Iosif s-a născut în comuna Feldru din județul Bistrița-Năsăud și este al zecelea dintre cei doisprezece copii ai familiei. În lumea în care a crescut, rostul, munca și Dumnezeu umplu de sens existența locuitorilor. Este un veritabil căutător de povești folclorice, iar de ani buni străbate coclaurile în căutarea oamenilor și a tainelor lor. Matricea Românească și-a dat întâlnire cu Iosif de pe coclauri, și a stat de vorbă despre proiectele sale, horea românească și alte povești cu tâlc.

 

Articolul pe scurt:
  • Valorile cu care Iosif călătorește în viață: “În primul rând, cei șapte ani de acasă, pe care bunica cu limbă de moarte o zis să nu îi uit. Apoi tot ea mi-o mai zis că atunci când oi umbla și oi întâlni multă lume, să nu-mi dau clopu’ jos în fața oricui, și să nu-mi arăt toți dinții în fața oamenilor“
  • Nostalgia după satul de altădată: “Eu nu cred că trebuie să ne întoarcem la origini și nu cred că ar trebui să vedem trecutul satului ca o nostalgie. Cred că ar trebui luate lucrurile folositoare din trecut și adaptate pentru ziua de azi. Trebuie să fie o evoluție sănătoasă“
  • Radiografia țăranului român: “Respectul față de vecini și legătura cu Biserica, sunt valori care țin de rânduiala satului. Mai e și vorba că cine e de rugă e și de fugă. Adică cine e de biserică este și de lucru. Acestea sunt împreună: munca cu Dumnezeu“

 

Iosif4

 

Cum a început Iosif să umble pe coclauri

Când era mic Iosif dorea să fie ba popă, ba doctor, apoi învățător, dar cu toate acestea a ajuns să facă școala de pădurari. Părinții nu aveau posibilitatea să-l trimită la un liceu mai bun, așa că nu a avut încotro. “Când eram în clasa a XI-a, am obținut o colaborare cu un post de radio de la Bistrița, post care mi-a adus și numele Cu Iosif pe coclauri. Era o emisiune de 50 de minute în care rulau mai multe povești din lumea satului pe care le căutam, era munca mea de a umbla pe văi și dealuri“, povestește Iosif Ciunterei pentru Matricea Românească.

 

Când eram în clasa a XI-a, am obținut o colaborare cu un post de radio de la Bistrița, era o emisiune care se numea ”Cu Iosif pe coclauri”

 

Începutul nu a fost deloc ușor, oamenii din lumea satului au o discreție aparte, iar găsirea lor a fost o provocare. “Când am început să caut oameni mai aparte din lumea satului am apelat la preot sau la primar și ei îmi recomandau anumiți oameni. După jumătate de an când emisiunea a început să ruleze pe radio, lumea a înțeles despre ce e vorba și primeam telefoane în redacție, sau îmi scriau pe internet“, își amintește Iosif.

 

Iosif2

 

Satul românesc dintr-o altă perspectivă

Iosif plătește din propriul buzunar călătoriile sale în căutarea oamenilor adevărați ai satului. Asta nu l-a descurajat, ba chiar dimpotrivă, a dorit să aprofundeze cunoașterea lumii satului și prin prisma academică. Așa că a urmat cursurile la facultatea de istorie și filosofie, specializarea etnologie, din Universitatea Babeș Bolyai, iar apoi a făcut un masterat în antropologie culturală și folclor la Universitatea din București. “Am vrut să descopăr lumea satului dintr-o altă perspectivă. După studii am înțeles cum sunt oamenii, pentru că eu nu conștientizam acest lucru, tot ce era în lumea satului reprezenta firescul pentru mine“, spune Iosif Ciunterei.

 

Când mă întâlnesc și povestesc cu oameni, văd că ei privesc satul cu nostalgie și-l jelesc

 

Satul românesc de azi trece prin transformări evidente, multe dintre ele dureroase. Comparația cu trecutul, pe care în mare măsură îl idealizăm, ne arată un mediu rural cu haine, mâncare, locuințe și activități zilnice complet diferite de ce era acum câteva zeci de ani. “Eu nu cred că trebuie să ne întoarcem la origini și nu cred că ar trebui să vedem trecutul satului cu regretul că s-a dus. Când mă întâlnesc și povestesc cu oameni, văd că ei privesc satul cu nostalgie și-l jelesc. Cred că ar trebui luate lucrurile folositoare din trecut și adaptate pentru ziua de azi. Trebuie să fie o evoluție sănătoasă“, ne lămurește Iosif.

 

Iosif3

 

Povești cu tâlc culese de pe coclauri  

Iosif a auzit multe povești ale bătrânilor, fiecare cu rostul ei. L-am rugat să-mi împărtășească una care i-a rămas la suflet. ”Eram odată la o bătrână, tanti Maria, într-o zonă de la poalele munților Tibleș unde răposații se îngropau în propria gospodărie. Și tanti Maria îl avea îngropat pe omu’ ei în grădină, ea avea 86 de ani. Am dat cu ochii de crucea de pe mormânt și am întrebat-o de ce aici se îngropă morții în grădină. Lelea Maria mi-a spus: nu știu de unde vine treaba asta, da eu cu omu’ meu ne-am socotit că dacă om lăsa cu limbă de moarte la copii să ne îngroape în grădină nu or fi în stare să vândă casa și grădina. Dacă le-or vinde înseamnă că ne-or vinde și pe noi, și cred că nu s-or îndura“.

 

Dacă or vinde casa și pământul, înseamnă că ne-or vinde și pe noi, și cred că nu s-or îndura

 

Iosif spune răspicat că horea, așa cum îi spune el, nu a fost și nu va fi niciodată șlagăr. “Odată cu dispariția satului, interpretul de azi nu mai are cum să înțeleagă ce cântă, totul devine mecanic, nu mai transmite. Am stat odată de vorbă cu un bătrân care după 85 de ani a zis că și-a făcut cântare. În prima strofă horea despre viața de acum, în a doua strofă cânta de tinerețe, în a treia mi-o cântat de jale și plângea, iar în a patra a revenit la starea inițială. Omu ăsta a trecut prin toate stările posibile, dar i-au trebuit 85 de ani ca să-și facă o cântare a lui“.

 

 

Teologia religiilor, religia Chinei și martirii creștini chinezi – pe acest fir s-a desfășurat cea mai recentă întâlnire a Centrului pentru Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință de la București. Tema a fost ”Teologia religiilor. Studiu de caz pe religia Chinei” și a fost prezentată de Dr. Andrei Dîrlău. Conferențiarul este autorul unei impresionante cărți, ”China harului”, care se prezintă drept cel mai cuprinzător volum despre creștinism în China (apărut la Editura Anastasia).

 

Dirlau1

 

Teologia religiilor – o înțelegere diferită decât până acum

Prezentarea lui Andrei Dîrlău a fost abundentă: a început prin a preciza anvergura formulei pe care o propune lumii teologice, respectiv ”Teologia religiilor”. 

În viziunea sa, cercetarea academică obiectivă asupra religiilor lumii este insuficientă pentru o bună înțelegere a fenomenului religios. De la istoria religiilor, trebuie trecut în opinia lui Andrei Dîrlău la teologia religiilor, respectiv o studiere critică a credințelor religioase ale lumii, din perspectiva învățăturii creștine. Scopul acestui studiu ar fi, desigur, stabilirea de punți de comunicare solide, într-o lume în care întâlnirea dintre religii are deseori forma conflictului.

A urmat o incursiune în teoriile despre convergența ideilor religioase, clasificate de vorbitor după caracteristicile lor. El a prezentat diferitele modele de abordare a acestor teorii, așa cum sunt modelul inclusivist, cel pluralist și paradigma teologiei comparate. Andrei Dîrlău și-a arătat simpatia pentru modelul exclusivismului empatic, căruia în opinia sa îi aparține și Părintele Stăniloae prin gândirea sa, respectiv acea formă de evaluare critică a religiilor prin care spiritualitățile și credințele sunt înțelese din perspectiva teologiei ortodoxe, fără ca prin aceasta să se accepte ca adevărate respectivele credințe, dar și fără a pronunța separări sau excludere totală a dialogului cu ele.

 

Dirlau_2

 

Ortodoxia este ilegală în China

Conferențiarul a adus în vederea celor prezenți câteva elemente valoroase ale experienței sale chineze. Cu ani în urmă, Andrei Dîrlău a locuit timp de câțiva ani în China, unde a activat ca profesor de limba engleză. Întâlnirea cu cultura chineză la ea acasă i-a facilitat astfel cunoașterea și înțelegerea ei profundă. Iată câteva informații și aprecieri din conținutul expus:

  • În China, creștinismul ortodox nu este acceptat de autoritățile statului. Protestantismul și catolicismul sunt admise, ca urmare a lobby-ului internațional, în conjuncție cu interesele economice ale Chinei;
  • În China de azi trăiesc aproximativ 90 de milioane de creștini protestanți și 10 milioane de catolici;
  • La nivel popular există o recunoaștere a valorii culturii europene, mai ales a artefactelor acestei culturi, dar o respingere a modelului socio-politic occidental. Acesta este efectul invadării Chinei de către europeni în secolul 19, care a dat naștere unei atitudini revanșarde față de agresori, nerezolvată nici până astăzi. 
  • Din aceasta situație istorică s-a născut și reflexul de respingere a credinței creștine, care este văzută drept religia invadatorilor;
  • Succesul misiunii creștine este limitat și de mentalitatea populară chineză conform căreia nu există transcendent. Mai exact, nu există conceptul de trecere dincolo de moarte. Divinitatea religiei confucianiste (Tao) este inaccesibilă și impersonală, iar înțelegerea creștină a lui Dumnezeu (întrupat, transcendent și accesibil oamenilor) este de neînțeles și de neacceptat pentru cei mai mulți dintre chinezi;
  • Un martor ocular i-a povestit lui Andrei Dîrlău despre viața religioasă a celor câteva zeci de creștini ortodocși din Beijing: din când în când Liturghia este oficiată într-o casă privată, ilegalitate. Preotul vine îmbrăcat în jeanși ca să nu fie recunoscut ca membru al clerului. El și participanții la slujbă sunt foarte conștienți că dacă sunt prinși riscă unele consecințe legale severe. Liturghia este precedată de spovedania celor prezenți.

 

 

De îndată ce treci  pragul cafenelei, Ana-Maria te întâmpină cu un zâmbet larg și multă energie. E un loc de poveste în care antreprenoriatul face casă bună cu filantropia. Cu o echipă inimoasă, motivată de dorința de aduce bucurie, Ana-Maria manageriază cu succes un concept rar pe piața din România: afacerea socială Sheida Coffee&Stories. Matricea Româneasă a stat de vorbă cu Ana-Maria despre ce implică antreprenoriatul social, conceptul din spatele cafenelei și ce rol au banii într-un astfel de proiect.

