbralitate aparte, dorind parcă să-mi spună o poveste, reușind să mă facă să mă simt copleșit de puterea sunetului atunci când interpretau în tutti anumite pasaje. După terminarea concertului, am simțit o dorință puternică să ajung să cânt și eu într-o orchestră.

Mai simte emoții Răzvan atunci când este pe scenă având în vedere experiența sa?

Emoțiile vor fi mereu acolo, indiferent de experiența pe care o am, deoarece fiecare concert, fiecare spectacol are ceva aparte, are ceva diferit. De fiecare dată îmi doresc și încerc, pe cât posibil, să transmit emoție celor care mă ascultă.

Numele tău s-a asociat de curând cu un recital de muzică clasică susținut în Norvegia alături de alți colegi din Iași. Care este povestea acestei „escapade”?

Da, într-adevăr! Am susținut trei concerte în Norvegia, alături de artiștii Bogdan Onofrei, Dragoș Cantea, Grace Jee Eun Oh, Martin Romberg, prieteni dragi fără de care nu aș fi reușit, aportul lor fiind unul semnificativ în realizarea concertelor și doresc să le mulțumesc și pe această cale. În ultimele două concerte, i-am avut alături și pe contrabasistul Anders Rove și percuționistul Åsmund Soldal, artiști norvegieni. Nu în ultimul rând, aș dori să îi mulțumesc și lui Carmen Lăcătușu, președinte Flarom Advertising. Totul a început când Dragoș mi-a propus să mă implic într-un proiect de care aflase și el în perioada respectivă. Este vorba de programul Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

Ai fost protagonistul unei manifestări culturale, acolo unde ai susținut trei concerte. Ai fost la prima experiență de talie internațională?

Nu este prima experiență de talie internațională. În gimnaziu am susținut concerte în Franța, print-un proiect Comenius, însă atunci făceam parte din corul Liceului de Artă din Botoșani.

În artă,  talentul se îmbină armonios cu munca continuă. Cât te-ai pregătit pentru această experiență și în ce a constat pregătirea?

Într-adevăr, dacă țintești spre performanță, pe lângă talent, e nevoie și de muncă. Pregătirea pentru această experiență am început-o cu puțin timp înainte să plec și a durat până în ultima zi acolo. Având în vedere că a trebuit să compun o piesă pentru 4 instrumente (pian, vioara, contrabas, percuție), pe motive românești și norvegiene, am început prin a asculta muzica lor tradițională norvegiană încercând să-mi dau seama cum aș putea crea o mixtură între cele două genuri, adăugând elemente din jazz, blues și p.o.p.. Pe toată perioada petrecută acolo, am avut ocazia să studiez și să finalizez piesa și să repet împreună cu artiștii cu care am colaborat.

Spune-mi, te rog, care a fost scopul acestui proiect și cât consideri tu, în accepțiunea ta, dar și prin feedback-ul primit de la public, că l-ai atins?

Prin realizarea acestui proiect, am urmărit să unesc muzica românească cu cea norvegiană, punând accent pe valorile comune conturate într-un nou stil, sub forma unei mixturi. Am dorit ca cei din public să se poată bucura de muzică, iar reacțiile lor mi-au confirmat că scopul meu a fost atins.

Am fost curioasă și către colegul tău, dar spune-mi, din unghiul tău, cum ți s-a Norvegia? Este o țară deschisă din punct de vedere artistic? Sunt oamenii expuși la artă?

Din ce am experimentat, arta nouă capătă foarte multe forme în societatea norvegiană, în special în sculptură și design – atât cel exterior cât și cel interior, îmbogățit cu artă vizuală care ne ridică întrebări mai mult decât ne oferă răspunsuri. Putem găsi versuri aleatorii pavate pe trotuare în oraș, sau spații verzi acolo unde nu ar trebui să existe spații verzi, ori memoriale închinate victimelor unor evenimente tragice din istorie expuse în miniatură, la fiecare pas – lângă bănci în parc, la intrarea în clădirile publice, în holurile gărilor și aeroporturilor, etc.. Societatea este definită prin incluziune artistică, dar fiind o țară dezvoltată relativ recent, ea sare câteva etape ale romantismului pe care îl resimțim în arhitectura autohtonă și descoperim o conviețuire între lemnul tradițional și stilul simplu de viață, însă foarte adaptat la tehnologia și modernismul din 2023.

Reprezinți generația tânără de artiști și te lași purtat zilnic de sunetele pianului. Te-ai perfecționat la noi în țară. Crezi că daci ai fi urmat calea străinătății, ai fi avut alt drum profesional?

Dacă aș fi fost în străinătate, tot muzică aș fi ales să mă perfecționez. Bineînțeles, pe lângă această profesie, există loc și pentru alte pasiuni sau hobbyuri, însă pe primul plan va rămâne mereu ceea ce am decis să fac cu ceva timp în urmă, acela de a reuși să aduc un aport muzicii și să fiu recunoscător pentru ceea ce-mi oferă în fiecare zi.

Ți-ai fi dorit un alt drum pentru tine?

De mic mi-am dorit să fac fotbal, însă mama mea mă asculta cântând prin casă și a decis că băiatul ei trebuie să facă muzică. Țin minte că am fost supărat la început, dar în timp am ajuns să îi mulțumesc și să fiu recunoscător pentru decizia pe care a luat-o.

Cât te întregește ceea ce faci, Răzvan?

Sunt împlinit cu ceea ce fac, în primul rând sufletește, apoi profesional, pasiunea devenind o profesie, iar asta le spun mereu și elevilor mei, să aleagă mereu ceea ce le place, ceea ce îi împlinește și ce le aduce satisfacție, deoarece vor merge la serviciu cu drag și se vor dărui întru totul.

Unește muzica suflete? Vindecă inimi?

