Când nu e lângă copil sau la catedră, o profesoară de arte plastice creează obiecte de ceramică. Cea care se ocupă de proiect, de la realizarea produselor, până la promovarea și vânzarea lor în cadrul diverselor târguri de profil este Cătălina Secu. Ce e drept, nu e singură. Face echipă cu tatăl său, tot în învățământ lucrând la rând. Reușesc ambii să insereze atelierele de ceramică în funcție de programul fiecăruia în parte.

De prin anii facultății, tânăra profesoară își clădise ideea unui atelier. Chiar a fost, după spusele sale, câștigătoarea unui proiect finanțat, dar a renunțat la el la vremea respectivă. Și totuși, în domeniul artei, Cătălina este exemplul care îți arată că nu îți ajung nici zece vieți pentru a-i descoperi toate valențele. Sunt foarte multe materiale cu care poți lucra, multe tehnici care îți dau ocazia să exersezi, să studiezi și să aprofundezi spre a fi mai bun de fiecare dată. Să o cunoaștem mai bine!

Cătălina, ce rol ocupi în societate și cât de mult te onorează ceea ce întreprinzi în prezent?

Sunt profesor doctor. Predau educația plastică pentru elevii din ciclul gimnazial. Sunt artist plastic și membru al UAP, Iași. Deși au trecut aproape 9-10 ani de când lucrez în învățământ, am momente când  mă simt că la început, căci nu mi-am imaginat vreodată că voi ajunge să predau, să vorbesc în fața altor persoane, eu fiind de fel o persoană timidă și de fiecare dată când trebuia să vorbesc în față unui public mai mult sau mai puțin numeros, obrajii mi se înroșeau și cuvintele  îmi dansau. Prin urmare, mă găsesc surprinsă și acum de această postură și onorată în același timp.

Cum reușești să jonglezi cu atribuțiile pe care le ai ca mamă cu cele de antreprenor, ipostaza cea mai nouă din viața ta?

Ei bine, aici am mare noroc de a mea familie.  Dacă nu aș avea susținerea și ajutorul lor, mi-ar fi fost înzecit mai greu, poate imposibil. În timpul săptămânii sunt  ‘profa de desen’, iar în weekend realizez atelierele de ceramică. Menționez că alături de mine în acest proiect este și tatăl meu. În timpul săptămânii, organizăm  ateliere la cerere, de obicei pentru grădinițe sau școli și încercăm să le înserăm în funcție de programul nostru de la job, ambii lucrând în învățământ. Recunosc, am avut și mai am weekend-uri în care îmi iau pauză de la ateliere pentru a mai petrece timp cu băiatul meu, căci adesea mă simt vinovată că îi răpesc din timpul nostru și în weekend, nu doar de luni până vineri. Nu este ușor, nu este greu, dar este ceva ce îmi place și mi-am dorit de foarte mult timp.

Unde te găsește acum acest interviu? Oare în propriul atelier de ceramică?

Acasă. La ora 23:00 cu copilul dormind lângă mine (mai precis, pe mine). Acum e liniște, mă pot concentra și pot răspunde la întrebări fără să fiu deranjată.

De la gând la materializarea ideii cât timp a durat? Cum a venit ideea de a da viață unui spațiu și de a împărtăși, în special cu copiii, tot ceea ce ai învățat tu?

De prin anii facultății mi-am clădit ideea unui atelier. Am început cu o sumă modică să strâng câteva materiale și un videoproiector crezând că voi începe să pun în practică dorința. Totul s-a pus pe pauză timp de câțiva ani. M-am concentrat doar pe învățământ și examenele aferente, m-am căsătorit, am făcut un copil și abia acum am reușit să clădesc ceea ce începusem atunci. Am fost una dintre câștigătoarele unei finanțări nerambursabile, însă am renunțat la proiect în ultima clipă din diverse motive personale și poate și din teamă unui colaps financiar.

Cu toate acestea, nu am vrut să renunț de tot. Deși ideea proiectului finanțat era complexă și alcătuită din mai multe ateliere plus un spațiu de joacă pentru copii mici – tip Montessori, m-am rezumat pentru început doar la atelierul de ceramică – ceea ce și iubesc cel mai mult. Prin prisma meseriei mele, dorința de a împărtăși și a lucra și aici cu copiii este una naturală, firească. Atelierul este deschis oricărei vârste, de la mic la mare.

De ce elemente are nevoie un om care să pornească o afacere în domeniul educației, mai ales că nu ai avut o plasă de siguranță?

De curaj. De ambiție și determinare. De o viziune optimistă, dar conectată și la una realistă. De oameni buni în jurul tău. Și mai ales să iubești ceea ce faci, să o faci cu drag pentru că îți place în primul rând, și nu doar pentru partea financiară care oricum nu vine așa ușor, mai ales la început.

Hai să povestim puțin și despre prima ta întâlnire cu artă! Cum s-a întâmplat și în ce moment al vieții ți-ai dat seama că nu vrei să te separi de ea?

Prima mea întâlnire a fost în liceu, în clasa a VIII-a, când a trebuit să aleg calea pe care mă voi îndrepta în următorii ani. Pe vremea aceea se numea ‘examen de capacitate’. Nefiind atrasă în mod special de obiectele pur teoretice, mi-am testat abilitățile în zona creativă, artistică, chiar dacă în anii primari și pe urmă, gimnaziali, nu am ieșit cu nimic în evidență din acest punct de vedere. Momentul în care mi-am dat seama că este ceea ce îmi doresc să fac în viitor, a fost în facultate, cel mai probabil în anii de masterat. Atunci am luat un contact mai serios cu lutul (spun asta pentru că și în liceu am cochetat puțin cu această materie având un modul în programa noastră, dar atunci nu i-am acordat mai deloc importantă).

Așa cum am menționat ceva mai sus, am avut câțiva ani o întrerupere din a lucra constant, în a fi artist plastic și asta pentru că, repet, m-am focusat pe job-ul de profesor – predominant.

Ce studii ai și cum definești în câteva cuvinte traseul tău profesional, respectiv artistic? 

Să începem cu începutul?!  Clasele primare și gimnaziale le-am urmat la o școală cu profil teoretic; a urmat liceul vocațional, Colegiul Național de Arte „Octav Băncilă”, din Iași pe secția pictură de șevalet. Am continuat facultatea la Univ.de Arte „George Enescu”, Facultatea de Arte Vizuale și Design, Iași, mergând în continuare spre masterat tot aici, având în ambele situații specializarea pe Artă decorativă – Artă murală, apoi am mers și mai departe către un doctorat în arte vizuale. În anii de master, am urmat și modulul II psihopedagogic, lucrând deja în învățământ.

Cum aș defini? Evoluție, progres, constanța, suport. Și toate acestea datorită familiei mele pentru sprijinul acordat din toate punctele de vedere.

Artist, fondatoarea unui concept. Au fost voci care te sfătuiau să te îndrepți către un serviciu stabil?

Da, cu siguranță. Chiar și vocile celor care acum mă susțin. Însă la job-ul stabil nu am renunțat.

Au fost temeri, frici, dubii, multe întrebări, rețineri că nu mă voi descurca, că nu voi avea timp, că nu voi face față. Să mai aștept, să mai crească copilul, să, să, să… Eu am perseverat și mi-am propus să mă las purtată de drum. Să văd încotro mă poartă și ce obstacole voi întâmpina. Și ce voi învăța din toate acestea. Și dacă nu acum, atunci când?!

Cum se raportează cei din jur la artă în prezent? Cum vezi din unghiul tău această relație că decurge?

Hmm, mi-e greu să răspund, căci nu cred că mă aflu în cea mai justă postura să răspund. Anii în care am fost oarecum deconectată de la artă în toate formele ei, de la a crea des, de la a participa la expoziții ca expozant sau vizitator, pur și simplu să fac parte din public, își spun cuvântul. Totuși, atât cât am putut să fiu prezentă, fizic sau în mediul online, am putut obseva faptul că lucrurile merg spre bine. Pare că se lărgește spectrul artelor vizuale, că oamenii o înțeleg altfel, că o caută și că devine (pentru publicul larg) o sursă de conectare, relaxare și deconectare de la cotidian.  Așa o fi?!

Artă însemnă talent, înseamnă pasiune, înseamnă muncă. Pentru ține ce mai semnifică?

Studiu. Persuasiune. Perseverență. Curaj în a experimenta, deci în a încerca lucruri noi. Curaj în a nu te lăsa învins de micile sau marile obstacole care apar pe traseu.

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

Oh, idei am destule. Timp să fie să le și pun în practică. Îmi doresc să am timp suficient să lucrez mai mult, astfel încât să am suficiente produse spre vânzare, dar și pentru a participa la târguri.

Îmi doresc să creez un program pentru copii cu anumite tematici. Să colaborez cu alți oameni creativi din diverse alte domenii, să creăm lucruri frumoase atât pentru cei mici cât și pentru cei mari. Să reușesc să realizez și lucrări murale cu inserții ceramice și în totalitate realizate din ceramică, să colaborez cu psihologi, psihoterapeuți, să am produse de calitate și pe care să le văd cândva expuse în anumite magazine sau galerii etc. Timp și sănătate să avem pentru toate!

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

Haideți să îl cunoaștem pe Alexandru Rădulescu, Business Analyst și Project Manager la Beyond Enterprizes, student al University of Manchester, ne va împărtăși cunoștințele sale în domeniul IT și Administrarea Afacerilor. Cu dublă specializare în IT și Managementul Tehnologiei Informației pentru Afaceri, Alexandru ne va spune cum noile tehnologii și inovațiile digitale vor modifica piața muncii și vor crea oportunități nelimitate pentru meserii în domeniul tehnologic.

Cine este Alexandru Rădulescu?

Un gânditor pe alocuri visător, întotdeauna pus pe treabă și lucrând înspre a lăsa lucrurile pe care pun mâna mai bune, complete și frumoase decât le-am găsit. De profesie încă student, în mod curent într-o practică de muncă ca project manager în IT, blockchain și dezvoltare de software, domeniu ce cuprinde și influențează direct sau indirect mai toate aspectele vieții noastre cotidiene, fapt ce m-a și determinat să merg pe această cale. În timpul liber, somelier, pasionat de retorică și mereu curios.

Părerea dumneavoastră despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Inteligența Artificială este considerată de mulți experți în domeniu ca fiind următorul val de inovație în industria în care se întâmplă să studiez și activez, iar evenimente de genul celui la care am avut bucuria și onoarea de a-mi expune punctul de vedere sunt imperios necesare pentru a înțelege, în primul rând, de ce este capabilă și de ce, în viziunea mea, IA este pe atât de “inteligentă” precum cel care o folosește.

Dacă în valul anterior de inovație, la apariția computer-ului și a internet-ului, urmate de așa-numita eră dot-com, faptul că motoare de căutare pe internet precum Google ne-au adus tone de informații și date despre orice la câteva click-uri distanță, însă era de datoria și necesitatea noastră, a celor care îl folosesc, să punem aceste date cap la cap și să le compunem într-o logică, Inteligența Artificială vine ca un strat adițional peste aceste tehnologii deja cunoscute pentru a agrega aceste date în eseuri, rapoarte, poezii, diagnostice și prescripții medicale, discursuri, ș.a.m.d., folosind diverși algoritmi precum rețelele neuronale sau machine learning. Acești algoritmi reușesc în mod, aș spune eu „auster”, să reproducă rațiunea umană și filtrul gândirii, pe jumătate.

Orice este nou ne sperie. Oamenii opun prin natură rezistență la schimbare, de aceea rutina și deja cunoscutul ne sunt foarte comode, în general, în toate aspectele vieții. Însă, și voi subscrie aici la o idee deja arhi-circulată în mediul online, niciodată zona de confort nu a produs progres. Iar discuția despre Inteligența Artificială nu face decât să confirme acest lucru – este ceva relativ recent apărut, pe care mulți nu îl înțeleg sau cu care nu au avut contact încă. Trebuie tratat ca ceva nou, pe care să fim cu ochii pentru a îl înțelege și cunoaște, până a trage vreo concluzie de orice fel.

Astfel, pe scurt, m-am bucurat să iau parte la evenimentul din Cuib și să vorbesc despre asta, și da, absolut, consider că este necesar să cunoaștem toate laturile IA pentru a identifica oportunități și provocări care vin o dată cu această nouă tehnologie.

Ce abilități tehnice și de management consideri că sunt cele mai importante pentru tinerii care aspiră la o carieră în domeniul IT și cum crezi că acestea ar putea fi dezvoltate?

Adaptabilitate, curiozitate, o minte deschisă și documentare continuă. Și ele merg mână în mână.

Când zic adaptabilitate, mă refer la abilitatea de a învăța și internaliza concepte abstracte. Acest lucru vine, de asemenea, prin exercițiu și prin muncă. Personal, consider că matematica pe care am făcut-o în școală și liceu, dincolo de toate formulele memorate și calculele efectuate, mi-a oferit o structură în gândire care îmi este de folos în fiecare zi a vieții mele. Faptul că pot pune o informație care ajunge la mine în „sertărașul” potrivit mă ajută să învăț și să înțeleg lucruri noi.

Curiozitate, care se explică de la sine, fiindcă este motorul dezvoltării personale și profesionale.

O minte deschisă fiindcă întotdeauna o nouă tehnologie, idee, teză, te poate ajuta fie să îți întărești, pui sub semnul întrebării sau actualizezi diversele lucruri pe care le știi (sau credeai că le știi).

Documentarea continuă, izvorâtă tot din curiozitate (apropo de ele merg mână în mână), este importantă fiindcă oricât de multe am învăța, lucrurile, mai ales în industria IT, se mișcă foarte repede, astfel că pentru a rămâne relevant într-o astfel de piață competitivă, este dezirabil să fii la curent cu ultimele noutăți.