 

Interviul pe scurt:
  • Ce este antreprenoriatul social: “Antreprenoriatul social presupune profit, dar acest profit este redirecționat mai departe către o cauză pentru a crea prosperitate într-o zonă în care sunt dificultăți financiare, sociale, culturale etc.“
  • Calitățile unui antreprenor social: “Să aibă vivacitate, dinamică, energie, potențial, curaj și încredere în propriile idei de business. Antreprenorul este cel care este mereu pe punctul de acțiune“
  • Cum ne raportăm la profit: “Pot spune că profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni. Dacă reușești să aduci plus valoare prin profitul pe care îl faci, atunci e un câștig“
  • Ce ar trebuie să știe un antreprenor la început de drum: “Să-și găsească în jurul lui oameni cu experiență, oameni care îl pot ghida în elaborarea planului de afaceri, în obiectivele și activitățile pe care și le propune“

 

Sheida_3

 

Dintr-o familie de antreprenori, la cârma unui business social

Ana-Maria a cunoscut de mică mediul antreprenorial. Părinții au avut afaceri o bună perioadă de timp, dar la un moment dat s-au oprit. “Îmi doream un parcurs antreprenorial și visam la un business social. Acum doi ani doream să deschid o cafenea unde staff-ul să fie format din persoane hipoacuzice și unde poți comanda în limbajul semnelor. Un loc în care limbajul emoțiilor să comunice mai mult decât cel verbal“, a spus Ana-Maria pentru Matricea Românească.

 

Oamenii care ne trec pragul se miră când află că există acest concept și că banii se duc către rezolvarea unei probleme din societate

 

Ideea unui astfel de loc nu a dispărut, însă pe traseu a apărut o nouă provocare: să managerieze o cafenea socială. “Eu cred că în toți se află această nevoie de a ajuta, de a te face util. Oamenii care ne trec pragul se miră când află că există acest concept și că banii se duc către rezolvarea unei probleme din societate“, a spus Ana-Maria.

 

Un loc unde afacerea face casă cu filantropia

Sheida Coffe & Stories este o afacere socială sub egida Fundației Inovații Sociale Regina Maria. Am rugat-o pe Ana să ne spună mai multe despre cum funcționează o afacere socială. “Noi ne redirecționăm profitul la finalul fiecărei luni către Policlinica Socială Baba Novac. Mai exact, după ce ne achităm costurile operaționale cu angajații, cu furnizorii, cu chiria, tot ce este în plus merge către acești oameni care nu au venituri și nu au asigurări medicale. Pot spune că profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni. Dacă reușești să aduci plus valoare prin profitul pe care îl faci, atunci e un câștig“, a zis Ana-Maria.

 

Profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni

 

La Sheida suprizele se țin lanț. Una din ele este un concept preluat din Italia, numit café sospenso, faptul de a plăti pentru un client care vine după tine și care nu-și permite consumația. “După ce te bucuri de produsul tău, poți lăsa altul în așteptare. Adică să faci o donație chiar la noi în locație, și banii merg către pacienții sociali. Când fondurile ne permit organizăm și campanii umanitare pentru oamenii care sunt în nevoie“, spune Ana-Maria.

 

Sheida_2

 

Despre antreprenoriatul social

Ideea de antreprenoriat social este bine cunoscută în Europa și în America. În România nu se bucură încă de aceeași recunoștere, deși s-au făcut mulți pași înainte. ”Cred mult mai mult în calitatea muncii de zi cu zi, decât în povestea din jurul unei afaceri.

 

Cred mult mai mult în calitatea muncii de zi cu zi decât în povestea din jurul unei afaceri

 

Consider că rezultatele muncii vor avea mai multă valoare și mai multă greutate în interacțiunea cu oamenii cărora le livrezi serviciile“, ne mărturisește Ana-Maria crezurile care o țin activă și plină de energie zi de zi.

 

Sfatul Ana-Mariei Măliia pentru un tânăr care vrea să-și deschidă o afacere

“L-aș sfătui să-și găsească în jurul lui oameni cu experiență, oameni care îl pot ghida în elaborarea planului de afaceri, în obiectivele și activitățile pe care și le propune. Cred foarte mult în principiul consultanței, cred că e foarte important să ai alături de tine oameni cu care îți poți valida ideile“.

Credit foto: Balkan WavePhoto

 

 

Cât timp să-i lăsăm pe cei mici în fața ecranelor? Când trebuie să ne ducem copilul la un control oftalmologic? Dacă mă expun prea mult la lumină artificială o să am probleme de vedere? Matricea Românească a stat de vorbă pe aceste teme cu dr. Roxanza Cozubaș, medic specialist oftalmolog de la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii “Grigore Alexandrescu” din București.

 

Pe scurt:
  • Miopia câștigă teren: “După vârsta de 7-8 ani trebuie să avem în minte faptul că miopia este în plin proces de creștere. Țări precum Japonia sau China sunt 80% mioape, iar noi europenii suntem cam pe la 30%”
  • Ochelarii de soare pot fi periculoși: ”Nu recomand să porți o pereche proastă de ochelari de soare pentru că lentilele închise lasă să se dilate pupila, astfel va intra în ochi o cantitate mare de radiații ultraviolete”
  • Părerea medicului sau a internetului: ”Eu le spun părinților că dacă vor încă o părere le pot recomanda alți medici, dar nu să se apuce să caute pe internet”
  • Influența alimentației asupra vederii: “Cele mai bune sunt fructele de pădure, ardeiul gras, nucile, semințele crude, uleiurile naturale, tot ce are o culoare vie”

 

Interviul pe larg:

De la ce vârstă este indicat să ne lăsam copiii în fața telefoanelor, tabletelor și televizorului?

Academia Americană spune că până la vârsta de un an și jumătate, doi ani, să nu lăsăm copilul deloc la ecrane. Recent s-a mai relaxat puțin această regulă și se spune că între un an și jumătate, doi ani, avem voie să-l lăsăm pe copil la un video call, spre exemplu. După doi ani putem lăsa copiii la ecrane, dar să aibă în vedere faptul că, ecranul fiind mic, copilul va avea tendița să îl aducă foarte aproape. Așa că, dacă vor să îl lase pe cel mic la un desen animat, să fie un ecran mare și copilul să stea la o distanță de 3-4 metri de el. După 5-6 ani poate să stea cam o oră, dar iarăși păstrând regula ecranului.

Când este recomandat să ne aducem copilul la un control oftalmologic?

Recomand să aducem copilul la un control oftalmologic până în vârsta de un an, maxim doi. E bine să vină cu copilul cât este încă mic, pentru că atunci el colaborează mai ușor. E necesar să facem un control preventiv: chiar dacă tu ca părinte știi că nu are nimic, în felul acesta copilul se va obișnui cu medicul. Sunt mulți copii care dezvoltă o teamă de doctor pentru că nu au fost obișnuiți de mici, e bine să vadă că sunt și vizite în care nu li se întâmplă nimic.

Utilizarea produselor de machiaj reprezintă un pericol pentru ochi?

Unul din sfaturile pe care le dau doamnelor care îmi trec pragul este să nu își aplice nimic de genul rimel, fard, în interiorul genelor. Tot ceea ce trece de linia genelor este bine să fie lăsat în pace pentru că în acea zonă sunt anumite glande care își varsă secreția pe suprafața ochiului. Dacă vii cu creionul dermatograf și dai peste ele, atunci înfunzi acele canale de excreție. Neavând unde să-și evacueze conținutul, te vei trezi cu șalazioane, adică niște umflături care nu sunt infecții, dar care sunt foarte neplăcute.

 

E bine să aduci copilul la control preventiv, chiar dacă tu ca părinte știi că nu are nimic

 

Dacă doctorul mi-a prescris ochelari, însă din motive financiare aleg o lentilă mai ieftină în detrimentul uneia mai scumpe, pot avea probleme?

În cam toate locațiile care au anumite segmente cu prețul mai jos vom găsi lentile făcute în China. Acestea nu sunt neapărat proaste, dar sunt mai puțin dezvoltate. Sigur că nu dăunează vederii, dar nu te poți aștepta să găsești cele mai performant tratament antireflex sau cel mai performant filtru de calculator.

Acum că vremea devine mai prietenoasă, mulți își vor cumpăra ochelari de soare. Ce sfaturi le puteți da?

Eu recomand pacientului să își achiziționeze ochelari de soare dintr-o optică specializată. Sunt câteva indicii precum acele marcaje CE de pe brațul ochelarilor care atestă că produsul are o conformitate europeană. Apoi categoria filtrului, cei mai populari sunt cei din categoria trei. Nu recomand să porți o pereche proastă de ochelari de soare, pentru că lentilele închise lasă să se dilate pupila, iar astfel va intra în ochi o cantitate mare de radiații ultraviolete.

Există multe persoane care pleacă dimineața foarte devreme la serviciu, stau toată ziua într-un birou, iar seara pleacă acasă după venirea întunericului. Există vreun pericol dacă nu ne expunem la lumină naturală?

În intervalul 7-10 ani și chiar mai încolo, expunerea la lumină naturală duce la prevenirea apariției miopiei. Pentru noi adulții, lucurile nu mai sunt atât de grave, în sensul că putem să stăm și fără lumină naturală. Dacă stai numai în lumină artificială, la un moment dat s-ar putea să te simți obosit, dar asta nu strică vederea.

 

Ochii limpezi, albi, strălucitori și care nu ustură sunt semnul unei vederi sănătoase

 

Mulți evită să treacă pragul oftalmologului și preferă să caute rețete la diverse afecțiuni printr-un search pe Google. Ce le spuneți acestora?

Sunt două categorii de afecțiuni: unele urgente, de genul că mi-a intrat ceva în ochi, și non urgențe. În primul caz recomand să se spele bine ochiul cu apă, deci nu ser fiziologic. Pe partea de non-urgențe sunt problemele pe care le descoperim în urma unui consult, iar după aceea părinții caută pe internet. Când am de dat un diagnostic mai drastic, eu le spun părinților că dacă vor încă o părere le pot recomanda alți medici, dar nu să se apuce să caute pe interent.

În final vă rog să ne spuneți care sunt semnele unui om sănătos din punct de vedere oftalmologic.

Omul care vede bine nu ar trebui să strângă din ochi sau să strâmbe capul atunci când privește la distanță. Un pacient vede bine dacă nu îndepărtează obiectele, apoi aspectul ochilor e important. Ochii limpezi, albi, strălucitori și care nu ustură sunt semnul unei vederi sănătoase.

