Puțini bucureșteni își mai amintesc astăzi că în spatele numelui unei stații de metrou se află destinul unui inginer de excepție. Costin Georgian a fost unul dintre artizanii metroului bucureștean – un profesionist care a transformat o idee ambițioasă într-o realitate tehnică și urbană, dând capitalei o nouă dimensiune, aceea a orașului subteran.

Un inginer al epocii de pionierat

Costin Georgian s-a născut în 1929, într-o Românie aflată între tradiție și modernitate, într-un timp în care inginerii erau priviți ca adevărați arhitecți ai viitorului. A urmat cursurile Facultății de Construcții Căi Ferate, Drumuri și Poduri din cadrul Institutului Politehnic București, unde s-a remarcat prin seriozitate, precizie și un simț al responsabilității rar întâlnit.

După absolvire, a lucrat în domeniul construcțiilor de infrastructură, participând la numeroase proiecte inginerești din țară. Dar destinul său profesional avea să se lege definitiv de un vis grandios: construirea metroului bucureștean, un proiect fără precedent în România și unul dintre cele mai complexe din Europa de Est.

Nașterea metroului

Anii 70 au fost o perioadă de transformări masive pentru București. Orașul creștea într-un ritm alert, iar transportul de suprafață devenise insuficient. În 1975, s-a luat decizia istorică de a construi prima rețea de metrou din România.

Proiectul era uriaș, iar responsabilitatea extrem de mare. Pentru realizarea lui a fost înființată Întreprinderea Metroul București, o instituție de elită în care au fost cooptați cei mai buni ingineri și proiectanți ai vremii.

Printre ei, Costin Georgian s-a remarcat rapid prin competența tehnică, capacitatea de coordonare și o viziune pragmatică. În timp, avea să devină director general al întreprinderii, omul care răspundea direct de planificarea, execuția și siguranța lucrărilor.

Un vis subteran devenit realitate

Construcția metroului nu a fost o simplă lucrare inginerească, ci și un act de voință colectivă. Inginerii români au fost nevoiți să creeze aproape totul de la zero: de la utilaje și tehnologii, până la sistemele de ventilație, semnalizare și alimentare electrică. Se lucra zi și noapte, adesea în condiții dificile, cu resurse limitate.

Costin Georgian era printre cei care nu cereau niciodată altora mai mult decât făcea el însuși. Era prezent pe șantier, printre muncitori, atent la fiecare detaliu, înțelegând că metroul nu este doar o lucrare de inginerie, ci o promisiune făcută orașului.

La 16 noiembrie 1979, a fost inaugurată prima linie de metrou – M1, Semănătoarea (astăzi Petrache Poenaru) – Timpuri noi. A fost un moment istoric – Bucureștiul devenea al patrulea oraș din estul Europei cu o rețea de metrou, după Moscova, Praga și Budapesta.

Ultima zi – destinul unui constructor

După succesul primelor linii, lucrările continuau. În vara anului 1990, după decenii de muncă, Costin Georgian se afla în plină pregătire a inaugurării unui nou tronson – între stațiile Gara de Nord și Dristor. Era o perioadă tensionată, într-o Românie aflată în tranziție, dar Georgian nu renunțase la pasiunea sa: metroul trebuia terminat.

Pe 25 august 1992, chiar în noaptea dinainte inaugurării stației Basarab, Costin Georgian a suferit un infarct fatal. Moartea sa, survenită la finalul unui drum de zeci de ani de muncă neîntreruptă, a fost primită cu profundă tristețe în rândul colegilor și colaboratorilor.

La scurt timp, pentru a-i cinsti memoria, o stație de metrou a fost denumită Costin Georgian, un gest simbolic, dar plin de sens: numele celui care a trăit pentru metrou devenea parte din însăși rețeaua pe care o construise.

Costin Georgian rămâne unul dintre ultimii mari ingineri ai epocii, un profesionist pentru care orașul nu era un spațiu abstract, ci un organism viu, ce merita grijă și structură.

Sursă foto: dollo.ro

Într-o Românie care abia își descoperea destinul modern, Anghel Saligny a transformat știința în artă și a lăsat în urmă nu doar construcții impunătoare, ci și un mod de a gândi – temeinic și vizionar.

Începuturi

Anghel Saligny s-a născut la 19 aprilie 1854 la Șerbănești, jud. Galați, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Alfred Saligny, de origine franceză, era profesor, iar mama, Paulina, provenea dintr-o familie cu tradiție în educație. Atmosfera familială, dominată de rigoare și curiozitate, i-a modelat caracterul și i-a trezit pasiunea pentru științele exacte.

Încă din adolescență, Anghel s-a remarcat prin mintea sa analitică și neastâmpărul creativ. După studiile la gimnaziul din Focșani, pleacă în Germania, unde urmează cursurile Școlii Tehnice din Potsdam și apoi ale Politehnicii din Charlottenburg (Berlin), printre cele mai prestigioase instituții tehnice ale Europei.

Acolo, tânărul Anghel intră în contact cu ideile și tehnologiile care aveau să schimbe lumea industrială a secolului al XIX-lea: oțelul, betonul armat, podurile suspendate, mecanica aplicată.

Saligny însă nu s-a mulțumit să fie un simplu discipol. El a înțeles că ingineria nu este doar aplicarea unor formule, ci un act de creație – o formă de gândire care unește precizia cu imaginația.

Primii pași ai unui inginer vizionar

După terminarea studiilor, Saligny revine în țară, unde intră în serviciul Căilor Ferate Române – o instituție aflată în plină dezvoltare. Aici, la vârsta de doar 25 de ani, participă la construcția podurilor de pe linia ferată Ploiești-Predeal și, ulterior, la linia Fetești-Cernavodă.

Se remarcă prin inovații îndrăznețe, propunând soluții tehnice neutilizate până atunci în România: grinzi metalice cu zăbrele, poduri din oțel, elemente prefabricate. Inginerii străini priveau cu scepticism ideile sale, însă Saligny le susținea cu argumente precise și calcule riguroase. În scurt timp, reputația lui crește, iar tânărul inginer devine un nume respectat în cercurile tehnice europene.

Podul de la Cernavodă – lucrare monumentală

Apogeul carierei sale vine odată cu construcția Podului de la Cernavodă, între 1890 și 1895, o lucrare monumentală care a unit, la propriu și la figurat, Dobrogea cu restul țării. Proiectat integral de Anghel Saligny și executat sub conducerea sa, podul a fost, la data inaugurării, cel mai lung pod din Europa continentală și unul dintre cele mai îndrăznețe din lume.

Cu o lungime totală de 4 km, structura sa de oțel, susținută de arce uriașe și pile masive, reprezenta o performanță inginerească fără precedent. Într-o epocă în care betonul armat abia era experimentat, Saligny a introdus sistemul de grinzi cu console – o soluție revoluționară, pe care marii ingineri occidentali o considerau riscantă.

Legendele lumii spun că, la inaugurare, pentru a demonstra siguranța construcției, Saligny a traversat podul sub trenul inaugural, în barca sa, sub arcada centrală, în timp ce locomotiva trecea pe deasupra. Gestul simbolic al inginerului nu era doar o dovadă de curaj, ci și de încredere absolută în știință – în rigoarea calculelor sale.

Între știință și devotament public

După succesul Podului de la Cernavodă, Anghel Saligny devine o figură de autoritate în domeniul construcțiilor. Este numit director general al Căilor Ferate Române și, ulterior, ministrul al Lucrărilor Publice.

În această perioadă, el coordonează numeroase proiecte majore: extinderea rețelei feroviare, construirea silozurilor de cereale din porturile Galați, Brăila și Constanța – primele din lume realizate integral din beton armat, altă premieră tehnologică semnată de Saligny.

Această inovație – utilizarea betonului armat pentru construcții industriale – a fost o contribuție majoră la dezvoltarea ingineriei moderne. Într-un moment în care majoritatea țărilor abia experimentau materialul, Saligny îl folosea deja la scară largă, cu o precizie și o viziune remarcabile.

În paralel cu activitatea practică, Anghel Saligny a avut un rol esențial în formarea noilor generații de ingineri români. A fost profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din București (actuala Universitate Tehnică de Construcții), unde a pus bazele unei școli românești de inginerie civilă.

Ultimii ani și moștenirea sa

Anghel Saligny s-a stins din viață la 17 iunie 1925, la vârsta de 71 de ani. A lăsat în urmă un patrimoniu tehnic și moral impresionant, dar și un model de modestie și devotament. Podul de la Cernavodă – astăzi Podul Regele Carol I – poartă încă semnătura sa, rezistând peste un secol la intemperii și cutremure. Este, poate, cea mai elocventă metaforă a gândirii sale: solidă, elegantă, durabilă.

Sursă foto: constructii.utcluj.ro, acad.ro, grupinfrastructura.ro

Există în istoria României figuri care, deși nu s-au bucurat de gloria zgomotoasă a contemporanilor lor, au clădit în tăcere punți între epoci. Petrache Poenaru este una dintre aceste personalități – un om al secolului XIX-lea care a privit neobosit spre secolul XX. Inventator, inginer, profesor, reformator și spirit vizionar, el rămâne o dovadă vie a forței intelectuale românești, capabil să transforme o idee într-o revoluție.

De la marginea Oltului la marile centre ale Europei

Petrache Poenaru s-a născut la 10 ianuarie 1799, în satul Benești din județul Vâlcea, într-o familie de mici boieri. Ca în cazul multor spirite geniale ale epocii, începuturile sale au fost modeste, dar marcate de o curiozitate ieșită din comun. A învățat mai întâi la școala din Craiova, unde talentul său a atras atenția dascălilor, apoi la școala domnească de la București.

Tinerețea sa coincide cu o perioadă de efervescență intelectuală în Țările Române, când ideile iluminiate ajungeau, încet, să modeleze gândirea unei noi generații. Poenaru a fost atras de știință, de artă, de literatură – un om complet într-o lume care abia descoperea modernitatea.

Dar destinul i-a oferit o direcție cu totul specială în 1821, când s-a alăturat mișcării revoluționare conduse de Tudor Vladimirescu. În acel moment, tânărul Petrache devine nu doar un participant la istorie, ci și cronicarul ei: este secretarul personal al lui Tudor, scriind proclamații și documente, adesea sub pericolul armelor. Acea experiență i-a deschis ochii asupra nevoii de emancipare a poporului român prin educație, știință și tehnică – un ideal care avea să-i ghideze întreaga viață.

Un român la Paris

După înfrângerea revoluției, Poenaru reușește să plece la studii în străinătate, ajungând în 1826 la Paris, în inima culturii și științei europene. Aici urmează cursurile prestigioasei École Polytechnique, una dintre cele mai renumite instituții tehnice din lume. Într-o vreme când puțini români ajungeau în Occident, Poenaru studiază matematică, fizică, inginerie și desen tehnic, devenind astfel un adevărat om de știință european.

