Cu un bagaj de vise și multă determinare, Eliza a părăsit meleagurile ialomițene, și a luat calea Bucureștiului cu gândul de a fi medic. Aici, a studiat la Colegiul Național “Tudor Vianu”, unde a început să cocheteze cu partea de informatică. Baleta între biologie și coduri de programare, ambele fiindu-i dragi. În clasa a XI-a, Eliza a dorit să afle mai mult despre tainele biologiei aplicate în informatică. A bătut la ușa unui institut de cercetare din Capitală, iar de acolo a ajuns până în celălalt capăt al țării tocmai la Institutul Oncogen din Timișoara. Acum este studentă în anul I la Jacobs University în Germania și urmează un majour în Computer Science. Despre relația biologie tehnologie, studiul în Europa și proiecte de suflet, vorbim pe larg cu Eliza Marghidanu. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org.

 

Interviul pe scurt:

Când curiozitatea te împinge în laborator: “Voiam să știu mai multe despre ce presupune cercetarea și am dat mai mult emailuri la un institut de cercetare din București. Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică și i-am rugat dacă mă pot primi și pe mine să văd cum funcționează cercetarea. Oamenii de acolo au spus că nu au mai auzit așa ceva în viața lor și au zis că pot veni.”

Viața de student la Jacobs University: “Apoi, în afară de orele de la curs, profesorii au ore speciale în care te poți duce să vorbești cu ei despre orice lucru. La Jacobs University fiecare student își poate alege cursurile, și aveam în minte cam ce aș vrea să fac, însă nu mi-a venit să cred când am văzut că tot ce se propunea era exact pe placul meu.”

Un proiect de suflet: “Am intrat în echipa VSSIA din această vară. Știam de acest proiect încă din liceu și îmi doream să fac parte din el numai că trebuia să fiu studentă la facultate pentru a deveni consilier. Am vorbit cu Julia și i-am spus că vreau să ajut pentru că dacă nu ai pe cineva care să te ajute este foarte greu.”

 

 

De la biologie la informatică, nu-i decât un pas

Născută și crescută în Slobozia, Eliza și-a dorit să ia calea Bucureștiului odată cu intrarea la liceu. Atunci avea doar paisprezece ani și trebuia să se mute singură într-un oraș agitat și plin de lucruri neprevăzute. “Până la sfârșitul clasei a IX-a, am zis ca trebuie neapărat să mă mut pentru că simțeam că voi avea mai multe oportunități și chiar așa a fost. La începutul liceului am pornit cu gândul că o să fac medicina în România și uite că de aici am ajuns la să abordez partea de informatică apoi să aplic la mai multe universități din America și Europa”, spune Eliza Marghidanu.

 

,,La începutul liceului am pornit cu gândul că o să fac medicina în România”

 

Atracția pentru Germania a venit fără sa bage de seamă. Iubea cultura, știa limba, fapt care a făcut-o să aleagă această țară în detrimentul Americii. “La Jacobs University este o diversitate mult mai mare față de universitățile americane. Aici sunt studenți din peste o sută de țări, și nu ascund faptul că am vrut să fiu și mai aproape de casă.” Cu toate acestea, un lucru rămâne neclar: Cum se desfășoară procesul de aplicare la o universitate din Germania? “Este la fel ca procesul de aplicare pentru America și constă într-un eseu principal la care trebuie să muncești foarte mult. Ei vor să te vadă pe tine în afara activităților tale, deci nu trebuie să pui accent pe olimpiadele la care ai participat. Vor să-ți vadă personalitatea și vor să le spui în acel eseu cine ești tu cu adevărat. Pe lângă acest aspect, mai ai nevoie de trei recomandări de la trei profesori, de foarte multe acte, iar fiecare facultate are și o serie de eseuri suplimentare. La Jacobs University din câte îmi aduc aminte au fost cam patru, cinci eseuri”, lămurește Eliza.

 

Despre cercetarea în România și studenția în Germania

Gravita între biologie și coduri de programare, ambele fiindu-i dragi. În clasa a XI-a, Eliza a dorit să afle mai mult despre tainele biologiei aplicate în informatică, așa că a bătut la ușa unui institut de cercetare din Capitală. “Voiam să știu mai multe despre ce presupune cercetarea și am dat mai mult emailuri la un institut de cercetare din București. Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică și i-am rugat dacă mă pot primi și pe mine să văd cum funcționează cercetarea. Oamenii de acolo au spus că nu au mai auzit așa ceva în viața lor și au zis că pot veni. Ulterior, am publicat și un articol de cercetare într-o revistă de specialitate, un articol în care am analizat virusul Sars Cov 2 în comparație cu alte virusuri. Pe urmă, am aflat de Institutul Oncogen de la Timișoara care lucra pe partea de vaccinuri și am văzut că au o echipă de liceeni care lucrează la treaba aceasta și le-am scris că aș vrea să particip și eu. Inițial au spus că nu se poate, pentru că eu sunt din București este distanță prea mare, apoi că nu sunt majoră deci nu am cum să vin singură. Cum-necum, am ajuns la un acord și timp de două săptămâni jumate am lucrat cot la cot cu cei de acolo în laborator, unde am pus accent pe determinarea următoarelor mutații ale virusului.”

 

,,Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică”

 

În prezent este anul I la Jacobs University, unde urmează un majour în Computer Science. Eliza îmi spune că nu a lăsat baltă prima dragoste, biologia, și că își dorește să combine informatica cu biologia. În continuarea dialogului nostru, o întreb cum arată viața de student la Jacobs. “Pentru majoritatea persoanelor ruperea de casă este dificilă, dar pentru mine, care sunt obișnuită cu drumurile, a fost ușor. Aici, dacă ai orice fel de problemă o poți discuta cu profesorul. Să vă dau un exemplu. Odată am avut o problemă și nu puteam să merg la curs. I-a scris profesorului și m-a uimit că a fost atât de înțelegător chiar dacă problema nu era atât de importantă. Apoi, în afară de orele de la curs, profesorii au ore speciale în care te poți duce să vorbești cu ei despre orice lucru. La Jacobs University fiecare student își poate alege cursurile, și aveam în minte cam ce aș vrea să fac, însă nu mi-a venit să cred când am văzut că tot ce se propunea era exact pe placul meu”, precizează Eliza Marghidanu.

 

În campus la Jacobs University, Bremen, Germania

Sisteme educaționale și un proiect de suflet

Având experiența sistemului educațional din România, iar mai nou, pe cea a sistemului german, nu mă pot abține să o rog pe Eliza să facă o mică comparație. “Una din cele mai mari probleme la sistemul românesc ar fi relația dintre elev și profesor. Mi se pare că un elev nu poate să se dezvolte atâta timp cât este tratat ca un număr în catalog și nu este lăsat să se exprime. Din această pricină, foarte mulți elevi ajung să se închidă în ei și să nu-și mai atingă potențialul maxim. Apoi, faptul că majoritatea profesorilor nu te înțeleg dacă faci activități extrașcolare. Fiecare profesor consideră materia lui cea mai importantă și altceva nu mai contează.”

Pe lângă cursuri și seminarii, Eliza este membră în cadrul proiectului Vreau să studiez în America și oferă consultanță elevilor care vor să dea stat visului american. Am întrebat-o când s-a alăturat echipei și cum merg lucrurile. “Am intrat în echipa VSSIA din această vară. Știam de acest proiect încă din liceu și îmi doream să fac parte din el numai că trebuia să fiu studentă la facultate pentru a deveni consilier. Am vorbit cu Julia și i-am spus că vreau să ajut pentru că dacă nu ai pe cineva care să te ajute este foarte greu. Nu zic că-i imposibil, dar sunt multe lucruri de făcut, multe informații și este mult mai ușor dacă ai pe cineva lângă tine care a trecut prin acestea. Momentan am trei eleve pe care la ajut să aplice la studii în America”, conchide Eliza Marghidanu.

 

Ardelean get-beget, Cornelius a dezvoltat de mic o înclinație către muzică. Părinții i-au intuit talentul, motiv pentru care au decis să-l înscrie la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”. Cu multă muncă, talent și ambiție, tânărul a evoluat de la an la an ajungând să cucerească podiumurile mai multor concursuri naționale și internaționale. A susținut recitaluri în Berlin, Paris, Praga, Londra, Beijing, Elveția și București. În calitate de solist, a concertat alături de mari orchestre precum Prague Radio Symphony Orchestra, Orchestra Simfonică Academică a Filarmonicii Khmelnitsky, Filarmonica de Stat „Transilvania” , Filarmonica de Stat „Moldova”, Camerata Regală, Orchestra Națională de Tineret a Fundației Principesa Margareta a României și Orchestra Națională „Junior”. Astăzi, stăm de vorbă cu tânărul violoncelist Cornelius Zirbo și aflăm cum s-a îndrăgostit de muzică, care este menirea artistului în contemporaneitate, în ce proiecte este implicat și care sunt planurile pentru viitor.

 

Interviul pe scurt:

Violoncelul și latura sa ascunsă: “Este ca și cum ai îmbrățișa pe cineva și te folosești de gravitate pentru a proiecta sunetul. Apoi, sunetul în sine este unul extrem de cald și se spune că este cel mai apropiat de timbrul și vocea umană.  Ulterior, muzica a început să devină o parte foarte importantă în viața mea.”

Cum să te folosești de nereușită: “Știind faptul că lumea este foarte bine pregătită la concursurile importante, acest lucru mă determină să mă pregătesc mult mai intens. Anul trecut am participat la Concursul George Enescu și am picat la prima etapă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut și am ajuns la un alt nivel destul de bun.”

Misia artistului și artei: “Cred că artistul are de-a face cu ingeniozitatea, cu creativitatea cu care creează ceva într-un anumit moment. Asta ne face eligibili acestei peceți de artist. Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine, cu dezbrăcarea de sine.”

 

 

Talentul pus la lucru  

Vine dintr-o familie în care muzica este la loc de cinste. Pe când avea nouă ani, părinții au intuit talentul lui Cornelius, așa că l-au condus către un instrument cu totul special și anume violoncelul. “De mic copil aveam o înclinație deosebită către muzică. Părinții au remarcat calitățile mele în această direcție și m-au înscris la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”, unde am frecventat cursurile de violoncel. Consider că este ceva aparte cu acest instrument, începând de la postură, care este una foarte naturală, foarte firească. Este ca și cum ai îmbrățișa pe cineva și te folosești de gravitate pentru a proiecta sunetul. Apoi, sunetul în sine este unul extrem de cald și se spune că este cel mai apropiat de timbrul și vocea umană.  Ulterior, muzica a început să devină o parte foarte importantă în viața mea, iar după câțiva ani era limpede că acesta va fi  parcursul meu”, povestește Cornelius Zirbo pentru Matricea Românească.

 

,,Consider că este ceva aparte cu acest instrument, începând de la postură, care este una foarte naturală”

 

A stăpâni un instrument necesită exercițiu îndelungat, perseverență și multe sacrificii. Nu de puține ori, Cornelius a sacrificat multe meciuri de fotbal în detrimentul repetiției la violoncel. “Când eram copil acest sacrificiu era receptat altfel. Mă uitam în jur și vedeam cum colegii mei jucau fotbal în curtea școlii, iar eu îmi luam violoncelul în spate și mergeam la școala de muzică. Poate atunci era un pic dramatic, dar în prezent o fac cu mare plăcere. Poate de aceea nu sunt un bun jucător de fotbal [râde]”.

 

 

Mentalități de concurs și momente din care înveți

A continuat să îmbrățișeze violoncelul cu canadoare și delicatețe. În devenirea sa muzicală au urmat  Colegiul de Muzică „Sigismund Toduță”, după care s-a mutat la București, unde a urmat Liceul ,,Dinu Lipatti” și în cele din urmă Universitatea de Muzică. Traselul academic s-a îngemănat cu participarea la felurite concursuri naționale și interanționale. În continuarea dilogului, îl întreb pe Cornelius cum vede rolul concursurilor în cariera unui tânăr muzician. “Subiectul concursuri, mai ales în muzică, este unul foarte controversat și cred că sunt două tabere aici. Una spune că nu poți juriza muzica și că nu ai cum să faci ierarhie din ceva ce este atât de subiectiv. Iar cealaltă tabără consideră benefice concursurile și le văd ca un factor important în lansare și-n carieră. Eu sunt undeva la mijloc. Știind faptul că lumea este foarte bine pregătită la concursurile importante, acest lucru mă determină să mă pregătesc mult mai intens. Anul trecut am participat la Concursul George Enescu și am picat la prima etapă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut și am ajuns la un alt nivel destul de bun într-un timp relativ scurt doar pentru că am participat la acest concurs. Dacă le privești din această perspectivă, pot spune că sunt benefice”, precizează Cornelius Zirbo.