Departe de mine gândul că ofer vreo rețetă, însă cred cu tărie că abilitățile de mai sus, văzute ca un tot (deci legate una de cealaltă), pot echipa tinerii aspiranți în această industrie cu toate uneltele necesare pentru a învăță și căpăta experiență tehnică și de management și pentru a ajunge de succes!

Cum crezi că AI va afecta locurile de muncă în industria IT și cum ar putea companiile să se pregătească pentru această schimbare?

IA deja începe să facă valuri în industrie, foarte multe companii și angajați deja folosesc sub diverse forme această tehnologie. Aici există păreri și perspective diferite despre ce anume poate face, ce nu poate face, și când va înlocui în totalitate omul pe anumite segmente. Personal, mai ales în urma unui curs despre IA la facultate, consider că IA este complementară inteligenței umane, și ele doar împreună funcționează pentru un scop bine definit.

Cred că sarcinile foarte manuale și repetitive vor fi primele care preluate de IA, inițial sub supravegherea atentă a omului și ulterior, cu limite și pârghii, chiar independent de om, urmat de valul despre care multă lume se întreabă, respectiv acela în care omul va fi înlocuit, în anumite poziții, de algoritmi. Da, consider că se va ajunge și aici, și da, cel mai probabil acest lucru va însemna că unele locuri de muncă vor fi desființate. Însă, așa cum am punctat și la eveniment, asta nu înseamnă că nu vor fi create la fel sau mai multe locuri de muncă în jurul acestor algoritmi de IA. Însă pentru a avea succes, mă refer la ce ziceam mai sus – adaptabilitatea și o minte deschisă sunt esențiale pentru a nu stagna și a găsi mereu o nouă oportunitate de job despre care poate nici măcar nu credeai că există!

În ceea ce privește companiile, cred că investiția în oameni este, în general, cea mai bună soluție. Sesiuni de training cu profesioniști din domeniu, proiecte pilot în care să testeze diverse automatizări sau preluări de responsabilități de către IA, sau chiar concursuri interne pentru idei de folosire ale IA în companie sunt doar câteva din lucrurile pe care le văd utile deopotrivă companiilor cât și angajaților, pentru a începe să se adapteze la în curând noua realitate sub însemnul Inteligenței Artificiale.

Ne poți da un exemplu când AI te-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Folosesc IA la muncă pentru mai multe lucruri – de multe ori pentru a scrie texte standardizate, email-uri sau texte pentru social media. Clar este nevoie de mâna omului pentru a corecta greșeli și a putea contextualiza bucățile de text produse, însă este o utilitate care îmi salvează timp prețios – oriunde între 30 min și 2 ore de muncă în minus pe zi, timp pe care îl pot folosi în diverse moduri. De asemenea, folosim o unealtă de înregistrare a ședințelor cu IA, care este practic un asistent personal pentru mine – te ajută să iei notițe în timp real, să extragi sarcinile pe care le are fiecare om de făcut după fiecare ședință, ș.a.m.d. – super util, foarte intuitiv, și a intrat deja în rutina de la muncă. Este înlăturată nevoia de a avea un om mereu pregătit să noteze, uneori pagini întregi de informație, pentru a putea apoi să facă minuta ședinței și să trimită fiecărui om ce are de făcut – trebuie doar să oferi acces la transcript-ul conversației!

Nicidecum în context profesional, dar am experimentat puțin cu scrisul liniilor de cod de IA, în limbaje de programare care îmi sunt familiare, cât și în unele care nu îmi sunt. Aici a intervenit ceea ce am spus mai la început, că IA este atât de “inteligentă” precum utilizatorul ei. În cazul meu, când am ajuns să îi cer lui ChatGPT să scrie niște lucruri (în cazul acesta, linii de cod) pe care eu nu aș fi știut, din propriile cunoștințe, să le fac de unul singur, acolo limita, din acest moment, a acestei tehnologii, a fost atinsă.

Orice mi-ar fi arătat sau explicat, eu nu aveam cum să confirm sau infirm – iar când am testat pe alte platforme validitatea și corectitudinea codului, de multe ori erau greșeli, în redactare sau chiar logică.

Astfel, IA este foarte util dacă îl întrebi despre lucruri despre care ai habar, nu să înveți sau să încerci să înveți lucruri despre care nu știi nimic încă.

Un sfat pentru cei tineri!

Este în regulă să nu fim mereu în regulă! Obișnuiți-vă cu ciclicitatea și dualitatea vieții! Am învățat că nu aș fi apreciat momentele bune, și reușitele, dacă nu aș fi avut și momente dureroase, și nereușite. Însă toate acestea fac parte din frumusețea vieții. Astfel, trăiți fiecare moment la maximă intensitate, și fiți proactivi în a face greșeli și a învăța din ele!

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

Haideți să o cunoaștem pe doamna Monica Mocanu, profesor de matematică și instructor de debate, cu o pasiune remarcabilă pentru educație și dezbateri publice. Fondatoarea aplicației Teleskop și inițiatoarea proiectului „Romania Publică”, ea își dedică timpul pentru a inspira elevii și studenții să-și dezvolte abilitățile de gândire critică și comunicare. Prin inovație și creativitate, ea a adus schimbări semnificative în procesul educațional, fiind recunoscută pentru contribuția sa prin nominalizarea la Gala Merito.

Cine este Monica Mocanu?

Deși jobul meu de bază este cel de profesor de liceu, aș putea spune că îl împart în lista de importanță cu alte preocupări. Am fost implicată mulți ani în mișcarea de debate, am condus asociația națională de profil și am inițiat cluburi de debate în școlile unde am lucrat. Poate unul din lucrurile cu care mă mândresc cel mai mult este faptul că am contribuit, alături de colegii mei, la introducerea materiei de dezbateri și argumentare în școli, ca materie opțională. Ca profesor, încerc să țin un ochi deschis la elevii mei și altul la felul în care pot să pun la treabă priceperile acumulate de-a lungul celor aproape 30 de ani de activitate ca profesor. Așa că de câțiva ani am fondat un start-up în zona Edutech (Teleskop) alături de o echipă curajoasă, prin care aducem feedback-ul dar și analizele de date calitative mai aproape de deciziile din școli și din clase. Sunt interesată de mecanismele prin care societatea se poate moderniza sănătos și de ingredientele necesare acestor procese. Având deja o perioadă mai mare în care am observat și am participat la dezbateri publice (educaționale sau din societatea civilă) pot să remarc diverse modificări/creșteri/descreșteri, și pot spune că în această perioadă calitatea dezbaterilor de la noi nu e deloc satisfăcătoare și asta se vede și în slăbirea democrației din ultimii ani. (măsuri legislative luate pentru interese de grup, slabă consultare publică, lipsa dezbaterilor publice din campaniile electorale, lipsa conceptului de asumare politică a unor decizii). Ca să concluzionez, sunt un profesor pasionat de dezbateri și de felul în care putem lua în școli decizii/politici educaționale bazate pe dovezi. Sunt în același timp antreprenor în zona de edutech. Și da, sunt pasionată și de politică.

Părerea dumneavoastră despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Evenimente cum a fost seria de dezbateri de la Cuib ar trebui să reprezinte normalitatea. Din păcate, se întâmplă în societatea noastră din ce în ce mai rar. Îi felicit pe organizatori atât pentru modul în care au propus și organizat această serie referitoare la meserii și provocările asociate, cât și pentru felul în care au strâns în jur această comunitate de prieteni inimoși și deschiși la dialog. Dialogul despre AI este unul absolut necesar, atât datorită felului în care automatizarea/tehnologizarea/AI au în ultimii ani impact puternic asupra mersului societății (simplificând, prin dispariția unor joburi și apariția altora), cât și datorită felului în care previziunile atenționează asupra unor accelerări majore a schimbărilor din societate. Întâlnirea în care am dialogat amical despre AI este un lucru sănătos, așadar, pentru mica noastră comunitate.

Cum credeți că tehnologia AI va influența procesul de predare și învățare în educație și care sunt cele mai importante beneficii și provocări ale acestei schimbări?

În educație, în acest moment, impactul este la început. Mai precis, sunt mulți elevi care încă nu au aflat, însă sunt și elevi și profesori care folosesc sisteme de tip ChatGpt, aceste „motoare” care se antrenează pe date imense și pe tipuri diverse de respondenți pentru a genera răspunsuri precise și a dialoga cu subiecți umani. În toată lumea, universitățile și centrele de cercetare își pun problema despre cum să administreze acest gen de „producție intelectuală” și dacă ea se încadrează sau nu în sistemul clasic de plagiat. Discuțiile sunt în toi și pentru moment sunt universități care au introdus deja reglementări specifice, altele care au schimbat sistemele de examinare pentru a reduce impactul unor denaturări ale unor proiecte scrise cu acest tip de ajutor. În opinia mea, ChatGPT are deja impact, care desigur poate ușura munca profesorilor (dacă aceștia aleg să-și ușureze munca folosind la proiecte), dar poate îngreuna anumite decizii de tip evaluare. Suntem, aș putea zice, chiar în mijlocul taifunului, dar sunt sigură că vom trece cumva peste prin acțiuni de reglementare legală dar și de practică.

Ce impact ar putea avea tehnologia AI asupra carierei și dezvoltării profesionale a educatorilor și cum ar putea aceștia să se pregătească pentru această schimbare?

Aici cred că, pentru început (în România cel puțin), nu văd un impact prea mare, în afară de o pregătire mai ingenioasă pentru examene. Pe de altă parte, eu personal sunt adeptul utilizării cu măsură a tehnologiei/digitalului în procesul de predare/evaluare, măcar pentru faptul că lucrurile importante de la clasă sunt în sistem clasic (și la noi în România încă nu au intrat încă în rutina comună a profesorilor. Mă refer la oferirea de feedback individual fiecărui elev, la evaluările sumative (fără note) care ar merita să fie făcute mai des, la procesul de reflecție care ar merita încurajat în clasă și în afara ei, la întărirea autonomiei în învățare și a metodelor, dar și la renunțarea la diverse practici cum ar fi sancționarea prin notă a indisciplinei, ca să dau un simplu exemplu). Mai precis, cred că au fost de-a lungul ultimilor 10-15 ani tot felul de valuri de introducere a tehnologiei/digitalului în școli, viziunea mea este că, dacă acestea fac viața ușoară profesorilor, atunci merită accesate, fără să se renunțe la lucrurile de bază care țin de felul în care putem face învățarea mai relevantă. În plus, impactul unor anumite schimbări nu se poate măsura decât după o anumită perioadă de timp. Noi nu am măsurat încă ce s-a produs datorită pandemiei și, în general, nu suntem obișnuiți să măsurăm lucrurile importante. Profit de ocazie ca să menționez că Teleskop, la care lucrez alături de colegii mei, începe deja să facă asta, pe indicatori de învățare și analize de date calitative.

Ne puteți da un exemplu când AI v-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Eu folosesc ChatGpt pentru diverse interogări (de pildă, am aflat cum arată sistemul de plată după performanță, denumit și Pay Merit în alte sisteme educaționale, pentru a fi mai bine pregătită pentru un debate cu un coleg). De asemenea, la Teleskop, pilotăm acum un sistem prin care AI poate genera niște pattern-uri ale unor serii de răspunsuri mai ample (sute sau mii de răspunsuri) pe anumite tipuri de formulare. Mai precis, platformele digitale încep să testeze tipul de sprijin pe care AI îl poate oferi tocmai prin administrarea rapidă a unor volume mari de informații/date.

Un sfat pentru cei tineri!

Rutine sănătoase, standarde înalte, prieteni cu care vă puteți contrazice cu inimă deschisă, oameni de încredere în preajma, ajutor pentru cei care nu se pot apăra singuri, umor. Cine muncește, lumea te vede, vorba domnului Hagi, proaspăt campion cu echipa lui.

Muzica nu are o definiție, ci fiecare persoană îi dă muzicii propria definiție. Fiecare ascultă ce muzică vrea, ce stil vrea și ce crede că îl reprezintă. Totuși, un lucru e cert și anume că muzica unește suflete, vindecă inimi. Pentru unii, este cea mai bună prietenă. Elvira Andronicescu, tânăra din Republica Moldova ce a cucerit Italia, nici măcar nu știe când a avut prima întâlnire cu ea, în schimb, recunoaște că s-a hrănit în mod constant cu sunetele acesteia.

Compune muzică și versuri și le interpretează. Și-a lăsat amprenta și în alte proiecte, însă a descoperit că nu e locul ei acolo. Iar acum, timpul îl dedică în pregătirea ca artist la nivel internațional, în Marea Britanie.

Ce vede Elvira atunci când se uită în oglindă?

În oglindă văd persoana cea mai apropiată sufletului meu, cea care îmi va fi alături mereu și pe care tocmai din acest motiv am transformat-o în cea mai bună prietenă, deși uneori era ca un judecător sever.

Ce poartă în suflet ea?

Poartă în suflet tot ce se vede pe chip și anume trăiri, emoții, speranță, acceptare.

În jurul căror cuvinte guvernează?

Exigență, inventivă, originală, perseverență, perfecționistă, recunoștință.

Cea mai frumoasă întâlnire a ta să fie, oare, cea pe care ai avut-o cu muzica? Ce-mi poți mărturisi?

Cu siguranță muzica face parte din mine, nici nu-mi amintesc când am întâlnit-o prima dată. Să fi venit odată cu ea pe această lume?! Întotdeauna îmi făceam timp pentru muzică, au fost momente în care ar fi trebuit să învăț pentru examene la facultate și eu mergeam la repetiții muzicale. Era o hrană a sufletului, dar eu nu îmi dădeam seama.

Mă întreb, copil fiind, ai avut dorința de a cocheta și cu alte arte?

Îmi amintesc doar că desenam mult, îmi plăcea să desenez haine, modele.

