În 1975, Jean Hani – un erudit discret, profesor al Universității din Amiens și fondator al Centre de Recherches sur l’Antiquité Classique – publica o mică bijuterie numită Meseriile lui Dumnezeu. Preliminarii la o spiritualitate a muncii („Les métiers de Dieu: préliminaires à une spiritualité du travail”). Ideea centrală a cărții sale, formulată pe înțelesul tuturor, este următoarea: ca să nu ni se pară că e mai departe decât putem noi vreodată ajunge, ca să ne apropiem de El mai temeinic, ca să ne vorbească pe măsura noastră, Dumnezeu ni se dezvăluie ca Meșteșugar: ca Scrib, Doctor, Războinic, Olar, Țesător, Ziditor, Tâmplar, Păstor, Pescar și Vânător, Grădinar, Stăpân al Recoltelor și Stăpân al Viei…

El, Scribul Scribilor, nu are nici hârtie, nici masă de lucru, și nu are nevoie, căci Cartea Vieții nu a scris-o cu cerneală făcută din tanini sau funingine. Dar noi îl putem pricepe cercetându-i Scripturile. (Iar în Islam, adaugă Hani, se spune că Penița divină continuă să scrie, iar Cerneala continuă să curgă până în ziua Învierii).

El, Doctorul Doctorilor, nu are nici halat și stetoscop, nu are nevoie. Dar noi Îl pricepem văzând cum rănile se închid și durerile dispar, și ne amintim că aceia care s-au atins de El cât a fost pe pământ s-au vindecat.

El, Războinicul Războinicilor, nu are sabie de oțel forjat, nu are nevoie. E cel care a pus de la început sabia de foc la intrarea în Rai, iar pe acolo nu se intră nici cu tancul, nici cu avionul de vânătoare, iar de acolo bomba nucleară trebuie că pare o petardă în mâna unui netot. Dar noi așa pricepem mai bine că el, Savaot, ne poartă prin Damascurile și Fâșiile Gaza de dinăuntru, prin Belgradurile inimii, unde asaltul nu se încheie niciodată și unde armistițiu nu există.

El ca Olar a zămislit cosmosul, ca noi să pricepem că nu e loc de pe pământ care să nu fi fost atins de degetele Lui și că lumea e ulcior, iar noi ar trebui să fim apa vie din el.

El ca Țesător a țesut lumea ca pe o pânză, ca să pricepem că orice nod pe care îl desfacem cu prostia, orgoliul și fanteziile nostre slăbește întreaga fire.

El ca Ziditor a întemeiat lumea, ca să pricepem că orice zidire pe care o facem – catedrală, biserică de sat sau casă cu etaj – ar trebui să fie o oglindire a zidirii lui. (Iar Hani ne spune că în Scripturile hinduse stă scris că ar trebui să construim așa cum zeii au construit dintru început).

El ca Tâmplar le-a îmbinat și chertat pe toate de care ne bucurăm și ne folosim. Ca să nu pierdem din vedere că „în numeroase tradiții, termenul care denumește lemnul este folosit și pentru a defini materia în general – în greacă, hyle, în latină, materies (de aici și franțuzescul „matière” și spaniolul madera), și în ebraicul e’tz, în vreme ce în egipteană khet exprimă deopotrivă ideea de lemn și pe aceea de obiect, de „lucru” – p. 58).

El ni se arată ca Păstor, ca să nu uităm că suntem chemați să fim turmă, dar nu masă.

Ca Pescar, ca să nu uităm că, lăsându-ne prinși în Năvod și scoși la lumină, vom respira alt aer decât peștii. (Rabbi Akiva: un năvod e întins peste toate viețuitoarele – p. 73).

Ca Vânător, ca să nu uităm că pentru a ajunge în Împărăție trebuie agerime, prezență de spirit și ochi pătrunzător.

Ca Grădinar se arată, ca să știm că totul  – de la pir la florea de colț, de la ciulini la șofran – e creștere și avânt către cer. (Iar Hani ne învață: misticii musulmani spun că la sfârșitul lumii, grădina se va întoarce la Grădinar – p. 79)

Ca Stăpân al Recoltei și al Viei se arată, pentru că tot ce rodește, rodește pentru că a fost mai întâi îngrijit, trudit și iubit. Și ca nu cumva să uităm că dăruirea cea bună, care hrănește și adapă, vine cu prețul zdrobirii între pietrele de moară și în teasc.

*

Ce nu cuprinde prețioasa cărticică a lui Jean Hani e referința la actualitate, la modul în care lumea zilelor noastre mai poate fi străluminată de aceste vechi, eterne simboluri.

Modernitatea, produs al salturilor tehnologice mai degrabă decât al intențiilor omenești, a adus cu ea o pleiadă de ocupații desemantizate. A înlocuit bogăția simbolică a vechilor meșteșuguri cu eficiența searbădă și confortul rânced al job-urilor, care nu pot depozita sensuri și nu pot înălța omul. În schimb, a parodiat tehnologic vechile simboluri meșteșugărești, asociindu-le o transcendență second-hand, cu semn schimbat:

A scrie: Scrisul de mână ne pare azi ridicol și neproductiv, caligrafia e pierdere de timp. Pentru că, de fapt, nu mai vrem și nu mai știm să lăsăm urme frumoase. Și pentru că nu mai ținem să rămânem scriși în Cartea Vieții. De ce ne-am strădui, de vreme ce în locul ei s-a întronat zeul Hypertext, în al cărui paradis de pixeli toată lumea are acces gratuit?

A vindeca: „Viața fizică și sănătatea trupească sunt dependente de viața și energia spiritual, iar aici avem un adevăr aproape uitat în lumea noastră modernă, care a separat în mod artificial sufletul de corp și sănătatea de mântuire” (p. 17). Paradigma medicală este astăzi capturată de paradigma mecanică – totul e procedură, protocol, formalitate. Piesele mașinăriei anatomice umane se schimbă și se ajustează, la nevoie i se adaugă device-uri noi, iar genetica se reconfigurează cu aceeași indiferență cu care resetezi erorile din bordul automobilului. Și, între timp, se așteaptă ca laboratoarele să obțină elixirului final al nemuririi. Nemurire care va avea chipul Mașinii, fiindcă Mașina o poate găzdui și simboliza mai bine decât trupul care, așa cum spunea un transumanist, e doar „un deșeu [mess] de materie organică plin cu sânge”. (Desigur, o nemurire fără înviere, dar să nu se împiedicăm de asemenea detalii).

A țese: Lumea nu mai e Țesătură, ci Rețea. În loc de noduri, impulsuri electrice. În loc de urzeală, algoritmi. În loc de ordinea, destinul și rostul cuprinse în Țesătură – hazardul și nihilismul Rețelei.

A construi: catedralele nu sunt bune, că sunt prea medievale, în schimb ridicăm zgârie-nori față de care Turnul Babel însuși trebuie să fi părut o șandrama. După ce îi ridicăm, îi contemplăm din apartamentele noastre insipide pe care Le Corbusier, preotul arhitecturii moderne, le numea „mașini de locuit”.

… Alte ipostaze meșteșugărești au devenit pur și simplu de neînțeles pentru oamenii zilelor noastre:

Vasul: în cel mai bun caz, vasele create manual au devenit un moft rustic. Supraabundența și ieftinătatea celorlalte recipiente, turnate din toate materialele posibile, produse exclusiv industrial, face ca simbolul Vasului modelat de Olar să nu ne mai spună mare lucru. Astfel, o poartă de înțelegere pare să se fi închis definitiv pentru cei mai mulți, singura șansă de contemplare a misterului Vasului rămâne Potirul (până nu se dă vreo ordonanță prin care să fie produs și el din PVC aprobat de Ministerul Sănătății, asortat cu lingurița de plastic). Dacă astăzi lumea pare diformă, mototolită și fisurată, cu toate sensurile scurse din ea, posibil să fie din cauza faptului că nu mai seamănă cu Vasul, simbolul esențial al armoniei necesare, și al separării necesare, dintre formă și conținut.

Lemnăria: Ce ar putea mai învăța de la Tâmplar lumea noastră de rumeguș presat, cu oroare de lemn masiv? Lumea în care drujba mistuie într-o zi cât poate tăia un topor în luni întregi?

… Iar alte ipostaze au fost pierdute prin banalizare și înlocuite cu simulacre (interesant, par să fie mai ales cele care au legătură cu hrănirea):

Nu mai știm să avem grădini, deci nu mai avem la îndemână, in micro, imaginea primordială a Raiului – tainic și luxuriant, unde toate împreună sunt. În lipsa lor, tot ce am putut produce sunt parcurile cu gazon, cu pomi civilizați, eventual cu țarcuri civilizate pentru câini civilizați, cu locuri de joacă civilizate pentru copii civilizați. Și cu coșuri de gunoi, gunoi civilizat.

Turme nu deținem, dar avem câini și pisici, atâta doar că nu le păstorim, ci le idolatrizăm. La pescuit se merge doar pentru relaxare, iar vânătoarea s-a mutat în ecran, în Call of Duty, Doom și Half Life, unde, darwinist, supraviețuiești omorând. Omorând oameni, nu animale. (Din nou, detalii…).

Iar pâinea cea de toate zilele pare de burete. Nu știm nici mâna care a semănat și treierat grâul (pe care oricum nu l-am deosebi de orz sau de ovăz), pentru că nu mai există nici o mână acolo, doar mașini specializate, calcul de producție și multe-multe îngrășăminte și mulți-mulți hibrizi. [1] Pâinea o servim de-a gata, doldora de „mono și digliceride ai acizilor grași”, la care putem asorta un vin cu metabisuflit de sodiu din struguri intens chimizați, și iată simulacrul nostru agroindustrial de împărtășanie. Așa că recoltăm, dar numai din supermarket. Cash sau card?

*

Hani scrie: „Fiecare ocupație artizanală este capabilă să evoce această activitate [activitatea divină], de vreme ce este prelungirea ei firească, în măsura în care este naturală – adică are drept scop satisfacerea nevoilor naturale ale omului prin mijloace la fel de naturale” (p. 38).

Azi, tehnologia este nucleul culturii noastre, este obsesia noastră princip(i)ală, este „subiectul istoriei”, cum spunea Günther Anders. Sub dominația ei, nevoile pe care ne zbatem să ni le satisfacem sunt orice, numai naturale nu. Astfel că oricât am privi în jur – cu excepția câtorva insule – „ocupațiile artizanale” nu mai există. S-au pierdut pe nesimțite în marșul omenirii de la unealtă la mașină. Odată cu instaurarea domniei mașinii – care este cu totul altceva decât unealta – a dispărut posibilitatea reflectării lui Dumnezeu în mod direct prin activitatea omenească de zi cu zi, a dispărut posibilitatea vieții active de a fi simultan și contemplativă.[2] Schimbarea formei muncii a provocat desacralizarea ei. Ni-l putem închipui pe Dumnezeu ca tâmplar, dar nu ca operator CNC. Ni-l putem închipui ca zidar, dar nu ca șofer de autobetonieră. Ni-l putem închipui ca scrib, dar nu ca blogger.[3]

În plus, saltul spre mașinalizare a adus din ce în ce mai multe ocupații noi care, prin natura lor, sunt complet opace față de divinitate – nu există un dumnezeu al publicitarilor, sau experților în JavaScript ori Python, al analiștilor de date sau măcar al „făcătorilor” de Excel-uri, ca să nu mai vorbim despre vreun dumnezeu al criptomonedelor (deși presupun că în acest domeniu se va autoinstaura destul de curând un „sfânt” protector). Creatorul nu e „creator de conținut”.

Bănuiesc că meșteșugurile enumerate și tălmăcite elegant de profesorul Hani pot reflecta activitatea divină pentru că sunt tributare uneltelor – adică tributare unui stadiu tehnologic adecvat relației om-Dumnezeu, stadiu pe care astăzi lumea noastră l-a abandonat. Și mai bănuiesc că Dumnezeu poate folosi uneltele (și doar uneltele) drept metafore, pentru că:

  • unealta este prin definiție un „obiect” limitat în capacitate și în complexitate. Astfel, satisface nevoile fără prea mari excese și fără prea multe pierderi, tinzând cumva spre un echilibru acceptabil între nevoie și mijlocul de satisfacere a ei. Există deci o anumită smerenie a uneltei care o face propice să fie folosită drept semn, drept cale către Marele Meșteșugar. La polul opus, mașina este creată pentru a depăși violent – cât mai mult, cât mai rapid! – limitele naturale ale omului; acolo unde unealta se frânge sau se oprește odată cu mâna obosită, mașina forțează, domină și controlează.
  • unealta cere o participare fizică deplină. Mașina – cu cât mai sofisticată, cu atât tinde să marginalizeze omul, reducându-i progresiv gradul de participare: mai întâi operator, apoi supraveghetor și pe urmă (un ideal atins deja în unele domenii) excluzându-l complet prin automatizare. Prin contrast, omul care mânuiește unealta rămâne central, esențial, în procesul de facere al artefactului. Iar prezența lui fizică sacralizează, pentru că nu există sacralizare fără trup, deci fără gest – gest care „integrează acțiunea – acțiune inițial doar de natură pur umană – în ordinea divină” (p. 104). Prin unealtă, omul e chemat să participe în integralitatea lui, cu mintea și cu trupul, așa cum e invitat să participe și la creație: ritualic;
  • unealta e întrucâtva „purtătoare de chip”, atât a celui care a creat-o, cât și a celui care o folosește. De partea cealaltă, mașina – mama-surogat a produsului fabricat în masă – este anonimă, probabil aproape la fel de anonimă precum cel care-și dorește să credem că de fapt nu există.

 

Așadar, spre deosebire de mașină, putem spune că unealta e smerită, și cere participare trup și suflet, și pare să poarte un anume chip. Iată de ce, acum, deopotrivă la finalul cărții lui Hani și finalul acestor rânduri, cred că…

… Dumnezeu ne-a vorbit ca stăpân al uneltelor.

Noi i-am răspuns ca robi ai mașinilor.

*

PS – Și pentru că întâmplarea face ca acest text să apară în Săptămâna Mare, spun de pe acum:

 

Tâmplarul a înviat!

Păstorul a înviat!

Ziditorul a înviat!


[1] AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s. f. Cultivarea pămîntului și creșterea animalelor în vederea dobîndirii produselor alimentare și a unor materii prime vegetale și animale necesare industriei (subl. mea.); – Dicționarul limbii romîne literare contemporane 1955-1957

[2] Degradarea în tandem a muncii și repaus-ului azi: burnoutmindfulness.

[3] În urmă cu ceva timp, am citit cu oroare un mic text al unui reputat teolog creștin care asocia Euharistia cu „o mașină de pâine” și Biserica cu o „fabrică de pâine”.

 

 

Biserica, în calitatea ei de păstrătoare și garantă a Sfintei Scripturi, a asigurat dintotdeauna transmiterea conținutului acesteia credincioșilor ei, conștientă fiind de faptul că aceasta este în fapt, puterea revelatoare a conținutului biblic, ca, fiind repetat de un om credincios către altul, fie prin reproducerea, fie prin explicarea lui, să activeze lucrarea Sfântului Duh în credința acestora – căci aceasta, ca lucrare a Duhului, vine în cineva prin altul, dar numai când acel altul comunică cuvântul Scripturii însușit și mărturisit cu credința, sau cu sensibilitatea comuniunii în Duhul. Scriptura își activează puterea ei de comuniune între persoane, în transmiterea cuvântului ei cu credință de la o persoană la alta, de-a lungul generațiilor – garantând în acest fel păstrarea credinței vii și nealterate în Biserică, deși la rândul ei este valorificată de Duhul lui Hristos, de Duhul credinței, și păstrată în comunitatea Bisericii prin Duhul de la întemeierea ei, după contactul intens al unor persoane cu Hristos.

În cadrul cultului creștin ortodox există numeroase momente când li se împărtășește credincioșilor conținutul revelat al Scripturii: citirea psalmilor, a paremiilor, a apostolului, a Sfintei Evanghelii, ori le este explicat înțelesul profund al acestora prin predici exegetice ori cateheze. Dorința Bisericii de a sădi lămurit și deplin cuvintele dumnezeiești în inimile credincioșilor este cel mai bine arată în rugăciunea rostită de preot înaintea citirii Sfintei Evanghelii: „Stăpâne, Iubitorule de oameni, fă să strălucească în inima noastră lumina cea curată a cunoașterii dumnezeirii Tale și deschide gândul nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi și frică de fericitele Tale porunci, pentru ca, toate poftele trupului călcând, viețuire duhovnicească să petrecem, cugetând și făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. Că Tu ești luminarea sufletelor și trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, și Ție slavă înălțăm, și totodată Părintelui Tău Celui fără de început și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[1].

 

 

În ceea ce privește importanța avută de Scriptură în cadrul cultului ortodox, se cade să demontăm o falsă percepție, potrivit căreia ortodocșii s-au ancorat în ritual și tradiție. În fapt, întreaga țesătură a slujbelor ortodoxe este întemeiată pe textul scripturistic – Noul Testament fiind citit, cu excepția Apocalipsei, în întregime în decursul anului bisericesc, însemnate pasaje din Vechiul Testament fiind citite la paremii, iar cei 150 de Psalmi fiind citiți de nu mai puțin de 52 de ori pe an, în ciclurile săptămânale ale catismelor.

Citirea pericopelor evanghelice și apostolice nu constituie nicidecum o “paranteză” liturgică în cadrul cultului, ci face parte din însuși miezul Sfintei Liturghii, precum au făcut încă din primele veacuri creștine.

Pe lângă rolul instructiv al lecturilor biblice, care nu este neglijabil căci, precum o arată Nicolae Cabasila: „… până acum, Sfânta Evanghelie a stat închisă, așa cum Iisus Hristos a tăcut în prima parte a vieții Sale, singură mărturie asupra dumnezeirii Lui venind de la Tatăl în momentul Botezului. Acum, prin mâinile și vocea preotului, Evanghelia se deschide și grăiește, așa cum Însuși Hristos le-a grăit mulțimilor și cum i-a învățat pe sfinții apostoli, poruncindu-le să-I ducă învățătura la toate neamurile”.[2] Un rol egal al acestor scripturi, pe lângă cel catehetic, este cel purificator, de a pregăti sufletele pentru momentul principal al Liturghiei, Sfânta Euharistie.


[1] Liturghierul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 137.

[2] Cf. †Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției, Ed. IBMBOR, București, 2007, p. 93.

 

 

 

Legea Noului Testament este expresia cea mai tipică și mai desăvârșită a voinței divine. Ea reprezintă forma ultimă de exprimare a voii lui Dumnezeu, deoarece prin persoana întemeietorului ei, Hristos Dumnezeu Cel Întrupat, harul și adevărul au primit fără nicio mijlocire realitatea temporală – această lege este una esențial internă, centrată asupra harului sfințitor, care, prin credință și prin dragoste, devine puterea generatoare a faptelor bune.[1]

Superioritatea Legii noi față de cea veche este arătată de către Sfântul Apostol Pavel, care opune legii faptelor legea credinței, exclamând: „Căci legea duhului vieții în Hristos m-a izbăvit de legea păcatului și a morții.” (Romani 8, 2). Această interioritate a Legii nou-testamentare nu exclude însă și o dimensiune exterioară – căci ea pretinde credinciosului și fapte exterioare, urmând spuselor Mântuitorului: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel care Mă iubește.” (Ioan 14, 21)

Desăvârșirea acestei legi constă în faptul că aduce cu sine o înnoire morală și o restaurare spirituală a creștinului – ea spiritualizează viața credincioșilor și face credința să fie vie, activă; de asemenea, ca lege a harului și a libertății, aduce cu sine ajutorul divin și scoate pe creștini de sub robia păcatului spre adevărata libertate și stare de fii ai lui Dumnezeu. Pe scurt, ea este desăvârșită deoarece se înfățișează ca lege a iubirii, iubirea fiind motivul, cuprinsul și plinirea ei – toate poruncile ei tind înspre iubire, aceasta fiind „plinirea legii” – așa cum o arată și Fericitul Augustin: „legea duce la credință, credința câștigă pe Duhul Sfânt ca un dar, care revarsă în noi iubirea, iar iubirea împlinește legea.”[2]

Scopul legii morale a Noului Testament este acela de a face pe credincios să trăiască întru toate după învățăturile sale, dar nu prin constrângere, ci acestea să fie sădite în firea sa reînnoită prin har, acesta împlinind tot lucrul bun dintr-o pornire internă, din propria sa conștiință.

Concluzionând, Legea Noului Testament este o lege universală necesară nouă tuturor, pentru mântuire, toți cei ce se botează în ea îmbrăcându-se în Hristos (Galateni 3, 27) – ea ne cheamă la aceeași credință pe noi toți, indiferent de starea socială, neamul ori locul în care ne găsim, și prin aceasta își dovedește caracterul său de lege universală.

Precum Legea nouă este forma desăvârșită de exprimare a voinței divine, asemeni ei, Mântuitorul Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, este Învățătorul și Prorocul suprem, prin Însăși Persoana Sa. În viziunea părintelui Dumitru Stăniloae, învățătura lui Hristos se bucură de unicitate, asemenea Lui – unicitate datorată în primul rând identificării propovăduitorului cu propria-I învățătură. Calitatea profetică a lui Iisus ține de Persoana Sa, deosebindu-se astfel de înțelesul pe care cuvântul proroc îl avea în Vechiul Testament, al unui om inspirat de către Dumnezeu, Iisus Hristos fiind Învățătorul și Prorocul prin Sine – „Eu sunt adevărul.” (Ioan 14, 6) Așadar, învățătura hristică decurge din Însăși Persoana Mântuitorului, arătând omului ce o primește drumul adevărat spre eternitatea desăvârșită a existenței. Iar în această învățătură Hristos nu face decât să Se tălmăcească pe Sine Însuși, El fiind atât drumul către, cât și desăvârșirea însăși.