 

 

,,Pentru mine atunci a fost o mare dramă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut”

 

Da, în cariera unui artist se mai strecoară și lucruri mai puțin plăcute. O prestație slabă, un refuz, o colaborare sistată și multe altele. Caracterul constructiv sau distructiv al acestor clipe sunt în mâna interpretului. Sunt lovituri care vin și modelează, dar și lovituri care distrug. Îl întreb pe Cornelius cum se raportează la momentele mai puțin reușite din carieră. “Am trecut și eu prin câteva prestații mai neplăcute, câteva recitaluri de care nu sunt deloc încântat. De-a lungul timpului mi-am dat seama că noi muzicienii suntem foarte critici cu noi înșine și de multe ori avem tendința să acutizăm foarte mult un eveniment nefericit sau un moment în care am falsat. Uitându-mă pe imprimările cu un astfel de moment mai nereușit, mi-am dat seama că nu este atât de grav și având această abordare am început să mă relaxez puțin. În al doilea rând este important să învățăm din aceste experiențe. Poate am făcut ceva greșit, poate am vrut să demonstrăm ceva și trebuie să fim foarte sinceri cu noi și să vedem ce ne-a împins în punctul acela”, lămurește Cornelius.

 

Despre artă și artist în zilele noastre

A susținut recitaluri în Berlin, Paris, Praga, Londra, Beijing, Elveția și București. Toate acestea au reprezentat întâlniri muzicale în urma cărora s-a înfiripat un dialog bazat exclusiv pe transmiterea emoției. În continuare, vrea să aflu care este relația violoncelistului Cornelius Zirbo cu publicul. “Pentru noi artiștii relația cu publicul este una foarte puternică pe care o simțim, dar care este extrem de greu să o descriem. În momentul în care cântăm și ne adresăm publicului, ne deschidem și prezentăm muzica așa cum o percepem noi. Este o chimie între public și artist care favorizează muzica și care ne face pe noi ca artiști să ne deschidem.”

 

,,Ori mesajul artei este de a merge împotriva curentului și de a empatiza cu nevoile celorlalți”

 

Și pentru că tot am pomenit cuvântul artist, arunc mreaja mai la adânc și-l întreb pe Cornelius ce este un artist și care mai este rolul său în contemporaneitate. “Cred că artistul are de-a face cu ingeniozitatea, cu creativitatea cu care creează ceva într-un anumit moment. Asta ne face eligibili acestei peceți de artist. Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine, cu dezbrăcarea de sine și aducerea tuturor resurselor pe care le poți avea pentru a crea o conexiune cu oamenii. Se pare că în ultima vreme totul merge spre o cultură foarte egocentristă, centrată pe sine. Ori mesajul artei este de a merge împotriva curentului și de a empatiza cu nevoile celorlalți.”

 

 

Valențele tămăduitoare ale muzicii clasice

Pe parcursul cariere sale Cornelius Zirbo a concertat în compania unor mari orchestre, dar și solo. Sunt două experiențe total diferite care-l solicită la maxim pe artist. “Fiecare amplasament muzical are farmecul lui. Recent am avut un concert cu Filarmonica din Cluj și este ceva absolut incredibil să fii acompaniat de orchestră. Să auzi atâtea instrumente care merg în aceeași direcție și într-un singur scop muzical este ceva fantastic. În același timp este frumoasă și libertatea pe care o ai atunci când ești singur pe scenă și creezi. Deci fiecare experiență este specială în felul ei”, spune Cornelius.

 

,,Efectiv mergem în spitale și le cântăm oamenilor care trec prin suferință”

 

Din nefericire, percepția majorității despre universul muzicii clasice nu este pe atât de bună pe cât este cea față de muzica comercială. Să fie oare muzica clasică un gen sortit unei anumite categorii sociale la care profanii nu pot avea acces? “Nu, muzica clasică este pentru oricine. Desigur acest gen este foarte complex, este ca un roman foarte bun pe care trebuie să-l citești în liniște, să ai anumite condiții și lucrul acesta este greu de accesat, dar nu imposibil. Noi ca muzicieni clasici ar trebui să fim mai deschiși către concertele organizate în spații accesibile mai multor categorii de oameni. Să ieșim din sălile de concert cum s-a întâmplat în contextul pandemiei și cred că asta ar ajuta oamenii să se apropie și mai mult de muzica clasică. Chiar acum sunt implicat într-un proiect intitulat New Hope, prin care aducem muzica clasică în proximitatea oamenilor care trec prin momente dificile. Proiectul se adresează pacienților și doctorilor din spitale. Efectiv mergem în spitale și le cântăm oamenilor care trec prin suferință. Este unul din cele mai satisfăcătoare proiecte muzicale în care am fost implicat.”

 

 

Un sprijin venit în cel mai important moment

Am vorbit despre concerte, concursuri, proiecte, studii și am lăsat la urmă un aspect care putea să șteargă cele de mai sus. Violoncelul, partiturile, participările la masterclass-uri, toate acestea necesită un cost destul de ridicat. Familia lui Cornelius nu ar fi putut acoperi sumele necesare dacă nu ar fi existat programul “Tinere Talente” derulat de Fundația Regală Margareta a României. A fost ajutorul potrivit în momentul de maximă necesitate. “Acest program a fost cel mai mare aport în creșterea mea artistică prin faptul că m-a sprijinit într-un moment foarte important al vieții mele. Am intrat ca bursier în clasa a VIII-a și prin ajutorul fundației am reușit să-mi achiziționez violoncelul, arcușul, am participat la masterclass-uri, deci a fost un sprijin incredibil venit în momentul în care aveam cea mai mare nevoie. În afară de sprijinul financiar, am cunoscut mentori care m-au îndrumat în acești patru ani extraordinari.”

 

Alături de Principesa Margareta a României

Iată-ne ajunși la finalul dialogului nostru. Înainte de a trage cortina, îl rog pe Cornelius să ne spună ce urmează pentru el în viitorul apropiat. “Mă voi focusa pe acumularea de repertoriu și pe participarea la masterclass-uri. Am câteva concerte și recitaluri care mă așteptă și de care sunt foarte entuziasmat. În afară de asta sunt foarte atras de sfera pedagogiei și îmi place să lucrez cu violonceliști mai tineri decât mine și este un segment pe care aș vrea să mă axez”, conchide Cornelius Zirbo.

 

 

În drumul nostru prin Ardeal am poposit la Mănăstirea Rohia, unde am descoperit cu drag istoricul acesteia.

Începutul Mănăstirii Rohia

Mănăstirea Rohia este o mănăstire relativ tânără din 1923 și este primul așezământ ortodox ridicat în Ardeal sau Transilvania, după Marea Unire de la 1918. Față de Moldova sau Țara Românească, Ardealul sau Transilvania a fost văduvită prin acea masivă dărâmare a peste 150 de mănăstiri și schituri de către generalul Bucov, din ordinul împărătesei Maria Tereza. În Transilvania pe o perioadă de aproape 200 de ani nu s-a mai ridicat nici o mănăstire ortodoxă până când s-a ridicat mănăstirea Rohia.

Rohia a fost ctitoria preotului Nicolae Gherman care la vremea respectiva a fost preotul paroh din satul de la poalele dealului. A ridicat această mănăstire în cinstea Maicii Domnului și din amintirea a ceea ce a fost. Mănăstirea ,,Sfânta Ana’’ din Rohia își are numele de la copila Anuța al 7 copil din cei 10 ai dânsului care a decedat la vârsta de 10 ani, la 15 Noiembrie în 1922. Părintele a avut mai multe vise în care s-a arătat copila și îi spunea să facă lăcaș de închinare sau casă de rugăciune Maicii Domnului în aceste dealuri. Părintele la început nu a dat importanță acestor vise până când într-o duminică dimineața când se pregătea să meargă la biserică o credincioasă din sat, anume Floarea lui Ilie, a mers și i-a spus: Părinte de ce nu faceți ce vă spune fata în vis? Văzând părintele că i s-a mai descoperit și altcuiva acest lucru, s-au pregătit să ridice această mănăstire și au ales locul, însă locul era mai sus, era o poiană cu un stejar numit stejarul lui Pintea. S-a ales locul, s-a sfințit și s-a pus o cruce. Mergând să pună piatra de temelie nu au găsit crucea în locul respectiv și au căutat-o împreună cu vânătorul satului, Alexandru Pop și au găsit-o aici în acest loc unde se găsește acum biserica. La început era un pântec de stâncă pe care odihneau la soare vara căprioarele sălbatice.

 

Prima Biserică

Prima biserica a fost de zid, avea 17 metri lungime pe 5 lățime și 4 înălțime. Jertfă pe care au depus-o oamenii din satul Rohia și satele alăturate este una destul de mare, deoarece tot materialul de aici a fost scos cu spatele, cu desaga. La 15 August 1926 prima biserica a fost sfințită de către episcopul Nicolae Ivan al Clujului în prezența a peste 10.000 de credincioși.

Mănăstirea a cunoscut o dezvoltare în 1943 când la conducere a venit Arhiepiscopul Iustinian Chira al Maramureșului și Sătmarului, cel mai longeviv stareț până în prezent, 30 de ani, din 1943 până în 1973 când a fost înălțat la rangul de arhiereu vicar al episcopiei. Prima biserică a dăinuit până în 1996 adică 70 de ani când fost desfăcută de către obștea mănăstirii, s-a coborât jos în stâncă 8 metri și a rezultat o frumoasă biserică la demisol, un se găsește și materialul din vechea biserică cât și lucrurile mai noi.

 

 

În 1923 când s-a pus piatra de temelia primei biserici s-a dat comanda pentru o icoană în Sf. Munte Athos, ce a fost pictată de un călugăr pe nume Nicanor iar când s-a sfințit prima biserică în 1926 a sosit și icoana. Este icoana făcătoare de minuni a mănăstirii noastre, Maica Domnului în rugăciune, este întâlnită mai rar. Ea se găsește în biserică de la demisol în partea stângă.

Biserica de zid a mănăstirii este unică în rândul bisericilor de mănăstire, îmbinând elementele din toate cele trei stiluri autohtone românești, intrarea (coloanele) în stilul brâncovenesc, acoperișul în stil moldovenesc și are înălțimea bisericilor maramureșene, de la cota 0 până în vârf sunt 48 de metri și 8 în jos (catacomba) în total 56 de metri. Avem o frumoasă biblioteca ce are peste 55.000 de volume, avem cărți din toate domeniile. Toată aranjarea cărților a fost făcută de părintele Nicolae Steinhardt ajutat de studenți.

 

Nicolae Steinhardt

Avem chilia părintelui Nicolae Steinhardt. S-a născut la 29 Iulie în 1912 la București, în Pantelimon, la naștere a fost evreu, a terminat Liceul ,,Spiru Haret” a fost licențiat în drept, apoi doctor în drept, terminând doctoratul în 1936. A fost un spirit erudit, puțin critic literar și a făcut parte din generația de aur. A practicat avocatura o perioadă. În vremea aceea a fost condamnat la 12 ani de munca zilnică din care a făcut 4, între 1960 și 1964. În închisoare s-a convertit la creștinism, primind botezul ortodox în celulă. La 15 martie 1967 definitivând taina botezului cu taina mirungerii în capitală, la schitul Dârvari, a primit și un certificat de ortodoxie, semnat de Preafericitul Patriarh din vremea respectivă, Justinian Marina. Prima dată a venit la Rohia în 1973 la îndemnul bunului său prieten Constantin Noica, venind în fiecare vară pentru aranjarea, bibliotecii iar toamna când venea frigul pleca înapoi la București. A devenit oficial viețuitorul mânăstirii la 16 august 1980 când a fost călugărit de vrednicul de pomenire starețul de la vremea respectivă Serafim, a fost viețuitorul mănăstirii până 30 martie 1989 când a plecat la Domnul.

 

 

După anii ‘90 s-a format o fundație care îi poartă numele, organizându-se în fiecare an între 15-29 iulie zilele culturale Nicolae Steinhardt. Este al doilea autor din țară după Mihai Eminescu căruia i se publică opera integral, scoțându-se până acum 20 din cele 21 de scrieri ale dansului. Construcția de aici va fi centrul cultural Nicolae Steinhardt.

 

Colțul Maramureșean

Sus pe deal s-a făcut un colț maramureșean constând într-o casă, care este casa de oaspeți și o bisericuță de lemn unde avem muzeul mănăstirii în care avem o frumoasă colecție de icoane, atât pe lemn cât și pe sticlă începând din sec XVII, o frumoasă colecție de cărți vechi bisericești, o frumoasă colecție de obiecte vechi bisericești.