Fă un exercițiu de imaginație, închide ochii, ia-mă de mână cu tine și poartă-mă în cele mai frumoase momente din copilăria ta. La ce sau cine te-a dus gândul prima oară?

Cum mergeam de mână cu mama mea și mă simțeam în siguranță. Îmi aduc aminte cu drag de toate plimbările împreună cu ea.

Elvira, cu ce valori ai crescut moștenite de la mama? 

Mama întotdeauna îmi spunea să termin orice lucru pe care îl încep și odată luată o decizie, să nu mai revin asupra acesteia. Ea și-a dorit foarte mult ca noi, copiii săi, să fim dornici să învățăm și să facem și facultate, ceea ce s-a și întâmplat. O mai auzeam câteodată cum vorbea cu mândrie că toți 3 copii ai săi adoră să învețe și au facultate.

Mama ți-a sugerat să studiezi vioara, dar legătura ei cu muzica era strânsă? Te întreb ca să înțeleg de unde talentul, înclinația și dorința ta de a studia această frumoasă artă?

Mamei îi plăcea mult muzica, îi plăcea să cânte, avea și auz muzical, însă nu a avut posibilitatea să studieze un instrument sau să facă o școală de muzică. Erau alte timpuri și ea ne-a transmis această pasiune nouă.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Pe lângă studiile prețioase de economie, am avut ocazia să cunosc oameni frumoși, profesori renumiți la facultatea din Bologna (Alma Mater Studiorum Università di Bologna) unde am învățat să vorbesc și limba italiană la un nivel mai înalt și să-i cunosc tainele. Pentru mine a fost o adevărată îmbogățire a culturii personale fără de care nu aș fi astăzi cine sunt.

Care a fost cel mai mare proiect al tău? Și apropo de ele, ce ticluiești în perioada următoare și unde?

Cel mai frumos proiect al meu este activitatea de a compune muzică și versuri și de a o interpreta. Nu neg faptul că am lucrat și creat alte proiecte, însă am descoperit că nu mă reprezintă în totalitate. Pregătesc lansarea unui disc și lansarea mea ca artist la nivel internațional, în Marea Britanie. Și bineînțeles, lucrez la noi compoziții.

De ce ai ales să cânți peste granițe sau nu a fost ceva propus, ci doar un curs firesc al vieții?

A fost ceva firesc, însă realizez că în fiecare perioadă a vieții mele am avut oameni muzicieni talentați alături de mine, de la care am putut învăța și inspira. Parcă Dumnezeu mi-a pregătit calea.

Care este cea mai arzătoare dorință a Elvirei?

Nu cred că am o dorință anume. Mai degrabă pot spune că îmi doresc să-mi trăiesc orice clipă cu sens, în mod conștient, să evoluez și să fac ce-i de făcut în al meu drum.

Muzica unește suflete? Ce-mi poți spune din accepțiunea ta?

„Cine se aseamănă, se adună.” Frecvența muzicii ne adună cumva în funcție de frecvența noastră. Așa se explică și faptul că nu ne place la toți aceeași muzică. Însă ne putem transforma sau schimba gusturile, tot în funcție de frecvența noastră.

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

Haideți să îl cunoaștem pe Luca Onică, absolvent al Jacobs University Bremen, specializarea Relații Internaționale și Economie, ne va oferi o înțelegere profundă a tendințelor globale și a schimbărilor geopolitice, și cum acestea pot influența meseriile viitorului.

Cine este Luca Onică? 

Sunt un tânăr ce întotdeauna s-a bucurat de oameni, de idei, de locuri ce inspiră.

Am plecat în Germania la facultate cu dorința de a putea crește, învăța, interacționa plenar.

Pentru mine, prioritatea de acum este să înțeleg mecanismele de funcționare ale lumii și să mă formez în continuare.

Astăzi, la un an de la întoarcerea în țară, activez în zona de consultanță în relații guvernamentale în România.

Părerea ta despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Evenimentul a fost o experiență aparte: mi-am reconfirmat importanța existenței punctelor de vedere diferite, complementare, susținute atunci când dorești să înțelegi cu adevărat natura și potențialul unui concept.

Este necesar să cunoaștem factorii ce ne definesc prezentul și chiar dacă nu interacționăm întotdeauna cu aceștia, impactul lor asupra vieții noastre și asupra comunității noastre trebuie luat în calcul.

Este foarte important să ne informăm corect și să căutăm păreri temperate, echilibrate despre acest subiect.

AI-ul ne va influența o parte din viață, așa cum majoritatea tehnologiilor noi au făcut-o. Odată cu inovația, și mintea și capacitatea de analiză critică a omenirii a crescut suficient, astfel încât să facă față oricărei noi provocări.

Care sunt principalele diferențe dintre HI (inteligența umană) și AI (inteligența artificială) și cum pot acestea să fie aplicate în diferite meserii ale viitorului?

AI-ul poate crea mai multă claritate în a explora și identifica legături logice simple în complexitatea informației inepuizabile oferite de către internet. De 20 de ani, piața muncii s-a specializat în a pune idei cap la cap pentru a comunica eficient. Acum, putem crea mult mai rapid rezumate cu cele mai importante idei și concepte și -ulterior- putem aplica totul eficient. Inteligența umană jonglează cu informația generală în contextul în care cineva trăiește. Prezentul imediat poate fi înțeles doar de către noi, iar nevoile cu care noi ne confruntăm pot fi rezolvate doar cu atenție, empatie și strategie izvorâtă din natura umană. Astfel, practicanții viitoarelor meserii vor putea să se concentreze pe a-și dezvolta abilitățile, știind că au acces la o unealtă la îndemână pentru a înțelege rapid informația.

Ce implicări etice și sociale ar trebui să ia în considerare dezvoltatorii de tehnologie AI pentru a asigura că aceasta nu va înlocui complet meseriile oamenilor în viitor?

Meseriile ce vizează doar procesarea de informații la care modelele AI au acces sunt cele ce se vor disipa; Inteligența Artificială în locul unui arheolog pasionat? În locul unui istoric ce descoperă un izvor nou? În locul unui artist ce transmite plenar? În locul unui psiholog ce ascultă, empatizează, vindecă suflete?

NU.

Amprenta umană va fi tot mai apreciată și sper ca tehnologia ne va permite să fim cei ce suntem meniți să fim cu adevărat pentru societatea noastră. Dezvoltatorii tehnologiei trebuie să se asigure că oamenii văd natura adevărată a produsului lor, cea de unealtă.

Ne poți da un exemplu când AI te-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Într-un context în care am lucrat cu oameni competenți și foarte specializați, am reușit să obțin prin intermediul unei unelte AI un rezumat ce m-a ajutat să înțeleg bazele unei industrii complexe, pe care l-am putut citi în mai puțin de 5 minute. Având acest punct de plecare, am putut aborda subiecte relevante și am putut forma conexiuni reale cu cei lângă care lucram. Nu devenisem un expert, însă știam destul cât să capăt curiozitatea de a pune întrebările ce au contat.

Un sfat pentru cei tineri

Aveți răbdare cu voi, căutați-i pe cei ce vă vor binele.

Observați faptele, nu doar la vorbele.

Este în regulă să spuneți NU.

Este esențial pentru succesul vostru în viață să vă înconjurați de oameni cu un suflet cald și o minte strălucită.

Nu vă grăbiți să creșteți!

Sebastian Lupu a vrut să fie un om al oamenilor. Prima dată să devină preot, iar mai apoi, undeva pe la liceu, s-a așezat peste el dorința de a se face actor și de a fi pe scenelor teatrelor noastre. S-a făcut remarcat datorită talentului și al simțului actoricesc.

A înființat un teatru independent alături de soția sa, partenera fără de care cariera sa, poate, n-ar fi continuat. Iar dacă unii n-am reușit să-l vedem jucând pe veșnicele scânduri ale teatrelor, i-am auzit vocea în desene animate. A dublat peste 2200 de personaje și a reușit astfel să presare magie și culoare peste copilăria tuturor românilor.

Cât de frumos sau satisfăcător este sentimentul atunci când ne gândim că v-ați dedicat artei?

E frumos. Nici nu știu cum e să fii altfel. Cred că dacă ar fi altceva, ar fi înfiorător. Nu mă închipui în altă postură decât în cea în care fac ceea ce fac. Cu toate ale profesiei, cu bucurii, cu satisfacții, cu deziluzii, cu frustrări, cu foarte mult frumos, cu oboseală, e foarte greu de descris. Nu-mi plac acele declarații în care se fac tot felul de definiții estetice a ceea ce facem noi. Eu nu pot defini. Știu foarte clar că nu aș putea să fac altceva cu aceeași plăcere.

Dar în fața copiilor?

Eu nu mi-am dat seama decât foarte târziu cât bine am făcut  copiilor. Luam dublajul ca o altă sursă de venit. Nu m-am gândit că voi ajunge o vedetă pe acest sector, dar vreau să spun că e absolut uluitor ce se întâmplă, mai ales să văd că milioane de foști copii și copii s-au bucurat și se bucură în continuare de ceea ce am făcut.

Cât de multă muncă este în spatele acestui univers colorat? Ce se ascunde?

E foarte mult de muncă. E de fiecare dată surprinzător, căci lucrăm cu alți creatori care au realizat acele desene animate în limba engleză, franceză, chineză, japoneză, toate limbile pământului și noi trebuie să le spunem în limba română. Avem și surpriza momentului, surpriza poveștii și tu trebuie foarte repede să te adaptezi și să te exprimi în limba ta maternă ceea ce au vrut ei să spună.

Ce se ascunde?! Se ascunde un suflet de copil, sufletul meu de copil. Bucuria pe care o am când văd pentru prima oară acel desen, încerc să o transmit prin vocea mea și copilului care o ascultă și să aibă și el aceeași bucurie prin intermediul vocii mele. Întrebare chiar bună!

Din anii 2000 dedublați vocea desenelor animate. De la ce a pornit totul? Cum v-ați descoperit pasiunea pentru desene?

Nu a fost o descoperire. Într-adevăr, eu dublez din anii 2000. S-a fondat acest studio în Oradea și aveau nevoie de niște actori și noi eram actorii angajați la Teatrul Regina Maria și am fost noi pe prima listă ca opțiuni. Ne-am dus, nu știam ce ne așteaptă. Nu ne gândeam la dimensiunea asta. Era o provocare de a-ți descoperi vocea și de a te dedubla. Nici eu nu știam că am atâtea voci. Nu e nici pasiune sau poate am creat o pasiune de atunci pentru desene animate, nu înainte. A fost o întâmplare fericită. E un noroc imens. Dacă era în altă parte, de exemplu în Satu Mare, nu cred că m-aș fi dus. Aveam o familie de crescut, o fetiță mică care abia se născuse. Abia aveam timp să-mi trăiesc viața. Noaptea eu făceam taxi ca să-mi suplinesc veniturile. Pe lângă faptul că eram actor, făceam și taximetrie. Dar mă bucur că lucrurile au fost cum au fost în viața mea.

Garantez pe faptul că nu v-ați fi gândit, când erați la vârsta copilăriei, că o să bucurați milioane de copii atunci când creșteți „mare”. Ce se visa în vremea copilăriei Sebastian Lupu?

Să fiu ceea ce sunt acum un om și anume un om al oamenilor. Visam să fiu de folos oamenilor. Am vrut să mă fac preot, tot o profesie în slujba oamenilor. Ce mai știam, era faptul că-mi doream să devin un om frumos. Dacă am reușit, asta să-mi spună lumea. Zâmbetele, în schimb, pe care le primesc pe stradă, cam asta îmi spun. N-am visat să fiu doctor, pilot, ci visam să fiu foarte bun în ceea ce fac.

Care sunt cele mai dragi amintiri de acasă?

Îmi aduc aminte de prietenii mei cu care mă jucam în fiecare zi, până noaptea târziu. Îmi aduc aminte de colegii mei de școală pe care îi păcăleam, dar îi păcăleam frumos, jucăuș. Amintirile cu aceștia îmi sunt dragi. Poate o să par lipsit de imaginație, dar momentele împreună au fost frumoase. Mi-e dor și de casa de la țară unde plantam legume, creșteam animale pe perioada verii. Din nou spun, simt nostalgie extraordinară când mă gândesc la aceste clipe mărunte, poate, pentru unii. Mă gândesc și la familia mea pe care o am și acum, în afară de tatăl meu care va ocupa un loc special în inima mea, indiferent. El va fi veșnic eroul meu.

Ce rol a avut familia în alegerea studiilor, și apoi a meseriei?

N-am avut piedici. Am spus că am vrut să mă fac preot și eram încurajat pe ambele părți. Faptul că n-am avut piedici, a avut un rol hotărâtor în ceea ce am vrut să fac. Eu, de exemplu, nu mi-am influențat copiii. Eu nu am fost influențat, ci susținut cum am făcut la rândul meu cu copiii mei. Poate să-i arate un părinte copilului său variante, poate să-l sfătuiască, dar nu-i poate impune.

Aveți o listă impresionantă de roluri pe scena teatrului românesc, dar vă amintiți cum au fost primii ani în care ați început să lucrați în domeniu? Ce sentimente v-au încercat?

Da, îmi aduc aminte de începuturi, de stângăcii care sunt inerente. Nu există un actor să fie perfect. Dar sentimentele de atunci erau super pozitive. Aveam impresia că sunt împăratul lumii, sunt magicianul. Mă uit cu drag la Sebastian Lupu, cel de la începuturi, și râd. Însă, știu că a ales drumul bun. Modul în care a evoluat a fost unul sănătos, fără compromisuri, fără să calce pe alocuri în meserie. Dacă aș fi din nou tânăr, aș repeta și greșelile. Deși au fost dureroase unele și urâte, îmi provoacă un mare drag, deși, pe vremea aceea, erau niște tragedii.