Pe lângă însușirea profetică, învățătura Mântuitorului are calitatea de a fi realistă, acoperindu-se cu ceea ce este El ca om în care s-a realizat cu adevărat umanitatea și se va realiza și după Înviere – El este Prooroc nu numai prin cuvântul Lui, ci și prin existența Lui de dinainte și de după Înviere – iar noi învățăm privind la Persoana Lui și pășind pe urmele Lui, stând în legătură cu El, căci Hristos nu este numai Dumnezeu adevărat, ci și om, așadar are în El și iradiază din El nu numai învățătura adevărată despre Dumnezeu, ci și despre omul adevărat, așa cum este realizat în Hristos și cum trebuie să ajungă și ceilalți.

Superioritatea învățăturii lui Hristos față de cea a Vechiului Testament rezidă în comunicarea directă a adevărului, care astfel se impune cu deplina-I putere – adevărul integral se arată în Hristos ca persoană vie, făcându-Se El însuși ipostas al spiritului uman; pe deasupra, asumând El însuși modul de comunicare uman, Se comunică în modul cel mai direct și mai accesibil oamenilor – El prezintă pe Dumnezeu în maximă apropiere.

Împărăția lui Dumnezeu este, din momentul apariției lui Hristos, în mijlocul oamenilor – predica Lui fiind revelația prezenței acestei Împărății, predica prin care se revelează Persoana Sa. De asemenea, predica lui Iisus este și chemarea adresată oamenilor, ca să primească această Împărăție ca unică șansă a vieții lor adevărate, veșnice și depline. Sau, precum arată Sfântul Chiril al Alexandriei: „Hristos, prin ceea ce aduce în Sine Însuși, a descoperit în Ipostasul Său tipurile legii. El a mutat în Ipostasul Său tipurile la adevăr.” Trupul lui Hristos, cuvintele Lui omenești, rămân încă „tipuri”, „simboluri” ale dumnezeirii Lui. Dar acum tipul nu mai este despărțit de Dumnezeu, ci Dumnezeu S-a făcut El Însuși „tipul Său”,  „simbolul Său” – cei aflați lângă El au simțit prin cuvintele Lui omenești, prin privirile Lui și prin toată înfățișarea, comportarea și faptele Lui, dumnezeirea nevăzută a subiectului Său, și au transmis acestea fie în scris, prin Sfânta Scriptură, fie prin intermediul Sfintei Tradiții, urmașilor, pentru a eterniza învățăturile și poruncile dumnezeiești, ca acestea să aducă perpetuă roadă în sufletele credincioșilor.[3]

De asemenea, Mântuitorul Hristos ni Se înfățișează, în cadrul scrierilor noutestamentare, drept cel mai de seamă împlinitor al voinței lui Dumnezeu, întreaga Sa activitate și propovăduire vădind o înțelegere profundă a acesteia, manifestată prin săvârșirea celor necesare în vederea mântuirii neamului omenesc, indiferent de greutatea faptelor respective, așa cum sugestiv este arătat în episodul rugăciunii din grădina Ghetsimani. Deplinătatea supunerii Mântuitorului Hristos în fața voii Tatălui  este dată și de faptul că Acesta știa dinainte faptele ce urmau a se petrece, fapte ce erau aproape imposibil de îndurat pentru un om.

Totodată, întreaga activitate de propovăduire a Fiului lui Dumnezeu vădește îndemnul constant adresat oamenilor de a se supune voinței mântuitoare a Creatorului, sintetizat de una dintre cererile Rugăciunii domnești: „Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”, prin care oamenii sunt îndemnați să caute instaurarea împărăției mesianice din viața aceasta.

Sfântul Evanghelist Ioan subliniază deplina supunere a Mântuitorului Hristos în fața voii Tatălui, dar și faptul că Acesta reprezintă însăși voia enipostaziată a Tatălui prin versete precum: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34) ori: „Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Și aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toți pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe niciunul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi. Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 38-39). În aceste versete este arătată pe larg deplinătatea supunerii Mântuitorului în fața voinței Tatălui, prin suprema smerire de Sine, prin actul chenotic, și ulterior prin Patimile și Învierea Sa, care a dat voinței umane posibilitatea de a dobândi mântuirea, prin unirea ei în scop cu voia divină.


[1] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, p. 135.

[2] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, p. 137.

[3] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, pp. 115-123.

 

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu – partea I

 

 

Reprezentând, alături de Sfânta Tradiție, izvorul Revelației supranaturale în cadrul Bisericii Creștine, Sfânta Scriptură sau Biblia, colecția de cărți sfinte scrise sub insuflarea Sfântului Duh într-un răstimp de aproape 1500 de ani este una din formele în care Revelația este păstrată în eficiența ei, atât ca mântuire realizată obiectiv de către Hristos, în urmă cu două milenii, dar și ca mântuire subiectivă, prin lucrarea actuală a lui Hristos  asupra credincioșilor[1]. În felul acesta, noi, credincioșii, nu percepem Sfânta Scriptură ca fiind doar o carte prin care păstrăm în memorie cele făcute de Dumnezeu, prin Întruparea Fiului Său, spre mântuirea noastră, ci și o scriere ce ne arată ce face și ce va face Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat și înviat până la sfârșitul veacurilor pentru a ne conduce și pe noi la Înviere – în viziunea părintelui Dumitru Stăniloae, Sfânta Scriptură este „Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a tălmăcit pe Sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni prin ridicarea lor la El, până la Întruparea, Învierea și Înălțarea Lui ca om”.[2] Acest lucru se adeverește în spusele Mântuitorului: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20) și de asemenea prin versetul întâlnit atât în Evanghelia după Matei 25, 55, cât și în cea după Marcu 13, 31 și în cea după Luca 21, 33, conform căruia: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Aceste cuvinte rostite odinioară de Mântuitorul Hristos ni se adresează continuu tuturor, Cuvântul Întrupat rămânând pururea în dialog cu Biserica Sa, până la sfârșitul veacurilor, prin Sfânta Scriptură – făcând din aceasta o carte pururea actuală, ce înnoiește constant viața noastră în Hristos, prin Duhul Sfânt, și ferește Biserica de căderea în varii erori doctrinare. Tot cu mijlocirea Sfântului Duh credincioșii au putința de a întâlni Persoana autentică a lui Hristos, Care se adresează credincioșilor prin Scriptură, în toate locurile și în toate timpurile, ca să-i înalțe la desăvârșire în El Însuși.

Așadar, Scriptura este mijlocul prin care cuvintele rostite odinioară de Mântuitorul sunt cuvinte prin care El se adresează continuu Bisericii, prin Sfântul Duh, ca să o ferească de erori și să o sporească duhovnicește.[3]

Începând de la căderea protopărinților noștri din rai și implicit, întreruperea dialogului lor direct cu Dumnezeu și întunecarea chipului Său în mintea oamenilor, Creatorul Și-a arătat voia Sa prin adresarea directă ori prin inspirarea unor oameni aleși, care au împărtășit-o celorlalți. Întreagă această lege morală a Vechiului Testament are ca scop pregătirea oamenilor și în special a poporului ales pentru venirea Mântuitorului. Pornind de la făgăduința făcută de Dumnezeu în rai, când îi spune diavolului în chip de șarpe: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facerea 3, 15), verset în care Sfinții Părinți văd prima vestire a Mântuitorului, Cel ce va zdrobi capul șarpelui și va fi din sămânța femeii, născându-se din Fecioară dar neavând un tată pământesc și în același timp, o primă poruncă dată oamenilor spre îndreptare, anume de a stârpi de la rădăcină răutatea din sufletele lor, precum ne arată Sfântul Grigorie de Nyssa: „Precum șarpele nu poate fi tras afară de coadă, pentru că solzii de pe gât se opun celor care vor să-l tragă afară, tot așa nu se poate începe de la sfârșit alungarea plăcerii din casa sufletului. Iată de ce învățătorul virtuții ne poruncește să pândim capul șarpelui. Iar cap numește El începutul răutății. Dacă nu primim în suflet acest început, atunci și urmarea rămâne nelucrătoare. Căci cine este cu totul vrăjmaș al plăcerii nu va fi înfrânt nici de momelile parțiale ale patimii; dar dacă cineva a primit în suflet începutul patimii, odată cu aceasta a primit în suflet și sălbăticiunea întreagă.”[4]

Era însă nevoie ca oamenii și cu deosebire poporul ales să aibă un reper moral care să-I ajute a se curăți și a se apropia de Dumnezeu – acesta a fost Decalogul; în același timp, cele 10 porunci au însemnat pentru fiii lui Israel un fel de pecetluire divină, fiind instrumentul prin care aceștia au fost decretați ca aleși ai Domnului dintre toate popoarele.

Această lege care reprezintă temelia întregii moralități, a avut rolul de a trezi în evrei cât mai mult cu putință conștiința păcătoșeniei și dorința de mântuire, fiind „călăuză spre Hristos” (Galateni 3, 24). Cu toate imperfecțiunile ei, Legea nu poate fi însă nicicum suspectată de formalism – așa cum afirmau Kant și discipolii săi, pornind de la premisa că ea s-ar ocupa doar de aspectele exterioare ale vieții omului – deoarece în ea găsim prescripții pozitive și asupra actelor interne. Încă de la început, Dumnezeu a cerut oamenilor, prin patriarhi și profeți, nu numai o supunere externă, ci credință și iubire în împlinirea poruncilor Sale, voința Domnului fiind motivul principal al acțiunilor omenești, iar frica de Dumnezeu și ascultarea de El, ființa moralității acestuia.

Iată că, în ceea ce privește Legea, deși aceasta era lipsită de har, întrucât a arătat drumul spre scopul ultim, căutând să înfrâneze pornirile păcătoase și să mențină trează conștiinta morală a evreilor, ea este considerată „sfântă și dreaptă și bună” (Romani, 7, 12). De o deosebită relevanță în această chestiune sunt cuvintele teologului german K. Furrer: „Cel ce cunoaște istoria tuturor religiilor judecă lucrurile astfel; el trebuie să ajungă la concluzia că în domeniul vieții religioase a popoarelor de dinainte de creștinism, Decalogul era cea mai înaltă operă. Căci în timp ce legiuitorii Antichității tratează lucruri mari și mărunte, înalte și puerile, într-o amestecătură pestriță, la o valoare egală, în Decalog sunt date numai fundamentele vieții religios-morale pentru toate timpurile și pentru toate neamurile. Cele 10 porunci sunt în majoritatea lor elementară o revelație unitară a orânduirii morale veșnice a lumii, prin faptul că accentuează unitatea și spiritualitatea lui Dumnezeu, iar pentru cult și viața noastră spirituală au o valoare deosebită prin faptul că stabilesc anumite cerințe a căror îndreptățire este recunoscută în mod unanim.”[5]

Un alt fapt vrednic de a fi remarcat în ceea ce privește legea morală a Vechiului Testament îl constituie deplina ei unitate – căci deși în Noul Testament întâlnim adesea sintagmele aparent diferite de „lege” și „proroci” (Matei 5, 17; 7, 12), expresia „lege” se referă îndeosebi la legea lui Moise, iar „prorocii” nu arată altceva decât dezvoltarea profetică a acesteia – dezvoltare ce se referă cu precădere la spiritul legii și la modalitatea de îndeplinire a prescripțiilor ei.

Tot prorociile au rolul de a vădi și realitatea fundamentului Legii morale, ca și călăuză a poporului ales până la venirea Mântuitorului, prin numeroasele făgăduințe făcute de Dumnezeu de trimitere a unui Izbăvitor. Astfel, numeroase sunt făgăduințele în Cartea Psalmilor – ungerea ca împărat a lui David este urmată de una: „Făcut-am legământ cu aleșii Mei, juratu-M-am lui David, robul Meu: Până în veac voi întări seminția ta și voi zidi din neam în neam scaunul tău (…) / Acesta Mă va chema: „Tatăl meu ești Tu, Dumnezeul meu și sprijinitorul mântuirii mele. / Și îl voi face pe el întâi-născut, mai înalt decât împărații pământului…” (Psalmul 88, 4-5; 26-27; 29), prin care Dumnezeu îi arată regelui că îi va prelungi neamul, descendența, pentru totdeauna – va face ca tronul și regatul său să fie veșnice – și vestește pe un descendent ce va fi mai înalt decât el, căci împărăția Sa va avea o nouă dimensiune – cea a veșniciei. Acest lucru este confirmat de către Psalmul 44, 8-9: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate, toiagul împărăției Tale. / Iubit-ai dreptatea și ai urât fărădelegea, pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtașii Tăi.”

De asemenea, caracterul veșnic al împărăției urmașului lui David, a viitorului Rege al lui Israel va fi confirmat de profetul Daniel, care numindu-l „Fiul Omului” va spune despre El: „…Și Lui I S-a dat stăpânirea, slava și împărăția / ca toate popoarele, neamurile și limbile / Lui să-i slujească. / Stăpânirea Lui este veșnică, / stăpânire care nu va trece, / iar împărăția Lui nu se va nimici.” (Daniel 7, 14). Această împărăție este una universală, întinzându-se asupra întregii lumi create: „Cere de la Mine și-Ți voi da neamurile moștenirea Ta. Și stăpânirea Ta, marginile pământului.” (Psalmul 2, 8).

Cea mai impresionantă descriere a Celui pe Care Dumnezeu Îl va unge cu Duhul Său pentru a-L face să domnească peste poporul Său este cea făcută de profetul Isaia: „Poporul care locuia în întuneric, va vedea lumină mare; și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi (…) / Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. / Și mare va fi stăpânirea Lui și slava Lui nu  va avea hotar. Va împărăți pe tronul și peste împărăția lui David, ca s-o întărească și s-o întemeieze prin judecată și prin dreptate, de acum și până în veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta.” (Isaia, 9, 1; 5-6) Tot profetul Isaia este cel ce revelează caracterul, semnul esențial al Acestui Prinț al Păcii, a cărui preînchipuire era doar David: „Iată sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoiește sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu și El va propovădui popoarelor legea Mea. / Nu va striga, nici nu va grăi tare, și în piețe nu se va auzi glasul Lui. / Trestia frântă nu o va zdrobi și feștila ce fumegă nu o va stinge. El va propovădui legea Mea cu credincioșie; / El nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri, până ce nu va fi așezat legea pe pământ; căci învățătura Lui toate neamurile o așteaptă.” (Isaia 42, 1-4) Așadar, ceea ce constituie realitatea ungerii Sale nu este untdelemnul pe care mâna unui om l-ar vărsa pe capul Său, ci e Duhul Domnului pe Care Dumnezeu Însuși Îl revarsă peste El.[6]


[1] Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 64.

[2] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMO, București, 2010, p. 55.

[3] Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 66.

[4] Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, p. 35, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 35.

[5] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 125.

[6] Viu este Dumnezeu – Catehismul ortodox, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, pp. 75-79.

 

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu – partea II-a

 

 

Prima manifestare a voinței lui Dumnezeu în Vechiul Testament se regăsește, bineînțeles, în ce dintâi verset al cărții Facerea, unde este relatat începutul creației lumii văzute: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1). Legat de această întâi manifestare a voinței divine în istorie, Sfântul Ambrozie al Milanului oferă următoarea tâlcuire: „N-au fost necesare nici apelul la îndemânare ori la forță pentru Cel care a putut săvârși, prin voința Sa, într-o clipă, o lucrare atât de importantă, încât ceea ce nu existase să fie adus la viață atât de repede, așa încât nici creația n-a premers actului voinței și nici acesta n-a premers creației”[1]. Legat de verbul folosit în acest verset, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „Dumnezeu este Cel Ce face și preface pe toate și le rânduiește pe toate după voința Lui”[2].

Așadar Dumnezeu, văzut ca și Creator al tuturor legilor acestei lumi, are o independență absolută față de orice limită ori înlănțuire temporală, El fiind prezent în toate momentele timpului, fără întrerupere sau succesiune, și fiind singurul Care nu se supune nimănui. Timpul se supune lui Dumnezeu deoarece el însuși este creatura Sa, făcut anume pentru a da măsura a tot ce ființează[3].

Fiind existență absolută, numai Dumnezeu există din veșnicie și este izvorul a toată existența, tot ce ființează existând mulțumită voii Sale. De aceea, ne învață dogmatica, putem spune că, în sensul propriu al cuvântului, numai Dumnezeu există, pentru că numai El există de la Sine, în Sine și prin Sine, după cum afirmă Sfântul Ioan Damaschinul: „Însușirea de a fi nezidit, fără de început, nemuritor, infinit, veșnic, imaterial, bun, creator, drept, luminător, neschimbător, impasibil, necircumscris, necuprins, indefinit, nemărginit, nevăzut, imcomprehensibil, perfect, stăpân absolut, liber, atoateconducător, dătător de viață, atotputernic, infinit de puternic, sfințitor, împărtășitor, cuprinzător și conservator al universului, proniatorul tuturor, toate aceste însușiri și altele ca acestea le are Dumnezeirea prin fire, nu le-a luat din altă parte…”[4]. Pe temeiul Revelației, învățătura creștină susține că lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic. Ea, asemenea omului, are un început, dar va avea și un sfârșit. Cuvintele de început ale cărții Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. (Facerea 1,1) arată că lumea materială, ca și cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp[5]. În afara omului, pe care l-a creat printr-o lucrare deosebită, Dumnezeu a creat lumea din nimic (ex nihilo) cu puterea cuvântului Său, potrivit planului Său din veșnicie: „În adevăr, le-a văzut pe toate înainte de facerea lor, avându-le în minte din veșnicie; și fiecare se face la vremea hotărâtă de mai înainte, potrivit rațiunilor Lui eterne, care se numesc: predestinare, icoană și exemplu”[6]. Explicația mai concisă a actului creației, ca plan veșnic al voii divine, este oferită de către Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată că: „Atunci când Dumnezeu poruncește, toate se pleacă, toate se supun voinței Lui”[7].

De aceea, psalmistul zice: „El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit”. (Psalmul 148, 6). Aceasta nu înseamnă însă că lumea văzută a apărut dintr-odată așa cum arăta ea la crearea omului. Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu în mod progresiv, într-o ordine deplină, în așa fel încât să existe o strânsă legătură între toate creaturile din ea, cele superioare presupunând existența celor inferioare[8]; timpul își începe curgerea sa deodată cu începutul creației, el fiind, ca și aceasta, opera lui Dumnezeu. Creația fiind astfel începută deodată cu timpul, aceasta înseamnă, șa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, că „trebuie neapărat ca cele ce au început în timp să se sfârșească tot în timp”[9].

Scopul creației este arătat extrem de plastic de către Sfântul Ioan Hrisostom, într-o scriere a sa: „[…] prin spectacolul creației, Dumnezeu ne-a luat de mână pentru a ne conduce la cunoașterea Sa. Când v-am apucat nu de mână, ci cu gândul, pentru a vă preumbla prin toată creația, arătându-vă cerul, pământul, marea, mlaștinile, izvoarele, fluviile, oceanele întinse, pajiștile, grădinile, câmpurile pline de grâu stufos, copacii plini de fructe, vârfurile munților acoperite de păduri, când v-am vorbit îndelung despre semințe, ierburi, flori, plante care au sau nu fructe, despre animalele lipsite de rațiune – domestice sau sălbatice, din ape, de pe uscat sau de pe ambele tărâmuri -, despre cele care străbat aerul, despre cele care se târăsc, despre elementele din care sunt făcute toate, de fiecare dată, din moment ce gândirea noastră slăbea în fața infinitului acestei bogății și nu era capabilă să o perceapă în totalitatea ei, strigam cu toții împreună: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!”[10].

În afara oricăror îndoieli „la originea Creației nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine cu mult superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm, ordinea supremă la scara totului, care reglează constantele fizice, condițiile inițiale, comportamentul atomilor și viața stelelor. Puternică, liberă, existentă în infinit, tainică și necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra universului dar prezentă în fiecare particulă”[11], în spatele apariției universului există un principiu organizator (o forță organizatoare) transcendentă materiei, care pare să fi calculat totul, să fi elaborat totul cu o minuțiozitate inimaginabilă. Fiindcă universul nu conține nimic întâmplător, ci doar diferite grade ale organizării cărora noi trebuie să le descifrăm ierarhia. Această stare de perfecțiune pusă la originile universului aparține negreșit lui Dumnezeu.

Cauzalitatea lumii create este arătată lămurit de teologia patristică, așa cum putem observa, spre exemplu, în scrierea Omilii la Hexaemeron a Sfântului Vasile cel Mare, unde autorul întreprinde o întoarcere ipotetică până la începutul timpului: „Îți este cu putință să afli din ce timp a început alcătuirea lumii acesteia, dacă, întorcându-te cu gândul din timpul de acum, te vei sili să găsești cea dintâi zi a facerii lumii; vei găsi astfel din care moment este prima mișcare în timp; apoi vei vedea că au fost puse mai întâi, ca niște temelii și fundamente, cerul și pământul; apoi vei vedea că o rațiune tehnică a condus împodobirea celor ce se văd, așa cum îl arată sensul cuvântului „început”; apoi că lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deșert, ci pentru un scop folositor și pentru marea trebuință pe care o aduce celor ce există pe pământ…”[12].

Sub aspect teologic, voia lui Dumnezeu este reprezentată de împlinirea planului veșnic al Creatorului privind întreaga zidire, întemeiată pe preștiința și dragostea Sa față de lucrul mâinilor Sale. Bineînțeles că această voie în ansamblul ei este inaccesibilă cunoașterii umane, însă ea este împărtășită parțial oamenilor prin intermediul Revelației, al cărei receptor de primă importanță este Sfânta Scriptură. Biblia este ea însăși o manifestare a voii divine, dat fiind că autorii biblici au scris inspirați fiind de Duhul Sfânt.