 

 

– O vezi? E perfectă! spune Andrei cu mândrie despre fiica lui. Se mișcă perfect, schiază perfect, își prinde perfect părul, vorbește perfect, este perfectă la școală și dansează ca o profesionistă. Toată lumea spune asta despre ea! Toată lumea spune asta despre tine, draga mea, să nu uiți asta!

 

Andrei se străduiește continuu să arate absolut perfect, să sublinieze că trăiește absolut perfect. Cumva, reușește să așeze cămașa de forță a perfecțiunii și asupra fiicei sale. El îi transmite Alexiei că trebuie să fie perfectă. Că nu poate fi privită altfel de cei din jur.

O învață să pună preț pe ceea ce cred ceilalți despre ea, să pună preț pe modul în care o gândesc ei, să le facă pe plac, să se mențină pe piedestal și să le demonstreze non stop că merită aprecierea lor.

 

Perfecțiune, sau cum ne raportăm la alții

Cum va crește Alexia și cum își va vedea propria ei valoare? Cu siguranță în condițiile date va învăța că tot ceea ce reprezintă ea se raportează la modul în care este privită de cei din jur.

Sentimentul propriei valori nu trebuie să depindă în niciun fel de condiții ce trebuie îndeplinite: nici de păreri, nici de cutume, nici de „ce se zice”, nici de „așa am apucat eu”. Mulți părinți au o listă lungă de condiții: tot ce au moștenit, tot ce au dobândit, au împrumutat, au copiat sau tot ce pur și simplu a intrat de undeva în viața lor, pe drumurile pe care le-au străbătut.

 

Cum traducem perfecțiunea?

Există o diferență foarte clară: dorința de perfecțiune NU înseamnă că îți înveți copiii să își atingă potențialul, să depună eforturi pentru a atinge paliere superioare, cognitive și emoționale, nu înseamnă să aștepți de la ei să devină cea mai minunată versiune a lor. Toate aceste lucruri enumerate sunt de bun augur și merită încurajate, atingându-se corzi ce vibrează și folosindu-se cuvinte potrivite.

Dorința de perfecțiune cultivată înseamnă să te constrângi, din copilărie, să fii ce alții vor sau cred că este bine să fii tu. Să fii perfect în ochii lumii nu este același lucru cu a fi grozav pentru tine, cu ceea ce ești tu și alegi tu.

În momentul în care Alexia nu va performa, o data, într-o conjunctură, se va simți nedemnă. Se va rușina. Va simți că nu mai merită: nici iubire, nici respect.

Rușinea lasă urme adânci în copii pentru că este legată de frica majoră că ei nu merită să fie iubiți.

 

Atitudini de azi, cicatrici de ieri

Părinții înșiși descriu momentele de rușine legate strâns de teamă și de întoarcerea chircită într-o vreme a copilăriei în care așteptau să vadă dacă încă mai sunt îndeajuns în fața părinților, în fața învățătorului, în fața vecinului de la 2 sau în fața profesorului de tehnologie hotărât să îi lase corigenți.

Când lucrurile se așează unul lângă altul, pare că simțim rușinea exact așa cum simțim suferința fizică: cu putere, în organe și în minte și în suflet, cu cicatrici în personalitatea noastră, în modul de a ne raporta la noi înșine, în sentimentul propriei valori.

 

Dacă îl întâlniți pe Andrei, vă rog să îi spuneți că voi credeți în fiica lui indiferent dacă este perfectă sau nu. Credeți că poate lua decizii bune după ce greșește, credeți că vă place puternică și vulnerabilă deopotrivă.

Alexiei spuneți-i că o veți îndrăgi și când veți afla că a pierdut cursa, că a marcat un autogol, că a luat 6 în teza de la chimie și când a fost părăsită de prima ei dragoste. Arătați-i ei și tuturor copiilor că cel mai valoros lucru din lume este ca ei să fie mulțumiți cu ei înșiși și fericiți cu ceea ce dăruiesc lumii.

 

 

Roxana a fost pasionată de tehnologie încă de mică. Ulterior, prin intermediul voluntariatului a descoperit marketingul și a îmbinat aceste domenii dând naștere unei platforme care pune în contact producătorii locali cu cei care doresc să mănânce sănătos. Vorbim despre Taraba Virtuală, locul în care consumatorii înțeleg că o alimentație sănătoasă nu este un moft, ci un stil de viață. Matricea Românească a stat de vorbă cu Roxana Bitoleanu despre provocările unui astfel de business și profilul consumatorului român.

 

Interviul pe scurt:
  • Nu tot ce este aspectuos e neapărat sănătos: ”Pentru mine eticheta unui produs este gustul, mirosul și abia apoi aspectul. Un fruct sau o legumă perfectă nu este neapărat sănătoasă. Însă vei avea surpriza să vezi că în spatele legumelor și fructelor mai puțin aspectuoase se ascund adevărate comori”
  • De unde a pornit și unde a ajuns Taraba Virtuală: “Am înființat platforma în 2017 având un singur producător, iar astăzi sunt aproape 250. Majoritatea sunt de pe lângă București, însă am încercat să cooptez și producători din alte zone”
  • Antreprenorul și munca în echipă: “Cred că antreprenorul este cel care se coboară printre ceilalți, își suflecă mânecile și muncește cot la cot cu ei. Nu cred că ai cum să dai direcția unui business și să oferi un exemplu dacă tu nu faci acest efort”
  • Relația românilor cu producătorii locali: ”Românii le dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale și mai ales produse cu valoare adăugată”

 

 

Roxana_2

 

Când mersul la piață se virtualizează

Totul a pornit de la o problemă de sănătate care a făcut-o de Roxana să adopte o dietă mult mai sănătoasă decât înainte. “A trebuit să fiu mult mai atentă la sursa mâncării pe care o găteam. Era destul de obositor să merg în piață și să caut anumite alimente, așa că m-am întrebat de ce nu ar veni piața la mine! Existau deja producători care își vindeau produsele pe contul personal de Facebook, însă nu exista nicio platformă care să-i cuprindă pe toți și să le ofere posibilitatea de a vinde ceea ce produc“, a spus Roxana Bitoleanu pentru Matricea Românească.

 

Era destul de obositor să merg în piață și să caut anumite alimente, așa că m-am întrebat de ce nu ar veni piața la mine

 

Roxana a cooptat un partener ca să-și dezvolte ideea și au început să lucreze la o platformă care să pună producătorul  în contact direct cu consumatorul. “Am înființat platforma în 2017 având un singur producător, iar astăzi sunt aproape 250. Majoritatea sunt de pe lângă București, însă am încercat să cooptez și producători din alte zone. M-am lovit și de refuzuri, dar și de oameni care au acceptat. Din păcate mulți nu vor să iasă din zona de confort, or dacă nu ieși din această zonă nu o să ajungi niciodată unde îți propui“, a spus Roxana Bitoleanu.

 

Roxana_3

 

O idee care sprijină producătorii români

Munca din spatele platformei a făcut ca feedback-ul pe care l-au primit să fie peste așteptări. “Oamenii au fost încântați că există un astfel de proiect, deoarece unul din segmentele căruia ne adresăm sunt mamele. Ele au fost cele mai încântate că există un astfel de serviciu pentru că le pot oferi copiilor o alimentație mult mai sănătoasă. Până la urmă mamelor le este dificil să se descurce la piață cu căruciorul, copilul, plus sacoșele. E mai convenabil pentru ele să vină producătorul acasă și să le aducă comanda“, precizează Roxana.

 

Românii le dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale

 

Am fost curios să aflu care mai este raportul dintre produsele românești și cele din import, pe piața românească. “Românii dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale, și mai ales produse cu valoare adăugată. E importat să ne raportăm și la produse cu valoare adăugată, nu numai la materie primă. Spre exemplu pe Taraba Virtuală sunt tot felul de produse ce nu se regăsesc în supermaketuri, aici mă gândesc la specialități precum dulceața de ceapă“, spune Roxana Bitoleanu.

 

Ținta antreprenorului este să ofere valoare

Pe final de discuție am întrebat-o pe Roxana care este rolul antreprenorului în cadrul unui business și cum trebuie să se raporteze la profitul de pe urma afacerii. “Cred că antreprenorul este cel care se coboară printre ceilalți, își suflecă mânecile și muncește cot la cot cu ei. Nu cred că ai cum să dai direcția unui business și să oferi un exemplu dacă tu nu faci acest efort. Iar dacă urmărești doar banii, nu cred că vei reuși. E adevărat că banul este un indicator al succesului, dar ținta antreprenorului este să ofere valoare“, subliniază Roxana.

 

 

Nebunia pentru Hristos a fost mereu un capitol confuz: creștinismul înseamnă viață în logica Logosului, a Cuvântului. Creștinismul este luminat de înțelepciune și în căutarea înțelepciunii mai presus de lume, a Sfintei Sofii, căreia cel mai mare împărat bizantin de după Constantin i-a închinat cea mai mare biserică a lumii.

Dar din când în când apare în viața creștină câte un personaj derutant. Mimează nebunia, se comportă ca un sărit din minți, face chiar lucruri scandaloase – iar la final se dovedește nu numai că el nu e nebun, dar chiar că el e mai înțelept decât toți ceilalți. Adică decât toți ceilalți care l-au judecat aspru în tot acest răstimp.

 

Cândva, într-o mănăstire, trăia o tânără…

Cândva, într-o mănăstire de câteva sute de maici, trăia o fecioară care simula nebunia. Toate maicile și surorile mănăstirii erau nemulțumite de comportamentul și de înfățișarea ei. Atât de mult o displăceau, încât au marginalizat-o total. Nebuna n-avea voie nici să mănânce alături de alte maici, și așa se face că nimeni n-a văzut-o vreodată mestecând (aveau să se întrebe mai târziu dacă, de fapt, ea mânca de-adevăratelea vreodată; își vor aminti atunci că ea înghițea firimiturile pe care le culegea de pe mese atunci când făcea curat la trapeză). Rătăcea prin mănăstire și făcea tot ce i se cerea. Purta o cârpă înnodată în jurul capului, iar asupra ei se revărsau zilnic nenumărate cuvinte de dispreț și de ceartă, uneori însoțite chiar de ghionturi și lovituri.

Cucernicul părinte Pitirum, un monah ascet care trăia singur pe muntele Porfyrite din vecinătate, a primit într-o zi vizita unui înger, care i-a spus: ”Ai o părere prea bună despre tine însuți, și nu ai alt argument decât faptul că trăiești aici, retras. Vrei să cunoști pe cineva care face o asceză mai mare decât a ta și care are viața mai sfântă decât tine? Mergi la mănăstirea de femei tabennisiote și acolo vei găsi pe cineva cu capul înfășurat într-o cârpă. E mai virtuoasă decât tine.”