 

Interviu realizat de Andrei Ispas

 

,,-Eugen este mereu nesigur pe el, mărturisește mama lui. Ezită, pare că nu poate ajunge la nicio concluzie dacă nu verifică totul cu mine. Oh, ce să fac?”

 

Mama lui Eugen se frământă. Și ca ea sunt mulți părinți. Ce pot face părinții copiilor nesiguri pe ei înșiși?

 

Un gând bun ar fi să descopere sursa nesiguranței copilului

Din vreme în vreme, copiii își pierd încrederea în ei în urma unui eșec, în urma unui act de respingere socială, ca urmare a bullying-ului sau cyberbulling-ului sau în urma cuvintelor părinților sau profesorilor, umplute cu critică nemotivată. Glumele nepotrivite, ce ridiculizează, ironizează (indiferent de intenția inițială) au ca urmare sentimentul de nesiguranță în copil. Pot afirma cu tărie că acei copii ce își simt părinții aproape, cu sprijin afectiv dăruit la timp, se descurcă în viața de zi cu zi, își rezolva singuri situațiile, își asumă riscuri.

 

Cum ar fi dacă părinții și-ar analiza propria lor nesiguranță?

Și părinții au nesiguranța strecurată în suflet deseori!

Se îndoiesc de ei ca părinți, se îndoiesc profesional, se îndoiesc gândindu-se la actualele vremuri tulburi, la siguranța zilei de mâine.

Este foarte important ca părinții să acorde importanță felului în care ei vorbesc despre ei înșiși: dacă se critică-desigur, copiii se vor critica, dacă se blamează-desigur, copiii se vor blama, dacă ,,își plâng soarta”-desigur, copiii vor învăța să facă aidoma. Copiii pășesc în urmele lăsate pe pământ de părinții lor. Să nu uităm asta!

 

 

Încrederea țâșnește când pasiunile înfloresc!

Cum ar putea avea încredere în sine un copil care nu strălucește în diferite domenii însă este comparat cu ceilalți exact în această zonă gri pentru el? Un copil nesigur pe el însuși va intra în clasa fiind sigur că nu va ști lecția, că nu se va descurca la testare. Este dificil ca un copil să aibă încredere când este este pus în situația de a își asuma provocări în zone care nu îl interesează sau pentru care nu are neapărat aptitudini. Vom încuraja desigur dobândirea culturii generale însă vom privi copilul prin lucrurile în care excelează și nu prin cele în care excelează mai puțin.

Părintele este potrivit să arate mereu aprecierea pentru calitățile fiului sau fiicei sale și să îl accepte sau să o accepte așa cum este.

Părinții sunt persoanele care pot oferi cel mai ușor copiilor acceptarea; aceasta le va da celor mici energia de a evolua și de a-și depăși granițele ce limitează. Părinții își vor susține copiii să se pregătească pentru situațiile noi cu care se pot confrunta, îi vor încuraja să încerce lucruri noi, le vor spune că nu e musai să se simtă curajoși de fiecare dată când ineditul bate la ușă. Le vor spune iar și iar că și curajul emoțional e tot curaj, că fiecare pas mic e de lăudat și apreciat.

Cu multă răbdare și cu sfaturi bune ,,în rucsac”, mama lui Eugen și-a păstorit fiul zi de zi. A fost acolo să asculte, să spună povești auzite sau trăite ce se potriveau momentului, a fost acolo să vadă evoluție și ratare, a fost acolo să amintească faptul că mâine este o altă zi, a fost acolo să spună că învățăm din fiecare experiență, oricum ar fi ea. Și s-a bucurat tare când fiul ei a rostit răspicat într-o bună zi:

,,-Stai liniștită! Chiar am încredere în mine, știu că voi reuși!”

 

 

Fire visătoare, la numai zece ani, își dorea să devină medic chirurg. Cu această ambiție, puștoaica a străbătut anii până în clasa a XI-a. Pregătirile pentru medicină erau în toi. Meditații la chimie, ore de lucru intens, până când și-a dat seama că ambiția de a fi medic nu făcea partea din ființa ei. La o privire mai atentă, Mara a realizat că psihologia și filosofia erau cele care îi produc cu adevărat bucurie. Prin urmare, a scos bisturiul, a tăiat în carne vie, și s-a dedicat întru totul acestor domenii. Cum a venit America în povestea asta? Total pe neașteptate! Acum, Mara Petcu este studentă în anul III la Vanderbilt University, unde urmează un majour în Human and Organiztional Developement, cu accent pe Leadership and Organizational Effectiveness. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Acum să trecem la povestit!

 

Interviul pe scurt:

Când lucrurile se schimbă din mers: ”Într-o zi, profesoara îmi explica o problemă pe care eu deja o rezolvasem și îmi spunea că felul în care am rezolvat-o nu se aplică și pentru medicină. Ei bine, mi-am dat seama că mintea mea funcționează în mod diferit și că toate aceste dezavantaje, cu ghilimelele de rigoare, pe ramura de pregătire medicală ar putea fi avantaje pentru alt domeniu.”

Facultățile din SUA doar pentru olimpici?: “America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană. De aceea ei fac o evaluare holistică. Nu se uită numai să ai note mari, ci se uită să vadă ce faci în timpul liber, ce impact ai asupra comunității.”

Bobocul din VSSIA: “Într-o zi, mi-am deschis Linkedin-ul și am primit o cerere de la actualul meu coleg, Radu Florea. După un timp, am primit cerere și din partea Juliei pe Instagram. Văzusem că ei se ocupă de VSSIA și într-o zi, cred că de ziua Juliei, i-am urat la mulți ani și nu știu cum am ajuns să întreb dacă au nevoie de consilieri. Așa am ajuns în echipă și lucrez pentru acest proiect ca tutore.”

 

 

Vanderbilt University, Nashville

 

De la chirurgie la psihologie nu-i decât un pas

Bucureșteancă get-beget, Mara vine dintr-o familie în care educația și sacrificiile în această direcție au fost pe primul plan. A studiat la Liceul Teoretic Internațional de Informatică București, loc supranumit fabrica de olimpici. Aici, a participat la felurite olimpiade și concursuri, fapt care a făcut-o să se autodepășească. Este o visătoare și țintește către culmi nebănuite. Nu mă credeți? Ei bine, la zece ani se vedea medic chirurg, iar cu timpul a continuat să muncească pentru acest vis. Toate până la un punct. “În timp ce mă pregăteam pentru examenul la medicină lucram suplimentar la chimie. Era o materie la care avem nevoie să mă pregătesc. Nu era ceva care să-mi vină natural și am decis că trebuie să fac meditații în particular. Într-o zi, profesoara îmi explica o problemă pe care eu deja o rezolvasem și îmi spunea că felul în care am rezolvat-o nu se aplică și pentru medicină. Ei bine, mi-am dat seama că mintea mea funcționează în mod diferit și că toate aceste dezavantaje, cu ghilimelele de rigoare, pe ramura de pregătire medicală ar putea fi avantaje pentru alt domeniu. Mereu m-am gândit că vreau să fac ce mă pasionează cu adevărat și mi-am dat seama că medicina nu mă atrăgea pe cât credeam eu. În timpul liber nu punem mâna pe o carte de medicină, dar citeam psihologie și filosofie, mă interesa foarte mult partea interioară a omului”, povestește Mara Petcu pentru Matricea Românească.

 

”Mara, de ce Olanda? La cum te știu eu ți s-ar potrivi America!”

 

Pentru facultate varianta studiului în România a picat din start. Mara se gândea la țări mai apropiate din Europa, oprindu-se în cele din urmă la Olanda. În tot acest proces, varianta America a venit ca picată din cer. “Avem un dialog cu o profesoară care m-a îndrumat și a zis: «Mara, de ce Olanda? La cum te știu eu ți s-ar potrivi America!» Când am auzit ce a spus am rămas șocată. Pe lângă faptul că era atât de departe, mai erau și niște costuri extrem de mari.”

 

Prin campusul de la Vanderbilt University

 

Drumul către SUA și-un mit care a căzut

Șocul s-a răsfrânt și asupra părinților când au auzit propunerea năstrușnică a profesoarei. După îndelungi calcule și frământări, i-au rămas alături și au încurajat-o să dea curs visului american. Pentru un licean procesul nu este deloc simplu. Sunt acte, drumuri, examene, etc. O rog pe Mara să ne spună pas cu pas, cum a decurs procesul. “Secretul meu a fost că nu m-am încrâncenat deloc și nu am luat-o de parcă ar fi fost finalul vieții dacă nu reușeam. Am început prin a mă interesa ce am nevoie la dosar: examenul SAT, examenul de limbă, la mine a fost TOEFL, apoi eseuri, foaia matricolă și foarte multă documentație financiară. Aveam în față examenul SAT de care mă mai despărțea doar o lună și două săptămâni. Faptul că pe parcursul școlii am fost preocupată de procesul de învățare, mi-a ușurat sarcina, adică aveam bazele puse, mai trebuia să lucrez la chestii de finețe. Chiar dacă nu mă simțea atât de pregătită pentru acest examen, mulți mi-au zis să-l tratez ca pe o recapitulare generală”, spune Mara.

 

“America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană”

 

Într-un final, Mara a trecut cu un scor foarte bun peste această “recapitulare”. Din acest moment au început alte căutări. “M-am uitat pe toate topurile și am văzut că Vanderbilt University stă foarte bine și mi-a sărit în ochi faptul că este cotată la the best quality of life in America, au cei mai fericiți studenți. Plus că este în Nashville, unde clima este temperată. Un alt aspect a fost faptul că sunt foarte generoși cu ajutorul financiar, chiar dacă este una din cele mai scumpe universități din America.”

Ascultând-o pe Mara, nu pot trece cu vederea faptul că vine de la un liceu în care olimpiadele sunt la ordinea zilei. Pornind de aici, vreau să spargem un mit: pot studia în America dacă nu am olimpiade la activ?. “Am prieteni care studiază împreună cu mine la facultate în America și mulți dintre noi nu au fost olimpici, deci se poate. America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană. De aceea ei fac o evaluare holistică. Nu se uită numai să ai note mari, ci se uită să vadă ce faci în timpul liber, ce impact ai asupra comunității, deci la imaginea de ansamblu”, lămurește Mara Petcu.

 

 

Ce implică viața la Vanderbilt și gestionarea bugetului

Viața în campusul de la Vanderbilt este foarte dinamică. Pe lângă multitudinea de cluburi în care te poți implica, studenții nu stau o clipă. “În campus doamnele de la cantină au ajuns să-mi fie prietene, ne îmbrățișăm, asta când nu era covid, mă numesc fata lor și discutăm despre cum ne-a fost ziua. În România nu prea mi se întâmplase asta. Vanderbilt este supranumită Harvard of the South, și încearcă să se apropie cât mai mult de acel nivel. E o presiune foarte de mare din acest punct de vedere.”

 

“Din anul II am început să lucrez într-un laborator științific condus de unul dintre profesorii mei de la clasă”

 

Pe lângă acesta, bugetul reprezintă un capitol delicat. O întreb pe Mara cum a reușit să gestioneze partea financiară. “Am aplicat pentru o bursă de ajutor și facultatea m-a ajutat foarte mult, dar tot mai rămân niște costuri neacoperite pentru care muncesc în campus. În anul I am muncit la cantină, mi-am servit colegii și mai rar vei vedea un american care face acest lucru, pentru că unii dintre ei au această rușine de a-i servi pe ceilalți. Din anul II am început să lucrez într-un laborator științific condus de unul dintre profesorii mei de la clasă. Era practic vorba despre Health Psyhology și am interacționat foarte bine cu profesorul, am învățat de la dânsul și ulterior mi-a oferit o poziție în laboratorul său de cercetare. Tot în anul II am început să lucrez pentru The qualitative research core, e un laborator care se ocupă cu analiza calitativă a studiilor psihologice făcute de spitalul facultății.”

 

 

Un boboc la VSSIA

Preocupată cu proiecte, cursuri, job-uri în campus, Mara a iești în evidență și a fost invitată să facă parte din programul honors. Ce presupune acest lucur? “Dacă voi trece cu bine acest program aș absolvi facultatea cu onoruri. Erau destul de multe șanse să nu fiu acceptată, pentru că în anul meu suntem vreo 10 din 950 care sunt în acest program și avem proiecte pe care le facem în mod direct alături de niște profesori îndrumători. Eu lucrez la un proiect care are în plan să creeze un nou curs pentru Vanderbilt University, iar acest curs îi va ajuta pe studenți să își dezvolte atributele și când zic atribute mă refer la ce nu este o calitate legată de ce ai învățat la școală. Împreună cu mentorul meu o să facem o clasă și sper să fie inclusă în programa facultății. Acest proiect implică foarte mult studiu științific despre nevoia acestei clase. Trebuie luate interviuri, create chestionare, să rezumăm literatura existentă, deci e mult de cercetat”, lămurește Mara Petcu.

