de Arhim. Meletios Stathis

 

Și numai numele Constantin să fie auzit, mișcă fiecare inimă creștină, nu doar astăzi, ci și de mulți ani în urmă, pentru că este legat de legendele cântecului, că “încă o dată, cu trecerea anilor și a vremilor, al nostru va fi iarăși”. Emoționează, pentru că primul care a purtat numele, Constantin cel Mare, nu a fost doar unul dintre cei mai mari oameni din istoria mondială, ci ceva mai mult. A fost Sfânt.

Iar atunci când aud cuvântul Sfânt, încep a protesta cei ce sunt strigătul ateismului și necredinței. Este Sfânt? General, da este. Rege și Împărat, da. Mare, da este, dar Sfânt? Nu, nu este Sfânt, spuneau. De ce nu este Sfânt? Pentru că, spun ei, că Marele Constantin a săvârșit crime, că și-a omorât fiul, Crispus, că și-a ucis a doua soție, Fausta, și prin urmare nu ar trebui numit Sfânt ***.

Ce să le răspundem celor care luptă împotriva lui numai și numai pentru faptul că a fost creștin? Dacă nu ar fi fost creștin, ci păgân, așa cum a fost împăratul Iulian Apostatul, care a trădat Biserica, atunci ar fi fost lăudat. În timp ce Constantin, care a susținut credința ortodoxă și a pus temeliile solide, este urât și defăimat de dușmanii lui Hristos.

Răspundem: Oare uită sau ignoră ei, că în credința noastră există un lucru mare, numit Pocăința. O lacrimă a păcătosului, pentru orice păcat ar fi săvârșit, o lacrimă adusă la Taina Mărturisirii iartă toate greșelile. Dacă nu ar exista pocăința, Raiul ar fi gol, nu am avea calendar liturgic, nu am avea Sfinți, pentru că nu există sfânt care să nu fi plâns și să nu se fi pocăit pentru păcatele sale. Nu există alt drum către Rai, iubiții mei, decât ușa pocăinței. Și Sfântul Constantin nu s-a născut Sfânt, a devenit Sfânt. A săvârșit greșeli, da, dar s-a pocăit. Nu uitați, că a crescut în mediul cruzimii împăratului Dioclețian și Galerius, și, totuși, a fost în dezacord cu toți aceștia.

Este Sfânt, pentru că prezența sa în lume este lumină a lui Hristos. Lumină este chemarea sa, care seamănă uimitor de mult cu chemarea apostolului Pavel, motiv pentru care este menționat în Imnul de Laudă. Așa cum apostolul Pavel a fost chemat de Hristos printr-o vedenie când mergea pe drumul Damascului și a văzut o lumină orbitoare și a auzit o voce zicându-i: “Saule, Saule, de ce mă prigonești?” La fel, Sfântul Constantin a fost chemat printr-o vedenie. O vedenie istoric menționată de contemporanii săi. Care este vedenia? Când a ajuns în apropierea Romei la 28 octombrie 312 și armata inamicului său era de trei ori mai mare și înfrângerea Marelui Constantin era sigură, acolo, așa cum stătea îngrijorat, a văzut în plină zi un semn mare: a văzut stelele cerului formând o Cruce, iar sub Cruce a văzut un semn: “În acest semn vei birui” (In hoc vinca). Și din acea oră a fost convins că viitorul omenirii aparține lui Hristos. Atunci a introdus însemnul care preceda armata sa și cu acest simbol, “În acest semn vei învinge”, l-a învins pe Maxentius și a intrat în Roma și a propovăduit în întregul oraș faptul că această victorie nu aparține legiunilor sale, ci aparține Cinstitei Cruci.

Lumină sunt și edictele sale. Primul său edict din februarie 313 a fost să oprească persecuțiile. Imaginați-vă, persecuția împotriva creștinilor a durat 300 de ani. Era interzis să fii creștin. Și doar cuvântul creștin era motiv de condamnare, fără a exista alt cap de acuzare. Ești creștin? Atunci, îți aflai sfârșitul: averile erau confiscate, urmau martirii de neînchipuit, torturi cumplite. Câți martiri au fost? 12 milioane de martiri. Timp de 300 de ani creștinii se rugau: Doamne, dă-ne pace, iar El a dat, și pacea a venit în lume prin intermediul instrumentului ales al Providenței divine, care a fost Marele Constantin.

Cum nu ar trebui să-l cinstim? Și numai pentru această decizie pe care a semnat-o cu mâinile sale sfințite, ar fi trebuit să-l cinstim. Lumină mai este noblețea sufletului său și iertarea sa. Spun că odată dușmanii săi păgâni au tăiat capul unei statui care îl reprezenta chiar pe el. Când i s-a adus la cunoștință, a ridicat brațele sale, și-a atins creștetul și a spus: „iată aici este capul meu, nu-mi lipsește nimic, să nu-i pedepsiți”. Altădată spunea: „Dacă văd un cleric că păcătuiește, eu îl voi acoperi cu manta mea, astfel încât oamenii să nu-i vadă păcatele” și acest lucru arată dorința sa pentru pace în Biserică, astfel încât să nu existe scandaluri.

A abrogat închinarea la idoli pe care au susținut-o toți înaintașii săi, împărați romani ai vremurilor acelora, prin care el însuși era considerat și venerat drept Dumnezeu pe pământ.

Lumină este și Legislația sa. Pentru prima dată a fost prezentată o legislație creștină. Viziunea lui era rară, care viziune? Să construiască un stat creștin, universal și să-l aducă ca jertfă de mulțumire lui Hristos pentru a-l sfinți și a-l îndumnezei, și de aceea [în aghiografia creștină – n. trad.] se prezintă purtând în mâna sa o sferă, adică lumea. Și așa cum patriarhul Avraam a auzit glasul lui Dumnezeu care i-a spus „Pleacă din pământul și du-te în pământul pe care ți-l voi arăta eu” (Geneza 12, 1), la fel și Sfântul Constantin a părăsit Roma antică, orașul crimei, a vărsărilor de sânge a creștinilor nevinovați, și a construit o nouă Romă pe Bosfor, care mai târziu, după adormirea sa întru sfințenie, a fost numită cu demnitate și dreptate Constantinopol. Și de acolo a luat măsuri care vizau creșterea duhovnicească și sfințirea poporului.

Ce măsuri? A închis toate centrele ale nelegiurilor nopții. Existau centre unde femei se adunau sub protecția zeilor rușinoși, centre ale Afroditei, centre ale lui Bacchus – le-a închis pe toate. A închis templele oracolelor, a scos în afara legii pe magii care exploatau poporul și îl păcăleau. A interzis blasfemia. „Toate le iert”, a spus, „dar ceva nu iert, blasfemia. Cine blasfemiaza numele lui Hristos, acela imediat va fi arestat și exilat”.

A cinstit ziua Domnului prin decret. A declarat-o o zi luminoasă și mare, a interzis magazinele a fi deschise. Hipodromuri, centre de distracție, închise, totul era în repaus.

A susținut micii proprietari de pământ, muncitorii, a luat măsuri împotriva cămătăriei și a oricărei nedreptăți, a fost primul care a susținut drepturile omului, a protejat văduvele și orfanii, a manifestat un interes special pentru asistența socială.

A protejat Credința Drept-Măritoare. Și atunci când a înainta sa s-a înfățișat întâiul între eretici, Arie, și și-a deschis gura lui spurcată împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, spunând că Hristos nu este cu adevărat Dumnezeu, de o ființă cu Tatăl, atunci Sfântul Constantin a dat ordin ca Primul Sinod Ecumenic să fie convocat la Niceea din Bitinia pentru a formula Credința, și el însuși s-a prezentat acolo la adunarea ierarhilor, nu ca Împărat – Împărat al Lumii Orientului și Apusului – cu egoism, ci, cu smerenie, și a strâns mâinile Sfinților Arhierei, mulți dintre care aveau încă pe trupurile lor proaspete urme ale martiriilor de curând încetate. Întrebat asupra subiectului, dar neștiind teologia, a spus următorul lucru frumos: „Respect ceea ce nu cunosc.”

A întărit misiunile apostolice, în timpul domniei sale armenii s-au convertit, de asemenea, iberezii, lumina lui Hristos a ajuns până în India.

La a sa poruncă, a fost găsită Sfânta Cruce și au fost construite primele Temple în Ierusalim. El a fost întemeietorul și cel ce a pus bazele unui Imperiu creștin care a durat o mie și o sută de ani.

Prin a sa poruncă a fost descoperită Sfânta Cruce și s-au construit primele Biserici în Ierusalim. A fost fondator și întemeietor al unui Imperiu Creștin care a durat o mie de ani.

În cele din urmă, dragii mei, când și-a dat seama că se apropie sfârșitul pământesc, în fața unei adunări de episcopi, și-a mărturisit păcatele și a plâns, apoi s-a botezat la vârsta de aproximativ 63 de ani și nu a mai purtat mantia împărătească, hainele regale și strălucitoare, ci doar haina albă a botezului său și a mărturisit că atunci s-a simțit cu adevărat împărat.  S-a împărtășit de preacuratele Taine, de Trupul și Sângele lui Hristos, și curat și pur, bucurându-se și rugându-se, s-a îndreptat spre Împărăția Cerurilor.

Iubiții mei, chiar dacă unii ignoră toate cele de mai sus, criteriile sfințeniei sale pentru Biserica noastră sunt aceste două: a) viziunea și harul pe care Sfântul le-a avut, așa cum am menționat mai sus și b) lucrările sale  minunate de după moartea sa.

Este adevărat că după adormirea sa sfântă, moaștele sale au fost înmormântate cu onoruri regale în pronaosul Bisericii Sfinților Apostoli, unde a izvorât mireasmă frumos-mirositoare și mir de mare preț, săvârșind multe minuni. Poate că unii vor spune, acestea sunt spuse de creștini, nu știm dacă sunt adevărate. Iubiții mei, chiar dacă unii nu cred, criteriile sfințeniei sale sunt aceste două și doar acestea. Astfel, cu pecetea lui Dumnezeu, Sfântul Constantin este Sfânt și egal cu Apostolii. Istoria l-a încununat cu supranumele de Mare, și Biserica l-a declarat Sfânt!

***Adevărul este următorul: când Constantin cel Mare era Cezar în Apus, Roma l-a ridicat împărat pe crudul și războinic împotriva creștinilor, Maxentius, care, pentru a-și acoperi sudul vestic, pentru că îi era frică de Constantin, l-a obligat să divorțeze de soția sa Minervina, si să se căsătoreasca cu Fausta, o femeie foarte ambițioasă și vicleană, care era sora lui Maxențiu, pentru a-l stăpâni. Văzând că primul fiu născut al lui Constantin, Crispus, s-a remarcat în bătălii și era sortit să fie succesorul, ea a vrut să-l distrugă prin toate mijloacele și să-și promoveze cei trei fii ai ei la putere. Așa că ea l-a calomniat pe Crispus, spunând că a încercat să o violeze și să-și ucidă tatăl pentru a prelua puterea ca un nou Avesalom. Din păcate, șiretlicul Faustei a fost atât de convingător, iar calomniile ei atât de măiestrite, încât atât generalii, cât și Constantin au căzut în capcana diabolică. Și au îngăduit, conform legilor, ca fiul său, Crispus, să fie omorât. Când regina mamă Sfânta Elena, aflată departe, a aflat de acest lucru, și-a certat aspru fiul împărat pentru această decizie. Constantin a ordonat încă de la început investigații amănunțite, din care s-a dezvăluit că a căzut victima conspirației criminale a soției Faustei și a anturajului acesteia. Apoi a ordonat imediat ca și ea să fie omorâtă. Aceste două crime a membrilor familiei sale l-au șocat pe Constantin, care până la sfârșitul vieții a oftat și a jelit din cauza aceasta și a cerut lui Dumnezeu să-l ierte. Chiar și pentru a-și arăta public pocăința, a ridicat statuia lui Crispus cu inscripția: „Fiul meu cel blestemat”.

 

În pericopa evanghelică de astăzi se vorbește despre vizita femeilor mironosițe “după ce a trecut Sabatul” la mormânt, întâlnirea cu Îngerul și informația că “El a înviat, nu este aici.” Întâlnirea mironosițelor cu Domnul nu este descrisă aici, dar știm foarte bine că femeile mironosițe nu numai că au fost găsite vrednice de apariția îngerească și au fost primele informate despre Învierea lui Hristos, dar au fost găsite vrednice și de a-L vedea pe Hristos Cel Înviat. Acesta este un eveniment de mare importanță și semnificație. De aceea, în persoana mironosițelor, natura feminină și, în general, toată natura umană este cinstită.

 

Apariția lui Hristos în fața mironosițelor

Este întru totul uimitor că prima apariție a Biruitorului păcatului, diavolului și morții, a avut loc în fața femeilor și nu a ucenicilor. Această problemă are explicația sa.

Potrivit Sfântului Grigorie Palama, învierea lui Hristos este reînnoirea naturii umane, revitalizarea, regenerarea și revenirea nemuritoare a lui Adam, care s-a întors în țărână prin păcat și moarte. Așa cum Adam nu a fost văzut când a fost creat, deoarece nu era nimeni altcineva atunci, în afară de Eva după crearea ei, tot așa acum noul Adam, Hristos, nu a fost văzut când a înviat. După învierea Sa, o femeie a fost prima care L-a văzut.

Dar dincolo de acest punct de vedere, există o altă interpretare patristică, care găsește o corelație între Eva și femeile mironosițe. Femeia (Eva), după ce a vorbit cu duhul cel rău, a căzut și a adus vestea căderii la Adam. Acum femeile (mironosițele), după ce au vorbit cu îngerul și apoi L-au văzut pe Hristos, au adus vestea Învierii bărbaților (ucenicilor). Astfel, avem restaurarea naturii feminine. Diviziunea și atribuirea responsabilității femeilor pentru cădere sunt abolite. Restaurarea naturii feminine a avut loc odată cu întruparea lui Hristos și nașterea Sa din Fecioara Maria, pe care toate veacurile o așteptaseră.

O femeie în Biserică încetează să mai fie un simplu ființă biologică și devine o persoană, o ființă spirituală, care este îndumnezeită. Desigur, există încă diferența biologică de sex, dar aceasta va fi abolită în învierea comună. Atunci persoana umană va rămâne. Prin urmare, nu există nicio diferență între bărbat și femeie în ceea ce privește mântuirea. Apostolul Pavel spune: “Nu mai este nici bărbat, nici femeie, căci toți sunteți una în Hristos Iisus” (Gal. 3:28). Creștinismul este revoluționar și aici. Creează o mare revoluție prin Înviere. Învierea lui Hristos a reînnoit totul.

 

Virtutea curajului

Prin prima arătare a Celui Înviat în fața femeilor, virtutea curajului a fost onorată. Mironosițele nu au contat nici ura oamenilor, nici puterea soldaților, nici noaptea. Ele au făcut o ieșire eroică și au venit la mormânt pentru a oferi parfumuri lui Hristos. În persoana lor este onorată “anarhia” creștină, care este cea mai sănătoasă expresie a iubirii pentru Dumnezeu. Onorează “anarhia” creștină care se manifestă nu cu bombe, care distrug, ci cu dragoste, bucurie și blândețe (mir și lacrimi) care construiesc. Anarhiștii moderni și feministele moderne sunt orbi la exemplul eroic al femeilor mironosițe.

Sfinții Părinți spun că una dintre cele patru mari virtuți este curajul (înțelepciunea, prudența, curajul, dreptatea), care sunt necesare pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Curajul se naște din ciocnirea voinței cu eul interior, iar armonizarea curajului cu înțelepciunea creează virtutea blândeții, care se numește și nepătimire, deoarece armonizează forțele active ale sufletului cu senzațiile corespunzătoare ale corpului și energiile simțurilor.

În linii mari, putem spune că curajul se naște din credința în Dumnezeu, dragostea pentru El și speranța în mila Sa. Și acestea sunt posedate de cel care lucrează cu inima și nu cu rațiunea rece. Rațiunea ia în calcul și lașitatea, așa cum a fost cazul ucenicilor. Inima iubește și progresează înainte.

Curajul este necesar în lupta împotriva patimilor noastre și, de fapt, în a persevera în fiecare lucrare bună și în a învinge patimile sufletului și ale trupului. Cel care are curaj nu se teme în momentele dificile ale luptei. Așa cum s-a spus, chiar dacă cade în păcat și se închină diavolului, nu își pierde curajul, ci se întoarce la Dumnezeu în pocăință și își învinge dușmanii.

Pe de altă parte, lipsa curajului rezultă în două mari rele. Îndrăzneala care se îndreaptă împotriva aproapelui și lașitatea care duce la damnare. Aceasta deoarece sufletul laș este tulburat, disperat și, în cele din urmă, se distruge și astfel se pierde. Acest lucru îl vedem adesea la creștinii de astăzi. Se pierd ușor. Poate pentru că nu au experimentat filozofia practică. Poate pentru că trec cu vederea viața morală, care este baza vieții spirituale.

 

Mironosițele naturii umane

Întâlnirea cu Hristos Cel Înviat nu a fost prerogativa exclusivă a unor femei. Toată natura umană L-a acceptat pe Hristos, a Doua Persoană a Sfintei Treimi. În Cântarea Cântărilor se spune: “Numele tău este ca o mireasmă vărsată” (Cântarea Cântărilor 1, 3). Înainte de întrupare Hristos era mireasma vărsată, după întrupare El a devenit mirul și a uns natura umană. I-a dat sfințenie și Har. După cum observă Nicolae Cabasilas, natura umană, după păcat, s-a separat de Dumnezeu, dar când trupul a fost îndumnezeit, atunci natura umană L-a luat pe Dumnezeu ca esență și zidul a devenit mir.