Apropo de începuturi și domeniul artei, tot în timpul facultății, când vă perfecționați în această arie,  ați cunoscut-o și pe soția dumneavoastră. Cât a contat să vă găsiți partenera care vă înțelege programul, munca și mai mult de atât, împarte aceleași visuri?

Eu nu știu să fiu actor fără ea. Eu nici nu îmi pot închipui această meserie fără soția mea, Mirela. Eram amândoi studenți, eram în facultate. Din anul I până în anul al IV-lea am lucrat împreună, deși noi abia din al treilea an am devenit un cuplu. Cât de important acest lucru?! Este ideal. Este capital. Chiar dacă ea nu era actriță, cred că e foarte capital ca partenera să îți înțeleagă meseria. Atât timp cât  există pericol de gelozie artistică, poate să îți strice o căsnicie întreagă. La noi, uite, nu a existat vreodată. Există o înțelegere desăvârșită între noi și ca să revin la întrebare, eu nu știu cum e să nu fie împreună cu Mirela. Nici nu îmi pot închipui această meserie fără ea, mă repet.

Ce dorință arzătoare mai poartă Sebastian Lupu în inimă?

Nu are. Nu și le-a identificat. Visul meu este să fiu în căutare de alte vise, de a descoperi alte tărâmuri ale artei sau ale vieții noastre de zi cu zi. Este un proverb care-mi place tare mult: „chiar dacă aș ști că mor mâine, în seara asta tot aș învăța câte ceva”. Așadar, nu am un vis neapărat, dar sunt convins că vor apărea. Visul meu este să fiu deschis la noile visuri.

A început să cânte de la 7 ani când a fost fermecat de frumusețea muzicii psaltice. Treptat, a îndrăznit, și a devenit un om de bază la strana Catedralei Sfânta Parascheva din Voluntari. Vocea cu care a fost înzestrat, a atras atenția multor psalți din țară, urmând să cânte pe mari scene alături de Corul Psaltic Tronos al Patriarhiei Român. Cum vede Mihai Vlad relația unui copil cu Dumnezeu, care este sfântul său preferat și ce planuri are pentru viitor, descoperiți într-un interviu special, dedicat Zilei Internaționale a Copilului.

Pentru toți copii de toate vârstele, Matricea Românească vă urează: LA MULȚI ANI!

Cu Marius Stratulat nu mă întâlnesc pentru prima dată și de fiecare dată se deschide franc, vorbește fără ascunzișuri și face mărturisiri din scaunul rulant despre cum se vede viața de acolo. Îi este prieten de peste un deceniu.

La început, atunci când a avut accidentul, nu găsea niciun fir de optimism, dar a înțeles că nu poate spune stop călătoriei sale pe pământ. În pofida vieții de pe patru roți, găsește resurse să depășească orice gând negativ. Chiar a înțeles, prin mâna lui Dumnezeu, că are o misiune foarte importantă și anume aceea de a contribui, prin intermediul unei clinici medicale pe care a înființat-o, la recuperarea integrată a persoanelor care îi calcă pragul. Le este sprijin, nu doar prin exemplul lui de reușită, dar și cu servicii de calitate. L-am lăsat să povestească mai multe!

Marius, unde te găsesc și cum arată perioada aceasta a ta? Te întreb acest aspect pentru că tu ești mereu pe modul de acțiune, nu pe pauză.

Din păcate, sunt greu de găsit. Mulți îmi reproșează asta, dar sigur ne putem intersecta drumurile dacă mă cauți la biroul de dispozitive medicale sau clinică de recuperare din Vidra, Ilfov sau la clinică din Drumul Taberei din București.

Da, așa este. Sunt mereu pus pe acțiune și dacă vreau să iau o pauză cu siguranță e tot ceva antrenant de făcut.

Ce proiecte mai ticluiești în prezent? Cred cu tărie că tot ceea ce întreprinzi guvernează în jurul clinicii pe care ai înființat-o.

Într-adevăr, aproape tot ce întreprind este în strânsă legătură medicală. Proiectul meu de suflet reprezintă aceste servicii integrate de recuperare, iar proiectele de viitor apropiat sunt conexe actualei activități sau chiar mai mari.

Aș putea să laud un pic echipele mele, cum de obicei nu prea o fac până când nu simt și eu profesionalismul rafinat în fiecare nou serviciu. În echipa de dispozitive am început un nou proiect în parteneriat cu o fabrică renumită și vom produce dispozitive de ortezare de înaltă calitate pentru piața din România.

În echipa de recuperare medicală ne putem lăuda cu o reorganizare radicală și aici planurile de termen lung au devenit brusc planuri actuale așa că, cele două clinici medicale încep să dezvolte mai multe specialități, precum Medicină Fizică și de Reabilitare, Ortopedie, Urologie, Ginecologie și vor începe câte proiecte pilot pe care nu le pot prezenta chiar acum, dar promit că revin cu update.

În plus de asta, după îndelung research am ajuns la concluzia că sună bine sectorul energetic și vom dezvoltă și un prim parc fotovoltaic de 100kw.

De ce servicii beneficiază pacienții la clinică? Ce presupune o clinică de terapie?

Hai să îți povestesc ce înseamnă servicii integrate de recuperare. O persoană care dobândește o afecțiune pe termen scurt, lung sau definitiv, trece printr-o perioadă de tranziție de la o stare de obișnuință la altă stare și de obicei se întâmplă brusc. Perioadele de tranziție de la persoana validă la pacient necesită o atenție deosebită, iar noi, prin prisma experiențelor noastre am învățat să punem în valoare aceste mici lipsuri ale sistemului public sau privat de sănătate.

Îți pot da și un exemplu înainte de a spune ce servicii acordăm noi prin toate punctele de lucru. Luăm exemplu un tânăr de 14 ani accidentat pe stradă de o mașină a căreia șoferul consumase alcool. Brusc se trezește în spital, paralizat de la gât în jos, pierzând toate simțurile și mișcările și constată că viața pe care o știa până în acel moment nu mai e deloc la fel și că trece printr-o perioadă de tranziție de la persoana validă la starea de pacient pe o perioada nedeterminată. În jurul pacientului avem următoarele nevoi identificate: psihicul acestuia și al familiei trebuie să rămână cât mai puternic; are nevoie de medicație și dispozitive medicale despre care nici nu auzise sau văzuse până atunci; are nevoie de suport educațional pentru a termină școală; are nevoie de suport educativ pentru a-și adapta viață la condițiile actuale; familia are nevoie de suport educativ pentru a învăța cum să gestioneze situația nu doar medical; nevoia de  asistență juridică; nevoia de accesibilitate a locuinței; nevoia de transport adaptat nevoilor sale; nevoia de recuperare medicală; nevoia de socializare; nevoia de reintegrare socio-profesională; nevoia de reorganizare… și pot continua așa încă multe rânduri.

Revenind la ce serviciile noastre de recuperare integrată, am să le enumăr pe scurt și cu alineat:

• Asistență psihologică și juridică prin colegi sau parteneri.
• Evaluare profesională, personalizare și comercializare pentru dispozitivele medicale ce urmează a fi folosite.
• Asistență medicală de specialitate pentru Reabilitare Medicală, Urologie, Ortopedie, Ginecologie, Medicină Generală.
• Recuperare medicală în cele 3 puncte de lucru cu echipe de profesioniști și aparate de ultima generație.
• Grupuri de terapii educative și de dezvoltare pentru pacienți și aparținători.
• Dispozitive de mers, dispozitive ortopedice, dispozitive urinare, dispozitive asistive, dispozitive de recuperare a unor deficiențe.
• Transport adaptat.
• Sporturi adaptate.
• Educație sexuală.

Marius, să înțeleg că nevoile tale au fost stimulent pentru a crea un spațiu incluziv?

Da, într-adevăr de la nevoile mele și ale asociatului meu Nicu Chiosu a pornit un proiect care astăzi înglobează aproximativ 40 de angajați și parteneri, 50 de colaboratori, 5 puncte de lucru pentru activități diferite și un mare ideal incluziv. Acum au devenit nevoile noastre, ale unei echipe întregi și idealul nostru comun.

Un accident de motocicletă din 2014 te-a pus în scaunul cu rotile. Există viață și de pe patru picioare?

Da, un accident de motocicletă petrecut în anul 2011. Daaa, există viață în orice formă, pornind de la celulele care ne alcătuiesc. Cine a creat normalitatea? Dacă numești viață a fi om, a fi angajat, a fi elev, a fi părinte, a fi sportiv, a fi antreprenor, a fi regizor, a fi parte activă din comunitate, spun clar da, există viață și pe 4 roți.

Care a fost reacția lui Marius, un tânăr care abia ieșise în câmpul muncii, purta cu el aspirații și avea să aibă toată tinerețea în față?

Marius era o persoană activă și înainte, noaptea muncitor la Metrorex  și electrician de automatizări pe zi în privat. După accident, trecând prin tranziție spre o nouă viață, am vrut să opresc timpul pentru nimic din jur nu mi se mai părea normal. Dar cred că avem cu toții un scop și îmi pare bine că nu am avut pârghiile necesare să opresc ceasul.

Ușor sau greu a fost să îți accepți soarta?

Așa cum nimic important nu se câștigă ușor și eu am acceptat cu greu spusele medicilor cu care am interacționat inițial. Credeam că trăiesc un film de groază și așteptam să mă trezesc din el sau să se întâmple minuni. După acceptare, am învățat să prețuiesc tot în jurul meu și totul a devenit o minune. Sunt un om norocos și cu cât muncesc mai mult, cu atât mă simt și mai norocos.

Se plânge vreodată Marius Stratulat de faptul că el nu se mai poate deplasa fără scaunul rulant?

Sigur că se plânge și Marius că nu se mai poate deplasa fără scaun rulant, doar și el e om. Să vezi ce mă plâng de asta atunci când trebuie să merg la toaletă și scaunul meu e la reparat, când am întâlniri la costum și trebuie să îmi desfac scaunul să îl pun în dreapta sau când plec de acasă cu mașina lăsând scaunul în garaj, ori când cad cu scaunul și e distanță mare până ajung la scaun.

Viața nu se oprește la un scaun cu rotile, se pare. Ce ai învățat până la vârsta ta despre viață?

Eu vreau doar să fac lucruri, de multe ori încep și greșit și constat că și să repari e mișto, doar să faci ceva nu să stai pe bară și să arăți cu degetul spre alții. Recent am împlinit 36 de ani și nu știu când au trecut deja 12, așa că nu voi face pe filozoful, ci doar am să îți spun că timpul trece foarte repede, constatând pe propria-mi persoană, iar dacă nu înveți să trăiești clipa, ai s-o pierzi.

Astăzi stăm de vorbă cu Marian Căpraru, un artizan în materiale deosebite. Cei care îl știu, îi spun Manu. Manu nu se consideră un artist, ci mai degrabă doar un mic Gepetto, un meșteșugar care restrâns, în singurătatea lui, în chilia sa, așa cum își alintă atelierul, încearcă să meșterească ceva cu mâinile lui. Din mâinile lui cu pasiune și răbdare face ceea ce îi place. Nu simte niciodată că muncește, pentru că muncește cu sufletul, muncește spiritual, mâinile lui sunt doar niște mecanisme.

Pe Manu îl puteți găsi la prăvălia lui, în fiecare weekend, la Muzeul Satului Brănean. Vă așteaptă cu zâmbetul lui trecut prin ani, cu pălăria în vânt și cu piese unicat născute din răbdare și o viață de meșteșug.

Iar povestea darului din mâinile lui o veți descoperi mai jos, întrebare cu întrebare.

Manu, arta este o chemare. Cum a început drumul tău în meșteșugărie?

Să ai credință înseamnă să ai încredere în puterea pe care ți-a dat-o Universul, oricât de mică și neînsemnată ar fi ea și să mergi mai departe. Așa a venit la mine, așa a sosit pe nesimțite, fără să-mi dau seama… această scânteie universală care a fost în viața mea acarul. Acarul, cine mai știe din vremuri trecute, era un personaj. Un personaj simplu, fără mulți epoleți care schimba drumul trenului cu ajutorul unui macaz manual. Pentru mine drumul s-a schimbat când eram adolescent și îl vedeam pe tatăl meu că lucra pasionat de aeromodele și le lucra din plexiglas cu multă migală, cu multă răbdare.

Energia de care aveam nevoie exista în mine. L-am văzut pe el că lucrează și am încercat să-l copiez. Prima oară în domeniul în care făcea el, el fiind zburător, pilot în aviația de vânătoare.

Am văzut că se poate. M-am deprins puțin câte puțin cu munca respectivă pe care o făcea el și după aceea am trecut mai departe pentru că eram conștient. Am reușit să depășesc virtuțile și capacitățile fizice și spirituale ale părintelui meu și așa am început să pictez, să gravez, să fac linogravură, după să fac pictură, după aia să fac sculptură și așa mai departe.

Dar de aici a plecat totul, din familie.

Lucrezi în materiale diverse și foarte interesante. Tu le-ai ales sau ele te-au ales pe tine?

Viața omului este făcută dintr-un lung șir ca un lanț, verigă de verigă, se leagă de experimente și de demonstrații după aceea. Viața omului începe de înainte de a ne naște. Suntem zămisliți din har și după aceea deschidem ochii în lume. Vedem ce e în jurul nostru și încercăm să înțelegem. Primim educație de la ceilalți, care au înțeles deja ceea ce noi trebuie să înțelegem. Trăgând cu ochiul la unul și la altul și punând în plus, adăugând din spiritualitatea proprie. Am reușit să definesc cumva rolul ăsta de meșteșugar.

Nici materialele nu mă aleg pe mine, nici eu nu am ales materialele. Sunt o încercare care a devenit după aia demonstrație de a putea să lucrez și să fac așa cum au putut și alții cu mii de ani înaintea noastră. Asta a fost demonstrația personală. Eu mie mi-am demonstrat că pot face lucrul ăsta.