Dar nu doar cunoștințele l-au făcut să se remarce printre colegi, ci și spiritul inventiv. Confruntat cu nevoia practică de a scrie rapid și curat, Petrache Poenaru concepe în 1827 un instrument care va schimba pentru totdeauna felul în care omenirea scrie: stiloul cu rezervor. În denumește modest condei portăreț alimentându-se însuși cu cerneală”, iar invenția sa este brevetată la Paris la 25 mai 1827. Acel document – scris în limba franceză și semnat de autoritățile franceze – îl consacră drept primul român care a obținut un brevet internațional de invenție.

De atunci, imaginea tânărului român care umple filele carnetului cu propria invenția a devenit simbolul spiritului inovator. Poenaru nu a fost un inventator întâmplător, ci un vizionar care a înțeles că progresul nu se naște doar din idei, ci din dorința de a ușura munca omului.

Revenirea acasă și misiunea educațională

După finalizarea studiilor, Petrache Poenaru se întoarce în Țara Românească, animat de dorința de a aplica acasă tot ceea ce a învățat în Occident. Este numit profesor la Școala de la Sfântul Sava din București, unde introduce metode moderne de predare și promovează studiul științelor exacte, considerate atunci domenii exotice.

El nu se limitează la a preda: reformează. A contribuit la întemeierea învățământului politehnic în Principate, la organizarea primelor școli de ingineri hotarnici (topografi) și a fost unul dintre inițiatorii Academiei Române de mai târziu. De asemenea, s-a implicat activ în modernizarea infrastructurii – drumuri, poduri, lucrări publice –, demonstrând că educația și progresul tehnic trebuie să meargă mână în mână.

Petrache Poenaru a avut și un rol important în organizarea sistemului educațional național. A redactat manuale, a propus reforme, a susținut introducerea uniformei școlare și chiar a unei forme moderne de examen. În toate acestea se simte viziunea unui om care privea spre viitor, dorind o Românie modernă, alfabetizată, capabilă să țină pasul cu Europa.

Moștenirea lui Petrache Poenaru

Petrache Poenaru a murit la 2 octombrie 1875, lăsând în urmă o moștenire care transcende granițele timpului. Deși numele său a fost multă vreme umbrit de alte figuri istorice, astăzi el este redescoperit ca un pionier al modernității românești.

Stiloul, acel mic instrument de scris care i-a purtat semnătura, a devenit simbolul cunoașterii, al ideii transmise din generație în generație. Este o ironie frumoasă a istoriei că un român dintr-un sat din Oltenia a reușit să inventeze un obiect folosit în toată lumea, unind printr-un gest simplu – scrisul – culturi și epoci diferite.

Dar adevărata sa moștenire nu se reduce la o invenție. Ea stă în exemplul unui om care a crezut în puterea educației, în știință și în transformarea lumii prin rațiune. Într-un secol frământat de războaie și revoluții, Poenaru a ales să lupte cu armele cunoașterii.

Sursă foto: De la Constantin Lecca – Paul Rezeanu: Constantin Lecca, Editura Arcade, Bucuresti, 2005, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=46214951

De la Constantin Lecca – Scanare din Paul Rezeanu: Constantin Lecca, Editura Arcade, Bucuresti, 2005Scanare din Barbu Theodorescu: Constantin Lecca, Editura Medridiane, Bucuresti, 1969, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=45787371

În istoria artei românești, Cecilia Cuțescu-Storck are un loc aparte. Pictoriță talentată, muralistă de anvergură europeană, profesoară și militantă pentru emanciparea femeilor, ea a fost prima femeie profesor universitar de artă din Europa și una dintre cele mai influente figuri culturale ale primei jumătăți de secol XX.

Viața și opera sa reflectă nu doar talent artistic, ci și o energie extraordinară, o dorință de a moderniza arta românească și de a promova rolul femeii în societate.

Formare

Cecilia s-a născut la 14 martie 1879 la Câineni, jud. Vâlcea, într-o familie cu rădăcini aromânești. Tatăl său a murit devreme, iar educația Ceciliei a fost susținută de mama și bunica ei, femei puternice care i-au transmis convingerea că destinul unei femei poate depăși barierele impuse de societate.

A studiat pictura la Școala de Belle-Arte din București, însă în 1879 pleacă la Munchen, unde urmează cursurile Demenakademie, avându-i ca profesori pe Fehr și Schmidt. Experiența germană îi deschide noi orizonturi, dar adevărata maturizare artistică o trăiește la Academia Julian din Paris, unde a studiat în perioada 1899-1905 și unde intră în contact cu impresionismul, simbolismul și arta decorativă modernă.

În 1902, lucrarea sa Nud este acceptată la Salonul Champ-de Mars din Paris, unul dintre cele mai exigente saloane ale epocii. În 1905 expune la Anvers și la Salonul de toamnă parizian, iar în 1906 organizează prima sa expoziție personală la Galeria Hessѐle, pe Rue Laffitte, Paris.

Întoarsă definitiv în România în 1906, este cooptată în gruparea „Tinerimea artistică”, unde expune alături de Constantin Brâncuși.

Cariera artistică

La București, Cecilia se afirmă rapid prin lucrări monumentale. În 1916 primește prima comandă de pictură murală – Agricultura, Industria și Comerțul, pentru holul Băncii Marmorosch-Blank. Tot atunci fondează, împreună cu Olga Greceanu și Nina Arbore, „Asociația artistelor plastice”, cunoscută și ca „Grupul celor trei doamne”.

Printre cele mai importante creații se numără:

• Frescele de la Aula Academiei de Studii Economice (1933) – „Istoria comerțului românesc”
• Plafonul Sării mari de recepție a Palatului Republicii (1934) – o apologie a artelor românești
• Lucrări de mari dimensiuni cu tematică alegorică, mitologică și istorică.

Profesor universitar

În 1916 devine profesor la catedra de arte decorative a Academiei de Arte Frumoase din București, fiind prima femeie din Europa cu o astfel de funcție universitară. Cariera de profesorat s-a întins pe un sfert de veac, timp în care a format sute de studenți.

Ea însăși povestea cu umor și dârzenie despre câte obstacole a trebuit să depășească pentru a câștiga concursul: „S-a mers până acolo încât să se caseze de două ori concursul la care totuși reușisem. Dar m-am prezentat a treia oară și tot am izbutit să ocup catedra.” Această tenacitate a făcut-o un simbol al drumului deschis femeilor în lumea academică.

Recunoaștere internațională & militantă pentru emanciparea femeilor

Cariera Ceciliei Cuțescu-Storck a avut și o puternică dimensiune internațională:

• 1924, 1928 – reprezintă România la Bienala de la Veneția
• 1929 – primește Marele Premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona, pentru tablourile În extaz și Interior; este decorată de guvernul spaniol cu ordinul „Meritul Civil”
• 1931 – expune la Amsterdam, Bruxelles, Haga, Milano și Atena
• 1933 – primește titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare din partea Franței
• 1934 – participă la expoziții la Belgrad, Roma, Varșovia

În 1937 devine președinta Sindicatului de Arte Frumoase, poziție pe care o deține timp de doi ani – o altă premieră pentru o femeie artist.

Cecilia a fost o luptătoare pentru recunoașterea femeilor în artă. Asociațiile și expozițiile organizate de ea și de colegele sale au oferit vizibilitate artiștilor femei într-o epocă în care ele erau marginalizate.

Prietenia ei cu Constantin Brâncuși este emblematică – la Paris vizitau împreună muzee, mergeau cu tramvaiul și împărțeau mese simple cu mămăligă și ouă ochiuri. Legătura lor a rămas una de respect reciproc și solidaritate artistică.

Viața personală

S-a căsătorit cu sculptorul Frederic Storck, formând un cuplu de creatori remarcabili. Reședința lor din București, astăzi Muzeul de Artă Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck, era un salon cultural în care se întâlneau artiști, scriitori și intelectuali ai vremii.

În 1943 publică volumul autobiografic „Fresca unei vieți”, în care povestește formarea sa artistică și lupta pentru recunoaștere. În 1966, cartea apare într-o ediție revizuită sub titlul „O viață dedicată artei”.

La 90 de ani, omagiată de Uniunea Artiștilor Plastici, declara:

„Sunt mândră când mi se admiră pictura, dar mă simt fericită atunci când am prilejul să constat că ea e admirată drept un produs al artelor românești. Atunci știu că am făcut ceva pentru patria mea.”

Recunoaștere și moștenire

• 1957 – primește titlul de Maestru Emerit al Artei
• 1958 – are loc la Sala Dalles o amplă retrospectivă cu peste 400 de lucrări
• 1969 – se stinge din viață la București, pe 29 octombrie

Astăzi, opera ei rămâne reper pentru modernismul românesc și pentru afirmarea femeilor în artă. Muzeul Storck, frescele de la ASE și amintirea sa de pionier al emancipării feminine îi cinstesc memoria.

Sursă foto: moderism.ro – România literară, nr. 11, 1969, p. 27

Inginer, pedagog, vizionar al urbanismului și pionier al energeticii, Dimitrie Leonida a fost una dintre cele mai fascinante figuri ale României moderne. Prin munca și viziunea sa, Bucureștiul și România  au intrat în epoca modernă a energiei și a tehnicii, el legând numele său de electrificarea țării și de formarea generațiilor de ingineri.

Originile și formarea sa

S-a născut la 23 mai 1883, la Făgăraș, într-o familie numeroasă cu 11 copii. Tatăl său, Atanase Leonida, era ofițer, iar mama sa, Matilda, provenea dintr-o familie de intelectuali germani stabiliți în România. Această combinație de disciplină și cultură a influențat masiv destinul copiilor: între frații și surorile lui se numără figuri celebre precum sculptorița Gheorghe Leonida (autorul capului statuii „Cristos Mântuitorul” din Rio de Janeiro) și artista Florica Leonida.

Dimitrie a studiat la Școala Politehnică din București, unde a obținut diploma de inginer electrician în 1908. Ulterior, și-a continuat pregătirea la Școala Politehnică din Charlottenburg (Berlin), una dintre cele mai prestigioase instituții tehnice ale Europei. Aici a luat contact cu cele mai noi idei despre urbanism, electrotehnică și exploatarea hidroenergetică.

Primele inițiative

Încă din perioada studiilor, Leonida a fost pasionat de energia hidroelectrică. Proiectul său de diplomă, prezentat în 1908, viza electrificarea întregii Românii prin valorificarea potențialului hidroenergetic al Carpaților. Această viziune era extraordinar de modernă pentru epocă și anticipa, cu decenii înainte, marile hidrocentrale românești de pe Olt și de la Porțile de fier.

Întors în țară, el a devenit profesor la Politehnica și și-a asumat misiunea de a forma ingineri români la standarde europene. A înființat laboratoare moderne și a introdus metode practice de predare.

Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” – un dar pentru București

În 1909, la doar 26 de ani, Leonida a fondat Muzeul Tehnic din București, primul de acest fel din România și unul dintre puținele existente în Europa acelor vremuri. Muzeul a fost gândit ca o instituție educativă deschisă tuturor, în care publicul să ia contact direct cu invențiile, mașinile și tehnologiile moderne.

Colecția a crescut spectaculos de-a lungul decadelor, incluzând turbine, motoare, locomotive, prototipuri și machete de centrale electrice. Muzeul există și astăzi.

Profesor și formator de generații

Pe lângă munca de cercetător și de vizionar al urbanismului, Leonida a fost un pedagog desăvârșit. La Școala Politehnica din București, unde a predat timp de peste 40 de ani, a format generații întregi de ingineri energeticieni și electrotehnicieni.

Se spune că prelegerile sale erau captivante, iar laboratorul său era unul dintre cele mai moderne din țară. Elevii îl descriau drept exigent, dar pasionat, cu o energie de nestăvilit atunci când vorbea despre rolul științei în progresul națiunii.

De-a lungul vieții, Dimitrie Leonida a elaborat și susținut numeroase proiecte pentru modernizarea României:

• Planul național de electrificarea – un program coerent pentru a aduce electricitatea în sate, orașe, industrie și transport.
• Uzina electrică Grozăvești – a participat la conceperea și extinderea acestei uzine care a alimentat Bucureștiul.
• Rețele de tramvaie electrice – a susținut modernizarea transportului public în București.
• Hidrocentrale – a militat pentru valorificarea apelor de munte prin centrale hidroelectrice, anticipând proiecte mari din a doua jumătate a secolului XX.

Recunoaștere și moștenire

Activitatea sa a fost recunoscută atât în România, cât și în străinătate. A fost membru al unor societăți de profil, a publicat studii și articole, iar după 1948 a continuat să activeze ca profesor și consultant în domeniul energetic.

A murit în 1965, la București, lăsând în urmă o moștenire uriașă – nu doar planuri și instituții, ci și un spirit al modernizării prin știință.

Dimitrie Leonida a fost mai mult decât un inginer, a fost, totodată, și un vizionar al modernității românești. Într-o vreme când România era încă preponderent rurală, el visa la electrificare, la modernizarea transporturilor și la educația tehnică în masă.

Surse foto: Galeria Foto a Muzeului de Istorie Bicaz, ler.is.edu.ro

În inima capitalei, între Bulevardul Regina Elisabeta și Bulevardul Schitu Măgureanu, se găsește Parcul Cișmigiu, cea mai veche grădină publică a Bucureștiului și un reper identitar al orașului.

Puțin știu că, înainte de a fi parc, zona era o întindere mlăștinoasă alimentată de Râul Dâmbovița, cunoscută în documente din secolul al XVII-lea drept „Lacul lui Dura neguțătorul”. Era un loc de pescuit și de adăpat vitele, situat în afara centrului urban de atunci.

Toponimul „Cișmigiu” are o origine otomană: vine din çeşme („fântână”) și cișmegiu („maestrul fântânilor”). În 1779, domnitorul Alexandru Ipsilanti a numit un „Mare Cișmigiu” responsabil de construcția cișmelelor publice ale orașului, una dintre ele fiind ridicată chiar în această zonă. Astfel, termenul a rămas asociat locului până astăzi.

Nașterea unei grădini publice

Ideea de a transforma bălțile insalubre într-o grădină publică apare în epoca Regulamentul Organic, când orașul începea să fie modernizat sub administrație rusă. Guvernatorul Pavel Kiseleff și domnitorul Gheorghe Bibescu au susținut proiectul, dar lucrările au început efectiv abia în 1846, după ce autoritățile locale l-au invitat pe peisagistul german Carl Wilhelm Friedrich Meyer.

Meyer, grădinar al Curții imperiale de la Viena, a fost secondat de horticultorul Franz Hörer și a conceput parcul în stil englezesc, cu alei șerpuitoare, coline artificiale, un lac central cu insule și o bogată varietate de arbori și arbuști exotici. Între 1846 și 1854, terenul a fost asanat, s-au adus zeci de mii de metri cubi de pământ și s-au plantat aproximativ 30.000 de arbori.

Grădina a fost deschisă publicului pentru prima dată în 1847, însă inaugurarea oficială a avut loc în 1854, an considerat „nașterea” Cișmigiului.

Consolidarea și extinderea în epoca modernă

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, parcul a intrat sub administrația municipalității și a fost extins pe parcelele din jur. Au intervenit peisagiști renumiți, precum Wilhelm Knechtel și Friedrich Rebhuhn, care au îmbogățit compoziția vegetală și au creat perspective pitorești.

În această perioadă s-a construit și pavilionul de pe lac, cunoscut mai târziu drept „Monte Carlo”, loc popular pentru muzică de fanfară, plimbări cu barca și serate mondene. Lacul, alimentat printr-un canal din Dâmbovița, devenise un punct central al vieții de loisir: vara se plutea cu barca, iar iarna se patina.

Un moment de mare importanță simbolică a fost anul 1943, când s-a inaugurat „Rotonda Scriitorilor” (numită inițial „Rondul Român”). Pe o alee circulară au fost amplasate 12 busturi de marmură ale unor mari autori români: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu și alții. Acest ansamblu artistic rămâne și astăzi unul dintre cele mai fotografiate și vizitate puncte ale parcului.

De-a lungul secolului XX, Parcul Cișmigiu a fost un spațiu predilect de recreere pentru locuitori și vizitatori: un loc pentru plimbări romantice, picnicuri, lecturi, jocuri de șah sau sporturi de iarnă. În ghidurile turistice interbelice, Cișmigiul era prezentat ca „grădina sufletului bucureștean”.

În jurul parcului s-au ridicat clădiri emblematice precum Colegiul Național Gheorghe Lazăr, Primăria Capitalei și Grand Hotel du Boulevard, ceea ce i-a consolidat statutul de „salon verde” al centrului orașului.

Parcul Cișmigiu în prezent

Astăzi, Parcul Cișmigiu are circa 16 hectare și este clasat ca monument istoric și parc dendrologic protejat. Vegetația sa matură include arbori vechi de peste 150 de ani, iar lacul, podurile, aleile și mobilierul istoric sunt întreținute și restaurate periodic de autoritățile locale.

Există proiecte de restaurare peisagistică menite să refacă aspectul original al parcului din secolul al XIX-lea, păstrând totodată funcțiunile moderne de loisir. Scopul este ca Cișmigiul să rămână un spațiu viu, dar și o pagină deschisă din istoria orașului.

Sursă foto: blog.travelminit.ro, AGERPRES, seebucharest.ro, gurmicica.blogspot.com

În 14 decembrie 2024, la 74 de ani, actorul Mircea Diaconu s-a stins din viață. Acesta a fost un simbol al teatrului și filmului românesc, cu o carieră ce s-a întins pe mai bine de cinci decenii.

Mircea Diaconu s-a născut în 24 decembrie 1949, în Vlădești, județul Argeș. Încă din copilărie, acesta a fost atras de artă și literatură, ceea ce l-a determinat să urmeze cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografie din București. Talentul său a fost remarcat încă de la primele roluri interpretate, urmând să debuteze în cinematografie în 1971, odată cu filmul “Nunta de piatră”.

Ascensiunea artistică

Mircea Diaconu a fost un actor constant pe scena Teatrului Bulandra din București, unde a interpretat roluri variante, de la comedie la dramă. Printre piesele celebre în care a jucat se numără “Visul unei nopți de vară” și “Furtuna” de William Shakespeare, dar și opere clasice ale dramaturgiei românești și universale.

În cinematografie, Diaconu a jucat în peste 60 de filme, remarcându-se prin naturalețea cu care a reușit să transforme personaje obișnuite în simboluri ale umanității. Printre cele mai cunoscute filme în care acesta a jucat, se numără: “Felix și Otilia” (1972), “Actorul și sălbaticii” (1975), film în care a interpretat un rol magistral alături de Toma Caragiu, “Buletin de București” (1983), “Filantropica” (2002), o comedie regizată de Nae Caranfil, în care Mircea Diaconu a avut un rol secundar memorabil și “Tache” (2008), o comedie neagră regizată de Igor Cobileanski.

Mircea Diaconu este cunoscut pentru stilul său extrem de autentic, în care combină subtilitatea expresiilor cu o profunzime emoțională aparte. Publicul l-a apreciat pentru simplitatea și sinceritatea sa, trăsături care l-au transformat într-un actor cu o popularitate imensă. Personajele sale reflectă adesea complexitatea sufletului românesc, fiind oameni obișnuiți prinși în situații extraordinare. Abilitatea sa de a oscila între umor și melancolie i-a adus numeroase premii și recunoaștere națională.

Actorul a fost căsătorit cu actrița Diana Lupescu, alături de care a format un cuplu solid și respectat în lumea artistică. Cei doi au fost considerați o pereche model în teatru și cinematografie, Diaconu vorbind deseori despre rolul familiei în viața sa și despre echilibrul pe care acesta i-l oferă.

De-a lungul carierei sale, actorul a primit numeroase premii și distincții, printre care Premiul pentru cel mai bun actor în cadrul diverselor festiluri de teatru și film și Ordinul Național “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, pentru contribuția sa la cultura românească. În plus, Diaconu a fost distins cu recunoaștere internațională la festivaluri de film precum cele de la Karlovy Vary și Cannes, unde unele dintre filmele sale au fost proiectate.

În afara scenei, Mircea Diaconu a fost activ și în viața publică. Începând cu anii 2000, Mircea Diaconu și-a extins activitatea și în sfera politică. A fost ales în Parlamentul României, reprezentând valorile culturale și interesele comunității artistice. În 2014, a fost ales europarlamentar, promovând în Uniunea Europeană proiecte legate de cultură și patrimoniu. Deși cariera sa politică a fost uneori controversată, Diaconu a continuat să fie perceput ca un reprezentant al culturii și al valorilor artistice.

Din punct de vedere al particularităților aristice, Diaconu este cunoscut pentru naturalețea sa, evitând teatralitatea excesivă sau stilizarea artificială. El a fost deseori descris ca fiind un actor care joacă cu sufletul, creând personaje care ajung direct la inima publicului. Carisma și abilitatea de a reda complexitatea umană l-au făcut unul dintrei cei mai îndrăgiți  actori români.

Mircea Diaconu rămâne unul dintre cei mai mari artiști ai României. Carisma sa, versatilitatea și didecarea față de arta actoriei l-au transformat într-un model pentru generații întregi de actori și într-un nume de referință în cultura românească.

Sursă foto: newsmaker.md, stiripescurt.ro, spotmedia.ro, playtech.ro

Alexandru Arșinel a fost unul dintre cei mai iubiți actori de comedie din România, cunoscut pentru cariera sa lungă, de aproape șase decenii. Este cunoscut nu doar pentru munca sa de pe scenă și din televiziune, ci și pentru implicarea sa profundă în viața artistică românească, în calitate de actor, director de teatru și om de cultură.