Prin urmare, mironosițele nu sunt doar acele femei care au mers la mormântul lui Hristos cu mir, ci ele sunt toată natura umană după Înviere și Înălțare și, în special, cei care trăiesc sacramental în Biserică. Ele nu țin doar mirul în mâinile lor, ci au în inimile lor mirul, pe Hristos Cel nemuritor. Ele nu au doar virtuțile bunătății, iubirii, adevărului, ci Îl au pe Hristos Însuși, care este Bunătatea, Iubirea și Adevărul. Harul lui Hristos care există în inimile lor este vărsat și pe trupurile lor, astfel încât ele nu sunt doar vase de parfum, ci aceste trupuri sunt transformate și ele în mir.

Mironosițele sunt acele persoane, care au fost purificate de cuvântul poruncilor evanghelice, ale căror suflete sunt fără pată și rodnice în virtuți, care au alungat toate patimile cu blândețe și sunt fervente în a naște semnificații spirituale cu discernământ (Niketas Stethatos). O mironosiță este cineva care are rugăciune interioară neîncetată și astfel au fost și sunt toți sfinții.

Învierea lui Hristos este într-adevăr reînnoirea naturii umane. El a uns cu untdelemn miresmatic si a miruit toată natura umană. Toți putem avea privilegiul de a deveni mironosițe ale lui Hristos.

 

de I.P.S. Ierotheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului

Hristos, Inima Sfintei Scripturi

A treia necesitate atunci când citim Scriptura este aceea ca ea să fie hristo-centrică. Dacă suntem în acord cu conferința moscovită din 1976, care decretează că „scriptura constituie un tot-unitar”, unde vom găsi întregimea și coerența ei? În persoana lui Hristos. El este firul unificator ce trece prin întreaga Biblie, de la prima până la ultima propoziție. Iisus se întâlnește cu noi la fiecare pagină. Toate se leagă datorită lui. „În el, toate se țin la un loc” (Col. 1:16).

Majoritatea studiilor scripturistice de către comentatorii vestici contemporani au adoptat o abordare analitică, spărgând fiecare carte în ceea ce pare a fi sursele originale. Legăturile sunt astfel aduse la lumină, ceea ce face ca Biblia să fie redusă la o serie de unități izolate. A existat o reacție recentă împotriva acestui curent, fiindcă mulți critici ai Bibliei din Apus și-au afierosit mare parte din atenția lor către modul în care aceste unități primare au ajuns să fie legate laolaltă. Această abordare este cu siguranță primită cu bucurie de către Ortodoxie. Este important să vedem unitatea scripturii, precum și diversitatea ei, sfârșitul ce îmbrățișează întregul, și, de asemenea, începuturile împrăștiate. Ortodoxia preferă, în general, o abordare „sintetică” mai degrabă decât una analitică a hermeneuticii, văzând Biblia mai degrabă ca un tot unitar integrat, unde Hristos este pretutindeni, ca legătură unificatoare.

Precum am văzut, este exact efectul citirii Sripturii în contextul cultului Bisericii. Căci lecturile din ziua Buneivestiri și a Sfintei Sâmbete ne clarifică faptul că pretutindeni în Vechiul Testament sunt diferite indicatoare și pietre topografice ce indică taina lui Hristos și a mamei Sale, Maria. Interpretând Vechiul Testament în lumina celui Nou, și a Noului în lumina celui Vechi, așa cum ne încurajează lecturile Bisericii, descoperim cum întreaga Scriptură își găsește punctul de convergență în Mântuitorul.

Ortodoxia face uz extensiv de această metodă „tipologică” de interpretare, în timp ce semnele, simbolurile lucrărilor Mântuitorului pot fi detectate  în scrierile Vechiului Testament. De exemplu, Melchisedec, regele-preot al Salemului care a oferit pâine și vin lui Avraam (Facere 14:18), este și el recomandat drept un „tip” al lui Hristos nu doar de către Părinți, cât și de către însuși Noul Testament (Evrei 5:6; 7:1-19). Piatra ce a izvorât apă în pustia Sinaiului (Ieșire 17:6, Numeri 30:7-11) este, de asemenea, un simbol al lui Hristos ( 1 Cor. 10:4). Tipologia explică alegerea acestor lecturi, nu numai în cazul Sfintei Sâmbete, ci prin toată cea de-a doua jumătate a  Postului Mare. De ce sunt lecturile din facere din săptămâna a VI-a dominate de figura lui Iosif? De ce citim din Cartea lui Iov în Săptămâna Luminată? Fiindcă Iosif și Iov, amândoi au suferit în mod inocent și au prevestit suferința mântuitoare a lui Hristos pe Cruce.

Putem descoperi multe alte corespondențe între Vechiul și Noul Testament uzitând concordanțele biblice. De multe ori, cel mai bun comentariu este o simplă concordanță, sau o ediție a Bibliei cu adnotări bine alese. Toate se leagă, precum zice și Părintele Alexandru Schmemann, „creștinul este cel ce, oriunde s-ar uita, găsește pe Hristos și se bucură de El”. Acest lucru este profund adevărat mai ales în cazul creștinului biblic: oriunde s-ar uita, la fiecare pagină, găsește pe Hristos.

 

Biblia ca experiență personală

Conform Sfântului Marcu Ascetul (sec. V-VI), „ cel ce este smerit în gândurile sale și antrenat în lucrul duhovnicesc, când citește Sfintele Scripturi, va pune în aplicare totul asupra sa, și nu a aproapelui său”. În cercetarea noastră scripturistică trebuie să fim cu băgare de seamă pentru o aplicare personală. Întrebarea noastră nu este simplă: „Ce înseamnă”, ci „ Ce înseamnă pentru mine?”. Precum spune și Sfântul Tihon „Însuși Hristos vorbește cu tine”. Scriptura este un dialog direct și intim cu Mântuitorul – Hristos se adresează mie, și inima mea îi răspunde. Acesta este cel de-al patrulea criteriu al citirii Bibliei.

Voi vedea toate narațiile din Scriptură ca parte a propriei mele povești. Descrierea căderii lui Adam este deopotrivă și o poveste a propriei mele experiențe. Cine este Adam? Numele său înseamnă „om”, „bărbat”: eu sunt Adam. Mie mi se adresează Dumnezeu când spune „Adame, unde ești?” (Gen. 3:9). De multe ori ne întrebăm „Unde este Dumnezeu?” , dar adevărata întrebare este cea pe care Dumnezeu o pune lui Adam și fiecăruia dintre noi: „Unde ești tu?”.

Cine este Cain, ucigașul fratelui său? Sunt eu însumi; întrebarea provocatoare a lui Dumnezeu („ Unde este Abel, fratele tău” – Facere 4,9), se adresează lui Cain cel dinlăuntrul fiecăruia dintre noi. Calea către Dumnezeu stă în iubire pentru oameni și nu există nici o altă cale. Neglijarea fratelui sau a surorii mele duce la înlocuirea imaginii lui Dumnezeu cu semnul lui Cain, căci, prin aceasta, îmi resping propria mea umanitate esențială. Același sens îl au toate serviciile din Postul Mare, și mai ales Canonul Sfântului Andrei Criteanul: „Eu sunt omul căzut între tâlhari”, zicem (Luca 10:30); „eu sunt fiul Tău cel tânăr, cel ce și-a risipit averea pe care mi-ai dat-o… iar acum sunt înfometat și însetoșat” (Luca 15:11-14). „Cine sunt oile, cine sunt caprele? Întrebau părinții pustiei Egiptului (Mat. 25:31-46). „ Oile sunt cei cunoscuți de Dumnezeu”, răspundeau ei, ”iar caprele, sunt eu”.

Trei sunt pașii ce trebuie urmați în lecturarea Scripturii. În primul rând, reflectăm că ceea ce avem înscris în Scriptură reprezintă istoria sacră: istoria lumii de la crearea sa, istoria poporului ales de Dumnezeu, istoria lui Dumnezeu Însuși întrupat în Palestina, istoria „lucrărilor minunate” (Fapte 2:11) de după Cincizecime. Nu trebuie să uităm că ceea ce găsim în Biblie nu este o ideologie, nici o teorie filosofică, ci o credință istorică.

În al doilea rând, observăm particularitatea și specificitatea acestei istorii sacre. În Biblie îl găsim pe Dumnezeu intervenind la vreme cuvenită și în anumite locuri, intrând în dialog cu persoane umane în mod individual. Vedem chemarea distinctă a lui Dumnezeu adresată diferitelor persoane: lui Avraam, Moise și David, Rebecăi și lui Rut, lui Isaia și profeților. Vedem venirea în trup a lui Dumnezeu, într-un anumit colț al lumii, la un moment dat și dintr-o anume mamă. Acest eveniment nu trebuie să ne fie pricină de scandal, ci de binecuvântare: dragostea divină este universală în scopul ei, dar mereu personală în expresie.

Acest sens al specificității Bibliei este un element vital în gândirea scripturistică ortodoxă. Dacă într-adevăr iubești Biblia, vei iubi și genealogiile și detaliile legate de datări cronologice și geografice. Cel mai ușor mod de a aduce la viață studiul Scripturii este a merge într-un pelerinaj în Țara Sfântă, căci vei păși pe unde a călcat Hristos, vei merge aproape de Marea Moartă, vei urca muntele ispitirii, vei vedea și vei simți, probabil, pustia,  la fel cum a simțit-o Mântuitorul în cele patruzeci de zile de singurătate. Vei bea din fântâna unde Iisus a vorbit cu samariteanca. Vei naviga apele Mării Galileii, unde vei avea răgaz să sesizezi liniștea apelor. Vei păși în noapte în Grădina din Ghetsimani și vei sta în întuneric dedesuptul acelor măslini antici și vei vedea în vale luminile orașului. Gustă din plin aceste caracteristici ale peisajului istoric și ia cu tine înapoi experiența aceea în lecturile tale zilnice din Scriptură.

Mai avem apoi un ultim pas: după retrăirea istoriei biblice în toate particularitățile sale, le vom aplica în mod direct asupra noastră. Ne vom spune nouă: „acestea nu sunt doar locuri distante, evenimente ale trecutului îndepărtat. Ele aparțin întâlnirii mele cu Domnul. Acele povești mă includ și pe mine”.

Trădarea, de exemplu, este parte a poveștii personale a fiecăruia. Nu am fost, oare, toți trădați de cineva la un anumit punct în această viață, și nu am cunoscut toți ce înseamnă să fii trădat? Iar acele amintiri nu au lăsat răni vii și adânci în sufletul nostru? De aceea, lecturarea trădării lui Iisus de către Sfântul Petru și restaurarea sa de după înviere, ne face să ne vedem pe fiecare dintre noi drept un actant al acelei povești. Imaginându-ne ce au simțit atât Petru cât și Hristos la acel moment imediat după trădarea, ne împropriem sentimentele lor. Eu sunt pentru, în situația trădării, dar pot fi, de asemenea, și Hristos? Reflectând astfel, văzând cum Mântuitorul înviat cu o dragoste lipsită întru totul de sentimentalisme, restaurează relația cu Petru, văzând cum Petru, pe de altă parte, a avut curajul și smerenia de a primi această restaurare, ne întrebăm: Cât de mult mă asemăn lui Hristos ca să iert pe cei ce m-au trădat? Și, după propriul meu act de trădare, sunt eu capabil să accept iertarea celorlalți, sunt eu capabil să mă iert pe mine însumi?

Să luăm alt exemplu, cel al femeii păcătoase, care a golit vasul cu mir pe picioarele lui Hristos (Luca 7:36-50) și pe care unii o identifică drept Sfânta Maria Magdalena, deși nu aceasta este interpretarea ortodoxă de bază. Pot eu să mă văd asemenea ei? Pot eu să mă fac părtaș al generozității ei, în spontaneitate și dragoste impulsivă? ”Păcatele ei, deși multe, sunt iertate, căci mult a iubit”. Sau sunt eu, oare, calculat, rău, timid, ținându-mă pe mine în lesă, niciodată dorind să mă afierosesc întru totul unui lucru, fie el bun sau rău? Precum spuneau și Părinții Pustiei, „mai bine cineva care a păcătuit, dacă el știe că a păcătuit și se pocăiește, ca o persoană ce nu a greșit și se consideră pe sine drept”.

O astfel de abordare personală înseamnă citirea Bibliei nu în mod detașat, asemenea unor observatori obiectivi, ci absorbind informația, luând aminte la fapte. Biblia nu este doar o lucrare de literatură, sau o colecție de documente istorice, deși poate fi abordată și la acest nivel. Ea este, mai mult decât toate, o carte sfântă, ce se adresează celor credincioși, ce trebuie citită în dragoste și credință. Nu vom profita întru totul de citirea Evangheliilor dacă nu ne vom face părtași de dragostea lui Hristos. „Inima vorbește către inimă”: pătrund în adevărul viu al Scripturii numai când inima mea răspunde cu dragoste la inima lui Dumnezeu.

Citirea Scripturii într-o astfel de manieră – în ascultare, ca membru al Bisericii, găsindu-l pe Hristos pretutindeni, văzând totul ca parte a experienței personale –  vom simți ceva din puterea și tămăduirea ce se regăsesc în Biblie. Deși întotdeauna pe calea explorării biblice, ne vom găsi abia la începuturi. Suntem asemenea cuiva ce vrea să exploreze un ocean fără de margini cu o barcă micuță. Dar, indiferent de cât de mare este acea aventură, noi o putem începe astăzi, la acest ceas, în acest moment.

La cel mai înalt moment al crizei sale duhovnicești, luptându-se cu sine singur, în grădină, Sfântul Augustin a auzit vocea unui copil ce striga: „Ridică-te și citește, ridică-te și citește”. Și-a luat de jos Biblia și a citit; și ceea ce a citit a schimbat cu totul viața sa. Să facem și noi asemenea: să ne ridicăm și să citim.

„Cuvântul tău este făclie picioarelor mele și lumina cărărilor mele” ( Ps. 118:105)

 

Cum citim Sfânta Scriptură? – Partea I
Cum citim Sfânta Scriptură? – partea a II-a

 

de Înaltpreasfințitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia

 

Înțelegerea Bibliei prin Biserică

În al doilea rând, așa cum afirmă Conferința de la Moscova, „Cunoaștem, primim și interpretăm Scriptura prin Biserică și în Biserică”. Abordarea noastră față de Biblie nu este doar în ascultare, ci și eclesială. Cuvintele Scripturii, deși ne sunt adresate personal, ne sunt în același timp adresate nouă ca membri ai unei comunități. Cartea și Biserica nu trebuie separate.

Interdependența dintre Biserică și Biblie este evidentă în cel puțin două moduri.  În primul rând, primim Scriptura prin și în Biserică. Biserica este cea care ne spune ce este Scriptura. În primele trei secole ale istoriei creștine, a fost nevoie de un proces îndelungat de cernere și testare, pentru a distinge între ceea ce este în mod autentic o Scriptură „canonică”, care dă mărturie cu autoritate despre persoana și mesajul lui Hristos, și ceea ce se numește o scriere „apocrifă”— utilă poate pentru învățăturile sale, dar nu o sursă normativă de doctrină. Astfel, Biserica este cea care a hotărât care cărți formează Canonul Noului Testament. O carte face parte din Sfânta Scriptură nu din cauza unei anumite teorii cu privire la data și autoritatea ei, ci pentru că Biserica o tratează ca fiind canonică. Să presupunem, de exemplu, că s-ar putea dovedi că Evanghelia a patra nu a fost scrisă de fapt de Sfântul Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos – în opinia mea, există de fapt motive puternice pentru a continua să acceptăm autorul lui Ioan – totuși, chiar și așa, acest lucru nu ar modifica faptul că noi considerăm a patra Evanghelie ca fiind Scriptura. De ce? Pentru că Evanghelia a patra, indiferent de autor, este acceptată de Biserică și în Biserică.

În al doilea rând, interpretăm Scriptura prin și în Biserică. Dacă Biserica este cea care ne spune ce este Scriptura, în egală măsură Biserica este cea care ne spune cum trebuie înțeleasă Scriptura. Întâlnindu-se cu un etiopian în timp ce citea Vechiul Testament în carul său, apostolul Filip l-a întrebat: „Înțelegi ce citești?” „Cum pot”, a răspuns etiopianul, „dacă nu mă îndrumă cineva?” (Fapte 8:30, 31). Dificultatea lui este și a noastră. Cuvintele Scripturii nu se explică întotdeauna de la sine. Biblia are o simplitate minunată, dar atunci când este studiată în detaliu, se poate dovedi o carte dificilă. Într-adevăr, Dumnezeu vorbește direct inimii fiecăruia dintre noi în timpul citirii Scripturii – după cum spune Sfântul Tihon, lectura noastră este un dialog personal între fiecare și Hristos Însuși – dar avem nevoie și de îndrumare. Și ghidul nostru este Biserica. Folosim pe deplin înțelegerea noastră privată, luminată de Duhul; folosim din plin comentariile biblice și descoperirile cercetărilor moderne, dar noi supunem judecății Bisericii opiniile individuale, fie ele ale noastre, fie ale cărturarilor.

Citim Biblia fiecare în parte, dar nu ca persoane izolate. Noi nu spunem „eu”, ci „noi”. Citim ca membri ai unei familii, familia Bisericii Universale Ortodoxe. Citim în comuniune cu toate celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos din toate părțile lumii și în toate generațiile timpului. Această abordare comunală, sau catolică, a Bibliei este subliniată într-una dintre întrebările adresate unui convertit în cadrul slujbei de reprimire în corpul Bisericii folosite în Biserica Rusă: „Recunoașteți că Sfânta Scriptură trebuie acceptată și interpretată în conformitate cu credința care a fost transmisă de Sfinții Părinți, și pe care Sfânta Biserică Ortodoxă, Maica noastră, o a fost și este încă ținută?” Criteriul decisiv al înțelegerii noastre a ceea ce înseamnă Scriptura este mintea Bisericii. Biblia este cartea Bisericii.