 

Călugărul și nebuna

Pitirum a plecat neîntârziat la drum și a cerut voie să intre în mănăstirea de femei. Pentru că era vestit și în vârstă, a fost lăsat să intre. Maicile l-au primit cu cinste, iar el le-a cerut să le vadă pe toate veițuitoarele. Cum însă nu era niciuna cu capul acoperit de o cărpă, a cerut și mai insistent să fie adusă și cea care lipsea. I s-a replicat: ”E o nebună, de ce-ai vrea să o întâlnești?” Dar au trebuit să se conformeze.

Iar când Pitirum a văzut-o pe nebună, cu cârpa ei înfășurată în jurul frunții, a căzut la picioarele ei și i-a spus ”Binecuvintează-mă, Amma (=Maică)!” Iar ea a căzut în genunchi în fața lui, spunând: ”Tu să mă binecuvântezi, Domnule!”

Celelalte maici s-au scandalizat. I-au spus de îndată: Părinte, nu te supăra, dar e nebună, e lipsită de minte. Călugărul însă le-a replicat: ”Voi sunteți nebune și fără minte! Ea este și pentru mine și pentru voi amma, și mi-aș dori să am parte de cinstea pe care o va primi ea în ziua Judecății!”

 

A fost nebunie sau n-a fost?

Cutremurate, maicile au căzut atunci în fața monahului, în genunchi, mărturisind cum o chinuiseră și o batjocoriseră: una aruncase în biata nebună cu resturi de mâncare, alta o bătuse cu pumnul, alta îi spărsese nasul… Bătrânul călugăr le-a primit spovedania, s-a rugat pentru ele și apoi a plecat.

Nebuna nu-și mai putea juca acum rolul. Deși nu-și schimbase comportamentul, toate maicile o respectau, îi cereau acum binecuvântare, îi cereau iertare la tot pasul. Nu mult după aceasta, nemaiputând suporta cinstea care i se dădea, a părăsit mănăstirea. Nimeni n-a știut încotro a luat-o, urma i s-a pierdut, iar sfârșitul ei nimeni n-are cunoștință cum a fost.

 

 

Care este aportul teatrului în educarea tinerilor? Poate arta dramatică să responsabilizeze și să mobilizeze o comunitate? În ce mod contribuie arta la formarea unei percepții de ansamblu asupra lumii? Matricea Românească a invitat-o pe Mihaela Rădescu, actriță la Teatrul Mic și cofondatoare a Centrului de Teatru Educațional Replika, la un dialog despre pedagogia prin artă și impactul social. 

 

Pionierat în teatrul independent

Mihaela este brașoveancă și absolventă a Facultății de Teatru din Târgu Mureș. După o perioadă bună petrecută în peisajul teatral târgoviștean a decis să vină la București și să dea concurs pentru ocuparea unui post de actor. “Când am venit în Capitală, am avut imediat ce să joc datorită domnului Victor Ioan Frunză, care m-a distribuit în spectacolul Tamerlan cel Mare, montat la Teatrul Național din București. Am ajuns să pășesc pe aceeași scenă cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Leopoldina Bălănuță, Gheorghe Visu, a fost ca o a doua școală. Apoi am ajuns la Teatrul Mic datorită directorului de atunci, Dan Micu, și încurajată de doamna Leopoldina Bălănuță“, povestește Mihaela Rădescu.

 

Spectacolele pe care le-am făcut la Green au pornit de la teme care mă ardeau

 

În 1996, teatrul independent începea să-și facă loc în peisajul artistic din România. Mihaela și-a canalizat energia pentru susținerea acestei mișcări. “Este vorba de Teatrul Luni de la Green Hours, spectacolele produse acolo tratau teme care mă ardeau și despre care nu se vorbea. Apoi, regizorul Radu Apostol m-a invitat să colaborăm la spectacolul Ca pe tine însuți, iar experiențele acestui spectacol au constituit bazele asociației“, a spus Mihaela Rădescu.

 

Radescu_3

 

 

Întâlnirea care a dat naștere unui proiect îndrăzneț

Legătura și determinarea de care erau mânați Mihaela, Radu, Viorel Cojanu și Mihaela Mihailov a dus la apariția Asociației Replika și a primului ei proiect, Familia Offline. “Timp de șase luni, împreună cu copiii de la Școala Generală nr. 55 am realizat ateliere de improvizație, jocuri de grup, iar textul piesei, ideile, structura personajelor sunt un rod al muncii colective. Spectacolul vorbește despre situația copiilor ai căror părinți sunt plecați peste hotare, iar maturizarea lor naște întrebări fundamentale“, povestește Mihaela.

 

Dacă genul de teatru care abordează teme grave este bine făcut, atunci îi poate da motive de gândire spectatorului

 

După succesul înregistrat cu Familia Offline, au urmat alte proiecte. “Noi avem spectacole pe teme acute, puternice, despre care lumea nu dorește să discute. Spre exemplu spectacolul Limite se adresează profesorilor și părinților, pentru că în el vorbim despre școala românească unde, în afară de factorii decizionali, profesorii și părinții sunt și ei segmente importante. Avem avantajul ca echipa Replika să fie una completă, avem regizor, dramaturg, scenograf, artist video, apoi actori. Am zis să împărtășim din experiența noastră tinerilor prin acordarea unor rezidențiate în care ei vin și lucrează gratis cu noi“, detaliază Mihaela Rădescu.

 

Radescu_2

 

Adolescenții deschid ochii la lucrurile de care până atunci nu le păsa

Au urmat o serie de spectacole prin licee, biblioteci, în care tinerii au luat contact cu un anumit soi de teatru și cu o montare diferită. În urma acestor experiențe am vrut să aflu de la Mihaela Rădescu care sunt beneficiile educației prin teatru pentru un adolescent. “Sun lucruri care se acumulează, nu poți spune că dacă te duci odată la școală și prezinți un spectacol, acel copil va fi automat interesat de teatru. Ei trebuiesc obișnuiți cu participarea rațională, dar și empatică, atunci se va transforma ceva în copil, vor începe să gândească și să deschidă ochii la lucrurile de care inițial nu le păsa“, a zis Mihaela.

 

Orice act artistic care nu conține emoție nu cred că poate fi numit un act artistic autentic

 

După lungi peregrinări pe la Teatrul Foarte Mic și Teatrul de Comedie, Centrul de Teatru Educațional Replika are de cinci ani un sediu pe strada Lânăriei în care își așteaptă spectatorii. Intrarea este liberă, pentru că scopul celor implicați nu este profitul material ci educarea publicului. În spatele acestui demers stă o muncă titanică, fie că vorbim de obținerea finanțărilor sau de întreținerea spațiului. Însă Mihaela rămâne optimistă și îmi spune cu zâmbetul pe buze: “E un efort mare, dar nu vreau să mă vait. Trebuie să demonstrăm că se poate și așa, ne ajută sponsorii mici și așa mergem mai departe“.

 

 

Florina a susținut dintotdeauna că rutina pentru fiica ei este minunată. A ales să fie blândă, non-critică, să pună accent mereu pe ce face copila bine. S-a ferit să facă nedorite comparații și a petrecut un timp bun și de calitate cu ea. Karina este acum preadolescentă și echilibrată și veselă. Lucru chiar rar! „Și nu a fost așa greu”, spune Florina în gând. Chiar nu înțeleg de ce prietenele mele nu m-au ascultat și nu au făcut ca mine. Hai, că nu e chiar așa de istovitor…

 

Există rețete perfecte pentru creșterea copiilor?

Prietenele Florinei au fete și băieți, și soți prezenți sau mai puțin prezenți, și bunici și mătuși și program încărcat și un bagaj emoțional diferit. Fiecare are o poveste și fiecare s-a străduit să facă totul în educația copiilor cât de bine a putut.

O admiră pe Florina și relația mama-fiică. Și totuși este destul de complicat să o audă mereu vorbind despre „calea-cea-bună”, unicul drum propice prin care se poate clădi o relație „ca la carte” cu copilul tău: calea ei.

 

Trăim în incertitudine, mame și tați, tânjind mereu după siguranță

 

Marea majoritate a părinților și-ar dori să aibă la îndemână manuale de creștere a copiilor. Ce să faci când copilul plânge din senin. Ce să faci când copilul vrea să plece cu 5 mașini/4 păpuși din magazin. Ce să faci când adolescentul îți trântește ușa în nas și își dă, superior, ochii peste cap. Răspunsul să fie acolo, tu să faci exact ce scrie în carte, copilul să înțeleagă imediat, să se echilibreze imediat, să cedeze imediat, să empatizeze imediat cu tine, adultul, și TOTUL să fie bine. Exemplar.

Nu există acea carte.

Așa că trăim în incertitudine, mame și tați, tânjind mereu după siguranță într-un drum sinuos și nesigur precum creșterea copiilor.

 

Siguranța și îndoiala din inima părinților

Rețetele prezentate ca sigure au în ele și semințe ale adjectivului „periculos”. Siguranța de 100% poate trezi chiar și în cele mai tolerante persoane tendințe spre intoleranță, inflexibilitate în gândire, atitudini critice.

Părinții sunt inflexibili unii cu alții. Celor ce le reușește ceva (în proporție mai mică sau mai mare) devin siguri că abordarea lor este cea mai bună dintre toate.

 

Ne temem mereu că nu suntem părinți perfecți

 

Ne temem mereu că nu suntem părinți perfecți. Răsuflăm ușurați azi că am făcut bine doar pentru ca situația de mâine să ne pună în dificultate și să o luăm de la capăt: Am făcut destul? Am dăruit destul? Am reacționat suficient? Am putut? Am fost?

Când nesiguranța pare că ne înhață complet, ne agățăm de gândul că măcar suntem mai buni ca alții, mai buni decât cei pe care tindem să îi judecăm în haina lor de părinți cu petice sau găuri sau cu fir de aur sau cu țesătură invizibilă de permanentă protecție sau cu capul de leoaică, de urs sau de vultur brodat cu roșu pe buzunarul de la piept.

 

Felul în care trăim dăruiește mai mult decât felul în care vorbim

Când mă întâlnesc cu părinții, îi simt fie cum încearcă să mă convingă că au ales până acum ,,cele mai bune metode de care au aflat” (nu neapărat cu cele mai bune urmări, totuși), fie că încearcă să afle rețeta de aur pentru a se regla lucrurile în copii. De mâine. Cu totul.

Cine ești TU, părintele, contează cel mai mult: ești azi adultul care ți-ai dori să fie copilul tău când va fi mare?

Ceea ce suntem îl învață cu adevărat pe fiul nostru. Ceea ce facem modelează cel mai mult interiorul fiicei noastre. Cum privim. Cum zâmbim. Cum ne luminăm la față. Cum admirăm. Cum dăruim.

Felul în care trăim dăruiește mai mult decât felul în care vorbim.

