Astăzi, Biserica noastră cinstește pomenirea sfinților Trei Ierarhi și Învățători Ecumenici. Cu adevărat, de ce s-au învrednicit acești trei sfinți să fie atât de importanți încât să fie numiți „Învățători Ecumenici” (Οικουμενικούς Δασκάλους) și, desigur, să pretindă exclusivitatea din punct de vedere istoric drept protectori ai Scrierilor Sfinte și a întregii educații? Îndrăznesc să consider că răspunsul este decisiv în vederea unei înțelegeri mai profunde și esențiale a mesajului multiplu al sărbătorii de astăzi. În special, mesajul este multiplu, pentru că în el se poartă perspective și orizonturi de orientare pentru tineri și bătrân, și mai ales pentru cei direct implicați în încercarea minuțioasă de a realiza această Educație, adică profesori, păstori, părinți și copii.

Mai înainte de toate, secretul succesului colosalei lucrări a celor Trei Ierarhi constă în faptul că aceștia au reușit să îndrăznească să acceadă până acolo unde alții nici nu au îndrăznit să se aventureze, sau au eșuat. Iar îndrăzneala lor a constat în faptul că au adus la masa comună două lumi care, până la vremea acestora, existau și se comportau drept două lumi diametral opuse: pe de o parte, elenismul, existent încă din zorii antichității, și, pe de altă parte, creștinismul, care abia atunci părăsea persecuțiile și catacombele părintești. Cu toate acestea, ei nu s-au simțit a fi prejudiciați din cauza faptului că propovăduitorii înfocați și făptuitorii persecuțiilor nenumăraților martiri erau purtători ai duhului izvorât din elenismul antichității și ai idolatriei. În schimb, s-au aplecat și au vrut să privească mai adânc. Aceasta fiindcă învederat le-a fost prin duhul ascuțit care îi deosebea, că înlăuntrul și în spatele polemicii nemiloase a persecuțiilor se afla o sete nesățioasă de Adevăr și o poftă neobosită de a Sa trăire. Pentru aceasta, ei au îndrăznit, au avansat și au câștigat. Au studiat în profunzime și cu temeinicie filosofia antică și moștenirea greacă antică. Moștenitori fiind ei înșiși ai educației grecești, au cunoscut dinlăuntrul ei neputințele elenismului timpuriu, dar mai ales scopurile și căutările acestuia. Iar proiectul realizat de ei a constat în preluarea și botezul elenismului în țesele creștinismului. Și din acea cristelniță a izvorât o lume nouă, al cărei nume trădează atât originea, cât și pe creatorii ei, sau, mai exact, a apărut o nouă alcătuire – și aici v-aș ruga să îmi permiteți utilizarea unui termen-neologism: universalitatea Bisericii și dreapta credință, ortodoxia Bisericii. Aceasta este cea care a înflorit ulterior drept un mod de a exista, dar și ca un mod de a fi, la scară largă, în toată lumea. Cei Trei Ierarhi sunt cei care au reușit ontologic să alcătuiască această legătură ca fiind atât o Ortodoxie a vieții, cât și o Ortodoxiee a Bisericii. Cu alte cuvinte, ortodoxia ecleziastică o datorăm teologiei și învățăturilor lor. De-ar fi să-i întrebăm pe toți cei care au studiat și s-au cufundat în învățătura lor, ne-ar spune că toți cei trei au ajuns pe cele mai înalte culmi ale teologiei și nimeni dintre cei care au venit mai pe urmă nu i-a putut ajunge. Primii doi, Vasile și Grigorie,cei doi Capadocieni, cu lumina cea de Sus fiind luminați au lămurit toate aspectele cu privire la caracterul treimic al lui Dumnezeu, iar nimeni după ei nu a adăugat nimic nou. Același lucru este valabil și pentru cel de-al treilea sfânt, Ioan Gură de Aur. Nimeni după el nu a adus modificări la Dumnezeiasca sa Liturghie, nici nu a încercat să redacteze alta. Această Dumnezeiască Liturghie cristalizată în scrierile hrisostomice, rămâne a fi neîntrecută în Răsărit și Apus, până în zilele noastre și în veci, și este cea întru care ni se dăruiește arvuna Împărăției, unindu-ne chiar și în chip somatic cu aceasta. Acestea reprezintă două dintre nenumăratele exemple pe care le-am putea indica, care să constituie ceea ce am numit mai sus: Ortodoxia Ecleziastică a celor Trei Ierarhi.

Astăzi, însă, această universalitate ecleziastică,  această alcătuire patristică s-a transformat în spațiile noastre și în tradiția noastră într-o ideologie națională, o ideologie de stat, și, în fapt, într-o ideologie individualistă în timp ce aveam datoria mai presus de fire de a păstra compoziția și modul de a fi și de a trăi înaintea ochilor atâtor mulțimi de oameni și mai ales în ochii fiecărei noi generații. Dacă Ortodoxia Ecleziastică devine ideologie, chiar și dacă ea reprezintă un vector de coeziune a unui grup de oameni, nu va putea pentru mult timp să funcționeze astfel și nu va putea vreodată să devină un mod de viață universal. Iată de ce astăzi, deși se presupune că toți suntem legați de aceeași atitudine față de Biserică și Ortodoxie (dreapta credință), acestea două nu pot  să ne lege, să ne unească, să ne facă o singură gură, un singur duh, un singur popor și să continuăm astfel devenirea bisericească pe care Părinții noștri ni le-au lăsat drept moștenire.

Însă, ne consumăm în conflicte personale sau de grup de natură pur ideologică, astfel încât atât Biserica cât și Ortodoxia ei să fie transformate într-o utopie și într-o variantă de viață depășită. Uitați de ce astăzi, deși cu toții ne îndreptăm către exterior și către terți, luptându-ne sincer să manifestăm în lume aceste două indicatoare identice ale vieții universale, oamenii le resping cu ușurință ca fiind nepământești, o utopie, ca neavând nici un fel de mesaj pentru viața modernă.

Primii am fost, așadar, cei care am modificat măreția moștenirii Părinților noștri, a celor Trei Ierarhi, pe care astăzi îi sărbătorim, pentru că am modificat conținutul modului de viață pe care ei l-au făurit duhovnicește și cultural și au hrănit atâtea generații, dar de asemenea, atâtea „popoare, triburi și limbi, cu măreția lui Dumnezeu”. Iar această înstrăinare a avut o dublă consecință: nici ceilalți nu au putut trăi în suflarea acestui nou – în Hristos – mod de viață, nici noi nu am putut rămâne în mulțumire, astfel încât am ajuns să căutăm alte moduri de viață care să nu se potrivească nici cu moștenirea noastră, nici cu frământările noastre. Dacă, de exemplu, luăm în considerarea întâmplările recente din statul grec, în această formă de stat relativ recentă cu peste trei mii de ani de elenism în spate, vom vedea că suntem bătuți și chinuiți de o imitație incurabilă în întregul spectru de viață, fiindcă am abandonat moștenirea culturală creatoare a Părinților noștri și ne-am alăturat carului de luptă și, în consecință, căutărilor constante a unor standarde ontologice străine. Acești Trei Sfinți ne-au arătat a fi stindarzi, iar astăzi am ajuns a fi dezorientai și lăsați la urmă. De aceea, mesajul sărbătorii celor Trei Ierarhi este oportun, orientator, ne trezește și ne indică în mod infailibil cursul nostru.

Cei Trei Ierarhi au fost în primul rând stâlpi ai Ortodoxiei Ecleziastice, care Ortodoxie Ecleziastică, fiindcă trebuie încă o dată spus, nu are nimic de-a face cu naționalismele și etatismele ce înrobesc spiritul unor scopuri pur-omenești. Este vorba de o categorie spirituală, ontologică, culturală și eshatologică. Ea îmbrățișează întreaga lume. Ea nu cunoaște nici sexul, nici adunările, nici culorile, nici confesiunile religioase („ nu mai este nici iudeu, nici elin, nici sclav, nici liber, nici bărbat, nici femeie”). De aceea, istoria le-a dat numele potrivit de „Învățători ecumenici” și „stele luminoase ale cerului duhovnicesc”. Fiindcă au dat lumii nu numai „viața cea bună”, ci au deschis în primul rând drumul „vieții eshatologice celei bune”. Iar noi suntem gospodarii acestei moșteniri. A unei mușteniri ce nu poate fi comparată cu bogățiile, puterile și cu toată măreția lumii. Și iată de ce (și doar așa se explică de ce) : toți martirii și sfinții, pe care Biserica noastră îi prezintă zi de zi de-a lungul timpului ca modele și călăuze ale vieții noastre, au dat totul și, la sfârșit, însăși viața lor, pentru a deveni vase și părtași ai acestei măreții pe care cuvintele și limbile omenești nu reușesc a o descrie și defini. Dar cei Trei ierarhi nu s-au bazat pe construcții teoretice, ci au pășit mai adânc în acest principiu. În primul rând, au definit relația care guvernează profesorul  și ucenicul, o practică și o dimensiune a educației, care astăzi, din păcate, au fost peste putință de estompate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în mod caracteristic: „Nu este nimic mai bun care să ajute procesului de învățare decât ca învățătorul și cel ce este învățat să se iubească reciproc”. ”Nimic nu reglementează mai bine predarea decât iubirea, adică profesorul să iubească și să fie iubit de ucenic”. Nu vede nici un alt mijloc de predare Hrisostom decât iubirea pentru copil. Iată unde se găsește specificul învățătorului. În primul rând învățătorul iubește și această dragoste îl întoarce pe ucenic de la ignoranța materială spre orizonturi largi nu numai de cunoaștere, ci și de stil de viață. Iar modul de viață de care profesorul îl va face dependent pe copil nu este altul decât iubirea (agape)! Iar atunci când copiii noștri învață să iubească, atunci vor ști și să folosească în mod corespunzător cunoștințele dobândite și să trăiască armonios în mediul lor familial și social. Ne gândim adesea că profesorul discută dintr-o poziție de superioritate și autoritate. Cei Trei Ierarhi sugerează o altă poziție, cea a inimii de copil! Copilul percepe foarte ușor dragostea profesorului, atunci când el poate iubi, apoi îl așează pe acesta în sufletul lui, fără a putea ascunde dragostea sa față de el. Acceptare profesorului înseamnă în mod automat acceptarea tuturor celor ce lucrează împreună cu el. De aceea, iubirea precede întotdeauna furnizarea oricărei cunoștințe. Acei profesori care au început invers, fie nu au reușit să iubească copilul, fie au eșuat lamentabil în încercarea lor educațională. Nu există, poate, un moment mai frumos pentru profesor decât atunci când va simți că semănatul său pedagogic a dat rod atât în cunoaștere, cât și în iubire. Când va simți că elevii săi îl iubesc. Și copiii știu să iubească. Poate chiar atunci este și momentul realizării pentru profesor că ucenicul, fiecare copil, devine parte din sine, minte din mintea sa și inimă din inima sa, o fărâmă a existenței sale. Astfel, relația care guvernează profesorii și elevii este o relație de dragoste, o relație personală și o relație de reciprocitate. „Nimic nu este atât de instructiv ca să iubești și să fii iubit”.

Cei Trei Ierarhi adresează în mod exuberant mesaje și îndemnuri părinților. Părinților, spun ei, nu uitați că ai voștri copii sunt persoane, ca imagini ale Dumnezeului celui Întreit în persoană, ființe tandre și personalități complete. Fiecare acțiune a voastră are un impact profund asupra existenței lor sensibile. Mai presus de toate, însă, copiii se uită la adulți, la părinți, precum și la profesori, iar comportamentul adulților este cel ce determină morala și alcătuirea lor mentală, formarea concepțiilor ontologice și comportamentul lor ulterior. Pentru a simți mai bine greutatea acestor cuvinte, aș dori să citez expresia caracteristică a lui Grigorie, pe vremea când era arhiepiscop al Constantinopolului, despre prietenul său fratern, Vasile, comentând marea acceptare a cuvintelor sale de către oamenii din Capadocia, dar și din lumea-ntreagă: „Tunetul este cuvântul tău, iar steaua, viața” („vorbirea ta este un tunet, căci viața ta este un fulger”).

De aceea și noi, dragi părinți și dragi profesori, pentru ca al nostru cuvânt să fie tunător și auzit de copiii noștri, viața noastră trebuie să fie fulgerătoare, cristalină, dinamică și transparentă. Cei care, poate, cred că ai noștri copii ascultă doar cuvintele noastre și ignoră, sau sunt indiferenți față de morala noastră, se află în înșelare. Sfântul amvon dorește în acest moment să vă depună drept mărturie experiența sa de educator. Viața noastră este cea care devine purtătoarea cuvintelor noastre în fața ochilor cercetători ai copiilor și a lumii lor interioare-psihice de neatins. Acest lucru este cea care le confirmă autenticitatea. Fără o pedagogie adecvată, lucrarea noastră educațională nu are prestigiu înaintea ochilor copiilor. Cei Trei Ierarhi aici împărtășesc un scurt cuvânt al șui Hristos, pe când Acesta își trimitea ucenicii să învețe în lume, zicând laconic: „Faceți și învățați”. Aici este fundamentul doctrinei și învățăturii noastre. Mai înainte profesorul va face, iar apoi va preda. Mai întâi părintele va face și apoi copilul îi va urma exemplul. Cum se poate aștepta ca ucenicul să acționeze pozitiv, când exemplul adulților care îl cârmuiesc, părinți și profesori, este negativ? Cum va merge copilul în pace, când adulții cu al lor comportament negativ îi tulbură lumea armonioasă? Cum va îmbrățișa copilul dreptatea, atunci când îi vede pe adulții din jurul lui în mod flagrant, fără rușine, făcând nedreptate și aducând greutate celorlalți? Cum vor fi preocupați copiii de lucruri mari și înalte, când văd adulții risipiți în micimi sufletești și în digresiuni fără sens? Cum, în cele din urmă, va lucra unitatea și cooperarea, când vede pe cei mari sfădindu-se, împărțindu-se și subminându-se reciproc, nefiind de acord?„ Tunetul este discursul tău, dar fulgerul este viața”.

Având în vedere că transmit ecoul învățăturii celor Trei Ierarhi cu o schemă, aș putea spune că fiecare țară din lume este guvernată de doi factori, două autorități: politicienii de rang înalt și învățătorii, dar cu o mică diferență: politicienii guvernează fiecare țară de astăzi, dar învățătorii, fiecare țară de mâine. Fiind, așadar, „guvernatori” a unei noi generații ce se înalță în orizontul social globalizat, suntem toți chemați să trasăm o cale prin care va trece dezvoltarea istorică de mâine. Propria noastră atitudine și propriile noastre alegeri vor fi cele ce vor determina amintirea sau uitarea istoriei. Cei Trei Ierarhi ne-au lăsat moștenire un exemplu: au fost învățători ai lumii!

În final, vouă, iubiți copii, aș dori să vă adresez un ultim cuvânt. Dacă m-ați întreba ce indicator pe drumul vostru personal v-aș recomanda, v-aș răspunde fără rezerve: cei trei Ierarhi! Vă asigur că au toate caracteristicile specifice unui copil, unui adolescent, unui tânăr și vor împlini în mod desăvârșit așteptările voastre din zorii vieții. Vă invit să faceți ceva despre care vreau să cred că va fi o piatră de hotar în viața voastră.

Voi, iubiții noștri copii, care sunteți alinarea zilei de astăzi și speranța zilei de mâine, dați certitudinea tinereților, a expresiei „noi vom fi mult mai bun ca voi” dintr-un vechi dans spartanilor, bazându-ne pe arhetipul educației și universalitatea celor Trei Ierarhi. Luați-i așadar ca o busolă și mergeți cu îndrăzneală. Cei Trei Ierarhi sunt busola voastră, „busola Duhului”. Și fiți siguri că veți deveni luminători, luminători de viață, de cultură, ai noii culturi ecumenice europene și, mai presus de toate, luminători ai veșnicei Ortodoxii Ecleziastice.

 

 

Pe parcursul primelor veacuri, Crăciunul nu a fost sărbătorit. De la sfârșitul sec. III a început să fie sărbătorit împreună cu sărbătoarea Teofaniei (Boboteaza), pe data de 6 Ianuarie. Începând cu sec. IV, după multe dezbateri și neînțelegeri, s-a hotărât ca sărbătoarea Crăciunului să fie celebrată pe 25 decembrie. Au fost propuse diferite luni, în principal, din cauza faptului că nici în Vechiul Testament, dar nici în Noul Testament, nu se dau detalii cronologice în legătură cu momentul nașterii lui Hristos. Biserica a stabilit ziua de 25 decembrie ca zi de sărbătoare a nașterii lui Hristos, pentru ca aceasta să înlocuiască marea sărbătoare națională a lui Sol Invictus. Data a fost stabilită prima dată în Apus, iar în Răsărit a venit aproape de sfârșitul sec. IV. efinirea acestei sărbători a avut loc în Occident, în timp ce în Orient a venit spre sfârșitul secolului al IV-lea. Știm că Crăciunul a fost sărbătorit pentru prima dată la Constantinopol în 378 și în Antiohia în 386. Pentru Antiohia, cunoaștem data datorită unui discurs al Sf. Ioan Gură de Aur, rostit cu ocazia sărbătorii. Ceea ce este surprinzător este că la Betleem, locul de naștere al lui Hristos, Crăciunul a fost sărbătorit pentru prima dată în anul 433. Consolidarea sărbătorii se datorează Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Grigorie Teologul. Perioada dintre Crăciun și Lumini este numită de bizantini festivalul Kalandi.

Sărbătorile din Bizanț, în general, sunt strâns legate de biserică, și cu atât mai mult atunci când este vorba de sărbătoarea Crăciunului. În dimineața zilei de 25 decembrie se săvârșea în biserică Sfânta Liturghie, și pentru a sărbători nașterea lui Hristos, oamenii se așezau în așa fel încât să dea impresia unei peșteri, iar în centru era așezată un fel de saltea pe care zăcea un copil, reprezentându-L pe Hristos. Această tradiție este mărturisită până în secolul al XII-lea de Theodoros Balsamon.

În ziua de după Crăciun exista obiceiul de a schimba casele între ele, în dar, așa-numita „lohozema”. Lohozema era un fel de supă, în care se amesteca grisul copt și se dădea vacilor pentru a produce mai mult lapte, iar în ziua de după Crăciun și se dădea în dar conform tradiției, în cinstea Fecioarei Maria. Acest obicei a fost criticat de Biserică și desființat prin canonul al 79-lea al Sinodului Trulan. Totuși, Simeon Metafrastul îl menționează în secolul al X-lea, ceea ce arată că, în ciuda eforturilor Bisericii, obiceiul nu a pierit. Se pare, însă, că până în secolul al XII-lea tradiția a fost abandonată, cel puțin la Constantinopol.