Pentru a descoperi această „minte a Bisericii”, de unde începem? Un prim pas este să vedem cum este folosită Scriptura în închinare. Cum, în special, sunt alese lecțiile biblice pentru a le citi la diferitele sărbători? Un al doilea pas este consultarea scrierilor Părinților Bisericii, în special a Sfântului Ioan Gură de Aur. Cum analizează și aplică ei textul Scripturii? Modul eclezial de a citi Biblia este în acest fel atât liturgic, cât și patristic.

Pentru a ilustra ce înseamnă a interpreta Scriptura într-un mod liturgic, să luăm în considerare lecturile din Vechiul Testament de la Vecernia pentru Sărbătoarea Bunei Vestiri (25 martie) și la Vecernia din Sâmbăta Mare, prima parte a privegherii Pascale antice. La Buna Vestire sunt cinci lecturi:

(1) Geneza 28:10–17: visul lui Iacov despre o scară ridicată de la pământ la cer.

(2) Iezechiel 43:27—44:4: viziunea profetului despre templul din Ierusalim, cu poarta închisă prin care nimeni nu poate trece, în afară de fiul de împărat.

(3) Proverbele 9:1–11: unul dintre marile pasaje sofianice din Vechiul Testament, care începe cu „Înțelepciunea și-a zidit casa”.

(4) Exodul 3:1–8: Moise la Rugul Aprins.

(5) Proverbe 8:22–30: un alt text sofianic, care descrie locul Înțelepciunii în providența veșnică a lui Dumnezeu: „Cu veacuri în urmă, am fost așezat, la început, înainte de începutul pământului”.

În aceste pasaje din Vechiul Testament avem, deci, o serie de imagini puternice pentru a indica rolul Maicii Domnului în planul de mântuire al lui Dumnezeu care se desfășoară. Ea este scara lui Iacov, căci prin intermediul ei Dumnezeu se coboară și intră în lumea noastră, asumând trupul pe care ea îl furnizează. Ea este atât Mamă, cât și Veșnic Fecioară; Hristos s-a născut din ea, dar ea rămâne încă nevinovată, poarta fecioriei ei fiind pecetluită. Ea oferă umanitatea, sau casa pe care Hristos, Înțelepciunea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:24), o ia ca locuință; alternativ, ea însăși trebuie privită ca înțelepciunea lui Dumnezeu. Ea este Rugul Aprins, care conține în pântecele ei focul necreat al Dumnezeirii și care, totuși, nu se mistuie. Din veșnicie, „cu veacuri în urmă . . . înainte de începutul pământului”, ea a fost aleasă de Dumnezeu pentru a fi Mama Lui. Citind aceste pasaje în contextul lor original din Vechiul Testament, s-ar putea să nu apreciem imediat că ele prefigurează întruparea Mântuitorului din Fecioară. Dar, explorând utilizarea Vechiului Testament în lecționarul Bisericii, putem descoperi strat peste strat de semnificații care sunt departe de a fi evidente la prima vedere.

Același lucru se întâmplă atunci când ne gândim la modul în care este folosită Scriptura în Sâmbăta Mare. Aici sunt nu mai puțin de cincisprezece lecții din Vechiul Testament. Din păcate, în multe dintre parohiile noastre, majoritatea acestora sunt omise, și astfel poporul lui Dumnezeu este înfometat de hrana biblică adecvată. Această lungă secvență de lecturi ne pune în fața semnificației mai profunde a „trecerii” lui Hristos prin moarte, la Înviere. Prima dintre lecții este relatarea creației (Gen 1:1–13): învierea lui Hristos este o creație nouă (2Co 5:17; Apoc. 21:5), inaugurarea unei ere noi, a veacului care va veni. A treia lecție descrie ritualul evreiesc al mesei Paștilor: Hristos răstignit și înviat este Noul Paște, Mielul Pascal care singur poate înlătura păcatul lumii (1 Corinteni 5:7; In 1:29). A patra lecție este Cartea lui Iona în întregime: cele trei zile ale profetului în pântecele balenei prefigurează învierea lui Hristos după trei zile în mormânt (Mt 12,40). A șasea lecție relatează trecerea Mării Roșii de către israeliți (Ex 13:20—15:19): Hristos ne conduce din robia Egiptului (păcatul), prin Marea Roșie (botezul), în țara făgăduinței (Biserica). Lectura finală este povestea celor trei Copii Sfinți în cuptorul de foc (Dan 3), încă o dată un „tip”, sau o prevestire, a învierii lui Hristos din mormânt.

Cum putem dezvolta acest mod eclezial și liturgic de a citi Scriptura în cercurile de studiu biblic din cadrul parohiilor noastre? O persoană poate primi sarcina de a nota ori de câte ori un anumit pasaj este folosit pentru o sărbătoare, sau o zi a unui sfânt, iar grupul poate discuta împreună motivele pentru care a fost ales astfel. Alții din grup pot fi desemnați să facă temele în rândul Părinților, bazându-se mai ales pe omiliile biblice ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Inițial, s-ar putea să fim dezamăgiți: modul de a gândi și de a vorbi al Părinților este adesea izbitor de diferit de cel de astăzi. Dar există aur în textele patristice, dacă am avea perseverența și imaginația să-l descoperim.

 

Cum citim Sfânta Scriptură? – Partea I

 

 

de Înaltpreasfințitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia

 

„Toată Scriptura este de Dumnezeu  insuflată” (2  Timotei 3:16)

„Dacă un rege pământesc, împăratul nostru”, spune Sfântul Tihon de Zadonsk (1724–83), „ți-ar scrie o scrisoare, nu ai citi-o cu bucurie? Cu siguranță, cu o  măreață bucurie și mare atenție.” Dar care este, se întreabă el, atitudinea noastră față de scrisoarea care ne-a fost adresată de nimeni altcineva decât de Dumnezeu Însuși? „Vi s-a trimis o scrisoare, nu de către vreun împărat pământesc, ci de către Împăratul Cerurilor. Și, totuși, aproape disprețuiești un asemenea dar, o comoară atât de neprețuită.” A deschide și a citi această scrisoare, adaugă Sfântul Tihon, înseamnă a intra într-o conversație personală, față către față, cu Dumnezeul cel viu. „De câte ori citiți Evanghelia, Hristos Însuși vă vorbește. Și în timp ce o citiți, vă rugați și vorbiți cu El.”

Exact așa este atitudinea noastră ortodoxă față de citirea Scripturii. Trebuie să văd Biblia ca epistola personală a lui Dumnezeu trimisă în mod special către mine. Cuvintele nu sunt destinate doar altora, departe și de demult, ci sunt scrise în mod deosebit și direct pentru mine, aici și acum. Ori de câte ori deschidem Biblia, ne angajăm într-un dialog creativ cu Mântuitorul. Iar în această ascultare, răspundem și noi. „Vorbește, Doamne, căci robul Tău aude”, îi răspundem lui Dumnezeu pe măsură ce citim (I Regi 3:10); „Iată-mă, aici  sunt” (Isaia 6:8).

La două secole după Sfântul Tihon, la Conferința de la Moscova desfășurată în 1976 între ortodocși și anglicani, adevărata atitudine față de Scriptură a fost exprimată în termeni diferiți, dar la fel de valizi. Această declarație comună, semnată de delegații ambelor tradiții, formează un excelent rezumat al concepției ortodoxe: „Scripturile constituie un tot-unitar coerent. Ele sunt în același timp inspirate divin și exprimate uman. Ele depun mărturie cu autoritate despre revelația lui Dumnezeu despre Sine în creație, în întruparea Cuvântului și în întreaga istorie a mântuirii și, ca atare, exprimă Cuvântul lui Dumnezeu în limbajul uman. Cunoaștem, primim și interpretăm Scriptura prin Biserică și în Biserică. Abordarea noastră față de Biblie este una de ascultare.”

Coroborând cuvintele Sfântului Tihonn cu declarația moscovită, putem distinge patru caracteristici-cheie ce delimitează „mintea scripturistică” ortodoxă. În primul rând, citiriea Scripturii este în ascultare. În al doilea rând, este ecleesiastică, în unitate cu Biserica. În al treilea rând, este hristo-centrică. În al patrulea rând, eeste peresonală

 

Citirea Biliei cu ascultare

În primul rând, așadar, vedem Scriptura ca fiind inspirată de Dumnezeu și, prin urmare, o abordăm în duh de ascultare. Inspirația divină a Bibliei este subliniată deopotrivă de Sfântul Tihon, cât și de Conferința de la Moscova din 1976. Scriptura este „o scrisoare” de la „Împăratul Cerurilor”, spune Sfântul Tihon; „Hristos Însuși îți vorbește”. Biblia, afirmă Conferința, este „martorul autorizat” al lui Dumnezeu despre Sine, exprimând „Cuvântul lui Dumnezeu în limbaj uman”. Răspunsul nostru la acest cuvânt divin este pe bună dreptate unul de receptivitate ascultătoare. Pe măsură ce citim, așteptăm Duhul lui Dumnezeu.

Deoarece este inspirată divin, Biblia posedă o unitate fundamentală, o coerență totală, căci este același Duh care vorbește în fiecare pagină. Nu ne referim la ea ca și cum  ar fi vorba  de„cărțile”, la plural, ta biblia, dar o numim „Biblia”, „Cartea”, la singular. Este o carte, o singură Sfântă Scriptură, cu același mesaj de-a lungul său – un compozit și totuși o singură poveste, de la Geneza la Apocalipsa. În același timp, însă, Biblia este și uman exprimată. Este o bibliotecă întreagă de scrieri distincte, compuse în momente diferite, de persoane diferite, în situații foarte diverse. Îl găsim pe Dumnezeu vorbind aici „în multe și felurite feluri” (Evrei 1:1). Fiecare lucrare din Biblie reflectă perspectiva epocii în care a fost scrisă și punctul de vedere particular al autorului. Căci Dumnezeu nu desființează personalitatea noastră creată, ci o sporește. Harul divin cooperează cu libertatea umană: suntem „împreună-lucrători”, „colaboratori” cu Dumnezeu (1 Corinteni 3:9). În cuvintele scrisorii către Diognet (sec. II), „Dumnezeu convinge, El nu constrânge; căci violența este străină naturii divine”. Așa este întocmai în scrierea Scripturii inspirate. Autorul fiecărei cărți nu era doar un instrument pasiv, un flaut cântat de Spirit, o mașină de dictat care înregistra un mesaj. Fiecare scriitor al Scripturii contribuie cu darurile sale umane specifice. Pe lângă aspectul divin, există și un element uman în Scriptură și trebuie să le prețuim pe amândouă.

Fiecare dintre cei patru evangheliști, de exemplu, are propriul său punct de vedere. Matei este cel mai „eclesiastic” și cel mai evreu dintre cei patru, cu interesul său special pentru relația dintre Evanghelie și Legea evreiască și înțelegerea sa despre creștinism ca „Lege Nouă”. Marcu scrie într-o greacă mai puțin șlefuită, mai aproape de limbajul vieții de zi cu zi și include detalii narative vii care nu se găsesc în celelalte Evanghelii. Luca subliniază universalitatea iubirii lui Hristos, compasiunea Sa atotcuprinzătoare care se extinde în mod egal asupra evreilor și neamurilor. A patra Evanghelie exprimă o abordare mai lăuntrică și mai mistică și a fost numită de Sfântul Clement din Alexandria „o Evanghelie duhovnicească”. Să explorăm și să ne bucurăm din plin de această varietate dătătoare de viață ce se regăsește în Biblie.

Deoarece Scriptura este în acest fel Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în limbajul uman, există un loc pentru o anchetă critică cinstită și exigentă atunci când studiem Biblia. Creierul nostru rațional este un dar de la Dumnezeu și nu trebuie să ne fie frică să-l folosim la maxima  sa capacitate atunci când citim Scriptura. Noi, creștinii ortodocși, neglijăm în detrimentul nostru rezultatele cercetărilor academice independente privind originea, datele și calitatea de autor a cărților Bibliei, deși vom dori întotdeauna să testăm aceste rezultate în lumina Sfintei Tradiții.

Alături de acest element uman, totuși, trebuie să vedem întotdeauna aspectul divin. Aceste texte nu sunt doar opera autorilor individuali. Ceea ce auzim în Scriptură nu sunt doar cuvinte omenești, marcate de o mai mare sau mai mică pricepere și percepție, ci Cuvântul necreat al lui Dumnezeu Însuși, Cuvântul Tatălui „pășind înainte din tăcere”, pentru a folosi expresia Sfântului Ignatie al Antiohiei, Cuvântul veșnic al mântuirii. Abordând Biblia, atunci, nu venim doar din curiozitate, pentru a obține oarecare informații istorice. Venim cu o întrebare specifică: „Cum pot să mă mântuiesc?” Receptivitatea ascultătoare la Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă mai presus de toate două lucruri: un sentiment de minunare și o atitudine de ascultare.

Mirarea este ușor de stins. Nu simțim prea des, în timp ce citim Biblia, că a devenit prea familiară, chiar plictisitoare? Oare nu ne-am pierdut vigilența, simțul așteptării? Cât de mult suntem schimbați de ceea ce citim? Trebuie să curățăm continuu ușile percepției noastre și să privim cu alți ochi, cu uimire și mirare, miracolul care ne este pus în fața – miracolul mereu prezent al cuvântului divin de mântuire al lui Dumnezeu, exprimat în limbajul uman. După cum a remarcat Platon, „Începutul adevărului este a te mira de lucruri”.

Cu câțiva ani în urmă am avut un vis pe care încă mi-l amintesc cu luciditate. Eram înapoi în casa în care, timp de trei ani, în copilărie, am locuit la internat. Un prieten m-a dus mai întâi prin camerele deja cunoscute pentru mine din perioada copilăriei mele. Dar apoi, în visul meu, am intrat în alte încăperi pe care nu le mai văzusem niciodată – spațioase, elegante, pline de lumină. În cele din urmă am ajuns la o capelă mică, întunecată, cu mozaicuri aurii strălucind la lumina lumânărilor. „Ce ciudat”, i-am spus tovarășului meu, „că am trăit aici pentru atâta reme, și totuși nu am știut vreodată  de existența acestor camere”. Iar el a răspuns, „dar întotdeauna e așa”. Și m-am trezit și,  iată, era  un vis.

Nu ar trebui să reacționăm în prezența Bibliei  cu exact același sentiment  de surprindere, același simțământ de bucurie și revelație ca cel pe care  l-am simțit eu în vis? Sunt atâtea încăperi în  Scriptură ce nu au fost încă cercetate. Avem atâtea încă se explorăm.

Dacă supunerea înseamnă mirare, înseamnă și ascultare. Acesta este într-adevăr sensul literal al cuvântului „ascultă” atât în greacă, cât și în latină – a auzi. Problema este că cei mai mulți dintre noi sunt mai buni să vorbească decât să asculte. Un incident din „Goon Show”, pe care obișnuiam să-l urmăresc la radio cu nerăbdare în timpul studenției mele, rezumă prea bine situația noastră. Telefonul sună și unul dintre personaje îl ridică. „Bună”, exclamă el, „bună, bună”. Volumul lui crește. “Cine vorbește? Nu te pot auzi. Bună, cine vorbește?” O voce la celălalt capăt spune: „Tu vorbești”. „Ah”, răspunde el, „am crezut că vocea mi-a sunat familiar”. Și pune receptorul jos. Una dintre cerințele principale, dacă vrem să dobândim o „gândire  duhovnicească”, este să nu mai vorbim și să începem să ascultăm. Când intrăm într-o Biserică Ortodoxă, împodobită în mod tradițional, și privim în sus spre altar, vedem acolo, în absidă, icoana Maicii Domnului cu mâinile ridicate la cer – vechiul mod scripturistic de a se ruga pe care mulți încă îl folosesc astăzi. Aceasta trebuie să fie și atitudinea noastră față de Scriptură – o atitudine de deschidere și receptivitate atentă, mâinile noastre fiind întinse invizibil spre cer.

Pe măsură  ce citim Biblia, trebuie să ne modelăm asemenea  Sfintei  Feciare Maria, căci ea este, prin excelență, cea care ascultă. La Buna Vestire, ascultându-l pe înger, ea răspunde cu supunere: „Fie  mie după cuvântul tău” (Luca 1,38). Dacă nu ar fi ascultat mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu și nu l-ar fi primit duhovnicește în inima ei, nu ar fi purtat vreodată Cuvântul lui Dumnezeu trupește în pântecul ei. Ascultarea receptivă continuă să fie atitudinea ei de-a lungul istoriei Evangheliei. La nașterea lui Hristos, după vizita păstorilor, „Maria a păzit toate aceste lucruri, cugetându-le în inima ei” (Luca 2,19). După vizita la Ierusalim, când Iisus avea doisprezece ani, „Mama Sa a păstrat toate aceste lucruri în inima ei” (Luca 2,51). Importanța vitală a ascultării este indicată și în ultimele cuvinte atribuite Maicii Domnului în Sfânta Scriptură, la sărbătoarea nunții din Cana Galileii. „Faceți tot ce vă va spune El” (Ioan 2, 5), le spune ea slujitorilor și fiecăruia dintre noi.

În toate aceste  instanțe,  Fecioara Maria  servește drept oglindă și icoană ie a creștinului bilic. Ascultând  cuvântul  lui Dumnezeu, trebuie să  ne asemănăm ei: prin cumpătare,  prin ținerea  tuturor învățăturilor în inimile  noastre, prin împlinirea voilor Sale.  Vom  da  ascultare, așadar, la cele pe care Dumnezeu ni le rostește.