 

Să știm că nu putem da fetelor și băieților noștri ceea ce nu avem. Vor crește, se vor schimba, vor învăța alături de noi. Să le arătăm copiilor noștri cât de mult înseamnă pentru noi. Oricând. Chiar și când sunt jos și vulnerabili. Să ne căutăm noi valorile noastre și să ne bucurăm de ele pentru a-i ajuta să învețe să le caute pe ale lor și să se bucure cu ele.

Să fim fericiți că nu suntem perfecți pentru ca ei să poată fi fericiți și când nu sunt perfecți.

 

 

Importanța conservării patrimoniului cultural spiritual și curajul unei persoane de a salva o biserică veche de peste 250 de ani, aceasta a fost tema expoziției de fotografie „Lacrimile Vinței“, pe care o găzduiește zilele acestea Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Autoarea fotografiilor și a conceptului este Raluca Prelipceanu, iar curator este Rodica Marinescu. Expoziția documentar face parte din proiectul „Educația prin cultură” al Liceului, care are ca scop educarea privirii celor tineri.

 

Vința, o comunitate condamnată

Ideea expoziției a apărut atunci când Raluca Prelipceanu a aflat de drama comunității din satul Vința, de pe Valea Arieșului. În acest sat, în 1760, a fost construită o biserică zveltă. Concurența inevitabilă cu satele vecine a făcut ca biserica din Vința să fie înaltă și frumoasă, Pictura din interior a fost făcută în frescă de Simion Silaghi Sălăgeanu și a fost terminată în anul revoluției lui Tudor Vladimirescu.

Deși încărcată de istorie și de tradiție, biserica aceasta s-a văzut amenințată de unul dintre iazurile de decantare a sterilului provenit din exploatarea de cupru de la Roșia Poieni. Veche de 40 de ani, exploatarea de cupru a generat cantități imense de reziduuri, iar depozitarea lor în iazuri de decantare a dus la strămutarea integrală a unor localități. În Vința, sterilul ajunsese deja la câțiva metri de biserica veche de două secole și jumătate, iar frumusețea ei era condamnată să se piardă.

În 2018, Raluca Prelipceanu a fost cea care a inițiat o mișcare care a pus în contact energia Arhiepiscopiei Ortodoxe de la Alba Iulia, a Academiei Române, a companiei CupruMin și a Muzeului ASTRA din Sibiu. Rezultatul a fost salvarea, pe bucăți, a bisericii: fresca a fost extrasă și depozitată momentan la muzeul sibian, iar turla și pereții bisericii au fost demontați și urmează să fie remontați pe un amplasament în incinta generoasă a aceluiași muzeu ASTRA. Raluca Prelipceanu a făcut numeroase fotografii înainte de demontarea bisericii, iar ele au fost publicate în albumul „Liturghisiri în adâncuri”. Albumul a fost, de fapt, relansat cu prilejul evenimentului de la Liceul „Anastasia Popescu”, alături de monografia „Vința – radiografia unei comunități care dispare”.

 

Cine câștigă atunci când trecutul confruntă prezentul

Expoziția de la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a reunit o parte dintre fotografiile cu biserica din Vința pe marginea iazului de steril. Sunt imagini în care biserica pare că are istoria în spate și un viitor înnegurat în față. Expoziția devine astfel o mărturie asupra faptului că memoria poate fi păstrată și că valorile vechi nu trebuie întotdeauna să se recunoască învinse în fața valorilor economice concrete și presante.

 

Lacrimile Vinței (2)

 

Prof. Monica Șerbănescu, declarație la eveniment: “Colaborarea noastră cu doamna Rodica Marinescu în cadrul acestui proiect presupune o secțiune de educație a privirii, care este o componentă foarte importantă pentru copii. Educația privirii presupune atenție, rost, gândire, reflecție. Prin expoziția aceasta, copiii înțeleg Vința din punct de vedere istoric, geografic, teologic, dar și din punctul de vederea al patrimoniului cultural. Timp de o lună, cei care vor privi expoziția vor avea o înțelegere în adâncime a faptului că avem un patrimoniu de o bogăție extraordinară și ține de noi dacă îl vom păstra sau nu“.

 

Raluca Prelipceanu, declarație la eveniment: „Pentru mine, totul a pornit ca o întâmplare, pentru că eu îmi doream să fac o expoziție cu bisericile de pe Valea Arieșului care aveau pictură veche, iar pe listă era și Vința. La început planul meu era să atrag atenția asupra situației în care se găsea biserica și speram că apoi cineva să se ocupe de salvarea ei, dar până la urmă a fost necesar să mă implic mai mult. Biserica reprezintă efortul unei comunități, iar ca să ridici o biserică acum aproximativ 250 de ani sub stăpânirea austriacă nu era deloc ușor”.

 

Cristina Ursu este trainer de peste opt ani și este specializată în public speaking, storytelling și orientare în carieră. Cu peste 100 de traininguri la activ, Cristina se ocupă cu organizarea TEDx Băneasa, iar pe lângă acestea conduce propriul business. Matricea Românească a provocat-o la un dialog despre mentoratul în business, formarea unui lider, și arta unui discurs public.

 

 

Calitatea umană, mai de preț decât un CV stufos

Dacă arunci un ochi pe CV-ul ei, o să rămâi surprins să descoperi câtă experiență a acumulat. Eu însă am vrut să pătrund în spatele acestui perete informativ și să văd cine este și cum gândește Cristina Ursu. “Să știi că primul cuvânt care mi-a venit în minte este om! Pentru că departe de tot CV-ul și experiența pe care le-am acumulat, pe mine ceea ce mă interesează din momentul în care am plecat din corporația în care m-am format ca trainer este să pot să răspund nevoii oamenilor cu care interacționez“, a spus Cristina Ursu pentru Matricea Românească.

 

Fie că e vorba de trainingurile pe care le țin, de sesiunile de coaching, de evenimentele pe care le fac, m-a interesat ca omul să plece cu ceva de acolo

 

Cristina ajunsese într-un moment în care orice training pe care îl ținea în corporație nu mai reprezenta deloc o provocare. “Fiind într-o corporație și ținând traininguri trebuie să te supui unor norme, unor cerințe, și atunci cunoscând foarte bine firma, profilul oamenilor care lucrau acolo și știind exact ce vrea compania, totul devenise ca un tipar. Atunci mi-am zis că eu pot mai mult, dar nu pot dacă nu plec de aici, pentru că dacă rămân aici și nevoia mea este satisfăcută, îmi este confortabil și călduț. Așa că de aici a început să se sădească sămânța unei firme pe cont propriu. Sigur, nu știam pe ce direcție o să merg, doar doream să fac training-uri pe cont propriu, să nu mai depind de o firmă, și așa am plecat din corporație“, povestește Cristina Ursu.

 

Cristina Ursu. Credit foto: Danmade

Cristina Ursu. Credit foto: Danmade

 

The Betterist și povești de la TEDx

Cristina a ținut câteva training-uri pe cont propriu și feedbackul a fost unul peste așteptări, așa a luat naștere The Betterist. “După ce i-am dat această identitate și am obținut forma legală am gândit deja primul eveniment. Se numește În Tandem. Am pornit de la faptul că de foarte multe ori auzi în jur zicale de genul ”puterea este la tine”, ”o să te descurci singur”, ”vei reuși singur”. Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții. Atunci am zis să sparg acest mit, și am dat primei ediții tema Relație și educație“, spune Cristina.

 

Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții

 

Pe lângă gestionarea propriului business, Cristina se ocupă și cu organizarea TEDx Băneasa. Am rugat-o să ne spună mai multe despre conceptul TEDx și diferența față de proiectul ei. “Următoarea ediție TEDx pe care o voi organiza pe trei octombrie are ca temă sloganul marinei Statelor Unite și anume, Improvise. Adapt. Overcome. TEDx caută mesajele, nu neapărat un nume de speaker, ci ideea pe care speakerul o promovează. Să nu vină omul la TEDx cu gândul că o să îi vorbească președintele unui țări și gata, nu, ci îmi vorbește președintele unei țări pentru că are o idee fascinantă prin care poate motiva și inspira oamenii”.

 

Cheia unui speech reușit este emoția

Am fost curios să aflu care este cheia unui discurs pentru ca acesta să fie catalogat drept unul complet. “Pentru mine cheia care deschide ușa este emoția. Când vin oamenii la cursurile mele de public speaking, în primul și în primul rând ce încerc să fac, dincolo de tehnici, de structuri și strategii, este să îi pun în contact cu emoția lor. Pentru că atunci când trăiești realmente povestea pe care o ai de spus, clar ea va ajunge la public într-un mod natural“, a spus Cristina Ursu.

 

Există oameni care au discursuri fascinate și pe care le poți urmări foarte bine, dar care nu conțin o poveste personală

 

Am vrut să aflu de la Cristina câteva sfaturi pentru o bună gestionare a momentelor de criză ce survin în urma unui eșec profesional. “În momentul în care te lovești de primul eșec, de prima barieră, sfatul meu este ca în acele momente să nu te gândești că acel lucru nu va funcționa deloc, ci doar la faptul că nu ai găsit calea potrivită prin care să faci să funcționeze acel lucru. În momente de eșec trebuie să gândești care sunt factorii problemei, evaluezi, iar apoi reimplementezi. Ce mi se pare foarte important e să îți dai seama ce vrei să faci, care e direcția pe care vrei să te duci, să ai determinarea și credința că ceea ce faci, faci bine și să dezvolți capacitatea de a nu lua eșecurile personal. E foarte important să nu te lași doborât de eșecuri pentru că din toate problemele prin care a-i trecut se va construi povestea pe care o poți spune oamenilor“, precizează Cristina.

 

Ipostazele antreprenorului și raportul față de profit

Am rugat-o pe tânăra antreprenoare să-mi spună câte ceva și despre relația dintre angajator și angajat. Care este cheia succesului în acest domeniu, în condițiile în care piața muncii de astăzi este marcată de lipsa forței de muncă și de fluctuațiile foarte mare de personal. Cristina are răspunsul pregătit: “Cred că totul se reduce la leadership. Iar ca să fii un bun lider, fie că vorbim de unul dintr-o corporație sau de un antreprenor care are oameni în subordine, trebuie să te conectezi cu oamenii. Trebuie să le înțelegi nevoile, să comunici cu ei, să le insufli motivația de care au nevoie ca să tragă împreună la aceeași barcă. Clar, un lider trebuie să fie un exemplu, însă evident că este și el vulnerabil, iar în momentul în care greșește, normal este să recunoască acest lucru și să ceară ajutorul“, spune Cristina.