În timpul festivalului, oamenii aveau grijă să-și păstreze casele ordonate, își împodobeau ferestrele, curățau drumurile și își împodobeau magazinele. De asemenea, erau împodobite și diverse monumente publice. Decorul consta în principal din rozmarin, ramuri de mirt și flori de sezon.

Bizantinii, pe tot parcursul sărbătorilor, atunci când intrau în casă, cântau colindele întotdeauna în acompaniamentul unor instrumente muzicale. Colinde cântau și copiii, care, însă, adăugau și niște versuri de laudă proprietarilor caselor pentru a primi și o răsplată corespunzătoare.
Pe lângă adulți și copii, colinde erau cântate de membrii orchestrelor, care se plimbau pe străzi mai ales seara, cântând, și nu se opreau decât dacă erau nu erau plătiți, sau tratați.
În cele douăsprezece zile de sărbătoare, bizantinii se deghizau, purtând diverse măști și costume, și, în același timp, colindau de cele mai multe ori cu fețele acoperite, bătând la ușile caselor și deranjând proprietarii.

Împăratul a dat poruncă să se țină curse de cai în zilele de sărbătoare, spectacol foarte drag bizantinilor. Biserica a avut o reacție negativă asupra acestui lucru și a încercat să oprească această practică, dar nu pare a fi reușit, întrucât aceste spectacole au continuat fără încetare.

Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea sa De Cerimoniis, menționează că în ziua de Crăciun, împăratul intra în Hagia Sofia purtând coroana și hlamidă, însoțit de toți slujitorii curții imperiale. Pe drumul de la palat la biserica cea mare, oamenii îl aplaudau, iar reprezentanții Municipiilor îi adresau urări. Străzile erau îngrijite și împodobite cu crengi de mirt, rozmarin și flori.
Aflându-se în Hagia Sofia, împăratul își dădea jos coroana înaintea porților împărătești, se întâlnea cu Patriarhul și intrau împreună în biserică. Apoi, mergând spre Altar, împăratul se închina, și apoi se retrăgea în tronul împărătesc, până în momentul la care urma să se împărtășească. La întoarcerea sa, poporul îl aplauda iarăși pe împărat, în timp ce se auzeau și salutări în limba latină. Urma apoi o masă magnifică la palat, la care participau membri ai curții imperiale, diplomați străini și doisprezece oameni săraci corespunzători ucenicilor lui Hristos. În acea zi, arestările au fost interzise doar pentru contravenții minore.

Ziua de 1 ianuarie era dincolo de prima zi a lunii și prima zi a anului, lucru care fusese deja stabilit încă din secolul I î.Hr. Această sărbătoare a fost păstrată și de bizantini, care, ca și romanii, obișnuiau să-și împodobească tocurile ușilor cu crengi de dafin, sau coroane de flori. Această zi era sărbătorită cu mare bucurie de către bizantini, iar pe parcursul ei se schimbau daruri bănești. Copiii primeau cadou în urma schimbului de urări, o monedă. Cu toate acestea, în afară de cadourile bănești, oamenii făceau schimb de cadouri, fructe și dulciuri. Exista, de asemenea, impresia că ziua Crăciunului trebuie petrecută în cât mai multă veselie și fericire pentru a avea un an fericit. De aceea, aveau obiceiul de a se distra cu mese și dans, dar și de a se deghiza în diverse animale. Și bizantinii au fost proactivi și aveau grijă ca prima persoană care intra în casa lor la în prima zi de Ianuarie să le aducă și noroc pentru noul an, credință care este valabilă și astăzi.

La Constantinopol, câtă vreme instituția vasalajului era în vigoare, domnitorul împărțea poporului săculeți cu bani. Începând cu perioada lui Iustinian I, s-a dat ordinul de a se distribui doar monede de argint, miliaresioane, dar nu de aur. Pe 3 ianuarie aveau loc curse de cai, urmate de banchete și jocuri de noroc. În palat, împăratul dădea banchete magnifice.

 

Traducere

 

Dacă, de la acest Dumnezeu smerit, ne aducem privirea spre a căuta în toată întinderea lumii, în care și pentru care se smerești, această hidoasă smerenie se prezintă prin cu noi aspecte, nu mai puțin surprinzătoare. Aici îmi vine în minte imaginea Cuvântului lui Dumnezeu coborât din cer în pământul Egiptului, cea pe care autorul cărții Înțelepciunii o înfățișează astfel: „Căci, pe când lina tăcere stăpânea peste toate și noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate, Cuvântul Tău cel atotputernic a purces din înaltul cer și din scaunele împărătești, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ hotărât pieirii” (Înțelepciunea lui Solomon 18, 14-15). Însă, și la coborârea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu în pământul lui Israel, nu a stăpânit noaptea, căci, în momentul nașterii Sale, „erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2,8)? Nu a fost oare o adâncă liniște pe pământ, din moment ce s-a auzit doar glasul unui păstor, pe care l-au auzit ceilalți păstori, în pustie? Ce surpriză îngrozitoare a Cuvântului răzbunător al lui Dumnezeu, coborând pe tragicul pământ al Egiptului pentru a plăti „pe toate de moarte” (Înțelepciunea lui Solomon 18, 16), lovind pe toți întâii născuți ai Egiptului! Totuși, această lovitură neașteptată nu a diminuat, ci mai degrabă a mărit slava Dumnezeului răzbunător, care, fără vreun mijloc sesizabil, fără vreun act capturat în simțiri, ci prin simpla putere a unei singure porunci discrete, și chiar, am putea spune, numai prin întreruperea cuvântului său ce dă viață fiecărei făpturi, se împlinește pedeapsa nelegiuirii. Diferit, dar nu mai puțin cutremurător, este bruscătatea cu care Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, prin nașterea Sa cea după trup, vine să viziteze întregul pământ, un pământ putred, pernicios, fiindcă „toți au păcătuit  și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23). Nu mai vine însă ca un temut războinic, amenințând cu moartea orice ființă vie, ci ca un nou-născut, aducând la întreaga împărăție a morții speranța unei vieți renăscute. El vine, însă acest pământ nu merge în întâmpinarea Sa, nu îl înconjoară, nu îi aduce cinstiri, nu îl percepe ca al său Mântuitor, nu aude vorba tăcută a lui Dumnezeu înlăuntrul ieslei. Aproape deșartă toată slava pe care o avea „înaintea Tatălui, mai înainte de a fi lumea,” (Ioan 17,5), îl însoțește prin gura îngerilor, la intrarea Sa în lume, și ajunge cu El – chiar până pe pământ: pe acest pământ pernicios, unde aproape nu există urechi care să nu fie surde de grijile vieții, neputincioase în a-l auzi. Aproape la fel de zadarnică a fost și cea mai de Dumnezeu insuflată și luminată stea care a făcut o călătorie neobișnuită pentru a marca răsăritul, în mijlocul nopții adânci, a Soarelui Adevărului. Și abia s-au găsit doi-trei oameni capabili să înțeleagă acest semn și să îl urmeze, iar aceasta s-a întâmplat, desigur, între popoarele ce stăteau în întuneric și în umbra morții păgânismului, și între cei ce adorau stelele. Iar Iudeea, unde „cunoscut este Dumnezeu” (Ps. 75, 2)? Nici nu bănuie că „Dumnezeu s-a arătat în trup” (1 Timotei 3, 16). Și Ierusalimul, „orașul lui Dumnezeu” (Ps. 86, 3)? Nu se bucură împreună cu Hristos, cel ce vine spre a-l mântui, ci se necăjește împreună cu Irod, cel ce pregătește vărsarea de sânge. Și arhiereii, învățătorii, căci se cuvine mai ales ca ei să fie mai aproape de Dumnezeu și de tainele Sale, prin rugăciune și tâlcuirea legii? Ei răspund minunat la întrebarea filosofică: „Unde este să Se nască Hristos?” (Matei 2,4). Și cu privire la întrebarea aceasta îi mulțumește faptul că nu judecă drept necesară cercetarea posibilității nașterii în plan real.

Astfel, nu numai în întunericul nopții fizice, dar și în întunericul, la fel de adânc, al neștiinței și al uitării, în care trăiesc oamenii, pentru tine și alegerile tale, „Cuvântul cel atotputernic din cer și de pe scaunele împărătești, în mijlocul pământului secătuit” și fără a da importanță faptului că aproape nimeni nu L-a cinstit, nimeni nu Îl recunoștea, nici nu căuta să Îl recunoască, în loc să dezlănțuie a Sa judecată cumplită, tace întru îndelungă-răbdare, întru care cei pierduți își găsesc mântuirea. În acest fel, nu S-a smerit pe Sine  numai fiind după chipul lui Dumnezeu și asemenea cu Acesta, și fiind Dumnezeu, dar a adăugat încă o măsură a smereniei prin ignoranța și nepăsarea celor pentru care a primit să Se smerească!

Să admirăm, (iubiți) creștini, smerenia voluntară pe care a primit-o pentru noi marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru. Și aceasta ar fi puțin lucru. Să îngenunchiem înaintea acestei smerenii, și nici aceasta nu ar fi îndeajuns. „Gândul acesta să fi în voi, care a fost și în Hristos Iisus”, zice Apostolul. Să aveți aceleași simțăminte ca cele pe care le-a avut Hristos, aceeași atitudine către Acela. Ce înseamnă aceasta? Însuși Apostolul ne explică într-un cuvânt anterior celui de mai sus: „nimic din duh de ceartă, nici din slavă deșartă, ci cu smerenie unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuși” (Filipeni 2,3). Este întru totul evident că ne învață aici, după paradigma lui Iisus Hristos, să nu ne ridicăm statura, să nu ne mândrim cu privilegiile noastre, oricare ar fi ele, ci să ne smerim pe noi, atât în noi înșine, cât și înaintea celorlalți.

Cel ce are robi, să își aducă aminte de Cela ce a luat chipul robului, și să nu se mai smerească cei ce au fost smeriți deja de a lor soartă, și după cum Acela a fost înălțat de Dumnezeu deasupra celorlalți, nici acesta să nu caute să se înalțe cu a sa aroganță. Cel ce locuiește într-o casă frumoasă, care doarme pe pene, care este îmbrăcat în mătase, să le compare pe acelea cu ieslea și grajdul și scutecele prost făcute, și să nu mai disprețuiască pe cei ce locuiesc în cabane, care dorm pe paie, care se îmbracă în cârpe, care, probabil, nu numai ca înfățișare exterioară, dar și din punctul de vedere al celei interioare, se aseamănă mai mult cu Hristos decât el însuși. Bogatul să se laude, zice apostolul Iacov, „întru a sa smerenie, pentru că va trece ca floarea ierbii” (Iacov 1, 10).

Cât despre tine care, după cuvântul Apostolului, „care te sprijini pe cuvântul legii și te lauzi cu Dumnezeu, și cunoști voia Lui și știi să încuviințezi cele bine, fiind învățat din lege” (Romani 2, 17-18), tu, „cel ce te lauzi în Domnul să te lauzi” (Corinteni I 1, 31)! Însă, „acela căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12)! Mai presus de toate, să nu condamne pe cei ignoranți, să nu ia în derâdere pe de cei ce cad. Hristos este lumina „cel ce luminează pe tot omul, venind în lume” (Ioan 1,9): poate că cei pe care îi vedeți șezând în întuneric și în umbra morții, repede se vor lumina mult mai repede ca voi, sau, poate, deja strălucesc în interiorul lor, în sufletul lor. Și, poate, și magii răsăritului păgân s-au grăbit mai mult ca voi în căutarea lor de Hristos, și mai repede s-au apropiat de El, ca voi. Poate „vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 31).

Dulceața, simplitatea, smerenia, îngăduința sunt asemenea a celui din urmă dintre cei slabi, iar calmul smereniei, o răbdare ce se probează de fiecare insultă, „gândul acesta să fie în voi, care era și în Hristos Iisus”. Amin!

 

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea I

 

Traducere

 

„Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”

Dacă în Proverbele lui Solomon se spune: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” nu este astăzi timpul potrivit să cercetăm cu Sfântul Apostol chenoza dumnezeiască a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din moment ce Îl vedem smerindu-Se pe Sine până la mărimea unui prunc, să se deșerteze până la a ședea în iesle?

Oamenii, atrași de patimile lor spre realizările omenești, sunt adesea nedumeriți de smerenia lui Hristos. Însă, atunci când experiența atâtor veacuri a demonstrat că „Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,9-10), fiindcă din ziua Învierii Sale și a Înălțării Sale, nenumărați martori au văzut puterile cerurilor împlinindu-I fără pregetare orice voință, în timp ce cei ce stau împotrivă, în Numele Său, să fie trimiși întru adâncurile prăpastiei, iar mii de oameni și-au găsit fericirea, închinându-I-se tocmai acestui Nume.

Prin urmare, când vorbim oamenilor adunați să îngenuncheze înaintea numelui lui Hristos, putem fi liberați de grija de a apăra și a justifica smerenia Sa. Nimic nu ne împiedică să evaluăm această smerenia cu aceeași măsură a evlaviei pe care o datorăm măreției Sale.

Cu adevărat, cât de mult S-a smerit Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa! Iar această smerenie ne miră cu atât mai mult cu cât ea este insuflată de un fel de conformare contradictorie cu măreția originară a omului. Într-adevăr, nu fără scop, limbajul cultic folosește, pentru a descrie aceste poziții contradictorii, aceeași unică expresie: chip și asemănare. „Să facem om”, spune Dumnezeu-Creatorul, „după chipul și asemănarea Noastră”. Și Apostolul spune, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu: „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca om”.

Un om însemnat pe pământ, oricare ar fi fost acela, nu ar fi trebuit să se smerească prea mult pentru a se asemăna unui rob. Când, însă, marele și puternicul Dumnezeu, care face încă și pe robii Săi oameni importanți, se metamorfozează El Însuși după chipul și asemănarea robului, văzând înălțimea mărimii să sufere o asemenea nemăsurată smerenie și umilință, este cu neputință să nu ne încerce un sentiment de deosebită admirație care să ajungă până la emoție, sau groază. Într-o asemenea măsură s-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu prin a Sa întrupare.

Dar cu cât mai mult S-a smerit prin prisma circumstanțelor nașterii Sale pământești. A trebuit să aleagă un popor din care avea să se nască și a ales cel mai de jos popor al pământului, un popor ce nu a izbutit să aibă propria sa guvernare, care deseori a fost subjugat, sau s-a apropiat foarte mult de aceasta, care oarecând a fost binecuvântat, dar care sunt foarte aproape de a fi respinși. A trebuit să aleagă un oraș, și a ales Vitleemul, atât de mic încât un prooroc, dorind a-l lăuda, nu poate trece cu vederea categoria de care este vrednic,  și nu găsește a exprima această laudă decât prin  numele lui Iisus, a Dumnezeului celui ce S-a smerit, care avea să se nască acolo: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5,1).

A trebuit să aleagă o mamă și să ascundă încă o vreme de cei necredincioși taina întrupării, a trebuit să o alăture pe aceasta prin legături de ordin legal, iar nu trupești, unui pretins tată, și a ales să se nască, e adevărat, din neam împărătesc, pentru a se împlini toate promisiunile și profețiile, un tâmplar și o fecioară sărmană rămasă orfană. Dar toate acestea nu au fost îndeajuns. Dacă Domnul lumii s-ar fi născut într-o casă săracă deținută de Iosif, sau cel puțin închiriată lui. Sau dacă Maria l-ar fi născut într-un pătuț sărac, chipul robului, ce l-a luat, nu ar fi avut, probabil, aceleași caracteristici pe care le-a și avut, fiindcă ar fi putut să se găsească un rob și mai nefericit, inferior lui Iosif, precum și un legănel mai smerit decât cel al Mariei.

Ce a hotărât, așadar, mintea Celui Preamăreț în căutarea unei smerenii nesfârșite? Un decret imperial ce ordona „să se înscrie lumea întreagă” (Luca 2,1), care a mobilizat întreaga populație a Iudeii, astfel încât Iosif să nu poată rămâne în casa din Nazaret, și nici să găsească o casă de închiriat în Betleem, pentru ziua în care avea să se nască adevăratul Împărat al pământului. Astfel, smerit până la mărimea unui prunc, Domnul se smerește încă și mai mult până la punctul de a avea o iesle în loc de leagăn. „Și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”.

 

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea a II-a

 

Traducere

 

Acestea sunt doxologhisirile lui Ioachim și ale Anei. Acestea sunt cântările de imnuri de mulțumire. Acestea sunt mărturiile prezentate proorocului Zaharia. De aceea, preotul, drept prooroc al lui Dumnezzeu, a deschis Sfânta Sfintelor, și, văzând curăția din ochii Fecioareii, frumusețea chipului, noblețea sufletului, puritatea vieții, a mișcărilor ei, înfățișarea ei modestă și auzind imnurile ei, după ce a primit luminnarea Duhului Sfânt, a exclamat: „O, fiică curată, fecioară neîntinată, preafrumoasă tânără, slavă a femeilor, podoabă a fecioarelor. O, Maică, Preasfântă, Fecioară, tu, care ești binecuvântată de toate femeile, slăvită prin curăție și feciorie; cea care ești sfârșitul blestemului lui Adam, plata datoriei Evei, jertfa curată a lui Abel, jertfa cea fără de răutate a celor întâi-născuți, podoaba lui Seth. Tu vei purta în pântecele tău pe Fiul lui Dumnezeu și vei naște fără dureri. Tu, cea care ești nădejdea nesfârșită către Dumnezeu a lui Enos, fiul lui Cain; desfătarea lui Enoh, urmașul lui Adam și călăuza spre viața veșnică; chivotul lui Noe și împăcarea cu Dumnezeu a oamenilor de după potop; slava strălucitoare a împărăției și preoției lui Melchisedec; siguranța lui Avraam și motivul ascultării sale de promisiunea nașterii de prunci; jertfa cea nouă a lui Isaac și ofranda rațiunii. Tu ești scara pe care a văzut-o Iacov; tu ești cea mai măreață sămânță a celor douăsprezece seminții ale lui Israel; tu te tragi din neamul seminției lui Iuda; tu ești, preacurată, înțelepciunea lui Iosif și răsturnarea femeii egiptene, care simbolizează sinagoga iudeilor; tu ești dovada răbdării lui Iov în ispite și dublarea avuțiilor sale; tu ești cartea de Dumnezeu dată a legiuitorului Moise, pe care s-a scris pe plăci gravate cu mâna lui Dumnezeu taina refacerii, cu care noul Israel, adică Biserica, se va elibera din robia Egiptenilor. Atunci poporul israelit, în pustie, s-a săturat cu mană și și-a potolit setea cu apa ce țâșnea din piatră tare; această piatră era Hristos, care urma să se nască din pântecele tău și să se arate drept un mire ieșind din camera miresei. Tu ești toiagul lui Aaron care a adus lăstari. Tu l-ai lăudat pe Iisus al lui Navi, care s-a luptat cu cei potrivnici. Tu eștii fiica lui David despre care scrie că vei fi îmbracată cu podoabe de aur. Tu ești palatul de aur în jurul căruia se găsesc șaizeci de puternnici, cântând imnurile dumnezeieștilor scripturi. Tu ești înalțarea profetului Ilie și înlăturarea Izabelei. Tu ești binecuvântarea mărului lui Elisei cu care s-au despărțit apele Iordanului, și a trecut fără să se ude, aruncând sare în apă pentru a putea fi băută. Tu ești mântuirea lui Iona care a fost în măruntaiele chitului și pocăința și iertarea bogată a ninivitenilor.