Privind cronologic, voia lui Dumnezeu se manifestă din prima clipă a creației, prin cele dintâi cuvinte rostite în cadrul Sfintei Scripturi: „Să fie lumină!” (Facerea 1, 3). De altfel, zămislirea lumii din nimic reprezintă o dovadă clară a puterii voinței divine, ce se manifestă aici drept izvor a toată existența. Scopul creației, în ceea ce îl privește pe om, stă în rolul acesteia de depozitar al Revelației naturale, anume acela de a-l conduce pe om la cunoștința lui Dumnezeu.

Pe lângă zidirea văzută, și lumea spirituală se supune întru totul voii lui Dumnezeu. Astfel, îngerii acționează ca agenți ai voii divine, împărtășind poruncile Creatorului oamenilor, acționând ca sprijin ori pedepsitori la porunca Sa, ceea ce i-a împins pe unii cercetători să afirme chiar că, în Vechiul Testament, îngerii nu erau socotiți ființe independente, ci manifestări ale voinței divine. Chiar și diavolii se prezintă uneori ca împlinitori ai voii divine, prin pedepsirea unor păcătoși; ideea centrală privitor la diavol în Sfânta Scriptură este aceea că, deși este cauzator al răului prin propria-i voință, din cauza statutului de creatură, el este de asemenea supus voinței Creatorului său, neputându-se atinge de nimic fără îngăduința acestuia, așa cum o arată, într-o manieră extrem de expresivă, cartea Iov.

În privința omului, voia lui Dumnezeu se exprimă din momentul creării acestuia „după chipul și asemănarea Sa”, ceea ce înseamnă că acesta este chemat a fi cununa întregii creații, să fie păstorul ei pământean, după cum Dumnezeu este Pantocratorul lumii. Scopul creării omului după chipul lui Dumnezeu este acela ca, și după căderea în păcat, acesta să caute asemănarea cu Dumnezeu, prin practicarea virtuților, căderea însăși făcând parte din planul divin, pentru ca omul să-și câștige și prin propria strădanie mântuirea.

În ceea ce privește poruncile date oamenilor de-a lungul istoriei, începând cu prima, privind oprirea de la gustarea din roadele pomului cunoștinței binelui și răului, acestea sunt date de Dumnezeu, în viziunea Sfântului Grigorie Teologul, pentru a procura materie voinței libere a omului, prin exercitarea ei spre bine.

Voința reprezintă de altfel un punct central al antropologiei creștine, deoarece prin intermediul ei sunt săvârșite păcatele, începând de la cel al protopărinților, și tot prin intermediul ei se petrece și ridicarea omului din starea de păcătoșenie.


[1] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron (cele șase zile ale creației), trad. Pr. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga, Maria Hetco, col. PSB, vol. 52, ed. IBMBOR, București, 2007, pp. 32-33.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21, ed. IBMBOR, București, 1987, p. 41.

[3] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 89.

[4] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005, p. 49.

[5] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 152.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 39.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol. I, p. 42.

[8] Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, ed. Sofia, București, 2006.

[9] Cf. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, ed. Sofia, București, 2006, p. 63.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, De Anna I, 2, PG 54, 634, cf. Laurence Brottier, Sfântul Ioan Hrisostom: o creație ordonată și oferită ca spectacol omului, în: „Creația” (trad. Miruna Tătaru-Cazaban), Ed. Anastasia, București, 2003, p. 56.

[11] †Ioannis Zizioulas, Creația ca Euharistie (trad. Caliopie Papacioc), Ed. Bizantină, București, 1999, p. 12.

[12] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XVII, ed. IBMBOR, București, 1986, pp. 76-77.

 

 

Iconoclasmul sau iconomahia, adică lupta împotriva sfintelor icoane reprezintă cea din urmă dispută apărută în sânul Bisericii ca o consecință a ereziei monofizite. Acest curent s-a manifestat timp de un secol, între veacurile al VIII-lea și al IX-lea, fiind produsul mai multor cauze.

În primul rând, la originea iconoclasmului stă erezia monofizită, care susținea existența unei singure firi, cea divină, în persoana Mântuitorului Hristos. Urmând acestei concepții, unii teologi respingeau cultul icoanelor, motivând că Dumnezeu nu poate fi reprezentat prin cele materiale și ignorând astfel realitatea Întrupării Fiului, Care luase chip de om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”.  Acest curent era deosebit de puternic în rândurile populației din răsăritul Imperiului Bizantin, fiind întărit și de influența islamului, care respingea ferm orice reprezentare a divinității[1].

Coexistența deplină în persoana Mântuitorului Hristos a firii umane cu cea dumnezeiască a constituit un permanent subiect de controversă între teologi și nu numai, în cadrul perioadei patristice mai ales școala antiohiană făcând o deosebire adesea prea abruptă între omul Hristos și Fiul lui Dumnezeu. Concepția aceasta nu era însă una originală, ea fiind întâlnită și la autorii mai vechi, precum Eusebiu de Cezareea care, în scrisoarea sa către Constantina, sora Sfântului Împărat Constantin cel Mare, arăta următoarele: „Ce imagine a lui Hristos cauți tu? Să fie oare cea adevărată și imuabilă, cea care posedă de la natură caracterele sale proprii, sau cea pe care Hristos Și-a asumat-o pentru noi, când a îmbrăcat chipul formei de sclav? … Fiindcă El posedă cele două forme, dar nu mă pot gândi că tu ceri o imagine a formei divine; într-adevăr, Hristos Însuși ne-a învățat că nimeni nu-l cunoaște pe Tată, în afara Fiului, și că nimeni nu a fost demn să-l cunoască pe Fiu, în afara Tatălui Care L-a zămislit; trebuie deci să consider că ceri imaginea formei de sclav și a cărnii pe care a îmbrăcat-o pentru noi. Ori, am aflat despre aceasta că a fost amestecată cu gloria divinității și că ceea ce e muritor a fost înghițit de viață”[2]. Această mărturie patristică, impregnată de arianism, a constituit un argument des invocat ulterior de către iconoclaști[3].

De asemenea, și la nivel eclesiastic, unele tendințe iconoclaste s-au făcut resimțite de timpuriu, așa cum este cazul Sinodului de la Elvira, Spania, din secolul al IV-lea, care hotăra, printre altele, în canonul 36[4], că: „nu trebuie să fie picturi în biserică, zidurile nu trebuie să poarte icoane a ceea ce este venerat și adorat (ne quod colitur et adoratur in parietibus depingatur)”[5].

Această distincție radicală dintre trupul asumat de către Mântuitorul Hristos și firea Sa dumnezeiască a fost ulterior accentuată de către  școala antiohiană, în special de către unul dintre cei mai cunoscuți ereziarhi care au ieșit din rândurile acesteia, Nestorie. Acesta refuză, împreună cu toți teologii antiohieni, ideea că în Hristos, „însușirile trupului urcă la esența dumnezeirii … pentru că cel care pătimește supunându-se suferințelor trupești, nu face cele omenești nici prin voința sufletului, nici prin rațiune, ci prin știința și puterea lui Dumnezeu”[6]. Așadar, este tratată cu maximă seriozitate umanitatea Cuvântului întrupat, consubstanțială nouă și deplină, care atrage după sine, în viziunea lui Nestorie, ca și a altor antiohieni, supunerea de care dă dovadă cel de-al doilea Adam, biruința acestuia asupra diavolului spălând nesupunerea celui dintâi. Firea umană a Mântuitorului este astfel văzută ca fiind activă, și însușită în persoana divină a Cuvântului.

Conform tradiției antiohiene, Nestorie interpretează Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul ca locuirea Sa în templul trupului Său (cf. Ioan 2, 19: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica.”) sau în maniera asumării chipului de rob (cf Filipeni 2, 7: „Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om.”) – așadar un om asemenea nouă. Însă, folosirea termenului de devenire, legat de ființa Cuvântului, atrăgea după sine inconstanța și caracterul creat al Fiului, două erezii condamnate încă de la Sinodul I ecumenic de la Niceea. De asemenea, Nestorie folosește și imaginea teologică antiohiană a veșmântului, potrivit unei tradiții siriace venerabile, folosite de către Sfântul Efrem Sirul, și care se regăsește și în vechea variantă a Crezului niceean, sub termenul de sarkwqenta, însemnând a îmbrăca trup[7].

Condamnând vocabularul acesta și metaforele lui Nestorie, pe care însă le folosise și el, preluându-le de la înaintașul său, Sfântul Atanasie cel Mare, până la anul 428, Sfântul Chiril, potrivit teologului francez Andre de Halleux, „a sărăcit patrimoniul hristologic al Bisericii universale”[8]. Astfel, în ciuda măreției sale, hristologia alexandrină nu reprezintă decât o abordare parțială a tainei Întrupării. Trebuie evitată confuzia între aceasta și tradiția apostolică, de la care unele aspecte sunt conservate mai bine de către teologia antiohiană, în ciuda unor insuficiențe evidente.

Întemeindu-se pe Revelație, Biserica a învățat dintotdeauna despre realitatea celor două firi ale Mântuitorului. Faptul e evident în Simbolul Credinței, definițiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice și scrierile Sfinților Părinți. Din scrierile Părinților pot fi extrase argumente raționale bazate pe Scriptură pentru necesitatea existenței celor două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului: ca mijlocitor între Dumnezeu si oameni, Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu adevărat și om adevărat. Altfel, El nu ar putea sta în legătura reală, intimă și firească atât cu Dumnezeu cât și cu oamenii, iar împăcarea și restabilirea legăturii harice între Dumnezeu și oameni n-ar fi reale.  Ca învățător desăvârșit, binevestitor (Luca 4, 18) și lumină a luminii (Ioan 8, 12), Mântuitorul trebuia să fie Dumnezeu-Om. Numai prin Dumnezeu-Cuvântul întrupat, oamenii Îl pot cunoaște pe Dumnezeu pe cât este omenește posibil. Judecățile nepătrunse ale Tatălui (Romani 11, 33) ne pot fi revelate doar de Cuvântul ipostatic. Pe de altă parte, numai de la un semen de-al său poate omul învăța. De aceea, slujirea învățătorească a Mântuitorului reclamă umanitatea Sa[9].

În societatea bizantină, cultul icoanelor a avut atât susținători, cât și opozanți, cu multă vreme înainte ca iconoclasmul să devină o problemă teologică majoră. Astfel, un canon al Sinodului Quinisext, ținut între anii 691 și 692, stipula ca Mântuitorul să fie reprezentat ca om, accentuându-se prin aceasta importanța Întrupării Sale pentru mântuirea neamului omenesc. În plus, icoanele aveau și un rol pedagogic în cadrul cultului, ele înfățișând istoria mântuirii acelora care nu știau să citească Sfânta Scriptură, așa cum arată Sfântul Grigorie Dialogul: „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce știu să citească, aceasta este pictura pentru cei neînvățați, pentru că și cei orbi și cei neștiutori văd ce trebuie să-i unească, în ea, citesc cei ce nu cunosc literele. De aceea, mai ales pentru păgâni, pictura ține loc citirii”. (Epistolarum liber, epistola 13, Migne, P.G., tom LXVII, col. 1128C)[10].

Cu toate acestea, au existat și anumite exagerări în ceea ce privește venerarea icoanelor, ceea ce i-a determinat pe mulți să considere adorarea acestora ca o revenire a păgânismului, a idolatriei. Pentru iconoclaști, care își întemeiau afirmațiile pe cea de-a doua poruncă a Decalogului, singurele icoane vrednice de cinstire sunt acelea identice cu prototipul, atât ca aspect, cât și ca substanță, fiind așadar imposibil ca Mântuitorul ori sfinții să fie reprezentați prin picturi[11].

Din punct de vedere istoric, erezia iconoclastă cunoaște două perioade de afirmare, mai întâi în timpul împăraților isaurieni, de-a lungul secolului al VIII-lea, și apoi sub cei din dinastia de Amorion, în prima jumătate a secolului IX (centrale fiind figurile împăraților Leon al V-lea Armeanul și Teofil). Inițiatorul iconoclasmului ca politică a statului bizantin este împăratul Leon al III-lea Isaurul, care vine pe tronul Constantinopolului la anul 717. Impresionat de o explozie vulcanică ce a avut loc la anul 726, eveniment în care el vedea un semn ale mâniei lui Dumnezeu, acesta hotărăște înlăturarea icoanelor din cultul creștin. Acțiunile sale nu au rămas fără consecințe, reacția populară manifestându-se aproape imediat, printr-o revoltă a Greciei continentale și a flotei din Marea Egee, la anul 727. Răsculații au proclamat un iconodul ca împărat și au pornit asupra Constantinopolului pentru a-l înscăuna, fiind însă învinși de către flota imperială odată ce intraseră în Marea de Marmara[12].

Politica religioasă inaugurată de Leon și manifestată mai întâi prin înlocuirea chipului Mântuitorului de la intrarea în Palatul imperial cu Sfânta Cruce este oficializată prin adunarea convocată la 17 ianuarie anul 730 de către împărat, într-o sală a palatului Daphne, fără participarea membrilor Bisericii. Hotărârile acestei adunări au fost condamnate atât de către patriarhul Gherman I al Constantinopolului, care la scurt timp s-a și retras din funcție, cât și de papa Grigorie al II-lea, care i-a arătat împăratului într-o scrisoare că problemele teologice nu erau de competența sa. Opoziția Romei față de iconoclasm a fost menținută și în timpul următorului pontif, Grigorie al III-lea, drept pentru care Leon al III-lea a scos de sub jurisdicția papală provinciile din sudul Italiei și Illyricul Oriental, subordonându-le patriarhului de Constantinopol. De asemenea, el a trimis o expediție navală pentru a-l aduce pe ierarh la ascultare, care însă a naufragiat pe coastele Calabriei[13].

Leon nu și-a schimbat hotărârile până la sfârșitul domniei, iar campania împotriva icoanelor a continuat și sub fiul său, împăratul Constantin al V-lea Copronimul, în timpul căruia persecuția atinge apogeul. Tot acesta este și cel care a sistematizat erezia iconoclastă, oferindu-i caracterul de religie oficială a statului bizantin prin sinodul reunit la anul 754, în palatul Hieria, situat pe țărmul asiatic al Bosforului, la care au participat 338 de episcopi. Dogma sintetizată de către episcopii ce au luat parte la sinodul de la Hieria a fost făcută publică la 27 august, anul 754, interzicându-se astfel în întreg Imperiul confecționarea, deținerea și bineînțeles, venerarea icoanelor. Chintesența hotărârilor sinodului iconoclast de la Hieria (754), așa cum a fost ea consemnată în procesele verbale ale celui de-al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea (787) este următoarea: „…Urmând Sfintei Scripturi și Părinților, declarăm în mod unanim, în numele Sfintei Treimi, că noi condamnăm, respingem și îndepărtăm, din toate puterile, din Biserica creștină, toate imaginile, de orice fel, săvârșite prin meșteșugul necurat al picturii. Pe viitor, oricine va îndrăzni să facă o astfel de imagine, sau să o cinstească, sau să o pună într-o biserică sau într-o casă particulară, sau să dețină într-un relicvariu una dintre aceste imagini, va trebui, dacă este episcop, preot sau diacon, să fie caterisit, iar dacă este călugăr sau laic, să fie dat anatemei; el va cădea, de asemenea, sub incidența legilor civile, ca dușman al lui Dumnezeu și al dogmelor ce ne-au fost învățate de către Părinți…”[14].

Împotriva deciziilor luate la acest sinod, unde nu participaseră niciunul dintre conducătorii Bisericii, s-au ridicat mai mulți teologi, ale căror argumente se sprijineau mai ales pe scrierile polemice ale Sfântului Ioan Damaschinul, unul dintre cei mai de seamă Părinți ai Bisericii, care a redefinit cu claritate maniera de cinstire adusă icoanelor, arătând că: „Eu mă închin icoanei lui Hristos și nu firii lemnului sau culorilor […] După cum Iacov, primind de la frații lui Iosif haina cea amestecată cu sânge a copilului iubit, negreșit că a sărutat cu lacrimi haina dar nu a jelit haina, ci, socotind că prin ea sărută pe Iosif, tot așa și noi creștinii, când sărutăm trupește icoana lui Hristos, socotim că sărutăm cu sufletul pe Însuși Hristos”[15].

Situația s-a schimbat odată cu venirea pe tron a împărătesei Irina Ateniana, iconodulă convinsă. Sprijinită și de către patriarhul Tarasie al Constantinopolului, împărăteasa a convocat la 24 septembrie anul 787 cel de-al VII-lea Sinod ecumenic în orașul Niceea. Părinții ce au luat parte la acesta au anulat hotărârile sinodului iconoclast de la Hieria, arătând că prin venerarea icoanelor nu se cinstește materia din care acestea sunt făcute, ci prototipul reprezentat în ele, fie al Mântuitorului Hristos, fie al sfinților[16].

Sinodul VII ecumenic a hotărât împotriva iconoclaștilor următoarele: „Urmând dumnezeieștile învățături ale Sfinților Părinților noștri și ale Tradiției bisericești universale, rânduim ca chipul cinstitei și de viață făcătoarei cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele și veșmintele cele sfințite, pe pereți și pe scânduri, în case și la drum; așa și cinstitele și sfintele icoane, zugrăvite în culori și din pietre scumpe și din altă materie potrivit făcute, precum icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, precum și ale sfinților îngeri și ale tuturor sfinților și preacuvioșilor bărbați. Căci de câte ori ei ni se fac văzuți prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească și să-i iubească pe cei închipuiți pe dânsele și să-i cinstească cu sărutare și cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevărată închinăciune dumnezeiască (latría), care se cuvine numai Unicei Ființe dumnezeiești, ci cu cinstire după acel mod, după care se dă ea cinstitei cruci și prin tămâiere și prin aprindere de lumânări, precum era pioasa datină veche. Căci cinstirea care se dă chipului trece la prototip, și cel ce se închină icoanei, se închină ființei celei închipuite pe ea. Astfel se întărește învățătura Sfinților Părinților noștri; aceasta este Tradiția Bisericii universale care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului”[17].

Cea de-a doua perioadă iconoclastă a început la anul 814, odată cu venirea pe tron a împăratului Leon al V-lea Armeanul. Acesta a fost la rându-i impresionat de o serie de dezastre petrecute în imperiu, pe care le-a interpretat ca semne ale mâniei divine, relansând prigoana împotriva icoanelor. Aceasta a fost oficializată printr-un sinod ținut la anul 815 în catedrala Sfânta Sofia, unde au fost reinstituite hotărârile din timpul lui Constantin al V-lea. De asemenea, persecuția iconodulilor a continuat și sub primii doi împărați din dinastia de Amorion, Mihail al II-lea Bâlbâitul și Teofil.

Și de data aceasta icoanele și-au aflat apărători printre teologi, cel mai important susținător al lor fiind Sfântul Teodor Studitul, care a accentuat la rându-i diferența dintre închinarea adusă icoanelor și cea acordată odinioară idolilor, arătând că: „Icoana este marginea adevărului, pe când idolul este asemănarea minciunii și a erorii”. (Viața Sfântului Teodor Studitul, Migne, P.G., tom. XCIX, col. 1808)[18].

Erezia iconoclastă va fi în cele din urmă înlăturată definitiv prin sinodul convocat de către împărăteasa Teodora la Constantinopol, în anul 843, această victorie a dreptei credințe fiind sărbătorită anual, în cea dintâi duminică a Postului Mare, numită a Ortodoxiei

Însă manifestările iconoclasmului nu au luat sfârșit o dată cu condamnarea definitivă a acestei erezii, tendințele aniconice rămânând latente și răbufnind, de-a lungul istoriei, în forme dintre cele mai variate.

Una dintre manifestările cele mai recente ale efectelor iconoclasmului, sau cel puțin o cauză indirectă a acestora, este reprezentată de atacurile produse în data de 7 ianuarie 2015 la Paris, unde mai mulți membri ai redacției hebdomadarului Charlie Hebdo, polițiști și angajați au fost uciși de către doi tineri musulmani de origine algeriană, care doreau să răzbune astfel ceea ce ei considerau a fi ofense aduse religiei islamice prin caricaturile publicate de respectiva revistă, au provocat o vie reacție din partea lumii occidentale.

Acest fapt reprobabil reprezintă, pe de o parte, o manifestare a caracterului profund aniconic al Islamului, ce respinge în mod absolut reprezentarea oricărei imagini cu context religios, dar și o consecință a secularizării Occidentului – cu iconoclasmul drept corolar al acesteia – manifestată constant în decursul ultimelor două secole.

Astfel, Revoluția franceză din anul 1789 reprezintă una dintre etapele decisive în procesul de secularizare a Occidentului, ea fiind moștenitoarea Renașterii, care a reactualizat moștenirea păgână a Europei, și a Reformei protestante, ce a contestat autoritatea Bisericii Romano-Catolice și a ierarhiei ecleziastice, la nivel continental, cât și a umanismului, jansenismului și altor curente protestante manifestate pe teritoriul regatului Franței[19].

Multă vreme după momentul 1789, fenomenul revoluționar secularizant a continuat să se manifeste, cu reculurile de rigoare: astfel s-a ajuns ca, în anul 1901, o lege franceză ce instaura un regim cât se poate de liberal pentru asociații cuprindea dispoziții absolut draconice cu privire la congregațiile religioase, iar o lege din anul 1904 interzicea călugărilor dreptul de a preda, pe motivul apartenenței la sus-numitele congregații religioase[20].

Însă dispariția autorității religioase ecleziastice, instituționale, prin separarea Bisericii de Stat, nu înseamnă automat dispariția reperelor religioase din viața oricărui om. Dacă mâine, de exemplu, un comunicat oficial din partea Organizației Mondiale a Sănătății ar stipula dispariția cancerului, acest fapt nu ar însemna că din acel moment oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi, ci doar că nu ar mai exista tratament ori măcar îngrijiri paleative pentru această boală. Dat fiind faptul că fenomenul religios implică în mod necesar o dimensiune colectivă și expresii sociale, având indirect consecințe asupra vieții în societate și relațiilor cu semenii, rezultă că ignorarea credinței cetățenilor de către o guvernare este o măsură complet inoportună[21].