 

Sursă

 

Cum citim Sfânta Scriptură? – partea a II-a

 

de Sf. Luca al Crimeii

„Atunci când examinăm știința modernă, așa cum a fost creată de oameni ca Lamarque și Darwin, observăm contrastul și aș spune, disonanța absolută care există între știință și religie, în privința unor probleme ce țin până și de cele mai de bază teme ale existenței și cunoașterii noastre. De aceea, o minte luminată și rațională nu poate accepta ambele produse concomitent și trebuie să aleagă între știință și religie”.

Aceste cuvinte au fost scrise de bine-cunoscutul zoolog german, Ernst Haeckel, un suporter ardent al lui Darwin. Acestea au fost bine primite și au părut a fi dovada faptului că este o absurditate credința. Așadar, Haeckel spune că oricine are o minte luminată trebuie să aleagă între știință și religie și că trebuie să urmeze uneia, sau celeilalte. Și el crede că este necesar ca acești oameni ar trebui să renunțe la religie, fiindcă oamenii raționali nu pot anula știința.

Dar este acest lucru chiar necesar? De fapt, nu, fiindcă știm că marii oameni de știință au fost oameni de mare credință. Un astfel de om, de exemplu, a fost astronomul polonez Copernic, cel ce a pus bazele întregii astronomii moderne. Copernic nu a fost doar un om credincios, ci chiar un slujitor. Un alt mare om de știință, Newton, întotdeauna își ridica pălăria atunci când pronunța cuvântul „Dumnezeu”. Și el a fost un om de mare credință. Marele bacteriologist, Pasteur, care a trăit nu cu multă vreme înainte (+1895), cel care a pus bazele bacteriologiei moderne, își începea toate eforturile științifice cu o rugăciune către Dumnezeu. Cu zece ani în urmă (1936), un mare om de știință și conațional de-al nostru, Pavlov, creatorul noii psihologii a creierului, a plecat din lumea aceasta. El, de asemenea, a fost un om foarte credincios. Ar putea Haeckel, astfel, îndrăzni să concluzioneze că toți acești oameni nu au avut o minte luminată fiindcă au crezut în Dumnezeu?

Așadar, ce se întâmplă aici? Fiindcă, chiar astăzi, eu însumi știu cercetători care sunt profesori la universitate și, concomitent, oameni foarte credincioși. De ce, atunci, toții cercetătorii nu renunță la religie, ci doar cei care aderă liniilor de gândire ale lui Haeckel? Fiindcă cei din urmă cred doar în materie și resping lumea spirituală; ei nu cred în viața de după moarte; nu acceptă nemurirea sufletului; și, desigur, nu acceptă învierea din morți. Ei spun că toate vor fi dobândite prin știință și că nu există taină în natură pe care știința să nu o scoată la iveală. Ce răspuns putem da noi la acestea?

Vom răspunde după cum urmează. Aveți dreptate. Nu putem pune obezi asupra inteligenței umane care cercetează natura. Știm că astăzi, știința cunoaște doar parte din ce ar trebui să știe despre natură și știm că are și un mare potențial. Acesta este adevărul cu privire la care nu există îndoială. Atunci, de ce ne îndoim? De ce nu respingem și noi religia, asemenea lor, și de ce nu o considerăm ca fiind opusă cunoașterii științifice?

Doar fiindcă noi credem cu toată inima că există o lume spirituală. Suntem siguri că, în afara lumii materiale, există o lume spirituală infinită și incomparabil mai sublimă. Credem în existența făpturilor spirituale care au o cunoaștere mult mai avansată ca a noastră, a ființelor umane. Credem, cu toată inima, că în afara acestor două lumi spirituale și materiale, există un Dumnezeu Mare și Atotputernic.

Ne îndoim de dreptul științei de a-și folosi metodele pentru a investiga lumea spirituală. Fiindcă lumea spirituală nu poate fi cercetată prin aceleași metode folosite pentru lumea materială. Aceste metode rămân nefolositoare pentru lumea spirituală.

Cum știm noi că există o lume spirituală? Cine ne-a spus nouă că există. Dacă oamenii care nu cred în revelația divină ne vor întreba, vom răspunde: „Inima noastră ne zice acestea”. Fiindcă există două căi pentru oameni pentru a cunoaște lucruri. Prima este cea despre care vorbește Haeckel și este folosită de cercetători pentru a investiga lumea materială. Dar mai există o cale pe care nu o cunoaște știința și nu dorește să o cunoască. Această cunoaștere vine din inimă. Inima noastră nu este doar organul central al sistemului circulator, ci este și organul prin care ne cunoaștem unul pe altul și dobândim cea mai sublimă cunoaștere. Este organul care ne dă șansa de a comunica cu Dumnezeu și cu lumea de deasupra. Acesta este singurul aspect în privința căruia suntem în dezacord cu știința.

Atunci când vorbim despre marile reușite ale științei, nu punem sub semnul îndoielii importanța ei, nici nu limităm cunoaștere științifică. Tot ceea ce spunem cercetătorilor este aceasta: „Cu toate metodele la dispoziția voastră, nu aveți abilitatea de a investiga lumea spirituală, dar noi o putem face prin inimile noastre”.

Sunt multe fenomene care par a fi inexplicabile, dar care, în fapt, sunt adevărate (la fel de adevărate asemenea fenomenelor naturale) și acestea au de a face cu lumea spirituală. Așa sunt și fenomene pe care știința nu va fi vreodată capabilă să le explice, fiindcă nu abordează metodologia corectă.

Să ne explice știința cum au apărut profețiile care vorbesc de venirea lui Mesia și care au fost toate împlinite. Poate explica cum, cu 700 de ani înainte de nașterea lui Hristos, marele profet, Isaia, a prevestit cele mai importante evenimente din viața Domnului, pentru care motiv el este numit evanghelistul Vechiului Testament? Să explice ea darul perceperii pe care sfinții îl au și prin ce metode naturale l-au dobândit, atunci când, întâlnind un om pentru întâia oară, sfinții erau capabili să îi deslușească mintea și să îi înțeleagă cugetarea. Uneori, întâlneau pe cineva necunoscut lor și îl strigau pe acesta pe nume. Sau ofereau un răspuns în legătură cu o problemă care îl frământa pe vizitator, mai înainte ca cel din urmă să o fi amintit.

Dacă oamenii de știință pot explica asta, să o facă. Să explice cum sfinții au prevestit evenimente istorice care, pe parcursul timpului, s-au întâmplat exact după spusele lor. Să explice vizitele din lumea cealaltă și cum cei morți se înfățișează înaintea celor vii.

Niciodată nu vor putea explica fiindcă sunt departe de bazele religiei – de credință. Dacă veți citi cărțile acestor oameni de știință care încearcă să repudieze credința, veți vedea cu câtă superficialitate abordează ei problema. Nu înțeleg substanța religie, și totuși o critică. Critica lor nu atinge esența credinței, fiindcă ei nu sunt capabili a o înțelege, ci se restrâng doar la modul în care sentimentul religios este exprimat. Nu înțeleg substanța religiei și a credinței. Dar de ce? Fiindcă Domnul nostru, Iisus Hristos, zice: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6, 44).

Așadar, Tatăl nostru cel Ceresc trebuie să ne tragă și harul Duhului Sfânt să ne lumineze mințile și inimile. Sfântul Duh trebuie să sălășluiască în inimile și mințile noastre prin iluminare, iar cei care s-au învrednicit de acest dar trebuie să dobândească dragostea lui Hristos prin ascultarea de poruncile Sale. Singurii care cunosc esența credinței sunt cei care au dobândit Duhul Sfânt, cei în inimile cărora sălășluiesc Hristos și Tatăl Său. Ceilalți oameni, nu înțeleg nimic.

Filosoful francez, Emile Boutroux, a spus aceasta despre Haeckel: „Critica lui Haeckel are mai mult de a face cu exteriorul, decât cu substanța, iar pe acesta îl abordează printr-o viziune atât de materialistă și îngustă, încât nici măcar toți cei non-religioși nu o pot accepta. Critica lui Haeckel asupra religiei nu abordează nici măcar unul din principiile pe care religia le evocă”.

Așadar, aceasta este viziunea noastră asupra poziției lui Haeckel, a cărui cuvânt, până în ziua de azi, este „evanghelia” celor ce critică religia, care renunță la ea și o consideră a fi opusă științei. Vedeți cât de sărace și lipsite de greutate sunt argumentele pe care le folosesc? Nu fiți șocați atunci când auziți ce au ei de zi împotriva religiei, fiindcă cei ce vorbesc nu înțeleg substanța ei. Oamenii obișnuiți care nu au multe legături cu știința și care nu știu multe despre filosofie ar trebui întotdeauna să își amintească de principiul de care primii creștini erau foarte conștienți. Le părea rău pentru cei care cunoșteau toate științele, dar nu pe Dumnezeu. Și pe de altă parte, considerau pe cei ce îl cunoșteau pe Dumnezeu a fi binecuvântați, chiar dacă nu știau nimic din știința lumească.

Păziți acest adevărul ca pe cea mai de preț comoară a inimilor voastre, faceți-vă a voastră cărare dreaptă, fără a vă uita nici în stânga, nici în dreapta. Să ținem a noastră credință, care este adevărul etern și irefutabil. Amin!

 

Sursa

 

Iubiți frați, surori și copiii în Hristos, aplecați-vă urechea – nu doar cea exterioară, ci, mai important, pe cea dinlăuntru, asupra cuvintelor spuse de Domnul Iisus Hristos: „Cel ce are urechi de auzit, să audă” (Mat. 11:15, Mc. 4:9, Lc. 8:8); aplecați a voastră ureche, vă zic, pentru a asculta poruncile Domnului pentru a obține fericirea. La început, Dumnezeu a făcut omul pentru a trăi în și pentru fericire, pentru fericirea cea veșnică; dar păcatul care a pătruns în lume și a penetrat întreaga umanitate printr-o singură persoană, a distrus fericirea oamenilor și i-a făcut pe aceștia subiecții damnării, a feluritelor suferințe, a nefericirii, a bolilor și, în final, morții celei trecătoare și veșnice. Doar iubirea infinită a Dumnezeului Creator față de creația sa căzută, cinstită prin crearea acesteia în asemănare și după chipul lui Dumnezeu, a putut găsi o cale pentru a deschide cărarea de întoarcere către fericirea cea pierdută. Acest mod de restaurare a celor căzuți este întruparea, viețuirea printre oameni, predarea învățăturilor și a minunilor divine, suferința, moarte pe cruce și învierea Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos; iar calea de întoarcere către fericire stă în asumarea învățăturilor Sale, a poruncilor Sale și ascultarea față de păstorii și învățătorii drepți ai bisericilor. Nu există altă cale spre fericire, după cum Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața: nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui (Ioan 14:6; 10:9).

Cât de mult tânjim noi toți după fericire! Cât de mult ne temem și ne ferim de supărări și boală! Cu toate acestea, din păcate, căutăm și tânjim fericirea pe pământ, acolo unde ea nu există, și nu în Cer, unde ea dăinuie pe vecie. Ne temem și ne ferim de suferințe și boală, când ele sunt de cele mai multe ori, dacă nu chiar în mod indispensabil, folositoare nouă, căci ele vindecă suferința nemuritoare a sufletului prin diferite pătimiri. Și, desigur, ce fericire se poate regăsi în exil, în închisoare? Aceasta este condiția noastră, păcatele noastre ne-au îndepărtat din paradis, în lumea aceasta, așezându-ne ca într-o închisoare. Ce fericire poate fi pentru cei condamnați la moarte?

Ați putea spune: sunt multe plăceri inocente pe pământ, pe care Dumnezeu nu le interzice: de exemplu, Dumnezeu a dat vinul ce veselește inima omului, și a vădit arta cântării din psalterium, harpă, organe, timpane și multe alte instrumente. El ne-a învățat să formăm coruri și să cântăm cu jubilație; ne-a înconjurat de păsări ce cântă, chemându-ne la bucurie și fericire; și înaintea ochilor noștri a întins spectacolul maiestuos al naturii, în care vedem fericirea și bucuria întregii creații, peste tot, care ne invită și pe noi să ne bucurăm cu acestea.

Așadar, prin bunăvoința lui Dumnezeu, în lumea aceasta există unele consolări inocente pentru noi, rănite de înțepătura mortalității, care alină soarta celui ce pribegește pe calea sorții și a suferinței. Dar, aceste consolări trebuie folosite cu moderație, fără a atârna de ele în vreun fel. Trebuie să ne străduim pentru fericirea cea promisă, pășind pe calea cea mai grea a muncii, a privegherii, a rugăciunii, a abstinenței, a purității și a fiecărei virtuți în care este cu neputință a dobândi izbânda, fără a trece prin grele suferințe și ispite. Fraților, fericirea noastră adevărată, deplină și veșnică este în Cer, unde Atot-binecuvântatul Dumnezeu viețuiește în lumină neapropiată, unde protopărinții noștri, patriarhii, profeții, apostolii, ierarhii, martirii, monahii, cei drepți și toți sfinții sălășluiesc; acolo unde împărăteasa Cerului și a Pământului, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, domnește împreună cu Fiul ei. Fericirea pământească, trupească, pe care o avem aici, trece asemenea unui vis; ea este de multe ori impură și aspră. Doar adevărata virtute poate anticipa fericirea cea cerească, încă de pe pământ.

Așa că, unde putem căuta adevărata cale spre fericire? Ce cârmuire și ce porunci trebuie să urmăm pentru a o dobândi? Sub ascultarea celor nouă fericiri ale Domnului, pe care le-a enumerat pe munte înaintea ucenicilor săi și a oamenilor adunați, care sunt și cântate, sau recitate nouă asemenea unui instructaj zilnic în cadrul Liturghii, la Vohodul Mic, atunci când ușile împărătești sunt deschide pentru prima dată în cadrul slujbei. Acestea sunt următoarele: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor. Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-că și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri” (Mat. 5:3-12).

Aceasta este calea spre fericirea cea adevărată! […] Iar acum vă rog să țineți minte pe de rost adevărul că noi am fost creați de Dumnezeu pentru viața și fericirea veșnică, pe care am pierdut-o prin păcat, fiind izgoniți din Rai, supuși pedepsei lui Dumnezeu, spre a munci, a suferi și a ne îmbolnăvi și muri, condamnați fiind să rătăcim în exil, în căutarea căminului nostru celui adevărat și a fericirii. Acestea două ni se vor înapoia doar de către Tatăl cel Ceresc, prin mijlocirea și slujirea Fiului Său preaiubit, a Domnului Iisus Hristos, dacă vom avea credință în El și îi vom urma poruncile. Amin.

 

Sursa

 

al ÎPS Hrisostom al III-lea, Mitropolit de Mani

 

Acest proroc înfocat a trăit într-o perioadă foarte dificilă pentru istoria poporului israelian. În acei ani a avut loc o îndepărtare a israeliților de adevăratul Dumnezeu și a prevalat o cădere morală a poporului; în special, conducătorii poporului erau nelegiuiți, nedrepți și răi. De fapt, regele Ahab chiar a introdus închinarea la falșii zei Baal și Astarte. El a construit, de asemenea, altare închinate idolilor, astfel încât Sfânta Biblie scrie că „a lucrat vicleșug înaintea lui Dumnezeu mai mult ca toți împărații dinaintea lui”. Soția sa vicleană, ​​Izabela, a contribuit și ea la propagarea idolatriei și a imoralității. Oamenii erau adânc cufundați în patimi de tot felul, crezând și aducând jertfe idolilor.

Dar cine l-ar fi putut ajuta și întări? Cine va fi oprit răul, eroarea, lipsa de respect? Cine ar fi putut vorbi oamenilor?

Cu toate acestea, la acea vreme restristă, Dumnezeu și-a trimis prorocul, pe Ilie Tesviteanul. Acesta, cu îndrăzneală, se înfățișează înaintea regelui Ahab și îi spune: „Viu este Domnul Dumnezeul oștirilor, Dumnezeul lui Israel”. Și continuă cu cuvintele sale cumplite: „Tu și familia ta și oamenii l-ați abandonat. Iar dovada că el este viu aceasta este: nu va ploua pe pământ în anii următori decât atunci când voi spune asta.” Și profeția s-a împlinit: nici nu a plouat, iar seceta a domnit în toată țara. Nici o picătură de ploaie în patruzeci și două de luni; pământul a rămas uscat, aducând prin aceasta toate consecințele pentru oameni și natură. În Epistola sa sobornicească, Iacov, ruda Domnului, ne spune foarte bine acest lucru atunci când el când vrea să arate marea putere a rugăciunii! „Omul Ilie era om de aceeași natură cu noi și s-a rugat cu ardoare să nu plouă și nu a plouat pe pământ timp de trei ani și jumătate și s-a rugat din nou și cerul i-a dat ploaie și pământul, rodul” (Iacov 5, 17-18). Prin această cumplită pedeapsă a îndreptat prorocul necinstea oamenilor. Dar oamenii s-au pocăit si au cerut mila lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat atunci? Înflăcăratul proroc s-a rugat din nou, l-a implorat cu smerenie pe Dumnezeu și rugăciunea lui aprinsă a adus o ploaie mare de bine, abundentă, pentru ca pământul să se ude, să crească și să rodească. Acest lucru a fost realizat prin rugăciunea fierbinte a zelosului profet Ilie.