Născut în satul Dolhasca, județul Suceava pe 4 iunie 1939, Alexandru Arșinel a studiat actoria la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale” din București. În 1962 a absolvit și s-a alăturat Teatrului de Revistă “Constantin Tănase” din București, unde a continuat să joace până la finalul carierei sale. Aici și-a construit stilul unic de comedie și și-a perfecționat talentul de actor de revistă, gen care îmbină teatrul, muzica și umorul într-un spectacol complex.

Colaborarea cu Stela Popescu

Colaborarea sa cu iubita actriță Stela Popescu l-a ajutat să se remarce, alături de aceasta formând un cuplu comic timp de aproape patru decenii. Relația profesională dintre Stela și Arșinel a fost una dintre cele mai succes și durabile din teatrul românesc. Aceștia au început să joace împreună la finalul anilor ’70, chimia lor pe scenă devenind un element distinctiv pentru teatrul de revistă românesc. Publicul i-a îndrăgit pentru stilul lor plin de umor, bazat pe replici spontane și dialoguri acide, dar și pentru capacitatea lor de a transforma subiecte cotidiene în momente amuzante și ușor de înțeles de către toată lumea. După moartea Stelei Popescu, în 2017, Arșinel a mărturisit că a pierdut nu doar o colegă, ci și o prietenă dragă, cu care împărtășea o legătură profundă și specială.

Carieră

Stilul lui Arșinel era caracterizat de naturalețe, umor direct și o capacitate aparte de a improviza, elemente ce l-au ajutat să devina unul dintre cei mai îndrăgiți comedianți români. În scheciurile sale, Arșinel aborda diverse teme, de la viața cotidiană la probleme sociale, având un umor accesibil tuturor, precum și o notă de umanitate și bună dispoziție care atrăgea publicul.

Alexandru Arșinel a fost nu doar un actor al Teatrului de Revistă “Constantin Tănase”, ci și directorul acestuia timp de mulți ani. Din această poziție, a avut un rol semnificativ în promovarea teatrului de revistă și în revitalizarea spectacolelor de comedie și divertisment românești. Sub conducerea sa, teatrul a trecut prin multe perioade de modernizare, iar Arșinel a susținut adesea că menținerea teatrului de revistă era o misiune personală pentru el, dorindu-și să păstreze tradiția românească a umorului de calitate.

De-a lungul carierei, Arșinel a jucat în numeroase spectacole de revistă, piese de teatru, filme și emisiuni TV. Pe lângă cariera sa vastă în teatru, Arșinel a jucat și în filme – comedii și drame. Printre producțiile notabile se numără “Miss Litoral”, “A doua cădere a Constantinopolului”, dar și “Grăbește-te încet”, un film în care a jucat alături de alte nume mari ale șcenei românești, precum Marin Moraru și Tamara Buciuceanu. A contribuit, de asemenea, la realizarea unor programe de televiziune foarte populare în anii ‘90, cum ar fi emisiunea „Atenție, se râde!”.

Atât publicul, cât și criticii l-au apreciat, în decursul carierei sale primind numeroase distincții și premii. Printre cele mai importante se numără Ordinul Național “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, acordat în 2004, și Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer, acordat în 2017. Aceste recunoașteri reprezintă o confirmare a impactului său asupra culturii române și a contribuției sale remarcabile la arta spectacolului din România.

Timp de peste 50 de ani a fost căsătorit cu soția sa, Marilena, și a avut doi fii. În ciuda carierei sale solicitante, Arșinel a vorbit adesea despre echilibrul pe care l-a găsit în familie și despre sprijinul pe care l-a primit din partea celor dragi.

În 2013, Arșinel a făcut un transplant de rinichi – un episod destul de controversat, ce a generat numeroase dezbateri publice. Cu toate acestea, Arșinel a continuat să fie activ în cariera sa, chiar dacă starea sa de sănătate a fost marcată de complicații ulterioare. Dincolo de problemele medicale, Arșinel a rămas dedicat meseriei și a continuat să joace și să apară în spectacole până în ultimii ani de viață. El a declarat frecvent că scena este locul unde se simțea cel mai bine și unde putea să își exprime adevărata pasiune pentru artă.

La data de 29 septembrie 2022, Alexandru Arșinel s-a stins din viață, lăsând în urmă o moștenire importantă în lumea teatrului de revistă și în cultura românească. În pofida controverselor și a stării de sănătate sensibile, Arșinel a rămas unul dintre cei mai iubiți actori de comedie din România. Talentul său, abilitatea sa de a aduce bucurie și zâmbete pe fețele românilor și numeroasele sale contribuții în spectacolele de revistă și televiziune îl clasează drept un nume de referință în istoria umorului românesc.

Sursă foto: www.teatrultanase.ro

Cu o carieră care s-a întins pe mai bine de șase decenii, Stela Popescu a fost o figură emblematică a scenei românești, una dintre cele mai iubite actrițe de comedie și teatru din România. De-a lungul vieții a avut o activitate foarte intensă în teatru, televiziune și film, având colaborări cu mari artiști români. Stela Popescu, prin talentul său comic excepțional și prin personalitatea plină de farmec, a încântat generații întregi de spectatori, lăsând o moștenire culturală deosebită în istoria divertismentului din România.

Începuturi – chemarea către artă

S-a născut la data de 21 decembrie 1935, în comuna Slobozia-Hodorogea din Basarabia, o perioadă dificilă din punct de vedere politic. Familia sa a fost nevoită să fugă din Basarabia în 1940, în urma ocupației sovietice, stabilindu-se la Brașov, unde Stela și-a petrecut copilăria și a urmat primele studii. Încă de mică, Stela a fost pasionată de artă și de scenă, urmând ca această pasiune să-i modeleze întreaga viață.

După absolvirea Liceului de Fete din Brașov, Stela a decis să-și urmeze chemarea și s-a îndreptat spre o carieră artistică. A fost admisă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde a studiat actoria. În acea perioadă și-a dezvoltat abilitățile de interpretare și a început să atragă atenția profesorilor și colegilor pentru talentul tău.

După absolvirea facultății, Stela a debutat pe scena Teatrului Giulești (actualul Teatru Odeon), unde a început să-și construiască reputație de actriță. De-a lungul carierei a jucat în numeroase piese de teatru, remarcându-se prin roluri memorabile în comedii și adaptări ale unor texte clasice și moderne.

În aceeași perioadă a debutat și în televiziune, fiind una dintre primele actrițe care au contribuit la dezvoltarea divertismentului televizat din România. Nu a durat mult până când a devenit un nume cunoscut, datorită prezenței sale fermecătoare și a capacității de a interpreta cu naturalețe personaje comice, aducând astfel bucurie în casele românilor în anii dificili ai comunismului. Televiziunea a fost un element important din cariera sa, fiind cea care a făcut-o cunoscută unui public larg, astfel că figura sa a devenit îndrăgită în întreaga țară.

Un duo de senzație

Un moment esențial în carierea Stelei a fost colaborarea cu actorul Alexandru Arșinel, alături de care a format unul dintre cele mai iubite cupluri de comedie din România. Colaborarea lor a început în anii ’70 și au continuat să facă echipă timp de decenii.

Spectacolele lor erau adesea caracterizate de umor inteligent și de replici ironice la adresa realităților sociale și politice ale vremii. Printre cele mai cunoscute momente din colaborarea lor se numără “Hoinărind printre amintiri” și diversele programe de televiziune dedicate Revelionului, care au devenit evenimente tradiționale pentru multe familii românești. Stela și Arșinel au jucat împreună și pe scena Teatrului de Revistă “Constantin Tănase” din București, unde au devenit adevărate embleme ale teatrului de comedie românesc.

În afara carierei de teatru și televiziune, Stela Popescu a avut o activitate semnificativă și în cinematografie. A jucat în numeroase filme și seriale românești, consolidându-și statutul de actriță versatilă și iubită. Unul dintre filmele de referință în care a apărut este “Nea Mărin Miliardar” (1979), unde a jucat alături de Amza Pellea.

Prezența sa în cinematografie a fost caracterizată de același stil charismatic și de energia debordantă care îi definea și aparițiile în teatru. În ultimele decenii ale carierei, a participat și în proiecte de televiziune, precum emisiuni sau seriale, în care a interpretat, de asemenea, personaje populare și iubite de public.

O viață dedicată comediei

De-a lungul vieții, Stela a primit numeroase premii și distincții pentru contribuția sa la cultura românească. A fost decorate cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, iar în 2016 a primit Premiul pentru Întreaga Activitate la Gala Premiilor Gopo. Înainte, în 2002, fusese declarată Artistă a Poporului, iar în 2014 a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității de Artă “George Enescu” din Iași.

Stela Popescu s-a stins din viață la data de 23 noiembrie 2017, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă o carieră de neegalat. Moarte ei a fost regretată de întreaga țară, iar omagiile aduse de colegi, fani și instituții culturale au demonstrat cât de iubită a fost.

A lăsat în urmă amintiri prețioase pentru întregi generații, dar și o lecție despre dăruirea pentru artă și importanța umorului ca formă de rezistență și supraviețuire. Stilul său inconfundabil și profesionalismul de care a dat mereu dovadă au transformat-o într-o legendă a scenei românești, spectacolele sale fiind și în prezent vizionate și apreciate.

Sursă foto: teatrultanase.ro

România este o țară în care pare că tinerii și-au pierdut busola, tot mai mulți dintre aceștia aplecâdu-se, în secolul XXI, spre zone superficiale de profesii sau spre job-uri online ce ridică mai multe semne de întrebare, cum ar fi cele de “influencer” sau de “content creator” pe platforme precum TikTok, YouTube sau Instagram.

În realitate, deși mulți tineri încă își caută inspirația, pasiunea sau talentul, modelele și valorile, identitatea sau atitudinea sub vraja noilor pseudo-ocupații și tehnologii, într-un număr considerabil există și tineri care și-au descoperit cu seriozitate vocațiile și modelele de la vârste fragede, ajungând să atingă performanțe înalte în adolescență, acum reprezentând nu doar viitorul țării, ci și surse vitale de inspirație și mândrie națională.

În (re)cunoaștere unor tineri de 10, cu care România defilează la începutul acestui secol, plecăm și îi amintim în cele ce urmează, aceștia contribuind la imaginea țării prin talentul și dăruirea lor în domeniile artistice sau sportive în care excelează și în care scriu istorie.

Prin munca, pasiunea, creativitatea și seriozitatea lor, au reușit să demonstreze că România poate oferi lumii, neîntrerupt, valori și modele care să lase amprente și să inspire. Ei joacă un rol important la schimbarea mentalităților interne, arătând că România poate concura la cel mai înalt nivel global. Aceștia influențează pozitiv generațiile următoare, dovedind că visele pot deveni realitate, chiar și într-un context mai dificil.