Tu ești împlinirea profeților și desăvârșirea cuvintelor acestora. Pe tine profetul Iezechiel te-a numit „poartă închisă”, prin care nimeni nu avea să treacă decât Domnul Dumnezeu, Cel care o va și ține închisă. Pe tine te pomenește Isaia cel cu glas înalt când zice că ești toiagul lui Iesei din care va veni floarea, adică Hristos, care, după ce va smulge răsadul răutății va sădi pământul cu a lui Dumnezeu cunoaștere. Căci despre tine a spus Ieremia mai înainte, că „Vin zilele, zice Domnul, și voi face un nou legământ cu israeliții și cu seminția lui Iuda, pe care l-am făcut cu părinții acestora”, revelând arătarea Fiului tău prin nașterea ta și chemându-te spre a fi închinată de toate popoarele idolatre ale pământului. Pe tine avându-te model cei trei tineri din Babilon, înțelegând dorința fiului tău, au trecut prin văpaia de foc fără să sufere vreun rău și au dansat de parcă s-ar fi aflat într-o cămară. Pe tine, profetul Avacum, te numește Muntele Taiman, din care s-a arătat împăratul cu putere multe, de care tremură toți etiopienii și locuitorii Maidanului. Pe tine te laud, fiică preacurată, ție îți cânt și te preafericesc, ție îți înalț cântare de slavă, cea care te-ai arătat din toate neamurile a fi mireasa lui Dumnezeu; pe tine te laud, care te vei arăta cer nou; pe tine te ofer ca pe o comoară mult cinstită în templul Domnului; pe tine te laud ca pe un nou Legământ, prin care Hristos, Mesia, va desființa litera legii și va chema oamenii la viață în har, prin botez, va înceta obiceiurile legii mozaice și va trimite oamenilor pe Duhul Sfânt.

După ce Proorocul Zaharia a împodobit-o pe Maria cu aceste sfinte cuvinte, a călăuzit-o în altarul de jertfă și a dăruit-o Domnului și Dumnezeului. Atunci au plecat de la templu părinții ei, Ioachim și Ana, mirându-se, bucuroși, de prudența, blândețea și liniștea Fecioarei. Din moment ce aceasta a trecut de cuvintele copilăriei, s-a închinat doar Tatălui Atotputernic, și, primind, hrana cerească de la înger, a disprețuit-o pe cea omenească, și rămânând neîncetat în templu, a considerat viața lumească neînsemnată, asemenea unei pânze de păianjen. Câștigând fericirea cea cerească, a refuzat bogăția pământească. Participând zilnic la bucuria îngerilor, s-a dovedit superioară grijilor vieții de zi cu zi, și, văzând constant pe Duhul Sfânt, a alungat în mod nevăzut mulțimea de duhuri viclene.

Ce a făcut Fecioara rămânând în Sfânta Sfintelor? A primit de la înger hrană cerească. Și ca un porumbel neîntinat trăind feciorește, Creatorului templului, al cerului și al pământului, rugându-se cu mulțumire și cu mustrare a inimii, zicea: „Te laud, Atotputernice cel Preaînalt, pentru că ai înlăturat rușinea proto-mamei mele Eva și datorită milei Tale nespuse vei trimite pe Fiul tău cel Unul Născut pe pământ să se amestece cu oamenii și, pentru aceasta, voi deveni locuință a Sa curată”.

Cum vom numi, așadar, pe Maria? Cer? Fiindcă Făcătorul Cerului și al Pământului a primit pântecele său. Soare? Fiindcă aceasta era de șapte ori mai strălucitoare ca soarele, primind în ea pe Soarele dreptății. Lună? Pentru că avea o frumusețe incomparabilă, născând pe Hristos, Cel ce a întrecut pe toți în frumusețe. Nor? Pentru că ea ținea în brațele ei pe Cel ce ține norii? Lampă? Fiindcă a trimis lumină celor ce se aflau în întuneric și în umbra morții. Tron? Pentru că Cel care domnea înn mod nevăzut pe scaunul părintesc a primit a se sălășlui în ea prin Duhul Sfânt. Mărgăritar? Pentru că ea i-a îmbogățit pe oameni prin mărgăritarul cel preascump. Paradis? Fiindcă a deschis Edenul celor pedepsiți și îi conduce pe aceștia spre împărăția cea veșnnică. Munte? Pentru că pe cel ce face munții să fumege, asemenea Sinaiului, L-a primit să se sălășluiască în ea fără greutate. Pământ? Pentru că pe cel ce face pământul să tremure l-a îndurat fără durere. Masă? Pentru că pe cel care ne dă hrană, cu grijă de mamă, l-a hrănit cu lapte. Mare? Pentru că pe Cel ce adună toate apele într-o singură unitate l-a sărutat cu buzele ei.

Cine nu ar fi surprins? Cine nu s-ar minuna? Cine nu ar slăvi măreția tainei? Dacă au fost atât de mărețe lucrurile întâmplate înainte de venirea Harului, încât mintea și rațiunea nu le-ar fi putut cuprinde, cine ar putea tălmăci cele întâmplate odată cu venirea harului? Dacă au fost slăvite evenimentele epocii legii, adică a Vechiului Testament, care au trecut ca o umbră, cu cât mai slăvite sunt cele ce s-au întâmplat odată cu parusia Duhului Sfânt?

Să se rușineze ereticii, care încearcă cu ale lor blasfemii și guri pline de otravă să defăimeze pe Fecioara. Fiindcă slăvita Maria, care a devenit Maică a lui Dumnezeu, adică Theotokos, și l-a născut pe Hristos în forma umană, a născut în mod supranatural pe Dumnezeu-Omul. La icoana ei aducem noi o închinare de cinstire. Iar chipul Născătoarei de Dumnezeu, în icoana ei, ca Maică a lui Hristos, îl îmbrățișăm, fără a cinsti materia. Aducând cinste prototipului, credem cu bună dreptate. Noi nu pictăm chipul dumnezeirii în icoane, așa cum afirmați voi, cei orbi și lipsiți de lege, ci forma umană a Mântuitorului. Reprezentând icoana, propovăduim natura prin care a comunicat cu noi și a înviat din morți. Îl cinstim, așa cum trebuie, pe Hristos, cel ce a luat firea omenească și chipul Preacuratei Sale Maici, care este cu adevărat sfântă, pentru că a născut într-un mod ce nu poate fi descris, pe singurul sfânt. Dacă Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să sacrifice o junincă și o capră de trei ani pentru curățirea sufletelor, cum Fecioara, care a fost aleasă de la începutul creației și s-a arătat locaș curat și s-a dat jertfă în sfântul locaș al Dumnezeului celui Atotputernic, nu va fi o jertfă cinstită, curată, neîntinată și pură a firii umane?

O, Sinagogă Evreiască, care n-ai primit-o pe Fecioara ca pe Născătoarea de Dumnezeu, care a venit din neamul tău, dar cu buze murdare și în mod dizgrațios și batjocoritor, mișcat de invidie, ai acuzat-o de nedreptate și nelegiuire, cum ai primit pe Fiul cel mai înainte de veacuri al Tatălui, născut în zilele voastre din aceasta, ca pe un om? Și nu numai că nu te-ai făcut părtaș al slavei Fecioarei, dar nici al Fiului ei, fără ca Acesta Însuși să te pizmuiască, ci, din cauza propriei tale răutăți, te-ai depărtat și te-ai făcut ascultător al propriilor tale viclenii, nu ai adus slavă niciunuia. Fiindcă ați fost fără de rânduială și înainte și după ce ați vădit încercările răutăților voastre în toată lumea, după cum este și cuvântul Mântuitorului adresat vouă: „Adevărat vă spun vouă, dacă ați fi fost cu adevărat fii ai lui Avraam, ați face lucrările lui Avraam; fiindcă acela despre Mine a vorbit. Părintele pe care îl aveți este diavolul și tot ceea ce dorește tatăl vostru, pe acelea doriți a le face”. În alt loc zice: „Să nu credeți că vă voi judeca înaintea Tatălui; este Moise care vă acuză și în care nădăjduiți. Dacă ați fi crezut în Moise, ați fi crezut și în Mine, pentru că el a scris despre Mine”. Și în continuare: „Dacă nu aș fi venit să le vorbesc, păcat nu ar avea, dar acum nu au nici o scuză pentru păcatul lor”.

Iară noi, care suntem poporul lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, aleasă adunare, mulțime de drept-credincioși, botezați în cristelniță, copii ai Harului, care sărbătorim Intrarea Maicii Domnului în templu, cu suflete curate și cu buze neîntinate, să cântăm în cinstea cuvenită sărbătorii fericite, cea dintâi sărbătoare, care este pentru îngeri motiv de bucurie și pentru oameni cinste de mult preț. Să-i adresăm Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu cu frică și bucurie (cuvintele -n.trad): „Bucură-te”, ale Arhanghelului Mihail.

Bucurăte, binecuvântarea Tatălui prin care adevărate cunoaștere de Dumnezeu a ajuns în toată lumea. Bucură-te, locaș al lui Dumnezeu, din care a ieșit Cuvântul Întrupat. Bucură-te, sălaș al Duhului Sfânt ce nu poate fi descris. Bucură-te, minune mult cinstită a îngerilor. Bucură-te, cea care ești mai sfântă decât Heruvimii. Bucură-te, cea care ești mai slăvită decât Serafimii. Bucură-te cea care ești mai înaltă decât cerurile. Bucură-te, cea mai strălucitoare ca soarele. Bucură-te cea mai luminată decât luna. Bucură-te, strălucirea mulțimii stelelor. Bucură-te, fulger ce luminezi dulce chipurile credincioșilor. Bucură-te, tunet duhovnicesc, ce liniștit răsuni în urechile oamenilor. Bucură-te, sfântă suflare, care a izgonit de pe pământ duhurile răutății. Bucură-te, cuvântul cel mare al proorocilor. Bucură-te, slava universală a Apostolilor. Bucură-te, mărturisirea slăvită a Martirilor. Bucură-te, lauda mult cântată a Patriarhilor. Bucură-te, preafrumoasă haină a drepților. Bucură-te, adevărata desfătare a Drepților. Bucură-te, lauda fecioarelor. Bucură-te, statornicia împăraților. Bucură-te, lucrarea cea mai înaltă a arhiereilor. Bucură-te, limanul cel nestrămutat al păcătoșilor. Bucură-te, mare conducător al celor de peste mare. Bucură-te, Stăpână, care ești îndreptarea celor păcătoși. Bucură-te, vindecarea fără de arginți a păcătoșilor. Bucură-te, ridicarea cea adevărată a celor morți. Bucură-te, pricina mântuirii tuturor oamenilor. Bucură-te, nespusă bucurie a lumii. Bucură-te, Împărăteasă aducătoare de pace. Bucură-te, Curată, slava maicilor. Bucură-te, locaș spațios al lui Dumnezeu-Cuvântul. Bucură-te, sprijin ferm al bătrânilor. Bucură-te, călăuză divină a tinerilor. Bucură-te, luminat protector al pruncilor. Bucură-te, mijlocitoarea tuturor oamenilor. Bucură-te, slăvită sărbătoare a cerului și a pământului. Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine. Cel ce a fost înainte de tine și s-a născut din tine și este împreună cu noi și către care se îndreaptă a noastră laudă, împreună cu Tatăl  și cu Sfântul și Bunul și de viață dătătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Cuvânt al Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, la Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică – partea I

 

Traducere

 

Plină de bucurii și cu totul neobișnuită este sărbătoarea intrării Fecioarei și Maicii Domnului în templu, care îi determină pe cei de față să aducă diferite cântări de imnuri. Astăzi, cerul și pământul îl sărbătoresc și îl slăvesc pe Creator, care a ales din natura umană, această de Dumnezeu binecuvântată fiică, pentru a fi propriul său sălaș. Astăzi se pregătește sălașul tainei celei mai presus de veacuri, care urmează să se arate în viitor. Astăzi cea care s-a născut din Ioachim și Anna, după a lor făgăduință, este adusă ca un cinstit dar Aceluia, care mai târziu va primi a se naște din ea. Astăzi începutul bucuriei, adică Maica Domnului, în vârstă de trei ani, intră în templu, iar fecioarele o conduc, în mâini ținând cu lămpi. Astăzi, abolirea blestemului sterpăciunea este condusă, ca un dar, către Sfânta Sfintelor. Astăzi conținutul predicilor profeților este adus la adăpost de către marele preot și profet Zaharia. Acolo unde el intra cu evlavie o singură dată pe an, Fecioara are să rămână zi și noapte, continuu.

Cine nu se va minuna de evenimentul miraculos? Cine nu va fi surprins de minunea aceasta neobișnuită? Cine nu ar fi surprins să o vadă pe Maria, Preacurata, inaccesibilă preoților, rămânând în sanctuar? Acesta este începutul unirii cu noi. Acesta este modelul unirii îngerilor cu oamenii. Aceasta este replica propriei noastre restaurări. Aceasta este schimbarea vieții noastre care, după neascultarea în paradis, s-a umplut de spini. Aceasta este schimbarea deciziei de demult, cunoscută prin cuvintele „blestemat este pământul în lucrările tale, spini și ciulini îți va ridica” și „în sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta”. Aceasta este răscumpărarea de „voi înmulți mereu necazurile tale” și „în dureri vei naște copii”.

Această sărbătoare întru totul cinstită și luminată să o cinstim noi, credincioșii, cea care luminează cu lumină dumnezeiască și sufletească, cea care strălucește cu raze ascunse și a învățat (pe credincioși- n.trad.) cu cunoștința adevăratei Treimi a unei singure Dumnezeiri, atotputernicia Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.

Din moment ce am vorbit pe scurt despre temele de mai sus și la un moment potrivit, ne vom referi, atât cât ne va fi cu putință, despre Intrarea Fecioarei în templu și împlinirea legii. Pentru aceasta, care este mai presus de toți sfinții, locaș curat al Cuvântului, floare a fecioriei, chivot al sfințeniei, muntele cel sfânt, cortul ce l-a încăput pe Dumnezeu, rugul cel nears, carul înflăcărat al lui Dumnezeu, porumbelul cel fără de pată, locul neîngrădit care l-a cuprins pe Cuvântul, norul de Dumnezeu luminat, împărăteasa cea împodobită, care descinde din sămânța lui David, pregătită a fi locaș al Creatorului și Dumnezeu.

Ioachim era (om-n.trad.) înstărit și drept între cele douăsprezece seminții ale lui Israel și și-a oferit ale sale daruri lui Dumnezeu. Fiindcă nu avea copii și era sterp, preoții templului Domnului nu îl primeau (în adunare – n.trad.), zicând: „Nu îți este permis să aduci aceste ofrande lui Dumnezeu, fiindcă între israeliți, tu nu ai avut urmași”. A coborât, astfel, din templu, întristat și plin de jale. Urcându-se pe munte, singur înfățișându-se înaintea lui Dumnezeu, s-a rugat cu inima zdrobită și cu sufletul întristat, zicând cu glas înalt: „Tu, Doamne, Cel ce cunoști adâncurile inimii, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute, Cel ce te întinzi de la o margine a orizontului până în cealaltă, în cer, asemenea unui cort de piele. Tu, care ai poruncit soarelui să lumineze ziua și lunii și stelelor, noaptea. Tu, care ai poruncit norilor să dea ploaie și îndreptezi bătaia vânturilor. Tu, care ai legat marea cu nisip și ai umplut-o de tot felul de pești și pămânntul cu cai, fiare și păsări, pe care le hrănești după a Ta voie și poruncă. Tu, care faci să crească iarba pe pământ și înfrumusețezi fiecare copac într-un mod deosebit, auzi-mi, Milostive, și dăruiește-mi mie copil, da-mi moștenitor, ca să tacă buzele înșelătoare care acuză pe cel drept și cu mândrie îl umilesc pe el”.

Așa a fost rugăciunea celui drept; acestea au fost rugămințile strămoșului; acestea au fost gemetele sufletului necăjit al lui Ioachim.

Iar Ana ce a făcut? Pentru că merită să ne amintim și ale ei cuvinte. A trăit în armonie cu soțul ei de la o vârstă fragedă și, ajungând la bătrânețe, a rămas stearpă de-a lungul anilor. Și toată lumea știa că este fără de urmaș. Așadar, văzând plecarea soțului ei în munte, fiindcă iubea liniștea, în grădinna ei,cu rugăciuni stăruitoare striga la Făcătorul și Creatorul, zicând:„ O, Doamne al Puterilor, cel ce șezi pe Heruvimi și ești slăvit de Serafimi; Cel ce te înconjori cu mulțime nenumărată de îngeri, care te slăvesc și Ți se închină! Tu, cel ce l-ai plăsmuit pe Adam cu a Ta mână, i-ai dat viață prin a Ta poruncă și din a sa coastă ai făcut femeia; prin a Ta hotărâre înțeleaptă i-ai dat lui ajutor potrivit lui, unindu-i pe cei doi într-unul singur, zicând „se uneesc cei doi într-un singur trup”. Tu, care i-ai dat lui Avraam, slujitorul și patriarhul Tău, fiu pe Isaac, deși acesta era înaintat în vârstă, iar Sara era stearpă, l-ai făcut tată a multe neamuri. Tu care ai dat celei ce poartă același nume cu mine și compatrioatei mele, Ana, pe copilul cel sfânt și întru totul deosebit, Samuel, darul Tău, drept răspuns al rugăciunii și al biruinței împotriva minciunii și a urii. Caută, Preaînalte, din ceruri, din sfintele Tale locașuri și învrednicește-mă a deveni mamă; alungă durerea sterpăciunii și dezleagă legăturile lipsei mele de prunci, pentru ca ceea ce se va naște să fie rob al tău, bărbat sau femeia, să îl aduc în dar, drept tămâie bine-mirositoare, drept jertfă curată și de mult preț, drept aducere-înainte mult-cinstită, drept locuință dumnezeiască, ca un miel întâi-născut, ca un nou Isaac.