Dar din nou porunca divină se îndreaptă către Ilie: îi cere să se arate din nou înaintea împăratului. Așadar, la palat vine profetul Ilie, iar dialogul care urmează este extrem de dinamic: „Tu ești cel ce îmi pervertești norodul?” întreabă regele. Și răspunsul profetului: „Nu. Eu nu pervertesc oamenii. Tu ești cel ce o faci. Tu și casa ta. Pentru că ai părăsit Dumnezeul părinților tăi și ai alergat după idolii lui Baal.” Și îi propune să se adune tot poporul împreună cu regele la Muntele Carmel: să fie tăiați doi boi, unul de preoții idolilor și unul de însuși prorocul; să fie tăiați în bucăți și aruncați pe altarul de jertfă neaprins. Iar Dumnezeul cel adevărat să trimită foc din cer celui ce îi este Lui credincios. Oricine va porni acel foc, al lui este adevăratul Dumnezeu. Așa s-a și întâmplat. Falșii preoți ai idolilor au început a se ruga, neîncetând rugăciunea lor de dimineață și până la prânz, dar fără vreun rezultat. Nimic. A urmat apoi rândul profetului Ilie: acesta s-a rugat cu ardoare, astfel încât ale sale cuvinte „ardeau”. Sfânta Scriptură relatează: „Și-a înălțat privirea Ilie și a zis: Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur ești Dumnezeu în Israel și că eu sunt slujitorul Tău” (Regi 3, 18). Și iată, minunea s-a arătat imediat: „și s-a pogorât foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot și lemnele și pietrele și țărâna și a mistuit și toată apa care era în șanț” (Regi 3, 38). Credința de foc a profetului Ilie câștigase. Idolii au dispărut. „Viu este Domnul”, adevăratul Dumnezeu.

Profetul Ilie a șezut înaintea oamenilor ca un profet autentic, uman și cinstit. A propovăduit  pe Cuvântul lui Dumnezeu folosind cuvinte care au zguduit literalmente oamenii și au adus pocăință, dreptate și credință în adevăratul Dumnezeu. Cuvintele profetului au condus uneori poporul, alteori au zdruncinat necinstirea, alteori au mângâiat și alteori au încălzit sufletele oamenilor. Cuvântul lui Ilie a fost un cuvânt al adevărului, un cuvânt profetic. Aceasta înseamnă că nu a fost doar un cuvânt ce vorbea despre cele ce se vor întâmpla în viitor, ci mai presus de toate, a fost un cuvânt înfricoșător de vestire a poruncilor lui Dumnezeu.

De un astfel de cuvânt avem și noi astăzi nevoie să ascultăm. O omilie prorocească ce învață „cuvintele vieții celei veșnice”, cuvintele lui Dumnezeu, învățătura divină. Însă, în epoca materialismului și a nihilismului, a desacralizării și deprecierii principiilor și valorilor, cine va propovădui cuvântul adevărului, chiar și dacă simțim lipsa de cuvinte prorocești.

Trebuie să auzim un astfel de motiv și astăzi. Un cuvânt profetic care învață „verbele vieții veșnice”, cuvintele lui Dumnezeu, învățătura divină. Dar în epoca materialismului și a nihilismului, a desacralizării și deprecierii principiilor și valorilor, cine va propovădui acest cuvânt al adevărului, întrucât găsim uneori lipsă de cuvinte profetice. De aceea avem nevoie de voci profetice astăzi. Proroci, care mărturisesc pe Hristos cu îndrăzneală, și credință arzătoare, curată, neîntinată, care să fie gata să dea sânge și să primească duh, proroci care să se asemene, chiar și pentru puțin, celor ce șed înaintea altarului profeților, lui Ilie Tesviteanul.

 

Sursa

 

Să purcedem în a doua parte către formele exterioare diferite prin care Tradiția se exprimă:

Sfânta Scriptură

Biblia și Biserica.

Biserica Creștină este o Biserică a Scripturii: Ortodoxia crede acest lucru la fel de ferm, dacă nu mai ferm ca Protestantismul. Biblia este exprimarea supremă a revelației lui Dumnezeu către om, iar creștinii trebuie întotdeauna să fie „Oameni ai Scripturii”. Dar dacă toți creștinii sunt Oameni ai Scripturii, atunci și Biblia este Scriptura Oamenilor; ea nu trebuie recomandată drept ceva făurit de Biserica, ci ca ceea ce trăiește și este înțeles în interiorul Bisericii (de aceea, nu trebuie Scriptura și Tradiția să fie separate). Căci din Biserică, Biblia își derivă finalmente autoritatea sa, pentru că Biserica a fost cea care a hotărât dintru început care cărți să facă parte din Sfânta Scriptură; și doar singură Biserica este cea care poate interpreta Sfânta Scriptură cu autoritate. Multe sunt fragmentele din Biblie care ele însele sunt departe de a fi clare, iar cititorul individual, oricât de sincer ar fi el în intențiile sale, se află în pericol de a cădea în eroare dacă va da crezare propriei sale interpretări. „Înțelegi ceea ce citești?” întreba Filip pe eunucul etiopian; iar eunucul a răspuns: „Cum pot eu ști, de nu mă va ghida cineva?” (Fapte 8,30). Ortodocșii, atunci când citesc Scriptura, acceptă călăuza Bisericii. Când sunt primiți în Biserica Ortodoxă, cel convertit promite: „Voi accepta și înțelege Sfânta Scriptură în concordanță cu interpretarea care a fost și este păstrată de Sfânta Sobornicească Biserică Ortodoxă a Răsăritului, a noastră Mamă” (despre Biblie și Biserică, vezi mai ales Dositei, Mărturisire, Tratatul al II-lea).

 

Textul Bibliei:

Critică biblică. Biserica Ortodoxă are același Nou Testament ca restul creștinătății. Ca autoritate textuală pentru Vechiul Testament, ea folosește traducerea din Greaca Veche a Septuagintei. Atunci când aceasta diferă de originalul ebraic (lucru care se întâmplă destul de des), ortodocșii consideră că schimbările din Septuagintă au fost făcute sub inspirația Duhului Sfânt, și vor fi acceptate drept o parte a revelației continue a lui Dumnezeu. Cel mai bun exemplu în acest sens este fragmentul de la Isaia 6,14 – unde versiunea ebraică spune „o femeie tânără va lua în pântec și va naște fiu”, iar Septuaginta traduce „Fecioara va lua în pântec și va naște”. Noul Testament urmează textului Septuagintei (Matei 1, 23).

Versiunea ebraică a Vechiului Testament conține treizeci și nouă de cărți. Septuaginta conține alte zece cărți, care nu sunt prezente în versiunea ebraică, cunoscute în Biserica Ortodoxă drept „Cărți Deutero-Canonice” (3 Ezdra, Tobit, Iudit; 1, 2 și 3 Macabei; Înțelepciunea lui Solomon, Ecclesiast; Baruh; Epistola lui Ieremia. În Occident, aceste cărți deseori sunt numite „Apocrife”). Acestea au fost declarate de Sinodul de la Iași (1642) și Ierusalim (1672) a fi „părți autentice ale Scripturii”; majoritatea comentatorilor ortodocși din ziua de astăzi, însă, urmând opinia lui Atanasie și Ieronim, consideră că aceste cărți deutero-canonice, deși parte a Biblie, nu se bucură de aceeași autoritate ca celelalte cărți ale Vechiului Testament.

Creștinismul, dacă este adevărat, nu are de ce se teme în a realiza o critică onestă. Ortodoxia, deși prezintă Biserica drept interpretul cu cea mai mare autoritate asupra Scripturii, nu interzice studiul istoric și critic al Bibliei, deși până acum, criticii ortodocși nu au fost proeminenți în acest areal de studiu.

 

Sfânta Scriptură în cult.

Deseori se consideră că ortodocșii acordă mai puțină importanță decât frații lor occidentali textului Scripturii. Însă, în fapt, Sfânta Scriptură este citită în mod constant pe parcursul slujbelor ortodoxe: în timpul Utreniei și a Vecerniei întreaga Psaltire este recitată în fiecare săptămână, iar în timpul Postului Mare, de două ori (aceasta este canonul așezat în cărțile de cult. În practică, în bisericile parohiale obișnuite, Utrenia și Vecernia nu se săvârșesc zilnic, ci numai la sfârșit de săptămână și de sărbători; și chiar și atunci, din păcate, fragmentele alese din Psaltire sunt de multe ori abreviate, sau (chiar mai rău) omise complet). Învățăturile din Vechiul Testament (de multe ori, trei la număr) se recită la Vecernia din ajunul marilor sărbători; citirea Sfintei Scripturi reprezintă momentul cel mai înalt al Utreniei Duminicilor și a sărbătorilor; la Liturghie, un anumit fragment evanghelic este atribuit pentru fiecare zi a anului, astfel încât întreg Noul Testament (cu excepția Apocalipsei lui Ioan) este citit la slujba euharistiei. Acum slobozește se cântă la Vecernie; alte cântări veho-testamentare, precum Măririle și Mărește suflete al meu, se cântă la Utrenie; Rugăciunea Domnească este citită în cadrul fiecărei slujbe. În afara acest fragmente specifice din Scriptură, întregul text al slujbei abundă în limbaj biblic și s-a calculat că Liturghia conține 98 de citări din Vechiul Testament și 114 din Noul Testament (P. Evdokimov, L’Orthodoxie, 241, nota 96).

Ortodoxia consideră că Biblia este icoana vorbită a lui Hristos, Sinodul VII Ecumenic hotărând că Sfintele Icoane și Cărțile Evangheliile ar trebui cinstite în același fel. În fiecare biserică, Evanghelia are un loc de onoare în altar; ea este purtată în procesiune în cadrul Liturghiei și a Utreniei în Duminici și de sărbători; cei credincioși o sărută și se închină ei. Acesta este respectul cu care Biserica Ortodoxă cinstește Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Cele Șapte Sinoade Ecumenice: Crezul

Definițiile doctrinare ale unui  Sinod Ecumenic sunt infailibile. Astfel, în ochii Bisericii Ortodoxe, aceste mărturisiri de credință așezate de cele Șapte Sinoade posedă, alături de Biblie, o autoritate irevocabilă și supremă.

Cea mai importantă dintre toate mărturisirile ecumenice este Crezul Niceo-Constantinopolitan, care este citit, sau cântat, în cadrul fiecărei sărbători a Euharistiei, și, de asemenea, zilnic, la Miezonoptică și la ceasuri. Celelalte două Crezuri uzitate de către occident, Crezul Apostolic și Crezul Atanasian, nu posedă aceeași autoritate ca cel Nicean, fiindcă acestea nu au fost proclamate de un Sinod Ecumenic. Ortodocșii cinstesc Crezul Apostolic drept o veche mărturisire de credință, și acceptă învățăturile sale; dar el reprezintă doar un Crez Baptismal local occidental, care nu este utilizat vreodată în cultul ortodox, ci este uneori tipărit (fără filioque) în ceaslov (Cartea Ceasurilor).

 

Sinoade Târzii

Formularea doctrinei ortodoxe, așa cum am văzut, nu a încetat cu cele Șapte Sinoade Ecumenice. Din 787 au existat două mari căi prin care Biserica și-a exprimat gândirea sa: a) definițiile Sinoadelor Locale (prin care ne referim la sinoadele la care au luat parte membri ai unei sau mai multor Biserici, fără a avea pretenția de a reprezenta Biserica Ortodoxă Catolică-Universală, ca un întreg) și b) epistolele sau mărturisirile de credință redactate de episcopi în parte. În timp ce deciziile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice sunt infailibile, cele ale Sinoadelor Locale, sau ale unui episcop, în parte, sunt întotdeauna supuse erorii; dar, dacă asemenea decizii sunt acceptate de către restul Bisericii, atunci ele își dobândesc autoritatea lor ecumenică (adică, autoritatea universală, similară celei posedate de mărturisirile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice). Deciziile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice nu pot fi revizuite, sau corectate, ci trebuie acceptate in toto – în totalitate; însă, Biserica, deseori, a fost selectivă în tratarea anumitor acte ale Sinoadelor Locale: în cazul sinoadelor ce aparțin sec. XVII, hotărârile de credință au fost, în parte, acceptate de către întreaga Biserică Ortodoxă, însă, pe de altă parte, unele au fost așezate deoparte, sau corectate.

Următoarele sunt principalele hotărâri doctrinare ortodoxe din 787:

  1. Epistola Enciclică a Sfântului Fotie (867).
  2. Prima Epistolă a lui Mihail Cerularie către Petru al Antiohiei (1054).
  3. Deciziile Sinoadelor Constantinopolitene din 1341 și 1351 asupra controversei isihaste.
  4. Epistola Enciclică a Sfântului Marcu de Efes (1440-1441).
  5. Mărturisirea de credință a lui Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului (1455-1456).
  6. Răspunsurile lui Ieremia al II-lea către Luterani (1573-1581).
  7. Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopoulos (1625).
  8. Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în forma sa revizuită (conform Sinodului de la Iași, 1642).
  9. Mărturisirea lui Dositei (conform Sinodului de la Ierusalim, 1672).
  10. Răspunsurile Patriarhilor Ortodocși către Non-Jurori (1718, 1723).
  11. Răspunsul Patriarhilor Ortodocși către Papa Pius al IX-lea (1848).
  12. Răspunsul Sinodului Constantinopolitean către Papa Leo al XIII-lea (1895).
  13. Epistolele Enciclice ale Patriarhiei de Constantinopol asupra unității creștine și asupra „Mișcării Ecumenice” (1920-1952).

Aceste documente – mai ales punctele 5-9 – sunt uneori numite „Cărți Simbolice” ale Bisericii Ortodoxe, dar mulți cercetători ortodocși de astăzi consideră această denumire ca fiind nefastă, evitând utilizarea ei.

 

Sfinții Părinți

Definițiile Sinoadelor trebuie studiate într-un context mai larg de către Părinți. Dar, ca în cazul Sinoadelor Locale, la fel și în cazul Sfinților Părinți, judecata Bisericii este selectivă: anumiți scriitori au căzut, la o anumită vreme, în erori și, în alte momente, se contrazic reciproc. Grâul patristic trebuie distins de neghina patristică. Creștinul ortodox nu trebuie doar să cunoască și să citeze Părinții, ci trebuie să intre și în duhul Părinților și să dobândească „gândirea patristică”. El trebuie să trateze Sfinții Părinți nu numai ca niște relicve ale trecutului, ci ca pe niște martori vii și contemporani.

Biserica Ortodoxă nu a încercat vreodată să definească exact care sunt exact Sfinții Părinți, cu atât mai puțin, să îi clasifice într-o ordine pe baza importanței. Dar, Ea face o deosebită reverență scriitorilor de secol patru, și în special înaintea celor pe care îi numește „cei Trei Mari Ierarhi”,  Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare și Ioan Hrisostom. În ochii ortodoxiei, „veacul Părinților” nu s-a sfârșit odată cu secolul al cincilea, căci mulți scriitori târzii sunt, de asemenea, numiți „Părinți” – Maxim, Ioan Damaschinul, Teodor Studitul, Simeon, Noul Teolog, Grigorie Palama, Marc al Efesului. Într-adevăr, este periculos să privim „Sfinții Părinți” drept un ciclu de scrieri aparținând în întregime trecutului, deoarece, ce ar opri propriul nostru veac să dea naștere unui nou Vasile sau Atanasie? A susține că nu mai pot exista Părinți înseamnă a sugera că Sfântul Duh s-a depărtat de Biserică.

 

Liturghia

Biserica Ortodoxă nu se definește într-o așa mare măsură prin formularea definițiilor formale dogmatice, asemenea Bisericii Romano-Catolice. Dar, ar fi complet fals să concluzionăm că dacă unele credințe nu au fost vreodată în mod specific proclamate drept dogme de către ortodoxie, ele nu pot fi parte ale Tradiției Ortodoxe, ci abia alcătuiesc o opinie privată. Anumite doctrine, care nu au fost vreodată definite formal, sunt păstrate de către Biserică cu o convingere lăuntrică de netăgăduit, printr-o unanimitate de nestăvilit, care păstrează aceeași greutate asemenea formulării explicite. „Unele lucruri le avem din învățăturile scrise”, spune Sfântul Vasile, „altele, le-am primit din Tradiția Apostolică cea înmânată nouă în taină; iar ambele au aceeași putere pentru credincios” (Despre Duhul Sfânt, 2(66)).

Tradiția lăuntrică „dată nouă în taină” este păstrată, mai presus de toate, în actul cultic al Bisericii. Lex orandi lex credendi: credința omului se exprimă în rugăciune. Ortodoxia a formulat puține definiții explicite asupra Euharistiei și a Sfintelor Taine, asupra lumii de apoi, asupra Maicii Domnului, sfinților și a celor credincioși, care au părăsit lumea aceasta: credința ortodoxă cu privire la aceste puncte se păstrează mai ales în rugăciunile și imnele utilizate în slujbele ortodoxe. Nici măcar cuvintele ce alcătuiesc slujbele nu sunt parte a Tradiției; diferitele gesturi și acțiuni – cufundarea în apele botezului, diferitele miruiri, semnul crucii, ș.a.m.d. – toate au o semnificație specială, toate exprimă într-o formă simbolică, sau dramatică, adevărurile de credință.

 

Dreptul Canonic

În afara definițiilor doctrinare, Sinoadele Ecumenice au trasat anumite Canoane, ce au de a face cu organizarea și disciplina Ei; alte Canoane, au fost făcute de Sinoade Locale și de către episcopi, în parte. Teodor Balsamon, Zonaras, și alți scriitori bizantini au compilat colecțiile de canoane, aducând explicații și comentarii. Comentariul standard modern grecesc, Pidalionul (Cârma Corabiei), care a fost publicat la 1800, reprezintă lucrarea sfântului neobosit, Nicodim Aghioritul.

Dreptul Canonic al Bisericii Ortodoxe a fost foarte puțin studiat în vest, și, ca rezultat, unii scriitori apuseni uneori cad în diferite greșeli atunci când se referă la Ortodoxie drept o organizație care, practic, nu prezintă reglementări exterioare. Din contră, viața ortodoxiei implică numeroase reguli, de multe ori, de mare strictețe și rigoare. Trebuie să mărturisim, însă, că în zilele noastre, multe din aceste canoane sunt foarte dificil, dacă nu imposibil, de aplicat, nemaifiind în mare parte utilizate. Când și dacă un nou Sinod General al Bisericii se va reuni, una dintre sarcinile sale va fi revizuirea și clarificarea Dreptului Canonic.