Deci materialele au fost pur și simplu o încercare.

În lucrările tale florile sunt un laitmotiv. Care este semnificația lor?

Recunosc că în lucrările mele florile ocupă un loc de cinste. De ce? În primul rând, pentru că îmi plac florile, indiferent care ar fi ele. De ce iarăși? Pentru că ele reprezintă cea mai înaltă, cea mai definită și cea mai mare putere, natura.

Atât de frumoase și de fascinante sunt florile. Bineînțeles, sunt numai un produs al naturii, numai ceva câteodată, bizar de frumos, ceva care te culcă pe spate pur și simplu, la propriu… Te arunci în iarbă în mijlocul lor și vrei să stai, să rămâi acolo.
Deci de ce mă fascinează florile și de ce îmi plac florile? Pentru că ele vor exista milenii după dispariția omului, indiferent de specia lor și de unde sunt, de unde provin pe glob.
Ele reprezintă frumosul, frumosul pe care ar trebui să-l aibă oamenii.

Manu, știu că ești pasionat de fotografie. O poză chiar spune mai mult decât 1000 de cuvinte?

Ahh… poza de care vorbești tu. Pentru mine o poză, cum îi spui tu, este primul stadiu de snapshot ca să-i spun așa în limba engleză. Primul stadiu înainte de a deveni fotografie, poza în general sau fotografia în general, care este o poză prelucrată. Bineînțeles, de mâna omului cu softurile necesare. Fiecare vrea să vadă în fotografia lui ceea ce este mai bun și mai frumos, un mai frumos în el.

Fotografia spune infinit mai mult decât povestea, cu toate că și o poveste făcută de un adevărat artist, de un adevărat scriitor poate arăta mai mult decât o fotografie, dar asta numai în imaginația celui care va citi respectiva poveste. În schimb, fotografia, acel click de câteva milisecunde pe care îl face aparatul de fotografiat și ulterior, tu îl procesezi în diferite programe, îți va arăta imediat o latură a realității pe care el a vrut să-l capteze în imaginea respectivă.

Se spune că arta cere sacrificii. Este adevărat?

Pot spune cu certitudine că toată viața mea am făcut sacrificii enorme. Ca să fiu ceea ce sunt acum și ca să pot încerca ce am încercat până acum și ca să pot realiza ce am realizat până acum în diferite domenii, în sensul giratoriu al acestei arte, în ghilimele, da?

Bineînțeles că cer enorm de multe sacrificii și toate se vor exemplifica pe latura materială, pentru că sacrificiile spirituale, prietenă dragă, artistul le face benevol și de drag. Le face din dragoste pentru ceea ce face. Sacrificiile spirituale sunt modul lui de gândire.
În primul rând, un artist totdeauna va fi un altruist. Va fi totdeauna, un om cu o genă și cu un fond psihologic foarte pozitiv, foarte frumos. El va răspândi, va încerca să răspândească în jurul lui frumosul prin ceea ce face. Pentru că asta îl va canaliza și îi va împinge mai departe spiritul pozitiv pentru creație.

Tot ceea ce faci își are rădăcinile în natură. Cât de mult te influențează natura?

În viața mea natura a influențat totul. Începând cu locul pe care mi l-am ales pentru atelier după ce am trăit foarte mulți ani, datorită părinților, la oraș. M-am plictisit de oamenii supărați și de problemele pe care le aveau ei și de cei care îi vedeam pe stradă, plecând la serviciu sau venind de la serviciu cu capul în pământ. După aceea m-am plictisit de beton de asfalt, de arșiță…

Am ales să fug de acolo, din oraș, și am ales să stau aproape de natură. Un artist are nevoie de libertatea pe care i-o oferă natura prin spațiu. Unde el adaugă timp. Timpul pe care îl folosește ca să își definească propriile creații care încep în în subconștientul lui și se termină prin mâinile lui. În diferite lucrușoare, așa cum făcea și Gepetto în atelierul lui, până l-a creat pe Pinocchio căruia i-a dat viață prin spiritualitatea lui extraordinară.

Are artistul nevoie de har pentru a scoate ce este frumos la lumină?

Harul este o scânteie, o putere imensă pe care culmea o să fie, o să ți se pară bizar și foarte greu de crezut. Fiecare o avem în noi, trebuie doar să o descoperim. Și să fim atât de curioși, imens de CURIOȘI.

Și artistul va întâmpina dificultăți de fiecare dată când își va impune punctul de vedere prin arta pe care o va face totdeauna. Va fi cineva sau ceva care va critica obiectul respectiv sau lucrarea respectivă, pentru că lucrarea sau obiectul exemplificat de mâinile lui nu va fi altceva decât viziunea pe care el a pus-o în practică. E viziunea primită de sus, scânteia care i-a dat lui harul. Dar se va găsi cineva care va spune: ” Bă asta, mie nu îmi place.”  De ce? Pentru că 1000 de bordeie 1000 de obiceie. Iar culmea ridicolului este că nu poți obliga pe nimeni, repet, să îi placă ce faci tu.

Ai fost dintotdeauna artist? Ai mai avut și alte meserii?

Da, am avut și alte meserii, bineînțeles, ca oricare în tinerețe. Am fost și șofer de meserie, sunt șofer profesionist, am condus ă camioane ușoare, camioane grele, camioane mari și așa mai departe.
Pentru o perioadă mai scurtă, am lucrat în chimie. Am fost operator chimist, dar niciuna dintre niciunul dintre domeniile respective nu m-a făcut să excelez. Nu m-a făcut să mă remarc, aș spune eu, pentru că nu mi-au plăcut cu adevărat gândurile mele și sufletul meu și scânteia de care vorbesc totdeauna mă trăgeau înapoi către singurătate, către pustnicii atelierului, către chilia mea, unde eu mă simțeam liber.

O parte din lucrările tale sunt expuse în Catedrala Sf. Ioan Botezătorul din Ploiești. Cum te-ai simțit când ai avut această ocazie?

O parte din lucrările mele au un caracter religios. În atelierul meu erau lucrări de artizanat la care eu lucram cu multă migală și pasiune și cu multă răbdare și cu toate virtuțile necesare, care au devenit ulterior obiecte de cult.

Legat de lucrul pentru biserici, catedrale, mânăstiri mă bucură enorm un singur lucru. Că obiectul făcut în atelierul meu, în liniștea mea, este expus acolo și devine obiect de cult, AIA nu se va dărâma nici mâine, nici poimâine, nici peste 1000 de ani.

Ce te inspiră? În spatele fiecărui artist există mai multe muze. Care sunt ale tale?

În spatele oricărui artist, de fapt, nu în spatele lui, în pieptul lui, în entitatea lui, în Subconștientul lui și în tot ceea ce îl definește de fapt, ca fiind un artist există doar muza universală. Dacă vorbești de muze, înseamnă că te gândești la o inspirație, inspirațiile unui artist totdeauna vor fi în primul rând din jurul lui.  Artistul nu va fi captat în imaginația lui numai de ceea ce vede în jurul lui. Va dori să experimenteze, să găsească chestii pe care nimeni nu le-a văzut niciodată, pentru că ele există doar în imaginația artistului. Iar ele existând acolo au avut o muză.

Ai o lucrare preferată?

Nu mă definește nici o lucrare făcută într-o viață întreagă, pentru că nu m-am definit eu ca și artist – e un drum lung, e un drum atât de lung și atât de plin de încercări. În care eu încă nu m-am regăsit pe mine în nici o lucrare, de ce nu? Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut sau că n-am reușit să am o mică revelație într-o lucrare pe care am făcut-o să fiu mulțumit de ea. Asta înseamnă să am o mică revelație, da, uite, am primit de la Dumnezeu a harul și puterea de a executa și de a face am dus la bun sfârșit. Acum îmi place foarte mult lucrul ăsta.

Există acest moment periculos pentru artist când realizează că ceea ce a făcut este extrem de frumos, extrem de nemaipomenit și așa mai departe.  Atunci când s-a îndrăgostit de propria lui lucrare. Atunci nu mai există creație și va pierde creația.

De ce îl va părăsi creația? Pentru prostia pe care a făcut-o de a se îndrăgosti. El trebuie să-și mențină neutralitatea. El trebuie să rămână conștient că e puternic și că poate mult mai mult și mult mai frumos că are mult mai mult de dat. Pentru că numai în felul ăsta își va păstra ă spiritul creativ și puterea de a merge înainte. Artistul care s-a blazat, care s-a îndrăgostit de lucrările lui, nu va merge mai departe și el va pierde din start.

Care este mesajul tău pentru generațiile viitoare?

Nu am decât un singur mesaj pentru generațiile viitoare. Să-și folosească timpul liber ca pe un hobby. Dacă doresc să și-l cheltuie, simțindu-se bine, făcând ceea ce cred că trebuie făcut, să facă, dar numai în timpul liber. Iar în restul vieții lor să fie oameni pragmatici dedicați visurilor lor până la capăt.
Pentru că artistul este cel care e veșnic nemulțumit de aceea ce face, conștientizând că el poate mult mai bine în orice domeniu.

Pe Iustina Tudor o găsim ca artist plastic, asistent universitar, respectiv profesor formator în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizează. Este o bucată din sistemul educațional ce contribuie calitativ la dezvoltarea și creșterea laturii creative a elevilor și studenților.

Totul a plecat din propriile nevoi care nu au fost acoperite la timp de către cei pe care i-a avut ea în fața catedrei. Întâmplările și situațiile negative din care a gustat fără să-și dorească în vremea copilăriei, au determinat-o să devină versiunea cea mai bună a profesorului pe care, din nefericire, nu l-a întâlnit.

Am înțeles de la Iustina că e parte din tot ceea ce a găsit în drumul său, iar alegerile pe care le-a făcut în viață au complotat la formarea sa. A știut să-și  extragă doar elementele constructive, cu ele defilează și le dă mai departe din iubire și respect pentru meseria pe care a îmbrățișat-o.

Iustina, care este povestea frumoasă a escapadei tale academice?

Totul a început treptat cu fiecare experiență pe care am avut-o de-a lungul anilor cu profesori care aveau mai mult sau mai puțin talent pedagogic, de la care am învățat pe rând de-a lungul anilor. Fiind un copil care avea o inteligență emoțională crescută, însă în același timp o dificultate în parcurgerea situațiilor mai puțin familiare, în primii ani de școală am amintiri neplăcute cu privire la interacțiunea cu colegii și învățătoarea. Răspunsurile mele erau în mare parte emoționale sau lipseau cu desăvârșire atunci când nu reușeam să citesc un cuvânt din abecedar sau eram prezentată ca exemplu negativ chiar de către învățătoare în fața clasei pentru manifestările mele emoționale. Astfel de experiențe am tot avut și în școala generală, iar mai apoi la liceu și chiar facultate, deși erau la o altă scară, ele au pus în prim plan în numeroase momente lipsa de profesionalism și dedicare a profesorilor. Cred cu tărie să toate aceste experiențe m-au împins spre a-mi dori să devin cea mai bună versiune a profesorului pe care mi-aș fi dorit să îl am încă din copilărie.

Ce rol ocupi în societate acum și cât de mult îți place ipostaza în care te găsesc?

În acest moment sunt artist plastic, asistent universitar și profesor formator în mediul fizic și online în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizez și le coordonez.

Artist și profesor, două apelative care sunt tangențiale în cazul tău. Care sunt atribuțiile pe care le ai în cadrul academiei tale?

Academia NIUSSbyIustinaTudor își propune să ofere cea mai frumoasă experiență educațională pe care un copil sau adult o poate avea, contribuind atât la dezvoltarea laturii artistice, cât și la creșterea stimei de sine, a îndemânării, îmbunătățirea comunicării și orientarea cursanților către găsirea soluțiilor și organizare.

Când s-a născut ideea unui spațiu de a împărtăși și altora tot ceea ce ți-ai însușit tu de-a lungul anilor?

Ideea a venit treptat, cu 3 ani în urmă atunci când pandemia a determinat și în mediul academic predarea online a atelierelor de desen și design pe care le susțineam. Atunci am realizat că nu trebuie să mă limitez doar la studenți, am conștientizat că sunt mult mai mulți copii și tineri care au nevoie de o persoană care să îi ghideze în parcursul lor într-o manieră distractivă și educativă.

Dedicarea, talentul, informațiile, timpul tău se apleacă asupra căror persoane? Doar elevi?

Proiectul meu se adresează cu precădere copiilor începând cu vârsta de 6 ani. Avem colaborări și cu adolescenți și adulți, însă pentru a se bucura de toate beneficiile acestei experiențe este bine ca părinții să identifice din timp pasiunea copilului către pictură și desen și să îl ghideze de la cele mai fragede vârste.

Condu-mă, te rog, spre începuturile tale căci vreau să-mi faci împărtășiri despre întâlnirea ta cu arta. Cum s-a întâmplat?

Pasiunea pentru arta vizuală s-a manifestat de la vârsta de 4 ani de când desenam pe toate foile din casă și una din educatoarele de la grădiniță a remarcat înclinația mea artistică și le-a recomandat părinților să mă înscrie la un curs de desen, lucru care s-a și întâmplat 2 ani mai târziu. Am fost nelipsită de la atelierele de pictură și desen o lungă perioadă de timp, mai exact 4 ani, iar apoi părinții m-au înscris la liceul de artă. Ulterior, am urmat cursuri de grafică și design susținute de Universitatea de Arte din București, U.S.A.M.V.B. și Universitatea Politehnica.

A devenit o alegere și o pasiune din dorință proprie sau dorință ticluită în sânul familiei?

Atât pasiunea cât și înclinația artistică mi-a aparținut în totalitate, însă am avut marele noroc că am fost încurajată și susținută constant de către părinții mei să urmez acest drum.

Cât de mult influențează societatea statutul artei în prezent?

