Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în raionul Ştefan Voda din Republica Moldova, care îl are ca ocrotitor spiritual, pe cel care a scris o pagină de istorie importantă pentru ortodoxia noastră, pentru romanismul nostru, dar şi pentru păstrarea şi promovarea valorilor strămoşeşti. Dacă ne uităm în viaţa sfântului, vedem că acesta s-a născut probabil în anii 1438 sau 1439, la Borzesti (astăzi judeţul Bacău), fiind fiul lui Bogdan al II-lea. A fost educat într-o familie creştină, care l-a pregătit pentru ceea ce avea să devină mai târziu. În anul 1457 avea să devină domnitor al Moldovei, fiind înscăunat la Suceava pe Câmpia Dreptăţii pe data de 12 Aprilie. A fost un moment de cotitură în istoria Moldovei pentru că Sfântul Voievod s-a arătat un mare apărător al credinţei şi al neamului. A fost un responsabil domnitor aşa cum zice şi cronicarul ,,era grabnic la mânia şi iute la necaz”,  fapt care l-a făcut să reuşească să consolideze unitatea tânărului stat care s-a înfiinţat în urma descălecatului lui Dragoş. Perioada de început a domniei a fost una foarte critică pentru că suntem la câţiva ani după căderea Constatinopolului, iar turcii se extindeau foarte mult spre răsărit, acest lucru făcea că ţările ortodoxe din răsărit să fie ameninţate de ocuparea otomană, iar conducătorii de aici se străduiau să apere spaţiile acestea ai Europei creştine. Au fost foarte multe încercări, lupte cu turcii şi tătarii, care veneau din răsărit, însă şi-a consolidat poziţia ocupând cotaţiile până la Marea Neagră, în aşa fel a consolidat graniţa de răsărit. Mai avea de înfruntat şi pe regale Poloniei, al Austro-Ungariei, mai avea de înfruntat şi domnul Ţării Româneşti. Din viaţa lui vedem că a participat la 36 de lupte, 34 le-a câştigat, iar două le-a pierdut. A avut un rol importat pentru apărarea credinţei, în vremea respectivă ocuparea ţării înseamnă şi islamizarea ţării şi în ciuda tuturor dificultăţilor, a reuşit să scutească Moldova de a plăti acel tribut pe care îl plăteau toate ţările care erau ocupate de către turci, şi chiar să păstreze independenţa, având câteva victorii zdrobitoare în faţa acestora. Ştim foarte bine diferenţa numerică a armatei moldave fata ce de cea otomana, însă prin credinţa sa dreaptă a reuşit să biruiască.

Sfântul voievod purta întotdeauna cu el o icoană a unui sfânt martir din sec IV-lea, icoana Sfântului Gheorghe. Sfântul Ştefan cel Mare înainte de luptă se ruga lui Dumnezeu ca să îl ajute şi mergea la duhovnicului lui să se spovedească, la Daniil Sihastrul. Sfântul Ştefan în urma luptelor purtate a ctitorit o biserică sau o mănăstire. Astfel, Mănăstirea Putna a fost ridicată între anii 1466-1469, ca loc de înmormântare, deşi era tânăr. A făcut această mănăstire şi pentru că era conştient că într-o zi, aşa cum este legea firii, cu toţii ne vom duce la Dumnezeu, fie că vom fi pe scut sau sub scut, în funcţie de vrednicia noastră. Sfântul Ştefan are un loc deosebit în şi în inimile celor născuţi peste Prut, în Republica Moldova, pentru că el zicea că ,,Moldova nu este a mea, nici a noastră, ci este a urmaşilor urmaşilor noştri”, arătând cu câtă responsabilitate trebuie să ne comportăm în viaţa noastră şi cu câtă demnitate trebuie să păstrăm şi să promovăm valorile spirituale. Sfârşitul vieţii a fost oarecum trist, deoarece în urma unei lupte a fost rănit, rana care nu s-a mai închis şi în cele din urmă şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Sfântul Ştefan a trecut la Domnul în dată de 2 Iulie 1504. A rămas şi va rămâne în conştiinţa contemporanilor ca un mare apărător al Ortodoxiei şi ca un om cu viaţă sfântă, pentru că el nu făcea nimic fără ajutorul lui Dumnezeu şi totdeauna se străduia să păstreze dreptatea şi  să o administreze cu multă dragoste. Voievodul moldovean a făcut ca acest ţinut să nu devină niciodată paşalâc, a făcut să ne păstrăm indentitatea nostră etnică, lingvistică, culturală şi religioasă.