Poate că sunt subiectiv, însă pentru mine muzica reprezintă cea mai complexă formă de artă, cea mai pură și delicată formă de manifestare a frumosului, este ceva care ne atinge pe toți în suflet. Pentru mine, muzica este un refugiu în care mă retrag atunci când simt că am nevoie să mă încarc cu energie. Da, muzica unește suflete, alină dureri, bucură inimi și în același timp le vindecă.

Florin Buzilă este unul dintre acei tineri care nu-și uită originile, deși viața i-a arătat și alte căi. A ales să trăiască și să se înconjoare de liniștea locurilor natale, departe de zgomotul cotidian. A construit o casă tradițională pe pământul bunicilor săi, o casă care le poartă numele și care promovează vatra satului bucovinean.

Cabana La Țâlica nu a fost gândită inițial pentru a deveni un business, doar dorește acum să se bucure și alții de frumusețea locurilor. A început cu o investiție mică, dar cum Florin este un vizionar și un om care nu face lucrurile cu jumătate de măsură, a ridicat costurile cabanei în conformitate cu calitatea pe care a dorit să o pună la dispoziție.

Pe când unii aleargă după averi, case mari, avuții materiale, tu „ai căutat” să găsești un spațiu în care să conviețuiești la țară, să iei o porție de aer fresh o dată la câteva săptămâni sau l-ai renovat pentru oaspeți?

Mă numesc Buzilă Florin, sunt un tânăr de 30 de ani, domiciliat în comuna Șaru Dornei și mi-am dorit foarte mult să construiesc o casă cu arhitectură tradițional bucovineană pe pământul bunicilor mei.

Ce a stat la baza alegerii de a renova o casă la țară, în mijlocul naturii? Ai plecat de la ideea unui business pentru doritorii de frumos sau de la un imbold personal?

Moștenesc acest pământ din anul 2013 de la tatăl meu Pr. Buzilă Damaschin și în cinstea părinților lui am dat denumire cabanei ,,La Țâlică”. Bunicul meu se numea Petrică, iar un localnic mai șterpelit nu îi putea spune Petrică și îi spunea Țâlică. Casa aceasta a fost făcută pentru sufletul meu în cinstea bunicilor, dar văzând că zona are potențial, m-am gândit că poate deveni un business.

Apropo de casă, ca să înțeleg mai bine. O aveai sau ai cumpărat-o ca mai apoi să faceți diverse schimbări pe placul tău?

Această cabană a fost adusă dintr-un vârf de deal (Plaiul Șarului) și strămutată la intrarea în comuna Șaru Dornei pe pământul nostru.

Ce îți dă frumos pentru suflet cabana?

Simt împlinire sufletească că am terminat ce mi-am dorit, iar asta mă liniștește și mă face mai încrezător.

Cât de mare este și câți oaspeți poate primi odată?

Această cabană deține o parcare încăpătoare, iar în proprietate se află la demisol un living spațios cu șemineu, bucătărie complet utilată, baie de serviciu și camera centralei. La parter sunt trei dormitoare cu băi proprii, într-unul dintre ele se află o baie panoramică cu cadă freestanding, iar la mansardă încă două dormitoare cu băi proprii.

De ce se pot bucura oaspeții prin împrejurimi? Unde este situată?

La această cabană oaspeții se pot bucura la o depărtare de 10 km de Munții Călimani, iar tot pe această rază de Crescătoria de Cerbi Dârmoxa, cabana fiind situată la 7 km de orașul stațiune Vatra Dornei unde se află telefericul cele 3 pârtii (Veverița, Parc și Dealu Negru) plus Cazinoul, Muzeul Etnografic, Muzeul de Științe ale Naturii și Cinegetică și Parcul Central.

Cât timp ți-a luat să găsești o echipă care să îți înțeleagă gusturile și să le transpună concret și corect în mobilier?

Am găsit în scurt timp o echipă de meșteri pe nume Boca Stelu și Dan, frați fiind care locuiesc în satul Șaru Bucovinei, iar pe parcursul vieții lor au construit minim 200 de case.

Capitolul financiar a fost o provocare? Cât de mare a fost investiția?

Am început la această casă cu o investiție de 6.000 de lei, iar pe parcurs am avut multe beneficii deoarece pământul a deservit să fie umplutură malului râului Neagra Șarului, iar investiția finală a fost de 300.000 euro deoarece pentru structura casei s-a excavat foarte mult.

Amenajarea este o combinație între modern, ce este în trend acum, și tradițional? Ce-mi poți spune despre stilul adoptat?

Am făcut acest interior și exterior la această casă pe un stil arhitectural vechi, dar în care să predomine modernul deoarece epoca în care trăim se caută ceva mai aparte.

Ce predomină? Lemnul, din ce văd în poze?

Fiind o casă cu specific bucovinean, este construită din bârne de lemn de brad, iar în exteriorul casei se află un cerdac din lemn natur.

Cine sunteți voi, cei din spatele acestui concept? Cu cine stau de vorbă? Hai să aflăm câte ceva.

Eu mă numesc Florin fiul lui Pr. Buzilă Damaschin și Larisa, nepot a lui Buzilă Petru (Țâlică).

Unde locuiești în prezent?

Locuiesc în comuna Șaru Dornei, sat Șaru Bucovinei la un km de aceste împrejurimi.

Pe care meleaguri ai copilărit și ți-ai creat amintiri?

M-am născut în municipiul Rădăuți, comuna Satu Mare, sat Țibeni, iar în vacanțe părinții fiind băștinași locului ne aduceau în comuna Șaru Dornei pentru a-i ajuta pe bunici la treburile gospodărești (fân).

Această cabană am făcut-o din drag pentru a promova vatra satului bucovinean. Sper ca pe viitor să fie un concept de casă tradițională pentru toți tinerii de la țară.