David Popovici

Cu 23 de medalii de aur câștigate, și-a rezervat un loc de vârf în istoria mondială a sportului. David Popovici, cu care presa internațională a considerat că se deschide o nouă eră, este cel mai celebru sportiv român al momentului. Specializat în stilul liber de natație, este campion mondial și european în 2022 (la 100 de metri și la 200 de metri).

Popovici, până la 22 de ani, a devenit cel mai tânăr campion mondial la proba de 200 m (liber, masculin) și unul dintre cei mai tineri campioni mondiali din istoria înotului. Deține recordul mondial de juniori la proba de 100 m liber, precum și recordul mondial la juniori, la 200 m liber.

La Jocurile Olimpice de vară de la Paris, din anul 2024, a cucerit medalia de aur (la 200 de metri în stil liber) și medalia de bronz (la 100 de metri în stil liber). Pentru ceea ce Popovici reprezintă pentru România, dar și pentru întreaga lume sportivă, Președintele României l-a decorat cu cel mai înalt ordin de stat – Ordinul Național „Steaua României”, în grad de cavaler. Legenda subțire, așa cum a fost numit de americani prin prisma performanțelor și fizicului, David a primit zeci de oferte de la peste 50 de universități din Statele Unite ale Americii, notează Forbes.ro, dar împreună cu familia sa a decis să își continue studiile în România.

Modest, dar ambițios, David Popovici, inclus în lista Forbes 30 sub 30, nu încetează să se antreneze pentru a se menține pe podiumul global. Acționând și în campanii caritabile la nivel național și internațional, a devenit o figură sportivă influentă pentru fani și pentru publicul larg.

Francesca Velicu

Cucerind scenele internaționale, Francesa Velicu este considerată una dintre cele mai talentate balerine ale tuturor timpurilor. Pentru rolul din „Le Sacre de Printemps”, un spectacol de răsunet mondial în anii 2017-2018, în care românca a fost apreciată în mod desosebit de presa internațională și de criticii renumiți, a câștigat, la doar 20 de ani, prestigiosul premiu Laurence Olivier 2018 pentru realizări remarcabile în dans, premiu care i-a fost conferit de renumitul balerin ucrainean Sergei Polunin.

Despre prestaţia elevei Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti, The Guardian a scris că performanța ei are forța și măiestria scenică a unui adult, dar teroarea plângătoare a unui copil, iar The Times a notat că dansul ritualic al morţii a lăsat-o pe ea, dar şi pe noi, fără respiraţie.

A câștigat mai multe competiții la New York și obținut o bursă de studii în orașul american. Remarcată de specialiștii ruși, a fost invitată să se perfecționeze apoi la Bolshoi Ballet Academy din Moscova, una dintre cele mai importante școli de balet din lume.

Selectată în lista Stars of the Corps a revistei Pointe și în lista Forbes 30 sub 30, Francesca este vedeta principală a mai multor spectacole din Marea Britanie, printre care celebrul „Spărgătorul de nuci”, în care are rolul principal, și „Giselle”, unde, de asemenea, are rolul principal – unul dintre cele mai râvnite în lumea baletului.

Cu mişcări în care se pot observa atât modernismul New York-ului, cât şi clasicismul rus, Francesca este prim-balerină a Baletului Naţional din Anglia, unde își trăiește visul alături de Alina Cojocaru, o altă faimoasă belerină din România.

București, Moscova, New York și Londra sunt doar câteva dintre orașele în care balerina Francesca Velicu a cucerit, până acum, spectatorii cu talentul său, arătând că munca și talentul sunt valori care pot naște legende, dar și valori ce sunt încă proprii tinerilor români.

Claudiu Dumitrache

Artist care leagă artele între ele și care s-a remarcat prin dedicare, sensibilitate și talent în domeniile literturii, muzicii și jurnalismului cultural, Mihai-Claudiu Dumitrache este considerat o personalitate unică în peisajul românesc și o adevărată stea a culturii europene de mari artiști și publicații din Statele Unite ale Americii. A susținut aproape trei mii de spectacole, fiindu-i conferit, încă din anul 2013, la Tinerimea Română, premiul pentru tehnică și expresivitate vocală de excepție de către marele dirijor Voicu Enăchescu. A a publicat opt cărți până la vârstă de 25 de ani, devenind cel mai prolific tânăr scriitor român, cel mai tânăr autor de autobiografie și, în istoria presei românești, cel mai tânăr laureat al Premiilor Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Realizările și recordurile sale ieșite din comun i-au adus titlul de Ambasador al Culturii la Euro Education Federation și aprecierea unor personalități precum Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, care-l consacră drept simbol pentru viitorul creației intelectuale și un intelectual care poate coagula suflete. Ultima recenzie a scriitorului Nicolae Dabija a fost atribuită poeziei lui Dumitrache, academicianul referindu-se la originilaitatea și unicitatea autorului în literatură, iar Christian W. Schenk il aseamănă pe Claudiu Dumitrache cu Mihai Eminescu, idem altor intelectuali, scriind că tânărul artist este mesajul poetului național al românilor în vălmășagul realităților contemporane.

În Republica Moldova, ziarul Literatura și Arta l-a desemnat, în anul 2021, printre personalitățile notorii ale culturii și vieții publice, ca laureat pentru poezie al publicației, iar în Statele Unite, în august 2024, Beverly Hills Magazine l-a numit artistul european al lunii. Este singurul român căruia i-a fost publicată o poezie în Hollywood Progressive, jurnalistul american William P. Barrett, de la Forbes și ChReporter.com, considerând, într-un articol intitulat „Eyes on România”, că românul pare să se ridice ca o speranță într-o țară care încă se confruntă cu corupția.

Activitatea sa muzicală și literară, turneele și călătoriile din Europa, Statele Unite și Asia, au făcut ca multiplele sale talente și abilități să fie recunoscute cu nenumărate premii și cu titlul de Cetățean de Onoare în localitatea sa dâmbovițeană, cu inlcluderea în dicționare, mongrafii, enciclopedii și antologii, dar și cu aprecieri deosebite venite din întreaga lume, de la membri ai comisiei Premiilor Grammy și ai consiliului Forbes, până la Kaven Girouard, chitaristul lui Celine Dion, Michaela Rose, Andrei Zincă, Jonathan Jackson, Miley Cyrus și alți renumiți artiști, oameni de cultură și de afaceri.

EB Davis, unul dintre cei mai mari cântăreți și compozitori de blues și R&B din lume, a scris că românul are o voce lină, puternică, foarte emoțională, și o adevărată prezență scenica, iar actorul american Michael Airington, pe când Claudiu era nominalizat pentru un premiu în Las Vegas, îl prezenta ca pe un interpret incredibil și ca pe un artist cu o perseverență ce l-a dus spre succes, americanul considerându-l pe român un pariu grozav. De asemenea, soprana Diana Pap, profesor la Facultatea de Jazz Richard Oschanitzky, a consemnat că Dumitrache este un tânăr cu un talent deosebit, care i-a atras atenţia datorită complexităţii sale artistice. Soprana a remarcat că Dumitrache scrie versuri, compune muzică, cântă cu multă pasiune şi are firul din barba lui Dumnezeu, acel ceva care te face să simţi lumina ce izvorăşte neîncetat din inima lui, lumină în care ne scăldăm toţi cei ce ajungem în contact cu el.

Un maratonist în cultură și un promotor al spiritualității și culturii românești, Claudiu Dumitrache a scris, în ultimii ani, mai multe articole și cărți care inspiră tinerii și îi stimulează la aprofundarea tradițiilor sau la urmarea valorilor autentice. Potrivit Wall-Street.ro, el a fondat trustul cultural de presă Myosotis Media Group, prin care a organizat unele dintre cele mai prestigioase evenimente culturale și educaționale din România, printre care Gala „Valori Contemporane”, sub patronajul Ministerului Culturii, și – alături de profesorul Răzvan Vișan – conferințele „Citește și Dăruiește” – organizate în mai multe ediții, care au oferit ocazia elevilor și studenților din București, Dâmbovița și Argeș să afle răspunsuri la întrebări care-i frământă în zilele nostre.

Considerat o revelație din Valahia în publicațiile de la Hollywood și din Chicago, creațiile lui au servit ca teme pentru studenți de la Universitatea din București, subliniidu-se, în lucrarea Identitatea Literaturii Române în Cultura Universală, că cele scrise de Claudiu Dumitrache sunt lucrări prețioase, opere inedite care, cu certitudine, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc.

Alexandru Costea

Peisajul românesc de muzică cultă este îmbogățit de contratenorul Alexandru Ioan Costea, în vârstă de 23 de ani, care reprezintă România în spectacole din întreaga lume, susținând până acum turnee importante în Europa și Asia.

Potrivit Forbes.ro, cariera sa a început la 13 ani, în corul de copii de la Opera Națională Bucureşti. Această colaborare l-a ajutat să-și valorifice talentul în rolul „II Pastore” (Păstorul) din opera „Tosca”, de Giacomo Puccini. Colaborator al Operelor Naționale din București și Cluj-Napoca, al mai multor filarmonici și al Teatro Sociale Rovigo, Italia, s-a remarcat cu succes răsunător, în anul 2022 la Opera Națională din Cluj-Napoca, în premiera europeană a spectacolului „Traiano in Dacia”, de Giuseppe Nicolini, în rolul lui Decebalo.

În același an, primește o bursă de studiu în Italia, la Conservatorul Arrigo Boito din Parma, studiind cu mari maeștri ai genului baroc. Tot la Opera Națională din Cluj-Napoca, a excelat în rolul Prințului Orlofsky (în „Liliacul” de J. Strauss), iar alte spectacole de prestigiu în care vocea sa inedită a atras aprecierile publicului și ale marilor critici sunt „La prova di un opera seria” de Francesco Gnecco, în rolul II Falsettista, la Teatrul Sociale Rovigo, și „Nunta lui Figaro”, de W.A. Mozart, în rolul lui Cherubino, la Opera Națională din Cluj-Napoca.

Apreciat în presa italiană ca o prezență extraterestră în scenă și plin de talent, Alexandru Costea este câștigătorul Marelui Premiu al Festivalului The „Emil Rotundu” Canto & Piano International (din 2020) și al Concursului Internațional „Remember Enescu” din 2019. Cu premii nenumărate, obținute încă din anii de liceu, în marea superficilialităților artistice, este considerat astăzi un simbol al rafinamentului muzical.

Radu Drăgușin

Unul dintre cei mai celebri sportivi români, fotbalistul Radu Drăgușin, reprezintă o emblemă a fotbalului datorită abilităților sale și performanțelor obținute până la vârsta de doar 22 de ani. Munca sa și prestigiul de care se bucură l-au făcut să devină cel mai scump fotbalist român transferat vreodată, notează Forbes.ro, care l-a inclus pe lista Forbes 30 sub 30.