Această abatere a Occidentului de la fundamentele sale structurale, date de creștinism, a fost sancționată ca atare de către suveranul pontif Pius al XII-lea, care a arătat că spiritul occidental a căutat „natura fără har, rațiunea fără credință, libertatea fără autoritate și, din când în când, autoritatea fără libertate”, ceea ce a dus la „încercarea de a zidi edificiul lumii pe fundații pe care nu ezităm a le indica drept principalele cauze responsabile pentru amenințarea care apasă asupra omenirii: economie fără Dumnezeu, lege fără Dumnezeu, politică fără Dumnezeu”[22].

Această imagine poate fi foarte bine transpusă Franței, începând de la Revoluția din anul 1789 și continuând, cu intermitențe, până în zilele noastre: dezinteresarea față de orientarea religioasă a cetățenilor săi – și în principiu față de tot ceea ce îi diferențiază pe aceștia[23] – și lezarea convingerilor religioase ale unora dintre aceștia, în mod gratuit[24] – confundându-se comportamentul unor oameni ce susțin apartenența la o religie cu religia însăși – poate duce, așa cum s-a întâmplat deja, la evenimente deosebit de grave. Acest fapt îndreptățește pe deplin afirmația lui Huntington, potrivit căruia „din ce în ce mai mult, musulmanii atacă Occidentul nu pentru că aderă la o religie imperfectă, eronată, care nu este o «religie a cărții», ci pentru că nu aderă la nicio religie”[25].


[1] André Grabar, Iconoclasmul bizantin, trad. Daniel Barbu, ed. Meridiane, București, 1991, p. 78.

[2] Eusebiu de Cezareea, apud Christoph von Schönborn, L’Icône du Christ, Ed. Universitaires, Fribourg, 1976, p. 56.

[3] Alain Besançon, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, trad. Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996, p. 129.

[4] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, trad. fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910, p. 608.

[5] J.D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, II, 11 (Consilium Liberitanum, XXXVI), apud  A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, trad. Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, ed. Polirom, Iași, 2010, p. 266, n. 70.

[6]Friedrich Loofs, Nestoriana: Die Fragmente des Nestorius, Max Niemeyer, Halle, 1905, p. 183 (sursa: https://archive.org/details/nestorianadiefra00nest, accesat 27. 04. 2017).

[7] Friedrich Loofs, Nestoriana… , p. 187.

[8]André de Halleux, „Nestorius-Histoire et Doctrine”, în: Irenikon I-II, tom LXVI (1993), nr. 1, p. 167.

[9] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 164.

[10] Cf. Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, ed. Anastasia, București, 2009, p. 67.

[11] Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin, p. 81.

[12] Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Meronia, București, 2007, p. 118.

[13] A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, p. 185.

[14] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, p. 701; A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, p. 272.

[15] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 56.

[16] Leonid Uspensky, Teologia icoanei, p. 91.

[17] Arhid. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, p. 281.

[18] Cf. Sebastian Nazâru, Sfântul Teodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, editura Omonia, București, 2008, p. 83.

[19] Plinio Corrêa de Oliveira, Revoluție și Contrarevoluție, trad. Eugenia Adams-Mureșanu, ed. Tradiție, București, 1995, p. 31.

[20] René Rémond, Religie și societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX. 1780-2000, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iași, 2003, p. 208.

[21] René Rémond, Religie și societate în Europa, p. 209.

[22] Plinio Corrêa de Oliveira, Revoluție și Contrarevoluție, p. 28.

[23] René Rémond, Religie și societate în Europa, p. 214.

[24]France, Islam, terrorism and the challenges of integration: Research roundup (http://journalistsresource.org/studies/international/conflicts/france-muslims-terrorism-and-challenges-of-integration-research-roundup#, accesat 29. 04. 2017).

[25] Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, trad. Radu Carp, ed. Antet, București, 1998, p. 314.

 

Bibliografie:

  1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
  2. Besançon, Alain, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996.
  3. Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Meronia, București, 2007.
  4. Floca, Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005.
  5. Grabar, André, Iconoclasmul bizantin, trad. Daniel Barbu, ed. Meridiane, București, 1991.
  6. Halleux, André de, „Nestorius-Histoire et Doctrine”, în: Irenikon I-II, tom LXVI (1993), nr. 1.
  7. Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles, fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910.
  8. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor, trad. Radu Carp, ed. Antet, București, 1998.
  9. Loofs, Friedrich, Nestoriana: Die Fragmente des Nestorius, Max Niemeyer, Halle, 1905, p. 183 (sursa: https://archive.org/details/nestorianadiefra00nest, accesat 27. 04. 2017).
  10. Nazâru, Sebastian, Sfântul Teodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, editura Omonia, București, 2008.
  11. Oliveira, Plinio Corrêa de, Revoluție și Contrarevoluție, trad. Eugenia Adams-Mureșanu, ed. Tradiție, București, 1995.
  12. Rémond, René, Religie și societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX. 1780-2000, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iași, 2003.
  13. Schönborn, Christoph von, L’Icône du Christ, Ed. Universitaires, Fribourg, 1976.
  14. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
  15. Uspensky, Leonid, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, ed. Anastasia, București, 2009.

 

 

Zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul, încă din prima clipă a creării sale, „fiind făcut rațional și liber a primit puterea de a se uni pentru totdeauna cu Dumnezeu prin proprie alegere, dacă va rămâne în bine, adică dacă va asculta de Creator”[1]. Îndepărtat de Părintele său ceresc prin căderea în păcat, omul a păstrat însă năzuința sa către înălțimi, chemarea către modelul ce ar fi trebuit să fie, spre slava lui Dumnezeu și fericirea sa veșnică, deoarece, așa cum frumos spune Fericitul Augustin la începutul Confesiunilor sale: „…ne-ai făcut pe noi pentru Tine, (Doamne), și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”[2]. Iar pentru realizarea acestei apropieri, Dumnezeu a lăsat spre folosul tuturor Sfintele Taine, prin lucrarea și primirea cărora credincioși își impropriază harul Sfântului Duh.

Numită și exomologheză[3], Taina Sfintei Spovedanii sau Mărturisiri este definită drept Taina în care Dumnezeu iartă prin duhovnic păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc înaintea acestora[4]. Elementele constitutive ale acestei taine sunt, atât în teologia ortodoxă cât și în cea romano-catolică, pe de-o parte pocăința propriu zisă, înțeleasă ca și căință a inimii pentru păcate și simțirea depărtării de Dumnezeu prin păcat, iar pe de altă parte mărturisirea sau spovedirea păcatelor înaintea duhovnicului, primind, pe baza adevăratei pocăințe și credințe, iertarea păcatelor de la Domnul[5].

Un prim îndemn adresat de către Dumnezeu omului pentru a se mărturisi se găsește chiar în cartea Facerea, unde Creatorul, după ce Adam și Eva mușcaseră fiecare din fructul pomului cunoștinței binelui și răului, îi întreabă: „Pentru ce ai făcut aceasta?” (Facerea 3, 13), întrebare ce nu trebuie să ne conducă gândul la a presupune o necunoaștere a motivelor din partea lui Dumnezeu, ci, precum explică Părintele Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu vrea s-o spună aceasta omul cu gura lui, pentru a medita asupra motivelor condamnabile ale greșelii sale și asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca altădată să nu se mai lase condus de aceste motive și să fie cu o grijă mai deosebită la părțile mai slabe ale firii sale”[6]. Totodată, potrivit lui Tertulian, prin mărturisire manifestăm dragoste și încredere; prin mărturisire se arată căința și prin căință îmbunăm pe Dumnezeu”[7]. Așadar, potrivit exegezei patristice a acestui verset, pedeapsa protopărinților nu a fost urmare a păcatului lor, ci a nemărturisirii acestuia[8].

Totodată, această mențiune veterotestamentară a îndemnului adresat de către Dumnezeu oamenilor pentru a se spovedi face dovada, asemenea altora, precum este primirea darurilor de către patriarhul Avraam din partea lui Melchisedec pentru Taina Sfintei Euharistii, a instituirea Sfintelor Taine a făcut parte din planul veșnic al lui Dumnezeu de mântuire a lumii, acestea fiind, potrivit expresiei Sfântului Ambrozie al Milanului, „mai vechi decât ale sinagogii…și mai de valoare”[9].

Și alte cărți ale Scripturii Vechi oferă îndemnuri spre pocăință și mărturisire a păcatelor: „Deci, de se va face cineva vinovat de ceva din aceasta și își va mărturisi păcatul…” (Leviticul 5, 5); „Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea. Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului»; și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmul 31, 5-6), ori oferă exemple de dobândire a iertării divine prin intermediul ei, cum sunt cele ale regilor evrei David (II Regi 12, 1-13) ori Ahab (III Regi 21, 27). Aceste mențiuni veterotestamentare izolate sunt preluate și generalizate de către Sfântul Proroc și Înaintemergător Ioan Botezătorul, care, potrivit Evangheliștilor Matei (3, 6) și Marcu (1, 5), îndemna pe toți cei ce veneau la el pentru  fi botezați să se pocăiască.

Slăbirea năzuinței spre curățirea de păcat are efecte teribile asupra sufletului uman, așa cum subliniază Părintele Dumitru Stăniloae: „Frământarea aceasta, lupta aceasta, e de aceea esențială creștinismului. Atât de esențială, încât unde ea încetează sau e tratată cu o prea mare ușurință, viața religioasă însuși se răcește și e cuprinsă de somnul indiferenței. Unde păcatul nu mai chinuie conștiința, unde se socotește că este lichidat fără un efort mai serios din partea celui care l-a săvârșit, a dispărut sensibilitatea pentru realitatea lui înfricoșată, aducătoare de moarte veșnică. Acolo se va păcătui ușor și în viitor, și grija de mântuire își va pierde intensitatea”[10].

Asupra acestui risc pe care îl comportă abandonarea Tainei Sfintei Spovedanii atrag atenția mai mulți Sfinți Părinți, începând cu Sfântul Clement Romanul, care, în Epistola sa către Corinteni, spune: „E mai bine să-ți mărturisești păcatele decât să-ți împietrești inima”[11], continuând cu Tertulian: „Dar unde nu e nicio teamă nu este nici chip de îndreptare. Și unde nu e îndreptare, căința este neapărat deșartă, fiindcă îi lipsește roada pentru care a semănat-o Dumnezeu, adică mântuirea omului…căci (pocăința), îngenunchindu-l pe om îl înalță și mai mult, întinându-l îl face mai curat, acuzându-l și osândindu-l îl achită”[12] și ajungând până la Sfântul Chiril al Alexandriei: „cei ce, fiind îndrumați de multe ori prin îndemnuri și învățături spre folosul lor, au socotit să se lipsească în mod încăpățânat de cele bune, vor plăti printr-o pedeapsă foarte amară…”[13].


[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005, p. 197.

[2] Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985, p. 63.

[3] Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981, p. 218.

[4] Pr. Dumitru Radu, „Taina Mărturisirii”, în: Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986, p. 547.

[5] Hristu Andrutsos, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 299.

[6] Pr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, p. 220, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

[7] Tertulian, Despre pocăință, p. 218.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987, p. 196.

[9] Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 20-21.

[10] Pr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, p. 218.

[11] Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol. 1: „Scrierile Părinților Apostolici”, ed. IBMBOR, București, 1979, p. 54.

[12] Tertulian, Despre pocăință, pp. 208, 218.

[13] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000, p. 398.

 

Bibliografie:

 

Izvoare:

 

Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. IBMBOR, București, 1993.

Tâlcuirea Evangheliilor și cazanii la toate duminicile, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2003.

Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol. 1: „Scrierile Părinților Apostolici”, ed. IBMBOR, București, 1979.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 23: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea a treia”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981.

 

Lucrări generale:

 

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

Ilie, Arhim. Cleopa, Despre credința ortodoxă, ed. IBMBOR, București, 1985.

Radu, Pr. Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986.

Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. IBMO, București, 2010.

 

Articole:

 

Bulgakov, Serghei, Dogma euharistică, trad. Pr. Paraschiv Anghelescu, ed. Paideia, București, 2000.

Stăniloae, Pr. Dumitru, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

 

 

Cuvântul, parte și fundament al cultului, este împărțit în vorbire, care exprimă ideea în sine, și cântare, expresie a ideii pătrunse de trăire[1]. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, cuvântul este o sabie ascuţită, pe care omul o poartă potrivit liberului său arbitru. Cu această sabie fie curăţeşte cangrena păcatului prin învăţături folositoare, fie săvârşeşte răutăţi fratelui său, prin clevetiri, defăimări şi alte lucruri diavoleşti[2].

În privinţa istoriei imnografiei bisericeşti, aceasta s-a dezvoltat în Biserică din cele mai vechi timpuri. Biserica regăsită în paginile Noului Testament este o comunitate adulatoare alcătuita din credincioşi, bărbaţi şi femei. Acest lucru reiese clar din descrierile făcute în cartea Faptele Apostolilor (I, 24; II, 42, 46; IV, 31; V, 12, 42; XIII, 13; XX, 7-12 ) si din afirmațiile făcute de către Sfântul Apostol Pavel în Epistolele sale ( mai cu seamă I Corinteni IV, 14). Din aceste surse ne parvin informații cu privire la trăsăturile distinctive ale cultului creştin. Pe scurt, de aici reies trei trăsături principale. Mai întâi, prezenţa Dumnezeului Celui Viu în mijlocul poporului Său, în conformitate cu făgăduinţa Sa (Matei XXVIII, 20: …şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.), ceea ce subliniază un element al cultului creştin nemaiîntâlnit în niciuna din religiile lumii. În al doilea rând, faptul că slujirea lui Dumnezeu se face prin lucrarea Sfântului Duh este în acelaşi timp o trăsătură şi un fapt demn de remarcat. Sfântul Apostol Pavel priveşte slujirea Duhului ca trăsătura distinctivă a cultului creştin. Cea dea treia trăsătura a cultului Bisericilor pauline este preocuparea pentru creştere, pentru sporire, trăsătură ce necesită atenţia noastră în detaliu.

Încă din timpul Noului Testament, în Biserică se foloseau imnuri la serviciul religios. Imnurile (înţelese ca şi compoziţii poetice cântate în adunările creştine) sunt întâlnite încă de la primele adunări creştine şi în Sfânta Scriptura: cel al Sfintei Fecioare Maria (Luca I, 46-55: Măreşte sufletul meu pe Domnul), al Dreptului Simeon (Luca II, 29-32: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne) si al lui Zaharia (Luca I, 68-79: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel), care au fost cu siguranţă incluse în primele manifestări cultice. După mărturia Sfântului Apostol Pavel, în adunările de cult se întrebuinţau cântări duhovniceşti, pe lângă psalmi şi cântările biblice sus-menţionate. Un alt imn nou-testamentar este regăsit la Apocalipsa V, 9: Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul.

Începând din secolul II, creştinii cântau alternativ un imn lui Hristos, ca unui Dumnezeu[3]– aşa cum raporta proconsulul Bitiniei, Caius Plinius Secundus, împăratului roman Traian, cât şi apologetul Aristide, care nota că în fiecare dimineaţă şi în tot ceasul cântă lui Dumnezeu şi-L lauda pentru bunătatea Lui faţă de ei[4]. O mărturie asemănătoare o oferă Tertulian, în lucrarea sa, Apologeticum: după spălarea mâinilor cu apă şi după aprinderea luminilor, fiecare este îndemnat să înalţe cântari lui Dumnezeu, după cum poate, din cărţile sfinte ori din propria sa minte[5]. În ceea ce priveşte folosirea imnurilor ca mărturii  împotriva ereticilor, o mărturie importantă se găseşte la istoricul Eusebiu de Cezareea, care arată, în Istoria bisericească, cum presbiterul Gaius invoca împotriva lui Artimon, care nega divinitatea Mântuitorului, autoritatea imnurilor compuse de primii creştini[6]. Întrebuinţarea în cult a acestor imnuri este neîndoielnică, deoarece Pavel de Samosata ia în secolul al III-lea măsuri pentru înlăturarea lor, pe motiv că sunt nebiblice[7]; Sfântul Vasile cel Mare afirma cu privire la imnul Lumină lină: cine este părintele acelor cuvinte ale mulţumirii de seară nu putem spune. Cu toate acestea poporul rosteşte în acest imn vechea formulă şi nimeni nu a crezut vreodată că greşesc cei care zic: Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu [8].

Ulterior, regimul de libertate religioasă inaugurat în secolul IV de către împăratul Constantin cel Mare  reprezintă perioada unei noi dezvoltări în formele de exprimare a cultului. Putinţa de a recruta liber neofiţi dintre păgâni a adus Bisericii un vast capital de pietate proaspătă, manifestat variat în cadrul cultului liturgic deschis acum pentru marele public. Acest nou impuls a atins între primele domenii pe cel al poeziei bisericeşti.

Un al doilea factor ce a contribuit la îmbogăţirea patrimoniului cultic al Bisericii este reprezentat de erezii, ce au impus organizarea de acţiuni demonstrative; de aici au rezultat imnurile incluse îndeosebi în cadrul celor şapte Laude ale serviciului divin[9]

Poezia imnografică apăruta în secolul al IV-lea se deosebeşte de cea dinainte în primul rând prin inspiraţia mai liberă şi mai independentă, ce se vădea mai ales din tehnica sa. Pe când cea dintâi avea o bază scripturistică riguroasă, ne depărtându-se de tradiţia creştinilor dintre iudei, cea dea doua cuprindea simţirea şi entuziasmul religios al neamurilor (aşa cum se exprima Pr. Prof. Petre Vintilescu: lumea elină a îngroşat rândurile celor botezaţi, încercând astfel fiorul unei înalte spiritualităţi, în care se topea vechea sa civilizaţie.[10]). Acest lucru nu înseamnă că noua imnografie creştină şi-a însuşit regulile poeziei clasice, ci a preluat formele naturale ale poeziei populare-fiind condusă de ritmul / accentul tonic.

În ceea ce priveşte muzica religioasă, începând cu a doua jumătate al secolului al IV-lea, psalmodia din cadrul bisericii cunoaște o noua etapă de dezvoltare sub forma psalmodiei antifonice: credincioșii sunt împărţiţi în două grupe – de o parte bărbaţii, vocile groase, iar de cealaltă parte femeile si copiii, vocile înalte, cântând alternativ părţile succesive ale psalmilor şi unindu-și vocile la finalul lor pentru a cânta în comun un refren. Cântarea în cor din aceea vreme nu era identică cu cea de astăzi: ea presupunea strict cântarea la octavă de către vocile joase a anumitor melodii.

Este bine ştiut că acest tip de intonare a psalmilor nu a fost acceptat în cultul Bisericii până în secolul al IV-lea; inițiatorul său în cadrul serviciului divin este unanim recunoscut ca fiind Sfântul Erem Sirul. Acesta a apelat la psalmodierea antifonică spre a combate pe ereticii Bardesan si Armoniu, luptând împotriva acestora cu propria lor armă. Ulterior, maniera antifonică de interpretare a psalmilor este atestată la Ierusalim de către pelerina Egeria, la începutul secolului V[11].

În privinţa formelor compoziţiilor imnografice, cea mai veche dintre acestea este troparul, al cărui sens în momentul apariţiei era diferit faţă de cel actual: tropar însemna o strofă imnografică închegată unitar prin dezvoltarea unei invocaţii, aclamaţii ori exclamaţii religioase, sau chiar a unei formule religioase deja introduse în cult, putând fi echivalat cu termenul actual de stihiră. Printre principalii imnografi ai perioadei troparelor se numără patriarhul Constantinopolelui, Anatolie, Timocles ori Antim, cât și Auxentius sau Sfântul Chiril al Alexandriei[12].

Odată cu perfecționarea imnului bisericesc, spiritualitatea creștină a simțit nevoia extinderii acestuia, astfel luând naștere condacele (chiar dacă această denumire pare a se fi generalizat abia în secolul al IX-lea, etimologia sa fiind extrem de discutată) ce erau cântări de 18-24 strofe (putând să ajungă însă şi până la 30; strofele erau numite fie tropare, fie icosuri), încadrate de regulă în acrostih alfabetic sau nominal şi finalizate invariabil printr-un refren, având înaintea irmosului şi înafara ramei acrostihului o strofă liberă, numită cuculion sau prooimion, ce avea comun cu restul imnului numai glasul şi anunţa în linii mari subiectul imnului. Metoda de alcătuire a condacelor, potrivit unui tratat de prozodie aparţinând gramaticului Theodosios din Alexandria, consta în potrivirea numărului de silabe ale fiecărei strofe cu cele ale irmosului care stabilea melodia acestuia. De asemenea, şi accentele trebuiau să ocupe în cadrul strofelor acelaşi loc pe care îl ocupau şi în cadrul irmosului. Cel mai prolific autor al acestui gen imnografic este fără îndoială Sfântul Roman Melodul[13].

În fine, secolul al VII-lea vine cu o nouă dezvoltare a cântării imnografice, care ia forma cunoscută sub numele de canon, introdus în serviciul slujbei de dimineaţă, al Utreniei. În sensul folosit aici, acest termen polisemantic reprezintă o înlănțuire de cântări, compuse după un set de reguli, cum ar fi un număr și o măsură determinată, ce alcătuiesc un întreg de sine stătător – se supun aşadar aceloraşi reguli în ceea ce priveşte forma cât şi legătura dintre ele, având de asemenea aceeaşi temă. În forma sa clasică, canonul cuprinde un număr de nouă cântări sau ode – acest număr a rezultat în urma preluării de către imnografi a celor nouă cântări biblice întrebuințate de către Biserică în cultul ei primar, alături de psalmi. Cea mai cunoscută compoziție din genul canonului și de altfel singura care s-a păstrat în cult în forma sa originală până în ziua de astăzi este bineînțeles Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, acesta fiind însă secondat de alți imnografi de valoare, precum Sfântul Sofronie al Ierusalimului[14].