Daniela Țepeș deține o sumă de calități care o ajută să facă cinste carierei îmbrățișate. Predă fizică copiilor, deși pe vremea când era elevă nu era prietenă cu această disciplină. Era pasionată de istorie, scria poezii, picta, dansa, făcea teatru și, totuși, un liceu cu profil de matematică-fizică a fost opțiunea sa. Era fascinată de taina numerelor, nu și de fizică. Prima sa notă în liceu la fizică a fost 3, dar fiind conștiincioasă, a negociat cu ea și a îndreptat lucrurile.

Azi, construiește caractere frumoase. Este un profesor echitabil, adaptabil la situațiile imprevizibile, atent la nevoile individuale ale elevilor, responsabil de cele mai nobile suflete, cele ale copiilor. Să o cunoaștem!

Cum reușiți să glisați între atribuțiile de acasă și cele de la școală? Cum le împăcați?

Sunt o persoană activă, muncesc între 12-16 ore pe zi și cumva, planificându-mi cu atenție activitățile, reușesc să păstrez un minim echilibru între activitatea profesională și viața privată. Uneori, însă, partea cu viața privată  nu îmi „iese” prea bine.

Acasă, reușiți să vă detașați de tot de serviciu sau tot rămâneți conectată?

Eu cred că meseria de profesor face parte din categoria meseriilor de la care nu te poți „deconecta” cu adevărat în momentul în care ajungi acasă. Aproape întotdeauna mai rămâne ceva de făcut: de corectat niște teste de evaluare sau teme, de căutat resurse utile pentru lecții, de pregătit fișe de lucru. Apoi  te mai sună un părinte, îngrijorat din varii motive, sau un elev să te anunțe că s-a îmbolnăvit și mâine nu vine la școală. Și când în sfârșit zici, „gata, ora asta e pentru mine” se strecoară un gând legat de ceva ce te-a nemulțumit la școală. Și încerci să înțelegi dacă ai greșit sau unde ai greșit, dacă ai fi putut face altfel, dacă ar trebui să schimbi ceva. Și până îți găsești răspunsurile, ora ta de relaxare s-a cam dus. Când ai copii de vârstă școlară, lucrurile se complică și mai tare. Începi să te uiți la procesul de învățare și cu „lentila de părinte” și întrebările se înmulțesc.

Numele dumneavoastră este asociat cu sistemul educațional. Debutul a fost din perspectiva dumneavoastră natural, însemnând că ați vrut mereu să fiți parte din educație și astfel ați studiat pe domeniu?

Ar fi fost frumos să pot spune că am știut întotdeauna că voi fi profesor de fizică, dar nu. În copilărie visam să fiu scriitoare, pictoriță, actriță, ziaristă, arheolog, ofițer criminalist, avocat. Decizia de a  deveni profesor de fizică a fost așa, mai pe ultima sută de metri, la finalul liceului și are legătură cu profilul absolvit, cu prima mea poveste de dragoste, cu prietenii mei din acea perioadă. Dar cred că ceea ce este cu adevărat important, e faptul că nu  am regretat nici  măcar o secundă alegerea făcută! Nici când  am predat cu mănușile pe mână, pentru că atât de frig era în sălile de clasă, nici când unii elevi sau părinți m-au dezamăgit. Și nici măcar  atunci când  nivelul salariului meu era atât de scăzut, încât aveam mereu datorii de la lună la lună.

Cum ați putea defini toți acești ani de când sunteți bucată din învățământ?

E greu să găsești o definiție, pentru că  în meseria mea nicio zi nu seamănă cu alta. Zilnic, interacționez cu  cel puțin o sută de elevi și ei nu seamănă unul cu altul. Și nici cu cei din generațiile trecute. Așa că mereu mă confrunt cu noi provocări și  cu nevoia de a răspunde acestora, cât de bine pot eu. Și încerc să mă adaptez, învățând permanent cum să fac asta.

Ați avea ceva să vă reproșați la catedră?

Nu cred în profesorul perfect. Profesorii sunt oameni și oamenii greșesc. Bineînțeles că fac greșeli, pe care, ulterior, mi le reproșez. Uneori am senzația că am fost prea exigentă, sau dimpotrivă, prea îngăduitoare, că nu am avut suficientă răbdare, sau că nu am valorizat suficient un moment de AHA al unui elev. Dar și greșeala este parte a procesului de învățare.

Cât de mult vă place să fiți „doamna”?

Îmi place! Iubesc interacțiunea cu elevii!  Îmi place energia lor!  Iubesc luminița care li se aprinde în ochi când reușeșc să le stârnesc interesul pentru o temă, le iubesc nedumeririle și modul stângaci în care le exprimă, le iubesc curiozitățile și creativitatea. Mă topesc după zâmbetul elevului care spune: „aha, acum are sens!” Îndrăgesc până și momentele în care „ceva” nu merge bine și trebuie, pe loc, să identific și problema și soluția! Și chiar dacă uneori, unul sau mai mulți elevi, mă dezamăgesc și mi-e greu, trec peste asta. Și a doua zi o iau de la capăt, cu încredere și speranță.

Învățați copiii de acasă să aibă valori, convingeri bine închegate, principii de viață. Copiilor de la școală ce le transmiteți?

În primul rând, încerc să promovez în rândul elevilor respectul. Eu cred că elevii care  au respect de sine, pot fi mai  responsabili, mai atenți la anturaj, la modul în care își petrec timpul liber, la modul în care  se implică în propria lor învățare și dezvoltare. Respectându-se pe ei înșiși, pot învăța mai ușor respectul pentru ceilalți. Devin  toleranți și mai puțin conflictuali sau violenți și, prin urmare, vor avea șanse mai mari de integrare socială și profesională. Și dacă, pe lângă acestea, învață și respectul față de mediu, atunci, cu siguranță, vom trăi într-o lume mai bună.

Încerc, de asemenea, să-i învăț despre încredere și curajul de a îndrăzni. Și despre. muncă, perseverență și răbdare.

Ce ați învățat dumneavoastră de la ei? Se spune că și adulții învață de la cei mici.