Din păcate, societatea în care trăim ne dorește insensibili la emoții, să ne reprimăm tot mai mult dorința de exprimare sub diferite forme și să ne îndepărtăm de cel mai familiar mediu în care am evoluat, natura.

Cum se raportează cei din jur la arta pe care o creezi tu? Ce simți din partea lor?

Arta pe care o creez este apreciată prin faptul că pune în prim-plan natura și relația dintre om și natură. Acea conexiune puternică care ne leagă de sensibilitatea și emoțiile noastre și care se manifestă în cele mai simple lucruri-atunci când privim păsările zburând pe cer sau când ascultăm frunzele în bătaia vântului.

Cum te raportezi tu la arta digitală? Tu ai înțeles că ajungi să transmiți arta și bucuria pentru această formă de artă doar dacă îmbini cu tehnologia modernă?

Arta digitală, dar și cea tradițională reprezintă pentru mine exprimarea cu ușurință a emoțiilor transpuse în idei, concepte, schițe, iar mai apoi lucrările finale. Este minunat să folosim tehnologia cu scopul de a accentua nevoia omului modern de a se apropia de cel mai confortabil mediu în care poate trăi, sânul naturii.

Arta înseamnă talent, înseamnă pasiune, înseamnă plăcere. Ce mai înseamnă pentru tine?

Pentru mine arta vizuală reprezintă evoluție prin educație și emoții. Este una din primele forme de exprimare a copiilor încă de la cele mai fragede vârste și este de datoria noastră să o cultivăm și să o promovăm în rândul copiilor și adolescenților.

Ai întâlnit voci negative care te sfătuiau să alegi un drum în viață, poate, mai pragmatic?

Sigur că da, cum spuneam mai devreme am întâlnit aceste voci cu precădere în rândul profesorilor pe care i-am avut de-a lungul timpului. Un aspect de luat în calcul este că adevărații influenceri care își pun amprenta asupra dezvoltării, preferințelor și alegerilor noastre nu sunt cei de pe rețelele sociale, ci sunt profesorii și învățătorii. Atunci când părinții iau decizii în privința educației copilului trebuie să privească în perspectivă care ar putea fi consecințele colaborării dintre copil și profesor pe termen scurt mediu sau lung. Să acorde atenție modului în care copilul se simte înainte și în timpul activității.

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

În toamnă voi lansa prima mea expoziție de pictură în ulei care pune în prim-plan protagoniștii basmelor românești și relația lor cu natura, iar în curând voi lansa cursul de artă digitală în cadrul academiei mele.

Geanina Petre este persoana care a dovedit că nu se dă deoparte de la nimic, nici măcar atunci când e arătată cu degetul și aliniată lângă cei care cerșesc sau fură. Nici când e făcută țigancă, nici când aude chicoteli pe la spatele său având în vedere categoria din care face parte, cea de romi. Și-a văzut mereu de traiectoria sa, a ținut strâns cu dinții de obiectivele sale, iar azi o găsim în trustul Antena, dar și în brațe cu două cărți despre cum i-a fost copilăria și viața în Ferentari.

Nu se vaită prea mult, nici nu are motive, căci a avut o familie care a sprijinit-o permanent și o face în continuare, care i-a insuflat valori și credințe. Totuși, a văzut cu ochii săi violență multă în cartierul unde a copilărit, a dat nas cu poliția zilnic care patrula și veghea asupra locurilor și a avut prietene cu care mergea la braț a căror mame vindeau droguri, însă a înțeles că trebuie să discearnă singură  între ce e bine și rău.

Amintiri din Ferentari, cartea scrisă de Geanina ajunge să fie cea mai citită carte a tinerei care nu se dorea scriitoare. Subiecte tabu, lucruri interzise, lupta cu prejudecățile societății, zâmbete, toate adunate sub același cotor. Să o cunoaștem!

Geanina, cum te găsesc în prezent? Liniștită? Te întreb acest aspect pentru că o să vorbim și despre neliniștile pe care le-ai avut în copilărie.

Agitată, așa mă găsești. Eu mereu trebuie să fac ceva sau să fac planuri pentru ceva. Momentan, încerc să mă împart între muncă, casă și nouă mea pasiune pentru design vestimentar.

Iar dacă vorbim despre neliniștile din copilărie, una dintre ele a fost: „eu ce voi face  cu viața mea?” Mã îngrozea gândul să îmi găsesc un job doar pentru a mă întreține. Trebuia să fie ceva pentru care să lupt, să ajung undeva, nu doar să supraviețuiesc și eu doar asta vedeam în jurul meu. Și uneori nici măcar asta.

Simți că acum, odată și cu rolul de mamă în societate, ți-ai găsit locul?

Rolul de mamă m-a făcut să conștientizez și mai mult dorința mea de reușită. Acum nu vreau să reușesc doar pentru mine, ci pentru copilul și familia mea. Cumva, am avut mereu în mine o competiție cu propria persoană, uneori e bine, alteori, nu. Și. totodată, copilul meu este motorul vieții mele. Când am o stare proastă, mă uit în ochișorii lui și mă dezmeticesc. Nu are nevoie de o mamă care nu reușește. Copilul nu devine ceea ce îi spui, ci ceea ce vede. Și vreau să vadă în mine o mamă încăpățânată și determinată. Nu avem soare pe stradă noastră?! Îl aducem noi!

Cum te împarți între atribuțiile de la serviciu și cu cele de acasă?

Sincer, mediul în care lucrez e dinamic și haotic. Haosul și schimbările de la oră la oră au devenit parte din mine. Așa e în Tv , zăpăceală. Nu există stabilitate, poți munci o lună la un proiect ca în 10 minute să se anuleze tot. Dar, m-am obișnuit cu tensiunea asta. Iar acasă, din fericire, mama se ocupă de tot, de la copil la mâncare, curățenie etc. Dar în altă ordine de idei, nu mă regăsesc în ideea de gospodină. Adică nu aș putea niciodată să fiu doar acasă și prin bucătărie. Nu zic că e un lucru rău, dar nu ar funcționa pentru mine.

Spune-mi mai concret cu ce te ocupi în trustul Antenei, dar în special cum ai ajuns acolo!

Ohooo, long story! Drumul meu în Antena a început în urmă cu vreo 6-7 Ani. Prima dată, când mi-a încolțit ideea de a lucra în Tv, mama s-a panicat. A zis: „Cum în Tv?? Păi, cum ajungi tu acolo? Și tu ești țigancă, mamă, cum or să te primească între ei?”. Nici studii nu ai, vii și din Ferentari”. Toate lucrurile astea ea le-a zis pentru că voia să mă protejeze, îi era teamă pentru mine. În mare, avea și dreptate. Nu cunoșteam pe nimeni în domeniu, studii nici atât.

Însă, eu nu aveam niciun dubiu că nu pot, nu știu cum să îți explic . În sinea mea, eu știam că pot. Șansa a apărut când am auzit de un concurs la Radio. Era o platformă care caută oameni ce voiau să publice pe site-ul lor texte interesante. Și a fost un semn! Eu am trimis o mostră de text, pur și simplu am povestit cum e viața în Ferentari, în stilul meu. După ce am trimis mostra de text, ce crezi?! M-au chemat la biroul lor să semnăm un contract, iar eu să îmi public articolele acolo.

Am prins curaj văzând că editorul de acolo m-a validat cumva și nu am să îi uit numele niciodată. Mihai Mincan îl chema. Nu am mai auzit de atunci de el. Cred că Dumnezeu mi l-a scos în cale și de acolo m-a lăsat să gestionez eu. Articolele erau virale la momentul ăla, eu eram super entuziasmată. Și ca idee, eu la școală nu am dat vreun randament wow, era așa, să trec clasa. Și mai apoi, eu să scriu și atâția oameni să aprecieze a fost wow!

Am scris aproape un an acolo, apoi am auzit că se caută reporter la o emisiune Tv. Am aplicat, am fost la interviu și am devenit reporter. După o vreme, am aplicat la alt proiect și am scăzut în „grad” :))) Eram asistent de producție. Practic, căram chestii dintr-o parte în alta. Mâncarea concurenților din emisiuni, apă și mă asigurăm că e totul ok până începe emisiunea. Apoi, m-au pus pe departamentul de casting, adică să aduc oameni pentru diverse proiecte, de la vedete la oameni simpli. Și am rămas pe poziția asta până în prezent.

Ușor sau greu a fost să te integrezi în această „lume”? Cred cu tărie că au fost glume pe seama etniei tale, a culorii pielii, a poveștilor din Ferentari.

A fost greu la început pentru că eu trebuia să demonstrez că îmi merit locul acolo. Fiind singura pată de culoare, unora li se părea absurd să am capacitatea de a mă face utilă în domeniu. Dar mereu oamenii din jurul meu s-au împărțit în două tabere: fie mă plăceau foarte tare, fie mă disprețuiau foarte tare. Nu era cale de mijloc, asta stârneam eu.

Glume? Răutăți? De fiecare dată când apărea la vreo știre că un țigan a făcut și a dres, auzeam: „Ai dracu țigani..” și apoi își dădea seama careva că sunt prin preajmă și încerca să o dreagă” Hei, tu nu eșți așa, mă refer la ceilalți” . Nu mă încălzea cu nimic, dar îmi vedeam de treabă. Eu trebuia să țin cu dinții de acest job. Norocul meu a fost că mulți mă și simpatizau, și numărul celor care mă plăceau era mai mare decât al celor care mă disprețuiau.  Și ca să vezi, uneori prejudecățile veneau și din partea concurenților pe care i le aduceam la emisiuni.

Am avut un proiect în care unii trebuiau să stea într-o casă un număr de n zile și apoi să câștige un premiu. Unul dintre concurenți, mi-a predat mie și celorlalți colegi din producție lucruri personale, printre care un lănțișor de aur. La finalul competiției, în toată nebunia aia, lănțișorul dispăruse. Și dintre toți colegii care eram, el a zis: „Geaninei i-am predat lănțișorul!” Evident, eu în ochii lui eram cea mai suspectă, doar nu era să îi fi furat lănțișorul vreunul dintre colegii mei blonzi :)) .

La final, întreagă echipa am verificat și portofelul în care avea lănțișorul avea o găurică. Deci? Geanina nu a dus lănțișorul la amanet sau ceva, cel mai probabil a căzut prin gaură, fiind subțire și aia a fost.

Ironia vieții e că peste ani m-am reîntâlnit cu acel fost concurent și m-a felicitat pentru parcursul meu profesional și m-a întrebat dacă pot să îl ajut cu un job:)

 Apropo de locul copilăriei tale, cum îl poți descrie?

Dramă, sărăcie, scandal, bătăi. Eu le trăiam din exterior, chestiile astea se întâmplau în rândul familiilor prietenelor mele, ale vecinilor. La noi în familie a fost echilibru, stabilitate, nu pot să zic că mi-a lipsit ceva. Dar am trecut și eu prin chestii. În urmă cu mulți ani, aveam vreo 13-14 ani, magazinul părinților mei a fost spart. Cu noi în casă s-a întâmplat asta. Era un magazin la parter, 2 camere magazin, 2 de locuit. Nici până acum nu pot înțelege cum l-au spart cu noi în casă.

De fiecare dată când mă gândesc la asta, îmi dau seama ce mare e Dumnezeu. Păi, dacă vreunul dintre noi se trezea în timpul ăla să meargă la baie?! S-ar fi întâmplat o tragedie. Cu siguranță, persoanele care au intrat peste noi ne-ar fi dat la cap dacă ne trezeam. Dar Dumnezeu a fost cu noi și nu s-a întâmplat asta. Toată treaba a lăsat urme, fiind copil la vremea aia m-am speriat foarte tare. Și în perioada aia de după spargeri, pentru că s-a întâmplat de două ori, nu dormeam cu nopțile, dacă auzeam vreun zgomot, eu fugeam la ușa sau la geam. Și acum noaptea, dacă aud un zgomot mai puternic, verific uși, geamuri. Traumă, pe scurt.

Ce elemente ți-au marcat copilăria, Geanina? Violența sub toate formele? Discriminarea și rasismul venit din toate părțile? Ce-mi poți spune?

Discriminarea e un cuvânt așa dur. Unii sunt atât de ipocriți, nici măcar nu o admit. Spun că ce? Nu e vb de discriminare, e vorba de ceea ce fac țiganii. Păi bun, sunt de acord, marea majoritate a țiganilor fac chestii nasoale. Dar, atenție, nu toți facem asta! Lucrul asta nu îl înțelege societatea. Chiar o tipă mi-a zis demult: „Fă, lucrez la un de ăsta de parfumuri și fac combinații. Îi fur de rup. Oricum sunt țigancă și se așteaptă la asta!”

Deci, e un cerc vicios!  Eu vreau doar să mă cunoști și apoi să îți spui părerea despre mine, dar nu înainte.

Personal, chiar dacă am demonstrat de-a lungul anilor că sunt un om corect, muncitor, tot mă aștept din partea unor persoane cu care râd și glumesc și care, în aparență, mă respectă, dacă li se pare ceva pe dos, vin cu  „așa sunteți voi, țiganii „, tot cu concluzia asta pleacă în viață.

Dar pe mine nu mă mai rănește, rasismul este ceva ce există, și sunt două variante: fie rămâi în carapacea ta de teamă că vei fi pus la colț, fie treci de victimizarea „Vai, sunt țigan și lumea e rea” și îți depășești condiția.

Eu nu pot să trăiesc în umbra victimizării, eu nu sunt o victimă, eu sunt doar o persoană care trebuie să muncească de două ori mai mult din cauza unor mentalități. Dar e ok, pot!

Simți că trebuie să muncească romii mai mult că românii?

Întotdeauna, și nu o zic cu frustrare sau ceva. Dar așa e, sau poate depinde de oamenii pe care îi întâlnești. E așa subiectivă treaba asta! Pentru că sunt unii oameni care te văd și te îndrăgesc imediat. Și sunt alții care, deși te recomandă anumite calități, tot nu dau doi bani pe tine. În concluzie, român/ țigan ce oi fi, important e să fii om.