Secolul al VIII-lea este martorul cristalizări canonului, ilustrată prin operele unor melozi precum Gherman, patriarhul Constantinopolului, căruia îi sunt atribuite mai multe stihiri cât şi patru canoane aflate în uzul liturgic astăzi. Însă principalele compoziţii ale acestei perioade aparţin celor doi sfinţi din Damasc, Ioan Damaschin şi Cosma de Maiuma, fraţi adoptivi, închinoviaţi amândoi la mănăstirea Sfântului Sava din Ierusalim, ceea ce le atrage cognomenul de savaiţi ori aghiopoliţi. Cel mai probabil în operele lor sfinţii au fost influenţaţi de imnurile armenilor şi sirienilor, al căror metru se regăseşte în cântările lor. Cele mai reprezentative canoane ale celor doi melozi savaiţi sunt cel al Utreniei din ziua de Paşti pentru Sfântul Ioan Damaschin şi cel al Naşterii Domnului pentru Sfântul Cosma, episcopul Maiumei, în care se resimte inspiraţia poeziilor religioase ale Sfântului Grigorie de Nazianz. Opera celor doi sfinţi aghiopoliţi nu se rezumă însă doar la canoane, Sfântul Ioan Damaschin fiind autorul, spre exemplu, al Troparelor de umilinţă, ceea ce dovedeşte coexistenţa troparului şi a canonului ca forme de compoziţie melodică până în veacul al VIII-lea[15].

Prin întreaga lor operă, melozii savaiţi au făcut din canon o formă sau un gen definitiv consacrat în veacul al VIII-lea. Tot Sfântului Ioan Damaschin i se datorează şi sistematizarea compoziţiilor din cadrul Octoihului pe cele opt glasuri, în funcţie de temele dogmatice ilustrate de acestea, veritabilă operă de reformă liturgică, ce îl fac să merite pe deplin apelativul dat de autor, acela de codificator şi regulator al imnografiei în servicul divin. Cei doi melozi savaiţi sunt aşadar exponenţi cei mai de seamă ai apogeului Lavrei Sfântului Sava, alături de ei putând fi menţionaţi însă şi alţi compozitori, precum Sfântul Teofan Graptul şi fratele său Teodor ori Mihail Sincelul[16]. Odată cu aceştia, evoluţia imnografiei creştine cunoaşte forma sa deplină, atenţia melozilor ulteriori căzând mai mult asupra aspectului muzical, în vreme ce imnografia bisericească a păstrat până astăzi formele compoziţionale, iar Biserica şi-a alcătuit viaţa cultică pe baza compoziţiilor melozilor antemenţionaţi.

Astăzi, în cultul ortodox, nu există nicio rânduială care nu fie însoțită de cântări. O caracteristică generală a cântării în Biserica Ortodoxă o reprezintă moderaţia, cântările trebuind să fie executate cu ondulaţiunile pietăţii, şi cu accentul limpede dar plin de umilinţă. Graiul trufaş, îndrăzneţ şi aspru, este înlăturat din cultul ortodox[17].

Termenul de cult provine din latinescul colere, cu sensul inițial de cultivare a pământului, pentru a da roade, a da cuiva ceea ce i se cuvine, spre păstrare. Între cult şi religie există o legătură organică indestructibilă, cultul fiind cuprins de religie, care trăieşte şi se manifestă prin formele sale – altfel spus, orice formă de cult nu este altceva decât o concretizare externă a unui fond sufletesc lăuntric, a unui adevăr dogmatic ori a unei idei religioase. Potrivit liturgistului Badea Cireșeanu: Cultul sau serviciul divin este manifestarea publică exterioară a credinței interioare, prin acte sfinte, ceremonii realizate de persoane alese și nu de către orice om. Aceste practici se săvârșesc așadar de către un om ales dintre oamenii din aceeași societate religioasă. Cultul este așadar partea externă a unei religii[18].

Cultul este necesar mai întâi din prisma necesității umane de a se grupa în comunități organizate, cât și pentru apropierea de divinitate și dobândirea unei vieți sfinte. La originea cultului creştin stă îndemnul lăuntric natural al oamenilor de a cinsti pe Dumnezeu, de a-I arăta respectul cuvenit, a intra în legătură cu El şi de a-I cere ajutorul la nevoie. În Ortodoxie legătura dintre cult și religie este cea mai strânsă – aici, dogma a găsit cele mai reuşite forme de manifestare prin intermediul imnografiei, compoziţiile liturgice ortodoxe reproducând într-atât de fidel adevărurile teologice formulate de gândirea patristică de-a lungul timpului.

Instauratorul cultului creștin ortodox este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, întâi simbolic, la Cina cea de taină, apoi în mod real, prin jertfa de pe Cruce. La rându-le, Sfinții Apostoli au contribuit la propagarea și dezvoltarea cultului ortodox. Astfel, principalele aspecte ale cultului în perioada apostolică erau: cântarea psalmilor și a imnurilor, citirile din Sfânta Scriptură (sau, mai corect, la vremea aceea, din cărțile sfinte), predicarea Evangheliei, rugăciunea în comun și săvârșirea Sfintei Euharistii sau a jertfei celei fără de sânge.

O trăsătură definitorie a cultului ortodox este teocentrismul său, principalul său scop fiind acela de a-l preamări pe Dumnezeu, atât în unicitatea fiinţei Sale, cât şi în cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi. Decurgând din aceasta, o altă trăsătură a cultului ortodox o reprezintă hristocentrismul acestuia. Totodată, elementul harismatic al cultului formează punctul culminant al serviciului divin, prin el căpătând și celelalte părți ale cultului însemnătatea lor adevărată.

Caracterul nocturn, de priveghere, al cultului, a înlesnit trecerea pe nesimţite de la sâmbăta iudaică la Duminica creştină, numită prima zi a săptămânii sau ziua Domnului, care înlocuieşte treptat sâmbăta ca zi de sărbătoare a creştinilor

În afara Sfintei Liturghii, cultul ortodox gravitează în jurul celor șapte Laude bisericești, anume Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I[19] şi Ceasurile III, VI şi IX, săvârşite zilnic în mănăstiri şi în duminici şi sărbători în bisericile de enorie și care, așa cum o arată numele lor, reprezintă principalul mod prin care credincioşii Îl preamăresc pe Dumnezeu.

Potrivit rânduielii moştenite de Biserică din Vechiul Testament, potrivit căreia începutul zilei liturgice era socotit seara, iar nu la miezul nopţii, şirul Laudelor bisericeşti începe cu Vecernia şi se încheie cu Ceasul al IX-lea.


[1] Pr. Vasile Mitrofanovici, Pr. Teodor Tarnavschi, †Nectarie Cotlarciuc, Liturgica Bisericei Ortodoxe. Cursuri universitare, p. 21.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola Sfântului Iacob 3, 5-10, cf. Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, p. 22.

[3] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, Clarendon Press, Oxford, 1971, p. 45.

[4] Cf. Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 46.

[5] Tertulian, Apologeticul (Apologeticum), în: Apologeți de limbă latină, trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu, col. PSB, vol. III, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 65.

[6] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (trad. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XIII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 143.

[7] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 57.

[8] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (trad. Pr. Constantin Cornițecu, Pr. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XII,  Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 186.

[9] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, Ed. Partener, Galaţi, 2006, p. 12.

[10] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, p. 19.

[11] Pr. Marin Braniște, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV, p. 86.

[12] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, p. 47.

[13] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 82.

[14] Pr. Ene Braniște, Liturgica generală, p. 243.

[15] Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, p. 75.

[16] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, p. 104.

[17] Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, p. 22.

[18] Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, p. 16.

[19] Aceste două slujbe, ce se săvârşesc în strânsă legătură, sunt socotite ca fiind o singură Laudă.

 

BIBLIOGRAFIE

 

Surse:

 

  1. Scrierile Părinților Apostolici (trad. Pr. Dumitru Fecioru), col. PSB, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1979.
  2. Tipicul cel mare al Sfântului Sava cel Sfințit, http://www.romarch.org/arhiva/Tipic.html – accesat 1. 04. 2016.
  1. Tipic bisericesc, Tipografia bisericească – Sfânta Mănăstire Cernica, 1925.
  2. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003.
  3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (trad. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XIII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
  4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
  5. Tertulian, Apologeticul (Apologeticum), în: Apologeți de limbă latină (trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu), col. PSB, vol. III, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
  6. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (trad. Pr. Constantin Cornițecu, Pr. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XII, Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
  7. Braniște, Pr. Dr. Marin, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV – teză de doctorat, București, 1980;

 

Lucrări generale: 

  1. Adam, Adolf, Berger, Rupert, Pastoralliturgisches Handlexikon, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1980.
  2. Bielawski, Maciej, Monahismul bizantin, ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007.
  3. Braniște, Pr. Ene, Liturgica generală, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002.
  4. Coman, †Vasile, Scrieri de teologie liturgică și pastorală, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1983.
  5. Cireşeanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, tom III – Studiul liturgic special, Tipografie Gutenberg, Bucureşti, 1912.
  6. Dron, Pr. Constantin, Originea şi dezvoltarea cultului creştin, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1937.
  7. Evdokimov, Paul, Ortodoxia (trad. †Irineu Popa), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.
  8. Foundoulis, Ioannis, Dialoguri liturgice, vol. II (trad. Pr. Victor Manolache), Ed. Bizantină, București, 2009.
  9. Geomolean, Pr. Ştefan, Manual de Tipic bisericesc Ortodox, Cluj, 1940.
  10. Guțu, Gheorghe, Dicționar latin-român, Ed. Humanitas, București, 2003.
  11. Mitrofanovici, Pr. Prof. Vasile, Tarnavschi, Pr. Prof. Teodor, †Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. Cursuri universitare, Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
  12. Nicolau, † Gherontie, Îndrumătorul liturgic, Bucureşti, 1939.
  13. Popovici, Constantin, Studii religios-morale şi liturgice, Chişinău, 1934.
  14. Procopovici, Pr. Petre, Ritualistica sau manual de ritual al Bisericii Ortodoxe Române, Oradea, 1936.
  15. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003;
  16. Regnault, Lucien, Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
  17. Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului creștin, vol. III-Monahismul (trad. Diac. Ioan Ică Jr.), Ed. Deisis, Sibiu, 2000.
  18. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. EIBMO, Bucureşti, 2010.
  19. Taft, Robert F., Ritul bizantin (trad. Dumitru Vanca și Alin Mehes), Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008.
  20. Timuş, Pr. Nicolae, Naşterea Domnului în cultul Bisericii Ortodoxe, Chişinău, 1939.
  21. Wellesz, Egon, A History of Byzantine Music and Hymnography, Clarendon Press, Oxford, 1971.

 

Articole:

 

  1. Branişte, Pr. Ene, „Idei, principii şi preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Studii Teologice 7-8, an 1952, pp. 432-458.
  2. Branişte, Pr. Ene, „Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin”, în: Studii Teologice 3-4, an 1963, pp. 131-140.
  3. Cândea, „Spiridon, Cultul creştin ortodox ca mijloc de păstorire a sufletelor”, în: Revista Teologică 1, an 1957, pp. 5-9.
  4. Cândea, Spiridon, „Cultul creştin şi unitatea Bisericii lui Iisus Hristos”, în: Ortodoxia 3-4, an 1963, pp. 473-488.
  5. Colibă, Diac. Mihai, „Aspecte etice ale cultului ortodox”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1981, pp. 372-383.
  6. Mihălţan, Pr. Ioan, „Comuniunea în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Ortodoxia 1, an 1985, pp. 187-201.
  7. Muntean, Pr. Vasile, „Frumuseţea cultului ortodox”, în: Îndrumător bisericesc, Mitropolia Banatului, nr. 6, an 1985, pp. 26-30.
  8. Munteanu, Pr. Armand, „Chestiuni de cult în sfintele canoane”, în: Biserica Ortodoxă Română 3-4, an. 1960, pp. 258-285.
  9. Necula, Pr. Nicolae, „Participarea credincioşilor laici la cult în Bisericile răsăritene”, în: Studii Teologice 3-4, an 1970, pp. 278-290.
  10. Necula, Pr. Nicolae, „Particularităţi ale ritului liturgic ortodox rus faţă de cel al celorlalte biserici ortodoxe autocefale”, în: Studii Teologice 1, an 1988, pp. 70-75.
  11. Popescu, Diac. Ion, „Cultul divin”, în: Biserica Ortodoxă Română 1-2, an. 1973, pp. 640-645.
  12. Pruteanu, Ierom. Petru, Istoria și slujba Privegherii monahale după Tipicul savait, comparat cu alte rânduieli tipiconale (modelul agripniei duminicale), (http://www.teologie.net).
  13. Pruteanu, Ierom. Petru, Despre slujba Litiei și a binecuvântării pâinilor, (http://www.teologie.net).
  14. Pruteanu, Ierom. Petru, Tipicul mănăstirilor și parohiilor din Biserica Rusă. Săvârșirea Utreniei seara, (http://www.teologie.net).
  15. Stăniloae, Pr. Dumitru, „Modurile prezenţei lui Hristos în cultul Bisericii”, în: Mitropolia Banatului 7-9, an. 32 (1982), pp. 429-436.
  16. Vintilescu, Pr. Petre, „Preotul în oficiul său de liturghisitor”, în: Biserica Ortodoxă Română 1, an 1929, pp. 514-524.
  17. Vintilescu, Pr. Petre, „Serviciile de seară şi de dimineaţă premergătoare Liturghiei”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1960, pp. 724-741.

 

 

Din punct de vedere etimologic, termenul de priveghere (în limba greacă ἀγρυπνία) desemnează nevoința duhovnicească de a dedica timpul nopții sau o parte din acesta, rugăciunii și contemplației. Aceasta corespunde și ajută învățăturii biblice și patristice privind necesitatea rugăciunii neîncetate pentru viața duhovnicească a omului, urmând cuvintelor Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Tesaloniceni: „Rugați-vă neîncetat!”.

Din punct de vedere liturgic, termenul de Priveghere desemnează slujba ce se săvârșește în ajunul duminicilor și a marilor sărbători creștine, constând din slujbele Vecerniei Mari, a Litiei, cu binecuvântarea pâinilor, a Utreniei și a Ceasului I, precedate de slujbele Ceasului al IX-lea și Vecerniei Mici, cu sau fără Pavecerniță.

Din punct de vedere istoric, slujba Privegherii este asociată Lavrei palestiniene a Sfântului Sava cel Sfințit, care ar fi instituit-o, potrivit biografului său, Chiril de Skithopolis, pentru a permite eremiților ce soseau la slujba Vecerniei și care nu se mai puteau întoarce seara la chiliile lor, ca să rămână în mănăstire. De asemenea, ea a fost inspirată de rânduiala de la Biserica Învierii din Ierusalim, unde se săvârșeau neîncetat slujbe, spre folosul pelerinilor, rânduială ce a fost preluată ulterior de mănăstirile akimiților (celor neadormiți) din Imperiul Bizantin, unde de asemenea săvârșirea slujbelor nu înceta vreodată. Rânduiala acestei slujbe a fost fixată în scris în Tipicul Mănăstirii Sfântului Sava, alcătuit în secolele XIII-XIV. În tipicul bizantin mai exista o slujbă a Privegherii, numită παννυϰίς, diferită de cea consemnată în Tipicul savait.

Ca în trecut, și în prezent, slujba Privegherii este legată de mediul monahal. În parohii, mai ales în Biserica Rusă, unde Tipicul savait este aplicat, în mod formal, și bisericilor de enorie, Privegherea constă doar din unirea slujbelor Utreniei și Vecerniei, seara, ceea ce înseamnă o alterare a sensului acestei slujbe, ce cuprinde mai multe elemente specifice, anume slujba Litiei, unită cu binecuvântarea pâinilor, cât și unele citiri biblice și patristice speciale. Litia și binecuvântarea pâinilor constituie elemente distincte, cel din urmă fiind prevăzut ca monahii ce iau parte la slujbă să se întărească cu pâine și vin pentru a putea lua parte la slujbă până la sfârșit. Aceasta se săvârșește de regulă în timpul citirii Prologului, înaintea Hexapsalmului. Ulterior, nu mai este permis ca participanții la slujbă să mănânce, practică ce adesea nu este respectată în parohii.

Astfel, slujba Privegherii reprezintă o marcă specifică cultului ortodox, o expresie a spiritualității răsăritene și a gândirii teologice ortodoxe. Prezența oricărui credincios la această slujbă se poate dovedi o experiență unică, ziditoare de suflet, cu multiple înrâuriri asupra vieții sale duhovnicești.

Cele șapte Laude bisericești sau ore canonice, anume Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I[1] și Ceasurile III, VI și IX reprezintă principalele slujbe ale cultului ortodox public, fiind săvârșite zilnic în mănăstiri, în duminici și la sărbători în bisericile de enorie. Acestea sunt totodată și principalul mod prin care credincioșii Îl preamăresc pe Dumnezeu, așadar prin care se împlinește scopul latreutic al cultului.

Potrivit rânduielii moștenite de Biserică din Vechiul Testament, potrivit căreia începutul zilei liturgice era socotit seara, iar nu la miezul nopții, șirul Laudelor bisericești începe cu Vecernia și se încheie cu Ceasul al IX-lea. Această rânduială este explicată astfel de către Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului: Începem cu Vecernia Laudele sfinților și ale praznicelor, ca și cum aceștia ar viețui ca ziua cu lumina darului lui Dumnezeu și ca sfârșindu-și viața în lumea aceasta într-o zi. Cu sufletele, ei sunt în lumina cea neapusă, iar cu trupurile sunt încă ținuți de moarte, așteptând ziua de apoi cea neînserată, când, potrivit făgăduinței, vor învia împreună cu noi, spre a primi acolo starea cea desăvârșită împreună cu trupul[2].

Numărul de șapte Laude este determinat atât de tradiția veterotestamentară, moștenită de Biserică, în cadrul căreia numărul șapte juca un rol important, așa cum reiese din numărul zilelor creației, al brațelor sfeșnicului din Cortul mărturiei (Ieșire XXV, 31) ori al zilelor sărbătorii Paștilor (Levitic XXIII, 4). De asemenea, rugăciunea făcută de șapte ori pe zi își află temei în Vechiul Testament, spre exemplu în cartea Psalmilor: De șapte ori pe zi Te laud, Doamne, pentru judecățile Tale cele drepte. (Psalmul CXVIII, 164). De asemenea, și în Noul Testament se pot găsi analogii pentru numărul de șapte al Laudelor bisericești, precum sunt darurile Duhului Sfânt.

Slujba Vecerniei (slav. veceru, gr. ἑσπερινὸς, lat. vesperina collecta), prin care se începe slujba Privegherii, își are originea în perioada Bisericii primare.

Între primele însemnări referitoare la slujba Vecerniei se numără cele ale pelerinei Egeria, care menționează următoarele despre săvârșirea acestei Laude la Ierusalim, în secolul al IV-lea: La ceasul al zecelea din zi, care aici se numește licinicon, pe când noi îi spunem lucernare, toată mulțimea se adună, de asemenea, la biserica Învierii; se aprind toate candelele și lumânările și se face o lumină neobișnuită… Se zic psalmi de seară, precum și antifoane, mai îndelung…și după ce au fost zise în întregime, după obicei, episcopul se ridică și stă înaintea grilajului din mijloc…și unul dintre diaconi pomenește pe fiecare…episcopul, stând în picioare, rostește binecuvântarea peste catehumeni…binecuvintează pe credincioși și se face concedierea lor din Biserica Învierii[3].      În privința canoanelor, poate cea mai mare importanță în privința slujbei Vecerniei o are Canoanele 17 și 18 al Sinodului local de la Laodiceea (343), care specifică introducerea unor citiri după cântarea psalmilor în cadrul slujbei, cu scop practic și didactic, stabilind astfel citirea acestora atât în cadrul Ceasului al IX-lea, cât și în cadrul Vecerniei[4].

O altă menționare a ritualului Vecerniei în cadrul sfintelor canoane este făcută în cadrul Canonului 90 al Sinodului Trulan sau Quinisext (690-691), unde se vorbește despre rânduiala îngenuncherii în biserică, arătându-se că, după vohodul mare de la Vecernia de sâmbătă seara, credincioșii urmau a nu mai îngenunchea până în seara zilei următoare, pentru a cinsti astfel Învierea lui Hristos[5].

Scopul Vecerniei, așa cum învață Sfântul Vasile cel Mare în Regulile monahale mari, este acela de a mulțumi pentru toate câte am luat în curgerea acestei zile și pentru cele ce am împlinit cu bun spor, apoi să mărturisim toate câte nu le-am împlinit…pentru toate trebuie să-L facem pe Dumnezeu îndurător, prin rugăciune. Căci cugetarea asupra celor trecute e de mare folos, ca să nu cădem iarăși în asemenea păcate[6].

Potrivit Liturghierului, îndatorirea slujitorilor altarului în privința săvârșirii Vecerniei este următoarea: să săvârșească Vecernia (sau s-o asculte); la care, cu cucernicie să gândească în sine și cu umilință să cugete, cum Domnul Hristos, după mântuitoarele Sale patimi, vineri seara S-a răstignit pe cruce pentru păcatele noastre și a murit pentru mântuirea noastră[7].

Slujba Utreniei ( slav. utro, gr. ὀρθρινὸν, lat. manicare), cea de-a doua Laudă bisericească ce intră în componența slujbei Privegherii, își are de asemenea rădăcinile în perioada Bisericii primare.