Cred că, în primul rând, am învățat să mă uit la mine, ca profesor, prin ochii lor și să gândesc „în afara cutiei”. Am mai învățat să îmi gestionez mai bine emoțiile. În ultimii ani, m-au ajutat să-mi dezvolt abilitățile tehnologice, iar de curând mi-au „făcut cunoștință” cu CHAT GPT.

Dacă ar fi să mă luați de mână și să mă conduceți în timpurile copilăriei dumneavoastră, ce aș putea afla despre fetița Daniela? Cum era ea la școală?

Am fost un copil curios  și vorbăreț.  La școală am fost o elevă conștiincioasă. Tratam cu aceeași seriozitate temele la română, la matematică, la desen sau muzică. Am fost pasionată de istorie, am participat la o grămadă de activități extracurriculare, am scris poezii, am pictat, am dansat, am jucat teatru. M-am orientat spre un liceu cu profil de matematică-fizică pentru că îmi plăcea matematica. Prima mea notă în liceu a fost 3 la fizică. Acum mă amuză. Atunci a fost un cutremur. Am urât fizica, am urât profesorul, m-am urât pe mine. Mi-am dat seama, însă, destul de curând, că stă doar în puterea mea să îndrept lucrurile. Am muncit din greu, deseori  până târziu, în noapte. Am lucrat sute de probleme cărora treptat le creșteam gradul de dificultate. Am cerut ajutor colegilor sau profesorului când am întâmpinat dificultăți. Și cumva, oarecum pe neașteptate, prin clasa a X-a, mi-am dat seama că îmi place fizica.

Cum sunt copiii din generația de azi față de copiii din vremea dumneavoastră?

Poate că cei de azi sunt mai pragmatici decât noi! Dar este doar o opinie personală!

Generația de înainte de revoluția citea mai mult? Cum simțiți?

Cred că în fiecare generație, sunt elevi care citesc mult și elevi care nu citesc. Deosebirile între generații sunt legate mai degrabă de ceea ce citesc, de modul în care citesc.

Cine v-a insuflat iubirea pentru fizică, pentru această disciplină?

Așa cum deja am povestit, nu e vorba de cineva anume. A fost mai mult o provocare într-un context favorabil. Și multă muncă.

Cum îi determinați pe elevi să îndrăgească acest obiect de studiu?

Provocându-i să observe, să se mire, să își pună întrebări, să gândească,  să caute cauza profundă a lucrurilor.

Poți să ai în învățământ succes? Sau cum cuantificați dumneavoastră succesul?

Să fii profesor nu e nici simplu, nici ușor. Sunt multe provocări și multe dezamăgiri. Dar sunt și bucurii mărunte, pe care înveți, în timp, să le valorizezi. O lecție reușită, un elev care se bucură că te vede, care îți spune că cel mai mult la școală îi plac orele tale. Un grup care te reține în pauză să te mai întrebe ceva sau să îți arate cum au rezolvat o problemă. Elevi din generațiile trecute care te salută cu respect sau vin să te îmbrățișeze, pentru că nu te-au văzut de mult și le-a fost dor. O stare de bine cu care ieși din clasă după o lecție în care elevii s-au întrecut pe ei înșiși. Un părinte care te oprește pe stradă să îți mulțumească. Nu știu dacă asta înseamnă neapărat succes. Pentru mine, sunt situații care-mi certifică succesul. Succesul e o noțiune relativă.

Muzica a fost acel element din viață, de o familiaritate ieșită din comun, ce l-a însoțit pe violonistul Bogdan Onofrei încă din frageda copilărie. A făcut parte din educație, el chiar găsind în ea un mod de exprimare pe care, în timp, a transformat-o în liantul dintre oameni și artă.

Se perindă în jurul sunetelor, totodată merge la braț cu abilitățile de neegalat. Îndrăzneala cu care abordează orice concert susținut alături de alți artiști, emoția cu care cântă muzica și iubirea pentru creație, artă și frumos sunt elementele care îl formează azi pe tânăr.

Și totuși, nu se abate de la crezul său, acela de a se perfecționa continuu și de a îmbrățișa ineditul. De curând s-a întors din Norvegia, acolo unde a susținut mai multe spectacole în cadrul programului Ro-cultura. Aflăm amănunte despre experiența trăită chiar de la tânărul artist Bogdan Onofrei!

Bogdan, numele tău s-a asociat de curând cu un recital de muzică clasică susținut în Norvegia, Care este povestea acestei colaborări?

Da, așa este. De fapt, am susținut mai multe concerte în Norvegia alături de alți artiști cu care am colaborat, iar fără aportul lor consistent nu aș fi reușit. Ei sunt Dragoș Cantea, Grace Jee Eun Oh și Răzvan Halici, prieteni buni, cărora doresc să le mulțumesc și pe această cale, alături de Patricia Butucel, președinte Asociația Industrii Creative.

Toată povestea a început în toamna anului trecut, când Dragoș mi-a propus să mă implic într-un proiect de care aflase și el în perioada respectivă. Este vorba de programul Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

Sub ce formă s-a desfășurat?

S-a desfășurat sub forma unei rezidențe artistice unde am susținut o serie de concerte, prin care am reprezentat Asociația Industrii Creative. Proiectul pentru care am aplicat împreună cu Dragoș se numește Folk Encounters, a Norwegian-Romanian Pitoresque Fantasy. Obiectivul a fost realizarea unor concerte prin care să pot reliefa auditorilor valorile comune între Norvegia și România în domeniul muzicii cu caracter serios, și nu numai. Spre exemplu, anumite influențe folclorice, prezența programatismului, diferite tehnici componistice și interpretative între muzica de factură academică Românească și cea Norvegiană.

Ai cucerit publicul de talie internațională. Ai fost protagonistul unei manifestări culturale, acolo unde ai interpretat piese  ale compozitorilor români, cât și norvegieni. Ce sentimente ai purtat atunci?