Încă simți că te urmăresc etichetele în viață?

Logic. Și chiar de la chestii absurde. Un exemplu, uneori îmi mai pun poze pe facebook, și în unele sunt în casă. Și chiar am prins o discuție ceva de genul: „Păi, voi țiganii, așa vă faceți casele mari!”  Nu știu dacă subiectul era cu răutate Sau cu invidie, sau ambele.

Însă, oamenii se așteaptă ca țiganii să își facă case mari cu turnulețe, vile, sau să conducă nu știu ce bmw nou. Și, evident, că toate astea agonisite din lucruri necinstite. Dar eu sunt unul dintre acei țigani care au lucrat la o casă mare în decursul a cinci ani. Pentru că ce să vezi?! Era muncă cinstită. Dar oamenii nu înțeleg asta. Sau le e mai ușor să creadă  că ai făcut vreo combinație, cred că fac asta ori din neputință lor, ori răutate și prejudecăți.

Da știu, sunt și țigani cu case cu trei etaje făcută din cerșeală, spre exemplu. Sau tâlhării. Dar nu sunt unul dintre aceste exemple. Asta mă enervează când se generalizează.

Ești o excepție, Geanina?

Nu sunt o excepție, din contră, cred că printre cunoscuții mei există persoane mult mai dotate decât mine. Din multe puncte de vedere, emoțional, psihic. Diferența dintre mine și ceilalți este „foamea” . Foamea de a reuși în viață. Foamea de a crea ceva din nimic.

Cum ai luat decizia de a-ți scrie copilăria  și viața pe care ai avut-o în Ferentari? Care este scopul cărților tale?

Din distracție. Multe faze, de fapt cartea în sine e plină de întâmplări tragico-comice. Și pe lângă că am vrut să afle și alții cum e viața în Ferentari, am vrut să arăt că dacă viața îți dă lămâi, faci limonadă, că nu contează de unde vii, ci ce faci cu ceea ce ai.

Bine, nu te gândi că m-am trezit cu dorința de a deveni scriitoare. Nici nu mă consider asta, din respect pentru cei care fac asta de o viață și o fac la un nivel. Deși cartea a fost nominalizată la cartea anului în cadrul editurii, mi-a încălzit sufletul treaba asta, însă rămâne doar la nivelul de „am făcut-o și pe asta”.

Cu ce valori ai crescut și te-au făcut omul de azi?

Valorile pe care le-am văzut la ai mei. Chiar zilele trecute treceam prin niște stări. Eram ușor debusolată și tata mi-a zis: „Nu mai dispera, toate vin la timpul lor! Nu poți forța chestii. Ai răbdare”. Chestia cu răbdarea e ceva ce eu trebuie să învăț, ai mei îmi insuflă asta, dar eu încă învăț cum să am răbdare. Eu sunt genul care își pune în minte un plan, pleacă la drum cu putere maximă, apoi, pe parcurs, dacă nu se leagă repede, pierd din energie și entuziasm. Ceea ce e o prostie, dar lucrez la asta. Am învățat de la ei mei să fiu onestă. Adică dacă tu îmi zici „Știi să lucrezi în programul Excel?” Eu să îți zic:„Nu , dar învăț” . Și multă muncă, asta am mai văzut la ai mei. Și s-a prins de mine. Deci, răbdare, muncă, onestitate. Cu asta am venit de acasă.

Când auzeai voci negative, de unde îți luai resursele?

Le aud și acum. Îmi luam și îmi iau resursele din faptul că nu am încă tot ce îmi doresc.

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

Haideți să îl cunoaștem pe Theodor Proca, inginer medical la firma Mediclim și absolvent al Facultății de Inginerii Medicale de la Universitatea Politehnică București, cu un master în Tehnologii în Inginerie Medicală, va oferi o perspectivă din interior asupra meseriilor în domeniul sănătății.

Cine este Theodor Proca?

Sunt un tânăr ca oricare altul, care încearcă în fiecare zi să-și dezvolte o variantă mai bună de sine.

Mă pot caracteriza ca fiind o persoană foarte ambițioasă, dinamică și cu un chef nebun de comunicare.

Pe plan personal îmi place să-mi petrec timpul înconjurat de prieteni și familie, deoarece ador valoarea umană și încerc să învăț cât mai mult din experiențele oamenilor.

În planul carierei caut să mă dezvolt și să acumulez experiență prin mine și ascultându-i pe alții, consider că fiecare situație prin care trecem este o lecție din care trebuie să învățam ceva bun sau rău.

Am terminat Facultatea de Inginerie Medicală din cadrul Universității Politehnică din București și masterul la aceeași facultate.

Sunt inginer medical de 4 ani, lucrez în divizia de aparate de laborator din cadrul unei importante firme din România.

Părerea ta despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Cum am spus și în prezentarea mea “informația = Putere”, orice experiență de acest gen este un plus pentru tine ca individ.

Evenimentul de zilele trecute a abordat o temă foarte interesantă care, cu siguranță, este viitorul în societatea noastră.

Este foarte important să cunoaștem această nouă “armă” și să încercăm să o folosim cât mai benefic pentru noi și pentru meseria pe care o desfășurăm.

Care sunt cele mai importante aplicații ale tehnologiei AI în ingineria medicală și cum pot acestea să îmbunătățească procesul de diagnosticare și tratamentul pacienților?

În activitatea mea de zi cu zi avem deja contact cu AI-ul, deoarece producătorii de echipamente medicală deja au dezvoltat sisteme care te ajută pe tine, cel din teren.

În momentul în care ai o problemă și ceri ajutorul la firma mamă, cei de acolo înainte de a te prelua au un sistem prin care filtrează informațiile aduse de tine, mai exact tu discuți cu un chat bot care, desigur, este rezultatul AI-ului.

Pentru medicina de baza, aici mă refer la medicii care sunt implicați în contactul direct cu pacientul, s-au găsit soluții pentru ca doctorii să poată da un diagnostic cât mai rapid, vorbim despre Machine learning (rețele neuronale antrenate de specialiști cu experiență in diferite domenii să poată ajuta ființa umană).

Ce competențe ar trebui să aibă inginerii medicali care doresc să lucreze cu tehnologia AI și cum ar putea aceștia să-și dezvolte abilitățile necesare?

Când vorbim de competențe în ingineria medicală putem să ne rezumăm la un singur cuvânt, acela fiind “dedicare”.

De ce spun asta?

În primul rând trebuie să te dedici și să îți placă ceea ce faci, iar mai apoi să ajungi să deprinzi skill-urile necesare pentru a fi un inginer medical complet.

Legat de AI lucrurile vin natural, deoarece în fiecare zi această ramură este din ce în ce mai dezvoltată, iar tu ca un inginer de succes trebuie să te dezvolți odată cu ea.

Ne poți da un exemplu când AI te-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Voi prezenta doua exemple, primul din viața personală și al doilea din cea profesională.

În primul rând am încercat să folosesc un chat bot să-mi facă o rețetă noua de brownie, ce a ieșit la final a fost foarte delicios așadar am fost încântat de noul meu ajutor din bucătărie.

În al doilea rând am avut o problemă la un echipament și am încercat să întreb același chat bot mai exact chat GPT, răspunsul a fost unul foarte pe larg și nu m-a ajutat să-mi rezolv problema pe moment, dar mi-a deschis ochii asupra anumitor aspecte de care m-am legat și ulterior cu anumite încercări am reușit sa finalizez procesul.

Un sfat pentru cei tineri!

Sfatul meu este să încerce să facă ceea ce le place lor, indiferent de ce le spun cei din jur (aici mă refer desigur la activități sănătoase pentru minte si corp)

Încă un sfat pe care si eu l-am primit, este acela de a încerca să NU fi cel mai deștept din cameră.

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite: Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele celor patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

Haideți să o cunoaștem pe Maria Stanca, Legal Counsel și absolventă a Colegiului de Studii Juridice Europene, Paris I Pantheon Sorbonne și viitoare absolventă a Facultății de Drept a Universității din București, ne va ghida prin labirintul complex al aspectelor juridice și al reglementărilor ce pot influența noile meserii emergente. Experiența ei diversă în dreptul internațional și european aduce o perspectivă valoroasă în ceea ce privește aspectele legale și etice ale profesiei.

Cine este Maria Stanca? 

Sunt o tânără mereu curioasă, iubitoare de frumos și de natură, ce activează în domeniul juridic. Am ales drumul pe care mă aflu în liceu, când am fost implicată în numeroase programe de voluntariat și când am simțit că trebuie să las ceva bun în urma mea.

Părerea ta despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Mai mult decât orice altceva, cred că este într-adevăr o necesitate. Viteza cu care inteligența artificială își croiește locul în viețile noastre nu este de neglijat. Și cred că cele mai afectate sunt și vor fi în continuare generațiile tinere, care se confruntă cu AI (inteligență artificială) încă din școala primară. Cred că este imperioasă creșterea rezilienței în rândul copiilor și al adolescenților, fiindcă ei vor evolua odată cu inteligența artificială și vor fi predilecți la cele mai sensibile schimbări produse de aceasta.

Ce implicații juridice ar trebui să ia în considerare companiile care utilizează AI în procesul lor de recrutare și în ce măsură ar putea acestea să afecteze drepturile angajaților sau candidaților?

În mod obiectiv, putem pleca de la premisa că inteligența artificială depășește viteza cu care creierul uman poate acumula, stoca și reproduce informații brute. Ceea ce, în opinia mea, nu poate înlocui, este creativitatea sau orice alt fel de îndeletnicire umană. Ca atare, pe piața muncii, cred că cele mai importante sunt criteriile după care se face recrutarea angajaților. Dacă este un lucru pe care l-am învățat atât din școală, cât și din practică, este că egalitatea, inclusiv la angajare, nu înseamnă să se aplice uniform criteriile după care se face aceasta, ci adaptat, așa încât pentru contexte similare să aplicăm similar și criteriile. Iar acest lucru ni-l spun și Codul Muncii, și reglementările europene în materie. Sigur, AI ar însemna mai puțini bani cheltuiți de angajator în procesul de recrutare și o aparentă înlăturare a oricărei forme de discriminare. Cred, însă, că AI nu are (încă) posibilitatea de a vedea dincolo de informațiile brute și de a aplica (neuniform) criteriile în procesul de angajare, astfel că mă întreb dacă nu se creează o și mai mare discriminare în acest proces. Pentru că standardul de evaluare și de comparare este și rămâne, în opinia mea, unul inuman, obiectiv vorbind.

Cum pot fi reglementate drepturile de proprietate intelectuală în cazul tehnologiei AI și cum ar putea acestea să afecteze creșterea și inovația în domeniu?

Problema drepturilor de proprietate intelectuală (și mai ales a drepturilor de autor, pentru tot ce înseamnă „creații” – a se vedea ChatGPT) în ceea ce privește inteligența artificială este foarte controversată în domeniu. Pragmatic, deși nu cred că inventatorul softului ce încorporează inteligența artificială și-ar putea însuși efectiv și soluțiile pe care această inteligență le produce, la acest moment, cred că este singura opțiune viabilă pentru a avea o reglementare cât de cât unitară. Ca atare, astfel cum arată legislația la nivel internațional acum, ar însemna ca soluțiile tehnice sau creațiile inteligenței artificiale să intre, de fapt, sub protecția drepturilor de proprietate intelectuală ale inventatorului originar.

Ne poți spune dacă inteligența artificială ți-a fost de ajutor? 

Singura dată când am folosit inteligența artificială a fost atunci când am căutat o soluție (rapidă) pentru o problemă în real estate cu care mă confruntam la birou. Și nu mi-a fost furnizată… Cred că nu îi erau familiare dispozițiile din Legea cadastrului.

Un sfat pentru cei tineri!

Fiți curioși și implicați-vă!

Dacă ar fi să ne uităm în urmă la devenirea sa, am putea să spunem că alegerile pe care le-a făcut Andrei Jipa în viață sunt cele care l-au construit. Hotărârile pe care le-a luat legate de studii, l-au influențat vreme de aproape un deceniu jumătate, dar care au avut un impact major asupra formării sale. Fiind omul cu viziuni largi, nu a îmbrățișat limitele. Guvernează în jurul ideii că ceea ce îți aduce confort, dăunează.

A lucrat în bancă, în mediul privat, iar când părea că traiectoria sa profesională este una liniară, Andrei s-a reorientat. În gândurile sale s-a așezat dorința de a deveni antreprenor care, se pare, a adus cu un an în urmă schimbarea. A dat viață unui spațiu prin care se dezvoltă abilități de negociere, lucrul în echipă, dar se gustă și din distracție prin intermediul aniversărilor, unor jocuri creative sau activități de team building. Să-l cunoaștem!

Andrei, de ce antreprenor acum și nu salariat? Poate pentru a nu mai aștepta aprobarea șefului și de a nu-ți mai pune limite?

Am avut statutul de angajat încă din primul an de facultate, mai concret din 2008 până în octombrie 2022. După 14 ani lucrați ca angajat, am dorit să văd lucrurile și din alt unghi pentru a avea o vedere de ansamblu. Mereu mi-a stârnit interesul ideea de a încerca ceva pe cont propriu. Statutul de angajat mi-a conferit o stabilitate în toți acești ani, însă am vrut să îmi pun amprenta pe ideile mele și să le dezvolt. Statutul de angajat oferă atât beneficii, cât și constrângeri.

Personal, sunt de părere că  fiecare dintre noi ar trebui să încerce cel puțin o dată un business. Am fi mult mai departe. Această experiență ne crește ca oameni și ne poate dovedi că suntem mai mult decât credem noi ca am fi.