Primele canoane ce fac referire la slujba Utreniei îi aparțin, aparent, lui Ipolit Romanul, care, în Canonul 21, arată momentul săvârșirii acestei slujbe: În fiecare zi, la cântarea cocoșilor (gallicinium, cu 2-3 ore înainte de zori), preoții, ipodiaconii și lectorii și tot poporul să se adune și să se îndeletnicească cu rugăciunea, cântarea psalmilor, citirea Scripturilor și cu rugăciuni… De asemenea, și Canoanele 25 și 26 atribuite acestui scriitor bisericesc susțin săvârșirea Utreniei în zorii zilei[8].

De asemenea, Canonul 17 al Sinodului local de la Laodiceea (343) face în egală măsură referire la slujba Utreniei cât și la cea a Vecerniei, atunci când dispune intercalarea unor citiri între cântările Psalmilor, deoarece, potrivit explicației canonistului Matei Vlastares, cântarea neîntreruptă a psalmilor făcea ca poporul să obosească cu acest prilej și să iasă din biserică[9].

Potrivit Părintelui Ene Braniște, unirea Vecerniei cu Utrenia reprezintă o reminiscență a timpurilor vechi, când Liturghia se săvârșea spre seară, în zilele de ajunare, pentru a permite celor ce posteau să se împărtășească, așa cum rezultă din Sintagma lui Matei Vlastares VI, 345, 460-462, care întemeiază această practică pe faptul că evenimentele istorice comemorate în cadrul acestor slujbe, anume Nașterea și Botezul Domnului cât și Cina cea de taină și Învierea Sa s-au petrecut noaptea, cât și din scrierile lui Simeon al Tesalonicului, care menționează rânduiala Vecerniei cu cântări, săvârșită mai ales la mănăstiri și catedrale și fiind asemănătoare slujbei Privegherii de astăzi, cu toate că aceasta a dispărut ulterior din cauza lungimii sale și a lipsei de cântăreți buni[10].


[1] Aceste două slujbe, ce se săvârşesc în strânsă legătură, sunt socotite ca fiind o singură Laudă.

[2] Sfântul Simeon al Tesalonicului, cf. Pr. Ene Branişte, Liturgica specială, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 26.

[3] Pr. Marin M. Braniște, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV, teză de doctorat, extras, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

[4] Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, pp. 242-243: Canonul 17: Nu se cuvine a se împreuna cântarea psalmilor în adunările slujbelor dumnezeiești, ci în intervalul de după fiecare psalm să se facă citire; Canonul 18: Aceeași slujbă a rugăciunilor trebuie să se facă totdeauna și la ceasul al nouălea și seara.

[5] Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 171: Canonul 90: …rânduim credincioșilor ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoților în altar, potrivit obiceiului care se ține, niciunul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când, după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile noastre Domnului….

[6] Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile Mari, Regula 37”: Dacă trebuie să se neglijeze lucrul sub pretextul rugăciunii și psalmodiei, și ce timpuri sunt potrivite pentru rugăciune și dacă mai întâi trebuie să se lucreze, în: Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a II-a, trad. Iorgu D. Ivan, col. PSB, vol. 18, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, pp. 279-280.

[7] Liturghier, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 468.

[8] H. Leclercq, „Laudes”, cf. Pr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 133.

[9] Pr. Armand Munteanu, „Chestiuni de cult în sfintele canoane”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4 (martie-aprilie), 1960, pp. 258-285, p. 268.

[10] Pr. Ene Branişte, Liturgica specială, pp. 60, 64-65.

 

BIBLIOGRAFIE

 

Surse:

 

  1. Scrierile Părinților Apostolici (trad. Pr. Dumitru Fecioru), col. PSB, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1979.
  2. Tipicul cel mare al Sfântului Sava cel Sfințit, http://www.romarch.org/arhiva/Tipic.html – accesat 1. 04. 2016.
  1. Tipic bisericesc, Tipografia bisericească – Sfânta Mănăstire Cernica, 1925.
  2. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2003.
  3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (trad. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XIII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
  4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005.
  5. Tertulian, Apologeticul (Apologeticum), în: Apologeți de limbă latină (trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu), col. PSB, vol. III, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
  6. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (trad. Pr. Constantin Cornițecu, Pr. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XII, Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
  7. Braniște, Pr. Dr. Marin, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV – teză de doctorat, București, 1980;

 

Lucrări generale:

 

  1. Adam, Adolf, Berger, Rupert, Pastoralliturgisches Handlexikon, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1980.
  2. Bielawski, Maciej, Monahismul bizantin, ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007.
  3. Braniște, Pr. Ene, Liturgica generală, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002.
  4. Coman, †Vasile, Scrieri de teologie liturgică și pastorală, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1983.
  5. Cireșeanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe de Răsărit, tom III – Studiul liturgic special, Tipografie Gutenberg, București, 1912.
  6. Dron, Pr. Constantin, Originea și dezvoltarea cultului creștin, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1937.
  7. Evdokimov, Paul, Ortodoxia (trad. †Irineu Popa), Ed. IBMBOR, București, 1996.
  8. Foundoulis, Ioannis, Dialoguri liturgice, vol. II (trad. Pr. Victor Manolache), Ed. Bizantină, București, 2009.
  9. Geomolean, Pr. Ștefan, Manual de Tipic bisericesc Ortodox, Cluj, 1940.
  10. Guțu, Gheorghe, Dicționar latin-român, Ed. Humanitas, București, 2003.
  11. Mitrofanovici, Pr. Prof. Vasile, Tarnavschi, Pr. Prof. Teodor, †Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. Cursuri universitare, Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
  12. Nicolau, † Gherontie, Îndrumătorul liturgic, București, 1939.
  13. Popovici, Constantin, Studii religios-morale și liturgice, Chișinău, 1934.
  14. Procopovici, Pr. Petre, Ritualistica sau manual de ritual al Bisericii Ortodoxe Române, Oradea, 1936.
  15. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003;
  16. Regnault, Lucien, Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
  17. Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului creștin, vol. III-Monahismul (trad. Diac. Ioan Ică Jr.), Ed. Deisis, Sibiu, 2000.
  18. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. EIBMO, București, 2010.
  19. Taft, Robert F., Ritul bizantin (trad. Dumitru Vanca și Alin Mehes), Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008.
  20. Timuș, Pr. Nicolae, Nașterea Domnului în cultul Bisericii Ortodoxe, Chișinău, 1939.
  21. Wellesz, Egon, A History of Byzantine Music and Hymnography, Clarendon Press, Oxford, 1971.

 

Articole:

 

  1. Braniște, Pr. Ene, „Idei, principii și preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Studii Teologice 7-8, an 1952, pp. 432-458.
  2. Braniște, Pr. Ene, „Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin”, în: Studii Teologice 3-4, an 1963, pp. 131-140.
  3. Cândea, „Spiridon, Cultul creștin ortodox ca mijloc de păstorire a sufletelor”, în: Revista Teologică 1, an 1957, pp. 5-9.
  4. Cândea, Spiridon, „Cultul creștin și unitatea Bisericii lui Iisus Hristos”, în: Ortodoxia 3-4, an 1963, pp. 473-488.
  5. Colibă, Diac. Mihai, „Aspecte etice ale cultului ortodox”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1981, pp. 372-383.
  6. Mihălțan, Pr. Ioan, „Comuniunea în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Ortodoxia 1, an 1985, pp. 187-201.
  7. Muntean, Pr. Vasile, „Frumusețea cultului ortodox”, în: Îndrumător bisericesc, Mitropolia Banatului, nr. 6, an 1985, pp. 26-30.
  8. Munteanu, Pr. Armand, „Chestiuni de cult în sfintele canoane”, în: Biserica Ortodoxă Română 3-4, an. 1960, pp. 258-285.
  9. Necula, Pr. Nicolae, „Participarea credincioșilor laici la cult în Bisericile răsăritene”, în: Studii Teologice 3-4, an 1970, pp. 278-290.
  10. Necula, Pr. Nicolae, „Particularități ale ritului liturgic ortodox rus față de cel al celorlalte biserici ortodoxe autocefale”, în: Studii Teologice 1, an 1988, pp. 70-75.
  11. Popescu, Diac. Ion, „Cultul divin”, în: Biserica Ortodoxă Română 1-2, an. 1973, pp. 640-645.
  12. Pruteanu, Ierom. Petru, Istoria și slujba Privegherii monahale după Tipicul savait, comparat cu alte rânduieli tipiconale (modelul agripniei duminicale), (http://www.teologie.net).
  13. Pruteanu, Ierom. Petru, Despre slujba Litiei și a binecuvântării pâinilor, (http://www.teologie.net).
  14. Pruteanu, Ierom. Petru, Tipicul mănăstirilor și parohiilor din Biserica Rusă. Săvârșirea Utreniei seara, (http://www.teologie.net).
  15. Stăniloae, Pr. Dumitru, „Modurile prezenței lui Hristos în cultul Bisericii”, în: Mitropolia Banatului 7-9, an. 32 (1982), pp. 429-436.
  16. Vintilescu, Pr. Petre, „Preotul în oficiul său de liturghisitor”, în: Biserica Ortodoxă Română 1, an 1929, pp. 514-524.
  17. Vintilescu, Pr. Petre, „Serviciile de seară și de dimineață premergătoare Liturghiei”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1960, pp. 724-741.

 

La Ierusalim are loc în anul 49 un sinod la care participǎ toţi Apostolii, mai înainte de a pleca fiecare în ţinuturile hǎrǎzite lor pentru propovǎduire, menit sǎ ofere un prim set de reguli Bisericii creştine nou-formate. Putem bǎnui cǎ lui Pavel i se datoreazǎ în mare mǎsurǎ abolirea obligativitǎţii ritualului iudaic pentru a accede la creştinism, hotǎrâre ce va uşura cu mult convertirea ulterioară a pǎgânilor.

Dupǎ ce revine în Antiohia, Pavel porneşte în cea de-a doua sa cǎlǎtorie misionarǎ, care va avea cea mai întinsǎ razǎ de acţiune şi se va desfǎşura între anii 50 şi 52. Avându-l ca însoţitor pe Sila sau Silvan, Apostolul neamurilor merge prin Siria şi Cilicia cǎtre cetǎţile Listra şi Derbe, pe care le vizitase mai înainte şi unde verifica starea Bisericilor nou înfiinţate. Îndreptându-se apoi spre litoralul sudic al Asiei Mici, el viziteazǎ Laodiceea, Miletul, Colose şi provincia Frigiei, cu capitala la Ierapolis. Se pare ca un atac de febrǎ palustrǎ, boalǎ de care suferea, îl va sili sa rǎmânǎ o perioadǎ mai îndelungata în provincia Galatiei, situatǎ în partea central-vesticǎ  a Asiei Mici. După ce s-a însǎnǎtoşit, Apostolul ar fi vrut sǎ meargǎ în Bithinia, însǎ o vedenie în care un bǎrbat macedonean îl chema în ţara sa spre a-şi oferi ajutorul l-a determinat sa se îndrepte spre Europa, fiind primul dintre Apostoli care punea piciorul pe Bǎtrânul Continent[1].

Dupǎ ce debarcǎ în portul Neapolis, Pavel merge cǎtre metropola macedoneanǎ Filipi, unde stǎ o perioadǎ în casa unei negustoare de porfirǎ numitǎ Lidia, pe care o converteşte la creştinism. De aici se îndreaptǎ spre capitala provinciei, Tesalonic, iar mai apoi spre Bereea si Grecia continentalǎ, trecând prin Atena, unde ţine un discurs înaintea bǎtrânilor cetǎţii pe Areopag, şi oprindu-se timp de un an şi şase luni la Corint, alǎturi de ucenicii sǎi Sila şi Timotei, unde va purta o discuţie şi cu proconsolul Galion, fratele filosofului Seneca[2].

Dupǎ ce pǎrǎseşte Corintul, Pavel se îndreaptǎ înapoi spre Ierusalim, spre a sǎrbǎtori Rusaliile, trecând prin Efes şi Cezareea Palestinei. In timpul acestei cǎlǎtorii, Sfântul Pavel va scrie primele douǎ epistole ale sale, adresate locuitorilor oraşului Tesalonic.

În fine, cea de-a treia cǎlǎtorie misionarǎ, ce a avut loc între anii 53 şi 58, a cuprins în mare parte oraşe deja cercetate mai înainte de cǎtre Apostol, acesta cǎutând mai mult de aceastǎ datǎ sǎ întǎreascǎ tinerele comunitǎţi creştine. Este cǎlǎtoria cea mai prolificǎ din punctul de vedere al activitǎţii epistolare a Apostolului, care scrie în aceasta perioadǎ epistolele sale cǎtre Galateni, Corinteni şi Romani. Întors pentru a treia şi ultima oarǎ la Ierusalim, în anul 58, Pavel cade victimă a furiei evreilor, de la care este salvat de garnizoana romanǎ a oraşului, care îl întemniţează în fortǎreaţa Antonia. Începea, astfel, ultima perioadǎ a vieţii Apostolului, cea a captivitǎţilor, a cǎrei încununare va fi martiriul primit la Roma, în numele Domnului Hristos[3].

Dupǎ ce este capturat de cǎtre garnizoana romanǎ din Ierusalim, comandatǎ de cǎtre tribunul Claudius Lysias, Sfântul Apostol Pavel este închis mai întâi în fortǎreaţa Antonia, aflatǎ în apropierea Templului. Acolo, comandantul roman voise mai întâi sǎ-l pedepseascǎ asemenea ca pe un tulburǎtor al liniştii publice, dar se rǎzgândise în momentul când Pavel îi arǎtase cǎ este cetǎţean al Imperiului[4].

În ziua urmǎtoare arestǎrii sale, Apostolul neamurilor a fost înfǎţişat Sinedriului, adunat la cererea tribunului Lysias şi condus de cǎtre Marele Arhiereu Anania, fiind nevoit sǎ-şi organizeze apǎrarea. Profitând de prezenţa printre membrii adunǎrii atât a fariseilor, cât şi a saducheilor, între care existau neînţelegeri cu privire la existenţa îngerilor ori la viaţa de dupǎ moarte, Pavel a reuşit sǎ-i dezbine pe sinedrişti zicând : Bǎrbaţi fraţi ! Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nǎdejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat. Acest lucru i-a atras pe mulţi dintre cǎrturari şi farisei de partea sa, aceştia strigând ca : Nici un rǎu nu gǎsim la acest om ! Din cauza tulburǎrii iscate, demnitarul roman a fost nevoit sǎ suspende adunarea, trimiţându-l pe Pavel înapoi în fortǎreaţǎ[5].

Vǎzând cǎ nu îl pot dovedi în dispută, un grup de 40 de zeloţi s-au jurat sǎ îl ucidǎ pe Pavel. Acest lucru fiindu-i vestit mai apoi Apostolului de cǎtre un nepot al sǎu, care se afla în Ierusalim, şi care l-a înştiintat şi pe tribunul Lysias, comandantul garnizoanei a hotǎrât ca, pentru propria-i siguranţǎ, Pavel trebuie sǎ fie trimis la Cezareea, capitala provinciei romane a Palestinei. In acest oraş ctitorit de cǎtre Irod cel Mare va sosi Pavel în vara anului 59, fiind ţinut în palatul ridicat de acest rege şi ocupat la acea vreme de cǎtre procuratorul roman al provinciei, Antonius Felix. Acesta este descris atât de cǎtre cronicarul evreu Flavius Josephus, cât şi de istoricul latin Tacitus, ca fiind o persoana crudǎ şi fǎrǎ scrupule – cu toate acestea, tarsiotul îi va impune respect, el lǎsându-l sǎ stea în palat, cu permisiunea de a-i putea primi pe ucenicii veniți sǎ-l vadǎ[6].

Cinci zile dupǎ sosirea lui Pavel la Cezareea, a ajuns în acest oraş şi delegaţia Sinedriului din Ierusalim, condusǎ de însuşi marele arhiereu. Iudeii l-au convins pe procurator sǎ organizeze o nouǎ dezbatere, în care se vor arǎta însǎ din nou neputincioşi în a-i dovedi vinovǎţia apostolului. Cu toate acestea, faptul cǎ marele misionar creştin fǎcuse referire la colecta pe care o întreprinsese mai înainte de a veni la Ierusalim, l-a determinat probabil pe procuratorul Felix sǎ-i prelungeascǎ detenţia, crezând cǎ Pavel îi va putea plǎti eliberarea sa. Astfel îşi va petrece Apostolul neamurilor doi ani, din 59 pânǎ în 61, în captivitate la Cezareea.

Șederea lui Pavel în capitala romanǎ a Palestinei va lua sfârşit odatǎ cu numirea în funcţie a unui nou procurator, Porcius Festus. Incǎ din primele zile dupǎ sosirea sa, acesta a primit delegaţia membrilor Sinedriului din Ierusalim, care nu uitaserǎ de Pavel şi care cereau ca acesta sǎ fie adus înapoi în Oraşul Sfânt, cu speranţa cǎ vor reuşi sǎ-l asasineze pe drum. Conştient de pericol, apostolul va face uz de dreptul sǎu în calitate de cetǎţean roman, cerând sǎ fie judecat de cǎtre împǎrat. Aceastǎ decizie va fi aprobatǎ de cǎtre guvernator, care se sfǎtuise mai înainte şi cu regele Irod Agrippa al II-lea, aflat în vizitǎ la Cezareea. Aşadar, la sfârşitul verii anului 61, Pavel porneşte, împreună cu alţi deţinuţi şi sub escortǎ armatǎ, spre Roma, pentru a fi judecat de cǎtre împǎratul de atunci, Lucius Domitius Ahenobarbus, reţinut de istorie sub numele de Nero[7].

Sfântul Apostol Pavel va ajunge la Roma, pentru a fi judecat de cǎtre Caesar, dupa un periplu maritim ce a durat mai bine de o jumǎtate de an. Astfel, pornind din Cezareea Palestinei şi trecând prin Mira Lichiei, el şi însoţitorii sǎi au acostat mai întâi în portul numit Limanuri Bune din insula Creta. Dupǎ ce au ridicat din nou ancora, au avut de înfruntat un uragan ce s-a menţinut timp de douǎ sǎptǎmâni, în urma cǎruia nava lor a naufragiat în insula Malta. De aici, la sosirea primǎverii, acuzaţii împreunǎ cu escorta militarǎ au putut sǎ navigheze spre Siracuza şi în fine sǎ atingǎ pǎmântul Italiei, în portul Puteoli. Ultima etapǎ a cǎlǎtoriei s-a fǎcut pe jos, urmând drumul roman denumit Via Appia, intrând in Roma la începutul verii anului 61.

Ajuns în capitala imperialǎ, calitatea de cetǎţean roman a Apostolului neamurilor, şi, cel mai probabil, raportul favorabil întocmit de procuratorul Porcius Festus i-au asigurat o detenţie mai uşoarǎ, el putând sta într-o casǎ din oraş şi primi vizite, însǎ rǎmânând în lanţuri şi aflându-se sub paza permanentǎ a unui soldat. In cea de-a treia zi a şederii sale aici, vestitorul credinţei creştine a cǎutat sǎ ia legǎtura cu membrii numeroasei comunitǎţi iudaice din metropola de pe Tibru. Pe aceştia, el i-a inştiinţat de nevinovǎţia sa, arǎtându-le cǎ, deşi din cauza ori, mai bine spus, de teama Sinedriului, ajunsese la Roma, el nu adusese vreo pârǎ neamului sǎu. Fruntaşii diasporei evreiești din Roma au primit cu bunǎvoinţǎ cuvintele lui Pavel şi au venit în casa unde se afla Apostolul, stând de mai multe ori de vorbǎ cu acesta, însǎ nu toţi s-au convertit. De asemenea, pe parcursul acestei noi captivitǎţi Pavel scrie noi epistole, adresate comunitǎţilor creştine înfiinţate de el, precum cele din Efes, Filipi ori Colose, fie unor ucenici ai sǎi, numiţi în fruntea Bisericilor locale, cum era Filimon.

Ultima informaţie scripturisticǎ pe care o avem despre Sfântul Apostol Pavel este aceea cǎ el a rǎmas timp de doi ani captiv la Roma, continuând sǎ propovǎduiascǎ Împǎrǎţia lui Dumnezeu, dupǎ care cartea Faptelor Apostolilor se încheie. Lipsa unor surse istorice sigure pentru ultimii ani de viaţǎ ai tarsiotului convertit la credinţa creştinǎ i-a împins pe cercetǎtori sǎ emitǎ mai multe ipoteze. Astfel, unii susţin cǎ Pavel ar fi fost eliberat la anul 63, din lipsǎ de dovezi împotriva sa, şi cǎ ar fi mers sǎ vesteascǎ Evanghelia în provincia romanǎ a Hispaniei – aşa cum apostolul însuşi anunţǎ în epistola sa cǎtre romani. Alţii afirmǎ însǎ cǎ nu a mai pǎrǎsit niciodatǎ Roma, fiind executat în cele din urmǎ la puţinǎ vreme dupǎ devastatorul incendiu ce mistuise oraşul de pe Tibru în anul 64 d. Hr., pe fondul valului de urǎ ce cuprinsese populaţia pǎgânǎ împotriva creştinilor, consideraţi a fi vinovaţi pentru declanşarea focului[8].

Nici anul morţii Sfântului Apostol Pavel nu a fost pe deplin elucidat, unele opinii înclinând pentru anul 64, altele pentru 67. Fiind cetǎţean roman, el nu a fost crucificat, pedeapsa aceasta fiind rezervatǎ celor de condiţie socialǎ inferioarǎ, ci a primit cununa martiriului prin decapitare. Locul execuţiei Apostolului neamurilor a fost descoperit în secolul IV de cǎtre împǎratul Constantin cel Mare, care a construit aici o basilicǎ, înfrumuseţatǎ de cǎtre urmaşii sǎi şi care astǎzi se numeşte San Paolo fuori le Mura  – adicǎ Sfântul Pavel de dincolo de Ziduri, fiind situatǎ înafara vechilor fortificaţii romane[9].