 

“VSSIA este un proiect care m-a entuziasmat foarte mult”

 

În paralel cu activitatea de la facultate, Mare este unul din bobocii echipei Vreau să studiez în America, pe scurt VSSIA. Am întrebat-o cum a intrat în acest proiect și care este rolul ei. “VSSIA este un proiect care m-a entuziasmat foarte mult. Într-o zi, mi-am deschis Linkedin-ul și am primit o cerere de la actualul meu coleg, Radu Florea. După un timp, am primit cerere și din partea Juliei pe Instagram. Văzusem că ei se ocupă de VSSIA și într-o zi, cred că de ziua Juliei, i-am urat la mulți ani și nu știu cum am ajuns să întreb dacă au nevoie de consilieri. Așa am ajuns în echipă și lucrez pentru acest proiect ca tutore. Ne-ar fi fost de mare ajutor să avem un asemenea proiect când eram liceeni, asta pentru că și noi ne-am lovit de foarte multă incertitudine și de costuri ridicate pentru îndrumarea către facultate. Acest proces de aplicare poate fi costisitor pentru unii părinți și am vrut ca elevii să nu simtă o corvoadă financiară. Referitor la rolul meu, ei bine, eu îi ajut pe elevi cu alegerea facultăților. Ne uităm împreună pe eseul de aplicare pentru a vedea cum îl putem îmbunătăți astfel încât acel eseu să spună cea mai profundă poveste despre elevul care aplică”, conchide Mara Petcu.

 

 

S-a molipsit de microbul” științelor juridice pe filieră paternă. Studiază la Facultatea de Drept din Cluj, loc în care obține și doctoratul, apoi censura la Budapesta. Pe lângă profesie, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Hunedoara și ținuturile aferente. A fost membru ASTRA, mai întâi în Despărțământul Deva, iar mai apoi a devenit membru fondator al Despărțământului Hunedoara. Pentru întreaga activitate a fost decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor.

 

Pregătirea profesională și debutul în avocatură

Vine pe la 11 martie 1875, ca al patrulea copil al soților Nicolae și Ana Dubleșiu, din satul Romos, comitatul Hunedoara.  Când mai crește, este trimis la școala din Orăștie, după care se transferă la Gimnaziul superior de stat din Sibiu. La vârsta de treisprezece ani rămâne orfan de tată. Isprăvind cu bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj. Aici se remarcă prin dragoste de carte, seriozitate și un comportament exemplar. Din această pricină, va fi beneficiarul unei burse de studiu acordată de Fundația Emanoil Gojdu.

La 20 aprilie 1901 își obține doctoratul la Cluj, iar peste puțină vreme susține examenul de censură la Budapesta. Ajuns avocat cu acte în regulă, Gheorghe se reîntoarce în Hunedoara, unde își deschide propriul birou pe 9 iulie 1903. Tot acum, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Hunedoara și ținuturile aferente. Alături de economistul Vasile Osvadă, Nicolae Macrea și alți apropiați, a organizat o casină română în localitate, adică un fel de instituție de cultură, care aduna cei mai străluciți cărturari ai localității. Pe lângă acestea, avocatul Gheorghe Dubleșiu a fost membru ASTRA, mai întâi în Despărțământul Deva, iar mai apoi a devenit membru fondator al Despărțământului Hunedoara.

 

Implicarea în viața politică

După izbucnirea primei conflagrații mondiale, destinul lui Gheorghe Dubleșiu i-a o întorsătură stranie. Unele surse spun că a fost mobilizat și trimis pe front în Marele Război, ca ofițer de rezervă. De cealaltă parte, se zvonește că a activat în localitate până în anul 1916, când România ar fi intrat în război. Atunci, autoritățile au decis să-l trimită alături de alți lideri români hunedoreni în lagărele din Ungaria. La intervenția comitelui suprem, Ladislau Mara, ar fi fost eliberat. Cu toate acestea, un lucru e cert. La data de 5 noiembrie 1918 are loc adunarea de constituire a Consiliului Național Român din circumscripția electorală Hunedoara, prilej cu care va fi ales președintele acestui organism. Ulterior, elita hunedoreană îl deleagă ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Nu se știe exact când a debutat în politică, cert este că a făcut parte din tabăra Partidului Național Român. Era adeptul direcției activiste și susținea lupta pentru emanciparea românilor.  În decursul carierei sale politice a fost membru în Consiliul Hunedoarei, unde din cei douăzeci și trei de consilieri, doar patru erau români. La 3 aprilie 1919 este numit prefect al județului Ciuc, iar un an mai târziu este pus în fotoliul de prefect al județului Hunedoara. Din anul 1935 se mută la Sibiu și își deschide un birou de notar public. În timpul iernii din 1938 Gheorghe Dubleșiu a luat trenul cu destinația București. Între stațiile Cisteiul Român și Crăciunel, lângă Blaj, s-a produs nenorocirea. Acceleratul în care se afla s-a ciocnit cu un tren personal. Șase persoane au fost rănite și trei au fost găsite fără suflare. Printre ele și avocatul Dubleșiu.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Matricea Românească a avut plăcerea de a o cunoaște pe doamna Virginia Linul, creatoare de artă populară, păstrătoare a tradițiilor din județul Bistrița-Năsăud și un om care iubește frumosul.

Am vorbit despre costumul popular și despre tradiția pe care dânsa o duce mai departe prin proiectul ,,Casa costumului popular Virginia Linul”.

 

Cine este Virginia Linul?

Este un creator de artă populară, doctor în istorie și etnografie și un om care iubește tot ceea ce este mai frumos începând de la tradițiile populare românești de la portul popular românesc, tot ce ține de tradițiile românești.

 

Cum a început acest proiect?

,,Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie în care acest meșteșug a fost o meserie în casă, mama mea a lucrat autorizată costume populare, tot ce ține de costumul popular. Noi suntem patru frați și fiecare de mic a învățat să lucreze această meserie. La cinci ani am reușit să fac prima floricică din mărgele. Până la revoluție am lucrat împreună cu familia, după revoluție nu a mai vrut nimeni costume populare, a fost o perioadă în care nu s-a mai lucrat. Din anul 2003 m-am ocupat serios de meserie.”

 

Ce simbolizează cusăturile?

,,Fiecare zonă are specificul ei, fiecare zonă are elementele determinante, simbolurile specifice, dar vreau să menționez că în România sunt peste 450 de zone și subzone etnografice.”

 

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

 

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

 

Expoziție de grup (video, foto, obiect) 14 – 24.10.2021

curator Marilena Preda Sânc

Vernisaj 14 octombrie 17:00 – 20:00, Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Naţional al Țăranului Român vă așteaptă joi, 14 octombrie 2021, de la ora 17.00, la Sala Noua Galerie, la vernisajul expoziției Art and Landscape Narratives.

 

Artele vizuale actuale din România, practicile curatoriale, teoria artei și creația artistică se dezvoltă din ce în ce mai mult spre subiecte axate pe eco-democrație și pe existența umană în zilele noastre. Marilena Preda Sânc, cu o cunoaștere profundă a scenei de artă vizuală locală și mondială, coordonează o expoziție axată pe cercetarea conceptuală a contextelor sociale și politice, a problemelor de gen, a ecologiei și a istoriilor locale / globale, analizând efectele globalizării în era digitală și prezentarea, în perspective antropologice și geopolitice, a istoriilor unei omeniri care își redefinește identitatea spre o atitudine mai responsabilă.

 

„Practicile Eco Art reprezintă un teritoriu transdisciplinar, interstițial, hibrid și multimedial în arta contemporană. Artele vizuale se poziționează frecvent în sfera dialogului social, politic, educațional din perspectiva unei umanități opacizate de un consumism exacerbat. Natura și natura umană au avut de suferit. Eco Art aduce în atenție natura și pericolele generate de poluare dintr-o dublă perspectivă estetică și militantă. Esențial este să înțelegem Eco Arta ca un mod curat și etic de a gândi și reflecta lumea contemporană.” (Marilena Preda Sânc)

 

 

Expoziția Art And Landscape Narratives cuprinde creații realizate de artiștii: Felix Aftene, Jasmina Al-Qaisi, Cătălin Burcea, Zoița Delia Călinescu, Floriama Cândea, Claudiu Cobilanschi, Ilie Duță, Dorina Horătău, Ludic Collective, Andreea Medar si Mălina Ionescu, Răzvan Mihalachi, Marina Oprea, Magdalena Pelmuș, Alexandru Poteca, Adrian Simionuc.

 

Curator: Marilena Preda Sânc

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Noua Galerie, până la 24 octombrie 2021, de marți până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Lunea este închis.

Producător: Asociația 4Culture

Co-Producător: WASP Studios

Program multianual co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național AFCN.

Parteneri media: Radio România Cultural, Modernism, Revista Zeppelin, Revista ARTA, Designist, Feeder, IQads, România Pozitivă

 

Programul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

 

 

Părinții lui Mihai, care este azi un adolescent efervescent, și-au dat seama foarte devreme că fiul lor este foarte sincer când îi place ceva. Și la fel de sincer când nu îi place ceva. Au realizat, desigur, că pe lângă universul școlii, care uneori nu este deloc ,,de poveste”, există și universul familiei, și tot ceea ce învață copiii acasă are un impact major, grozav, asupra motivației pe care copiii o arată față de ceea ce școala dezvăluie.

Adolescenții, în special, este potrivit să fie eliberați de rutine trenante, obositoare; ei au nevoie de modele dinamice care să le permită animarea interioară prin stimularea imaginației bogate și energizante.

 

De ce să nu adăugăm, ca părinți, presiune în procesul de învățare

Când ești părinte, este bine să nu adaugi presiune asupra copilului tău să învețe. Școala face deja acest lucru! Copiii, de obicei, ascultă cu atenție și fac totul pentru a te mulțumi, pentru a nu te dezamăgi, pe tine, părintele; acest lucru se va pierde cumva în anii de adolescență. Pubertatea vine la pachet cu o mulțime de schimbări. Ca părinte, cel mai potrivit lucru când vine vorba despre învățare, este modul în care reacționezi și felul în care luminezi conceptul de educație în ochii copilului tău, încă din fragedă pruncie.

 

 

Activitățile extrașcolare vor fi mereu sprijinite

În special în anii adolescenței este vital să îți sprijini fiul sau fiica în activitățile extrașcolare care îl interesează. Poate acest lucru nu pare atât de important, dar majoritatea copiilor trebuie să-și echilibreze impulsurile, trăirile, imaginația și interesul imediat după încheierea programului școlar, deoarece la școală pot avea multe teme pe care nu le îndrăgesc sau înțeleg în mod deosebit, ba chiar le consideră plictisitoare sau pierdere de vreme. Pentru ca adolescenții să rămână concentrați, trebuie să-și umple timpul cu ceva despre care spun că ,,merită” și care le aduce zâmbetul pe buze. Activitățile extrașcolare, cele pline de pasiune, nu ,,iau” din timpul pentru școală, ci oferă oaza necesară pentru a se forma dispoziția pentru ceea ce școala cere să fie adâncit, fixat, repetat.

 

Și ce ai făcut azi la școală?

Discutați cu adolescentul despre ceea ce face la școală și despre modul în care experiența școlară îl face să se simtă. Ascultă-ți copilul și caută să îi înțelegi punctul lui de vedere. Scopul este să îl lași să fie mereu deschis. Să nu simtă că povestește ceva greșit sau necorespunzător. Lasă-l să fie ,,el” sau ,,ea”.

Este vital să-l faci pe copilul tău să înțeleagă că ceea ce este cu adevărat important pentru tine despre școală este că ei învață lucruri care îi vor ajuta pe tot parcursul vieții și că tu vrei doar să fii acolo în drumul lor și să le susții dezvoltarea și procesul educațional.

Mihai știe că poate să se deschidă mereu în fața părinților lui; va povesti trăirile de peste zi fără să se teamă că va fi mustrat sau amendat. Primește susținere de la părinți, sfaturi tare bune atunci când le cere și este sprijinit să facă tot ce îi place cu adevărat. Să fim și noi cei care susțin, farul cu lumină călăuzitoare și binecuvântată!