Pe când cei doi se rugau, arătatu-li-sa Înger al Domnului, aducător al veștii îmbucurătoare a nașterii Fecioarei, zicând: „A auzit cel Preaînalt rugăciunea voastră și în scurt timp vei avea o fiică, pe care o vor ferici toate neamurile, aleasă a fi locaș al lui Dumnezeu”. Când Ioachim a auziit vestea cea bună, a coborât din munte cu inima plină de bucurie și fericire. În mod neașteptat, pântecele sterp al Anei a devenit roditor. Iar după ce au trecut nouă luni, a născut pe Pururea-Preacurată Fecioară și Maică a Domnului, Maria, care a devenit șansa mântuirii lumii.

Când vestea îngerului s-a împlinit și s-a născut curata și de Dumnezeu trimisa copilă, din drepții Ioachim și Ana, aceștia și-au împlinit promisiunile lor. A fost văzută atunci Ana cea evlavioasă, cu mare bucurie, spunând Fecioarei: „Cine se aștepta, fiica mea, ca din mine să se nască cea care va fi fericită de toate neamurile? Cine, văzându-te în ale mele brațe, nu-L va slăvi pe Cel care m-a mântuit de sterpăciune și de lipsa de copii? Cine, văzând piept cel până acum uscat, dând lapte, nu-L va lăuda pe Cel ce a făcut să curgă apă din stâncă pentru poporul cel însetat? Dar vino, fiica mea, să mergem la Cel ce mi te-a dăruit; vino, stâlp al vieții celei veșnice; vino, odaie feciorească a Cuvântului, la templul Domnului. Treci în bucuria Domnului, tu cea care ești bucuria și împlinirea lumii. Gustă din a Sa bunătate, pe care, peste puțină vreme, o vei naște drept om. Fericită sunt, căci am devenit mama unei astfel de fiice. Bucurați-vă cu mine, toate semințiile lui Israel, căci după sterpăciunne, am devenit mama acesteia ce va fi maica Celui Preaînalt. Începeți, fecioarelor, purtând făclii, și mergeți înaintea Fecioarei celei de Dumnezeu trimise; lăudati-o, cântați psalmi în însoțirea chitarei, aduceți-i acesteia cântări duhovnniicești; lăudați-o în cântările psalterionului (instrument muzical străvechi cu coarde -n. trad.) cu zece coarde. Părintele David a lăudat-o pe fiica ce vine din a sa seminție, strigând cu voce înaltă cuvinte mari, zicând: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău. Că a poftit Împăratul frumuseţea ta”.

Acestea și multe altele asemănătoarea a spus Ana, cea plină de har, cu bucurie, către comoara cea de mult preț a Treimii, conducându-o pe Fecioara de trei ani și Maica Dumnezeului la templul Domnului, și, împreună cu Ioachim, cântând ode de mulțumire, după ce a adunat o mulțime de fecioare ținând lumânări, a ajuns la Sfânta Sfintelor. Acolo, ambii părinți l-au invitat cu bucurie și veselie pe Zaharia, proorocul, preotul, rudă și slujitor al Vechiului Testament, spunând: „Primește pe cea curată, pe cea neîntinată, primește, slujitorule, pe mireasa cea întru totul curată a Cuvântului; primește, proorocule, pe vasul luminii celei neînserate; primește, dreptule, pe carul de foc al Celui Preaînalt; primește, cel ce ești fără de pată, pe vița de vie cea frumoasă, care va aduce rod al vieții veșnice. Trece-o pe aceasta în străfundurile templului Domnului. Adu-o pe aceasta drept jertfă în locul sfințeniei, pe care l-a făcut Domnul drept locuință a Sa. Condu-o în cele mai adânci (părți ale templului – n. trad.) pe cea care se grăbește a primi în pântecele său pe Cel nevăzut. Fericește-o pe aceasta va fi motiv de bucurie pentru toți oamenii. Laud-o pe cea care s-a arătat carte de Dumnezeu scrisă a măreților Sale lucrări. Ia în mâinile tale pe aceasta, care ne-a eliberat de blestemul strămoașei Eva. Adu-i cântări de bucurie, celei ce ne-a unit prin dragostea ei cu Dumnezeu și a desființat vrăjmășia diavolului prin Cel ce l-a născut. Îmbrățișeaz-o pe cea care ne-a smuls din brațele diavolului. Proorocește despre ea, care a împlinit cuvintele proorocilor și făgăduința lui Dumnezeu către Oameni. Pe aceasta, care este masa pâinii Dumnezeiești, vinul dătător de bucurie, hrana care se dă gratuit, porumbelul cel nevinovat, cerul cel însuflețit, maica cea mult lăudată, lampa cea mult luminată, mireasa cea mult cântată, maica cea prealăudată, măslinul cel de Dumnezeu udat, cortul cel sfânt, bucuria lui Dumnnezeu, comoară mult lăudată, norul ploii dumnnezeiești, cetate cinstită, văl al cunoașterii, lampă de Dumnezeu făcută, scara prin care a coborât Creatorul și s-a arătat oamenilor, vasul bunătății, izvorul bunătăților, bogăția cea veșnică, pe Născătoarea de Dumnnezeu cea mult cântată și slăvită.

Pe această să o conduci în Sfânta Sfintelor, să o oferi Împăratului ca dar de mult preț. Pe aceasta să o lauzi ca împărăteasă a creației, îmbrac-o drept un palat al Împăratului, laud-o drept păzitoarea stăruitoare a tuturor fecioarelor. Așeaz-o pe ea în templul cel făcut de mână pe cea care a devenit templu viu al Cuvântului Creator al tuturor.

Cuvânt al Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, la Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică – partea II

 

Traducere

 

Căci înălțându-Se Hristos, după voia Sa, pe eșafodul tău, a ridicat cu Sine lumea toată. Înălțându-Se Hristos pe Tine de al nostru drag, a dat jos șarpele de aramă oarecând înălțat. În drumul nostru, nu mai există șarpe care să muște și să înțepe călcâiul. Nu mai există „șerpi de aramă” care să vindece mușcăturile șerpilor atunci când este văzut (referire la șarpele de aramă din pustie – Numeri 21,9 – n. trad.) Nu mai există „cel blestemat, cel ce atârnă de lemn”. Cum, și în care fel? Prin schimbarea blestemului în binecuvântare de către Iisus, Fiul lui Dumnezeu, cel binecuvântat. Crucea nu mai este unealtă a blestemului, fiindcă blestemul a fost ridicat pe cruce; acest blestem l-a îndepărtat Hristos, iar în locul său, a adus binecuvântare.

Această Cruce a Domnului ne-a adus toate acestea. Crucea aceasta a Stăpânului, poartă mai multe nume. Crucea se numește: toiag al dreptății, al împărăției, al puterii și al moștenirii: „Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; și toiagul dreptății este toiagul împărăției Tale”; „izbăvit-ai toiagul moștenirii Tale”; „toiagul puterii Tale Ți-l va trimite Ție Domnul din Sion”. Se mai numește, de asemenea și vargă: „toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat”. Se mai numește și Pom al vieții: „Pom al vierii este ea pentru cei ce o stăpânesc, iar cei care se sprijină pe ea sunt fericiți”. Este „Pom răsădit”, după cum îl numește undeva și David, „pe lângă izvoarele apelor”. Care ape? Ale Scripturilor de Dumnezeu insuflate.

Se numește și așternut al picioarelor: „Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru și vă închinați așternutului picioarelor Lui, căci Sfânt este!”. Se  numește și loc„ Intra-vom în corturile lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui”; „nu voi da somn ochilor mei și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaș Dumnezeului lui Iacob”.

Pe această Cruce a arătat-o și a prezis-o în mod simbolic Patriarhul Iacob, așezându-și mâinile sale una peste cealaltă și în cruce, asupra nepoților săi, pentru a-i binecuvânta. Pe această Cruce a închipuit-o însuși fiul său, Iosif, închinându-i-se ei, modelată fiind aceasta la capătul toiagului său. Prototip al Crucii a fost și toiagul aceluiași Patriarh Iacob, atunci când a trecut râul Iordanului, fiindcă zice: „Cu acest toiag al meu am trecut Iordanul”. Și cu puțin înainte semnul crucii s-a arătat lui Avraam, modelat în coarnele berbecului, când a adus jertfa obișnuită a oilor, cea care era prototipul tainic al lui Hristos cel răstignit.

Chipul Crucii l-a făcut și Isaac, cel care a așezat lemnele pentru jertfă și apoi și-a urmat tatăl, care se grăbea să dea foc la jertfă. Puterea crucii o avea, de asemenea, toiagul lui Moise, care s-a transformat într-un șarpe mare și a transformat cu sine toiagurile egiptenilor; iar pe unele din acestea le-a înghițit, alteori a prefăcut apa râului în sânge, pentru ca ei să nu o poată bea. Și uneori scotea din ape broaște, alteori, aducea lăcuste, țânțari și întuneric adânc, și toate celelalte pedepse ale egiptenilor. Același toiag al lui Moise a fost o preînchipuire a Crucii, atunci când a despărțit Marea Roșie în două, ridicându-se de-o parte și de alta zidurile de alta pentru a putea trece, împreună cu sine, poporul.

Chipul Crucii a fost și „stâlpul de foc” și „stâlpul de nor” prin care Dumnezeu i-a condus pe evreii rătăcitori, atunci când au fugit din Egipt.

Chipul Crucii l-a făcut însuși Moise, atunci când își înălța mâinile sale pe munte, în timp ce Iisus al lui Navi se lupta împotriva amaleciților; iar Moise se sprijinea de Aaron și de Hor, și israeliții au învins.

Chipul Crucii  a fost și toiagul ce a lovit piatra în deșert și s-a arătat pământul cel uscat a fi plin de apă curgătoare.

Dar toiagul din care au încolțit nucile ce se arăta a fi? Nu prefigura clar Crucea? Dar Isaia care a fost tăiat cu fierăstrăul de lemn, nu a prefigurat Crucea? Îmi permit să spun că tocmai și omorârea pe cruce a lui Haggai, și tragerea a țeapă a Siserei, prefigurează în mod clar crucea. Dar și pielea de oaie a Proorocului Ilie, pot să spun, a preînchipuit puterea Crucii, când Proorocul a împărțit în două apele Iordanului și a trecut pe uscat. Ce putem spune și despre minunea Proorocului Elisei, când a aruncat în apă lemnul toporului și a scos capătul de fier care, deși era greu, a devenit ușor?

Cu adevărat, așadar, Crucea este un lucru mare, și în multe locuri ale Sfintei Scripturi ea este mărturisită sau preînchipuită, și multe minuni se fac zi-de-zi cu a sa putere. Trebuie să ne închinăm Crucii, pentru că prin ea am ajuns să-L cunoaștem pe Domnul. Trebuie să ne închinăm Crucii, fiindcă prin ea se proslăvește Hristos. Ne închinăm Crucii, fiindcă prin ea am primit binecuvântare și ne-am slobozit de blestem. Ne închinăm Crucii, pentru că prin ea s-a luat amărăciunea.

Binecuvântat este acest Lemn, prin care toate neamurile au primit binecuvântare. Este binecuvântat acest Pom, pe care Dumnezeu-Cuvântul a primit răstignirea cea trupească! Ce lucru putem spune că este mai minunat și mai neîntâlnit? Să-l vezi, adică, pe unul Dumnezeu răstignit, și, desigur, împreună cu tâlharul? Este binecuvântat lemnul prin care Tâlharul a intrat în Rai, s-a îndepărtat de gustul amar (al neascultării și al păcatului); ce lucru putem spune că este mai minunat ca acesta? Fiindcă Paradisul pe care l-a încuiat Adam cu a sa cădere, pe acela tâlharul l-a deschis prin pocăința sa. Și de unde acela a fost dat în afară, acolo a fost primit drept cetățean veșnic acesta. Ce schimbare frumoasă, reușită și de admirat! A ieșit un fur și a intrat altul; primul, fiindcă a trecut peste lege; al doilea, fiindcă s-a pocăit. Unul, pentru că s-a supus diavolului; altul, fiindcă s-a răstignit împreună cu al său Creator.

Binecuvântat este Lemnul din care s-a făcut chivotul închipuit al Bisericii, care are puterea de a răscumpăra lumea de potopul păcatului. Este binecuvântat acel Pom din care furul a mâncat, primind Raiul desfătării. Binecuvântat este acel Pom din care, pentru că nu a mâncat Adam mai înainte, a dat viața la schimb pentru moarte, agățându-se de „pomul cunoașterii”, cu gustul său obraznic. Și apoi, după ce a gustat din el, a priceput bogăția sa și și-a cunoscut restaurarea sa. Este binecuvântat Lemnul acela, prin care împărații înving pe dușmani, și generalii îi aduc prada lor, iar mulțimea de soldați  îi ia prizonieri pe barbarii cu care se luptă. Este binecuvântat acel Lemn, prin care arcurile sunt distruse și scuturile cad pradă focului. Este binecuvântat acel lemn, prin care dușmanii cei mândri se apleacă, se înclină și se retrag; fug, rușinați, barbarii și fug Sciții în mod frenetic „nefiind urmăriți de nimeni”.

Așadar, ridicați glasurile voastre astăzi împreună cu mine, și să ne folosim de Sfânta Scriptură, de cuvintele Sale, pentru a ne adresa Comorii Crucii. Și Comoara Crucii, o numesc a fi Fiul lui Dumnezeu, Hristos, către care trebuie să se îndrepte ale noastre cuvinte:„ Toate neamurile pe care le-ai făcut să vină și să se închine înaintea Ta, Doamne și să slăvească numele Tău. Că mare ești, Tu, Cel ce faci minuni, Tu ești singurul Dumnezeu”. Căci aceluia aparține toată slava în vecii vecilor. Amin.

 

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea I
Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea II-a

 

Sursă : PG 97, 1017-36 

Traducere 

 

Se numește, așijderea, slava lui Hristos și înălțarea lui Hristos; în mod asemănător, este percepută drept potir al celor doritori și concluzia Patimilor lui Hristos, pe care Domnul le-a îndurat pentru a noastră mântuire. Că slava lui Hristos este Crucea, am auzit de la același, zicând: „Acum a fost preaslăvit Fiul Omului și Dumnezeu a fost preaslăvit întru El”, și iarăși: „Preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la tine Însuți, cu slava pe care am avut-o mai înainte de a fi lumea înaintea Ta”, și iarăși: „Părinte, preaslăvește-Ți numele! Atunci a venit glas din cer: Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi”. Iar slava aici se referă la schimbările și împreună-pătimirea tuturor elementelor naturii, toate cele întâmplate atunci în ziua răstignirii Domnului; fiindcă trebuiau ca și aceste elemente ale creației să ia parte la Patimile Creatorului.

Faptul că înălțarea lui Hristos este Crucea, se aude și când zice El Însuși: „Iar eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine”; același lucru îl spune și în alt loc: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul Omului”. De ce? „ca tot cel ce crede în El”, zice, „să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Vezi acum că slava și înălțarea lui Hristos este crucea?

Vrei să înțelegi de ce acolo unde este înălțare, acolo urmează și slava? Ascultă-l pe David care spune ,,Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta”. În chip asemănător grăiește și Isaia despre persoana lui Hristos: „Acum mă voi scula, zice Domnul, acum mă voi proslăvi, acum mă voi înălța”. Deoarece, așadar, crucea este înălțarea lui Hristos, se înalță astăzi crucea, urmând a se slăvi Hristos.

Se înalță, așadar, crucea astăzi, pentru a se proslăvi Hristos. Nu se înalță Hristos, pentru a se proslăvi crucea; ci se înalță Crucea, pentru a se proslăvi Hristos. Se proslăvește Hristos, pentru ca înălțându-Se să ne înălțăm și noi împreună cu El. Se înalță crucea, și împreună cu ea se înalță mintea creștinilor evlavioși. Se proslăvește Hristos, pentru a se proslăvi împreună cu El cei ce îl slăvesc. Se înalță crucea și  mândria demonilor este zdrobită. Se slăvește Hristos și se rușinează diavolul răului celui dintâi.

Se înalță crucea și sunt ridicați toți cei încătușați. Se proslăvește Hristos, și dispare rușinea celor căzuți în păcat. Se înalță crucea și idolii se prăbușesc. Se slăvește Hristos și diavolul se face crunt rănit. Se înalță crucea, nu numai fiindcă se înalță Hristos pe aceasta, ci pentru că prin arătarea ei, îngheață nebunia și mândria evreilor. De unde a apărut? Dintru adâncurile pământului. Când a apărut? În vremea împăraților care credeau în Hristos: nu așa cum și-au închipuit unii cu vedeniile lor, amăgindu-i pe mulți cu probabilități, ci printr-o putere dumnezeiască și simplu, cu o noțiune ce ține cu adevărat de credința statornică: fiindcă vorbim de o moștenire divină.

După moartea Sa pe cruce, Domnul vieții și al morții învie a treia zi; evreii, deci, plini de invidie și temându-se ca nu cumva să se mântuiască cineva prin cinstitele și fericitele Patimi, pentru a păstra controlul și a-i pedepsii pe înșiși evreii, păstrându-i pe cei cu credință în Hristos în închisori, au îngropat această comoară în pământ; mă refer aici la cruce și toate cele legate de ea: piroanele, sulița și titlul pe care Pilat l-a scris și l-a așezat pe cruce. Apoi, când Dumnezeu a încredințat toată împărăția și administrația romană creștinilor, a binevoit atunci să ne binecuvânteze printr-o femeie credincioasă de neam împărătesc, având cu adevărat minte și cuget împărătesc, pe vremea când fiul ei era împărat al creștinilor.

Această Regină-Mamă, cu înțelepciune divină, cu gravitate împărătească, cu măguliri, întru toate purtându-se conform statutului regal, a reușit să îndoaie inimile dure ale evreilor. Astfel, cu această căutare și aproape fără efort, s-a arătat acest tezaur comun, pe care repede Dumnezeu l-a dăruit către această femeie sfântă. Acest tezaur spun că este Cinstita Cruce a Domnului, care astăzi se înalță în întreaga lume, împreună cu toate celelalte elemente care au contribuit la iconomia fericitelor și ale lumii mântuitoare dumnezeiești Patimi.

Aceasta celebrăm noi astăzi; pentru ea sărbătorim; pentru arătarea de astăzi a acelui lemn sfânt ce mult timp a stat ascuns; fiindcă tezaurul ascuns a luminat asemenea aurului ascuns în măruntaiele pământului; pentru că s-a revelat, cel până la acel moment îngropat, stindardul creștinismului; fiindcă trufia și mândria demonilor s-a liniștit, odată cu arătarea crucii; pentru că cea care prin natura ei este sabie împotriva dușmanilor, s-a descoperit din pământ; fiindcă Biserica iarăși și-a primit podoaba ei; fiindcă „drahma” cea pierdută a fost găsită de împărați.