Definițiile doctrinare ale Sinoadelor posedă o validitate absolută și de nealterat pe care Canoanele nu o pot pretinde; căci definițiile doctrinare au de a face cu adevărurile eterne, pe când Canoanele, cu viața pământească a Bisericii, unde condițiile se schimbă în mod constant și situațiile individuale variază în mod infinit. Cu toate acestea, între Canoane și dogmele Bisericii există o legătură existențială: Dreptul Canonic reprezintă, pur și simplu, încercarea de a aplica dogma Bisericii în situațiile practice ale vieții creștinului de zi cu zi. Astfel, în sens relativ, aceste Canoane fac parte din Sfânta Tradiție.

 

Icoanele

Tradiția Bisericii este exprimată nu numai prin cuvinte, nu numai prin acțiuni și gesturi utilizate în cult, ci, de asemenea, prin artă – prin liniile și culorile Sfintelor Icoane. O icoană nu este doar o imagine religioasă făcută cu scopul de a stârni emoții potrivite pentru cel ce o privește; ea este o modalitate prin care Dumnezeu se arată omului. Prin icoane, creștinul ortodox primește o imagine a vieții spirituale. Datorită faptului că icoanele sunt parte a Tradiției, pictorul nu este liber să adapteze, sau să inoveze, după bunul său plac; pentru că lucrarea sa trebuie să reflecteze nu propriile sale sentimente estetice, ci gândirea Bisericii. Inspirația artistică nu este exclusă, dar ea trebuie exersată conform anumitor reguli predefinite. Este important ca un pictor de icoane să fie un artist bun, dar mai important este ca el să fie un creștin sincer, trăitor al duhului Tradiției, pregătit pentru a sa lucrare prin spovedanie și împărtășanie.

Acestea sunt principalele elemente care formează dintr-un punct exterior de vedere Tradiție Bisericii Ortodoxe – Scriptura, Sinoadele, Părinții, Liturghia, Canoanele și Icoanele. Aceste elemente nu trebuie separate, sau contrastate, căci același Duh Sfânt este cel ce vorbește prin toate, și, împreună, ele formează un tot, fiecare parte fiind înțeleasă prin prisma celorlalte.

S-a spus, de-a lungul timpului, că principala cauză ce secundează eșuării Creștinismului vestic în secolul al șaisprezecelea a fost separarea dintre teologie și misticism, între liturghie și rugăciunea personală, care au coexistat de-a lungul epocii medievale. În ceea ce o privește, ortodoxia a ținut întotdeauna să evite orice astfel de divizie. Toată teologie ortodoxă adevărată este și mistică; precum misticismul, atunci când el „divorțează” de teologie, devine subiectiv și eretic, la fel și teologia, atunci când nu este mistică, degenerează într-un scolasticism arid, „academic”, în sensul cel mai rău al cuvântului.

Teologia, misticismul, spiritualitatea, regulile morale, cultul, arta: toate acestea nu trebuie păstrate în compartimente separate. Doctrina nu poate fi înțeleasă dacă ea nu este uzitată în rugăciune: teologul, spunea Evagrie, este cel care știe să se roage, iar cel care se roagă în duh și adevăr este, prin însuși actul respectiv, un teolog (Despre Rugăciune, 60 (P.G. 79, 1180B)). Și doctrina, dacă este să fie folosită în rugăciune, trebuie și trăită: teologia fără acțiune, precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este o teologie a demonilor (Epistola 20 (P.G. 91, 601 C)). Crezul aparține doar celor ce îl trăiesc. Credința și dragostea, teologia și viața, sunt inseparabile. În Liturghia Bizantină, Crezul este introdus prin aceste cuvinte: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Aceasta este exact atitudinea ortodoxă asupra Tradiției. Dacă nu ne vom iubi unii pe alții, nu îl putem iubi pe Dumnezeu; și dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, nu putem face o mărturisire adevărată de credință și nu putem pătrunde în duhul lăuntric al Tradiției, căci nu există altă cale de a-l cunoaște pe Dumnezeu, decât prin a-L iubi.

 

Sfânta Tradiție: Sursa Credinței Ortodoxe, de Ep. Kallistos Ware – partea I

 

În 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, au hotărât să-i ofere, drept recunoștință, moaștele Cuvioasei Parascheva „pentru sfințirea și binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei” (Țara Moldovei). Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci: Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei. Au ajuns la Galați, apoi la Iași, pe 13 iunie, unde au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. Moaștele au rămas în Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitorită de Vasile Lupu, până în 1889 când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană din Iași.

Sfânta Cuvioasă Parascheva  a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinții ei, oa­meni avuți și cre­dincioși, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii și milos­te­niei. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieș­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Moștenind o mare avere de la părinți, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moș­te­ni­re și și-a îm­păr­țit toate hainele săracilor. S-a oprit apoi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­țătură de la călugări și călugărițe și, urmând sfaturile aces­to­ra, a mers ulterior spre ți­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea, apoi a plecat spre Țara Sfântă. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mă­­năstire de călugărițe în pustiul Iordanului. Într-o noapte, la vârsta de 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părintești: „Să lași pustia și la mo­șia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit„. A plecat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, spune mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și ne­dormire pe sine se înfru­mu­­seța…, cu lacrimi pă­mântul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am că­lă­torit în toată viața mea. Ți acum, îndură-Te Doamne, spune înge­rului blând să ia cu pace sufletul meu„. Împăcată cu sine, cu oa­me­nii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc. A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să știe cine era. Tradiția creștină spune că un păcătos a fost îngropat în apropiere de mormântului Paraschevei, iar sfânta s-a arătat în vis unui localnic cerând mutarea rămășițelor sale. Au fost duse la o biserică și îndată au avut loc vindecări în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște.

După ce au stat în această biserică vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, cinsti­tele moaște ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferință. Au ajuns, pe rând, la Târnovo, Vidin, Krușevaț și Belgrad, de unde au fost luate în 1521 din cauza asediului otoman. De acolo au fost duse la Constantinopol, unde au rămas până la mutarea lor în Moldova, la Iași. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinții Trei Ierarhi, unde au rămas până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lă­caș. Din acest motiv au fost mutate în pa­ra­clisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 de­cem­brie 1888, după slujba Vecer­niei, din nea­tenție, a rămas aprinsă o lu­mânare din sfeș­ni­cul de lângă racla din lemn în care erau așe­za­te cinstitele moaște. Peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni”. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și cre­dincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse – încă o mi­nune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Ridicate din mormanul de jar, moaș­tele Cuvioasei au fost adăpostite pro­vi­zo­riu în altarul paraclisului de la Mănăs­tirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mi­tropolitană din Iași, care fu­sese sfințită cu puțin timp mai îna­inte, la 23 aprilie 1887. Din 1641 până în prezent, doar de trei ori racla Sfintei Parascheva a părăsit Capitala Moldovei: din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, în perioada 10 aprilie – 27 octombrie 1944 moaștele Sfintei Parascheva au fost adăpostite la Mănăstirea ilfoveană Samurcășești, iar timp de 18 zile, moaștele au fost duse și la Catedrala Patriarhală din București; apoi, în vara anului 1947, credincioșii au solicitat Mitropoliei Moldovei să fie scoase moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și duse în procesiune prin satele pârjolite de secetă și afectate grav de război. Sfintele moaște ale Ocrotitoarei Moldovei au fost purtate prin localități din județele Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Neamț și Baia. Atunci a avut loc poate cea mai mare procesiune cu sfinte moaște de pe teritoriul Moldovei; ultima dată, în 2020 o procesiune la fel de importantă, dar mult mai discretă a avut loc pentru încetarea pandemiei de coronavirus. Traseul de aproape 500 de km s-a făcut fără închinarea credincioșilor la sfintele moaște, fără participare colectivă, fără slujbe oficiate, respectându-se măsurile luate de autorități. Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au trecut prin orașele Iași, Roman, Piatra Neamț, Târgu Neamț, Pașcani, Botoșani și Hârlău.

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Sfânta Cuvioasă Parascheva este consi­derată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor mol­dovenii au simțit în viața lor lucrarea mi­nunată a harului dumnezeiesc prin mijlo­cirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

 

Surse bibliografice: historia.ro, ziuaveche.ro, basilica.ro

Sursă foto: crestinortodox.ro

 

Sensul intrinsec al tradiției

Istoria ortodoxă este marcată în exterior de o serie de rupturi bruște: capturarea Alexandriei, Antiohiei și a Ierusalimului de către arabii mahomedani; incendierea Kievului de către Mongoli, cele două cruciade îndreptate împotriva Constantinopolului; revoluția bolșevică, în Rusia. În pofida acestor evenimente, chiar dacă ele au transformat forma exterioară a lumii ortodoxe, niciodată nu au reușit să pătrundă înlăuntrul continuității Bisericii Ortodoxe. Primul lucru cu care se confruntă un străin atunci când ia contact cu ortodoxia este, de obicei, aerul de antichitate, neschimbabilitatea ei aparentă. El (străinul) observă că ortodocșii încă se botează prin întreită afundare, la fel ca în Biserica Primară; încă sunt aduși copiii mari și mici pentru a primi Dumnezeiasca Împărtășanie; în cadrul Liturghiei, diaconul încă strigă: „Ușile! Ușile!” – aducând aminte încă de vremile în care intrarea în biserica era păzită cu strictețe, iar nimeni în afara membrilor familiei creștine nu putea participa la cult; Crezul este încă mărturisit fără vreo adiție.

Acestea sunt doar câteva trăsături exterioare a ceea ce prevalează în fiecare aspect al vieții ortodoxe. De curând, atunci când doi critici ortodocși au fost rugați să realizeze un rezumat al caracteristicilor distinctive ale Bisericii lor, amândoi au indicat același aspect: neschimbabilitatea, determinarea ei de a rămâne loială trecutului, sensul ei de continuitate vie cu Biserica din timpuri de demult apuse (Vezi Panagiotis Bratsiotis și Georges Florovsky, în Orthodoxy, A Faith and Order Dialogue, Geneva, 1960). Două secole și jumătate înainte, patriarhii răsăriteni spuneau aceleași lucruri Ne-juraților : „Noi păstrăm doctrina Domnului neatinsă și aderăm cu fermitate credinței date nouă, păstrându-o curată și departe de defăimare și blasfemie,ca o comoară împărătească, și o nestemată de mare preț, fără adăuga, nici a scoate ceva din aceasta” (Scrisoarea din 1718, în G. Williams, The Orthodox Church of the East at the Eighteenth Century, p. 17).

Ideea continuității vii este rezumată pentru ortodox într-un singur cuvânt, tradiție. „Nu schimbăm granițele de nestrămutat așezate de părinții noștri”, scrie Sf. Ioan Damaschin, „ci păstrăm Tradiția, exact așa cum am primit-o” (Despre Icoane, II, 12 – P.G. XCIV, 1297 B).

Ortodocșii întotdeauna vorbesc despre Tradiție. Și la ce se referă ei de fapt? O tradiție, spune Dicționarul Oxford, este o opinie, o credință, un anumit obicei predat de către străbuni posteriorității. Tradiția Creștină, în acel caz, este credința pe care Iisus Hristos a împărtășit-o Apostolilor, și care din timpurile apostolice a fost predată din generație în generație, în Biserica (vezi 1 Cor. 15:3). Dar, pentru un creștin ortodox, Tradiția înseamnă ceva mult mai exact și specific decât aceasta. Ea se referă la cărțile Bibliei, la Crez, la actele Sinoadelor Ecumenice și la scrierile Părinților; se referă la canoane, la cărțile de cult , la sfintele icoane – în fapt, la întregul sistem de doctrină, la guvernarea bisericii, la cult, la arta pe care ortodoxia a articulat-o de-a lungul anilor. Creștinul ortodox al zilelor noastre se vede ca un moștenitor și străjer a unei importante comori primită din trecut, crezând că este datoria lui să transmită această moștenire neîntinată celor ce vor urma.

Să nu uităm că Biblia formează o parte a Tradiției. Uneori, Tradiția este definită drept „învățătura verbală a lui Hristos, neînregistrată în scrieri de către ucenicii săi apropiați” (Dicționarul Oxford). Nu numai non-ortodocșii, ci și mulți alți scriitori ortodocși au adoptat această manieră de a vorbi despre, sau a trata Scriptura și Tradiția ca două elemente distincte, două surse distincte ale credinței creștine. Însă, în realitate, există doar o singură sursă, din moment ce scriptura există înlăuntrul Tradiției. Separarea și contrastarea celor două elemente înseamnă nulificarea ideii că ambele ar fi la fel.

Ortodoxul, primind această moștenire, din trecut, este foarte conștient că nu tot ce este primit din trecut este egal în valoare. Între numeroasele elemente ale Tradiției, o preeminență unică aparține Bibliei, Crezului, definițiilor doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice: pe toate acestea, ortodoxul le acceptă drept ceva absolut și de nestrămutat, ceva ce nu poate fi anulat, sau revizuit. Celelalte părți ale Tradiției nu au chiar aceeași autoritate. Hotărârile Ierusalimului nu sunt la același nivel cu simbolul de credință nicean, precum nici scrierile lui Atanasie, sau ale lui Simeon, Noul Teolog, nu ocupă aceeași poziție cu Evanghelia Sfântului Ioan.

Nu totul din trecut prezintă aceeași valoare, nici tot ceea ce este primit din trecut este neapărat adevărat. Precum a remarcat un episcop în Sinodul de la Cartagina din 257: „Domnul a spus: „Eu sunt adevărul.” El nu a spus, Eu sunt tradiția” (Părerea Episcoilor asupra botezului ereticilor, 30). Există o diferență între „Tradiție” și „tradiții”: multe tradiții din cele ce purced din trecut sunt umane și accidentale – opinii pioase (sau mai rău), dar nu o parte adevărată a singurei Tradiții, a mesajului creștin esențial.

Este necesar să punem sub semnul întrebării trecutul. În perioada Bizanțului și mai apoi, ortodocșii nu au fost suficienți de critic cu privire la atitudinea lor cu privire la trecut, iar rezultatul de multe ori a reprezentat o stagnare. Astăzi, această atitudine necritică nu mai poate fi păstrată. Standardele mai înalte de critică textuală, legăturile mai puternice cu ceilalți creștini vetici, pătrunderea secularismului și a ateismului, au forțat ortodocșii veacului de acum să arunce o privire mai dibace asupra moștenirii lor și să diferențieze mai cu atenție între Tradiție și tradiții. Lucrarea discriminatorie nu este deloc ușoară. Este necesar să fie evitată eroarea Vechilor Credincioși, precum și eroarea „Bisericii Vii”: cel dintâi grup a căzut într-un conservatorism extrem care nu a suferit nici o modificare în tradiții, iar cel de pe urmă, într-un modernism , sau într-un liberalism teologic ce a subminat Tradiția. Chiar dacă unii manifestă anumite handicapuri, ortodocșii de astăzi se prezintă într-o poziție mai bună de a deosebi necesarul de nenecesar, decât predecesorii lor; și de multe ori este vorba chiar de contactul cu Occidentul cel care îi ajută să vadă mult mai clar ce este esențial din propria lor moștenire.

Adevărata fidelitate ortodoxă față de trecut trebuie întotdeauna să fie o fidelitate creativă; căci adevărata Ortodoxie nu poate sta liniștită cu o desagă a „teologiei repetiției”, care, asemenea papagalilor, repetă formule acceptate fără a încerca să înțeleagă substratul acestora. Loialitatea față de Tradiție, corect înțeleasă, nu este un act mecanic, un proces plictisitor de înmânare către noua generație a ceea ce s-a primit mai demult. Un ortodox cu o gândire critică trebuie să vadă Tradiția dinlăuntru, trebuie să pătrundă în duhul ei lăuntric. Pentru a trăi în Tradiție, nu este îndeajuns să aderăm din punct de vedere intelectual unui sistem de doctrină; căci Tradiția este mult mai mult decât un set de propoziții abstracte – ea este o viață, o receptare personală a lui Hristos în Duhul Sfânt. Tradiția nu este doar păstrată în Biserică – ea trăiește în Biserică, este viața Duhului Sfânt din Biserică. Concepția ortodoxă asupra Tradiției nu este statică, ci dinamică, nu reprezintă o acceptare moartă a trecutul, ci o experiență vie a Duhului Sfânt, în prezent. Tradiția, care intrinsec este neschimbabilă (căci Dumnezeu rămâne același), își asumă în mod constant noi forme, care se adaugă celor vechi, fără a le înlocui. Ortodocșii de multe ori vorbesc de parcă perioada formulărilor doctrinare a luat cu totul sfârșit, însă nu este cazul. Poate că noi înșine vom fi contemporanii unor noi Sinoade Ecumenice, iar Tradiția va fi îmbogățită prin hotărâri proaspete de credință.

Ideea Tradiției drept o ființă vie a fost foarte bine exprimată de George Florovsky: „Tradiția este mărturia Duhului; revelația neîncetată a Duhului și predarea obiceiurilor curate. […] Pentru a accepta și a înțelege Tradiția, trebuie să trăim înlăuntrul Bisericii, trebuie să fim conștienți de prezența dătătoare de har a Domnului din interiorul ei; trebuie să simțim suflarea Duhului sfânt din ea. […] Tradiția nu este doar un principiu protectiv, conservator; ea este, în primul rând, principiul creșterii și regenerării. […] Tradiția este aderarea constantă a Duhului, și nu doar amintirea cuvintelor („Sobornicitatea: Catolicitatea Bisericii”, în The Church of God, ed. De E. L. Mascall, pp. 64-65. Vezi G. Florovsky, „Saint Gregory Palamas and the Tradition of the Fathers in the periodical Sobornost, tomos 4, ed. 4, 1961, pp. 165-76; și V. Lossky, „ Tradition and Traditions” în Ouspensky și Lossky, Semnificația Icoanelor, pp. 13-24. Ader cu desăvârșire acestor esee).