 

 

Pentru majoritatea tinerilor de azi, viața la douăzeci de ani înseamnă facultate, ieșiri cu prietenii, petreceri și voie bună. Pe atunci, Alex avea în minte tot felul de planuri care mai de care și nimic nu părea să-i stea în cale. Cu timpul, în urma unor dureri teribile la picior, a fost nevoit să treacă pragul medicilor care l-au trimis la București, unde a fost operat. După biopsie, doctorii au pus diagnosticul: cancer osos. A continuat să lupte cu boala, dar în anul 2015 a fost nevoit să recurgă la amputarea piciorului stâng. În ciuda problemelor de sănătate, Alex a continuat să viseze cu ochii deschiși. Și-a dorit să-și lase amprenta în această lume, motiv pentru care a înființat Fundația Alex Tache și a pornit un proiect îndrăzneț: Casa NEST, locul în care doisprezece copii abandonați vor crește armonios.

 

Interviul pe scurt:

Puterea de a merge mai departe: “Cred că planurile m-au ținut în viață. Tot timpul mi-am propus să fac lucruri. Am fost un om activ în ciuda problemelor de sănătate. Mereu am vrut să fac lucrurile bine și mă gândeam ce voi face după ce o să termin cu povestea asta.”

Provocări în calea unui vis frumos: “Am strâns cincisprezece mii de euro și am primit o promisiune din partea unui sponsor care ne-a spus că ne oferă fier, armătură și beton, dar ne-a cerut să avem fundația săpată în două săptămâni. Am găsit pe cineva care ne-a ajutat cu un excavator și am săpat fundația. Era în luna decembrie din anul 2018. După ce am terminat, am aflat că sponsorul și-a retras donația și astfel nu am mai primit ajutorul.”

Universul din Casa NEST: “Vom face lucruri practice, dar aș vrea să-i îndreptăm și către artele plastice, muzică. Nu aș vrea să le lipsească nimic. Vreau să facem tabere cu schimburi internaționale de experiență. Mă voi implica în creșterea lor, de fapt doar asta o să mai fac după ce voi construi casa. Vreau să stau cu ei, să-i duc la școlă, să-i iau. Cred că prin asta se diferențiază Casa NEST de toate centrele de tip familial din România. Aici vom fi o familie.”

 

Alex în vizită pe șantier

Moartea să mai aștepte. Avem treabă de făcut

Alex a fost de când se știe o fire veselă și plină de optimism. S-a născut în Râmnicu Vâlcea și a făcut cunoștință cu voluntariatul de la vârsta de cincisprezece ani. Așa se face că a trecut pragul mai multor centre de plasament și a dat piept cu realitatea dură în care trăiau zeci de suflete nevinovate. Cinci ani mai târziu, viața avea să-i scoată în cale primul hop. “Eram student la Facultatea de Ingineria Transporturilor din cadrul Universității din Pitești. Nu știam exact pe ce drum o să merg, dar cred că aveam o aplecare către antreprenoriat. Mai cochetasem cu această idee, ba chiar lucrasem în industria organizării de evenimente și amintesc aici un eveniment important la nivel local, Conflictul liceelor, care aduna în fiecare an peste 100 de dansatori și peste șase mii de elevi. Când s-a instalat boala nu avea atâtea informații despre cancer. Nu știam foarte bine ce mi se întâmplă și cred că m-am dezmeticit așa după câțiva ani când făcusem deja vreo trei operații”, povestește Alex Tache pentru Matricea Românească.

 

 

,,Cred că planurile m-au ținut în viață. Tot timpul mi-am propus să fac lucruri”

 

A continuat să lupte cu boala, dar în anul 2015, după șase operații, a fost nevoit să recurgă la amputarea piciorului stâng. Iar problemele nu s-au oprit aici. La un an distanță avea metastaze pulmonare. Alex a făcut în total, zece operații, iar lupta cu boala continuă până în prezent. Cu toate acestea, tânărul a rămas cu zâmbetul pe buze și nu a încetat să viseze cu ochii deschiși. “Cred că planurile m-au ținut în viață. Tot timpul mi-am propus să fac lucruri. Am fost un om activ în ciuda problemelor de sănătate. Mereu am vrut să fac lucrurile bine și mă gândeam ce voi face după ce o să termin cu povestea asta. Nu aveam răbdare să stau imobilizat la pat, și chiar dacă au fost situații de genul acesta, abia așteptam să se termine.”

 

Alături de Omid Ghanadi, unul dintre susținătorii proiectului Casa NEST

Când visele devin realitate în ciuda provocărilor

Chiar dacă medicii nu i-au dat mari șanse de supraviețuire, Alex a continuat să lupte dovedind contrariul. În anul 2016 din dorința de a lăsa o urmă pe acest pământ, a pus pe picioare o fundație care îi poartă numele. “Mi-am dorit să rămân în memoria oamenilor nu doar ca un tânăr care nu a avut noroc sau mai știu eu cum gândesc oamenii despre mine. Prin urmare am vrut să rămân în amintirea oamenilor ca un tutor. În acest fel am decis să înființez fundația. I-am pus numele meu pentru că am vrut să transmit beneficiarilor din dorința mea de a lupta. Inițial, am vrut să cresc douăzeci de copii, pentru că asta mi se părea cel mai important lucru pe care îl puteam face pe lumea asta. Copiii abandonați nu au cerut să vină în lumea aceasta, noi i-am adus și uite că nu suntem în stare să avem grijă de ei. Pot să înțeleg că din varii motive părinții își abandonează copiii, însă nu pot înțelege societatea care nu e în stare să găsească resursele necesare pentru o viață echilibrată și corectă pentru aceștia. Ulterior, am aflat că legislația în domeniu permitea adopția unui număr de șaisprezece copii, iar acum ne permite doar doisprezece”, mărturisește Alex Tache.

 

,,Mi-am dorit să rămân în memoria oamenilor nu doar ca un tânăr care nu a avut noroc sau mai știu eu cum gândesc oamenii despre mine”

 

Proiectul central al fundației este construirea Casei NEST, locul în care douăsprezece suflete vor avea parte de educație și dragoste necondiționată. L-am întrebat pe Alex cum a pornit acest proiect îndrăzneț. “Eu îmi doream foarte mult această fundație, iar ca s-o înființez aveam nevoie de o sută de salarii minime pe economie, așa era legislația. Am pus ca patrimoniu un teren moștenit de la familia mea și m-am gândit că acolo voi construi această casă. Practic atuul a fost o moștenire, urmând ca din donații, sponsorizări, dar și din organizarea concursului Conflictul liceelor, să obțin bani pentru a ne apuca de lucrări. La început am strâns cincisprezece mii de euro și am primit o promisiune din partea unui sponsor care  ne-a spus că ne oferă fier, armătură și beton, dar ne-a cerut să avem fundația săpată în două săptămâni. Am găsit pe cineva care ne-a ajutat cu un excavator și am săpat fundația. Era în luna decembrie din anul 2018. După ce am terminat, am aflat că sponsorul și-a retras donația și astfel nu am mai primit ajutorul. A trebuit să închidem șantierul pentru o perioadă, iar pe 10 aprilie 2019 am început să lucrăm cu cei cincisprezece mii de euro pe care îi aveam. Între timp s-au strâns bani și vreau să vă spun că niciodată nu a trebuit să abandonăm lucrările din cauza lipsei de fonduri.”

 

Casa NEST, locul în care te contaminezi cu bunătate

Casa NEST se înalță în comuna Galicea, județul Vâlcea. Dar această lucrare nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul familiei și al oamenilor frumoși. Pornind de la arhitecții de la emisiunea Visuri la Cheie, care s-au oferit să realizeze proiectul tehnic, până la donatori și voluntarii de pe șantier, toți sunt cărămizi vii care stau la temelia acestui proiect. În continuarea dialogului, am vrut să aflu ce activități se vor desfășura la Casa NEST. “Cu siguranță vom avea ateliere, seminarii care îi vor ajuta în dezvoltarea carierei. Încă nu știm ce vârste vor avea copiii. Dacă ar fi să aleg eu, cred că aș opt pentru niște copii mai mici pe care să-i putem forma. Vom face lucruri practice, dar aș vrea să-i îndreptăm și către artele plastice, muzică. Nu aș vrea să le lipsească nimic. Vreau să facem tabere cu schimburi internaționale de experiență. Mă voi implica în creșterea lor, de fapt doar asta o să mai fac după ce voi construi casa. Vreau să stau cu ei, să-i duc la școlă, să-i iau. Cred că prin asta se diferențiază Casa NEST de toate centrele de tip familial din România. Aici vom fi o familie” spune Alex Tache.

 

,,Un om educat are mai multe șanse în viață și cred că educația este soluția la toate problemele pe care le are această țară”

 

Dacă în centrele de plasament copilul este silit să plece în lume odată cu împlinirea vârstei de optsprezece ani, ei bine la Casa NEST lucrurile nu vor sta așa. “Pe copiii noștri nu-i dăm afară la optsprezece ani le punem un salariu minim pe economie și-i poftim afară. Noi îi vom ține în facultate, le vom plăti chiria dacă au nevoie, îi ajutăm cu bani, cu sfaturi, deci absolut orice ține de noi ca să ajungă acolo unde ar trebui. Un om educat are mai multe șanse în viață și cred că educația este soluția la toate problemele pe care le are această țară. Un om educat știe să-și gestioneze viața în așa fel încât să nu fie o povară, ci să fie un avantaj pentru societate. Vrem să le oferim copiilor noștri cea mai bună educație, dar în afară de partea aceasta teoretică, nu aș vrea să le lipsească cei șapte ani de acasă. Vom încerca să-i contaminăm cu bunătate și cu exemple din viețile noastre.”

 

Proiectul Casei NEST creat de Fundația Alex Tache

Și noi putem construi cu Alex

În prezent, șantierul Casei NEST este în plină desfășurare. Mereu este nevoie de o mână de lucru, de voluntari și resurse financiare pentru a duce proiectul la bun sfârșit. Îl întreb pe Alex Tache cum pot ajuta oamenii care vor să devină cărămizi vii la temelia acestui proiect. “Avem felurite metode de a dona. Fie doi euro printr-un SMS la 8844 cu textul NEST, apoi avem și donația cu cardul pe site-ul nostru, fundatiaalextache.ro. Tot timpul mă impresionează acele donații de zece lei. Atunci îmi dau seama că acei oameni își doresc foarte mult să ajute și că dau ceva din puținul pe care îl au. Niciodată nu trebuie să judeci un om după cât a donat, ci cât reprezintă acea sumă pentru el. Avem sponsorizări și de la companii și cred că aici reușim să ne descurcăm destul de bine. Dar, mai presus de toate a fost seriozitatea cu care am tratat lucrurile. Am încercat să fiu transparent atât cât am reușit și să direcționez toate sumele către acest proiect. În continuare avem nevoie de voluntari. Fie că e vreo acțiune de curățenie pe șantier sau facem o campanie de strângere de fonduri, mereu este nevoie de ajutor. În funcție de cunoștințele omului care vrea să ne ajute îl putem ghida și ne poate fi de folos în multe feluri.”

 

Casa NEST prinde contur pe zi ce trece

Dialogul nostru se apropie cu pași grăbiți către final, însă cu greu mă îndur să pun capăt acestor rânduri. Fiind un visător prin excelență, îl provoc pe Alex la un exercițiu: Cum va arăta ziua inaugurării Casei NEST? “Cred că o să stea părul drept pe mine. Voi avea fiori pe șira spinării toată ziua, o să fiu foarte emoționat și va fi ca un vis devenit realitate, pentru că este cel mai mare vis pe care l-am avut. Și desigur voi fi mândru să-i am în jurul meu pe oamenii care au contribuit la acest proiect” conchide Alex Tache.

 

Îl știm drept un politician de clasă, prim-ministru al României în perioada 1921-1922, gazetar și orator de excepție. Însă puțini cunosc perioada în care uimea în sălile tribunalului. După ce isprăvise cu Facultatea de Drept din Paris și obținuse doctoratul, Take revine în țară și poposește la București. Din punct de vedere profesional avea în față două alternative: fie se avânta în magistratură, fie o pornea pe cărarea avocaturii. A cântărit mai bine și a ales-o pe cea din urmă. Când pleda era mai mare dragul să-l asculți. Logic, concis, fără prea multe citări și la obiect. Așa reușea să le câștige încrederea judecătorilor. O pledoarie este și o operă științifică și o operă artistică.”, spunea Take Ionescu.