Nu pot spune că publicul a fost foarte divers în concertele cu Grace, întrucât acestea au avut loc într-o perioadă în care populația din Norvegia abia se întorcea din concediu, iar turiștii erau prezenți mai mult la Roseslottet, un muzeu în aer liber, unde am susținut o serie de concerte alături de Răzvan. Cu toate acestea, am putut simți efervescența și energia publicului la fiecare final de concert.

Ce sentimente mai porți încă?

Reacția publicului după fiecare piesă interpretată și bucuria de pe chipurile auditorilor a fost de-a dreptul copleșitoare. Deși a fost obositoare perioada rezidenței artistice, în urma concertelor susținute simt ca mi-am reîncărcat un pic bateriile cu energia oferită de public.

Despre colaborarea cu partenera ta de scenă ce-mi poți mărturisi?

Inițial trebuia să cânt împreună cu Dragoș, însă au intervenit anumite probleme personale la el și mi-a propus să cânt cu Grace. Este o pianista minunată și o persoană de o bunătate și empatie ieșită din comun. Ea e de origine din Coreea de Sud, dar s-a stabilit în Norvegia de mai bine de 6 ani, lucru favorabil colaborării noastre în raport cu cerințele impuse de proiectul Ro-Cultura. Relația noastră artistică a fost foarte simplă (într-un sens bun) și naturală, iar omogenitatea dintre noi ca și instrumentiști s-a realizat într-un interval de timp relativ scurt, fiind remarcată și de către public. Îmi aduc aminte de surprinderea de pe chipul unei doamne când a aflat că noi am susținut abia primul concert împreună pe data de 13 august, ea fiind ferm convinsă ca avem la activ zeci de prestații artistice în această formulă de duo.

Spirit tânăr, plin de vitalitate, entuziast, unul care a îmbrățișat talentul în această viață. Totuși, în artă,  talentul se îmbină armonios cu munca continuă. Cât te-ai pregătit pentru această experiență? În ce a constat pregătirea?

Nu pot spune că am vreun merit asupra talentului oricât de mic e el, întrucât acesta provine de la Dumnezeu. Datoria noastră, indiferent dacă suntem artiști sau nu, este să înmulțim ceea ce El ne oferă. Personal, sunt recunoscător pentru tot ceea ce am primit de la divinitate și consider că una dintre cele mai importante responsabilități ale mele este de a oferi mai departe ceea ce am învățat, prin diferite forme: artistice și pedagogice.

Pentru toate experiențele de care avem parte, ne pregătim o viață întreagă. De ce? Pentru ca ele apar ca niște oportunități. Dacă ești suficient de pregătit, te poți bucura de o anumită experiență, dacă nu, cel mai probabil vei rata acea experiență, însă va fi generată automat alta în loc ei, care îți va oferi șansa învățării.

În ceea ce privește pregătirea repertoriului pentru concertele din Norvegia, aceasta a început din primăvară, întrucât multe dintre lucrările muzicale nu au mai fost abordate în trecut nici de către mine și nici de către Grace.

Ai reprezentat spațiul cultural din care provii. Simți, poate, prin acest proiect că  ai putut oferi speranță tinerilor artiști arătându-le că muzica lor, ce poartă amprenta etosului românesc, își are loc în circuitul internațional?

A oferi speranță celorlalți este prea mult spus. Cu siguranță sunt persoane care au o influență mai mare asupra tinerilor, prin natura personalității lor remarcante. Aici aș putea menționa pe Prof. univ. dr. Elena Ovănescu, profesoara mea de vioară, Prof. univ. dr. Laura Vasiliu, îndrumătoarea de doctorat, iar lista exemplelor inspiratoare și demne de urmat poate continua. Cât despre promovarea muzicii românești în spațiul internațional, aportul meu nu este la fel de consistent precum al marilor muzicieni din diaspora. Sincer să fiu, scopul meu a fost altul prin realizarea acestui proiect, acela de a pune în lumină valorile comune din domeniul muzicii cu caracter serios ale celor două țări și de a aduce un strop de bucurie și entuziasm celor care au putut fi prezenți la concerte. Din punctul meu de vedere, cu toată modestia, simt că obiectivul a fost atins, iar reacțiile celor din jur confirmă acest lucru.

Norvegia cum ți s-a părut? Știu că este atractivă, dar este un motiv bun pentru care își atrage artiști buni?

Norvegia, deși este o țară mai dezvoltată din multe puncte de vedere față de alte mari centre culturale artistice din Europa, trece printr-un proces evolutiv admirabil. Poate va părea rudimentară următoarea afirmație, dar Norvegia nu are o tradiție cultural-artistică la fel de mare comparativ cu alte țări, precum Italia, Franța, Germania, Austria etc., însă depune eforturi fantastice pentru culturalizarea celor care locuiesc acolo. Ei știu să își promoveze valorile și expun arta, cu toate esteticile ei, prin diferite forme și în orice circumstanțe. Cât am stat în Oslo, am remarcat faptul că ei au multe muzee în aer liber, extrapolează arta contemporană și expun sculpturi ale artiștilor locali în aproape orice zonă a orașului. Oamenii sunt expuși la artă peste tot, în stațiile de metrou, la colț de stradă, în spații comerciale și în multe alte locuri unde te aștepți mai puțin, spre exemplu, în toalete.

Norvegia este un punct atractiv pentru artiști, însă trebuie să fii elitist pentru a reuși să te stabilești acolo. Statistic, Norvegia se numără printre țările din Europa cu cei mai puțini imigranți care reușesc să se stabilească acolo definitiv. Acest lucru se datorează faptului că țara are o economie foarte dezvoltată care oferă sustenabilitate și beneficii locuitorilor ei, nu și celor care imigrează.

De cât timp te poartă vioara pe scene ale orașelor din Europa? Din ce cunosc, nu ești la prima experiență peste granițele țării noastre.