Tradiția este mărturisirea Duhului: în cuvintele lui Hristos, „Când Duhul Adevărului va veni, El vă va ghida întru tot adevărul” (Ioan 16,13). Această promisiune divină este cea care formează baza evlaviei ortodoxe față de Tradiție.

 

Sfânta Tradiție: Sursa Credinței Ortodoxe, de Ep. Kallistos Ware – partea II

 

În ciclul anual liturgic al Bisericii, Cincizecimea este „cea din urmă și măreață zi”. Este sărbătoarea Bisericii a venirii Sfântului Duh asemenea unui sfârșit – împlinirea și desăvârșirea – a întregii istorii a mântuirii. Din același motiv, însă, ea este totodată sărbătoarea unui nou început: ea este „ziua de naștere” a Bisericii ca prezență a Sfântului Duh, a noii vieți în Hristos, a milei, cunoașterii, a acceptării lui Dumnezeu și a sfințeniei.

Această dublă semnificație și îndoită bucurie ne este nouă revelată, mai înainte de toate, chiar de către denumirea sărbătorii. Pentecost în limba greacă înseamnă cincizeci, iar în simbolismul sacru biblic al numerelor, numărul cincizeci înseamnă plinirea vremii prin cea dintâi a sa componentă: 49, care înseamnă desăvârșirea absolută (de șapte ori câte șapte), numărul timpului desăvârșit. Acest număr simbolizează ceea ce este dincolo de timp prin cea de-a doua sa componentă (49+1), ea însemnând ziua nouă, „ziua fără de înserare”, a Împărăției Veșnice a lui Dumnezeu. Prin Pogorârea Sfântului Duh asupra ucenicilor lui Hristos, timpul mântuirii, lucrarea divină a răscumpărării a fost desăvârșită, plinătatea ei, arătată, toate darurile, împărțite: ne rămâne nouă acum să ne „însușim” toate aceste daruri, să fim ceea ce am devenit în Hristos: participanți și cetățeni ai Împărăției Sale.

Privegherea de toată noaptea începe cu o solemnă invitație: „Să sărbătorim Cincizecimea, venirea Duhului Sfânt, ziua cea aleasă a plinirii făgăduinței, a nădejdii, taina care este pe cât de măreață, pe atât de prețioasă”.

În cele trei fragmente din Vechiul Testament (Numeri 11, 16-17, 24-29; Ioil 2, 23-32; Iezechiel 36, 24-28), dăm ascultare profețiilor legate de Duhul Sfânt.  Aflăm că întreaga istorie a omenirii a fost direcționată către exact această zi în care Dumnezeu „va pogorî Duhul Său peste toate trupurile”. Această zi a și venit! Toate nădejdile, toate promisiunile, toate așteptările au fost plinite. Pentru prima dată, după sărbătoarea paștilor ,cântăm „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…”, cântarea prin care începem toate slujbele, rugăciunile, îndreptată celui care este, precum era, suflarea de viață a Bisericii, și a cărui venire peste noi, a cărui „pogorâre” asupra noastră în această priveghere de sărbătoare, este cu adevărat, experierea Duhului Sfânt.

Ajungându-se la momentul corifeic, privegherea continuă ca o explozie de bucurie și lumină pentru că „însăși lumina Mângâietorului a venit și lumea a luminat”. În pericopa evanghelică (Ioan 20, 19-23), sărbătoarea ne este prezentată drept o celebrare a Bisericii, a naturii sale divine, a autorității sale. Domnul își trimite ucenicii în lume, așa cum El Însuși a fost trimis de Tatăl Său. Mai apoi, în antifoanele liturgice, se proclamă universalitatea învățăturilor apostolice, semnificația cosmică a sărbătorii, sfințirea întregii creații, adevărata manifestare a Împărăției lui Dumnezeu.

Particularitatea liturgică a Cincizecimii stă în însăși slujba vecerniei zilei respective. De obicei, slujba urmează imediat după Sfânta Liturghie, „adăugându-i-se” acesteia drept propria desăvârșire. Slujba începe drept o „recapitulare” a întregii sărbătorii, drept o sinteză liturgică. Ținând flori în mână ce simbolizează bucuria veșnicei primăveri, inaugurată prin venirea Duhului Sfânt. După vohodul mare, bucuria ajunge pe cele mai înalte culmi, prin intonarea prochimenului: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul Nostru?”.

Trecând de acest moment de vârf, suntem invitați să ședem în genunchi. Aceasta va fi fost cea dintâi îngenunchere după Paște. Ea semnifică faptul că după cele cincizeci de zile de bucurie și plinătate pascală, de experiere a Împărăției lui Dumnezeu, Biserica acum este pe punctul de a-și începe pelerinajul prin timp și istorie. Iarăși, este seară, noapte năpădește, în care timp ispitele și căderile stau în așteptarea noastră, atunci când, mai mult ca oricând, avem nevoie de ajutorul divin, de puterea și prezența Duhului Sfânt, cel care deja ne-a arătat nouă Sfârșitul cel de bucurie, care ne va fi alături, ajutându-ne în eforturile noastre de a ajunge la desăvârșire și mântuire.

Toate acestea ne sunt indicate în cele trei rugăciuni pe care le citește preotul în momentul în care noi îngenunchem și dăm ascultare acelor cuvinte. În prima rugăciune, aducem înaintea lui Dumnezeu a noastră pocăință, a noastră cerere nemărginită pentru iertarea de păcate, cea dintâi condiție pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. În cea de-a doua rugăciune, rugăm pe Duhul Sfânt să ne fie nouă ajutor, învățător în rugăciune și călăuză pe calea cea adevărată prin întunericul și caznele nopții întregii noastre existențe pământești. În cele din urmă, în cea de-a treia rugăciune, ne aducem aminte de toți cei care și-au săvârșit petrecerea pe pământ, care acum sunt uniți cu noi în Dumnezeul cel veșnic al Iubirii.

Bucuria Paștilor s-a plinit și, iarăși, trebuie să așteptăm amurgul zilei veșniciei. Cu toate acestea, cunoscându-ne slăbiciunile, smerindu-ne pe noi înșine prin îngenunchere, cunoaștem de asemenea bucuria și puterea Sfântului Duh, celui ce a venit. Cunoaștem că Dumnezeu este cu noi, că întru el este biruința noastră.

Astfel, se plinește sărbătoarea Cincizecimii și intrăm în „timpul obișnuit” al anului. Însă, fiecare Duminică va fi numită „după Cincizecime”- care acutizează siguranța că prin puterea și lumina acestor cincizeci de zile ne primim noi înșine puterea noastră, ajutorul divin în lupta noastră de zi-cu-zi. La Cincizecime, ne împodobim bisericile cu flori și ramuri verzi – căci Biserica „nu îmbătrânește vreodată, rămânând veșnic tânără”. Ea este arborele cel veșnic verde și viu al harului și al vieții, al bucuriei și al mângâierii. Asta pentru că Duhul Sfânt – „vistierul bunătăților și dătătorul de viață” – vine și se sălășluiește întru noi, ne curăță de toată întinăciunea și ne desăvârșește viața cu însemnătate, dragoste, credință și nădejde.

 

 

Biserica se roagă pentru toți cei care au murit întru credință și cer iertare pentru păcatele lor, fiindcă nu există om fără de păcat, „chiar de ar fi trăit și numai o zi pe pământ” (Iov 14, 5). „De vom spune că noi nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este cu noi” (Ioan 1, 8). De aceea, indiferent cât de drept va fi un om, atunci când el se depărtează de lumea aceasta, Biserica îi împletește a sa plecare cu o rugăciune pentru el către Domnul. „Fraților, rugați-vă pentru noi”, spune Sfântul Apostol Pavel fiilor săi duhovnicești (1 Tes. 5, 25).

În același timp, atunci când vocea comună a Bisericii dă mărturie pentru dreptatea unui om care a adormit în Domnul, creștinii, în afara rugăciunilor pentru acela, sunt învățați prin puterea exemplului bunei sale vieți și îl așează pe acela drept un exemplu ce trebuie imitat. Iar atunci când, mai pe urmă, convingerea comună asupra sfințeniei persoanei decedate este  confirmată de anumite mărturii speciale, cum ar fi martiriul, mărturisirea fără de frică, lucrarea de sacrificare a propriei persoane pentru Biserică, precum și darul tămăduirii, și mai ales când Domnul confirmă sfințenia acelei persoane repauzate prin minuni ce au loc după moartea sa, atunci când el este amintit în rugăciuni, atunci Biserica îl sărbătorește într-un mod special. Cum ar fi cu putință ca Biserica să nu slăvească pe cei pe care Însuși Domnul îi numește „prietenii” Săi? „Voi sunteți prietenii mei, […],v-am numit pe voi prieteni (Ioan 14, 14-15), pe care El i-a primit în ale sale cerești cămări întru împlinirea cuvintelor Sale, „ca să fiți și voi unde sunt și Eu” (Ioan 14, 3).

Când acestea au loc, rugăciunile de iertare a păcatelor pentru cel ce a plecat și pentru odihna sufletului său încetează; ele lasă loc unor alte forme de comuniune a Bisericii cu acela, mai exact: mai întâi, prin lauda strădaniei acelui în Hristos, „căci niciun om nu aprinde o făclie și o pune sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă” (Mat. 5, 15); în al doilea rând, prin rugăciuni înălțate către acela, ca acela să se roage pentru noi, pentru iertarea păcatelor, pentru propășirea noastră duhovnicească. Pentru ca acela să ne însoțească în ajutor în durerile și nevoile noastre duhovnicești.

Scris este: „Fericiți cei morți, cei ce acum mor întru Domnul” (Apocalipsă 14, 13), iar noi cu adevărat îi fericim. De asemenea, zis este: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor”, iar noi le înălțăm imne de slavă, conform poruncii Mântuitorului. De asemenea, Mântuitorul a zis: „Cine primește prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua și cine primește pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua” (Matei 10, 41). „Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă” (Matei 12, 50).

De aceea, trebuie să primim omul drept ca fiind un om drept. Dacă el este frate al Domnului, el trebuie să fie asemenea și pentru noi. Sfinții sunt frații, surorile, mamele și tații noștri duhovnicești, iar dragostea noastră către ei este exprimată prin comuniunea în rugăciune cu aceștia.

Apostolul Ioan scrie fraților săi creștini: „Ceam văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășanie cu noi, iar împărtășirea noastră este cu tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1, 3). Iar în Biserică, această legătură cu Apostolii nu este întreruptă; ea se duce către celălalt tărâm al existenței lor, în planul ceresc.

Apropierea sfinților de Tronul Mielului și ridicarea rugăciunilor lor pentru Biserica pământească sunt prezentate în cartea Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul: „Și am văzut și am auzit glas de îngeri mulți, de jur împrejurul tronului și al ființelor și al bătrânilor, și era numărul lor zeci de mii de zeci de mii și mii de mii”, care laudă pe Domnul (Apocalipsa 5, 11).

Comuniunea în rugăciune cu sfinții este realizarea în plan real a legăturii între creștinii de pe pământ și Biserica Cerească despre care Apostolul vorbește: „Ci v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească și de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor și de duhurile drepților celor desăvârșiți” (Evrei 12, 22-23).

Sfânta Scriptură prezintă numeroase exemple ale faptului că, trăind încă pe pământ, cel drept poate auzi și vedea și ști multe din cele inaccesibile minții obișnuite. Cu atât mai mult, acela se învrednicește de acele daruri atunci când s-a depărtat de trup, fiind în adunare cerească. Sfântul Apostol Petru a văzut în inima Ananiei, conform cărții Faptelor (Fapte 5, 3). Lui Elisei i s-a arătat fapta cea fără de lege a servitorului Ghehazi (4 Regi 4, 2) și, ceea ce este cu atât mai remarcabil, lui i-au fost revelate toate intențiile secrete ale curții siriene, pe care acesta le-a comunicat ulterior Regelui lui Israil (4 Regi 6, 12).

Aflându-se încă pe pământ, sfinții penetrează în duh, lumea de dincolo; unii dintre ei au văzut coruri de îngeri, altora li s-a îngăduit să vadă imaginea lui Dumnezeu (Isaia și Iezechiel), iar alții au fost ridicați la al treilea cer și au auzit cuvinte tainice, de nespus. Cu atât de mult aceștia, acum aflându-se în Rai și fiind capabili să știe cele ce se întâmplă pe pământ și să audă rugăciunile celor ce se adresează lor, pot să le împlinească, întrucât sfinții din ceruri sunt asemenea îngerilor (Luca 20, 36).

Din parabola Domnului despre omul cel bogat și Lazăr (Luca 16, 19-31) știm că Avraam, fiind în ceruri, putea auzi plânsetul bogatului suferind în iad, în ciuda „adâncului” ce îi despărțea. Cuvintele lui Avraam despre frații bogatului, „îi au pe Moise și pe prooroci, să îi audă pe aceia” (Luca 16, 29), indică în mod clar că Avraam cunoștea viața poporului evreu pe care acesta a parcurs-o după moartea sa; el știe de Moise și de Lege, de prooroci și de scrierile lor.

Vederea duhovnicească a sufletelor celor drepți în ceruri, fără îndoială, este mult mai adâncă în comparație cu cea de pe pământ. Apostolul scrie; „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu ” (1 Cor. 13, 12). Biserica întotdeauna a ținut de învățătura legată de chemarea sifnților, fiind pe deplin convinsă că ei pot mijloci pentru noi înaintea lui Dumnezeu cel din Ceruri. Toate acestea le observăm în textele liturghiilor străvechi.

În Liturghia Sfântului Apostol Iacov se spune: „Mai ales, facem pomenirea Preasfintei, Preacuratei, Preabinecuvântatei Fecioarei Născătoare de Dumnezeu. Pomenește-o, Doamne Dumnezeule, și prin ale Sale sfinte și curate rugăciuni, iartă-ne și ne miluiește pe noi”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, explicând Liturghia Bisericii din Ierusalim, remarca: „Apoi pomenim (în oferirea Jertfei celei fără de sânge) pe aceia care mai înainte s-au despărțit de viața aceasta: mai întâi pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe apostoli, pe martiri, astfel că prin rugăciunile și mijlocirea lor, Dumnezeu să poată primi a noastră rugă”.

Multe sunt mărturiile părinților și învățătorilor Bisericii, mai ales începând cu sec IV, în legătură cu cinstirea sfinților de către Biserică. Dar deja din a doua jumătate a secolului al doilea, există indicații precise în literatura creștină străveche în legătură cu nădejdea rugăciunii sfinților din cer pentru frații lor pământeni. Martorii morții martirice a Sfântului Ignatie Teoforul (la începutul sec. II), spun: „Întorcându-se acasă în lacrimi, noi am ținut o priveghere de o noapte. […] Iar apoi, după ce am dormit puțin, unii dintre noi deodată l-au văzut pe binecuvântatul Ignatie stând și îmbrățișându-ne pe noi, și alții, de asemenea, l-au văzut rugându-se pentru noi”.

Multe alte mărturii, mențiuni ale rugăciunilor și mijlocirilor martirilor, pot fi găsite în textele ce relatează persecuțiile acelor vremuri împotriva creștinilor.

 

Pr. Alexander Schmemann

 

Un fior al bucuriei străbate cuvântul „înălțare”, ce indică o provocare la adresa așa-numitelor „legi ale naturii”, la adresa declinului și veșnicei căderi; este un cuvânt ce anulează legile gravitației și ale căderii. Aici, el indică opusul tuturor, lumina, faptul că este ușor și perfect. Înălțarea Domnului se sărbătorește la patruzeci de zile după Paște, în Joia celei de-a șaptea săptămâni după sărbătoarea Învierii lui Hristos.

În miercurea ajunului, biserica săvârșește numita „Odovanie a sărbătorii Paștilor”, ca și cum ar saluta, adică, trecerea Paștilor. Slujba este exact aceeași, de la început și până la sfârșit, la fel ca în noaptea Paștilor, cu recitarea exact a acelorași versete: „Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui…”, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea”. Atunci când preotul cântă aceste stihuri, el ține în mâna sa lumânarea pascală și tămâiază întreaga biserică, ca un răspuns la cântarea „Hristos a înviat”. Astfel, ne luăm rămas bun de la sărbătoarea Paștilor, „rămânând în așteptare” până anul viitor.

Poate ar trebui să simțim o oarecare tristețe. Dar în loc de tristețe, ni se dă o nouă bucurie: bucuria de a reflecta și de a sărbători Înălțarea. Conform relatării evanghelice legate de acest eveniment, Domnul, după ce a dat ultimele învățăminte ucenicilor Săi, „i-a dus afară până în Betania, și ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 50-52). Care este izvorul acestei mari bucurie ce dăinuie până în ziua de azi și surprinde cu a sa strălucire ziua Înălțării? Fiindcă se pare că Hristos a plecat și i-a lăsat pe ucenici în pace; a fost o zi a despărțirii. În fața lor se află drumul foarte lung al predicării, persecuțiilor, suferințelor și ispitelor ce umplu până la debordare istoria creștinismului și a Bisericii. Pare-se că bucuria a trecut, bucuria însoțirii pământești și zilnice cu Hristos, că purtarea de grijă oferită de puterea și a Sa divinitate au luat sfârșit. Câtă dreptate a avut un preot când și-a numit cuvântarea sa la vremea Înălțării „bucuria despărțirii”! Desigur, Biserica nu sărbătorește despărțirea și plecarea lui Hristos. Căci Hristos a zis: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18. 20). Noi nu sărbătorim plecarea lui Hristos, ci înălțarea Sa la Ceruri.