 

Primii pași pe cărarea științelor juridice

Sosiră în București la 29 noiembrie 1881. Take și tânăra consoartă pun mâna pe bagaje și pornesc către hotelul Imperial, unde înnoptează zece zile. Fără prea multe parale în buzunar, făcu un împrumut de 6000 lei pentru a putea închiria un apartament modest. Aflat la început, Take se tot perpelea pe ce cărare s-o apuce. Să fie funcționar? Sau poate mai bine magistrat, ori avocat. Desigur, magistratura părea cea mai tentantă, mai cu seamă pentru cei bogați și promitea un viitor de aur. De cealaltă parte, avocatura, îi oferea mai multă libertate de mișcare. Ambele căi erau tentante, însă la îndemnul prietenilor, Take s-a înscris în Baroul de Ilfov.  Debutul la bară și l-a făcut într-un proces de-a dreptul infernal, care părea din start ca și pierdut. Trebuia să apere doi preoți acuzați de escrocherie, șantaj și sacrilegiu. Iată ce spunea Take Ionescu despre debut: ”Când am început cariera mea de avocat, atunci când omul crede, cu naivitatea tinereței, că cel mai bun proces de pledat este cel mai greu de câștigat, am apărat cu d-nii Arion și Dissescu pe doi preoți, care comiseseră un act de escrocherie și de sacrilegiu (…)  Mi-era teamă când am apărut întâia oară la bară să nu pățesc ca Paul Feval când a pronunțat cea dintâi pledoarie.

 

 

Cum necum, Take avu sorți de izbândă și câștigă. Ulterior, au urmat mai multe procese printre care cel mai vestit a fost în septembrie 1882, renumitul proces Nicolae Blaremberg-San Marin. Procesul avea la bază o aventură galantă, care s-a soldat în cele din urmă cu bătăi și lovituri teribile. San Marin a fost condamnat la doi ani de închisoare și plata a 2000 lei. Pledoaria lui Take s-a remarcat printr-o argumentare logică, eleganță și formă concisă. Încă de la primul proces s-a impus drept un avocat bine pregătit, cu solide cunoștințe juridice, iscusit în a construi armonios pledoariile și direct în expunere fără să abuzeze de prea multe citări. În locul pledoariilor lungi, încărcate de digresiuni și material greoi, Take Ionescu introdusese, probabil fără să vrea, pledoaria esențială, rațională, sobră și elegantă. “O pledoarie este și o operă științifică și o operă artistică. Ea trebuie construită armonios”, spune tânărul avocat.

 

Profilul avocatului Take Ionescu   

Cu toate că a pledat într-un număr impunător de procese, petrecându-și o bună parte din viață pe holurile palatului de justiție printre magistrați, confrați și clienți, nu s-a lăsat pradă baroului și nici nu a suferit acea “deformațiune profesională” ce pusese stăpânire pe majoritatea avocaților. Take se ferea de convenționalismul juridic și evita să pledeze în procese unde dreptatea era de partea cealaltă, pentru că ar fi fost nevoit să pledeze fals, pe temeiul unor argumente împotriva adevărului. Faima și-a dobândit-o în procesele mari, dar cele care i-au adus cea mai mare satisfacție au fost acele cazuri mărunte ale unor oameni care nu-i puteau oferi niciun ban. “Dacă am avut în cariera mea de avocat – spune el, – satisfacțiuni de ordin moral – și am avut, trebuie să recunosc, multe – am simțit mai multă satisfacție când câștigam procesele clienților săraci.

 

 

Despre activitatea avocatului Take Ionescu, un fost membru al Curții de Casație afirma: “Take Ionescu nu este un avocat mare numai pentru că vorbește frumos și apără admirabil cauza clientului său. El este, în primul rând, pentru noi magistrații, un regulator de judecată, căci are darul minunat să lumineze și să ajute justiția, urmărind Adevărul, ca un demn slujitor al Dreptului.”

De-a lungul strălucitei cariere de avocat, a contribuit la formarea mai multor jurisprudențe, care s-au publicat în revistele juridice din București și a introdus teorii însemnate de drept: teoria relativă la eredele aparente; teoria asupra efectului retroactive al anexiunei din punct de vedere al naționalității, etc. Chiar dacă unii considerau că perioada avocaturii a reprezentat o slăbiciune în cariera sa, Take Ionescu se simțea mândru de dânsa. La un banchet dat în București cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la apariția revistei “Curierul judiciar”, a declarat: “Eu am fost și sunt mândru că sunt avocat și cu toții trebuie să ne mândrim, pentru că dacă am sta să cercetăm, la baza instituțiilor noastre găsim pe avocat ca întemeietor al lor; găsim pe avocat la temelia României moderne.”

 

 

Surse:  Romulus Seișanu, “Take Ionescu. Viața și opera”, Ed.  Ziarului Universul S.A, 1930

Matricea Românească a avut plăcerea de a se întâlni cu domnul director al Centrului Cultural ,,Iustin Sohorca’’ Sângeorz-Băi. Ne-a povestit cum viața dânsului l-a adus înapoi în satul natal unde a început să se ocupe de Ansamblul Folcloric ,,PĂUNIȚA’’.

 

Florin Hodoroga

A terminat Facultatea de Geografie la Universitatea ,,Babeș-Bolyai’’ din Cluj-Napoca în anul 2002. În prezent lucrează la Casa de Cultură ,,Iustin Sohorca’’, unde este director. ,,Prima mea dragoste a fost geografia.”

 

,,La noi în Sângeorz-Băi este o localitate mică dar avem valoarea culturală foarte mare”

 

Începând din clasa a 5-a a mers la un ansamblu de dansuri populare, ,,Păunița mică”, acolo a învățat dansurile populare și îi plăcea foarte mult să danseze. ,,Zona noastră este o zonă cu dansuri dinamice, feciorești. Crescând am venit la casa de cultură din Sângeorz-Băi, l-am avut coregraf pe domnul Petre Maxim, îmi amintesc că am dansat cu o doamnă mai mare decât mine, dânsa avea undeva la 30 de ani și eu aveam 18 ani, îmi era rușine să dansez. Am învățat foarte multe dansuri populare din țara Oașului, din zona Banatului, nu doar dansuri din țara Năsăudului. Am urmat facultatea în Cluj și în timpul acesta am participat la un concurs de înscriere la ansamblul folcloric ,,Mărțișorul’’, ansamblu studențesc, unde director era regretatul Dumitru Fălcaș.” A intrat în familia ansamblului Mărțișorul cu care a avut foarte multe turnee și spectacole. Cu ajutorul acestor turnee s-a dezvoltat foarte mult, a cunoscut foarte multe persoane și alte culturi, alte tipuri de dans. Foarte mulți dansatori ce au făcut parte din ansamblu acum au diferite funcții în conducere.

 

 

În anul 2002 a terminat facultatea și a revenit în Sângeorz-Băi, unde a căutat de lucru în domeniul educației, a predat din 2002 până în 2005 geografie. În anul 2005 nu a mai avut loc de muncă și a fost nevoit să lucreze în construcții. În anul 2006 i s-a propus să vină coregraf la Ansamblul Folcloric ,,Păunița’’. ,,Chiar dacă era salariul foarte mic nu îmi venea să cred că am ajuns să devin coregraf la ansamblul pe care îl admiram de mic. Țin minte că am început să fac anunțuri pe la școli să reînviem cumva activitatea în ansamblu. Îmi aduc aminte că a fost sala plină, au fost sute de elevi și nu știam ce să fac. I-am împărțit în 3 grupe, după vârstă și am început să lucrez cu ei”. Casa de cultură se afla într-o stare de reabilitare, sala de spectacole nu era practicabilă. În anul 2007 a fost prima ieșire cu ansamblul în Portugalia, unde copiii au rămas cu amintiri frumoase și experiențe inedite.

În anul 2007 a fost numit directorul casei de cultură, la școală a reintrat în anul 2012 ca profesor și adoră că poate să ajute tinerii să se dezvolte. Împreună cu copii din școala gimnazială a făcut un proiect pentru familiile cu un număr mare de copii și a reușit să obțină fonduri pentru 42 de tablete, deoarece în aceste familii exista un singur telefon ce era împărțit între ei, aceștia intrau pe rând la cursuri. Cu cei de la liceu a participat la un concurs de eco provocarea de igienizare (ECOLTSH), unde au strâns peste 200 de saci de deșeuri și au câștigat locul 1 pe țară.

Pe baza proiectului depus s-a reabilitat casa de cultură ce s-a terminat în anul 2017. În acel an a fost sărbătorit printr-o aniversare unde a participat ansamblul Păunița, mulți cântăreți alături de autoritățile locale. ,,A fost un moment plin de emoții. Atunci a început un alt capitol la casa de cultură, redenumit Centrul Cultural ,,Iustin Sohorca’’, a fost un personaj important care în perioada interbelică s-a ocupat de dezvoltarea culturală a localității, a fost și dirijorul corului bisericii.”

,,Cultura nu înseamnă numai folclor, dansuri populare, ci aici am avut foarte multe colaborări cu diferiți artiști ce ne-au trecut pragul precum: Ianis Saiu, Elena Ivanca și diferite asociații ce fac spectacole pentru copii.”

 

,,Ansamblul Folcloric ,,Păunița’’ este o școală a tradiției locale”

 

Ansamblul Folcloric ,,Păunița’’

La 20 August am avut spectacol aniversar de 50 de ani. Exista o formație pregătită de învățătorul Ilișiu Vasile. S-au făcut selecții și în anul 1971 a devenit Ansamblul Folcloric Păunița. Au participat la primul său festival internațional în Franța. Ulterior ansamblul a participat în 1974 în Turcia, în anul 1979 în Emiratele Arabe Unite, în ani 80 au avut doar spectacole în țara unde a luat doar premii de podium. În anii 90 a participat la un festival în Letonia, în anul 1995 a participat la un festival în Bulgaria, în 97 au fost la Izmir în Turcia. De-a lungul anilor ansamblul a participat la foarte multe concursuri, în foarte multe țări, primind foarte multe distincții. ,,Pentru mine unul din cele mai importante concursuri la care am participat alături de ansamblu a fost la peștișorul de aur din Tulcea unde am luat premiul întâi”. La aniversarea de 50 de ani au fost aduși toți foștii dansatori, unde au fost premiați cu diplome personalizate drept mulțumire pentru munca lor de-o viață.

 

 

,,Aici mai avem un taraf tradițional unic în Transilvania. Ce înseamnă acest taraf? Este o structură din trei instrumentiști vioara (primaș), violă (brace sau contră) și contrabas (gordună), aceasta era formula tradițională, așa se cânta înainte la nunți, la festivaluri. Acest taraf a participat la foarte multe evenimente, alături de multe personalități, cele mai multe colaborări le-a avut cu Grigore Leșe. În anul 2002 acest taraf a luat premiul cel mare la concursul internațional de tarafuri din România.’’

,,Noi nu am încercat să facem spectacol, noi am încercat să aducem pe scenă ceea ce s-a pierdut, dansul popular, portul popular, strigăturile.” A încercat să păstreze originalitatea de aici și să o ducă mai departe.

 

Ce este Păunița

Păunița era o podoabă capilară pe care o purtau domnișoarele de onoare, în trecut care se numeau ,,druște”. Era o anumită împletitură la păr. Interesant că doar în localitatea Sângeorz-Băi se purtau aceste păunițe. ,,Chiar am văzut într-un almanah vechi, un text ce aducea aminte de aceste păunițe, de prin anii 70 era acesta”. Până de păun la fecior este simbolul costumului popular din țară Năsăudului.

,,În prezent avem trei generații de dansatori: copii din grupa mică, clasele 4-5, avem o generație cu cei care au în jur de 10-12 ani și cea mai activă grupă este a liceenilor. Bineînțeles mai sunt și foștii studenți care vin la spectacole mai serioase. Cel mai tânăr membru a avut 6 ani și cel mai în vârstă a avut 65 de ani, domnul Georgești Stan care acum are 72 de ani.”

 

Un sfat pentru cei tineri

,,Cultura te ajută să te identifici tu ca individ în societate, aparții unei istorii. Cultura indiferent de ce fel este te ajută să te dezvolți și cred că un popor sau un tânăr care nu are cultură, nu are nimic, degeaba ești specialist într-un domeniu, dacă nu ai cultură, dacă nu îți cunoști trecutul nu știi cine ești. Trecutul înseamnă cultură.”

 

,,Tinerii ce ne pășesc pragul văd că pe lângă dansuri și strigături, au parte de foarte multă socializare, cunoaștere și dezvoltare, aici își creează prietenii ce rămân veșnice, aici pot vedea și alte culturi, prin deplasările noastre, pentru ei este ceva nou”

 

Interviu realizat de Andrei Ispas

 

Muzica era la ea acasă în sânul familiei Lup. Tatăl cânta la acordeon, mama încânta cu o voce superbă, iar fratele întregea peisajul cu pianul. La cei șapte ani, Octavian și-ar fi dorit să urmeze același instrument ca fratele său, dar spațiul redus din apartamentul în care locuiau, nu permitea instalarea încă unui pian. Așa se face că a fost redirecționat către instrumentul pe care azi nu-l mai lasă din brațe, violoncelul. După trei ani de studiu, tânărul a descoperit tainele acestui instrument, motiv pentru care nu-și mai poate imagina viața fără el. Ulterior, a urmat  Liceul de Muzică ,,Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, Universitatea Națională de Muzică din București, un master la Conservatorul Național Superior din Paris, doctoratul, iar acum este lector universitar la Academia de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj. 