Matricea Românească a luat drumul Basarabiei și a avut plăcerea de a-l cunoaște pe Părintele Efrem Docan de la Mănăstirea Țiganca, din localitatea Țiganca. Acesta ne-a relatat povestea cimitirului din proximitatea mănăstirii:

,,În vara anului 1941, în contextul politic în care România se găsea, mareșalul Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul, în seara zilei de 21 iunie, când începe bătălia de la Țiganca, cunoscută în arhivele militare ca una dintre bătăliile cu cel mai mare număr de pierderi de vieți omenești. Așa cum vedem în aceste arhive, se relatează faptul că în primele zile a avut loc un real masacru, având în vedere că ostașii romani erau nevoiți să treacă Prutul fie cu bărci de mici dimensiuni, fie pe un pod care se afla la conacul Valienatos, mai jos cu trei kilometri de localitatea Țiganca; în acel conac trupele sovietice își aveau sediul, de acolo coordonau bătălia. Așadar, decizia de a trece chiar în dreptul conacului Valienatos, a fost una greșită și de aceea în primele 3 zile ale războiului, pierderile de vieți omenești au fost foarte mari, erau aproximate în acele zile ca până la 5000 de suflete ce s-au pierdut în decurs de 3 zile. Acest fapt a însemnat un real eșec pentru armata romană. În acest context intervine și generalul Nicolae Dăscălescu; se distruge conacul Valienatos și încep a intra prin satul Țiganca ostașii români ajungând în dreptul localității Stoenești, unde se confruntă din nou cu armatele rusești cu care au o luptă și iarăși se pierd foarte multe vieți omenești. În organizarea de după eliberarea Basarabiei au fost implicați mai mulți ofițeri care au hotărât că în periferia statului Stoenești să se organizeze un cimitir militar, unde fusese înhumați în timpul luptelor 500-600 de suflete după care s-au mai adăugat până la 1200. Inițial cimitirul fusese prevăzut pentru 200 de gropi, dar în afară de acestea s-au mai făcut și gropi comune pentru că nu se apreciaseră corect numărul celor căzuți pe front, de aceea au fost aduși toți cei care au căzut pe câmpul de luptă din toate satele din zona și au fost înhumați aici în cimitirul de la Țiganca.”

Părintele ne-a relatat în continuare și alte aspecte privitoare la acest cimitir al eroilor români:

,,Primele date despre organizarea unui cimitir le avem în anul 1942 când un preot care fusese ofițer militar vine aici și identifică mai mulți ostași care erau înhumați, dar totodată în raportul care îl face către ministerul Apărării, preotul deplânge starea în care se afla cimitirul deoarece nu avea gard și zice el, ,,animalele pășteau printre cruci”. Atunci s-a făcut o organizare a cimitirului, dar din nefericire, odată cu ocuparea Basarabiei din nou de către sovietici, cimitirul a fost totalmente distrus, pe locul acestuia s-a construit fermă de porci vrând astfel să se șteargă din memoria sătenilor sau a celor care locuiau prin împrejurimi, faptul că aici sunt înmormântați ostașii care s-au luptat pentru eliberarea Basarabiei. Începând cu anul 1990 s-au făcut demersuri pentru reactivarea amplasamentului acestui cimitir si mai mult de atât, în anul 1998 s-a atribuit suprafața de teren necesară construii cimitirului, dar abia în anul 2006 au început lucrările de edificare. Acestea au fost finalizate și tot atunci a fost prezent și regele Mihai al României. Prin acel eveniment s-a făcut o restaurare pentru cei care și-au dat viața pe aceste câmpuri de luptă. Începând cu anul 2003 s-au făcut demersurile pentru a se înființa o mănăstire, vrând ca prin aceasta să se ofere o cinstire permanentă a eroilor, si nu una ocazională.”

,,S-a înființat mănăstirea în anul 2003, primii monahi au venit în anul 2004, de atunci lucrările au fost destul de anevoioase deoarece autoritățile erau ostile chiar și când se construia gardul ce împrejmuiește mănăstirea și cimitirul; de multe ori veneau persoane care vandalizau aceste locuri, iar preotul Dracania cu mai mulți săteni stăteau noaptea și păzeau materialele și acest amplasament ca să nu fie vandalizat deoarece se dorea de către autoritățile de atunci că lucrul acesta să nu se întâmple, să nu se mai trezească în conștiința celor de aici faptul că au fost eliberați de sub puterea sovietică. Analizând contextual politic care a dus la aceste lucruri, vedem că el niciodată nu a fost favorabil cinstirii eroilor romani și mai mult de atât vedem cum aceștia care la vârstă destul de fragedă s-au luptat pentru un ideal, acela de avea o țară întreagă, acela de avea o patrie și o acțiune puternică. Cu toate acestea vedem că nu a fost și pe placul vecinilor, însă prin lucrarea ce se face astăzi la cimitirul de onoare al eroilor romani se urmărește întărirea și dezvoltarea cultului eroilor și totodată să le păstrăm vie memoria pentru ca jertfa pe care au făcut-o ei în acele vremuri, în urmă cu 80 de ani, să nu fie zadarnică. Eforturile lor au fost incomensurabile, dacă ne gândim că erau tineri, erau oameni care aveau viitorul în față și totuși au preferat să fie în luptă pentru un ideal, idealul acesta se răsfrânge în mintea celor au prins acele vremuri și de multe ori bătrânii când ajung pe aici ne spun că ei au prins acele vremuri și mult doresc să le retrăiască deoarece până și educația care au prins-o în timpul perioadei românești, cele 4 clase românești, făceau mai mult decât cele 12 clase rusești. Vedem că acest sentiment al nostalgiei s-a mai păstrat la unii, dar din păcate cei mai mulți care au trăit acele perioade au fost deportați și din păcate nu mai sunt astăzi să ne mărturisească. În acest context, cimitirul de onoare este o mărturisire vie și o redeșteptare a conștiinței naționale pentru a prezenta adevărul istoric și arată faptul că fără jertfă nimic nu se poate înfăptui.”