 

Ca lider, trebuie să înțelegi nevoile angajaților tăi, să comunici cu ei și să le insufli motivația de care au nevoie

 

Antreprenoriatul este despre investiție, dar și despre profit. Merită însă să cauți profitul cu orice preț? Este aceasta o carte bună de jucat pentru un antreprenor, și în special pentru unul la început de drum? “Foarte posibil să nu reușești, iar în momentul în care faci un business strict în ideea aceasta vei fi văduvit de pasiune. Pentru că, indiferent ce vei oferi către consumatori, tu vei vedea doar banii care ți-ar putea intra. Dar oamenii nu cumpără doar produsul, pentru ei contează și cum îi faci să se simtă. Mi se pare foarte important ca ceea ce faci să faci cu pasiune, pentru că după aceea vor veni și banii“, spune cu multă convingere Cristina Ursu.

Meda se uită spre mama ei. Are mâinile încă pline de acuarele și guașe.

„Mama, te rog, mai pot picta puțin, te rooog?”

Georgiana este obosită. În plus, trebuie să scrie rezumatul ședinței cu părinții de ieri. Acum chiar era timpul de strâns pensule, culori și picături de apă. „Hai să ne propunem pentru săptămâna viitoare, Meda, da?” spuse ea și începu să dea startul pentru ordonarea lucrurilor. Ochii triști ai Medei și umerii căzuți o făcură să revizuiască propunerea: „Sau poate avem timp chiar mâine…”

 

Frământări pentru soluții de compromis

Georgianei îi este foarte greu să dea piept cu supărarea copiilor, cu tendința lor de a negocia în sus orice, cu supărarea vădită și exprimată atunci când dorințele nu se împlinesc imediat.

Noi toți încercăm să țesem soluții de compromis neputând rămâne fermi până la capăt în hotărâri convenite. Ceea ce propunem sună de fapt cam așa: „dacă nu te superi acum, voi găsi o soluție pentru mai târziu, vom vedea cum facem…”. Acesta este punctul în care mulți copii prind aripi în zona negocierilor; ei nu se opresc ci plusează: „Ce zici, mama, mai stăm 5 minute acum și pictăm și mâine, cum ai spus?”

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU? Probabil ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela dur și lipsit de empatie. Era NU pentru ce ceream și NU-să nu îndrăznești să comentezi ceva sau să curgă vreo lacrimă „…că vezi tu!” Era un NU ce zvonea amenințare.

Sau nu spunem NU pentru că suntem obosiți și fără chef de a începe o discuție în contradictoriu. Sau nu spunem NU pentru că nu știm să îl spunem și nici nu știm însemnătatea lui.

Adevărul este că „NU” își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și rascoliri înțelese și susținute de adulți, copiii se înseninează și apreciază grija din fermitatea părintelui.

 

Cum îl spunem pe NU?

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi „țipat”; cu grijă și considerație. Spus cu căldură și grijă, jucăuș și încrezător fără a-și pierde deloc din fermitate, NU-ul devine un bun conector. Nu-ul nu trebuie să sune răutăcios, superior, lipsit de empatie.

Stilul de a pune NU are până la urmă cea mai mare valoare: cu privirea în privirea copilului, repetând dorința lui pentru a-i arăta că ești conștient de cerință, cu blândețe fermă, cu folosirea sensului pozitiv atunci când poate fi ales în formulare, cu pronunțarea a ceea ce urmează să se întâmple, eliminându-se interzicerea sau oprirea de fond:

 

Să repetăm împreună cu Georgiana:

„NU”

„Acum nu”

„Dragule, oh, nu”

„E timpul să te întorci”

„E timpul să mergem”

„Este al prietenului tău”

„Acum este timpul să ne întoarcem”

„Nu, nu poți avea asta”

„Nu, nu acum”

„Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți mușca”

„Nu. Nu poți avea ciocolată chiar acum”

„Știu că îți dorești asta însă nu o poți avea chiar acum”

„Nu, nu te pot lua acum ci la ora stabilită”

„Nu, nu poți lua o altă jucărie din raft”

„Nu, vom lua o gustare mai târziu. Nu poți avea covrigi acum”

„Nu, nu poți sta pe mine acum. Ești bine, ești în fața mea, în siguranță”

„Nu putem face asta acum. Eu sunt aici pentru tine”

„Nu poți să ai penarul surorii tale. Este al ei.”

 

Este un „NU” prin care îți pasă? Atunci este cuvântul potrivit!

 

 

Chiar dacă geto-dacii și-au câștigat pe bună dreptate faima de războinici neînfricați, ei ar fi rămas o simplă anexă a istoriei lumii antice, asemenea altor triburi care nu au atins o formă superioară de organizare politică, dacă din rândurile lor nu s-ar fi ridicat, în decursul secolului I î.Hr., o personalitate remarcabilă: regele Burebista (cca. 82-44 î. Hr.).

 

Cum a ajuns Burebista cel mai mare rege trac?

Despre cel care a făcut din Dacia cea mai mare putere din Europa antică aflată în afara stăpânirii Romei, există puține informații precise. Anii domniei sale ne-au fost transmiși de către istoricul Iordanes, care credea că geții au fost strămoșii goților.

În ceea ce privește centrul puterii sale, istoricii au emis mai multe ipoteze: fie Argedava, în Muntenia, fie Arcidava, în Banat, sau – cel mai probabil – cetatea de la Costești, în Munții Orăștiei.

Indiferent dacă a fost conducătorul unei formațiuni tribale din Câmpia Munteniei ori din Transilvania, un lucru este însă sigur: Burebista a reușit să supună, în decursul a două decenii, toate celelalte triburi geto-dace, prin forța armelor sau prin tratative. Preluase domnia în jurul vârstei de 30 de ani, iar la apogeul puterii sale, conducea o armată evaluată de geograful Strabon la 200.000 de luptători.

 

Cele trei metode prin care s-a impus Burebista

Tot Strabon este cel care descrie metodele prin care Burebista a reușit, cel dintâi, să-și impună autoritatea în fața celor de un neam cu el.

„Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare de porunci, încât în câțiva ani a făurit o mare putere și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani”, scrie despre regele trac savantul grec.

 

Care era contextul intern când Burebista a ajuns rege

Cauzele care au stat la originea puterii lui Burebista pot fi împărțite în două categorii: interne și externe.

Din punct de vedere al situației interne, secolele II-I î. Hr. înregistrează o creștere a populației geto-dace, cât și a producției și activității economice a acesteia. Acestea sunt dovedite de descoperirile arheologice, prin obiectele și tezaurele monetare descoperite pe întreg teritoriul țării, de numeroasele cetăți care datează din această perioadă, cât și de afirmațiile unor cronicari.

De exemplu, istoricul roman Pompeius Trogus vorbește despre o „creștere a puterii dacilor în timpul regelui Rubobostes”. Potrivit opiniei mai multor cercetători, acest nume este în fapt o formă coruptă a numelui Burebista.

 

Geto-dacii erau prinși între două mari forțe militare externe

În ceea ce privește cauzele externe ale unificării triburilor geto-dace sub conducerea unui singur rege, acestea sunt reprezentate de amenințările venite din partea vecinilor. Triburile celtice ale boiilor și tauriscilor exercitau presiune în nord-vest, iar Republica Romană înainta inexorabil în Peninsula Balcanică, după ce anexase, în anul 146 î. Hr., Regatul Macedoniei.

70 de ani mai târziu, trupele Romei atinseseră pentru prima oară linia Dunării, pe care însă s-au temut să o treacă din cauza întunecimii pădurilor de pe malul dacic.

De asemenea, în războiul pe care l-au purtat împotriva regelui Pontului, Mithridate al VI-lea Eupator, romanii au înaintat și în Dobrogea, supunând treptat cetățile grecești, care au fost nevoite să încheie tratate de alianță cu învingătorii.

 

Trupele lui Burebista înaintează până în Europa Centrală de azi

Burebista era conștient de aceste amenințări și a reacționat în consecință, odată ce autoritatea sa pe plan intern era definitiv consolidată. Astfel, în jurul anului 60 î. Hr., el a pornit o amplă campanie împotriva boiilor, aflați sub conducerea lui Critarisos, și a aliaților acestora, tauriscii, pe care i-a învins și i-a silit să migreze înapoi spre Apus, întinzându-și autoritatea până în regiunea actualei Boemii.

Rămânea însă problema mult mai spinoasă a amenințării romane, care nu putea fi înlăturată la fel de ușor. Față de aceasta, Burebista a recurs atât la forța armelor, cât și la arma diplomației.

Prin arme a căutat să împiedice încercuirea Daciei, intervenind în Dobrogea și în regiunea Pontului. Aici a supus, începând cu anul 55 î. Hr., toate cetățile grecești de la Olbia, situată la gura de vărsare a Bugului, până la Apollonia, aflată pe teritoriul Bulgariei actuale.

De asemenea, trupele sale au întreprins mai multe expediții de pradă în provinciile romane de la sud de Dunăre, căutând să destabilizeze organizarea acestora.

 

A fost ucis în același an și în același fel ca Iulius Cezar

Pentru a evita o coalizare a forțelor Romei împotriva sa, marele rege geto-dac a profitat de războiul civil ce izbucnise aici, la anul 48 î. Hr., între forțele lui Iulius Caesar și cele ale lui Pompei, oferindu-i acestuia din urmă, prin intermediul solului Acornion din Dionysopolis, sprijinul său.

Însă situația de la Roma s-a întors în scurt timp împotriva sa. Înfrângerea suferită de Pompei în fața lui Caesar a pus capăt acestei alianței cu locuitorii de la nord de Dunăre. Mai mult, noul conducător al statului roman a trecut la pregătiri pentru o campanie împotriva geto-dacilor. Burebista a luat la rândul său măsuri, instruindu-și armata și consolidând sistemul de fortificații din Munții Orăștiei.

Însă cele două mari personalități ale lumii antice nu se vor întâlni niciodată pe câmpul de luptă. Ei au fost amândoi uciși de către conspiratori în anul 44 î. Hr. Iulius Caesar a intrat în istorie ca unul dintre cei mai mari cuceritori ai lumii antice, în timp ce despre rivalul său, Burebista, o inscripție păstrată în orașul Dionysopolis (actualul Balcic) arată că acesta a fost „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”.

 

 

Totul a început ca o joacă! Nu a fost dragoste la prima vedere, ba chiar din contră. Matei s-a apucat de pian împins de la spate de părinții care doreau să-i ocupe timpul. Relația cu instrumentul s-a schimbat pe parcurs, iar astăzi tânărul din Focșani este elev în clasa a IX-a la Liceul ”George Enescu” din București. Matricea Românească vă spune povestea lui Matei Lăbunț, tânărului care face din pian o prelungire a sufletului său.

 

Totul a început ca o joacă

Matei își amintește că în copilărie era un puști pasionat de jocuri. Nu avea în gând o carieră muzicală, dar părinții au spus că trebuie să-și găsească un hobby. “Ai mei m-au dat la pian cu gândul că poate se prinde ceva de mine, să îmi ocup timpul. La început mi s-a părut un instrument greu și plictisitor, după vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț“, a spus Matei Lăbunț pentru Matricea Românească.