 

Interviul pe scurt:

Apropierea de violoncel: “Știam doar că e o chestie mai mare la care se cântă cu un fel de botă, așa îi spunem noi în Ardeal la arcuș. Am fost redirecționat către violoncel chiar dacă la acea vârstă nu eram prea încântat, dar după trei ani de studiu am început să descopăr acest instrument și mărturisesc că e destul de greu să-mi imaginez viața fără el.”

Arta, balsam pentru suflet: “Atunci când îți este sete trebuie să bei apă, iar când îți este foame trebuie să mănânci. Dar când ai sufletul însetat, cum îl potolești? Nu merge nici cu apă, nici cu mâncare, cu nimic altceva, decât cu dumnezeirea care este reflectată prin artă de cele mai multe ori. Chiar și cei care nu vor să recunoască au nevoie de așa ceva pentru că în sufletul nostru există un gol care nu poate fi umplut decât cu acea formă pe care o are spiritul.”

Confesiunile unui pedagog: “Studentul sau elevul, trebuie să simtă în tine un sprijin, un om de încredere. Fără încrederea dintre profesor și elev, nu se poate realiza nimic. Atunci când ești profesor, nu este suficient să fii un bun profesionist în domeniul în care predai, ci e nevoie să fii un foarte bun psiholog, să știi ce profil emoțional are persoana care stă în fața ta.”

 

 

Dacă nu-i cu clape, să fie cu arcuș

S-a născut în Cluj-Napoca, într-o casă în care muzica era la loc de cinste. Tatăl cânta la acordeon, mama încânta cu o voce superbă, iar fratele întregea tabloul cu pianul. În mini orchestra familiei Lup, Octavian nu avea instrument. Prin urmare a decis să urmeze modelul fratelui mai mare. Însă lucrurile nu au decurs așa cum se aștepta. “Era cam complicat să ții două piane într-un apartament micuț. Așa că am fost nevoit să mă sacrific, cu ghilimelele de rigoare, și să accept invitația profesoarei de pian a fratelui meu de cânta la violoncel. Știam doar că e o chestie mai mare la care se cântă cu un fel de botă, așa îi spunem noi în Ardeal la arcuș. Am fost redirecționat către violoncel chiar dacă la acea vârstă nu eram prea încântat, dar după trei ani de studiu am început să descopăr acest instrument și mărturisesc că e destul de greu să-mi imaginez viața fără el”, mărturisește Octavian Lup.

 

,,Un copil care nu se joacă, care nu are parte de prieteni, de viață socială, nu va deveni un artist care să înțeleagă profunzimea muzicii”

 

Atunci când îți propui să mânuiești un asemenea instrument, este nevoie de multă răbdare, exercițiu și perseverență. De cele mai multe ori, tinerii care urmează un instrument sunt nevoiți să sacrifice ieșirile cu prietenii în detrimentul repetiției. Așa să fi fost și în cazul lui Octavian? “Am avut o copilărie normală, și cred că într-un fel sau altul aceasta a fost și cheia succesului de mai târziu. Un copil care nu se joacă, care nu are parte de prieteni, de viață socială, nu va deveni un artist care să înțeleagă profunzimea muzicii, a artei și a vieții în general. Complexitatea artei și a interpretării la un instrument presupune experiența vieții, care dacă lipsește poate avea consecințe asupra viitorului artist. Cred că ne întoarcem la ideea echilibrului care trebuie să existe în viață. Sigur, au fost momente în care a trebuit să studiez mai mult decât o făceau alții, iar colegii băteau mingea, dar în general eram și eu prezent acolo cu ei și cred că asta a pus umărul la dezvoltarea mea ca artist și om.”

 

 

Construcția muzicianului de azi

Odată cu trecerea timpului, a urmat Liceul de Muzică ,,Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, Universitatea Națională de Muzică din București, masteratul la Conservatorul Național Superior din Paris și titlul de doctor. Cu alte cuvinte, ani și întâlniri care au clădit muzicianul de azi. “Părinții mei au făcut mari sacrificii pentru mine. Odată, în clasa a VI-a, profesorul de violoncel i-a zis tatălui meu că am talent și că ar trebui să-mi cumpere un violoncel. Fără să mai stea pe gânduri tata a făcut un împrumut de trei mii de mărci și mi-a cumpărat imediat un instrument. Pe lângă părinți, în toți acești ani au fost și întâlnirile cu profesorii mei, mulți la număr, apoi experiențele rele, pentru că și momentele în care nu îți ies lucrurile cum dorești sunt un profesor mai bun decât acele momente în care obții ce îți dorești. Prin urmare este un cumul de factori care s-au adunat și au creat portretul acestui muzician care se bucură de munca sa”, spune Octavian Lup.

 

 ,,În momentul în care te pregătești pentru un concurs ești obligat să fii disciplinat”

 

De-a lungul carierei Octavian a susținut recitaluri atât în țară cât și peste hotare, obținând felurite premii la concursurile la care a participat. “Fiecare participant care merge la un concurs se gândește la un moment dat și la un premiu, dar nu cred ca aceasta ar trebui să fie obiectivul principal. Pe mine concursurile m-au ajutat foarte mult să progresez. În momentul în care te pregătești pentru un concurs ești obligat să fii disciplinat, cu alte cuvinte pregătirea pentru concurs te ajută să devii varianta ta cea mai bună. Cred că aceasta trebuie să fie principala motivație a participanților. Dacă te gândești prea mult la premii și la lumina reflectoarelor riști să fii supra motivat și acest fapt aduce stres și presiune care te pot afecta emoțional”, lămurește Octavian.

 

 

Arta, o picătură de dumnezeire care bucură sufletul

Munca artistului cu sine însuși are ca rezultat final interacțiunea cu publicul. Este un schimb de energie care se realizează între cele două entități. Dar care trebuie să fie raportul dintre ele? “Cred că cel mai important element în relația dintre artist și public este sinceritatea. În momentul în care publicul vine la un concert trebuie să vadă cine ești tu ca artist. Noi le arătăm oamenilor, prin muzica pe care o cântăm, cine suntem și cred că asta face parte din acea comoară a artistului pe care o poate oferi celorlalți. Artistul ar trebui să fie creator. Noi ca oameni suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar la rândul nostru putem să creem.”

 

,,Nu poți face artă dacă nu ești deplin încredințat de prezența lui Dumnezeu”

 

De-a lungul istoriei, arta și artistul au fost puse sub semnul îndoielii. S-au găsit mai multe argumente care să reliefeze importanța altor domenii în detrimentul frumosului. Porind de la acest fapt, îl întreb pe Octavian Lup: Care este misiunea artistului în contemporaneitate? “Atunci când îți este sete trebuie să bei apă, iar când îți este foame trebuie să mănânci. Dar când ai sufletul însetat, cum îl potolești? Nu merge nici cu apă, nici cu mâncare, cu nimic altceva, decât cu dumnezeirea care este reflectată prin artă de cele mai multe ori. Chiar și cei care nu vor să recunoască au nevoie de așa ceva pentru că în sufletul nostru există un gol care nu poate fi umplut decât cu acea formă pe care o are spiritul. Cu toții avem nevoie de prezența lui Dumnezeu în viețile noastre și cred că meseria de artist este strâns legată de spiritualitate. Nu poți face artă dacă nu ești deplin încredințat de prezența lui Dumnezeu. Am un proiect intitulat New Hope, unde suntem o orchestră de profesioniști care merge prin spitale și cântă pacienților și medicilor. Vreau să vă spun că am văzut medici de prim rang care plângeau în momentul în care noi cântam. Ori asta reflectă această idee, că acolo în străfundul sufletului nu poți ajunge nici cu mâncare, nici cu băutură, nici cu bani, ci doar cu această forță din artă.”

 

 

Un pedagog de cursă lungă

În paralel cu activitatea solistică, Octavian desfășoară o intensă misiune în sfera pedagogiei. Dar când a debutat această pasiune? “Foarte devreme, încă din liceu. Îmi aduc aminte că începusem să ajut câțiva colegi de-ai mei care erau mai mici ca mine cu doi, trei ani și simțeam acea bucurie de a ajuta, de a împărtăși din ceea ce știam atunci. Cred că te naști cu această chemare către predat. Deci la 18 ani am început să predau și mă regăsesc foarte mult în actul pedagogic, simt că mă completează.” Un pedagog trebuie să fie conștient că are în mâini frâiele unui destin. Dacă pornim de la premisa aceasta sună înfricoșător pentru orice pedagog. Te gândești de două trei ori la modul cum acționezi, la cuvintele pe care le rostești. Cu ele poți răni sau ridica. Cuvintele noaste au putere. Studentul sau elevul, trebuie să simtă în tine un sprijin, un om de încredere. Fără încrederea dintre profesor și elev, nu se poate realiza nimic. Atunci când ești profesor, nu este suficient să fii un bun profesionist în domeniul în care predai, ci e nevoie să fii un foarte bun psiholog, să știi ce profil emoțional are persoana care stă în fața ta. E mai confortabil să ai un șablon pentru toți studenții, dar nevoile diferă și atunci efortul pe care trebuie să-l faci e mult mai mare, însă și satisfacția este pe măsură când ai reușit”, conchide Octavian Lup.

 

Urmează cursurile Facultății de Drept din Cluj, dar și pe cele ale Universității din Budapesta. După ce parcurge etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, debutează în avocatură la Târgu Mureș. Curajul de a milita pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania îl va costa libertatea fiind închis de autoritățile austro-ungare la Sopron. Odată eliberat, se dedică idealului unionist și activează în cadrul Consiliului Național Central. Este delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde va participa la ședința din 30 noiembrie care a votat textul Rezoluției.

 

Perioada de studiu și debutul în avocatură

S-a născut pe 16 august 1888, la Sângeorzul Românesc, județul Bistrița-Năsăud. Clasele primare le urmează în locurile natale, iar între 1899-1907, Liceul grăniceresc din Năsăud. După ce își ia bacalaureatul se îndreptă către cursurile Facultății de Drept din Cluj, frecventând până în 1911 și Universitatea din Budapesta. Odată cu parcurgerea etapelor necesare obținerii dreptului de liberă practică, Oanea Laurențiu debutează în avocatură la Târgu Mureș. Devine un lider de opinie și militează pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania. În urma acestor acțiuni, care au premers izbucnirea Primului Război Mondial, va fi arestat și internat la Sopron pentru un an de zile.

După eliberare, se alătură avocatului Ștefan Cicio-Pop. Tot acum, devine un susținător al activității Consiliului Național Central, în calitate de secretar, curier și executant al sarcinilor venite din partea liderilor români. Prima misiune: deplasarea de urgență la Iași pentru a transmite guvernului român hotărârea de a organiza Adunarea Națională care va decide soarta Transilvaniei și a celorlalte provincii românești din fostul stat austro-ungar. Cum lucrurile puteau să scape de sub control și să degenereze într-un război, a fost solicitată pregătire armatei regale pentru a interveni la nevoie.

 

Marea Unire și implicarea în politică

Avocatul Oanea Laurențiu a fost întâmpinat de generalii Coandă și Prezan, alături de I.I.C. Brătianu. Discuțiile au mers conform planului, iar la 16 noiembrie 1918 revine la Arad aducându-i lui Ștefan Cicio-Pop scrisoarea din partea liderului PNL. Între timp, activitatea de avocat continua. A pledat la Târgu Mureș, Arad și pentru scurtă vreme, la Rodna. A reușit să câștige încrederea năsăudenilor care îl deleagă ca reprezentat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Alături de el au mai fost trimiși protopopul Eliseu Dan, profesorul Ioan Păcurariu și avocatul bistrițean Victor Onișor. A participat la ședința din 30 noiembrie când a fost conturat textul Rezoluției ce urma să fie prezentată spre adoptare a doua zi.