O certitudine pe care ne-o oferǎ Sfânta Tradiţie a Bisericii cu privire la martiriul lui Saul din Tars ori Sfântul Pavel este aceea cǎ a primit mucenicia alǎturi de Apostolul Petru, care se afla şi el în Roma, şi care a trecut la Domnul rǎstignit fiind cu capul în jos, spre a putea privi spre ceruri. Acesta este motivul pentru care pânǎ în zilele noastre Biserica Ortodoxǎ prǎznuieste în fiecare an amintirea acestor doi întemeietori ai Bisericii creştine în aceeaşi zi de 29 iunie.

În ceea ce priveşte personalitatea Sfântului Apostol Pavel, vestitor al credinței creştine la neamuri, sunt potrivite pentru o concluzie cuvintele Sfântului Clement, socotit de tradiţie ca fiind cel de-al treilea episcop al Romei: Victimǎ a invidiei şi a discordiei, Pavel a dovedit care este preţul rǎbdǎrii: pus în lanţuri de şapte ori, exilat, lapidat, a devenit mesager al Domnului din rǎsǎrit pânǎ în apus, primind drept rǎsplatǎ a credinţei sale o glorie strǎlucitoare[10].


[1] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 380.

[2] Pr. Grigorie T. Marcu, Saul din Tars, Sibiu, 1939, p. 86.

[3] Pr. Grigorie T. Marcu, Saul din Tars, p. 86.

[4] Viețile Sfinților Apostoli, p. 64.

[5] Pr. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, p. 114.

[6] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 380.

[7] Viețile Sfinților Apostoli, p. 380.

[8] Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, p. 95.

[9] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 380.

[10] Sfântul  Ieronim, Despre bărbaţii iluştri şi alte scrieri, trad. Dana Negrescu, ed. Paideia, Bucureşti,

1997, p. 44.

 

Bibliografie:

Surse documentare:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMO, București, 2013.
  2. Epistola către Diognet”, în: Scrierile Părinților Apostolici, col. PSB, vol. I, editura IBMBOR, București, 1979.
  3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, colecția PSB, vol. 13, editura IBMBOR, București, 1987.
  4. Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, col. PSB, vol. 29, ed. IBMBOR, București, 1982.
  5. Sfântul Ieronim,  Despre bărbaţii iluştri şi alte scrieri, trad. Dana Negrescu, ed. Paideia, Bucureşti.
  6. Grigorie Palama, Scrieri II: Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, trad. Diac. Ioan Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2005.
  7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. IBMBOR, București, 1983.
  8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în: Filocalia, vol. III, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, ed. IBMO, București, 2009.
  9. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, editura Sofia, București, 2007.
  10. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, editura Sofia, București, 2007.

 

Lucrări secundare:

  1. Viețile Sfinților Apostoli, Ed. Sofia, București, 2002.
  2. Traian Aldea, Povestea smochinului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006.
  3. Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, Ed. Codex, Bucureşti, 2009.
  4. Ion Bria, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
  5. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002.
  6. Jean Daniélou, Biserica primară, editura Herald, București, 2008.
  7. Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, Ed. Humanitas, București, 2007.
  8. Adrian Gabor, Biserica și Statul în primele patru secole, editura Sofia, București, 2003.
  9. Grigorie T. Marcu, Saul din Tars, Sibiu, 1939.
  10. John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, trad. Angela Pagu, ed. Humanitas, București, 2007.
  11. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Ed. IBMBOR, București, 1995.
  12. Vasile V. Muntean, „Sfântul bizantin”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1986.
  13. Charles Perrot, Jésus, ed. PUF, Paris, 1998.
  14. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, editur IBMBOR, București, 2003.
  15. Daniel Reid (editor), Dicţionarul Noului Testament, editura Casa Cărţii, Oradea, 2008.
  16. Rizzo, Francesco Paolo, Biserica în primele secole – linieri istorice, editura Serafica, Roman, 1999.
  17. Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament (trad. Percy Livius Pup), editura Cartea Creştină, Oradea, 2008.
  18. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

 

Despre Sfinții Apostoli Petru și Pavel – partea I

 

Între principalii săvârșitori de minuni dintre ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos se numără Sfinții Apostoli Petru și Pavel, prăznuiți împreună de către Biserica creștină în data de 29 iunie. Cu toate cǎ amândoi sunt evrei ca origine, Petru provine dintr-un mediu pur, tradiționalist iudaic, din micul oraș al Betsaidei Galileii, pe când Pavel se naște în mediul cosmopolit, elenizat al Tarsului cilician. Unul dintre aspectele care va determina cele mai puternice diferende intre cei doi va fi educația : pe când Pavel, care era dupǎ lege fariseu, se bucura de toate privilegiile unui tânǎr cu stare, ajungând pânǎ la școala faimosului rabin Gamaliel, Petru, un simplu pescar, nevoit sǎ-și câștige existența prin truda mâinilor sale, posedă numai niște cunoștințe sumare, cǎutând doar sǎ pǎzeascǎ Legea lui Moise și sǎ îndeplineascǎ ritualurile iudaice[1].

In fond, aceastǎ deosebire între originile și educația celor doi Apostoli vor determina orientările lor inițial diferite, Petru, apostolul iudeilor, așa cum îl numește Pavel în Epistola cǎtre Galateni, neacceptându-i dintru început pe pǎgâni în comunitatea creștinǎ, fǎrǎ îndeplinirea ceremonialului iudaic, în timp ce viziunea Apostolului neamurilor era mult mai largǎ, fiind acceptatǎ ulterior și de cǎtre mai vârstnicul sǎu coleg de slujire[2].

In schimb, spre deosebire de Pavel, care nu L-a cunoscut în trup pe Mântuitorul Hristos, Sfântul Petru este al doilea dintre ucenicii chemați de Iisus la propovǎduire, dupǎ fratele sǎu Andrei, supranumit cel întâi chemat. Pescarul de pe Marea Galileii ori lacul Ghenizaret, cum i se mai spunea, care muncea din greu pentru a-și întreține familia și pe bǎtrânul sǎu tatǎ, Iona, primește cu brațele deschise învǎțǎtura Mântuitorului Hristos, dupǎ ce Acesta îi este dezvǎluit de cǎtre Andrei, care îi spune: „Am gǎsit pe Mesia, Care se tâlcuiește Hristos”. De cum l-a vazut, Iisus i-a schimbat numele din Simon în arameanul Chefa, în latinǎ Petru, ce se tâlcuiește piatrǎ. Investitura simbolicǎ și-o va primi el în urma minunii sǎvârșite de cǎtre Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat pe Marea Galileii, când pescarii neprinzând nimic o noapte întreagǎ, Hristos le-a cerut sǎ mai arunce odatǎ nǎvoadele, pe care apoi nu le-au mai putut ridica de mulțimea peștilor. Atunci când Petru, convingându-se cǎ are alaturi pe Dumnezeu fǎcut Om, I-a spus, înspǎimântat: „Pleacǎ de la mine, Doamne, cǎci sunt om pǎcǎtos, Iisus i-a zis: „Vino dupǎ Mine și te voi face pescar de oameni[3].

De asemenea, tot Petru este cel care, în numele tuturor celor 12 Apostoli adunați în jurul Mântuitorului, face mǎrturisirea de credințǎ, când la întrebarea: „Cine cred ei că sunt Eu?” a rǎspuns: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. La acest rǎspuns Domnul a spus urmǎtoarele cuvinte: „Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, cǎci nu trup și sânge ți-a descoperit tie aceasta, ci Tatǎl Meu Cel din ceruri. Si Eu îți zic ție cǎ tu ești Petru și pe aceasta piatrǎ voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”. Aceste cuvinte ale Mântuitorului nu reprezintǎ un primat al lui Petru în rândul celorlalți Apostoli, piatra la care face referire Hristos fiind de fapt mǎrturisirea de credințǎ comunǎ a celor 12 ucenici ai Sǎi[4].

In fine, Petru face parte dintre puținii însoțitori ai Mântuitorului care asistǎ la minunea Schimbǎrii la Fațǎ a Domnului pe muntele Tabor și care, deși s-a lepǎdat de trei ori de Hristos în timpul Patimilor, a fost primul dintre ucenici cǎruia i s-a vestit minunata Inviere, fiind apoi reinstituit în taina apostolatului de cǎtre Iisus Cel Inviat[5].

Sfântul Apostol Pavel nu a avut putința de a cunoaște personal toate aceste evenimente și minuni. Nǎscut în jurul anilor 12-13 d. Hr., el se ocupa probabil încǎ de studiul Scripturii în momentul Morții și Învierii Mântuitorului. Cu toate acestea, lipsa acestor experiențe personale și înclinația inițialǎ de a-i prigoni pe creștini nu au constituit o piedicǎ în deplinǎ convertire a Apostolului neamurilor, sǎvârșitǎ în chip minunat pe drumul cǎtre Damasc, așa cum vom vedea în episodul urmǎtor[6].

Sfântul Apostol Pavel nu a avut așadar ocazia sǎ-L cunoascǎ în trup pe Mântuitorul Hristos. Aceastǎ afirmație este întǎritǎ de caracterul sǎu impresionabil, care nu i-ar fi îngǎduit sǎ rǎmână impasibil la Patimile Domnului, dacǎ ar fi fost martor, nici nu i-ar fi permis sǎ-i mai prigoneascǎ dupa aceea pe creștini. O dovadǎ în plus cǎ Saul din Tars nu L-a cunoscut pe omul Iisus Hristos este aceea cǎ, atunci când Mantuitorul i se aratǎ pe drumul Damascului, el întreaba: Cine ești, Doamne?

Cu toate cǎ Pavel însuși afirmǎ cǎ ar fi crescut la Ierusalim, în școala rabinului Gamaliel, acest lucru trebuie sǎ se fi petrecut mai înainte de venirea lui Hristos în Orașul Sfânt, moment la care Pavel se va fi întors deja în Tarsul natal. Aici el își va exercita autoritatea rabinicǎ dobânditǎ, participând la discuții și cuvântând în sinagogǎ, ori chiar intreținând dezbateri cu filosofii pǎgâni din oraș. De asemenea, deoarece îndeletnicirea de rabin nu era remuneratǎ, înțelepciunea acestora fiind oferitǎ gratis, Saul a lucrat și ca alcǎtuitor de corturi, pentru a-și câștiga existența și a nu constitui o povarǎ pentru cineva. Industria confecționǎrii de corturi era dezvoltatǎ în orașul sǎu natal, specializat în producția pânzelor din pǎr de caprǎ, iar rolul efectiv al viitorului Apostol trebuie sǎ se fi asemǎnat celui al unui croitor din zilele noastre[7].

Chiar dacǎ maestrul său spiritual, Gamaliel, cel numit de cǎtre evrei cu titlul de suprem respect Rabban, adicǎ învǎțǎtorul nostru, se arǎtase întotdeauna tolerant atât fațǎ de pǎgânii greco-romani, cât și fațǎ de adepții noi religii creștine, Pavel nu a împǎrtǎșit inițial liberalismul profesorului sǎu. Aceasta este, în opinia Pǎrintelui Grigorie Marcu, dovada unui om de geniu, care nu urmeazǎ exact niciun model, ci le preia din trǎsǎturi trecându-le prin propriu-i filtru critic.

Așadar, inițial Saul s-a dovedit a fi un prigonitor feroce al tinerei Biserici creștine. Unul dintre ucenicii lui Hristos care s-au confruntat cu el a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan, la a cǎrui lapidare tânǎrul fariseu a luat parte aprobând fapta iudeilor și pǎzindu-le hainele celor ce duceau aceastǎ crimǎ la îndeplinire. Ulterior, dupǎ martiriul Sfântului Ștefan, persecuția împotriva creștinilor s-a generalizat în întreg Ierusalimul, dobândind un caracter organizat odatǎ ce Sinedriul s-a implicat în coordonarea ei. Acest lucru a determinat un exod în masǎ al creștinilor spre regiunile învecinate, cum erau Iudeea și Samaria, ori chiar mai departe, pânǎ la Damasc, la 225 de kilometri de Ierusalim. Autoritǎțile romane și în spețǎ procuratorul Pontius Pilatus, aflat încǎ în funcție la acea datǎ, s-au arǎtat impasibile în fața acestor agitații, care nu amenințau în niciun fel autoritatea imperialǎ în provincie, luând pur si simplu partea celui mai puternic, adicǎ a evreilor[8].

Aflat în fruntea unei cete de persecutori înarmați, Saul obține permisiunea Sinedriului de a merge asupra creștinilor din Damasc, care formaserǎ aici o comunitate puternicǎ. Pe parcursul acestui drum care dura la acea vreme în jur de 6-7 zile, a avut loc minunea soldatǎ cu convertirea celui care va deveni vas ales al Domnului și principalul propagator al învǎțǎturilor Sale în rândul pǎgânilor. Mântuitorul Hristos Insuși i S-a înfǎțisat lui Saul într-o lumină puternicǎ, ce i-a orbit pe însotițorii sǎi, iar pe el l-a facut sǎ cadǎ la pǎmânt. La întrebarea lui Saul: Cine ești, Doamne?, Hristos i-a răspuns: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești. Greu îți este sǎ izbești cu piciorul în țepușǎ? și i-a poruncit sǎ intre în cetate, unde i se va arǎta ce trebuie sǎ facǎ. Orbit în continuare, Saul a fost ridicat de însoțitorii sǎi și dus la Damasc, în casa unui evreu pe nume Iuda. Aici a venit la el dupǎ trei zile episcopul metropolei siriene, Sfântul Mucenic Anania, vestit la rându-i de Mântuitorul despre prezența fostului prigonitor în orașul sǎu, prin cuvintele: Mergi și îl boteazǎ, fiindcǎ acesta Îmi este vas ales ca sǎ poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel; cǎci Eu îi voi arata câte trebuie sǎ pǎtimeascǎ pentru numele Meu[9].

Astfel, în urma minunii de pe drumul Damascului și a Sfântului Botez primit din mâinile Sfântului Anania, fariseul Saul din Tars devenea Apostolul Pavel, gura Domnului, cel care va vesti bucuria mântuirii în întreg cuprinsul Imperiului Roman.

În urma convertirii de pe drumul Damascului, fariseul Saul din primește botezul din mâinile Sfântului Mucenic Anania, fiind de atunci numit Pavel. Traducerea acestui nume din limba greacǎ este cel mic, și face cel mai probabil referire la discrepanța ce exista între înfǎțișarea umilǎ a Sfântului Pavel și uriașa sa personalitate. In textul scripturistic nu existǎ multe mențiuni referitoare la aspectul exterior al Apostolului neamurilor, Pavel însusi nespunând despre sine decât cǎ alcǎtuirea trupului sǎu este slabǎ. Mai multe detalii dǎ o scriere apocrifǎ din secolul II, intitulatǎ Faptele Sfântului Pavel și ale Teclei, însǎ nu putem pune baza pe relatǎrile de aici, al cǎror autor nu a fost contemporan al marelui apostol. Cert este, așa cum spune însuși Pavel, cǎ puterea sa în slǎbiciune se desǎvârșește – un om care a putut sǎ îndure bǎtǎi, cǎlǎtorii lungi, detenții și privațiuni în numele Mântuitorului Hristos, are fǎrǎ îndoialǎ o voințǎ de fier[10].

Încǎ o încercare pentru firavul propovǎduitor al credinței creștine a constituit-o boala de care suferea, despre care face o mențiune în Epistola a II-a cǎtre Corinteni, la capitolul VII, spunând cǎ: spre a nu mǎ mândri cu mulțimea descoperirilor, mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al satanei. Cercetǎtorii au dezbǎtut îndelung acest subiect, majoritatea cǎzând de acord cǎ Sfântul Pavel suferea de febrǎ palustrǎ, boalǎ nevindecabilǎ pe deplin, ce se manifesta prin puternice dureri de cap, erupții cutanate și deliruri nocturne. Această afecțiune, ce nu l-a împiedicat sǎ-și ducǎ pânǎ la capǎt apostolia, este încǎ o dovadă a credinței nestrǎmutate și a robustimii tarsiotului[11].

Pavel nu si-a început imediat dupǎ Botez misiunea de propovǎduire. Aflând evreii din Damasc cǎ trecuse la creștinism , au dorit sǎ-l ucidǎ, noul convertit fiind scǎpat de cǎtre ucenicii Sfântului Anania, care l-au scos afarǎ din oraș coborându-l într-un coș, de la o fereastrǎ de pe ziduri. Conștient cǎ ura iudeilor îl va urmǎri și înafara Damascului, Pavel a ales sǎ se retragǎ timp de trei ani în Arabia, pânǎ ce atenția prigonitorilor se va fi îndreptat în altǎ parte.

Întors din pustiul sudic, el va merge la Ierusalim, spre a cunoaște comunitatea creștinǎ de acolo, condusǎ de cǎtre Sfântul Apostol Iacob, ruda Domnului, și pe Apostoli, în fruntea cǎrora se afla Petru. Chiar dacǎ memoria faptelor sale din trecut a fǎcut ca Pavel sǎ fie primit inițial cu reticiențǎ, mǎrturiile despre schimbarea produsǎ în sufletul sǎu, date de unii apropiați precum levitul cipriot Barnaba, care îi fusese coleg la școala lui Gamaliel, au fǎcut sǎ fie în cele din urmǎ bine primit în rândurile ucenicilor[12].

In timpul șederii la Ierusalim, lui Pavel i se reveleazǎ adevarata sa misiune, tot prin vocea Domnului, care i se adreseazǎ pe când se afla în Templu, spunându-i sǎ iasǎ din cetate și sǎ meargǎ departe, pentru a vesti noua credințǎ neamurilor, adicǎ pǎgânilor din cadrul Imperiului Roman. Inițial, el se va întoarce în orașul sǎu natal, unde-și va începe propovǎduirea, dupǎ care va fi luat de Barnaba și adus în Antiohia Siriei, care va deveni de atunci încolo centrul acțiunilor sale misionare. Activitatea misionarǎ pe care cei doi apostoli o desfǎșoarǎ în principala metropolǎ a Siriei duce la formarea unei puternice comunitǎți creștine, ceea ce provoacǎ bucuria Bisericii din Ierusalim. Pronia divină îi va face însǎ sǎ pǎrǎseascǎ și acest oraș, Duhul Sfânt grǎindu-le bǎtrânilor comunitǎții și spunându-le: Osebiți-Mi pe Barnaba și Saul, pentru lucrul la care i-am chemat. Astfel, cei doi pornesc în ceea ce avea sǎ fie prima cǎlǎtorie misionarǎ din cele trei ale Apostolului neamurilor, în urma cǎrora religia creștinǎ avea sǎ se rǎspândeascǎ pe întreg cuprinsul lumii cunoscute la vremea aceea[13].

Punctul central al activitǎții Sfântului Apostol Pavel îl reprezintǎ fǎrǎ îndoialǎ cele trei cǎlǎtorii misionare ale sale, întreprinse într-un interval de 13 ani, în urma cǎrora religia creștinǎ a fost propagatǎ în cadrul comunitǎților pǎgâne greco-romane și microasiatice.

Prima cǎlǎtorie misionarǎ, care s-a desfǎșurat între anii 45 și 49, a avut ca punct de plecare orașul Antiohiei din Siria, centrul activitǎții de propovǎduire a Apostolului. Ca însoțitor Pavel l-a avut pe prietenul sǎu Barnaba, iar traseul urmat a fost urmǎtorul: mergând mai întâi în portul Seleuciei, cei doi se îmbarcǎ spre insula Cipru, ajungând în orașul Salamina. Ulterior, ei merg în capitala insulei, Pafos, unde poartǎ o discuție cu guvernatorul roman, Sergius Paulus, un om cult care a ascultat binevoitor învǎțǎturile pe care aceștia le propovǎduiau. Pǎrǎsind apoi insula, ei au intrat pe teritoriul Asiei Mici, trecând prin provincia Pamfiliei, cu reședința la Perga, și prin Antiohia Pisidiei. În acest oraș a avut loc un prim conflict cu comunitatea evreiascǎ, care i-a silit pe cei doi sǎ pǎrǎseascǎ cetatea și sǎ meargǎ spre Iconium, în centrul platoului anatolian. Nici aici însǎ nu vor avea parte de o primire mai bunǎ, deși reușesc sǎ converteascǎ mai mulți locuitori, cum era fecioara Tecla, motiv pentru care pornesc spre provincia Licaoniei, unde cerceteazǎ cetǎțile Listra și Derbe. Fiind ulterior chemați la Ierusalim, cei doi revin în Antiohia, dupǎ care iau drumul Orașului Sfânt[14].


[1] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 378.

[2] Viețile Sfinților Apostoli, Ed. Sofia, București, 2002, p. 34.

[3] Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 54.

[4] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 378.

[5] Viețile Sfinților Apostoli, p. 38.

[6] Viețile Sfinților Apostoli, p. 39.

[7] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 379.

[8] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 379.

[9] Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, p. 66.

[10] Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, p. 67.

[11] Viețile Sfinților Apostoli, p. 51.

[12] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 379.

[13] Pr. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 15.

[14] Viețile Sfinților Apostoli, p. 54.

 

Bibliografie:

Surse documentare:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMO, București, 2013.
  2. Epistola către Diognet”, în: Scrierile Părinților Apostolici, col. PSB, vol. I, editura IBMBOR, București, 1979.
  3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, colecția PSB, vol. 13, editura IBMBOR, București, 1987.
  4. Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, col. PSB, vol. 29, ed. IBMBOR, București, 1982.
  5. Sfântul Ieronim,  Despre bărbații iluștri și alte scrieri, trad. Dana Negrescu, ed. Paideia, București,
  6. Grigorie Palama, Scrieri II: Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, trad. Diac. Ioan Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2005.
  7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Partea întâia, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. IBMBOR, București, 1983.
  8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în: Filocalia, vol. III, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, ed. IBMO, București, 2009.
  9. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, editura Sofia, București, 2007.
  10. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, editura Sofia, București, 2007.