Aceasta este Crucea Domnului, „semnul” împărăției, arma mântuirii, puterea împăraților, semnul (trophaeum – n. trad.) biruinței, punctul despărțirii, dar și al unirii Cerului cu Pământul, cârmuirea credincioșilor, culmea și sfârșitul Apostolilor, cununa martirilor și semnul legământului celor ce se închină lui Hristos.

Căci de când avem Crucea, ne închinăm lui Hristos, de când avem crucea, Fiul lui Dumnezeu a fost recunoscut și s-a crezut în El; de când avem crucea, religia iudaică a fost desființată, idolatria ștearsă, iar credința și viața creștină s-a ridicat și a biruit; aerul s-a sfințit, ne-am eliberat de tot jertfele idolatre și am gustat din închinarea cea fără de sânge. De când avem crucea, avem o ușurare a fumurilor demonilor; dimpotrivă, putem să ne împărtășim de mireasma duhovnicească a „Mirului ce se varsă pe sine”. De când avem crucea, s-au arătat nașterile și originile zeilor mincinoși ai mitologiei. De când avem crucea, am cunoscut taina dumnezeieștii noastre credințe; de când avem crucea, am învățat că, începutul cel mai înainte de începuturi, adică Dumnezeu-Cuvântul, a venit din începutul cel mai dinainte de începuturi, adică din Dumnezeu-Tatăl, cel fără de timp și divin.

De când avem crucea, am primit învățătura de credință în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și am fost eliberați de stricăciunea distrugătoare a deșertăciunii și a cuvântării idolatre. De când avem crucea, am respins umbrele simbolurilor (păgâne – n.trad) și ne-am luminat cu flacăra adevărului harului dumnezeiesc. De când avem crucea, moartea a fost disprețuită, demonii au fost vădit încurcați, idolii au fost zdrobiți, jertfele de animale au dispărut, idolii au fost distruși. În tot locul există biserici, sfinte altare de jertfă, cântări de psalmi, slujbe de priveghere, învățături teologice, botezuri, împăcări ale credincioșilor, studiu divin și cunoașterea Sfintelor Scripturi, disprețul față de cele lumești, stăpânirea Cerurilor și unirea cu Dumnezeu. Și de ce să spun atât de multe? De când avem crucea, oamenii locuiesc în aceeași cetate cu îngerii, și acest Cer este în sfârșit accesibil celor de pe pământ, iar Dumnezeu, prin harul și energiile (lucrările) sale, se împărtășește, întru sfârșit, oamenilor.

O, Cinstită Cruce, frumusețea preaslăvită a Domnului și a noastră! O, Lemn slăvit, pe care Hristos s-a întins! Arbust ce asigură nemurirea, prin care Hristos, vița cea adevărată, a turnat pentru noi băutura ce dă viața cea adevărată. O, Cruce, prin care s-a sfâșiat manuscrisul păcatului și astfel s-a făcut motiv al scrierii legământului libertății. O, Cruce, comoară a bunătăților celor fără de sfârșit! Mijlocitor al Paradisului, cetățean al Împărăției Cerurilor, tu, cea care slobozești de toate păcatele și dăruiești împlinirea idealurilor. Pe tine Hristos, cu a Sa răstignire, te-a arătat Lemn al nemuririi. Pe tine Hristos, prin țintuirea sa, te-a așezat scară ce duce la ceruri. Pe tine Hristos, prin spânzurarea sa (referire la cântarea Astăzi s-a spânzurat pe lemn – n. trad.), te-a arătat mijlocitor al binecuvântării. Prin tine Hristos, cu ale Sale suferințe, a făcut posibilă eliberarea din legăturile păcatului, a celor ce erau robi ai acestuia.

 

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea I
Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea III-a

 

 

Sursă : PG 97, 1017-36 

Traducere 

Celebrăm sărbătoarea Crucii, iar întreaga suflare a Bisericii s-a luminat. Celebrăm sărbătoarea Crucii și lumea întreagă s-a iluminat și s-a umplut de razele bucuriei dumnezeiești. Celebrăm sărbătoarea Crucii, pentru care întunericul (păcatului) a fost izgonit și a venit lumina (virtuții). Celebrăm sărbătoarea Crucii și ne înălțăm duhovnicește cu Mântuitorul nostru răstignit, lăsând jos, pe pământ, păcatul, pentru a câștiga bunătățile cele viitoare.

Se înalță Crucea și înalță împreună cu sine întreaga umanitate care, din cauza păcatului său, era căzută. Se înalță Crucea și smerește mândrea obraznică a demonilor. Se înalță crucea, iar puterea celui viclean este supusă și smerită. Se înalță Crucea și întreg trupul Bisericii se adună. Se înalță Crucea și orașele sărbătoresc luminat, iar popoarele oferă cu bucurie jertfa cea fără de sânge către Dumnezeu. Fiindcă și numai pomenirea Crucii este un motiv de mare bucurie și de abandon al supărărilor și regretelor.

Dar și să vadă cineva cuiul Crucii, cât de mare lucru este acesta! Fiindcă acela ce vede Crucea se umple de bărbăție și alungă lașitatea. Atât de mare lucru este Crucea! Iar cel ce face din aceasta posesia sa, va fi dobândit un tezaur mare. Poate veți crede că numesc tezaur aurul, sau mărgăritarele, sau pietrele prețioase din India, pentru care se bucură oamenii trupești, care sunt preocupați de lucrurile mărunte și lipsite de valoare. Eu însă numesc tezaur și întru dreptate, acel lucru care este cel mai frumos și mai prețios și cel prin care s-a atins întregul scop al mântuirii noastre.

Fiindcă dacă nu ar fi existat Crucea, Hristos nu ar fi fost răstignit. Dacă nu ar fi existat Crucea, Hristos, viața cea adevărată, nu ar fi fost țintuit pe Lemnul acesta și dacă nu ar fi fost țintuit, nu  ar fi izvorât din latura sa râurile nestricăciunii de „sânge și apă”, care au curățit întreaga lume.

Pecetea păcatului nu ar fi fost ruptă, nu am avea libertatea noastră duhovnicească, nu am fi luat parte la „copacul vieții”, Raiul nu s-ar fi deschis, iar „sulița învăpăiată cea întoarsă” nu ar fi lăsat liberă intrarea în Eden și nici furul nu ar fi intrat în Paradis.

Și de ce spun acestea? Dacă nu ar fi Crucea, Hristos nu ar fi venit pe Pământ, iar dacă Hristos nu ar fi venit, Fecioara nu ar fi existat. Iar dacă Fecioara nu ar fi existat, nici a doua naștere a lui Hristos nu ar fi existat. Dumnezeu nu ar fi mijlocit între oameni; nu ar fi existat arvună, nici iesle, nici scutece, nici tăierea împrejur cea din a opta zi, nici supunerea față de părinții Săi, nici creșterea în vârstă, nici dezvoltarea cea după trup, nici arătarea Acestuia, nici botezul, nici minunile, nici Iuda vânzătorul, nici dreptatea lui Pilat, nici îndrăzneala evreilor care au cerut insistent răstignirea celui fără de păcat.

Și dacă nu ar fi existat Crucea, moartea nu s-ar fi prăbușit, iadul nu s-ar fi golit, șarpele cel rău, diavolul nu ar fi fost zdrobit.

Pentru aceasta, lucru mare și de cinste este Crucea. Mare, fiindcă foarte multe bunătăți și bunătăți s-au întâmplat datorită acesteia. Atât de multe, încât și minunile și Patimile lui Hristos depășesc orice putere a cuvântului sau a expresiei.

Este cinstită, de asemenea, deoarece Crucea înseamnă Dumnezeiasca Patimă și Tropaeum (Trophaeum). Patimă, datorită faptului că Hristos, cel fără de patimă, în mod voluntar a primit moartea pe cruce; Trophaeum, fiindcă diavolul a fost străpuns prin cruce, și împreună cu el, moartea a fost biruită. S-au prăbușit, de asemenea, porțile iadului și, în sfârșit, a devenit pentru lumea întreagă mântuirea comună.

Crucea este nădejdea creștinilor, mântuirea celor fără de nădejde, limanul celor aflați în circumstanțe dificile de viață, tămăduitor al celor bolnavi, cea care îndepărtează patimile, dă sănătatea, dă viață celor morți duhovnicește, îndreptează pe om pe calea evlaviei, cea care reduce la tăcere orișicare blasfemie.

Crucea este armă împotriva celor vicleni, toiag duhovnicesc al împăraților, cununa coroanei împărătești, mod de viață ce are un adânc sens duhovnicesc, toiag al puterii, sprijinitoarea credinței, bastonul duhovnicesc al bătrâneților, cârmuirea celor orbi, lumina celor întunecați, pedagog al celor fără de minte, învățător al pruncilor, zdrobirea păcatului, arătarea pocăinței, ea reprezintă chezășia virtuții și a dreptății.

Crucea este scara ce urcă la Ceruri, drumul ce (ne) conduce la virtutea, garanția vieții duhovnicești, omorârea morții, eliberarea de degradarea (morală). Ea are puterea de a șterge rănile patimilor și a morții duhovnicești celei veșnice; dă sufletului liberarea spre Dumnezeu; este cheia Împărăției Cerurilor.

Crucea este păzitorul pe timpul nopții, stâlpul de sprijin pe timpul zilei, ocârmuitor prin întuneric, frâul în situațiile de bucurie nemărginită, cea care ne animă în situații de mari dureri și necazuri, aducătoare de pace; ea este prietenul stăruitor și apărător; ea ne protejează și ne ajută.

Crucea este ajutător în ispitele noastre, mântuitoare de primejdii, mângâiere a necazurilor, ajutătoare în nevoi, cârmă a celor aflați pe mare, ușurare a necazurilor. Crucea păzește pe cei ce se odihnesc noaptea, priveghează cu cei aflați în priveghere și ajută pe cei obosiți.

 

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea II-a
Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea III-a

 

Sursă : PG 97, 1017-36 

Traducere 

Majoritatea covârșitoare a oamenilor, mii și milioane de oameni, sunt oameni obișnuiți, pe care Sfânta Scriptură îi numește „poporul Pământului” (IV Regi 15, 5). De ce însă îi numește așa?

Fiindcă aceștia se aseamănă ierbii cenușii, sau tufișurilor. Nu au în viața lor scopuri, sau aspirații mai înalte, mințile lor sunt foarte nesăbuite și sunt preocupate doar de grijile vieții, bunuri pământești și probleme cotidiene.

Alții, asemenea munților și a dealurilor, care sunt acoperiții de iarbă și tufișuri, dau naștere când și când unor cedrii înalți și unor stejari uriași, tot așa și din poporul pământului ridică Dumnezeu oameni cu adevărat măreți, care au strălucirea minții, profunzimea gândirii și al căror cuvânt are multă putere. Astfel de oameni creează o viață nouă și mai bună și schimbă relațiile dintre popoare și state.

Acest lucru este, desigur, foarte important, însă cu mult mai importante sunt acele schimbări radicale, pe care Dumnezeu le săvârșește prin intermediul oamenilor măreți, prin marii asceți ai evlaviei și dreptății, prin intermediul marilor ierarhi, a făcătorilor de minuni și a drepților. În lucrările marilor filosofi există multe contradicții și dese ori oamenii, care consideră că pot găsi în ele un răspuns nou la o întrebare străveche: „ce este adevărul?”, sunt dezamăgiți.

Istoria științei cunoaște multe cazuri când teoriile științifice, considerate inatacabile, și-au pierdut relevanța înaintea unor noi realizări în domeniul cunoașterii.

Însă cu totul diferit stau lucrurile în spațiul duhovnicesc, în zona de gândire teologică înaltă. Acolo, toate sunt ferme și eterne. Cu puțină vreme înainte am sărbătorit ziua morții martirice a Proorocului și Botezătorului Domnului, Ioan, despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus că între cei născuți din femei nu s-a arătat unul mai mare ca acesta. Astfel, Domnul l-a așezat cu mult deasupra tuturor străluciților oameni de știință ai vremii, sau a filosofilor și artiștilor. Pe acesta, care în mare măsură a fost un purtător al Duhului sfânt și slujitor al adevărului celui Preaînalt, l-a arătat înaintea întregii umanități drept cel mai vrednic om.

Cu puțină vreme înainte, în ziua Adormirii Maicii Domnului, vă povesteam despre faptul că Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos l-a așezat pe Înaintemergătorul Său deasupra tuturor celor născuți din femeie, însă acest lucru nu face referire și la Preasfânta Fecioară Maria, fiindcă ea se găsește deasupra Heruvimilor și a Serafimilor.

Dacă ziua de naștere a oamenilor însemnați o serbăm și o cinstim cu mult respect, atunci cu ce fel de bucurie trebuie să sărbătorim ziua de azi, cinstind ziua celeia ce a strălucit pe Soarele Dreptății, Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel care a îmbrăcat trup omenesc? În troparul acestei mari sărbători auzim aceste minunate cuvinte: „Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare, bucurie a adus în toată lumea”.  În toată lumea, nu numai în neamul omenesc, dar și pentru lumea cea nevăzută, pentru lumea îngerilor, a strălucit astăzi bucurie mare.

Așadar, deasupra tuturor marilor personalități ale omenirii, deasupra lui Ioan Înaintemergătorul, deasupra Arhanghelilor și a Îngerilor, a așezat-o Domnul Dumnezeu pe Preasfânta, Preacurată Fecioară Maria. Și desigur că a așezat-o pe aceasta în acel loc cu dreaptă știință, fiindcă în ea s-a sălășluit Duhul Sfânt, pentru a deveni Maică pământească a Fiului lui Dumnezeu, cel mai înainte de veacuri, a Domnului nostru Iisus Hristos. Duhul cel Preasfânt al lui Dumnezeu a făcut inima Mariei într-o măsură incomensurabilă mai curată ca inimile tuturor oamenilor. Curăția inimii este considerată de Domnul nostru Iisus Hristos drept mult mai importantă ca toate celelalte, motiv pentru care a și spus în fericiri: „fericiți cei curați cu inima, căci aceia pe Dumnezeu îl văd[1]” (Mat. 5,8). Comuniunea neîntreruptă cu Dumnezeu este cea mai mare răsplată, pe care Domnul Iisus Hristos o promite acelora ce păzesc aceste nouă porunci, pe care noi le numim fericiri.

Să ne aducem aminte ce spune Mântuitorul nostru despre inima omenească. Cuvântul său explică de ce prețuiește Acesta atât de mult curăția inimii. A spus Domnul „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea – toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om” (Marcu 7, 21-23).

Dacă lucrurile stau așa și dacă, conform cuvântului lui Hristos, rădăcinile răului se găsesc în inima omenească, atunci cu siguranță din aceeași inimă izvorăsc și toate acțiunile și gândurile bune și curate. Aceasta pentru că inima este centrul dragostei, iar dragostea este împlinirea legii întregi.

Inima Preasfintei și Preacuratei Născătoare de Dumnezeu Fecioară Maria a răspândit lumina unei curății și a unei dragoste cu totul excepționale nu numai în lumea pământească. Ziua nașterii luminate „bucurie a adus la toată lumea”, în întreaga lumea, adică, a puterilor fără de trup.

Fie ca și noi, frații și surorile mele, să păzim în inimile noastre bucuria acestei zile de lumină purtătoare și fericită a nașterii ei. Să încercăm cu toate puterile noastre să purtăm în toată vremea inima noastră curată, pentru a fi vrednici de iubirea Preasfintei, care totdeauna mijlocește pentru noi înaintea Fiului său și Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Căruia, împreună cu Tatăl cel fără de început și cu Duhul Sfânt aparține toată slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

 

 

Din cartea Λογοι και Ομιλίες, vol. I, Ed. Ορθοδοξος Κυψελη.


[1]Μακάριοι οι καθαροί τη καρδία, ότι αυτοί τον Θεόν όψονται

 

 

Taina Dumnezeieștii Euharistii, lăsată nouă de însuși Domnul, este cea mai înaltă dintre toate tainele, este cea mai remarcabilă dintre minuni din cele săvârșite prin puterea lui Dumnezeu, este cea mai înaltă dintre cele pe care înțelepciunea lui Dumnezeu le-a plăsmuit și este, de asemenea, cea mai prețioasă harismă și dar din cele pe care Dumnezeu le-a dăruit oamenilor. De aceea, întru dreptate, ea se poate numi și poate fi considerate minune a minunilor și taină a tuturor tainelor.

În taina dumnezeieștii cuminecări se ascunde nu numai întreaga dumnezeire, ci și întreaga umanitate (a lui Hristos); prin urmare, ea este taina tainelor, cea care din orice unghi ar fi abordată, se arată în ascuns. Ea transcende toate limitele cunoașterii fizice. Prin această taină, Dumnezeu ne-a arătat nouă, prin a Sa putere, măreția atotputerniciei sale dumnezeiești; și prin a Sa înțelepciune, înălțimea copleșitoare a Dumnezeieștii Sale atotbunătate.

 

Cum trebuie să ne apropiem la primirea dumnezeieștilor taine

Modul prin care trebuie să ne apropiem de Dumnezeiasca Împărtășanie, ne este arătat de apostolul Pavel, care zice: „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului”.

Așadar, fiecare să-și cerceteze conștiința sa mai întâi, pentru a-i putea fi învederată starea lui morală și relația sa cu Dumnezeu și cu aproapele său, iar dacă le va găsi pe acestea într-o stare bineplăcută (lui Dumnezeu – n. trad.), să se apropie pentru a se împărtăși, dacă nu, să lase aceasta pentru altă dată, fiindcă nu există nici un fel de comuniune între sfințenie și necurăție.

Când, astfel, ne apropiem de Dumnezeiasca Euharistie, trebuie să venim cu multă evlavie, curățiți de orice element ce spurcă trupul și sufletul, pentru a ne împărtășii cu cu vrednicie; deoarece, dacă Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-și dezlege încălțămintea picioarelor sale, pentru a se apropia de locul cel sfânt (Ieșire 3, 3), cu cât mai mult ești tu dator, creștine, să dezlegi orice legătură a păcatului, pentru a primi înlăuntrul tău pe Dumnezeu întreg? Nu este acea pâine sfântă însuși trupul Domnului? Iar în potirul acela nu stă sângele Domnului? „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos?” (1 Cor. 10:16). Cum, așadar, te vei apropia, conștiință grea având, de focul cel ce arde pe cei nevrednici?

