Vatra satului românesc cunoaște multe tradiții legate de praznicul Sfinților Petru și Pavel. În miez de noapte, norii se deschid, iar Sânpetru poate fi zărit la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu. Țăranii îl percep ca pe unul de-al lor. Este îmbrăcat în straie țărănești, se îndeletnicește cu munca pământului și creșterea animalelor. Pentru aceasta, Dumnezeu îl răpește la cer și îi încredințează cheile raiului.
Simon, fiul lui Iona și frate cu Apostolul Andrei, provenea din Betsaida, o localitate în apropierea Lacului Tiberiadei. Era căsătorit, iar pâinea de toate zilele și-o câștiga din meseria de pescar. Numele de Petru (în greacă Pétros) l-a primit de la Iisus Hristos când i-a spus: ”Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea“ (Matei 16,18). A fost alături de Iisus în cele mai importante momente ale activității de propovăduire și a fost martorul multor vindecări miraculoase. Din grupul celor doisprezece apostoli, Petru era cel mai în vârstă, de aceea în multe situații când ucenicii nu înțeleg cuvintele Învățătorului, el pune întrebări și cere lămuriri.
Statuia Sfântului Petru din Vatican
În Joia Mare, Petru făgăduiește că nu-L va abandona pe Iisus în momentul răstignirii. Cu toate acestea, slăbiciunea firii umane îl face să se lepede nu odată, ci de trei ori. Evenimentul este urmat de pocăința amarnică a discipolului, iar după înviere, este printre primii ucenici care aleargă la mormânt. Mântuitorul vede căința sinceră de care a dat dovadă și îl repune în demnitatea de apostol, prin cuvintele: ”Paște oile Mele” (Ioan 21,17). Momentul în care Petru începe să-și exercite apostolia este la Cincizecime. Teama ce-l stăpânea altădată dispare pentru totdeauna. Plin de Duhul Sfânt, acesta ține o cuvântare magistrală în fața israeliților, în urma căreia se botează aproape trei mii de suflete.
Activitatea misionară începe în Ierusalim, ca mai apoi să ajungă până în Iudeea, Samaria, Asia Mică, Babilon, iar în ultima partea a vieții la Roma. Împăratul Nero declanșează o persecuție în masă împotriva creștinilor, aceștia erau acuzați pe nedrept de incendierea Romei în anul 64 d.Hr. Apostolul Domnului a fost condamnat la moarte și executat în anul 67 d.Hr, prin răstignirea cu capul în jos.
Saul s-a născut în Tarsul Ciliciei într-o familie de evrei descendentă a tribului lui Beniamin. De la tatăl său ar fi deprins meșteșugul făuririi corturilor. A primit o educație aleasă, desăvârșindu-și studiile la Ierusalim sub directa îndrumarea a rabinului Gamaliel. Era un aprig contestatar al creștinilor și a dobândit rapid un loc de frunte în prigoana celor care urmau învățătura lui Iisus Hristos. După ce asistă la asasinarea arhidiaconului Ștefan, Saul primește scrisori de împuternicire de la marele preot. Pornește spre Damasc însoțit de o gardă dată de Sinedriu. Pe drum se întâmplă un lucru care îl va schimba pentru totdeauna. Ziua, în amiaza mare, într-o lumină strălucitoare, i s-a arătat Iisus și i-a spus: “Saule, Saule, de ce mă prigonești?” (Fapte 9,4). Rămâne fără vedere timp de trei zile, apoi este botezat de Anania și primește numele Pavel.
Asemeni lui Petru, Pavel își asumă sarcina propovăduirii. La început nu-l credea nimeni. Iudeii sunt iritați și doresc să-l omoare, însă este salvat de ucenici într-un coș. Când lucrurile se mai liniștesc, pleacă în prima călătorie misionară alături de Barnaba și evanghelistul Marcu. Totalizează trei mari incursiuni misionare, întemeiază comunități creștine și scrie 14 epistole.
Este arestat la Nicopole și apoi dus la Roma. Datorită cetățeniei romane pe care o dobândise din partea tatălui său, Pavel este purtat prin tribunale și audiat. În cel din urmă este trimis în detenție, iar din porunca aceluiași Nero, primește cununa martiriului prin decapitare în anul 67 d.Hr.
Praznicul care amintește de viața și jertfa celor doi corifei ai creștinătății este cunoscut în popor sub numele de Sânpetru. În concepția țăranului român, Sânpetru, poate fi zărit la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu. Țăranii îl percep ca pe unul de-al lor. Este îmbrăcat în straie țărănești, se îndeletnicește cu munca pământului și creșterea animalelor. Pentru aceasta, Dumnezeu îl răpește la cer și îi încredințează cheile raiului. Acolo, este mai mare peste cămările cerești și împarte hrană animalelor sălbatice. Tot în popor se spune că sfântul este responsabil cu fierberea grindinei, ca atunci când pică din cer să nu mai fie atât de periculoasă.
La marile sărbători, în miez de noapte, cerurile se deschid, iar Sânpetru poate fi zărit la masa împărătească, de-a dreapta lui Dumnezeu. Tot acum, sfântul pocneşte din bici, iar scânteile care apar se transformă în licurici meniți să-i călăuzească pe călătorii rătăciţi pe drumuri de munte.
În ziua praznicului, sătenii aduc la biserică mere, colivă, colaci și miere în faguri, pentru a fi sfințite. La finalul slujbei sunt date săracilor spre pomenirea celor care au plecat din această lume. Din acest motiv, sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel mai poartă și numele de Moșii de Sânpetru. Dacă tună și fulgeră în ziua praznicului, nucile și alunele vor fi viermănoase. Oamenii cu pistrui trebuie să se spele pe față la miezul nopții odată cu cântatul cocoșului. Tradiția spune că astfel, pistruii vor înceta să se înmulțească.
Priviți icoana Învierii.
Mai ales atunci când puterea speranței descrește, priviți icoana Învierii.
De ce? Pentru că, din icoană, Iisus ne ia prin surprindere din nou: deși e Învierea Lui, El nu privește în sus, nu-și contemplă atotputernicia. El privește în jos, spre Adam, pe care-l ridică încetișor din lumea morții, făcându-l prim beneficiar al Învierii.
Ridicarea lui Iisus din morți este învierea lui Adam cel mort de o eternitate. Iar asta ne duce la o singură concluzie: Iisus moare și înviază doar pentru ca să aibă ocazia să-l trezească la viață pe om. În privirea divină caldă și preocupată se ilustrează grija Tatălui față de Adam, fiul care trebuie salvat. Un fiu neascultător, cam năzbâtios, mereu rătăcitor și adesea risipitor. Dar fiu.
Cât adânc de bunătate este în El! În clipa gloriei Sale, El are grijă să nu-l uite în iad pe omul care-L așteptase acolo încă de la începutul istoriei.
Aceasta este puterea Lui: bunătatea infinită. Aceasta este puterea care omoară moartea.
Trăim zile dense, zile însingurate, zile încețoșate în care nu întrevedem viitorul, zile îngrijorate. În acest nisip mișcător care este viața noastră din timpul crizei coronavirusului, există o ancoră. Ea este de natură spirituală: este credința.
Iar credința înseamnă încredere. Încredere în binele ultim, încredere în binele de fiecare zi.
Urmărește aici mesajul lui Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Asociației Matricea Românească.