 

După vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț

 

În tot acest timp, profesoara observase potențialul tânărului și l-a întors din drum. “După vreo două luni a început să mă pasioneze, încât am început să caut singur piese mult mai grele decât eram în stare să cânt. Repetam acasă singur, apoi veneam la profesoara mea cu un repertoriu mai greu și la un an după aceea am avut prima apariție pe scenă: o audiție la Ateneul din Focșani“, spune Matei.

 

Pian_2

 

Cum i-a lăsat Ciprian Porumbescu pe greci cu gura căscată

Sigur că nu se gândea la o carieră de pianist era doar o pasiune. Ulterior a început să asculte foarte multă muzică clasică, atât de multă încât a decis că trebuie să treacă peste nivelul unei simple pasiuni. “În 2017 după ce am câștigat câteva concursuri prin țară, am fost în Grecia unde am avut un recital împreună cu corul Pastorala. Grecilor le-a plăcut foarte mult și am fost impresionat de publicul de acolo pentru că noi ca muzicieni simțim fiecare respirație, simțim când publicul e atent sau nu, e o transmisie de energie. Am transcris balada lui Ciprian Porumbescu pentru pian și am cântat-o în fața grecilor. Am fost foarte curios cum vor reacționa și din tot repertoriul pe care l-am pregătit cel mai mult le-a plăcut balada. Țin minte că după asta toți grecii se întrebau cine este Ciprian Porumbescu, pentru că nu auziseră de el“, a povestit Matei.

 

Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu

 

Matei a participat la multe concursuri atât naționale cât și internaționale. A avut ocazia să cânte în fața unui public foarte divers, care simte în felul său vibrația muzicii clasice. Am fost curios să aflu care este filozofia sa atunci când merge la o competiție. “Toate concursurile au o anumită valoare. Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu. Merg ca să învăț să cânt, să primesc opinii, să măsor nivelul. În Italia am fost la două concursuri, unul în Sicilia și celălalt în Milano. Când ești într-un concurs, ești mai mult tu cu juriul și vrei ca totul să fie perfect pentru ei“, spune Matei Lăbunț.

 

Relația cu instrumentul. Ce este un artist?

Am vorbit cu Matei despre raportul interpretului cu instrumentul și care este rețeta prin care cele două devin una. “Cred că Dumnezeu, ca să comunice cu noi, ne-a dat muzica, iar noi am dezvoltat-o mai departe. Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului. Se spune că vocea umană este instrumentul cel mai aproape de perfecțiune și că toate celelalte instrumente sunt imitații care încearcă să fie la fel de bune ca vocea umană. Eu cred că muzica ne ține în niște parametri, ne face să fim oameni, pornind de la psalmii lui David unde avem menționată harpa ca instrument“, spune Matei.

 

Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului

 

Poate unul din cele mai uzate cuvinte în zilele noastre este “artist”. L-am întrebat pe Matei Lăbunț ce reprezintă pentru el un artist adevărat. “Un artist nu poate fi orice om care scrie trei poezii și gata. Cred că e nevoie ca artistul să pătrundă într-o lume mai profundă, într-o lume metafizică. De obicei este o lume neînțeleasă, diferențiezi un artist prin comportamentul lui ciudat, sau prin tot felul de excentricități. Artistul e într-o lume în care se regăsește, el își creează viața după acea lume. Și e foarte important să păstreze un echilibru între acea lume și cea reală “.

 

Pian_3

 

Este muzica clasică pentru oricine?

Muzica de azi este atât de diversă și atât de multă, încât muzica clasică pare a rămâne cu o nișă foarte îngustă de public. Am vrut să aflu de la Matei dacă acest gen muzical este rezervat doar unei anumite categorii sociale. “Muzica clasică se adresează tuturor, depinde și ce oameni ai în jur, cât de mult pot înțelege, cum au fost educați, sunt mulți factori la mijloc. Când am fost premiat în anul 2018 de către Radio România Muzical, a fost organizat un concert la Mall ParkLake, doar cu muzică clasică. Am fost foarte surprins să văd cum a reacționat lumea la piesele celebre din repertoriul clasic, oamenilor chiar le plăcea și au spus că mai vor. Am reușit să conving oameni să meargă la concerte, oameni care nu aveau nicio treabă cu muzica clasică“, povestește Matei Lăbunț.

 

Cred că muzica lui Bach este cea mai aproape de Dumnezeu

 

Dar toate aceste reușite au în spate o doză mare de muncă. Programul de lucru al lui Matei este o adevărată asceză muzicală, în care sunt implicate deopotrivă mintea și sufletul. “E foarte important ca muzician să te dezvolți, să ai cunoștințe din toate domeniile ca să le poți aplica în muzică. Toată muzica are o poveste, trebuie să ai o cultură muzicală. Ca să trăiești intens ai nevoie de o înțelegere, o trăire. În timpul semestrului studiez cam patru ore, maxim am studiat vreo opt ore în continu. Însă contează mai mult cum studiezi decât timpul de studiu. Noi nu suntem făcuți pentru a cânta la un instrument, ci ne modelăm corpul și mâinile după acel instrument. Noi studiem ca să uităm de partea fizică, în timpul concertului trebuie să fim dincolo de partitură“, spune Matei Lăbunț.

 

Educația prin ochii lui Matei

Matei este un tânăr promițător de care cu siguranță vom mai auzi, fie pe scenele din țară fie pe cele din străinătate. La final de interviu când am vorbit despre studiu nu m-am putut abține să-l întreb cum i se pare viața de elev în România și ce crede despre sistemul educațional. “Sincer, cred că e arhaic, nu numai în muzică, dar și în alte domenii. Trebuie să faci așa cum ți se spune, memorezi, tocești și după aceea cânți. Aici nu mai putem vorbi de creativitate, ci de piedici. Muzica nu înseamnă a memora niște note, iar profesorii făcând parte din acest sistem sunt modelați de el. Dacă ei fac ceva greșit, nu este vina lor, ci a sistemului strâmb care își revarsă consecințele asupra lor“, conchide Matei Lăbunț.

 

 

 

Spuneam în articolul anterior că fiecare drum pe Sfântul Munte îți arată ceva despre tine. Atât despre propria interioritate, cât și aspecte din cotidianitatea lumii în care trăiești și de care ești interesat. Pe acest drum dinspre exterior către interior mai sunt lucruri de spus.

 

Un bătrân a fost întrebat: «De ce sunt tot timpul fără purtare de grijă?» Și a răspuns: «Pentru că nu ai văzut încă Soarele» (Evergetinos, Tema 28).

 

Lipsa purtării de grijă nu-mi este străină. Purtarea de grijă față de tine însuți presupune mai cu seamă atenție. Atenția de a termina ceea ce ai de făcut. Atenția necesară pentru a nu fi distras de la ceea ce ți-ai propus să faci. Atenția de a nu cădea în împrăștierea minții, în împrăștierea ființei.

Cu părintele C. m-am întâlnit de fiecare dată când am fost la Vatopedu. Îndrumarea pe care mi-a oferit-o a țintit printre altele și această împuternicire, această determinare interioară, care te face să fii mereu prezent în tine însuți, să te conții, să fii atent. O anumită simplificare interioară în care nu mai pot apărea fisuri, distrageri sau divagări. Un fel de a fi care este antipodul împrăștierii, al risipirii, al distragerii și al nepurtării de grijă.

”Uite, mi-a zis o dată Părintele C., de pildă, un butuc este greu de aprins dacă îl apropii de o flacără. Are ceva monolitic și dens, care nu îl supune focului. Dacă, însă, faci în el o crăpătură și îndeși în ea niște surcele, acestea din urmă pot fi aprinse. Dacă acestea se aprind, focul de la ele reușește să aprindă tot lemnul”.

Mă uit la felul în care merg călugării mănăstirii în momentele în care au ascultările lor. În pasul lor este o hotărâre și o adunare inexpugnabilă. Nimic din ființa lor nu pare a fi înclinată spre a face altceva. Sunt așezați, centrați în ei, și nimic nu-i distrage din ceea ce fac. Este disponibilitate și dragoste, atunci când îi abordezi în astfel de momente, dar nu e tânjală și dispersie.

La ultima noastră întâlnire îi expuneam Părintelui o analiză pe care o făcusem unei probleme de care mă ciocnisem și care mă necăjea. Îi dezvăluisem un întreg șantier arheologic dedicat dezgropării cauzelor respectivei probleme. M-a ascultat cu răbdare iar la final mi-a zis zâmbind ”Nu știu dacă te ajută toată analiza asta. De fapt, trebuie doar să faci ceea ce știi deja că trebuie să faci. Și să lași ca harul să lucreze”.

Și am știut că așa este. Sigur, analiza, această depliere a straturilor problemei are și ea ceva prețios. Însă propriu-zis nu de aici vine rezolvarea sau vindecarea. Pentru că în aceasta este ceva static. Lucrurile despre care vorbea erau adevăruri dureroase și destul de interiorizate. Nu-mi era ușor să vorbesc despre ele, dar le tocam neîncetat și aproape obsesional, ca și cum din acest gest ar fi venit și vindecarea. Cum nu se întâmpla nimic, pentru că simțeam că problema este tot acolo, îmi continuam tăiatul firului în patru fără să îmi dau seama că pedalez în gol, că sunt perfect imobil în agitația mea. Răspunsul Părintelui  îmi semnala tocmai acest lucru, tămăduirea nu vine din agitația analizei și din fervoarea procesului de discernere și de interiorizare a adevărului. Ci ea depinde de  altceva sau, mai bine zis, de Altcineva.

 

Vindecătorul interior

Și din formarea, și din experiența mea de psihoterapeut știam că vindecarea este un moment aparte, ai cărui martori suntem, fără să știm când va surveni. Știam că Dumnezeu, sau vindecătorul interior din fiecare om, este cel în mâinile cui se află această sarcină. Tot ceea ce poate face psihoterapeutul este să îl pregătească pe om pentru acel moment. Este un proces important, care presupune multă răbdare și mult discernământ. Dar este tot ceea ce el poate face.

Or, ultima mea ședere la Vatopedu mi-a dat ocazia de a aprofunda un alt adevăr. Trebuie făcut ceva nu doar în vederea conștientizării și interiorizării adevărurilor dureroase despre noi înșine. Ci mai trebuie acționat și în sensul vindecării. Ca pentru a conștientiza că terapeutul nostru interior este cel care a prilejuit și procesul conștientizării, și pe cel al interiorizării. Că acestea două sunt, de fapt, deja părți ale procesului de vindecare. Vindecarea începe cu conștientizarea, continuă cu interiorizarea și se încheie cu curățarea și cu pacea.