De aceea, dezleagă orice legătură de dușmănie pe care o vei avea cu aproapele tău, renunță la orice troc nedrept, dă înapoi tot ce este străin ție, fugi de ce e rău și fă binele, întoarce-te la Domnul și vino pentru a te sfinți întru totul, pentru a te lumina și a deveni sălaș al harului dumnezeiesc, pentru a te uni cu Hristos și a rămâne întru El și El întru tine. „Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele meu cu mine este, si Eu întru el” (Ioan 6:56).

 

Caracteristicile celui care întru vrednicie a primit Dumnezeiasca Împărtășanie

Cel ce s-a împărtășit cu vrednicie părăsește sfântul locaș cu totul înnoit, fiindcă focul dumnezeirii, cel care prin Dumnezeiasca Cuminecare a venit în legătură cu sufletul omului, a ars păcatele sale, l-a umplut de har dumnezeiesc, i-a sfințit rațiunea, a întărit puterile sufletului, i-a luminat rațiunea, a legat inima sa de frica de Dumnezeu și, în final, l-a arătat pe acesta sălaș al Sfântului Duh.

Cel ce s-a împărtășit cu vrednicie a primit drept arvună împărăția cea cerească și este îmbrăcat cu platoșa dumnezeirii, cea care îl apără de orice rău și orice lucrare a celui viclean, arătându-l pe acesta înfricoșător chiar și înaintea demonilor.

Inima celui ce s-a împărtășit cu vrednicie se umple de nespusă bucurie și negrăită fericire; el este singurul care simte schimbarea ce a avut loc înlăuntrul său și se bucură de restaurarea sa. Toate virtuțile împodobesc inima sa, iar dorința sa va sta numai către unirea cu Domnul.

Liniștea duhovnicească, pe care conștiința comuniunii și întrepătrunderii de Dumnezeu o dă și pacea cea cerească ce domnește înăuntrul său, se oglindesc în chipul fericit al celui ce s-a împărtășit cu vrednicie.

 

După Dumnezeiasca Euharistie

După Dumnezeiasca Euharistie, să lauzi și să mulțumești imediat Domnului, fiindcă te-a învrednicit să te cumineci cu trupul și sângele său; ziua aceea să o petreci în lucrări vrednice de împărtășania primită și să o ții pe aceasta drept exemplu pentru celelalte zile ale vieții tale, să nu permiți de aici înainte să aduci întristare îngerului celui ce păzește sufletul și trupul tău, întorcându-te la viciile tale de altădată.

Veniți, așadar, frați creștini, să ne înfruptăm din harul lui Dumnezeu, să avem grijă de a noastră mântuire, ca învrednicindu-ne de primirea preacuratelor tainelor, să trecem toată vremea vieții noastre în dreaptă judecată, dreptate și evlavie. Fiindcă ni s-a revelat, precum spune și Pavel (Tit 2, 11-13), că harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învățându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea și poftele lumești și, în veacul de acum, să trăim cu înțelepciune, cu dreptate și cu cucernicie. Să așteptăm fericita nădejde și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, Amin!

 

Sursa: Ο Άγιος Νεκτάριος, περί της θείας Ευχαριστίας

Traducere de Bădilă Andrei Alexandru

 

 

Născătoarea de Dumnezeu a primit atât de multă cinste, respect și dragoste din partea credincioșilor, astfel încât, după Dumnezeu, ea a primit cea mai mare cinste, respect și iubire. Cinstea credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu datează din sec. I sau II, și a fost întărită de aceleași Sfinte Scripturi care pomenesc numele ei și o descriu drept „cea plină de har, binecuvântată și singura, între femei, care a găsit har înaintea lui Dumnezeu”. Și însăși Maica Domnului, cu duh profetic, vestește cinstea de care se va bucura între toate neamurile, zicând: „iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Și adevăr a grăit atunci, fiindcă din acel moment au început mărimurile adresate Născătoarei de Dumnezeu. Pe aceasta, mai întâi a fericit-o Elisabeta, care, umplându-se de Duh Sfânt, cu glas tare, a zis: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău […] Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini toate cele spuse ei de Domnul” (Luca 1, 42-45). Asemenea, și femeile contemporane cu Maica Domnului, văzând-o pe Fecioara cu pruncul în brațe, cu siguranță au fericit-o. Evanghelistul Luca amintește de glasul care s-a auzit din mulțime și a fericit-o pe Maica cea care l-a alăptat pe Domnul (Luca 11, 27).

Arheologia creștină ne dovedește faptul că cei credincioși au pictat icoane ale Maicii Domnului, s-au închinat ei și au cinstit-o încă din sec. I-II.  Și, cu siguranță, lucrurile nu ar fi putut sta altfel, fiindcă însăși Evanghelia este cea care întărește cultul Născătoarei de Dumnezeu Maria, Fecioara însăși anunțând că „de acum, mă vor ferici toate neamurile”. Iar aceasta fiindcă Născătoarea de Dumnezeu a primit cinstea și fericirilor tuturor neamurilor – de la momentul Bunei Vestiri și până astăzi – și va fi fericită între neamuri în mod continuu până la sfârșitul veacurilor. Iar cei care nu aduc aceasta cinste și fericire înaintea Născătoarei de Dumnezeu încalcă flagrant poruncile exacte ale Evangheliei. Fiindcă întreaga Evanghelie este o lege și călcarea unei iote sau a unui cuvânt mai mic al Evangheliei înseamnă încălcarea legii.

Odată cu veacul al treilea, cinstirea Maicii Domnului a fost cu atât mai mare. Imnografia creștină înalță cântări către Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, numind-o Împărăteasa Cerului și Doamnă a Îngerilor. În vremea aceea, au apărut, în mai multe locuri unde locuiau împreună creștinii cu alte neamuri, anumiți eretici care transformat în cult de adorare cinstea cuvenită Născătoarei de Dumnezeu, făcând-o egală în cinstire pe Fecioara Maria cu însuși Dumnezeu, imitând prin aceasta zeitățile feminine care erau adorate în cultura neamurilor. Această erezie s-a numit a collyridienilor, fiindcă aceștia aduceau drept ofrandă de jertfă într-o zi anume un fel de covrigi, sau dulciuri, pe care le și consumau (Epifanie, Panarion, cap. 78 și 79).

În aceeași perioadă au apărut și cei întru totul diferiți de collyridieni, care s-au numit antidicomarianiți, care nu tolerau slăvirea Maicii Domnului nostru. Aceștia erau atât de lipsiți de respect, încât au îndrăznit să spună că Fecioara, după nașterea Mântuitorului, a intrat la bărbatul ei și a dat naștere și altor fii și fiice. Acestora s-au alăturat și alți eretici, ai zilelor noastre, care au negat Pururea-Fecioria și numele de Theotokos – Născătoare de Dumnezeu.

Pe aceste erezii, Biserica le-a combătut și și-a exprimat în mod clar opinia corectă și sigură conform căreia suntem îndatorați să aducem cinstirea Pururea-Fecioarei drept Maică a lui Dumnezeu (Θεοτόκος), fără, însă, a ne închina ei ca unui Dumnezeu.

Ereziile collyridienilor și ale antidicomarianiților, apărute în veacul al III-lea, dezvăluie o abatere de la adevărata credință a Bisericii Universale, care (credință) se află undeva poziționată între cele două secte diametral opuse.

Epifanie, în capitolul 23, spune „Și alții, din nou lipsiți de cinste, în ceea ce privește însăși problema Pururea-Fecioarei, care obișnuiau și obișnuiesc să o numească Dumnezeu, suferind, în mod sigur, de nebunie și demență. Căci se spune că multe femei din părțile Traciei care locuiau în Arabia păstrau această practică lipsită de rațiune, adică făceau un tip de dulciuri în numele Pururea-Fecioarei Maria, pentru a se aduna, și, în numele Preasfintei Fecioare, să facă acest lucru întru totul hulitor și nedrept – adică să slujească femeile singure și să aducă jertfă”. Și în capitolul 1 al aceleași cărți legate de erezii (a Sfântului Epifanie), zice: „Această erezie a ajuns în Arabia din părțile Traciei și ale Sciției… Multe femei împodobesc o farfurie cu o cârpă curată într-o zi anume a anului și pun pe ea pâine, pe care o oferă în numele Mariei. Iar din această pâine mănâncă toate”.

Însă, încă din sec. al IV-lea evlavia și cinstea Maicii lui Dumnezeu s-au manifestat prin lucrări luminate, adică prin ridicarea unor Sfinte Biserici în numele Maicii Domnului.

Născătoarea de Dumnezeu a fost, este și va fi pentru toți credincioșii cea de nebiruit apărătoare și ajutătoarea și sprijinitoarea cea grabnică. La ea au alergat cei aflați în primejdii și necazuri, și pe ea au avut-o cei aflați în războaie drept apărătoare doamnă. A ei putere de nebiruit a zdrobit pe dușmani și aflând îndrăzneală la Fiul ei și Dumnezeu, a adus credincioșilor mila lui Dumnezeu.

Evlavia credincioșilor față de Maica lui Dumnezeu din momentul condamnării ereziei lui Nestorie, s-a manifestat în întreg statul Roman prin sărbători pline de lumină și bucurii duhovnicești, iar toate bisericile, înălțătoare și luminat decorate, ridicate în numele Maicii Domnului erau renumite prin frumusețea lor.

Această evlavie a credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu și Pururea-Fecioară Maică a Domnului, care deja avea un loc ferm în inimile lor și a început cu alegerea Fecioarei Maria drept Maică a lui Dumnezeu, a rămas nestrămutată de-a lungul veacurilor și va rămâne neschimbată în inimile credincioșilor pentru totdeauna.

 

 

Una dintre cele mai iubite evanghelii apocrife ale creștinismului este cea atribuită lui Iacov, fratele Domnului, care a transmis foarte multe elemente tradiției Bisericii, care la rândul ei, le-a respins cu promptitudine în mai toată vremea. Conținutul textului se remarcă printr-o naivitate deosebită, prin lipsa de profunzime teologică specifică scrierilor nou-testamentare canonice. Motivul atribuirii textului prezentei evangheliei fratelui lui Hristos este unul foarte ușor de înțeles: pentru a putea fi ușor acceptat de comunitatea creștină și a beneficia de autoritatea pe care Iacov o avea, conform tradiției, în Biserică.

Așa cum am precizat și în articolul precedent, timpul scrierii acestei evanghelii este probabil mijlocul secolului II d.Hr., textul fiind redactat, probabil, potrivit cercetătorilor contemporani, de un grup de creștini proveniți dintre neamuri sau conform altor specialiști, textul aparține unui autor iudeo-creștin, bun cunoscător al Vechiului Testament, însă nefamiliarizat cu peisajele Țării sfinte, prin prisma descrierilor pe care acesta le face diferitelor locuri din Tărâmul Sfânt. Importanța acestei scrieri este dată mai ales de vechimea sa, răspândirea ei în Biserica Primară și influența sa în arta și credința creștină, mai ales prin prisma contribuției dogmatice în ceea ce privește învățătura Bisericii despre pururea-fecioria Maicii Domnului.

Lucrarea este împărțită, prin prisma conținutului, în trei părți: Viața Fecioarei dinainte de nașterea lui Hristos (Cap. 1-16), nașterea lui Mesia și minunile ce s-au întâmplat o dată cu aceasta (Cap. 17-21), și moartea sfântului Zaharia (Cap. 22-24), lucrarea sfârșindu-se cu un epilog (Cap. 25).

Prima parte descrie nașterea cea minunată a Maicii Domnului, din Ioachim și Ana, care erau sterpi și pentru aceasta, marginalizați de societatea civilă iudaică, fiind considerați blestemați de Dumnezeu. Ana se roagă Domnului zicând: „Dumnezeul părinților noștri, auzi-mă pe mine și mă binecuvintează așa cum ai făcut cu Sara, dându-i ei fiu pe Isaac!” (2, 4). Un înger al Domnului îi răspunde: „Ana, Ana, Domnul ți-a auzit rugăciunea ta. Iată, vei zămisli și vei da naștere, iar despre rodul pântecelui tău se va vorbi în lumea toată” (4, 1). Cu această ocazie, Ana promite ca rodul acesta să fie afierosit Domnului.

Aflând la momentul nașterii de la moașă că are o pruncă, Ana s-a bucurat și a zis „Sufletul meu saltă în această zi!”. Iar după ce a așezat prunca în patul ei, s-a curățit, a hrănit-o și a numit-o Maria (5, 2).  Maria a fost adusă la templu la vârsta de trei ani, iar preotul, primind-o a sărutat-o și a binecuvântat-o zicând: ”Domnul Dumnezeu a mărit numele tău peste toate neamurile; prin tine Domnul va arăta mântuirea Sa fiilor lui Israil în zilele cele mai de pe urmă” (7, 2). La vârsta de doisprezece ani, este dată lui Iosif pentru a avea grijă de ea căci, potrivit Protoevangheliei lui Iacob, Iosif era un văduv în vârstă care deja avusese alți copii.

Capitolele X-XI păstrează același fir narativ cu cel al evangheliilor canonice în ceea ce privește nașterea Domnului; fecioara Maria primește veste de la înger că va zămisli în mod minunat prunc prin puterea lui Dumnezeu, iar aceasta îi zice: „aici e roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (XI,3).

Potrivit Protoevangheliei lui Iacob, Iosif, întorcându-se înapoi în locul unde se afla fecioara, fiind plecat din cauza muncii și aflând că Maria purta în pântece prunc, a început a plânge, crezând că nu a putut să își împlinească datoria față de fecioara care îi fusese dată în grijă. Văzând îndoiala sa, îngerul i s-a înfățișat, zicându-i: „Nu te teme pentru aceasta fecioară, căci pruncul din ea este rodul Duhului Sfânt. Ea va naște fiu și Îl va chema Iisus. Căci El va mântui oamenii de ale lor păcate” (XIV, 2).

Mai târziu, când scribul Anas a descoperit că Maria purta în pântec, l-a acuzat pe Iosif înaintea unui preot că nu a respectat fecioria tinerei. Iosif și Maria au depus mărturie înaintea preotului și au fost supuși încercărilor pentru femeia bănuită de adulter (descrise pe larg la Numeri 5:11-31), dovedindu-se astfel curăția lor.

Un aspect important  descris de „Iacob” în lucrarea sa este problema pururea-fecioriei a Maicii Domnului. Concepția curată a fost deja amintită în buna veste transmisă de înger, însă evanghelia prezintă și Nașterea Domnului într-o manieră miraculoasă: apropiindu-se momentul nașterii, Iosif a căutat o moașă și întorcându-se cu ea, au văzut un nor luminos ce a acoperit peștera unde Fecioara zăcea. „Deodată, norul s-a depărtat și lumină mare s-a făcut în peșteră, încât nu puteau privi cu ochii înspre ea. Mai apoi, ea a început să dispară, făcând loc pruncului să fie văzut, iar el a căutat sânul maicii Sale, Maria. Atunci moașa a plâns și a strigat: Ce mare este ziua aceasta, căci am văzut această minune nouă” (XIX, 2). Plecând de la peșteră, moașa a văzut-o pe Salome și i-a zis: „Salome, trebui să îți povestesc această minune nemaivăzută. O fecioară a dat naștere, ceea ce, după fire umană și după cum știi și tu, este cu neputință” (XIX, 3). Salome nu a crezut cuvintelor moașei și de aceea ea a primit pedeapsă de la Dumnezeu, uscându-i-se mâna. Apropiindu-se mai apoi de copil și atingându-l, ea primește vindecare.

Protoevanghelia prezintă, asemenea scrierilor canonice, plecarea magilor și uciderea pruncilor de către Irod la auzul veștii că s-a născut Împăratul lui Israel. Aici, textul diferă față de varianta canonică, fiindcă Iosif și Maria nu iau calea Egiptului, ci Maria îl ascunde în fașă pe prunc și îl ascunde în ieslea unui han. Iar Elisabeta, mama lui Ioan, Înaintemergătorul, fuge în munți cu fiul ei. Ajunsă la baza munților, ea înalță o rugăciune, iar muntele se deschide pentru a-i adăposti pe cei doi și un înger este trimis pentru a străjui urcarea potrivnicilor în munte. Irod însă, își trimite ostașii la Zaharia arhiereul, care refuză să mărturisească unde stă ascuns fiul său și pentru aceasta, este ucis pe treptele templului. Urmașul său este dreptul Simeon, care mai târziu îl va purta pe pruncul Iisus în brațele sale, la intrarea în templu.

Unii cercetători au acuzat Protoevanghelia lui Iacob de docetism (erezie aparținând creștinismului primar, ce susținea că natura umană a lui Hristos este doar o iluzie, o aparență înșelătoare, El neîmbrăcând vreodată haina trupului omenesc), prin prisma modului de prezentare a Nașterii Domnului. Însă faptul că după naștere pruncul a cerut sân, dovedește întocmai realitatea laturii sale umane. Pe de altă parte, prezența norului de lumină ne aduce aminte de teofaniile din Vechiul și Noul Testament, care subliniază latura divină a nou-născutului. Astfel, lucrarea nu ar trebui acuzată nici de docetism, nici de adopționism, care susține că Hristos a dus viață pur omenească până la momentul începerii misiunii Sale pastorale, când primește puteri divine.

Alte informații cu privire la viața Fecioarei Maria se găsesc și în Evanghelia copilăriei lui Hristos, însă, textul acela este de factură gnostică, puternic îmbibat de curentul ereziei gnostice, lipsit de substanță teologică și departe de tradiția comună a Bisericii. El prezintă, de exemplu, cum Hristos a readus la forma umană pe cineva care fusese transformat mai înainte în catâr de o vrăjitoare, sau cum, copil fiind și jucându-se în noroi, a modelat niște păsări și a suflat asupra lor pentru a le aduce la viață.

Putem concluziona, astfel, că Protoevanghelia lui Iacob nu este o lucrarea eretică, în ciuda narațiunilor sale ce țin oarecum de domeniul fantasticului și că reflectă credința sobornicească a Bisericii cu privire la zămislirea și nașterea lui Hristos. Lucrarea, de altfel a avut un puternic impact în domeniul mariologiei, în dezvoltarea dogmei Nașterii Pururea-fecioarei Maria. Chiar dacă Papa Gelasie a decretat scrierea ca fiind necanonică spre finalul sec. V, de conținutul ei se leagă numeroase sărbători din calendarul Bisericii Ortodoxe, cum ar fi aducerea la Templu a Maicii Domnului, Nașterea Fecioarei Maria și sărbătoarea sfinților Ioachim și Ana.