Primele experiențe provin din ultimii ani de facultate, când am avut oportunitatea să fac parte din Orchestra de Cameră „Sonos Alumni” a UNAGE, care a susținut concerte în Italia, Bulgaria și Republica Moldova. Apoi au mai fost colaborări cu filarmonica din Bacău, care a susținut turnee în Italia, Elveția și China, colaborări cu Ansamblul „Doina Carpaților” de la CSS Iași, având spectacole în Franța și Spania, iar lista poate continua.

Reprezinți generația tânără de artiști. Muzica este în ADN-ul tău. Încurajezi tinerii care ajung la statura de muzicieni maturi să rămână mentori în țara noastră sau să curteze altă țară?

Nu îmi permit să ofer sfaturi nimănui, fiecare face ceea ce crede că e mai bine pentru el și ceea ce îi aduce fericire, împlinire. Eu sunt de părere că noi, tinerii, trebuie să experimentăm, să fim curioși, să descoperim, să învățăm de la alții care fac lucrurile mai bine decât noi, ca în final să putem dărui mai departe ceea ce avem noi mai bun. Într-adevăr, de multe ori simțim că cei care sunt la conducerea țării nu oferă tinerilor, și nu numai, speranța unui viitor mai bun, foarte mulți confruntându-se cu multiple neajunsuri. Unii care aleg să plece pe alte meleaguri, într-un final se întorc măcar pentru intervale scurte de timp, pentru că simt nevoia să dăruiască din ceea ce au aprofundat ei prin locurile unde au activat. Oare care ar fi evoluția noastră ca națiune dacă toți cei care sunt capabili și elitiști vor pleca fără să se mai întoarcă?

Ce ai vrea să știe lumea atunci când aude numele tău?

Profesoara mea de vioară din facultate are o vorbă pe care doresc că o împărtășesc mai departe: „Dincolo de a fi artiști, trebuie să fim oameni.”. Mi-ar plăcea să rămân în memoria celor pe care îi întâlnesc așa cum sunt în memoria mea toți cei care m-au inspirat și mă inspiră în continuare.

Este instrumentul la care cânți un mijloc de expresie a universului interior uman?

Cred că muzica, în general, este o formă de expresie a universului interior uman. Această întrebare poate genera o discuție filosofică fără sfârșit, însă eu voi fi mai pragmatic și succint. Dacă e să ne referim la vioară sau violă în raport cu celelalte instrumente, pot spune că cele două instrumente oferă un mijloc de expresie particular, prin prisma timbralității lor și prin simplul fapt că acestea sunt mai aproape de corpul nostru în timpul actului artistic, mai mult decât oricare alt instrument. Este mult mai ușor pentru cei care cântă la aceste instrumente, sprijinite pe umăr, deci aproape de inimă, să ofere auditorilor muzică din suflet pentru suflet.

Alexandra Rață este o tânără vizionară din Iași care a intrat în lumea antreprenoriatului cu mare dârzenie. A ales să conducă o antrepriză imediat ce a ieșit de pe băncile facultății. Un an a durat partea birocratică, dar nu s-a lăsat descurajată. A avut un mentor care a crezut mult în ideea sa inovatoare și a sprijinit-o în tot.

Într-un oraș boem, în egală măsură dinamic precum Iași, Alexandra, prin proiectul său cinematografic din aer liber, a găsit o modalitate să creeze un liant între arta filmului, divertisment și petrecerea timpului liber în pădure. Cinema Sky se numește și este o evadare din cotidian, o noutate îmbrățișată cu entuziasm de către oamenii orașului.

Alexandra, ieșenii au parte de o nouă experiență și unică în orașul nostru frumos. Crezi că unui oraș boem, în egală măsură dinamic precum Iașul lipsea un cinema în aer liber?

Sigur, cred că acest oraș cu un caracter boem și dinamic precum Iașul, avea cu adevărat nevoie de o experiență cinematografică în aer liber. Este o modalitate minunată de a îmbina frumusețea naturii cu arta filmului și de a oferi locuitorilor o alternativă unică în ceea ce privește divertismentul, dar și petrecerea timpului liber la aer curat, în pădure.

De cât timp coceai această idee și cât a durat până la a o concretiza?

Ideea pentru Cinema SKY a fost cu mine de ceva timp, dar am început să lucrez mai intens la concretizarea ei în urma participării la concursul de antreprenoriat organizat de Universitatea de Științele Vieții „Ion Ionescu de la Brad” din Iași. Procesul de dezvoltare a durat aproximativ un an, timp în care am participat la cursuri acreditate de antreprenoriat, am învățat cum să scriu un plan de afaceri, iar într-un final am depus dosarul pentru concursul aferent primirii grant-ului.

Cât a durat partea birocratică? Știm cu toții că aceasta, uneori, ni se pare cea mai grea.

Partea birocratică a fost într-adevăr o provocare, dar cu ajutorul sprijinului și determinării, am reușit să depășesc obstacolele. După cum am spus, procesul a durat aproximativ un an, timp în care am reușit să finalizez toate formalitățile, dar a fost esențial să trec prin acest proces pentru a aduce acest proiect la viață.

Cum a prins „la public” ideea ta, Alexandra? Sunt oamenii pregătiți să îmbrățișeze noul și să iasă din confortul lor?

Ideea mea a fost întâmpinată cu entuziasm și curiozitate de către public. Oamenii sunt deschiși către noutate și îndrăznesc să iasă din zona lor de confort. Feedback-ul pozitiv pe care l-am primit m-a motivat să continui să dezvolt acest concept și să îi ofer oportunitatea comunității ieșene, și nu numai, de a experimenta ceva diferit.

Au fost multe voci pozitive care te-au sprijinit? Pe cine amintești cu această ocazie și totodată cui îi mulțumești?