 

Lucrări secundare:

  1. Viețile Sfinților Apostoli, Ed. Sofia, București, 2002.
  2. Traian Aldea, Povestea smochinului, Editura Academiei Române, București, 2006.
  3. Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, Ed. Codex, București, 2009.
  4. Ion Bria, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, București, 1992.
  5. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002.
  6. Jean Daniélou, Biserica primară, editura Herald, București, 2008.
  7. Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, Ed. Humanitas, București, 2007.
  8. Adrian Gabor, Biserica și Statul în primele patru secole, editura Sofia, București, 2003.
  9. Grigorie T. Marcu, Saul din Tars, Sibiu, 1939.
  10. John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, trad. Angela Pagu, ed. Humanitas, București, 2007.
  11. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Ed. IBMBOR, București, 1995.
  12. Vasile V. Muntean, „Sfântul bizantin”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1986.
  13. Charles Perrot, Jésus, ed. PUF, Paris, 1998.
  14. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, editur IBMBOR, București, 2003.
  15. Daniel Reid (editor), Dicționarul Noului Testament, editura Casa Cărții, Oradea, 2008.
  16. Rizzo, Francesco Paolo, Biserica în primele secole – linieri istorice, editura Serafica, Roman, 1999.
  17. Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament (trad. Percy Livius Pup), editura Cartea Creștină, Oradea, 2008.
  18. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Ed. IBMBOR, București, 1996.

 

Despre Sfinții Apostoli Petru și Pavel – partea II-a

 

Euharistia –  realitate ce transfigurează integral făptura umană

 

Jertfa liturgică este o expresie culminantă a unirii noastre cu Hristos. Participarea afectivă a credincioșilor la Sfânta Liturghie, fără a se împărtăși, presupune o unitate în spirit, în cuget și simțire prin intenționalitatea comună cu cei care se împărtășesc efectiv. Este o sfințire oarecum mijlocită a celor care participă liturgic la jertfa euharistică, dar fără să se împărtășească efectiv. În acest fel, credinciosul nu se face realmente subiect al lucrării tainice a lui Hristos în Duhul Sfânt.

Dar omul, prin constituția sa, este trup și suflet, iar sfințirea prin Euharistie se cere a fi integrată, vizând atât trupul cât și sufletul. De aceea, este nevoie de împărtășirea efectivă cu Trupul și Sângele Mântuitorului: „Participarea credincioșilor la Sfintele taine nu este deplină decât atunci când ei le primesc sub forma de mâncare și de băutură sfântă, făcându-se astfel părtaș la sfințire și cu trupul. Ca atare, în raport cu structura ființei umane în existența ei terestră, participarea la Sfânta Euharistie, prin intelect și prin voință, este unilaterală și nedeplină. Alcătuit din suflet și din trup, omul însuși nu se simte îndestulat numai prin participarea în spirit, ci, dintr-o cerință adâncă, el tinde la unirea întregii sale ființe, trup și suflet, cu Dumnezeu, sub forma sensibilă a Trupului și a Sângelui euharistic ale Fiului lui Său”[1].

Euharistia e centrul și izvorul vieții spirituale în Hristos. Aici, unirea cu Hristos e întreagă și deplină. Este „transfigurat și hristificat întreg omul, în toate dimensiunile lui, cu toate simțirile și funcțiile lui psihosomatice, unite cu Hristos printr-o unire profundă. Fiindcă aceasta este nunta cea mai cântată în imne, în care Mirele Preasfânt ia ca mireasă fecioară Biserica. Prin ea suntem carne din carnea Lui și oase din oasele Lui. Dumnezeiasca Euharistie face din Hristos binele nostru înaintea chiar a darurilor naturale”[2].

În canonul care se citește înaintea Sfintei Împărtășanii, credinciosul se roagă: „Cu sufletul și cu trupul să mă sfințesc, Stăpâne, să mă luminez, să mă mântuiesc, să-Ți fiu Ție locaș prin împărtășirea Sfintelor Taine, avându-Te pe Tine locuitor întru Mine, împreună cu Tatăl și cu Duhul, Făcătorule de bine, mult-milostive”[3].

Rugăciunea întâi a Sfântului Vasile cel Mare spune: „Învață-mă să săvârșesc sfințenie întru frica Ta, ca, întru curată mărturisirea cugetului meu, primind părticica Sfintelor Tale Taine, să mă  unesc cu Sfântul Tău Trup și Sânge și să Te am pe Tine locuind și petrecând întru mine, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”[4]. Iar rugăciunea a doua a Sfântului Ioan Gură de Aur spune: „Sfințește-mi sufletul și trupul, mintea și inima, rărunchii și măruntaiele; înnoiește-mă tot și înrădăcinează frica Ta întru mădularele mele și sfințenia Ta fă-o neștearsă de la mine”[5].

În ce privește covârșitorul rod al înfrumusețării sufletului, pe care îl săvârșește unirea euharistică, apoi aceasta o mărturisește oricare suflet unit, după vrednicie, cu Hristos, prin împărtășirea cu cinstitul Trup și Sânge. Acest oaspete ocupă toată casa sufletului nostru. Revărsându-se în suflet, El străbate cu Duhul Său toate facultățile sufletului nostru. El umple cu prezența Sa sufletul nostru cu toate virtuțile, alcătuind cea mai frumoasă podoabă de flori duhovnicești, ce pot împodobi sufletul nostru. Nu există o facultate sufletească care prin contactul direct cu Hristos să nu-și însușească în Duhul Sfânt din slava Acestuia la care a ajuns prin smerenia Sa. De aceea, mare este taina acestei desăvârșite uniri în suflet, încât Nicolae Cabasila, pe bună dreptate, exclamă: „O, adânc neajuns al tainelor! Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui cu voia noastră, Trupul și Sângele Lui una cu trupul și sângele nostru! Și atunci, cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voința noastră, dacă Însuși Domnul o mână și cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuși se revarsă peste el”[6].

Dar nu numai sufletul se umple de slavă, ci și trupul, acțiunea lucrării lui Hristos, sălășluită în noi, se umple de aceeași slavă dumnezeiască, devenind de acum un trup înduhovnicit. Pentru că și trupul este menit transfigurării și îndumnezeirii. Pentru aceea Hristos a luat trup omenesc, ca și pe trup să-l ridice din căderea lui Adam, să-l așeze din nou la locul de cinste, ce i se cuvenea, ca templu al lui Dumnezeu și lăcaș al Împăratului Împăraților. Drept aceea, și acum, ori de câte ori mâncăm Trupul lui Hristos și bem Sângele Său, cu vrednicia necesară, El face din trupul nostru templu al lui Dumnezeu.

Prin Sfânta Taină a Euharistiei, ne innoim trupul și sufletul, suntem încorporați Trupului mistic al lui Hristos, făcându-ne astfel mădulare ale Lui, ba, mai mult, ajungem fii ai Săi ca „pruncii care s-au făcut părtași Trupului și Sângelui” (Evrei II, 14). În acest corp mistic al lui Hristos, în care noi intrăm ca fii și mădulare, prin Sfânta Euharistie, noi primim prin Fiul unirea duhovnicească cu Tatăl ceresc care trimite pe Fiul să ne înfieze unindu-ne întreolaltă.

Dar, dacă filiațiunea de obicei este o comunitate de sânge și carne, această filiație spirituală prin care ne face părtași Hristos în Taina Sfintei Euharistii, este neasemuit superioară filiațiunii naturale. „Într-atât e de măreață înfierea noastră de către Dumnezeu și, anume, nu numai ca o punere de nume, cum e în înfierea trupească și, mai ales, nu numai într-un grad așa mic, căci în înfierile omenești, tata abia împărtășește pe copii cu numele său. Dar el nici nu i-a zămislit, nici n-a suferit dureri născându-i. Pe când la înfierea dumnezeiască există și zămislire cu adevărat și împărtășire cu Cel ce ne-a născut, o părtășie nu numai cu numele, ca dincolo, ci una adevărată, prin Sânge, prin Trup, prin viață”[7].

Prin această sfințire desăvârșită a trupului, Dumnezeu nu mai lasă în noi nimic omenesc. Prezența reală și substanțială a lui Hristos în noi, ajută la împlinirea tuturor dorințelor noastre, care toate sunt cuprinse într-una: Împărăția lui Dumnezeu, pe care omul, cu puterile sale mărginite nu o poate câștiga. Odată ce omul se unește cu Dumnezeu și se împărtășește din Trupul și Sângele Său, ținta dorită e ajunsă, păcatele-i sunt iertate și devine drept moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu. Fără hrana euharistică, ce transfigurează și îndumnezeiește, această împărăție nu se poate moșteni. Împărăția lui Dumnezeu sau viața de veci nu se dau decât prin această Sfântă Taină a Împărtășaniei; de aceea Sfinții Părinți au numit-o „hrana nemuririi”.

Hristos Însuși a învățat despre această covârșitoare hrană duhovnicească, dându-i diferite numiri: „pâine a vieții”, „pâinea cea adevărată”, „pâinea care s-a coborât din cer” (Ioan VI, 51). De aceea, Hristos ne sfătuiește a ne împărtăși mai des cu această hrană care, pogorându-se din cer, dă viață lumii, iar pe oamenii care se împărtășesc cu ea îi face cetățeni ai împărăției celei veșnice. „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da, este Trupul Meu, pe care Îl voi da pentru viața lumii” (Ioan VI, 51).

Cina cea de Taină s-a aflat totdeauna în centrul vieții comunității creștine. Euharistia a fost și este „nervul vital al vieții Bisericii (…) venirea și prezența Domnului preamărit, reprezentarea realității divine în contextul ființei pământești, preamărirea omului prin harul divin și a întregii creații (deja, acum) și, în cele din urmă, așteptarea plină de speranță a revelației desăvârșite a împărăției slavei ce va veni – acestea sunt experiențele care s-au concentrat în Taina Euharistiei”[8].

Cât privește curăția vieții celei noi, această roadă este tot lucrarea Tainei Sfintei Euharistii. Dacă prin Botez, primind iertarea păcatelor, ajungem la curăția vieții celei noi, spirituale, a omului născut în Hristos, prin Sfânta Euharistie ne menținem această curăție și o reînnoim mereu, ori de câte ori se întâmplă a cădea din ea, postulându-se, desigur, pentru această reînnoire, ispășirea și frângerea inimii. Puterea de curăție a acestei Taine este de neimaginat, lacrimile noastre din Taina Mărturisirii, absorbind mila și dragostea lui Hristos care, din cer pogorându-se în Sfântul Potir, vine și Se dă nouă ca hrană, garantându-ne curăția sufletului și rămânând mereu viu cu noi, în viața noastră cea trăită în El. De aceea, pe drept cuvânt se afirmă că „această Sfântă Taină este lumină pentru cei care odată s-au curățit, curățire pentru cei care acum au de gând să se spele de păcate, putere care întărește pe cei care vor să lupte contra duhului rău și pătimitor”[9].

În afară de aceste binefaceri, această Sfântă și mare Taină a unirii euharistice cu Hristos, are puterea de a vindeca și trupul de toate bolile și neputințele, întărindu-l în viață. Pentru că „de-ar zice cineva că-i bolnav și cere vindecare, Domnul nu numai că vine lângă cel suferind și vrea cu ochii să-i vadă boala, să pună mâna și să facă El Însuși totul pentru însănătoșire, ci se face și doctorie și hrană potrivită și tot ce poate ajuta la înzdrăvenirea lui. Iar când e lipsă de înnoirea ființei noastre, Domnul se împrumută din însuși Ființa Sa, din Trupul Său și ceea ce s-a stricat în noi El pune la loc, luând din al Său Însăși. Și la această primă creare, căci atunci a folosit taina pământului, pe când acum și-a dat chiar trupul Său propriu și, prin această înnoire a vieții nu numai că repară firea sufletului nostru, făcând-o mai bună, ci Însuși Sângele Său îl varsă în inimile celor ce se împărtășesc, făcând de acum să răsară înăuntrul lor însăși viața Mântuitorului”[10].

Fiind roadele Sfintei Euharistii, ce creștin ar putea să rămână deoparte de această taină sau atât de pasiv? Nu trebuie să rămână și nu poate rămâne în această stare, fără riscul morții spirituale, deoarece Hristos spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică și eu îl voi învia pe el în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este cu adevărat mâncare și Sângele Meu este cu adevărat băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el” (Ioan VI, 54-56). Iar, celor care nu se apropie de masa Lui, iată ce le spune: „De nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi” (Ioan VI, 33).

Alcătuirea noastră este din lut și stricăcioasă, având ca efect și stricăciunea sufletului. De aceea, noi avem nevoie de Trupul Lui, cu care împărtășindu-ne,  primim un sprijin pentru legea duhului, pentru a o face rodnică în noi. Pentru această fericită izbândire nu trebuie să dăm înapoi de la Sfânta Masă a lui Hristos. În fața nici unei suferințe sau greutăți, suntem datori să alergăm la acest leac nu numai o dată, ci de mai multe ori, căci e lipsă ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru, ca să îndrepteze chipul Său în noi, ori de câte ori dă semne că vrea să se strice, să ne întărească iarăși conștiința, atunci când e îndoielnică și când o amenință frica morții„Căci morți prin păcat, noi am fost făcuți vii prin Hristos, iar sângele lui Hristos ne curățește conștiința spre a putea sluji Dumnezeului Celui viu”[11].

Ne este, deci, de trebuință nouă, tuturor oamenilor, care așa de des cădem și păcătuim, ne lenevim și slăbim, ca prin „alimentul” euharistic să ne curățim și să ne îmbărbătăm.

O condiție, pentru rodirea acestei Sfinte Taine, este vrednicia. Și este natural să se pună această condiție, căci Sfântul Apostol Pavel spune lămurit în legătură cu aceasta: „Drept aceea, oricine cu nevrednicie va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului, vinovat va fi față de Trupul și Sângele Domnului” (I Corinteni XI, 27).

Se cuvine, așadar, ca oricare creștin ce dorește să se ospăteze la Sfânta Masă a lui Hristos, înainte de gustarea Cinei Domnului, să se curățească în întregime, să-și cerceteze cu silință conștiința sa și, pe cât se poate, să și-o curățească prin frângerea adevărată, prin mărturisire umilită, ca, dezlegat de păcate și scăpat de mustrarea conștiinței, să se poată apropia de Masa Lui.

Pentru aceea, să nu pregetăm a căuta și lua acest leac. Dar, în căutarea și luarea lui, să nu cutezăm a pătrunde cu rațiunea Taina Sfintei Euharistii, acolo unde mintea nu mai poate străbate, ci să punem înaintea minții noastre credința neispititoare. Deci, „du-te cu credință simplă și neîndoită și primește taina cu cinste plină de dragoste, lăsându-te pe atotputernicia lui Dumnezeu în ceea ce nu poți cuprinde cu mintea. Dumnezeu nu înșeală, ci, cel ce își crede sieși, prea mult este înșelat adeseori”[12]. În această privință, e minunat îndemnul Sfântului Chiril al Ierusalimului când spune: „Nu te uita la pâine și la vin ca la pâine și vin obișnuit. Ele, potrivit hotărârii Stăpânului, sunt Trup și Sânge ale lui Hristos. Chiar dacă simțirea îți bagă vreun gând de acest fel, totuși credința să-ți dea certitudine faptului. Să nu judeci taina după gustare, ci neîndoielnic încredințează-te prin credință că ai fost învrednicit de Trupul și Sângele lui Hristos”[13].

Așadar, după cele expuse, putem concluziona că: „Ori de câte ori ne apropiem de Sfânta Masă, primim în noi înțelepciunea, lumina necreată, cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul cel viu; primim pe întemeietorul harului, pe săvârșitorul credinței, amanetul nemuritor al nădejdii noastre; Trupul răstignit pentru noi se întrupează cu trupul nostru, sângele care a mântuit lumea, se amestecă cu Sângele nostru; o sfântă sărutare cu sufletul răscumpărătorului”[14]. De aceea tot restul zilei și toată viața noastră să o petrecem, „în cuviință, cu gânduri și cuvinte curate, făcând numai fapte creștinești și ocupându-ne cu citirea cărților folositoare de suflet (…) mai apropiați de Dumnezeu, mai întăriți în credință, în nădejde și în iubirea față de Dumnezeu și de semeni”[15].


[1] Pr. Prof. Dr. Petre VINTILESCU, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 333.

[2] Panayotis NELLAS, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediţia a II-a, 1999, p. 151.

[3] Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 283.

[4] Ibidem, p. 288.

[5] Ibidem, p. 289.

[6] Nicolae CABASILA, op. cit., p. 84.

[7] Ibidem, p. 97.

[8] Nicolae ARSENIEV, Descoperirea vieţii veşnice, traducere de Lidia şi Remus RUS, Editura Credinţa noastră, Bucureşti, 1991, p. 147.

[9] Nicolae CABASILA, op. cit., p. 93.

[10] Ibidem, p. 94.

[11] Ibidem, p. 95.

[12] Urmarea lui Hristos, Tipografia Mănăstirii Neamţ, 1923, cartea IV, vol V, p. 35.

[13] SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele partea a II-a, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1945, pag. 563-565.

[14] Urmarea lui Hristos…, p. 28.

[15] Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul XIV (1964), nr. 4-6, p. 269.

 

BIBLIOGRAFIE

  

  • Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
  • Urmarea lui Hristos, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1923.
  • ARSENIEV, Nicolae, Descoperirea vieții veșnice, traducere de Lidia și Remus RUS, Editura Credința noastră, București, 1991.
  • BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul XIV (1964), nr. 4-6.
  • BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică și mărturie creștină – azi, Editura Athena, București, 1996.
  • CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere de Dr. Teodor BODOGAE, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943 și Editura institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989 și 2001.
  • CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele partea a II-a, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1945.
  • CUZMAN, Prot. D., Sfânta Cuminecătură, în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 4-6.
  • NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediția a II-a, 1999.
  • VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972.

 

Roadele Sfintei Euharistii în viaţa duhovnicească – partea I

 

Dumnezeu, Cel care are toate meseriile și nici un job

22 aprilie 2022 |
În 1975, Jean Hani - un erudit discret, profesor al Universității din Amiens și fondator al Centre de Recherches sur l'Antiquité Classique - publica o mică bijuterie numită Meseriile lui Dumnezeu. Preliminarii la o spiritualitate a muncii („Les métiers de...

Rolul cultului în împărtășirea adevărului Scripturii

26 august 2021 |
Biserica, în calitatea ei de păstrătoare și garantă a Sfintei Scripturi, a asigurat dintotdeauna transmiterea conținutului acesteia credincioșilor ei, conștientă fiind de faptul că aceasta este în fapt, puterea revelatoare a conținutului biblic, ca, fiind...

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu - partea II-a

19 august 2021 |
Legea Noului Testament este expresia cea mai tipică și mai desăvârșită a voinței divine. Ea reprezintă forma ultimă de exprimare a voii lui Dumnezeu, deoarece prin persoana întemeietorului ei, Hristos Dumnezeu Cel Întrupat, harul și adevărul au primit...

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu - partea I

12 august 2021 |
Reprezentând, alături de Sfânta Tradiție, izvorul Revelației supranaturale în cadrul Bisericii Creștine, Sfânta Scriptură sau Biblia, colecția de cărți sfinte scrise sub insuflarea Sfântului Duh într-un răstimp de aproape 1500 de ani este una din formele...

Crearea lumii ca manifestare a voinței divine

5 august 2021 |
Prima manifestare a voinței lui Dumnezeu în Vechiul Testament se regăsește, bineînțeles, în ce dintâi verset al cărții Facerea, unde este relatat începutul creației lumii văzute: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1)....

Manifestări actuale ale Iconoclasmului

28 iulie 2021 |
Iconoclasmul sau iconomahia, adică lupta împotriva sfintelor icoane reprezintă cea din urmă dispută apărută în sânul Bisericii ca o consecință a ereziei monofizite. Acest curent s-a manifestat timp de un secol, între veacurile al VIII-lea și al IX-lea,...


Despre cultul ortodox

14 iulie 2021 |
Cuvântul, parte și fundament al cultului, este împărțit în vorbire, care exprimă ideea în sine, și cântare, expresie a ideii pătrunse de trăire. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, cuvântul este o sabie ascuţită, pe care omul o poartă potrivit...

Despre slujba Privegherii

8 iulie 2021 |
Din punct de vedere etimologic, termenul de priveghere (în limba greacă ἀγρυπνία) desemnează nevoința duhovnicească de a dedica timpul nopții sau o parte din acesta, rugăciunii și contemplației. Aceasta corespunde și ajută învățăturii biblice...

Despre Sfinții Apostoli Petru și Pavel – partea II-a

24 iunie 2021 |
La Ierusalim are loc în anul 49 un sinod la care participǎ toţi Apostolii, mai înainte de a pleca fiecare în ţinuturile hǎrǎzite lor pentru propovǎduire, menit sǎ ofere un prim set de reguli Bisericii creştine nou-formate. Putem bǎnui cǎ lui Pavel i se...

Despre Sfinții Apostoli Petru și Pavel - partea I

17 iunie 2021 |
Între principalii săvârșitori de minuni dintre ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos se numără Sfinții Apostoli Petru și Pavel, prăznuiți împreună de către Biserica creștină în data de 29 iunie. Cu toate cǎ amândoi sunt evrei ca origine, Petru provine...

Roadele Sfintei Euharistii în viaţa duhovnicească – partea II-a

15 iunie 2021 |
Euharistia -  realitate ce transfigurează integral făptura umană   Jertfa liturgică este o expresie culminantă a unirii noastre cu Hristos. Participarea afectivă a credincioșilor la Sfânta Liturghie, fără a se împărtăși, presupune o unitate în...