 

 

Una din cele mai iubite și cinstite persoane ale istoriei creștinismului este, fără îndoială, Maica Domnului, care încă din primele secole ale creștinismului, ca fecioară preacurată din al cărei pântec Dumnezeu-Fiul a îmbrăcat haină omenească, a reprezentat un punct al dragostei și cinstei credincioșilor. Dovadă pentru acest fapt stă nu numai numărul mare de sărbători afierosite Preasfintei în calendarul creștin de către tradiția bisericească, dar și unele scrieri aparținând creștinismului timpuriu, a căror scop era aducerea de noi informații și date cu privire la această persoană mult iubită de comunitatea creștină, care nu erau cuprinse în textul celor patru evanghelii și formează tema centrală a articolului nostru.

 

Așadar, ce sunt evangheliile apocrife?

Termenul apocrif (απόκρυφα) se referă la textele apărute în spațiul bisericesc al primelor secole creștine drept lucrări ale unor cunoscuți apostoli sau personalități ale creștinismului a căror sursă erau fie revelația divină, fie anumite izvoare ascunse ale creștinismului, cunoscute doar de un număr restrâns de aleși, între care se număra, probabil și autorul. Scopul acestor scrieri era zidirea sufletească a credincioșilor cu anumite amănunte care jucau rolul de a întări credința, fie completarea din punct de vedere informațional a scrierilor deja existente (recunoscute de Biserica de mai târziu drept canonice), sau a unor lacune în prezentarea cronologică a evangheliilor a vieții lui Hristos, a Maicii Sale, sau a Apostolilor și a altor personalități ale Bisericii timpurii, într-o așa manieră încât să poată insera, unde puteau, propriile învățături bolnave, de natură eretică, mai ales din grupul gnosticilor.

Importanța acestor texte în viața Bisericii a fost foarte mare, însă cu puternice conotații negative, iar aceasta se datorează efervescenței pe care au provocat-o categoriile acestea de credincioși care au falsificat atitudinea creștină autentică vis-a-vis de viață, venind cu învățături și dogme greșite, cu o teologie șchioapă care nu aducea decât instabilitate în mintea și sufletul credincioșilor. Influența acestor scrieri era atât de mare, încât a determinat unele Biserici locale să recunoască autenticitatea unor lucrări ca Epistola lui Barnaba, Didahiile celor 12 Apostoli, ș.a.m.d. Putem spune că astfel s-a manifestat pronia lui Dumnezeu, încât Biserica a reușit să depășească această criză și să-și exprime unitar conștiința de sine și Tradiția sa apostolică, protejându-se în același timp de orice  învățătură sau interpretare nefavorabilă a evenimentelor nou-testamentare. Cu toate că pentru acele vremuri, textele apocrife au reprezentat un motiv de restriște, ele se dovedesc deosebit de valoroase în zilele noastre, aducându-ne înainte multe date spre a fi observate.

Cu alte cuvinte, aflăm despre diverse tendințe care au existat în cercurile Bisericii, despre moravurile, dar și obiceiurile acelor vremuri, despre dorul de veșnicie, durerea și așteptarea primilor creștini, dar și despre diverse curente filosofice apărute în acea perioadă. Foarte rar, aceste texte se referă la narațiuni, sau persoane, care să poată reprezenta un ecou al datelor istorice ale personajelor sau evenimentelor din Noul Testament.

Influența majoră pe care aceste texte au avut-o în sânul Bisericii se reflectă atât prin faptul că ele au reprezentat o sursă de inspirație pentru numeroase lucrări artistice, dar și pentru unele sărbători din calendarul creștin, cum ar fi Intrarea Maicii Domnului în Biserică, sărbătorită pe 21 noiembrie.

Una din lucrările elaborate în primele secole de viață creștină, care abordează tema Maicii Domnului este Evanghelia Maicii Domnului. Această scriere alcătuită din opt capitole, în antichitate, era atribuită Evanghelistului Matei; ea este amintită în lucrările mai multor importanți scriitori bisericești ai Bisericii Răsăritene, cât și Apusene, precum Ieronim, sau Epifanie al Salaminei și probabil, a fost redactată pe parcursul sec. II d.Hr., de către un creștin drept-măritor provenit dintre neamuri. O parte a textului evangheliei se regăsește și în Protoevanghelia lui Iacob.

Primul capitol este atribuit părinților Preasfintei Născătoare, Ioachim și Ana. Capitolul subliniază evlavia lor, reflectată în modul în care aceștia își împărțiseră toate proprietățile: o parte o lăsaseră Templului, o parte o dăduseră celor nevoiași și străinilor, iar a treia parte o păstraseră pentru ei. Din păcate, cei doi nu aveau copii, ceea ce l-a determinat într-o zi pe arhiereul Isahar să-l insulte pe Ioachim și să nu îi primească arderea de tot a sa (jertfa de sânge ce se aducea în cultul iudaic), considerându-l blestemat de Dumnezeu să nu aibă moștenitori. Din cauza rușinii, bărbatul nu se întoarce acasă și se ascunde la țară, cu păstorii săi. În locul acela, conform capitolului doi al cărții, îl găsește îngerul Domnului, care îl anunță că femeia sa cea stearpă va naște o fată pe care o va afierosi templului, care va naște pe Fiul lui Dumnezeu și ca semn al veridicității celor proorocite de înger, îi spune că la întoarcerea sa în Cetatea Sfântă, va vedea pe femeia sa, Ana, așteptându-l la Poarta de Aur (una din porțile Ierusalimului, pe care a intrat mai târziu Însuși Mântuitorul, eveniment pe care Biserica îl cinstește în fiecare an în Duminica Floriilor).

În al treilea capitol, îngerul se întâlnește cu Ana, căreia îi încredințează același mesaj ca lui Ioachim, folosindu-se la fel de Poarta de Aur ca semn al adevărului celor spuse de el. Capitolul se sfârșește cu nașterea și primirea numelui de Maria de către nou-născută, după cum proorocise îngerul mai înainte. Al patrulea capitol prezintă afierosirea Preasfintei Născătoare Templului, la vârsta de trei ani și cum aceasta a provocat mirarea acelor prezenți, întrucât putea să urce fără ajutor treptele Templului. Capitolul cinci vorbește despre viața Preasfintei în Templu, căci primea mesageri ai lui Dumnezeu și vorbea cu îngerii Săi. Ajungând la vârsta de 14 ani și trebuind, conform rigorilor societății iudaice a acelor vremuri să se mărite, Fecioara Maria spre deosebire de celelalte fecioare ale Templului, a refuzat aceasta, dorind să rămână afierosită numai Domnului, jurând să rămână fecioară până la moarte. Atunci, arhiereul neputând a schimba decizia tinerei Maria, a adunat împreună cu sine alte persoane importante ale templului și s-a rugat Domnului pentru rezolvarea problemei. Atunci, s-a auzit o voce din Chivotul Legii, ce era așezat în Sfânta Sfintelor care spunea, conform profeției lui Isaia: „toiag va ieși din rădăcina lui Iesei”, ca toți bărbații aflați la vârsta căsătoriei, să aducă ramuri la altar, iar cel a cărui ramură va înflori, iar pe aceasta un porumbel (semnul Duhului Sfânt) se va așeza pe ea, se va logodi cu Maria.

În capitolul 6 se relatează cum porumbelul, în final, se așează pe ramura lui Iosif, din neamul lui David, bărbat înaintat în vârstă. Capitolul se încheie cu întoarcerea lui Iosif în Betleem pentru a pregăti cele necesare nunții și a Mariei în casa părinților ei împreună cu alte 7 fecioare, pentru a o ajuta.

Capitolul 7 este foarte asemănător cu textul de la Luca 1, 26-38, unde se prezintă Buna-Vestire a Maicii Domnului, singura diferență fiind în cadrul dialogului dintre Fecioara Maria și Arhanghelul Gavriil, legat de modul în care poate o fecioară să ia în pântece fără a cunoaște bărbat. Capitolul următor se aseamănă cu fragmentul de la Matei 1, 18-25 și prezintă intervenția minunată a îngerului în visul lui Iosif, de a nu o alunga pe Fecioara Maria întrucât rămăsese grea. Singura diferență este legată de faptul că în scrierea apocrifă se prezintă căsătoria Fecioarei cu Iosif la porunca Îngerului, în timp ce evangheliile canonice mereu îl prezintă pe Iosif drept logodnicul acesteia sau drept slujitor. Epilogul Evangheliei Nașterii Mariei se termină cu o mărturia cu privire la autenticitatea scrierii: „Și l-a născut pe fiul său, după cum ne învață și sfinții Evangheliști, pe Domnul Nostru Iisus Hristos, care, împreună cu Tatăl, ca fiu, și cu Duhul Sfânt trăiesc și împărățesc în veci.”

 

Bibliografie

Απόκρυφα Κείμενα της Καινής Διαθήκης, Vol. I, Editura Pirinos Kosmos, Karellas, 1991.

Ioannis Karavidopoulos, Απόκρυφα Χριστιανικά Κείμενα, Vol. I, Editura Pournaras, Salonic, 1999.

Edgar Hennecke, Wilheim Schneemelcher, Neutestamentliche Apokryphen, trad. în lb. engleză de Robert McLachlan Wilson, Editura the Westminster Press, Londra, 1959.

Montague Rhodes James, The Apocryphal New Testament, Ed. Oxford University Press, Oxford, 1924.

 

 

Articolul de față are ca temă pericopa evanghelică a întâlnirii lui Hristos cu femeia samarineancă, așa cum este ea prezentată în cap. IV al Evangheliei după Ioan, propunându-și prezentarea și analiza fragmentului, subliniind dimensiunea eshatologică a acestuia. Pericopa samarinencei este una din cele mai importante istorisiri ce aparțin Evangheliei lui Ioan, așa cum reiese și din numeroasele învățături ce pot fi sustrase, și anume, învățătura Domnului despre darurile lui Dumnezeu, despre harul Duhului Sfânt, despre adevărata slujire ce trebuie adusă lui Dumnezeu și despre mântuirea omului.

Femeia samarineancă, o păcătoasă ce provine dintr-o societate considerată de iudeii vremurilor a fi eretică și idolatră, lipsită de orice fel de respect din partea acestora, lucru datorat faptului că cei din urmă se considerau adevărații păstrători ai adevărului și ai dreptei credințe, se adapă din cuvântul lui Hristos, se pocăiește, devenind vas purtător al învățăturii Sale, împărtășindu-le și celor de o credință cu ea didascalia primită.

Iisus Hristos, pe de altă parte, prin spectrul poziției adoptate față de samarineancă, cât și față de ceilalți samarineni care s-au apropiat de El și au crezut în El, reprezintă un exemplu de deschidere și de dragoste față de aproapele nostru, dar și o dovadă concretă a faptului că orice om are puterea și posibilitatea să ia parte la Împărăția lui Dumnezeu. În secolele ce au urmat acestei întâlniri, tradiția bisericească a identificat-o pe samarineanca anonimă cu Sfânta Fotini, căreia i-a oferit și titlul de întocmai cu apostolii (ισαπόστολος).

Așadar, conform ipotezelor deja prezentate, putem fi siguri de faptul că pericopa de față abordează mai multe probleme de natură teologică care necesită a fi studiate și discutate datorită faptului că acestea transcend orice barieră temporală; sunt teme ce provoacă orice om, indiferent de epoca de care aparține, având hotărâtoare consecințe religioase și sociale.

Evanghelia lui Ioan este considerată de Părinții Bisericii, dar și de cercetătorii vremurilor noastre mult mai încărcată cu semnificații teologice, cu atât mai mult atunci când ea este comparată cu scrierile sinopticilor [1], fapt ce se datorează modului nou și deosebit prin care scriitorul descrie persoana și acțiunile Mântuitorului, dar și unei varietăți de teme teologice abordate în mod sistematic, care indică modul în care Iisus se raportează și prezintă acest raport cu Dumnezeu Tatăl[2]. Evanghelistul Ioan îl prezintă pe Mântuitorul, așadar, în împreună-lucrarea Sa cu Tatăl, prin intermediul Sfântului Duh, care ajunge să atingă inimile celor credincioși în momente importante, dar și în viața cotidiană, așa cum dovedește și pericopa samarinenei[3]. Acțiunea Sfântului Duh reiese din discuția cu privire la slujirea lui Dumnezeu „în Duh și adevăr”. Duhul la care se referă Domnul este prin excelență Duhul lui Dumnezeu, pe care oamenii îl pot primi, suferind schimbări sufletești și ajungând la adevărata credință.

Hristologia Evangheliei după Ioan este distinctă și în multe alte momente ale pericopei: Iisus este Fiul lui Dumnezeu, devenit om, cel care a luat trup și a venit pe Pământ pentru a împlini voința Tatălui. Pericopa în discuție îl prezintă pe Hristos atât ca învățător, ca Mesia, cât și ca mântuitor al lumii. El însuși vorbește despre Sine și descoperă femeii cine este cel ce stă înaintea ei, iar apostolilor le descoperă lucrarea sa, anume mântuirea omului. Contextul în care se desfășoară dialogurile abundă în ecouri de natură eshatologică, întrucât Iisus vorbește despre venirea unei noi epoci, în care închinarea la Dumnezeu se va face diferit, duhovnicesc, în mod lăuntric și în adevăr[4], cât și despre vremea ce deja venise, cea a lui Mesia cel vestit de proorocii Vechiului Testament[5]. Conform cu Smith, practic, aceste două perioade, cea a slujirii adevărate a lui Dumnezeu și a lui Mesia cel ce va veni, se pot identifica una prin cealaltă. Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos este indicată în felurite moduri, în puncte importante ale Evangheliei lui Ioan; în fragmentul de la cap. IV, Hristos se arată pe sine „izvor de viață veșnică”, subliniind aceeași lucrare[6].

O altă discuție importantă se concentrează în jurul modului în care cea de-a patra Evanghelie îl prezintă pe Dumnezeu, întrucât se pare că există o diferență ușor sesizabilă între Dumnezeul Vechiului Testament, așa cum îl traduceau iudeii vremii din sfintele scripturi, și cel pe care îl prezintă Ioan. Problema nu este dată de existența divinității, lucru de necontestat în ambele instanțe, ci de cine este Dumnezeu, iar în cazul Evanghelistului Ioan, Acesta nu se află în antiteză cu Dumnezeul scrierilor vechi, ci este același, Dumnezeul lui Israel, despre care învățăm acum că este Tată al Cuvântului, activ în relația sa cu umanitatea.

A patra evanghelie dezvoltă, de asemenea, și o pnevmatologie proprie, subliniată și în pericopa de față atunci când se discută despre slujirea lui Dumnezeu în duh și adevăr, subliniindu-se faptul Dumnezeu este duh.. Pe de o parte, Dumnezeu este duh în ceea ce privește firea și esența sa, iar acest fapt implică caracterul transcendental al existenței sale în relație cu materia și cu lumea fizică. Pe de altă parte, Duhul este prezentat drept piatră de hotar, cel care poate să treacă la oameni în urma contactului acestora cu Iisus. Astfel, putem cu ușurință concluziona că lucrarea Duhului este în mod direct legată de acțiunea lui Iisus, Dumnezeu manifestându-se în lume prin intermediul Duhului și transmițând adevărul de credință prin Fiul său[7].

Relația pe plan religios între iudei și samarineni ridică problema relațiilor pe care trebuie creștinii să le susțină cu cei de alte confesiuni, sau religii. Prin intermediul pericopei înțelegem că cei disprețuiți de iudeii cei mândri erau mult mai capabili să Îl înțeleagă și să Îl accepte pe Hristos. Tot așa, fiecare creștin este chemat să răspândească vestea cea bună (Evanghelia) a Învierii lui Hristos tuturor, indiferent de fundamentul religios al celui căruia acesta se adresează, căci ea poate găsi un loc potrivit din care să răsară sămânța mântuirii și în sufletele celor disprețuiți, sau a celor care au trăit în eroare, la fel ca în cazul samarinenilor[8].

Un alt aspect teologic se referă la locul de închinare a lui Dumnezeu, care după cum bine se știe, reprezenta una dintre controversele dintre evrei și samariteni. Acesta, pentru iudei era templul din Ierusalim, iar pentru samarineni, muntele Garizin, pe care au avut construit la un moment dat alt templu. Însă, Iisus subliniază în fragmentul de față natura imaterială a lui Dumnezeu, care se poate sălășlui peste tot, și nu numai într-un singur loc. Deci închinarea ce I se aduce va fi pur spirituală, în duh, astfel încât să poată fi adorat lăuntric de fiecare persoană. Desigur, asta nu înseamnă că Iisus subestimează importanța existenței templelor și a săvârșirii cultului, ci El subliniază doar natura spirituală a închinării, care trebuie să izvorască cu sinceritate din străfundurile inimilor credincioșilor.

Femeia din Samaria cunoștea profețiile care vesteau venirea lui Mesia și avea speranță și așteptare în inima ei. Profeții care au vorbit despre Dumnezeu cel unic, precum și despre întruparea lui Mesia, au fost mulți, și din acest motiv femeia a crezut la început că are în față încă un profet. Dar cum a fost femeia convinsă că cel care îi vorbea este Hristos însuși? A fost suficient faptul El însuși a susținut acea poziție?

Evanghelia după Ioan, dar și mai precis, pasajul legat de femeia samarineancă, se remarcă printr-un profund caracter eshatologic. În acest pasaj cu pricina, acest caracter este evident prin referirea la venirea unei ere, a unei perioade viitoare, dar și la situația deja prezentă, anume că o nouă eră a sosit deja. Pe de o parte, avem ideea anticipării, de exemplu, a lui Mesia, a timpului în care Dumnezeu va fi adorat spiritual, a secerișului și, pe de altă parte, unele dintre semnele venirii se întâmplă deja, așa cum Mesia este prezent si secerișul are loc exact în acele momente. Astfel, părerea lui Savvas Agouridis pare a fi valabilă, conform căreia evanghelistul Ioan caută să pregătească Biserica pentru anticiparea celei de-a Doua Veniri[9].

Deosebit de puternică în pericopa samarinenei este ideea misiunii pe care Hristos a fost trimis de Tatăl cel ceresc să o împlinească: El a venit pentru a împlini o anume voință și a săvârși o anumită lucrare. Pe de altă parte, lucrarea pe care El o începe este continuată de ucenicii săi, prin slujirea apostolică. Scopul și împlinirea lucrării și a voinței lui Dumnezeu este mântuirea neamului omenesc. Rolul lui Iisus în această misiune este foarte exact, El fiind trimisul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și prin întruparea Sa și lucrarea de îndumnezeire a omului, Hristos  nu încetează a fi Dumnezeu desăvârșit, ci și firea umană pe care o îmbracă o ridică la slava cea dumnezeiască. Cu toate acestea, latura Sa umană este trădată în pericopa de față prin nevoințele trupești specifice omului, dintre care cea mai înaltă este setea. Astfel înțelegem și că patimile pe cruce pe care Hristos le-a suferit nu au fost doar un rol teatral, sau cultic, fără implicații directe, pe care El trebuia să îl împlinească, ci, cu adevărat, S-a înălțat pe cruce, suferind nevoințe și simțiri omenești autentice.