Da, am avut sprijinul unor voci foarte pozitive și încurajatoare. În special, aș dori să menționez cele ale familiei, dar și a mentorului meu de proiect, care a fost mereu alături de mine și mi-a oferit îndrumare și susținere în această călătorie minunată.

Dar au fost și glasuri negative care ți-au spus, poate, să te îndrepți cu ideea către alt gen de business?

Cu siguranță, au existat și păreri critice și glasuri care au sugerat diverse direcții. Însă, cred cu tărie în viziunea mea și în potențialul acestui concept unic, motiv pentru care am continuat să lucrez la el.

Ești o tânără vizionară. În jurul căror valori guvernezi?

În jurul valorilor de inovație, natură și comunitate. Dorința mea este ca Cinema SKY să aducă oamenii mai aproape de natură și de arta filmului, creând în același timp o comunitate, dar și o legătură puternică între aceasta.

Ce planuri ai pentru proiectul tău? Ce ticluiești în perioada următoare?

Planurile pentru proiect sunt încărcate de entuziasm. În perioada următoare, intenționez să organizez proiecții speciale, evenimente tematice și colaborări cu artiști locali pentru a adăuga unicitate experienței. De asemenea, doresc să extindem gama de filme și să oferim o varietate mai largă de opțiuni pentru public.

Cum sună povestea frumoasei tale escapade academice?

Povestea escapadei academice este una plină de învățare și dezvoltare. Atât Facultatea de Informatică Economică, cât și Facultatea de Psihologie mi-au oferit cunoștințele și abilitățile necesare pentru a aborda atât aspectele tehnice, cât și cele legate de interacțiunea cu oamenii.

Clișeic sau nu, unde te vezi la 30 de ani?

Deși previzibil, la 30 de ani mă văd încă implicată în lumea antreprenoriatului și a inovației. Îmi doresc ca proiectul Cinema SKY să fie înfloritor și să aducă bucurie persoanelor din întreaga țară, iar eu să continui să explorez noi modalități de a combina pasiunile mele.

Trăiești un prezent mulțumitor, Alexandra?

Da, trăiesc un prezent mulțumitor. Văd cum ideea mea prinde viață și aduce oamenii împreună într-un mod inedit. Asta îmi confirmă că am făcut alegerea corectă și mă motivează să continui să construiesc și să contribui la comunitatea noastră într-un mod pozitiv.

Avea de gând să urmeze o școală normală, cu specializarea învățător, însă soarta i-a hărăzit altceva. Crina Zvobodă, artist ventriloc, se dăruiește tot copiilor prin intermediul artei care, de-asemenea, ajută la dezvoltarea și creșterea armonioasă a lor. Este a celor mici de mulți ani, însă pasiunea și talentul vorbește în fața lor.

Și-a dat întâlnire cu ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. A văzut acest gen de show pe Youtube prima dată.  A prins-o atât de tare pe Crina încât a cucerit toate scenele teatrelor din țară.  A pierdut numărul spectacolelor, deși ventrilocia este foarte puțin cunoscută.

Crina, porți numele unei flori. Oare la ce s-au gândit părinții tăi când ți-au pus acest nume? Care este povestea din spate?

Nu știu dacă se ascunde o poveste aparte în spatele alegerii numelui meu. Îmi place că port acest nume, îmi plac florile, nu îmi plac crinii în mod special, însă numele Crina îmi place foarte mult.

În jurul căror valori guvernezi?

Eu încerc să fiu mereu corectă. Nu îmi plac oamenii care nu au integritate, care se dau după cum bate vântul. Copiilor mei încerc să le insuflu în permanentă să fie generoși și corecți.

Cum arată sufletul tău? Cât de împăcat este cu ceea ce face și cu ceea ce întâlnește în drum?

Eu sunt fericită și liniștită, chiar dacă am o viață agitată. Sunt împăcată cu mine și cu ceea ce fac. Ăsta este răspunsul pe care vreau să ți-l dau la bătrânețe 🙂 Îmi pun în permanență o groază de întrebări și de probleme. Dar cred că e normal. Oamenii și mai ales artiștii sunt într-o continuă căutare, cea a fericirii, a iubirii, a iubirii de sine, a adevărului scenic, a celei mai bune variante a unui personaj pe care vrei să îl creezi, a inspirației, a bunătății din tine, din oamenii pe care îi întâlnești. Ce pot să îți spun este că băieții mei sunt cu adevărat bucuria și lumina sufletului meu. Totul capătă sens cu ei în inima mea.

Știai de mică ce înseamnă această formă de artă și ți-ai dorit să îmbrățișezi această meserie de la vârstă fragedă sau aveai alte planuri pentru tine?

Voiam să mă fac învățătoare sau educatoare. La liceu am avut o profesoară care a insistat timp de un an să mă înscriu la niște cursuri de teatru. M-am înscris în clasa a X-a și după câteva luni am știut că asta vreau să fac pentru tot restul vieții.

Ventrilocia este o artă. Tu când ai făcut cunoștință cu ea? Când ți-ai dat primul date neoficial?

Am descoperit ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. Atunci am avut primul laptop. Am văzut acest gen de show pe Youtube și am zis să încerc. Mi-am comandat o carte și o păpușă din SUA și am început să mă antrenez.

Dar oficial?

În acea vara lucram și ca bonă la o familie minunată, care de ziua mea, în octombrie, mi-a dăruit o păpușă ventriloc profesională. Am avut o emoție atât de puternică atunci, a fost un cadou care mi-a marcat viața, aș putea spune. Când am plecat spre casă, am susținut primul show improvizat de ventrilocie în troleibuzul 86. Când am coborât din troleibuz, toată lumea a aplaudat. Atunci am decis că vreau să devin ventriloc.

Crina, ce face mai exact un ventriloc?