Sărbătoarea Înălțării Domnului este o sărbătoare a deschiderii cerului pentru oameni, a raiului drept o casă nouă și veșnică, a cerului, ca a noastră adevărată patrie. Păcatul a despărțit violent pământul de cer și ne-a făcut făpturi pământești și aspre, ne-a fixat privirea ferm pe pământ și ne-a făcut viața exclusiv geotropică. Păcatul este trădarea raiului în suflet. Chiar în această zi, la sărbătoarea Înălțării Domnului, ne simțim îngroziți de această negare ce umple întreaga lume. Omul, cu aroganță și mândrie, proclamă că el este doar material, că întreaga lume este materială și nimic nu există dincolo de material. Și, dintr-un oarecare motiv, se bucură chiar de aceasta și vorbește cu milă și condescendență despre cei care încă mai cred într-un fel de „rai”, de parcă ar fi bufoni, sau țărani. Veniți, fraților, „ceresc” este doar cerul, care este la fel de material ca orice altceva; nu există nimic altceva, nu a existat, nici nu va exista. Murim, dispărem, așa că în acest timp, să construim un rai pământesc și să uităm de fanteziile preoților (popilor). Acesta, pe scurt, este rezultatul final și esența culturii noastre, a științei și a ideologiei. Progresul se sfârșește în cimitir, prin progresul viermilor ce se hrănesc din cadavre. Dar ce ne sugerați, ne întreabă ei, care este acel cer despre care vorbiți voi, la care s-a înălțat Hristos? Oricum, nimic nu există pe cerul despre care vorbiți.

La această întrebare să îl lăsăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare Părinte la Bisericii care a trăit în urmă cu șaisprezece secole, să răspundă. Vorbind el despre cer, acesta exclamă: „Ce nevoie am eu de cer, când eu însumi voi deveni cer?”. Să lăsăm răspunsul să vină de la Părinții care numeau Biserica drept „cerul pământesc”. Punctul central al acestor două răspunsuri se succedă din următoarele: cerul este numele adevăratei noastre chemări, ca făpturi omenești, cerul este adevărul desăvârșit despre pământ. Nu. Cerul nu se găsește undeva în spațiul adânc dincolo de planete, sau într-o galaxie necunoscută. Cerul este ceea ce ne readuce Hristos, tot ceea ce am pierdut prin păcat și mândrie, prin științele și ideologiile de pe pământ și exclusiv pământești, iar acum este deschis, ne este oferit și readus de Hristos. Cerul este împărăția vieții de veci, împărăția adevărului, a bunătății și a frumosului. Cerul este întreaga metamorfoză duhovnicească a vieții omenești; cerul este împărăția lui Dumnezeu, biruința asupra morții, triumful dragostei și al grijii; cerul este împlinirea acestei ultime, supreme, dorințe, despre care s-a spus: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2,9). Toate acestea ne-au fost revelate nouă și dăruite de către Hristos. Și astfel, cerul pătrunde în viața noastră aici și acum, pământul însuși devine o reflectare, o imagine a frumuseții cerești. Cine s-a pogorât din cer pe pământ să ne dea nouă înapoi cerul? Dumnezeu. Cine s-a înălțat de la pământ la cer? Iisus, Omul.

Marele Atanasie spune că „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu”. Dumnezeu s-a coborât pe pământ pentru ca noi să putem urca la cer! Aceasta sărbătorim noi în ziua Înălțării”. Acesta este izvorul strălucirii și a bucuriei de nespus. Dacă Hristos se găsește în cer, și dacă noi credem în El și Îl iubim, atunci suntem și noi, împreună cu El, la cina Sa, în împărăția Sa. Dacă omenirea se va înălța împreună cu El și nu va cădea, atunci și eu, împreună cu El, mă voi ridica, la a Sa chemare. Și „întru El” mi se arată scopul, noima și bucuria eshatologică a vieții mele. Totul în jurul nostru ne trage în jos. Dar eu, privind înspre trupul cel pământesc ridicându-se la cer, contemplându-L pe Hristos cel ce se îndreaptă spre cele înalte „în chimvale bine răsunătoare”, îmi zic mie și întregii lumi: aici se găsește adevărul lumii și al omului, aici este viața la care ne cheamă Hristos din veșnicie.

Plinind rânduiala cea pentru noi și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești, Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărțindu-Te, ci rămânând nedepărtat și strigând celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră!

 

 

Iarăși, astăzi primim veștile cele bune, vestea libertății, o rechemare de la cădere spre viața reînnoită, o promisiune a bucuriei și a slobozirii din robie. Un înger vorbește cu Preacurata, pentru a nu mai vorbi din nou diavolul cu femeia. Spune Sfânta Scriptură: „Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat”.

A fost trimis Gavriil pentru a descoperi mântuirea universală a oamenilor, pentru a-i aduce lui Adam restaurarea sa sigură, pentru a preschimba necinstea cinului femeiesc în cinste, pentru a pregăti cămara mirelui, pentru a fi vrednică de Mirele cel neîntinat și pentru a uni creația cu al ei Creator, în palatul însuflețit al împărăției îngerilor. A fost trimis Gavriil, încă, la fecioara cea care era promisă (logodită) lui Iosif, dar menită lui Iisus, Fiului lui Dumnezeu. Cel fără de păcat a fost trimis la aceasta care nu a cunoscut stricăciunea. A fost trimis luminătorul, pentru a vesti pe soarele dreptății. A fost trimis Gavriil, pentru a vesti pe cel ce este din sânul Tatălui și în brațele mamei. A fost trimis Gavriil, pentru a-l arăta pe cel ce stă pe tron, dar și în peșteră. Eu o numesc pe aceasta taină, ceea ce prin credință se înțelege, și ceea ce nu poate fi cercetat prin erudiție. În a șasea lună, Gavriil a fost trimis la Fecioara și a primit aceste porunci de la Însuși Dumnezeu.

„Vino, așadar, arhanghele, fii slujitor al înfricoșătoarei și ascunse taine. Mă grăbesc datorită milei mele să cobor din cer și să îl cercetez pe Adam cel înșelat. Păcatul a stricat lucrarea mâinilor mele și a încețoșat frumusețea pe care am creat-o. Lupul îmi înghite creația mea, pustiu este locul ei în ceruri […] Îmi doresc să miluiesc pe omul cel necăjit și să-l încătușez pe diavolul-vrăjmaș. Îmi doresc ca această taină să nu fie cunoscută de toate puterile cerești, numai în tine mă încred. Mergi, așadar, la fecioara Maria, la cerurile cele cuvântate, la poarta răsăritului, în lăcașul cel vrednic al Cuvântului meu, la cel de-al doilea cer ce se găsește deasupra pământului, la norul cel iute și ușor. Spune-i ei de ploaia arătării mele, mergi în cămara Mirelui celui întrupat, în lăcașul cel fără de întinăciune al nașterii mele celei după trup. Vorbește urechilor chivotului cuvântător, pregătește-l ca să mă asculte fără să se sperie, și nici să se tulbure sufletul Fecioarei. Arată-te lumește înaintea templului meu însuflețit, spune acesteia mai întâi vestea cea îmbucurătoare. Tu să spui Mariei „Bucură-te, cea plină de har”, ca eu să miluiesc pe Eva cea istovită.”

Toate acestea le-a auzit arhanghelul, și după cum era firesc, a mărturisit: „Neauzită este această facere, care întrece orice gând ce s-ar fi spus. Cel de temut între Heruvimi, cel nevăzut de Serafimi, cel neînțeles între toate puterile cele cerești, promite o cuvântare separată fiicei, prevestind prezența sa personală […] Însă este cu putință ca pântecul omenesc să poată încăpea pe cel de necuprins? Cu adevărat, înfricoșătoare este taina aceasta!”.

Deși pe toate acestea le avea îngerul în a sa minte, Stăpânul său îi zice : „De ce te tulburi și te nedumerești, Gavriile? Nu te-am trimis mai înainte la preotul Zaharia? Nu i-ai trimis tu vestea cea îmbucurătoare a nașterii lui Ioan, nu i-ai impus preotului care nu ți-a dat crezare pedeapsa tăcerii, nu l-ai condamnat pe bătrân la nevorbire? Nu ai fost tu cel ce ai comunicat, iar eu, cel ce a confirmat? Nu a urmat oare veștii tale fapta? Nu a luat în pântec femeia cea stearpă? Nu a dispărut boala nenașterii de prunci? Nu s-a domolit inerția firii? Acum nu va purta în pântec cea care mai înainte era stearpă? Poate exista ceva imposibil pentru mine, Creatorul? Cum, așadar, te-a cuprins îndoiala?”

„Bucură-te, cea plină de dar, nu te rușina ca să nu fii motiv al pedepsei. Te vei face maică a celui ce a pedepsit și mântuit pe om. Bucură-te, maică neclintită a Mirelui Hristos în umanitatea orfană. Bucură-te, tu cea care ai înghițit în mitrasul tău moartea maicii omenirii, pe Eva. Bucură-te, biserică vie a lui Dumnezeu. Bucură-te, tu, cea care ești deopotrivă sălaș al cerului și al pământului. Bucură-te, loc întins al tainei firii. Datorită ție a venit vindecătorul oamenilor, soarele dreptății, pentru a lumina pe cei ce trăiau întru întuneric, ancora tuturor celor suferinzi și limanul cel sigur. S-a născut Domnul robilor, legătura păcii, mântuitorul celor în obezi, pacea celor aflați în război!”

Aceasta este pacea, bucuria și fericirea noastră. Cu toții să căutăm să ne bucurăm de aceste bunătăți, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a căruia este slava, cinstea și închinarea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

 

Tradus

 

Durerea celui de 38 de ani slăbănog despre care vorbește în Evanghelistul în fragmentul de la Ioan 5, 1-15 este cu adevărat șocantă: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa”. Acesta este neputincios și singur. Dar ajutorul care nu s-a găsit la vreun om să-i fie oferit, vine de la Hristos, care i-l oferă în cel mai drastic, definitiv și autentic mod. Cu un singur cuvânt adevărat dă sănătatea celui bolnav. Așa cum cuvântul creator al lui Dumnezeu din nimic a făcut întreaga lume (conform relatării de la Facere), la fel și cuvântul dinamic al Fiului lui Dumnezeu reface, recreează pe cel deteriorat de păcate și, în final, creația bolnavă.

Cuvântul lui Hristos dă viață, este cuvânt dătător de viață. Ajunge omului să primească cu credință și nădejde acest cuvânt care este diferit, de la rădăcină, de cuvintele omenești. Fiindcă acesta nu îndepărtează, ci ajută; nu dărâmă, ci zidește; dă viață și înviere. Cel ce ascultă cuvântul Meu, spune Iisus, și crede în Acela care M-a trimis, are viață veșnică; și nu se va judeca, ci s-a mutat deja de la moarte la viață (Ioan 5, 24). Dumnezeiescul cuvânt „rămâne în veac fără să se schimbe sau să slăbească odată cu trecerea timpului, pierzându-și actualitatea sa. Fiindcă nădejdea vieții și a biruinței morții rămâne o dorință nestrămutată a oamenilor, neinfluențată de progresul tehnic sau de evoluția culturală, care îl fac pe om încă mai înlănțuit de creațiile și plăsmuirile sale, lăsându-l neputincios în cele mai adânci cereri ale sale. În multitudinea de conforturi și mașinării care ușurează la nivel exterior viața, se observă criza semenilor, a celor ce ajută, a celor ce îl susțin.

Cu adevărat, ciudat este modul în care oamenii acceptă adesea Cuvântul lui Dumnezeu care se oferă. Liderii religioși evrei din povestea noastră sunt revoltați, fiindcă Iisus a făcut minunea în zi de Sabat și i-a cerut celui bolnav să se ridice, să-și ia patul și să meargă acasă vindecat după 38 de ani de boală. Prin prisma mentalității lor înguste, reprezentanții cultului majoritar au fost orbiți de litera Legii și nu au văzut Duhul lui Dumnezeu care s-a arătat în umanitatea lui Hristos. Au crezut că atunci se prăbușește întregul sistem religios de reglementări și legi, chiar în momentul în care Iisus a oferit dragoste și viață unor oameni.

Într-o lume constituită, pe de o parte, de cei desfigurați de boală și păcat și, pe de altă parte, de cei caracterizați de o birocrație meschină în sfera vieții religioase, ce neagă originea divină al lui Iisus, evreii, se descoperă Dumnezeu nu ca un justițiar și judecător a tuturor acestora, dar ca salvator ce scapă de patimi pe cel bolnav, dă viață oamenilor și întărește nădejdea învierii, din moment ce Fiul lui Dumnezeu, prin a Sa moarte, învinge moartea și biruiește asupra puterilor degradării și ale distrugerii.

În trei puncte principale se poate vedea corectarea cursului umanității pe care Hristos o face în timpul narațiunii pasajului Evangheliei de astăzi:

  • El corectează denaturarea firii umane ce se îndrepta spre o soartă cruntă, spre distrugere și moarte, restabilind-o pe calea vieții, ce duce lumea învierii;
  • El eliberează litera uscată a Legii, descoperind dragostea lui Dumnezeu față de om;
  • El dă cuvântul adevărului care, în cuvintele adesea false ale oamenilor, mărturisește autoritatea puterii divine.

Cine crede în acest cuvânt trece de moarte și intră în împărăția vieții reale, a vieții dumnezeiești și fără de sfârșit.

De Prof. Univ. Dr. Ioannis Karavidopoulos, Facultatea de Teologie, Univ. Aristotel

 

Tradus

 

De ce Constantin cel mare este sfânt?

29 mai 2024 |
de Arhim. Meletios Stathis   Și numai numele Constantin să fie auzit, mișcă fiecare inimă creștină, nu doar astăzi, ci și de mulți ani în urmă, pentru că este legat de legendele cântecului, că "încă o dată, cu trecerea anilor și a vremilor,...

Duminica mironosițelor – Cel înviat și purtătoarele de mir

17 mai 2024 |
În pericopa evanghelică de astăzi se vorbește despre vizita femeilor mironosițe "după ce a trecut Sabatul" la mormânt, întâlnirea cu Îngerul și informația că "El a înviat, nu este aici." Întâlnirea mironosițelor cu Domnul nu este descrisă aici, dar...

Cum citim Sfânta Scriptură? - partea a III-a

6 martie 2024 |
Hristos, Inima Sfintei Scripturi A treia necesitate atunci când citim Scriptura este aceea ca ea să fie hristo-centrică. Dacă suntem în acord cu conferința moscovită din 1976, care decretează că „scriptura constituie un tot-unitar”, unde vom găsi...

Cum citim Sfânta Scriptură? - partea a II-a

21 februarie 2024 |
de Înaltpreasfințitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia   Înțelegerea Bibliei prin Biserică În al doilea rând, așa cum afirmă Conferința de la Moscova, „Cunoaștem, primim și interpretăm Scriptura prin Biserică și în Biserică”....

Cum citim Sfânta Scriptură? - Partea I

29 ianuarie 2024 |
de Înaltpreasfințitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia   „Toată Scriptura este de Dumnezeu  insuflată” (2  Timotei 3:16) „Dacă un rege pământesc, împăratul nostru”, spune Sfântul Tihon de Zadonsk (1724–83), „ți-ar scrie o...

Dumnezeu și știința

26 iulie 2023 |
de Sf. Luca al Crimeii „Atunci când examinăm știința modernă, așa cum a fost creată de oameni ca Lamarque și Darwin, observăm contrastul și aș spune, disonanța absolută care există între știință și religie, în privința unor probleme ce țin...

Cuvânt al Sfântului Ioan de Kronstadt la Fericiri

18 iulie 2023 |
Iubiți frați, surori și copiii în Hristos, aplecați-vă urechea – nu doar cea exterioară, ci, mai important, pe cea dinlăuntru, asupra cuvintelor spuse de Domnul Iisus Hristos: „Cel ce are urechi de auzit, să audă” (Mat. 11:15, Mc. 4:9, Lc. 8:8);...

Cuvânt la Sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul

14 iulie 2023 |
al ÎPS Hrisostom al III-lea, Mitropolit de Mani   Acest proroc înfocat a trăit într-o perioadă foarte dificilă pentru istoria poporului israelian. În acei ani a avut loc o îndepărtare a israeliților de adevăratul Dumnezeu și a prevalat o cădere...


382 de ani de când moaștele Sfintei Parascheva sunt în România

15 iunie 2023 |
În 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, au hotărât să-i ofere, drept...


Sărbătoarea Cincizecimii – de Protopresbiter Alexandru Schmemann

2 iunie 2023 |
În ciclul anual liturgic al Bisericii, Cincizecimea este „cea din urmă și măreață zi”. Este sărbătoarea Bisericii a venirii Sfântului Duh asemenea unui sfârșit – împlinirea și desăvârșirea – a întregii istorii a mântuirii. Din același motiv,...

Comuniunea cu Sfinții – de Protopresbiter Mihail Pomazansky

29 mai 2023 |
Biserica se roagă pentru toți cei care au murit întru credință și cer iertare pentru păcatele lor, fiindcă nu există om fără de păcat, „chiar de ar fi trăit și numai o zi pe pământ” (Iov 14, 5). „De vom spune că noi nu avem păcat, ne înșelăm...

Cuvânt la Înălțarea Domnului

25 mai 2023 |
Pr. Alexander Schmemann   Un fior al bucuriei străbate cuvântul „înălțare”, ce indică o provocare la adresa așa-numitelor „legi ale naturii”, la adresa declinului și veșnicei căderi; este un cuvânt ce anulează legile gravitației și ale...


Cuvântul Dătător de Viață ( Duminica Slăbănogului )

10 martie 2023 |
Durerea celui de 38 de ani slăbănog despre care vorbește în Evanghelistul în fragmentul de la Ioan 5, 1-15 este cu adevărat șocantă: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa”. Acesta este neputincios și singur. Dar ajutorul...