Mântuirea omului reprezintă încă o temă de bază pe care pericopa în discuție o aduce în lumină, întrucât samarineanca devine vas al adevărului și al credinței cele adevărate și începe să pășească spre mântuire. Desigur, în această direcție trebuie să fi fost orientat și dialogul pe care Hristos îl are cu ucenicii săi în care vorbește de semănător și de seceriș, care coincide din punct de vedere cronologic cu inflația de samarineni în rândurile credincioșilor, care îl căutau atât pe Iisus, cât și mântuirea lor personală. Însă, la acea vreme, mântuirea era cunoscută drept eliberarea mesianică, cea care a ocupat un loc central în gândirea și cugetarea poporului evreu, fiindcă ei credeau că aveau să fie singurii receptori ai acesteia. Întrebarea firească ce urmează istorisirii de față este cine este cu adevărat vrednic de mântuire, având în vedere că la mântuire a participat o femeie păcătoasă provenită dintr-un popor ce denaturase revelația divină? Răspunsul evident este că mântuirea i-a fost dată acesteia nu pentru defectele, ci pentru virtuțile cu care ea s-a încununat, precum simplitatea, speranța, bunătatea, cunoașterea Scripturilor, sinceritatea.

Astăzi parcurgem o eră în care problemele teologice de mai sus sunt de o actualitate stringentă. Progresul tehnologic, criza economică, a valorilor, ritmurile de viață ale omului modern, războaiele și fanatismul sunt doar câțiva din factorii ce afectează oamenii și deseori îi îndepărtează de învățătura și adevărul lui Dumnezeu. Consecințele acestui lucru sunt triste, cum ar fi clintirea credinței și a speranței, limitarea dragostei către aproapele, individualismul și căutarea bunătăților celor pământești. Sensul pericopei discutate poate fi înțeles în nevoia oamenilor moderni de a fi învățați adevărul lui Dumnezeu de la început, spre întărirea credinței și pășirea pe calea mântuirii, iar semnificațiile și implicațiile ei  inspiră credință, dragoste și întoarcerea pe cărarea lui Dumnezeu a celor care s-au depărtat de El.


[1]   Trempelas, P., Υπόμνημα εις το κατά Ιωάννην, ed. Sotir, Atena, 1990, pp. 161-162.

[2] Smith, M. D., The Theology of the Gospel of John. New Testament Theology, Cambridge University Press, Cambridge, 1995, p. 4

[3] Idem, p. 1

[4] Yves C., Christian Theology,  în M. Eliade, Enciclopedia Religiilor, New York, 1987, p. 456.

[5] Hunter, A. M., The Gospel according to John. The Cambridge Bible Commentary in the New English Bible, Cambridge University Press, 1965, p. 49.

[6] Carson, D. A., The Gospel according to John. The Pillar New Testament Commentary, Apollos, UK, 1991, p. 49.

[7] Smith, Ibidem, p. 112

[8] Smith, Ibidem, p. 75-76.

[9] Savvas A., Ο Ευαγγελιστής Ιωάννης, Ed. Ellinika Grammata, Atena, 1984, p. 25.

 

 

Sfântul Apostol Pavel (sau Saul, după numele său primit odată cu botezul iudaic, circumciderea) a rămas în conștiința Bisericii drept una din cele mai dominante voci ale Creștinismului primar, atât prin lucrarea sa misionară, ca Apostol al Neamurilor, cât și ca autor a aproape jumătate din cărțile Noului Testament; tot Sfântul Apostol Pavel este întemeietorul Bisericii Greciei, a cărui pomenire întru cinstire Biserica o face an de an, în data de 29 Iunie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel.

Născut în Tarsul Ciliciei (între 5-15 d.Hs.), Saul, iudeu cu cetățenie romană, a crescut într-un context socio-cultural puternic determinat de influențe grecești, întrucât orașul său natal era un mare centru al lumii eleniste, învățând limba greacă și primind o educație de sorginte iudaică, alături de Gamaliel, un învățător al legii.

Acest fundament a reprezentat un punctul de plecare în lucrarea sa apostolică, fiindcă prin cunoașterea tradițiilor iudaice,  el a știut cum să se adreseze comunităților de evrei, iar limba greacă s-a dovedit o adevărată unealtă pentru a aborda pe cei proveniți dintre neamuri (εθνικούς). Cu cei din urmă, a ținut o corespondență strânsă prin care a răspuns întrebărilor puse de credincioșii Bisericii pe care o întemeiase. Prezentul articol are ca scop urmărirea traseului misionar al Sfântului Apostol Pavel pe teritoriul Greciei Antice angajând argumente biblice, istorice și mărturii arheologice.

Conform cărții Faptele Apostolilor, grupul misionar al apostolului Pavel (Sila, Timotei și Luca) debarcă pentru prima dată în regiunea de Nord a Greciei Antice, în iarna anului 49 d.Hs., în Neapoli, care se găsea în locul orașului Kavala, din Grecia de astăzi. Șapte ani mai târziu, în 56 d.Hs., Apostolul Neamurilor se va găsi pentru a doua oară în această cetate, în timpul celei de-a treia călătorii misionare a sa. Mai apoi, Apostolul împreună cu ceata ucenicilor călătoresc în Filippi, unde rămân pentru câteva zile (Fapte 16, 11-12). O tradiție veche identifică locul unde Pavel și cei împreună cu el au debarcat drept locul unde ulterior s-a ridicat Biserica Sfântului Nicolae, aproape de portul orașului Kavala. În spatele Bisericii există un Pas al Apostolului Pavel (Βήμα Αποστόλου Παύλου)[1] în amintirea acestui eveniment, care marchează în istoria Bisericii venirea mesajului evanghelic pentru prima dată pe teritoriu european.

 

Pasul Sf. Ap. Pavel în Neapoli

Pasul Sf. Ap. Pavel în Neapoli

 

Urmând Via Egnatia (drum roman antic realizat în sec. al II-lea î.Hr, ce traversa provinciile romane Iliric, Macedonia si Tracia, ale cărui rămășițe arheologice au fost descoperite în apropierea Mănăstrii Sfântului Sila), Pavel și cei care împreună cu el s-au îndreptat către cetatea Filippi, intrând, probabil pe Poarta Neapolis-ului. În prezent, orașul abundă în dovezi arheologice din perioada elinistă, dar mai ales din cea romana și a epocii paleocreștine. În perioada proto-creștină, cetatea mai adăpostea doar foarte puțin iudei, care, în zilele Sabbatului, se adunau la malul unui afluent al râului Strymona. În sâmbăta în care Apostolul a vizitat zona aceasta, el a găsit adunate în acel loc doar femei, carora Apostolul le-a predicat pentru prima data învățătura creștină.  Întâlnirea lui Pavel cu Lidia, o femeie credincioasă din Thyatira Asiei Mici (Fapte 16, 14) trebuie să se fi săvârșit tot acolo. Pe locul unde această credincioasă a primit botezul, mai târziu s-a ridicat un baptisteriu în zilele noastre, a fost înfrumusețat, iar în râul de lângă baptisteriu se săvârșesc botezuri.

În același capitol din Fapte se istorisește că Pavel împreună cu Sila au fost duși în piață[2], înaintea dregătorilor. Rămășițele arheologice ale acestei piețe din zilele noastre sunt de sec. II, însă sub acestea, arheologii au descoperit straturi ale unei piețe și mai vechi, de sec. I. Este posibil ca întregul episod să se fi petrecut în fața Pasului care este localizat în regiunea nordică a pieței din Filippi, fiindcă se știe că în partea de sud se găseau tarabele negustorilor din Filippi.

Comunitatea filipenilor este prima pe care Apostolul o întemeiază pe teritoriu european și tot acesteia îi este destinată una dintre Epistolele Pauline. Ruinele episcopiei se păstrează până în zilele noastre în estul pieței. În casa de rugăciune afierosită Apostolului Pavel s-a păstrat o epigrafie pe podeaua de mozaic care stă drept mărturie a acestei afierosiri și pe care scrie: Porfirie, episcopul, cel ce a făcut/a ridicat mozaicul bazilicii lui Pavel în Hristos (ΠΟ[ΡΦΥ]ΡΙΟΣ ΕΠΙΣΚΟΠΟΣ ΤΗΝ [Κ]ΕΝΤΗΣΙΝ ΤΗΣ ΒΑΣΙΛΙΚΗΣ ΠΑΥΛΟ[Υ ΕΠ]ΟΙΗΣΕΝ ΕΝ ΧΡΙΣΤΩ). Această descoperire de mare însemnătate pentru creștini subliniază comuniunea continuă a Bisericii din Filippi cu întemeietorul ei.

 

fig. 3. Epigrafia Ep. Porfirie

Epigrafia Ep. Porfirie

 

Până a ajunge în Thessalonic, Pavel a trecut și prin cetățile Amfipoli și Apollonia, despre care, însă, cartea Faptelor nu ne mărturisește nimic, ci doar le amintește (Fapte 17, 1). Din punct de vedere istoric, se cunoaște faptul că cetatea Amfipoli juca un rol de mare importanță strategică și comercială, ca popas pe drumul Egnatiei, și că în perioada creștinismului primar, orașul devenise un principal centru creștin. Săpăturile arheologice au scos la iveală patru bazilici (de sec. V-VI d.Hs.) și un centru episcopal(sec. IV d.Hs.).

Venind din Apollonia, Pavel trebuie să fi intrat în cetatea Thessalonicului urmând drumul Egnatiei – strada Lagkada (Λαγκαδά) din zilele noastre- prin Poarta Litaia[3] (ale cărei rămășițe se regăsesc de-a lungul străzilor Sfântul Nestor și Sfântul Dimitrie). În perioada romană, Thessalonicul era un important centru comercial la Marea Mediterană. Acesta ar putea fi și unul din motivele explicative ale existenței comunităților iudaice în zonă. Din păcate, lipsa de dovezi arheologice face imposibilă localizarea exactă a cartierului iudaic și a sinagogii din perioada respectivă.

De paraclisul sudic al Sfintei Mănăstiri Vlatadon, Stavropighie Patriarhală de sec. XIV, se leagă o tradiție conform căreia Pavel acela este locul de pe care Sfântul Apostol Pavel a predicat Thessalonicenilor. O altă versiune a acesteia propune locul bisericii Sfântului Gheorghe (Rotonda) ca Pasul Sfântul Pavel. Cert este că iudeii orașului au fost deranjați de succesul predicii lui Pavel, s-au scandalizat și l-au obligat pe Pavel să fugă împreună cu ai săi colaboratori în Veria (Fapte 17:8-10), despre care, din păcate, textele noutestamentare sunt lipsite de detalii suplimentare.

În Veria există numeroase monumente arheologice, însă niciunul dintre acestea nu se leagă de activitatea lui Pavel. Pasul său din Veria este un monument contemporan, ridicat în amintirea predicii lui Pavel către locuitorii Veriei. Desigur că și aici este vorba de tradiție, iar nu de mărturii biblice, sau istorice. Comunitatea iudaică a Veriei are continuitate istorică până în zilele noastre și, de asemenea, există și o sinagogă reconstruită în oraș. Cert este că din Veria, Pavel a fugit din nou către un alt teritoriu la malul Mării Mediteraneene, neamintit însă de textele scripturistice. Cetăți ca Methoni (Μεθώνη), Pidna (Πύδνα), dar și Dion (Δίον) au în zilele noastre destui susținători.

După o călătorie pe Mare, Apostolul Pavel ajunge în Atena. Cea mai veche ipoteză propune portul Pireului (Πειραιάς) ca locul unde acesta a coborât de pe vas, însă o altă teorie, mai nouă, propune portul Faliro (Φάληρο). Conform acesteia, cheiul din perioada antică se găsea pe locul unde astăzi este zidită bisericuța Sfântului Gheorghe, în Faliro. Dacă această ipoteză este cea corectă, atunci Pavel a urmat drumul de la Faliro la Atena și a intrat pe Porțile Itoniei (Ιτώνιες Πύλες). Dacă el ar fi debarcat în Golful Pireului, atunci s-a îndreptat pe direcția Nord-Est, trecând prin cea mai centrală intrare din partea de Nord-Vest, unde se găsea atât Poarta Sacră (Ιερά Πύλη), cât și Poarta (Δίπυλο) pentru a ajunge în final în piață.

Conform lui Luca (Fapte 17:18), Pavel a discutat în piață cu filosofii stoici și epicurieni despre Hristos și Înviere. Aici a fost judecat ca mincinos și condus la Areopag (Άρειο Πάγο)  pentru a explica în amănunt care este noua învățătură pe care o predica. Areopagul nu trebuie înțeles ca muntele stâncos a lui Ari (Άρη), la Nord-Vest de Acropole, ci ca adunare, corpul de judecată care se întrunea în Stoa Regală.

 

Pasul Sf. Ap. Pavel în Veria

Pasul Sf. Ap. Pavel în Veria

 

După succesul predicii sale în Atena, Pavel a vizitat Corintul, colonia romană întemeiata la anul 44 î.Hr. de către Iulius Cezar. În perioada lui Pavel, Corintul era capitala Ahaei și cel mai important centru comercial; de asemenea, era cel mai mare oraș ca întindere de pe teritoriul Greciei Antice. Spațiul arheologic al Corintului antic este, desigur, impresionant, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a acestor monumente existau, sau erau în stadiu de construcție în timpul primei vizite a lui Pavel în cetate.

Șederea lui Pavel în Corint a fost mai lungă ca în oricare alt oraș al Greciei, aici fiind întemeiată una dintre cele mai numeroase comunități de creștini. Din săpăturile arheologice nu s-a putut identifica sinagoga, însă au fost descoperite două rămășițe de coloane de marmură (sec. IV-V) care stau ca mărturie a prezenței iudeilor în oraș. În piața mică la est de teatru și în afara spațiului arheologic, s-a descoperit o epigrafie în limba latină care se referă la un anume Erast. La Romani 16:23, Pavel trimite salutările sale lui Erast, iconomul orașului Corintului, iar numele său răsună și textele de la Fapte 19:22 și 2 Tim. 4:20. Epigrafia a fost așezată în cinstea unui oarecare Erast, care prin propria stăruință și cheltuială a pavat piața de la est de teatru ca gest de mulțumire pentru comunitatea care îl numise în poziția sa administrativă.

În legătură cu celelalte regiuni care, conform tradițiilor locale, au fost vizitate de Pavel, nu există și mărturii arheologice din acea perioadă care să ateste activitatea sfântului Apostol în zona respectivă.


[1] Pe teritoriul Greciei de astăzi se găsesc numeroase astfel de monumente ridicate în amintirea locurilor unde, conform tradițiilor locale, a textelor scripturistice și a mărturiilor arheologice, Sfântul Apostol Pavel a făcut un popas în parcursul călătoriilor sale pentru a predica înaintea oamenilor care se aflau în cetatea, sau orașul respectiv vestea cea bună a Învierii și învățătura cea nouă a Mântuitorului Hristos.

[2]  în limba română, termenul de piață a fost folosit atât pentru a traduce termenul grecesc πλατεία, dar și αγορά. În realitate, vorbim despre două spații care joacă roluri diferite și prezintă chiar o structură arhitecturală diferită. Πλατεία se referă la o piață urbană, un spațiu plat amenajat într-o zonă rezidențială (de multe ori, chiar în centrul orașelor), înconjurată de clădiri sau artere stradale importante, care în antichitate era folosită mai ales pentru adunările comunitare. Pe de cealaltă parte, termenul de Αγορά se referă la o piață comercială, unde locuitorii orașului se întâlneau pentru a vinde și a cumpăra produsele necesare traiului (troc). În unele cazuri, în afara rolului ei comercial, piața era și locul de întâlnire unde anticii discutau evoluțiile politice, concepte filosofice, ș.a.m.d.

[3] Λιταία Πύλη

 

Bibliografie

 

  1. J. McRay, Archaeology and the New Testament, Grand Rapids, Michigan, 1991.
  2. L. S. Nasrallah, Archaeology and the Letters of Paul, Oxford University Press, Oxford, 2018.
  3. E.O.T. (Greek Tourism Organisation), Τα Βήματα του Αποστόλου Παύλου στην Ελλάδα, Αθήνα 2003
  4. M. Gkoutzioudis, Καινοδιαθηκικές μελέτες με τη συνδρομή της αρχαιολογίας, Μέθεξις, Θεσσαλονίκη, 2012.
  5. E. Tsalampouni, Η Μακεδονία στην Εποχή της Καινής Διαθήκης, ΒΒ23, Θεσσαλονίκη, 2002.

 

 


Sărbătoarea Crăciunului și a Anului Nou în Bizanț

22 decembrie 2022 |
Pe parcursul primelor veacuri, Crăciunul nu a fost sărbătorit. De la sfârșitul sec. III a început să fie sărbătorit împreună cu sărbătoarea Teofaniei (Boboteaza), pe data de 6 Ianuarie. Începând cu sec. IV, după multe dezbateri și neînțelegeri, s-a...









Sfântul Nectarie, despre Dumnezeiasca Euharistie

30 august 2022 |
Taina Dumnezeieștii Euharistii, lăsată nouă de însuși Domnul, este cea mai înaltă dintre toate tainele, este cea mai remarcabilă dintre minuni din cele săvârșite prin puterea lui Dumnezeu, este cea mai înaltă dintre cele pe care înțelepciunea lui...

Cinstea credincioșilor față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu

26 august 2022 |
Născătoarea de Dumnezeu a primit atât de multă cinste, respect și dragoste din partea credincioșilor, astfel încât, după Dumnezeu, ea a primit cea mai mare cinste, respect și iubire. Cinstea credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu datează din...

Maica Domnului în scrierile apocrife – Protoevanghelia lui Iacob

12 august 2022 |
Una dintre cele mai iubite evanghelii apocrife ale creștinismului este cea atribuită lui Iacov, fratele Domnului, care a transmis foarte multe elemente tradiției Bisericii, care la rândul ei, le-a respins cu promptitudine în mai toată vremea. Conținutul textului...

Maica Domnului în scrierile apocrife

4 august 2022 |
Una din cele mai iubite și cinstite persoane ale istoriei creștinismului este, fără îndoială, Maica Domnului, care încă din primele secole ale creștinismului, ca fecioară preacurată din al cărei pântec Dumnezeu-Fiul a îmbrăcat haină omenească, a...


La umbra Pașilor Sfântului Apostol Pavel

25 iulie 2022 |
Sfântul Apostol Pavel (sau Saul, după numele său primit odată cu botezul iudaic, circumciderea) a rămas în conștiința Bisericii drept una din cele mai dominante voci ale Creștinismului primar, atât prin lucrarea sa misionară, ca Apostol al Neamurilor, cât...