Cum ai ales ideea de business? Nu ți-a fost frică să te arunci fără o plasă de siguranță?

Sunt de părere că pentru a reuși, în primul rând trebuie să faci ceva ce-ți place. Iar eu mi-am dat seama că îmi place să relaționez cu oamenii prin intermediul jocurilor și al activităților aplicate. Bineînțeles, au fost modificări de-a lungul timpului până să ajungă la această formă. Și cred că despre asta e vorba în primul rând în afaceri. Despre pasiune, adaptabilitate și proactivitate.

Mereu mi-au plăcut formele aplicate de dezvoltare. Cred că oamenii prin joc învață mult mai ușor, este mai plăcut și se creează relații sociale puternice. Mai ales în aceste vremuri în care suntem foarte mult pe online și socializarea față-n față are de suferit.

Ulterior, ideea de a face și zile de naștere pentru adolescenți a venit ca o extensie, întrucât particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților. Ne bucurăm când vedem că timp de câteva ore sunt prezenți și angrenați în activități. Când pleacă la final cu zâmbetul pe buze, ne dăm seama că tot efortul din spate merită.

Cât despre plasa de siguranță,  cred că asta este ceea ce ne ține departe de potențialul nostru. Mereu căutăm plasa de siguranță. Și asta nu te determină să dai 100% pentru că, în mod inconștient, știi că ai și altă variantă. Situația trebuie gândită, analizată atent, iar dacă te decizi că vrei să mergi pe acel drum o să se alinieze multe lucruri în favoarea ta. Îmi place mult o vorbă de-a lui Denzel Washington: “If I’m going to fall, I’m going to fall forward” Dacă este să eșuez, măcar voi vedea ce am greșit și ce voi putea face mai bun.

Care au fost primii pași ai demarării? Poate oamenii de echipă sau te-ai bazat doar pe ține pentru a-ți crește „copilul”?

Ideea proiectului am conceput-o singur. Implementarea a fost realizată de către mine și cu unele ajutoare (familie și prieteni). Îi mulțumesc surorii mele, Anca Jipa (arhitect) care m-a ajutat cu amenajarea și multe alte sfaturi. Le mulțumesc pe această cale părinților și prietenilor că mă susțin și că-mi sunt aproape. Am avut sesiuni de brainstorming, discuții, gândit avantaje și dezavantaje. Ulterior, am căutat oameni pasionați de acest domeniu pentru a lucra împreună cu ei. Pe această cale îi mulțumesc lui Carmen Iablonschi, omul meu de bază în acest proiect.

Hai să auzim cum poate să sune o reorientare profesională! Care este frumoasă poveste a conceptului Ludic-joc și minte?

Povestea Ludic a început cu ideea de a lucra cu oameni prin mijloace aplicate și jocuri. Fiind o persoană sociabilă, am considerat că mi se potrivește o astfel de activitate. Cât am lucrat în mediul corporatist, am luat parte la multe team building-uri și activități de formare, cursuri, etc. Mi-am dat seama că mă atrage mult partea această de activități, jocurile de echipă și ce înseamnă ele în spate. Am vrut ca Ludic să fie și un spațiu fizic, în Iași, pentru team building. Ulterior, am dezvoltat ideea întrucât mi-am dat seama că în orașul Iași vârsta adolescenților nu este foarte bine deservită pe partea de zile de naștere și activități creative. Pe lângă zile de naștere,  am ajuns să colaborăm și cu școli pe programul “Școala Altfel” și “Școala Verde” și susținem inclusiv ateliere și workshop-uri de educație financiară, psihologie, teatru.

Numele de Ludic îl aveam în cap cu un an înainte de a începe. Simțeam nevoie de a avea și un descriptiv, iar după multe frământări, joc&minte mi s-a părut potrivit deoarece rezumă ce se întâmplă aici. Ne jucăm și ne punem mintea la contribuție.

Ce se întâmplă sub egida acestuia? Ce activități sau proiecte se ticluiesc?

În cadrul Ludic susținem :

🡺    Activități de echipă (team building) – atât indoor în locația noastră din Iași, cât și outdoor, în diverse locații din țară.

🡺    Zile de naștere pentru oameni mari sau adolescenți

🡺    Workshop-uri și ateliere creative

🡺    “Școala Altfel” și ” Școala Verde” – proiecte educaționale desfășurate în școli

Partea frumoasă este că suntem adaptabili și particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților și scopul lor. Mai urmează noi proiecte în perioada următoare  la care momentan lucrăm.

Educația este permanentă. Nu zic eu asta, ci este un concept în continuă dezvoltare pe durata întregii vieți. Dorești să contribui, prin intermediul jocurilor de echipă, la calitatea relațiilor celor care îți calcă pragul?

Văzusem în cadrul unei conferințe TED,  un cercetător pe nume Robert Waldinger (psihiatru, Harvard School) care vorbea despre concluziile celui mai îndelungat studiu din lume (început în 1938 și continuat pe copiii lor), iar întrebarea era “Ce ne facem fericiți și sănătoși de-a lungul vieții?”. Concluziile studiului: relațiile umane de calitate. Cu familia, prietenii, colegii. Să ne simțim apreciați și conectați cu ei. Ne bucurăm să contribuim într-o mică măsură la acest scop. Da, suntem de părere că educația este permanentă și că ne putem forma obiceiuri, ne putem dezvolta și învăța pe durata întregii vieți.

Și ca să revin la întrebare, prin intermediul activităților și jocurilor din cadrul Ludic căutăm metode practice de a pun în valoare factorul uman, relaționarea, gândirea creativă și analitică.

Ai avut vreun mentor care să te direcționeze, oameni care să te inspire sau ai pus singur pe hârtie tot ce doreai să se întâmple sub pălăria Ludic?

Un  singur mentor propriu zis care să mă ghideze, nu. Dar oameni care să mă inspire da, cu siguranță. Proiectul de la idee până la forma actuală a avut mai multe modificări și adaptări. Pentru că business-ul trebuie îmbinat cu adaptabilitatea pentru a construi ceva pe termen lung. Adaptabilitate la cerințele pieței, la nevoile oamenilor.

M-au ajutat prietenii cu sfaturi, cu gândirea structurată, cu discuții în care am putut gândi “outside the box“, să gândim puncte tari și puncte slabe și cum se poate dezvolta acest proiect. Se zice că pentru a crea ceva original, trebuie să te inspiri câte un pic din mai multe părți. Nimeni nu creează ceva nou, de la 0 fără să aibă alte „ustensile“ sau surse de inspirație pentru creația sa. Personal, am căutat mult, am pus cap la cap, am luat ideile cu care am rezonam și am creat Ludic.

Andrei, cât de mult te întregește nouă ta ipostază pe care ai îmbrățișat-o?

Încă este o stare cu care trebuie să mă obișnuiesc. Adaptarea de la viața de angajat la cea de antreprenor a venit mai natural decât mi-am imaginat. Am un program asemănător (cu ore extra time aici). Încă nu mă simt confortabil să mă prezint drept antreprenor, fondator și încă mă pune într-o poziție ușor stingheră această titulatură. Dar ca libertate de mișcare, de expresie, de relații create  și provocări – este mult mai fain și intens.

Au fost și voci negative prin preajma ta care îți spuneau să nu lași un serviciu stabil pe ceva nesigur?

Au mai fost, dar puține. Și am încercat să le minimizez impactul asupra mea. Sunt o persoană destul de analitică și până să iau decizia de a-mi da demisia, am gândit toate scenariile, am calculat. Iar sfaturile de a nu risca vin de obicei de la oamenii care joacă la sigur toată viața.

Îți trebuie curaj, îndrăzneală sau ce element e necesar să deții pentru a face o schimbare în câmpul muncii?

Este un mix din toate aceste elemente. Trebuie în primul rând făcut un research temeinic, de identificat nevoile, costurile și publicul țintă pentru a deschide o afacere. Dacă ideea este validată, implementarea și execuția este de asemenea foarte importantă. Când activezi într-un domeniu creativ, nevoia deseori trebuie creată și oamenii invitați în povestea ta. Trebuie să dai totul pentru a reuși și a ieși din zona de confort. Doar așa crești ca om, ca business. Vorbesc aici de telefoane, prezentări, mail-uri, networking, evenimente, bătut la uși, trebuie să te expui cât mai mult pentru a-ți maximiza șansele de reușită. Și mereu să te reinventezi și să te adaptezi pieței și nevoilor ei.

Inclusiv ideea de a-ți scrie cel mai negru scenariu pe hârtie și dacă ești capabil să îl duci, să te descurci cu el, devine foarte eliberator. Dacă vizualizezi ce vrei să faci și ai curajul să o spui cu voce tare, se va întâmpla!

Ștefan Lovin este un pianist remarcabil cu o pasiune profundă pentru muzică și un talent extraordinar la pian.

A fost fascinat de muzică încă de la o vârstă fragedă și a început să studieze pianul în copilărie. El și-a dezvoltat abilitățile muzicale într-un mod remarcabil și a continuat să își perfecționeze cunoștințele și tehnica.

Cu o prezență scenică carismatică și o capacitate de a transmite emoții prin intermediul muzicii sale, Ștefan Lovin a captivat publicul în numeroase concerte și recitaluri. Interpretările sale sunt caracterizate de o tehnică impecabilă, expresivitate și o profunzime emoțională impresionantă.

Ștefan Lovin abordează un spectru larg de repertoriu, cuprinzând lucrări clasice, muzică contemporană și jazz. El își aduce contribuția și în domeniul compoziției, creând propriile sale piese muzicale. Originalitatea și creativitatea sa sunt evidente în compozițiile sale, care combină influențe din diverse genuri muzicale.

Cu o educație muzicală solidă și o carieră înfloritoare, Ștefan Lovin a colaborat cu numeroase orchestre, dirijori și muzicieni de renume internațional. A participat la festivaluri și concursuri prestigioase și a obținut recunoaștere și apreciere pentru talentul său incontestabil.

Pe lângă activitatea sa artistică, pianistul este și un profesor dedicat, implicat în educația și formarea tinerilor pianiști. El își împărtășește cunoștințele și experiența cu studenții săi, având o abordare inspirată și încurajatoare.

Cu o carieră impresionantă și o abordare autentică a muzicii, Ștefan Lovin continuă să fie o prezență remarcabilă în lumea muzicală, fascinând și inspirând ascultătorii cu interpretările sale remarcabile și creativitatea sa inepuizabilă.

Haideți să îl cunoaștem:

Un cântecel din copilărie suna așa: ,,împăcare, împăcare, fără nicio supărare…”. Când se așează împăcare? Când? După o ceartă?

Dragi părinți, se întâmplă uneori să vă certați în fața copiilor?

Bineînțeles!

Oameni suntem și lucrurile nu sunt întotdeauna în controlul nostru.

Din când în când este în regulă ca fiul sau fiica ta să vadă o luptă în idei și argumente.

Orice furtună aduce după sine cer curat și orice furtună în relație este o parte naturală, de netăgăduit, a oricărei legături apropiate.

Cu toate acestea, dacă se întâmplă să vă certați în fața copiilor voștri, vă încurajez să faceți tot posibilul pentru a exersa 3 lucruri:

Conflictul este important să fie păstrat în registrul respectului. Ce cuvinte folosiți? Ce ton folosiți? Cum vă folosiți de non verbal?

Copiii sunt ținuți mereu în afara conflictului. Dacă se întâmplă să fie martori, ei nu vor fi introduși în conflict, nu li se va cere să ia partea cuiva și nici nu li se vor pune întrebări referitoare la argumentare.

Împăcarea este important să se realizeze tot în fața copiilor. Lecția împăcării este una extrem de importantă! În viață nu este totul lapte și miere. Există dezacorduri, conflicte și argumentări, există mâhniri, frustrări. Și există împăcare și rearmonizare.

Să discutăm cu copiii noștri despre conflicte!

Capacitatea de a vorbi sincer și deschis despre subiecte delicate, dificile și despre momente provocatoare ne ajută să ne simțim mai în siguranță atunci când acele momente chiar se petrec.

Hai să ne propunem așa:

Data viitoare când există un conflict cu partenerul, rezolvați totul cum este cel mai bine pentru voi doi și -chiar dacă împăcarea nu se petrece în fața copilului-, gândiți-vă la următorul lucru: recreați împăcarea astfel încât cel mic să audă, să vadă, să simtă.

Copiii nu trebuie să se afle chiar în fața voastră, pot fi doar în zonă. Ei aud și observă foarte bine chiar și de la depărtare!

„Știi cum m-am supărat foarte tare ieri când am venit acasă și era haos și dezordine? Îmi pare rău că am strigat. Mă simțeam copleșită. Sunt sigură că în loc să țip, ar fi trebuit să spun ceva de genul: <<Sunt copleșită după ziua de azi și în plus casa e foarte dezordonată. Putem să luăm 10 minute pauză și să așezăm puțin lucrurile pe aici?”

Sau

„Amândoi ne-am simțit foarte obosiți și stresați în ultima vreme. Cred că ieri m-am repezit la tine și tu te-ai repezit la mine. Fără să filtrăm. Să încercăm să luăm puțin timp în fiecare zi pentru a ne reconecta. E o idee bună!”

Ce modelăm în copilul nostru?

În primul rând, cum să rezolve un conflict cu maturitate și respect.

În al doilea rând, cum să-și exprime în mod deschis, sincer, cu respect, sentimentele.

Apoi îi arătăm cum se exersează empatia dar și cum se reglează cineva emoțional.

Desigur, practicăm toate aceste lucruri și pentru noi, adulții. Data viitoare vom evolua, vom crește în urma unui conflict productiv.

Conflictul este foarte bun când ne propunem să învățăm comunicarea armonioasă. Acest lucru se întâmplă doar dacă este bine gestionat: iată de ce părintele trebuie să fie un adevărat maestru al comunicării, zi de zi.