După momentul Marii Uniri, este ales membru în Marele Sfat Național, iar Ștefan Cicio-Pop îl numește în funcția de secretar al Resortului Armatei și Siguranței Publice. Cuprins de febra vieții politice, va candida la alegerile pentru primul Parlament al României Mari având câștig de cauză. Este ales deputat în circumscripția Năsăud, părăsind barca Partidului Național Român în detrimentul liberalilor. Din această nouă postură politică va fi ales deputat de trei ori, iar în 1931 senator în aceeași circumscripție. Începând cu anul 1919 figurează ca membru în Baroul avocaților din Ilfov și se stabilește în București. Pe lângă activitatea de avocat și om politic, a fost un pasionat al condeiului publicând articole în principalele ziare românești din Ardeal și realizând două lucrări: România și Statul romano-catolic unguresc din Transilvania (1932) și Unirea Ardealului și partidul național-liberal (1935). Odată cu preluarea puterii de către comuniști, personalitatea lui Oanea Laurențiu intră într-un con de umbră. Se stinge din viață la 82 de ani, pe 29 martie 1970, în București.

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Mișcare, lectură, ieșiri cu prietenii, cu alte cuvinte, o copilărie fericită și lipsită de griji. Dar în anul 2016 o durere la picior nu-i dădea pace. După un timp, a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut pragul doctorului. Problema depășea competența medicilor din Iași. Au urmat drumuri la București, investigații, analize, iar în cele din urmă a fost pus diagnosticul: cancer osos. Maya avea doar opt ani la aflarea veștii. Au urmat luni de chimioterapie, tratamente, care s-au soldat cu amputarea piciorului stâng. Acum, Maya este complet refăcută și uimește prin tot ceea ce face. Este olimpică la limba română și engleză, se dă cu  snowboardul de aproape doi ani, înoată de patru ani, iar în viitor vrea să devină chirurg ortoped.

 

Interviul pe scurt:

Când viața îți socate în cale un diagnostic crunt: “Sincer nu cred că realizam atunci cât de grav este. Știu doar că eram supărată și agitată pentru că așa erau și părinții mei. Când am aflat diagnosticul eram cu sora mea. Mama a stat tot timpul cu mine la spital, iar tata venea și el odată la două trei săptămâni. Cred că ce m-a motivat să lupt în continuare au fost părinții și sora mea, știam că trebuie să fiu puternică pentru ei.”

Pe placa de snowboard cu proteza: “Prima dată pe placă mi-a fost atât de frică încât tremuram din toate încheieturile. Neavând stabilitate pe picior aveam tendința să mă las mai mult pe dreptul ceea ce nu era deloc bine. Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă.”

Puterea de a merge mai departe: “Faptul că acum patru ani stăteam la pat într-un salon de spital și acum sunt pe pârtie în vârf de munte dând ce e mai bun. După ce m-am îmbolnăvit mi-a dat seama că lucrurile se pot schimba într-o fracțiune de secundă și este bine să ne bucurăm de tot ce avem în jurul nostru indiferent de cât de mici ar fi acele lucruri.”

 

 

Dacă viața te provocă, lupți

Născută pe meleaguri ieșene, Maya este un copil care debordează de energie, talent, ambiție și muncă. Înainte ca destinul să o provoace la luptă, tânăra visa să devină profesoară de înot. Când nu se preocupa de școală era ba la alergat, ba cu prietenii, citea, cu alte cuvinte, lucruri normale pentru acea vârstă. Prin anul 2016 au început să apară dureri la laba piciorului.  A urmat o vizită la medic, care le-a asigurat că nu au de ce să se îngrijoreze. După un timp, durerea a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut din nou pragul medicului. Problema depășea competența doctorilor din Iași. Au urmat drumuri la București, investigații, analize, iar în cele din urmă a fost pus diagnosticul: cancer osos. “Sincer nu cred că realizam atunci cât de grav este. Știu doar că eram supărată și agitată pentru că așa erau și părinții mei. Când am aflat diagnosticul eram cu sora mea. Mama a stat tot timpul cu mine la spital, iar tata venea și el odată la două trei săptămâni. Cred că ce m-a motivat să lupt în continuare au fost părinții și sora mea, știam că trebuie să fiu puternică pentru ei”, spune Maya Păduraru.

 

,,Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea”

 

Au urmat luni de chimioterapie, tratamente, iar în cele din urmă amputarea piciorului stâng. Cum a fost acel moment? “La început nu mi-am dat seama cât de mult se va schimba viața mea și nu cred că eram destul de pregătită pentru asta deoarece nu mi s-a spus dinainte. Momentul în care am înțeles cât de diferită sunt a fost când am ajuns acasă și am văzut cum mă tratau ceilalți și cum se uita lumea la mine prin oraș.” Procesul de vindecare a fost grăbit și de psihicul Mayei. “Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea, iar asta a ajutat în lupta cu boala. Starea ta psihică contează foarte mult în procesul de vindecare. Sunt momente în care singura persoană care te poate împinge de la spate ești chiar tu. Momente în care trebuie să te încurajezi singur și să-ți dai motive să lupți pentru că trebuie să ieși învingător.”

 

 

Din spital direct pe placa de snowboard

Au urmat optsprezece cure de chimioterapie în urma cărora analizele Mayei începeau să se îmbunătățească. După un timp a revenit la Iași, a început să se recupereze încet, dar sigur. Iubește foarte mult școala, nu degeaba e olimpică la română și engleză, iar momentul când a putut reveni în bancă a fost trăit cu sufletul la gură. “Colegii au fost tot timpul drăguți cu mine și m-au ajutat în toate. La început erau mai grijulii și nu mă lăsau niciodată singură, dar după ce au văzut că mă descurc se comportau cu mine ca și cu un copil normal.” Dragostea pe care a regăsit-o din partea colegilor nu a s-a reflectat și în societate. Obișnuiți să pună etichete și să emită judecăți false, oamenii au stigmatizat-o. “S-a întâmplat să vreau să-mi fac prieteni și când au văzut că nu sunt ca ei m-au evitat, iar chestia asta mă afecta foarte mult înainte. Dar am realizat că pur și simplu ei nu sunt învățați să accepte acest lucru”, lămurește Maya Păduraru.

 

,,Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă”

 

Chiar dacă a trecut prin boală Maya nu se menajează. Aleargă, merge cu bicicleta, cu rolele, înoată, iar de ceva ani face și snowboarding. Am fost curios să aflu cum a pornit pasiunea pentru acest sport de iarnă. “Eram la prietena mea Gabriela în Ploiești, când ne-a sunat mama și ne-a spus că a vorbit cu tehnicianul care mi-a făcut proteza. Acesta fusese contactat de paralimpicul la snowboarding Mihăiță Papară, care l-a rugat să vorbească cu câteva fete cu amputație pentru că voia să facă un camp de snowboarding dedicat persoanelor cu dizabilități. Normal că nu am putut refuza și de atunci mi-am dat seama că a doua mea iubire este snowboardingul. Prima dată pe placă mi-a fost atât de frică încât tremuram din toate încheieturile. Neavând stabilitate pe picior aveam tendința să mă las mai mult pe dreptul ceea ce nu era deloc bine. Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă, dar după m-am apucat de exerciții fizice acasă, mi-am întărit musculatura, am mai căpătat un pic de  încredere în proteză și asta m-a ajutat foarte mult la următoarele campuri”, precizează Maya.

 

 

Viitorul sună bine

Se antrenează pe unde și când poate, mânată de un singur gând: participarea la Paralimpiada din 2026. Cu toate acestea, școala este în prim plan pentru că în viitor vrea să devină chirurg ortoped. Maya îmi vorbește despre depășirea limitelor, despre curaj, boală și perseverență, cu o maturitate extrem de rară la copiii de vârsta ei. O întreb ce o motivează să meargă mai departe și ce lecții a tras din câte a trăit până acum. “Faptul că acum patru ani stăteam la pat într-un salon de spital și acum sunt pe pârtie în vârf de munte dând ce e mai bun. După ce m-am îmbolnăvit mi-a dat seama că lucrurile se pot schimba într-o fracțiune de secundă și este bine să ne bucurăm de tot ce avem în jurul nostru indiferent de cât de mici ar fi acele lucrurile. Consider că o persoană cu dizabilitate înseamnă de multe ori ambiție și determinare. O persoană cu dizabilitate a dat de valorile vieții și vrea să ajungă cât mai departe indiferent de lipsa pe care o are”, conchide Maya Păduraru.

 

În data de 14 septembrie 2021, Matricea Românească, a împlinit 5 ani de activitate. Pe parcursul acestor ani, am dorit să vă aducem crâmpeie de cultură și credință în sufletele dumneavoastră, prin oameni ce merită să fie cunoscuți. În videoclipul de mai jos regăsiți o parte din persoanele ce sunt alături de acest proiect cultural.

 

 

 

Cornelius Zirbo, tânărul cuprins în îmbrățișarea violoncelului. “Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine”

22 octombrie 2021 |
Ardelean get-beget, Cornelius a dezvoltat de mic o înclinație către muzică. Părinții i-au intuit talentul, motiv pentru care au decis să-l înscrie la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”. Cu multă muncă, talent și ambiție, tânărul a evoluat...

Scurt istoric al Mănăstirii Rohia

21 octombrie 2021 |
În drumul nostru prin Ardeal am poposit la Mănăstirea Rohia, unde am descoperit cu drag istoricul acesteia. Începutul Mănăstirii Rohia Mănăstirea Rohia este o mănăstire relativ tânără din 1923 și este primul așezământ ortodox ridicat în Ardeal sau...

Nesiguranța copiilor noștri

19 octombrie 2021 |
,,-Eugen este mereu nesigur pe el, mărturisește mama lui. Ezită, pare că nu poate ajunge la nicio concluzie dacă nu verifică totul cu mine. Oh, ce să fac?”   Mama lui Eugen se frământă. Și ca ea sunt mulți părinți. Ce pot face părinții...

Gheorghe Dubleșiu, avocat de geniu și promotor al culturii

15 octombrie 2021 |
S-a molipsit de “microbul” științelor juridice pe filieră paternă. Studiază la Facultatea de Drept din Cluj, loc în care obține și doctoratul, apoi censura la Budapesta. Pe lângă profesie, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale...

VIDEO Interviu cu doamna Virginia Linul - Salva

14 octombrie 2021 |
Matricea Românească a avut plăcerea de a o cunoaște pe doamna Virginia Linul, creatoare de artă populară, păstrătoare a tradițiilor din județul Bistrița-Năsăud și un om care iubește frumosul. Am vorbit despre costumul popular și despre tradiția pe...

ART AND LANDSCAPE NARRATIVES

13 octombrie 2021 |
Expoziție de grup (video, foto, obiect) 14 – 24.10.2021 curator Marilena Preda Sânc Vernisaj 14 octombrie 17:00 – 20:00, Muzeul Național al Țăranului Român   Muzeul Naţional al Țăranului Român vă așteaptă joi, 14 octombrie 2021, de la ora...

Lângă adolescenții zilelor noastre

12 octombrie 2021 |
Părinții lui Mihai, care este azi un adolescent efervescent, și-au dat seama foarte devreme că fiul lor este foarte sincer când îi place ceva. Și la fel de sincer când nu îi place ceva. Au realizat, desigur, că pe lângă universul școlii, care uneori nu...

Incredibila poveste a lui Alex Tache. Încercat de viață, nu a încetat să viseze frumos, iar acum ridică o casă pentru copiii abandonați. “Vom încerca să-i contaminăm cu bunătate și cu exemple din viețile noastre”

11 octombrie 2021 |
Pentru majoritatea tinerilor de azi, viața la douăzeci de ani înseamnă facultate, ieșiri cu prietenii, petreceri și voie bună. Pe atunci, Alex avea în minte tot felul de planuri care mai de care și nimic nu părea să-i stea în cale. Cu timpul, în urma unor...

Avocatul Oanea Laurențiu, vocea unei națiuni care își cerea drepturile. Este închis de autoritățile austro-ungare la Sopron, iar după eliberare participă la Marea Adunare Națională

1 octombrie 2021 |
Urmează cursurile Facultății de Drept din Cluj, dar și pe cele ale Universității din Budapesta. După ce parcurge etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, debutează în avocatură la Târgu Mureș. Curajul de a milita pentru respectarea...

Maya Păduraru, fetița care învis cancerul, iar acum se pregătește pentru Paralimpiadă. ,,Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea”

27 septembrie 2021 |
Mișcare, lectură, ieșiri cu prietenii, cu alte cuvinte, o copilărie fericită și lipsită de griji. Dar în anul 2016 o durere la picior nu-i dădea pace. După un timp, a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut pragul doctorului. Problema depășea...

Aniversare Matricea Românească – 5 ANI

27 septembrie 2021 |
În data de 14 septembrie 2021, Matricea Românească, a împlinit 5 ani de activitate. Pe parcursul acestor ani, am dorit să vă aducem crâmpeie de cultură și credință în sufletele dumneavoastră, prin oameni ce merită să fie cunoscuți. În videoclipul de...