Cunoscut și sub pseudonimul de „Dragonul”, a avut o ascensiune rapidă în fotbalul european, impresionând ca fundaș central și inspirând tinerele generații. Drăgușin joacă la unul dintre cele mai mari cluburi din Premier League (Tottenham Hotspur Football Club), dar este și un membru de bază al echipei naționale a României. Prin prisma evoluțiilor sale la Euro 2024, presa de specialitate a scris că Drăgușin este stâlpul defensivei României.

Nicu Covaci, figură emblematică a muzicii rock din România, s-a stins din viață la vârsta de 77 de ani la începutul lunii august. Muzician, compozitor și pictor român, Nicu Covaci a fost fondator și lider al trupei Phoenix, una dintre cele mai mari trupe rock din România. S-a remarcat de-a lungul vieții prin combinarea muzicii tradiționale românești cu rockul occidental, luând astfel naștere un stil unic, recunoscut și iubit pe plan local și internațional.

Începuturi

S-a născut la data de 19 aprilie 1947 în Timișoara, fiind de mic copil pasionat de artă. A învățat să cânte la pian, acordeon, iar după ce a învățat singur să cânte la muzicuța, a luat lecții și de chitară. În paralel a studiat limbile străine, printre care franceza, germana și engleza.

La începutul anilor ’60, când încă era un adolescent, alături de Kamocsa Camo Bela, Nicu Covaci a fondat trupa „Sfinții”, fiind inspirați de ce se întâmpla peste hotare. Ulterior, trupa a devenit Phoenix, pentru ca, potrivit Rador Radio România, activiștii culturali comuniști să îi permită accesul la festivalurile organizate de Uniunea Tinerilor Comuniști, întrucât „Sfinții” era un nume care avea legătură cu religia, fapt respins de regimul comunist.

Nu a durat mult până când Phoenix a devenit una dintre cele mai inovatoare trupe din România, la începutul anilor ’70, ieșind în evidență prin modul în care îmbinau muzica rock cu folclorul românesc. Se bucurau de un succes imens, însă, trupa ajunsese să fie un fenomen underground, fiindu-i interzise, pe rând, accesul la concerte, televiziune și radio, din cauza cenzurii comuniste.

Albumele din acea perioadă, precum Cei ce ne-au dat nume (1972) și Mugur de fluier (1974) sunt și în prezent repere esențiale în muzica românească, piesele de pe acestea fiind considerate  de fani adevărate imnuri ale rockului românesc.

Evadarea din România

Cum libertatea artistică era sever restricționată în timpul regimului comunist din România, trupa Phoenix s-a confruntat cu cenzură. Astfel, în 1977, Nicu Covaci a reușit să fugă din țară, revenind ulterior să își ia și colegii de trupă, ascunzându-se în boxele echipamentelor muzicale dintr-un camion. Evadarea le-a permis să-și continue cariera în străinătate. S-au stabilit mai întâi în Olanda, apoi în Germania și, în cele din urmă, în Spania. Deși au continuat să creeze muzică în străinătate, trupa nu a avut niciodată succesul pe care l-a avut pe plan local. În ceea ce privește fanii români, trupa a păstrat legătura cu aceștia, revenind periodic în țară pentru concerte și turnee.

Revenirea în România

Odată cu căderea comunismului, în 1989 Nicu Covaci a revenit în țară, reluând astfel activitatea trupei Phoenix. Moștenirea lăsată este una deosebită, nu doar prin prisma contribuțiilor sale muzicale, dar și prin influența pe care artistul a avut-o asupra multor generații de artiști și fani.

Pe lângă pasiunea pentru muzică, Nicu Covaci a fost pasionat și de pictură, având expoziții atât în România, cât și în străinătate. Picturile sale reflectă o îmbinare a tradiției și modernității, a vechiului și a noului, exact ca și muzica sa.

Probleme de sănătate

La începutul acestui an, în luna martie, Nicu Covaci a început să simtă că îi amorțește fața, iar ulterior au urmat probleme cu vederea. Rezultatul unui RMN a indicat prezența unei tumori pe creier. În urma unei intervenții care a durat șase ore, tumora de pe creier a fost extirpată chirurgical. La finalul lunii iulie, colegii din trupa Phoenix au anunțat publicul că tratamentul postoperatoriu nu s-a putut finaliza, din cauza unor complicații apărute.

În seara de 2 august 2024, Nicu Covaci s-a stins din viață la vârsta de 77 de ani, lăsând în urmă o moștenire semnificativă pentru peisajul muzical rock românesc.

Surse foto: Adrian Coleașă, Facebook Phoenix Transsylvania

Unul dintre cei mai iubiți lăutari români, Zavaidoc a cucerit prin voce sa inimile elitelor din perioada interbelică din București până în Paris. Opera Română i-a propus, datorită registrului înalt de invidiat, să devină cântăreț de operă, însă acesta a refuzat, alegând marea sa dragoste, lăutăria. Prin stilul său muzical inconfundabil, Zavaidoc a cucerit publicul cântând romanțe și muzică populară – în anii 30 umplea până la refuz restaurantele bucureștene, același lucru întâmplându-se și în localuri distinse din Paris. Povestea unui lăutar care a rămas în istorie în rândurile ce urmează.

Marin Teodorescu s-a născut la Pitești în 8 martie 1869, fiind cel mai mic dintre cei patru frați. Fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu și al Constanței, Zavaidoc a moștenit talentul de la părinții săi. Deși era cel mai mic dintre cei patru, când avea doar 14-15 ani a devenit responsabil de întreținerea familiei, în urma decesului tatălui său.

Cântece lăutărești cu care ridica moralului soldaților alături de George Enescu

În 1916 a plecat în armată, iar doi ani mai târziu s-a oferit voluntar în Primul Război Mondial, făcând parte din Regimentul 44 Infanterie. Ajuns la Iași împreună cu fratele său, Zavaidoc a întâlnit două grupuri de artiști veniți de la București să ridice moralul soldaților: unul de muzicieni, condus de George Enescu și unul de actori, ce îl avea în frunte pe Constantin Tănase. Zavaidoc s-a alăturat grupului de muzicieni, cântând răniților, soldaților și sărmanilor, pe front și în spitalele de campanie. În acea perioadă și-a căpătat porecla – Zavaidoc. Comandatul Traian Moșoiu, al cărui iubire pentru cântecele populare românești era cunoscută, este cel care, atunci când l-a auzit cântând, l-a numit Zavaidoc – inspirat din vechiul cuvânt zavaidoacă care însemna năbădăioasă.

Micul Paris după război – lăutarii bucureșteni erau cei mai așteptați oaspeți de la toate chefurile

Întors de pe front, Zavaidoc a găsit un București vesel, în care petreceri erau organizate zilnic, în toate grădinile de vară dichisite și cârciumile de mahala. Cât vedeai cu ochii, lăutarii cuceriseră toate scenele, fiind cei mai așteptați oaspeți de la toate chefurile. Revenit din război, Zavaidoc ia în serios, începând să ia lecții de canto cu tenorul Operei Române Dumitru Mihăilescu Toscani și profesorul Dimitrie Cutavas. Astfel, abilitățile artistului au ajuns să fie cunoscute de muzicieni școliți, fiindu-i recomandat să devină tenor. În 1921, când s-a înființat Opera Română de stat, Zavaidoc a primit propunerea de a deveni cântăreț de operă, datorită registrului înalt de invidiat și forței vocii, aspecte cu care acesta s-a evidențiat rapid, ținând cont de faptul că în acea perioadă nu se cânta la amplificatoare și nici nu era cunoscut microfonul pentru a cânta la el în aer liber.

Zavaidoc a ales marea lui dragoste – lăutăria. Alegerea sa a fost influențată de două aspecte importante pentru acesta. În primul rând, l-a atras viața de lăutar, cu toate aspectele acesteia. În al doilea rând, banii au cântărit greu în alegerea făcută – Zavaidoc explicând că banii pe care i-ar fi obținut într-o lună de la Operă îi făcea într-o noapte la o petrecere.

Unul dintre cei mai bogați lăutari în perioada interbelică

A fost unul dintre cei mai bogați lăutari din acea perioadă, devenind chiar milionar, conform spuselor soției acestuia. În ciuda a ceea ce oamenii ar tinde să creadă, banii nu proveneau din cântările pe care acesta le făcea în restaurantele pe care le umplea până la refuz, ci din înregistrările pe care le-a realizat cu mai multe case de discuri în perioada 1930-1939.

VIDEO

Familia – principala sa bucurie

Deși cunoscut pentru abilitățile sale muzicale, Zavaidoc s-a remarcat și prin șarmul său deosebit. Inimile admiratoarelor erau topite de zâmbetul și privirea acestuia. Deși iubit de multe doamne, Zavaioc s-a căsătorit târziu, la 43 de ani, cu Constanța, mai mică decât el cu 15 ani. Avea o legătură aparte cu acest nume, Constanța – astfel se numea mama sa și astfel a decis să-și numească și primul copil, o fetiță născută în 1940. Ulterior, acesta a mai avut alți doi copii: o fetiță, Niculina, născută în noiembrie 1944, dar care s-a strins din viață două luni mai târziu, în ziua în care a murit tatăl său și un băiat care a murit în 1950 de meningită.

Constanța, primul copil al lui Zavaidoc, a declarat pentru site-ul lautarie.com:

„Am aflat de la mama că venea de mai multe ori pe zi în vizită la maternitate încărcat cu cartoane cu prăjituri pentru tot personalul sanitar şi pentru toată lumea. Le spunea tuturor: Taică, am avut milioane, dar fericirea pe care o am acum, că am copil, nu am avut-o!”

 

Două zile și două nopți de cântec pentru mareșalul Antonescu

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost chemat la unitate și trimis la Tighina și Odesa. Mareșalul Ion Antonescu a auzit despre două melodii devenite hituri pe front – „Soldățelul lui tăticu” și „Aș muri, dar nu acuma”, astfel că, Zavaidoc a fost chemat să cânte pentru acesta și trupele sale, ceea ce se spune că s-a și întâmplat, timp de două zile și două nopți fără oprire. În acea perioadă, deși prin muzica sa alina durerea soldaților români, Zavaidoc a fost ținut departe de familie, și-a pierdut întreaga avere (banca la care își ținea economiile a dat faliment), dar și pe sora sa, aceasta fiind omorâtă în timpul bombardamentelor.

Astfel, după ce s-a întors din război, împreună cu familia și cei cinci copii rămași în grija sa după moarte surorii, Zavaidoc s-a mutat la Caracal, unde a cântat noapte de noapte prin toate localurile, pentru a-și întreține familia. Acest efort i-a afectat major sănătatea, ajungând ca pe 31 decembrie 1944 să fie internat de urgență la Spitalul Filantropica din București. În următoarele săptămâni starea de sănătate a acestuia s-a înrăutăți, ajungând să aibă tensiune 28, ceea ce i-a provocat orbirea. Ulterior, o boală care determina inflamarea rinichilor i-a adus sfârșitul, în 13 ianuarie 1945.