”Pace, vouă!” Cine spune acest lucru ? Preotul, nu, el ca om nu are pace de oferit, ca unul care are și el războaiele sale interioare. Ci acesta transmite pacea lui Hristos. El este singurul care poate aduce Pacea. ”Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se întristeze!” (Ioan 14, 27).

Fusesem, deci, concentrat în demersul conștientizării și al interiorizării. Dar complet împrăștiat în ceea ce privește vindecarea. A te pune și a te păstra continuu în contextul vindecării presupune purtare de grijă. Să fii mereu conștient de prilejurile de tămăduire care par a-ți ieși în cale. Să cauți izvoarele nesecate și vii ale acesteia. Altfel, e ca și cum ai merge la spital pentru o intervenție chirurgicală, ai accepta asumat consultația, spălarea și anestezia, dar ai evita să intri în sala de operații.

 

 

Când era elev de liceu nici nu se gândea că va ajunge să lucreze într-un mediu universitar. Tot ce dorea era să se retragă într-o zonă de munte. Astăzi îl vezi cu timp și fără timp printre studenți, povestind cu ei, ajutându-i, totul într-un perpetuu exercițiu al iubirii. Vorbim despre întrebările și neliniștile tinerilor de azi cu părintele Victor Mihăilă, slujitor la paraclisul Universității de Științe Agronomice din București.

 

A dorit să devină pădurar, dar a ajuns preot

Născut în inima Capitalei, părintele Victor a dorit să evadeze de timpuriu din agitația metropolei. Se gândea să se ducă la munte și să devină pădurar, așa că a urmat Colegiul de Silvicultură la Brașov. Acolo i-a cunoscut pe tinerii din ASCOR și a început să participe la conferințele organizate cât și la pelerinaje. “Ulterior s-a deschis perspectiva mea către preoție. Am simțit în anul trei de silvicultură o chemare”, a spus părintele Victor pentru Matricea Românească.

 

Îmi dădeam seama că ar fi un mare lucru să lucrez cu tinerii, dar era ceva la care nu speram

 

După o pregătire asiduă, a intrat la Facultatea de Teologie din București și avea în minte ca după terminarea ei să se ducă preot la țară. “Îmi dădeam seama că ar fi un mare lucru să lucrez cu tinerii, dar era ceva la care nu speram, eu doream să mă duc la țară. În anul 2001, când aveam licența, s-a deschis o nouă perspectivă, biserica de aici începuse să se construiască, iar după ceva vreme am fost chemat să ocup acest post“, a zis părintele Victor Mihăilă.

 

Paraclisul Universității de Științe Agronomice din București, la care slujește părintele Victor Mihăilă

Paraclisul Universității de Științe Agronomice din București, la care slujește părintele Victor Mihăilă

 

 

Dacă îi chemi pe tineri, ei vor veni

Începutul nu fost deloc ușor, părintele a gândit un plan prin care să strângă în jurul său cât mai mulți tineri. “Am început cu organizarea agapelor, care ne dau prilejul să petrecem un timp împreună după slujbă, când comunitatea este întreagă, menținem acest obicei de 18 ani. Apoi și am format un grup de voluntari care merg lună de lună și vizităm căminele de copii și bătrâni din județul Ilfov. Iar în cele din urmă nu am putut uita de dimensiunea pedagogică, așa că din anul 2000 organizăm săptămânal cateheze și seri de studiu biblic. Fiind un mediu studențesc, era suficient doar să propui tinerilor și ei veneau, dacă noi nu am fi propus, s-ar fi mulțumit doar cu slujba și atât. Biserica este în mod fundamental o școală, dacă lipsește educația atunci picăm în formalism și superstiție“, crede părintele Victor.

 

Biserica este în mod fundamental o școală, dacă lipsește educația atunci picăm în formalism

 

Și asta nu este totul, când oamenii sunt însetați vor mai mult. Așa că în centrul pastoral misionar ce se învecinează cu bisericuța de lemn a luat naștere un ciclu de conferințe care a adus în mijlocul comunității oameni de o aleasă pregătire spirituală și morală. “Până acum i-am avut în mijlocul nostru pe Mihai Neamțu, domnul doctor Pavel Chirilă, părintele Iustin Miron de la Mănăstirea Oașa, scriitorul Cristian Filip, apoi domnul doctor Constantinescu de la Spitalul Colțea care ne-a povestit despre cum a operat oameni împușcați în timpul Revoluției“, a zis părintele Victor Mihăilă.

 

Atitudinea în fața adicțiilor

Fie că vorbim de social media, de droguri, alcool, pornografie, tinerii sunt cei mai expuși. Am fost curios să aflu cum poate evita un tânăr aceste adicții. “Pe de o parte trebuie să cunoască consecințele nefaste ale dependenței și să adopte o atitudine responsabilă față de propria viață. E important pentru tineri să aibă o motivație, un scop în viață. Chiar dacă nu este un scop spiritual, dar să fie un proiect în care să se implice, iar atunci nu vor mai avea timp și nici resurse pe care să le risipească. De pildă poți să urmărești o performanță sportivă, sau profesională, acestea te vor duce către un stil de viață echilibrat și te vor capacita să lupți pentru scopul tău“, spune părintele.

 

E important pentru tineri să aibă o motivație, un scop în viață

 

Fiecare a auzit măcar odată în viață cuvintele “să faci ceea ce spune popa, nu ce face popa!“. De unde până unde s-a ajuns aici? “Cred că este și vina noastră a clericilor. Dacă vorba noastră nu va fi îmbrăcată de trăire, de viață, și ne vom mulțumi doar să cităm din ce spun marii duhovnici, atunci nu vom atrage tinerii. Ei simt treaba aceasta. Desigur, și predica are rostul ei, dar trebuie mai mult decât atât“, spune părintele.

 

Tinerii și credința

L-am întrebat pe părintele Victor cum ar trebui să vadă un tânăr relația cu biserica și implicit cu Iisus Hristos. “În Biserică tânărul ar trebui să vadă o cale de a se pregăti atât pentru viața aceasta, dar mai ales pentru viața veșnică. Să vadă în biserica o garanție a bunei cuviințe, a umanității noastre, a prietenei, a normalității, fiindcă după cum observați ritmul vieții este prea alert și inuman. Cât despre relația cu Hristos, ei trebuie să vadă în El cel mai bun prieten, după cum spune: voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu. Hristos nu ne impune nimic, dar nu poți fi prieten cu cineva pe care nu îl cunoști“, a răspuns părintele Victor.

 

Sfinții contemporani spun des că fericit este acela care propovăduiește nu prin cuvânt, ci prin viața lui

 

Sentimentul de totală independență, gândul că ești centrul pământului și că nimeni nu are dreptul să îți spună ce să faci, reprezintă un pericol pentru oricine. Tinerii creștini resping autoritatea care le impune reguli, dar în acest context ce facem cu poruncile Bisericii? “Eu mă gândesc că putem compara poruncile Bisericii cu regulile de circulație, care includ foarte multe interdicții deoarece nu pot fi formulate altfel, dar cu toate acestea ne ajută să circulăm în siguranță și să nu vătămăm pe alții. De aceea și  Dumnezeu a pus poruncile ca niște reguli de circulație către viața veșnică“, concluzionează părintele Victor Mihăilă.

 

 

Iosif Ciunterei, tânărul care străbate coclaurile în căutarea poveștilor din satul românesc. “Acolo unde am crescut eu, Dumnezeu făcea parte din familie. Asta făcea întreaga rânduială a casei și a satului“

11 Martie 2020 |
Iosif s-a născut în comuna Feldru din județul Bistrița-Năsăud și este al zecelea dintre cei doisprezece copii ai familiei. În lumea în care a crescut, rostul, munca și Dumnezeu umplu de sens existența locuitorilor. Este un veritabil căutător de povești...

Anumiți ochelari de soare ne strică vederea, avertizează medicul oftalmolog Roxana Cozubaș. Care sunt semnele unui ochi sănătos și de la ce vârstă îi putem lăsa pe copii în fața ecranelor

5 Martie 2020 |
Cât timp să-i lăsăm pe cei mici în fața ecranelor? Când trebuie să ne ducem copilul la un control oftalmologic? Dacă mă expun prea mult la lumină artificială o să am probleme de vedere? Matricea Românească a stat de vorbă pe aceste teme cu dr. Roxanza...

Despre perfecțiune și alți demoni

4 Martie 2020 |
- O vezi? E perfectă! spune Andrei cu mândrie despre fiica lui. Se mișcă perfect, schiază perfect, își prinde perfect părul, vorbește perfect, este perfectă la școală și dansează ca o profesionistă. Toată lumea spune asta despre ea! Toată lumea spune...

Înțelepciunea nebunului

2 Martie 2020 |
Nebunia pentru Hristos a fost mereu un capitol confuz: creștinismul înseamnă viață în logica Logosului, a Cuvântului. Creștinismul este luminat de înțelepciune și în căutarea înțelepciunii mai presus de lume, a Sfintei Sofii, căreia cel mai mare...

Cea mai bună metodă de parenting din lume

26 Februarie 2020 |
Florina a susținut dintotdeauna că rutina pentru fiica ei este minunată. A ales să fie blândă, non-critică, să pună accent mereu pe ce face copila bine. S-a ferit să facă nedorite comparații și a petrecut un timp bun și de calitate cu ea. Karina este acum...

Cristina Ursu, coorganizator TEDx Băneasa, despre mentorat în business, ce este un lider și cum recunoaștem un bun vorbitor. ”Ceea ce faci, să faci cu pasiune. După aceea vor veni și banii”

25 Februarie 2020 |
Cristina Ursu este trainer de peste opt ani și este specializată în public speaking, storytelling și orientare în carieră. Cu peste 100 de traininguri la activ, Cristina se ocupă cu organizarea TEDx Băneasa, iar pe lângă acestea conduce propriul business....

Cum trebuie să-l țină părintele pe NU în brațe

21 Februarie 2020 |
Meda se uită spre mama ei. Are mâinile încă pline de acuarele și guașe. „Mama, te rog, mai pot picta puțin, te rooog?” Georgiana este obosită. În plus, trebuie să scrie rezumatul ședinței cu părinții de ieri. Acum chiar era timpul de strâns...

Tânărul pianist care a uimit publicul de peste hotare prin calitățile sale. Matei Lăbunț: ”Cred că Dumnezeu, ca să comunice cu noi, ne-a dat muzica, iar noi am dezvoltat-o mai departe“

19 Februarie 2020 |
Totul a început ca o joacă! Nu a fost dragoste la prima vedere, ba chiar din contră. Matei s-a apucat de pian împins de la spate de părinții care doreau să-i ocupe timpul. Relația cu instrumentul s-a schimbat pe parcurs, iar astăzi tânărul din Focșani este...