Ventrilocia este artă de a vorbi fără să îți miști buzele, dar un ventriloc face mai mult de atât. Un ventriloc dă viață și glas unei păpuși sau unui obiect. Asta e magia, să faci o păpușă să pară atât de reală, încât spectatorii să empatizeze și să interacționeze cu ea.

Un ventriloc bun se naște cu o capacitate aparte de a vorbi aproape fără să își miște buzele. Cine îl urmărește cu atenție, nu vede nicio mișcare pe fața lui. Aude doar o voce schimbată care dă impresia că vine de undeva din spate. Ce mai ascunde el?

Un ventriloc bun este în primul rând un actor bun. Tehnica de a vorbi fără să îți miști buzele se studiază și se învață, nu este o abilitate aparte cu care te naști. Oricine poate vorbi fără să își miște buzele. Însă nu oricine poate să facă o artă din asta.

Ușoară sau grea este ventrilocia din accepțiunea ta?

Aș spune că nu este ușoară.

Cine a descoperit talentul pe care-l porți? Pe cine dai „vina”?

Dacă e să vorbim despre talent este cel actoricesc. Acea profesoară din liceu l-a descoperit probabil, nu s-a lăsat până nu i-am spus că m-am înscris la un curs de teatru. Ventrilocia se învață.

Despre perfecționarea ta ce-mi poți spune?

În perfecționare m-au ajutat foarte mult convențiile din SUA la care am fost și în rest studiu personal, multă muncă și multe show-uri. Cu fiecare spectacol am devenit mai bună.

Vorbește-mi puțin despre prietenii tăi și anume Bunicuța, Romeo. Cine îi confecționează?

Toate păpușile mele sunt cumpărate din SUA, iar eu le personalizez.

De curiozitate și pentru că nici nu cunosc, cât ajunge să coste o astfel de păpușă?

O păpușă cum este Bunicuța costă undeva la 100 $, iar o păpușă profesională, cum este Romeo, costa acum 10 ani în jur de 1000$.

Alături de cine ai primit primele aplauze și unde a fost primul spectacol pe care l-ai susținut?

Am anticipat un pic întrebarea. Am scris și mai sus că primul spectacol a fost în troleibuzul 86 alături de păpușa Romeo. Iar primul spectacol mai oficial a fost într-un orfelinat.

Crina, ce ai simțit la primul spectacol?

Am simțit că sunt fericită și am simțit o iubire imensă pentru copiii din fața mea.

Acum, mai simți emoții având în vedere experiența?

Am emoții de fiecare dată. Mari emoții. Dar când pășesc în față oamenilor, lumea e a mea.

Ce proiecte ticluiești și în ce proiecte ești implicată în prezent?

Am în lucru un spectacol nou la Teatrul Nou din București. Premiera va avea loc în septembrie. Sunt implicată în mai multe spectacole de la Teatrul Nou, spectacole în care folosesc și ventrilocia, Despre îngeri și păsărici, este un one woman show în regia lui Cristian Ioniță, Șase feluri de mâncare dintr-o singură găînă, în regia lui Mircea Rotaru, un spectacol în care joc alături de Ștefana Ionescu-Dârzeu și Vlad Andrei,  Cu gurile larg închise, este un spectacol de stand up și ventrilocie pentru adulți, Crina și păpușile vorbitoare este un spectacol de ventrilocie pentru copii. Mai am un spectacol la Teatrul Dramaturgilor Români, Urmuz va fi numele sau, în regia lui Gavriil Pinte. Și în acest spectacol folosesc ventrilocia.

Pe unde te-ai plimbat prin țară cu prietenii tăi? Câte cuceriri ai făcut cu ei?

M-am plimbat cam prin toată țară cu prietenii mei, noroc că îmi place să conduc.

Simți că a fost Românii au talent o rampă de lansare? Te-a ajutat acea apariție de acum câțiva ani?

Da, m-a ajutat foarte mult acea apariție de acum 10 ani pentru că ventrilocia era o artă prea puțin cunoscută la noi în țară. Îi rugăm pe oameni să mă lase să joc gratis ca să capăt experiență și tot era greu. În general, oamenii răspund greu la noutate. După Românii au talent, a început să sune telefonul.

Apropo de cuceriri, simți că și adulții sunt fascinați și intră în lumea aceasta jucăușă și ei?

O daa, la spectacolul meu de ventrilocie pentru adulți, “Cu gurile larg închise”, se râde cu lacrimi. Dar și la spectacolele pentru copii, părinții se distrează enorm.

Ai ținut vreodată evidența spectacolelor? Câte ai susținut?

Le-am numărat până la spectacolul cu numărul 1000. Au trecut ceva ani de atunci.

Ești artist. Pe lângă meseria frumoasă și specială pe care o ai, ce mai porți în suflet?

Îmi place să petrec timp cu familia și mai ales cu băieții mei. Îmi place să fac sport, să dansez și ador să merg la mare.

Când te uiți în oglindă, ce vezi, Crina? O femeie mulțumită personal și profesional?

Îmi place viață mea, da! Chiar sunt fericită.

Iubește Crina?

Dacă mă întrebi dacă există cineva în viața mea, îți spun că există, este soțul meu, tatăl copiilor mei, pe care îl iubesc enorm.

Porți temeri, regrete, frici?

Hmm… nu neapărat. Chiar dacă sufăr mult când sufăr și am încredere mare în oameni și fac o dramă atunci când sunt dezamăgită, am capacitatea să uit și să iert cu adevărat. Îmi e frică de oamenii parșivi.

Dar actul curajos cel mai mare pe care l-ai făcut, care ar fi?

La întrebarea asta nu știu să răspund. Dar cred că m-am simțit foarte curajoasă atunci când am plecat singură în America la o convenție.

Ce simți când te uiți în urmă la devenirea ta?

Simt că a meritat.

La ce nu ai renunța niciodată în viață?

Știi cum se zice, nu spune niciodată, niciodată. Dar cred că nu aș renunța la bunătate.

Photo credit: Viorel Lorand