Cel mai iubit dintre lăutari

Zavaidoc a fost un star în epoca de aur a muzicii românești autentice, fiind contemporan cu Maria Tănase, Jean Moscopol, Mia Braia sau Cristian Vasile. Cu toate că avea o asemenea concurență, nimeni nu reușea să-l întreacă pe Zavaidoc – toate cârciumile, restaurantele și grădinile de vară se băteau pe acesta dintr-un motiv simplu: când acesta cânta, nimeni nu părăsea locația, atât de captivant era.

Printre cârciumile de suflet ale acestuia se numără cele din zona Cișmigiu – se spune că schimba câte patru cămăși pe noapte și chiuitul său se auzea de la un kilometru depărtare.

Zavaidoc a străbătut toată țara, încântând oamenii cu muzica sa, aducând bucurie și voie bună. În plus, a avut concerte în Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia, cântând chiar și sub Turnul Eiffel – făcând parte din ansamblul lui Grigoraș Dinicu, parte din delegația oficială a României care a participat la Expoziția Universală de la Paris din 1937.

An de an, în Pitești, are loc Festivalul Național de Muzică Lăutărească Veche ZAVAIDOC, cu scopul de a revigora muzica lăutărească autentică și de a descoperi și promova noi talente ale genului. În plus, cu ocazia festivalului se dorește omagierea lui Zavaidoc, prestigiosul lăutar din perioada interbelică.

VIDEO

Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” din București are cu ce se mândri – datorită studiului serios al elevelor Clasei a XII-a „Prof. Emil Alexandrescu”, instituția de învățământ a înregistrat cea mai mare medie pe țară la examenul de Bacalaureat – 9.67, ocupând astfel primul loc în topul celor mai bune licee din București.

”Acum aproape 30 de ani am pornit cu Grădinițele Arc-en-Ciel, reușita în acest domeniu și dorința părinților de a avea o continuitate în același duh ne-a determinat să facem și nivelul primar, gimnazial. Valorile trebuie cultivate constant, reușita se vede în timp. De curând avem și Liceu. Și acum avem bucuria de a vă anunța oficial că avem cea mai mare medie la nivel național, pe clasă, la Bac. 9,67. Credem că așa se construiește valid, cu oameni care împărtășesc valori bune, în timp. Pentru noi această medie mare e doar o confirmare, binevenită ce-i drept, dar o confirmare, nu o mirare. Când privești fiecare copil cu toate puterile sufletești, pentru a-l ajuta, așa cum facem noi, profesori și părinți deopotrivă, succesul nu te mai poate mira, doar bucura! Bucurați-vă alături de noi!” – prof. Ivona Boitan

Examenul maturității, din perspectiva Andreiei Ciobanu, absolventă a clasei a XII-a, care a obținut nota 10, nu doar la examenul de matematică, ci și la cel de psihologie.

„Bacalaureatul, un examen extrem de important în viața fiecărei persoane, în cadrul căruia, la absolvirea liceului, se susțin probe la mai multe discipline, marcând încheierea unui ciclu de învățământ, și a cărui promovare permite înscrierea într-o instituție de învățământ superior. Perspectiva acestei confruntări aduce cu sine și o responsabilitate foarte mare ce constă în pregătirea perseverentă și temeinică de-a lungul celor patru ani de liceu, singura soluție care poate asigura succesul. Acum, după ce am susținut acest examen, pot să fiu total de acord cu această teorie. Totodată, un îndemn pentru viitoarele generații ar fi să învețe constant, să își lase timp pentru ei în program, timp pentru dezvoltare personală și pentru odihnă, să își planifice din vreme ce, cât și cum învață și să aleagă cu grijă a treia materie la care vor da examen, pentru ca să se regăsească în ea și ca aceasta să îi reprezinte.”

Cu prilejul acestui moment de bucurie, doamna prof. dr. Monica Șerbănescu, Președinte Fondator și Director General al Gradiniței „Arc-en-Ciel”, Școlii „Anastasia Popescu” și Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”, a transmis un mesaj celor două absolvente:

„Un copil frumos și jucăuș. O fetiță reflexivă și inteligentă. O adolescentă ambițioasă și responsabilă. Am avut privilegiul de a o fi urmărit (și îndrăgit) pe Daria încă din anii petrecuți la Grădi „Arc-en-Ciel” a noastră! Am văzut-o crescând, m-am bucurat de reușitele ei, am încercat să îi fiu alături. Nu deseori are un dascăl acest privilegiu, de a crește odată cu elevii săi. Îți mulțumim, Daria, că am fost împreună în toți acești ani! Să aduni, și în timpul ce vine, bucurii și succes, oameni care te apreciază și te iubesc în jurul tău, împlinire! ”

„Andreia – cea care a muncit în patru ani cât pentru doisprezece – a promis că ne va fi colegă. O așteptăm cu brațele deschise!”

Înființate de către Fundația Preasfânta Fecioară Maria, Grădinița „Arc-en-Ciel”, apoi, Școala „Anastasia Popescu” și mai apoi Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, și-au pornit activitatea în anul 1994, respectiv, 1996. Datorită metodelor inovative în educație şi rezultatelor deosebit de bune obținute de  Fundația Preasfânta Fecioară Maria, în anul școlar 2004-2005,  aceasta a primit certificatul de instituție asociată  UNESCO. Nivelul preprimar al școlii obține acreditarea prin OMEC 5648/14.11.2006, iar nivelurile primar și gimnazial, se acreditează prin OMEN 3618/19.06.2014.

Pentru nivelul de învățământ „liceal”, profilul „pedagogic”, calificarea profesională „învățător – educatoare”, s-a obținut autorizarea de funcționare provizorie, prin OMENCS Nr. 3490/28.03.2016.

Noul proiect a obținut ÎNALTA BINECUVÂNTARE A PREAFERICITULUI PĂRINTE PATRIARH DANIEL în anul 2016.

Acum 145 de ani, în satul Hobița din Comuna Pestișani, județul Gorj, se năștea Constantin Brâncuși, figură-simbol a României. Constantin Brâncuși a schimbat semnificativ, prin viziunea sa, sculptura contemporană. Considerat a fi unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea, Brâncuși a arătat lumii întregi, prin opera sa, modul în care țăranul român vedea lumea, tradițiile și miturile românești, acestea fiind motive ce se regăsesc deseori în operele sale.

Copilăria & studii

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, fiind al cincilea copil al Mariei și a lui Radu Brâncuși, familie de țărani înstărită. Deși familia sa avea posibilități materiale, Brâncuși a ales să ducă o viață modestă, ce i-a influențat de-a lungul carierei viziunea artistică.

Pe când avea doar 5 ani, a început să facă vara stagiul de ciobănel la stână, pe lângă un baci, în munte. Muncea pentru a întreține mica gospodărie de moșnean, fiind astfel, mic proprietar și cultivator de pământ, activitate pe care o face până la vârsta de 7 ani. În această perioadă descoperă sculptura în lemn, practică răspândită în zona rurală la acea vreme.

Prin proiectele de sculptură realizate reușește să atragă atenția unui industriaș, care decide să-l ducă la Școala de Arte și Meserii din Craiova, în 1894. Un an mai târziu, Brâncuși pleacă la Târgu Jiu, lucrând pentru o vopsitorie, însă după scurt timp revine la Hobița.

În 1896 Brâncuși merge la Viena, unde s-a angajat ca cioplitor în lemn, acesta fiind unul dintre momentele care i-au marcat viața artistică ce va urma. Revine în țară în 1897 și se angajează la o cârciumă în Craiova. Aici este locul în care măiestria muncii sale se evidențiază – a construit o vioară din materiale găsite într-o prăvălie. Obține o bursă și, în doar 4 ani, încheie studiile a căror durată era de 5 ani.

În 1898 este admis la Școala Națională de Arte Frumoase de la București, însă neavând posibilități financiare, este nevoit să își vândă partea din moștenire de la Hobița unuia dintre frați. Avea 22 de ani când a luat această hotărâre, sătenii din Hobița judecându-l pentru acest lucru – pământul, deși nu reprezenta o sumă substanțială de bani, avea o mare valoare simbolică în viața țăranului.

În timpul studenției, munca îi este apreciată, obținând mențiuni onorabile, medalii de bronz și de argint. În 1902 a absolvit Școala de Arte. În 1903 a primit prima comandă a unui monument public, respectiv bustul generalului media Carol Davila – ce se poate vedea și astăzi la Spitalul Militar din București.

Drumul spre Paris, pe jos

La finalul anului 1903, Brâncuși pleacă la Munchen, revine în țară în scurt timp, iar ulterior pleacă la Paris, pe jos, fiind o călătorie foarte obositoare. În drumul său, face opriri în Viena, Budapesta, Munchen și Zurich, unde vizitează muzee și atelierele unor pictori și sculptori. În iulie 1904, ajunge, în cele din urmă, la Paris, la vârsta de 28 de ani.

“La Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câștiga existența, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se uscau rapid. Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem. Patronul meu era un bun stăpân, (…), își dădea osteneala să meargă bine întreprinderea. Era un om harnic și eu iubesc oamenii harnici și stăruitori.”

(Autobiografie, text preluat din Brâncuși, amintiri și exegeze de Petre Pandrea)

 

În 1905, ministrul român al Cultelor și Instrucțiunii Publice îi oferă o bursă și se înscrie la examenul de admitere la Școala de Belle Arte, unde îl va avea ca profesor pe sculptorul Antonin Mercie.

Un an mai târziu, primele expoziții în Paris ale lui Brâncuși au loc, la Societe Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, criticii artistici lăudând sculpturile lui Brâncuși. În același an, odată cu atingerea vârstei de 30 de ani, Brâncuși este nevoit să părăsească cursurile Școlii de Belle Arte, din cauza limitei de vârstă.

În 1907, Brâncuși sculptează Sărutul, un studiu în care figurile a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum de linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară. Urmează ani în care lucrările beneficiază de vaste aprecieri, inclusiv din partea criticilor americani. În 1918, Brâncuși sculptează prima versiune a Coloanei infinitului, lucrare ce are la origini stâlpii caselor tărănești din România.

În 1937, Brâncuși vine în România pentru a inaugura cele trei lucrări-simbol ale sale din Târgu Jiu – Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Ulterior, se întoarce în Franța.

Moștenirea sa  

Pe măsură ce devenea din ce în ce mai cunoscut și a apreciat, Brâncuși devine mai retras, în 1952 acceptând cetățenia franceză. În 1956, sculptorul își scrie testamentul – întreg atelierul său din Paris, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris.

La data de 16 martie 1957, Brâncuși încetează din viață și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Arta lui Brâncuși este una dintre cele mai apreciate din lume, lucrările sale fiind considerate opere de artă în întreaga lume. Sculpturile lui Brâncuși sunt cele mai bine vândute creații ale unui artist român și sunt considerate a fi pe locul al doilea în topul celor mai valoroase creații din lume, după cele ale lui Giacometti.

Numele Brâncuși

Sculptorul este de origine țăran moșnean, cu “curea” de pământ. Numele său, referitor la forma acestuia, rămâne controversată: unii îl scriu Brâncuși, alții Brâncuș, în timp ce în străinătate îl regăsim sub forma de Brancoussi sau Brancusi. Sculptorul semna C. Brâncuși. Rareori își semna statuile, conform declarației lui Petre Pandrea, apropiat al lui Brâncuși – punea doar inițialele C.B., pe care le cuprindea într-un cerc.

Bibliografie:

Radio România Cultural

Sursă foto: mnlr.ro

Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 172 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poet, prozator, publicist și dramaturg, considerat de critici a fi poetul național al României, supranumit „Luceafărul poeziei românești”. Ales post-mortem membru al Academiei Române, Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

Născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești, jud. Botoșani, Mihai Eminescu (Eminovici) este cel de-al șaptelea copil din cei 11 ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici, parte a micii nobilimi țărănești. Între 1850 și 1858 a copilărit la Ipotești și Botoșani, amintirile din acea perioadă a vieții sale fiind ulterior relevate în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram și O, rămâi.

A urmat cursurile școlii primare la Cernăuți, ulterior fiind sufler, traducător și copist de librete în trupa de teatru a lui Ștefan Tardini. În 1866 își face debutul prin publicarea poeziei De-aș avea în revista Familia de la Budapesta, a cărui director este Iosif Vulcan, cel care îi schimbă pentru totdeauna numele de familie, din Eminovici devenind Eminescu.

În 1868 se stabilește la București, unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale și devine din nou sufler și copist la Teatrul Național din București, urmând ca în 1869 să înceapă să studieze la Universitatea din Viena, unde o cunoaște pe Veronica Micle. La Viena a urmat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legată. Tot acolo l-a cunoscut și pe Ioan Slavici.

În 1869 formează, alături de alți tineri creatori, cercul literar „Orientul”, al cărui obiectiv era culegerea de poezii populare și documente referitoare la istoria țării. Eminescu era responsabil de regiunea Moldovei.

În anul 1872 a revenit în țară și s-a stabilit la Iași, frecventând întâlnirile Junimii. În toamna acelui an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor, unde a stat până în 1874. A frecventat cursuri de filozofie, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie la Universitatea din Berlin.

Revine la Iași, unde nu reușește să ocupe postul de profesor de filozofie a Universității, postul fiind rezervat lui Titu Maiorescu, Ministru al Educației Naționale la acel moment, pentru că nu deținea titlul de doctor, criteriu necesar pentru ocuparea acelui post. A fost numit însă director al Bibliotecii Universitare, pe care, cu totală dedicare, o reorganizează pe baze științifice.

1870 marchează anul în care Mihai Eminescu a început să își aducă contribuția la Convorbiri literare, revista cenaclului Junimea din Iași. A publicat Călin. File de poveste, Venere și Madonă, Epigonii, basmul Făt Frumos din lacrimă, Mortua est.

Pentru o scurtă perioadă de timp a predat filozofie și limba germană la un institut din Iași, fiind numit inspector școlar. Căderea guvernului conservator a făcut ca noul ministru să îl destituie din funcție, astfel că Mihai Eminescu a rămas doar cu prietenia cu Ion Creangă, pe care o prețuiește până la sfârșitul vieții.

Profund afectat de pierderea mamei sale în august 1876, publică poemul Strigoii, ale cărui teme principale sunt magia și metempsihoza, frecvent întâlnite în opera sa.

Se stabilește la București și lucrează ca redactor la Timpul începând cu 1877, unde redactează articole politice și eseuri, iar în 1883 publică poemul Luceafărul. În același an, poemul apare în Almanahul Societății Studențești România Jună din Viena ce va fi reprodus în Convorbiri Literare.

În 1881 este publicată Scrisoarea I în Convorbiri literare din 1 februarie. Scrisoare a II-a apare în 1 aprilie, iar Scrisoarea a III-a la 1 mai.

În vara anului 1883, Mihai Eminescu suferă primul atac de nebunie și este internat într-un sanatoriu din București, iar ulterior la Viena. Trei ani mai târziu, în 1886, va fi internat din nou la  Mănăstirea Neamț, apoi la Botoșani, Viena și București.

După doar 39 de ani de viață, la 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viață la sanatoriul doctorului Suțu din București. Cu toate că nu se cunoaște exact cauza decesului său, cel mai des motiv menționat este sifilisul, pentru care nu exista leac la acea perioadă.

În 17 iunie 1889 are loc înmormântarea poetului la Cimitirul Bellu din București.

Garabret Ibrăileanu spunea despre Mihai Eminescu: “Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală – a sufletului daco-roman cu cultura occidentală. El, vagabondul, lipsit de diplome școlare, feciorul lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești, este eroul culturii noastre moderne. Aceasta se poate întrevedea chiar numai prin argumentul lingvistic. Comparați limba din poeziile lui cu limba oricărui scriitor român și veți vedea că la niciunul elementul autohton nu s-a îmbinat atât de armonios cu cuvintele noi, expresia fuziunii perfecte a sufletului național cu gândirea europeană.”

Câteva dintre cele mai frumoase și pline de însemnătate citate ale lui Mihai Eminescu:

1. Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex.
2. Adevărul este crud, dar numai el folosește.
3. Oamenii se împart în două categorii: unii caută toată viața și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.
4. Totul ia timp și timpul ia tot.
5. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
6. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ. Dumnezeu e în inima noastră.
7. Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o măsoară după interesul său.
8. Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în față și a recunoaște adevărul.
9. Câți oameni sunt într-un singur om? Toți atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții.
10. Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are.

Bibliografie:

Encicliopediaromaniei.ro
Geo Vasile în 100 cei mai mari scriitori români, ediția a II-a revizuită, lucrare elaborată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, editura Lider

A îmbrățișat viața călugărească de timpuriu, ajungând pe rând frate, monah, arhimandrit și stareț. Odată cu declanșarea Primului Război Mondial, se alătură de bunăvoie Regimentului 21 Infanterie “Ilfov” și pleacă la luptă. Pe front, oferă povețe, ține predici prin care ridică moralul soldaților și oficiază slujbe. Înconjurat de zgomotul armelor, este rănit și cade prizonier. Cu toate acestea a condus cu vitejie Regimentul “Feldioara”, reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Pentru toate acestea, părintele Justin Șerbănescu a fost decorat cu Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român, fiind singurul cleric care a primit acest ordin.

Confesor al soldaților români  

Se naște la 26 octombrie 1867, în comuna Obilești Noi, județul Ilfov. Crescut în duhul dragostei față de cele sfinte, junele prinde drag de biserică, iar la vârsta cuvenită intră ca frate la Mănăstirea Cernica. După o bună bucată de vreme este tuns în monahism, fiind avansat până la treapta de stareț. În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din anul 1913, părintele Șerbănescu va îndeplini funcția de confesor onorific în cadrul Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. Drept răsplată pentru devotamentul și curajul de care a dat dovadă, va fi decorat cu medaliile “Răsplata muncii pentru Biserică” şi “Avântul Ţării”.

Din momentul intrării României în focurile primei conflagrații mondiale la 14/27 august 1916, părintele Justin Șerbănescu s-a alăturat Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. În calitate de confesor, a participat la luptele din Transilvania oferind povețe și îmbărbătând pe soldați. Curajul l-a costat scump, iar în ziua de 17/30 septembrie 1916, părintele este rănit.

Călugărul din linia întâi

După câteva zile petrecute la infirmerie, pe 16/29 octombrie revine în mijlocul ostașilor din Brigada 8 Infanterie care lupta pe Valea Azugăi. Când trupele inamice ocupaseră Predealul, părintele se alătură ostașilor din Regimentul “Feldioara”, lupta finală dându-se la Clăbucet. A curs mult sânge, comandantul și ofițerii erau grav răniți, iar regimentul era în totală dezordine. Văzând cele întâmplate, părintele Șerbănescu a luat frâiele în mână și a început să comande. Mai întâi a mobilizat gorniștii să vestească înaintarea, după care a dirijat contraatacul reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Trupele române au luptat până la epuizare. La 16/29 noiembrie 1916, soldații nu au mai putut rezista și au căzut în mâinile inamicului. Părintele Șebrănescu a fost luat prizonier, dar a reușit să evadeze în iulie 1917. A rătăcit prin munți, iar al sfârștitul lunii februarie 1918, a ajuns la Galați, loc în care se afla Regimentul 21 Infanterie “Ilfov”.

Vitejia clericului ajunsese până la urechile conducătorilor. În urma acțiunilor sale, autoritățile au decis să-i ofere Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român. “Pentru vitejia, destoinicia şi iubirea de Patrie, ce a arătat pe câmpul de onoare, în 1916. Pe lângă că şi-a îndeplinit cu un mare devotament îndatoririle ce avea ca confesor al regimentului, a mai luat parte la toate luptele, mergând cu Sfânta Cruce în mână, în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 21 octombrie 1916, văzând că Regimentul „Feldioara” a pierdut în lupte aproape pe toţi ofiţerii şi că comandantul căzuse rănit pe Muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp şi luptând ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic până pe Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului a condus un batalion de dispersaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica în timpul unui atac al Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de vitejii regimentului”, se motiva prin Înaltul Decret.

Dar șirul distincțiilor nu s-a oprit aici. Prin Înaltul Decret nr. 1264 din 15 iunie 1917, locotenentul preot Justin Șerbănescu a fost avansat la gradul de căpitan. Pe 15 august 1918, va primi din partea atașatului militar al ambasadei Franței din România “Crucea de război cu lauri.”

Ultimele campanii

Ajuns la 51 de ani, părintele nu s-a dat în lături de la noi provocări. Odată cu reintrarea României în război la 10/23 noiembrie 1918 cere să fie mobilizat și îndeplinește funcția de confesor militar la Divizia 2 Vânători. Le va fi alături militarilor la marile lupte din Transilvania și Ungaria, urmând ca la 4 august 1919, să figureze printre militarii care intră în Budapesta. A fost ultima campanie majoră la care participase. În urma vârstei înaintate și a condițiilor de pe front, o lasă mai moale. Vreme de un an de zile va sluji la Spitalul Militar “Regina Elisabeta”, unde avea funcția de confesor. După această perioadă va reveni la Mănăstirea Cernica în calitate de arhimandrit. Chiar dacă nu mai participa la lupte, conducerea Armatei Române a decis să-l avanseze la gradul de maior în baza Înaltului Decret nr. 1951 din 1 octombrie 1927. Între 1932 și 1940, este uns confesor de divizie în Garnizoana București, grad din care va cunoaște retragerea.

Surse:  Drd. Gabriel-George Pătrașcu, Protosinghelul Justin Șerbănescu-Singurul preot militar cavaler al ordinului militar de razboi ,,Mihai Viteazul”, în Misiunea, 2014.