17 noiembrie 2022, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Volumul Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (1948-1958) de Cornel Jurju și Cosmin Budeancă va fi lansat joi, 17 noiembrie 2022, ora 18, la Muzeul Național al Țăranului Român (Sala Media, Str. Monetăriei 3).

 

Cartea a apărut la Editura Polirom (ediţia a II-a, revăzută și adăugită), cu sprijinul Clubului Monarhiștilor Clujeni și al Fundației Culturale Memoria și conține o prefață de Doru Radosav și o postfață de Ruxandra Cesereanu.

 

Vor lua cuvântul: Ana Blandiana, Doina Jela, Clara Mareș, Cornel Jurju, Cosmin Budeancă.

Moderator: Mihai Gheorghiu.

 

Organizatori: Muzeul Național al Țăranului Român, Clubul Monarhiștilor Clujeni, Fundația Culturală Memoria, Editura Polirom.

 

Despre carte

„Dorința mea, după Revoluție, o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul ,,Șușman”. N-am vrut să vorbesc atâta pentru mine, mai mult m-am simțit obligată să fac în așa fel încât să știe lumea de Șușmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să să știe cine o fost, de ce o fost fugiți și ce-o făcut. Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit. O fost vremuri grele să fii tăt timpu’ hăituit de Securitate și să umbli cu ranița în spate după alimente, prin frig și prin ploaie… Cât de tristă era viața aia, de om hăituit, fără să fi făcut nimic, numa’ că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai fi făcut ceva, ai fi zâs: No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai fi simțit vinovat. Am greșit, am făcut, acuma suport consecințele, da’ așa… Pentru ce? Că n-ai gândit ca ei? Că am vrut să fim liberi? Să ne exprimăm liber? Merită multe povestite. Multe nu ți le mai aduci aminte, cum o fost ele atuncia, cât erau de tragice. N-o fost simplu, da’ mi-o făcut plăcere să povestesc, pentru că românii de azi și de mâine trebuie să știe prin ce am trecut noi. Am făcut un efort, da’ cred că merită, pentru că trebuie să rămână ceva după noi, iar vorbele-s vorbe și scrisu-i scris.” (Lucreția Jurj)

 

„Spre deosebire de alte lucrări memorialistice, aceasta este o carte provocată de istoricul oralist. Ea s-a născut, pe de o parte, dintr-o presiune interioară a femeii luptătoare din munți de a depune mărturie despre dramele de care a avut parte, elaborând personaje din fatalitatea amintirilor tragice, iar pe de altă parte, din imperativele exterioare, circumscrise discursului public, ale istoriei interzise atâtea decenii. Prin urmare, este o mărturie a unui om simplu, care nu are emfaza auctorială a literaturii memorialistice apărute după 1989. Lucreția Jurj povestește ,,istoria ei”, care în mod indirect a fost și istoria noastră, nespusă, dar împărtășită.” (Doru Radosav)

 

„Lucreția Jurj înțelege cât de importantă este neuitarea, memoria, în istoria recentă a României; de aceea, mărturia ei se dorește a fi simplă, fără zorzoane, fără o stilistică anume, fără tropi, în linia adevărului franc. Dar la fel de limpede Lucreția Jurj înțelege cât de necesară este rostirea durerii, relatarea suferințelor (fie și într-un mod discret).” (Ruxandra Cesereanu).

 

 

Familia are  rolul ei în formarea educației, iar profesoara Mădălina Henea vine în întărirea acestei idei. A plecat dintr-o familie unde armonia și pacea domneau, unde cuvintele erau atent alese, unde primau valori și principii bine închegate, unde exemplul propriu a însemnat de fapt instruire și educare.

Tânăra a ales să facă în viață ceva care chiar are sens și îi dă ei un rost. A îmbrățișat meseria de profesor, singura din familia sa, în mijlocul copiilor simțindu-se cel mai bine. Pe lângă omul bun de la catedră, îndrăgit, este profesoara care dorește să îi intersecteze pe elevii săi cu cultura franceză și să le descifreze limbajul acestei limbi.

Profesoara Mădălina este debutantă, dar promite mult și multe. Se identifică perfect cu acest domeniu, chiar dacă o face doar de doi ani. Elevii cu care intră în contact sunt de nivel gimnazial, dar nu a purtat niciodată la braț cu ea emoțiile sau îndoielile. A știut cum să facă ca lecțiile sale să nu fie anoste, să fie colorate, să îmbine muzica cu gramatica limbii sau poveștile cu scrierea creativă la lecțiile de limbă străină.

 

 

Să facem un exercițiu: cum e Mădălina-profesoara?

Mădălina – profesoara e foarte calmă, răbdătoare, își alege cu grijă cuvintele, lecțiile, ținutele. Este atentă la emoțiile elevilor și încearcă să îi trateze ca pe niște adulți, așa cum își și doresc.

 

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dumneavoastră și le transmiteți mai departe copiilor dumneavoastră?

Am plecat dintr-o familie unde nu am auzit ceartă între părinți, unde mama nu țipa ca să se facă ascultată, unde noi, copiii, primeam scuze dacă părinții făceau ceva nepotrivit, unde exemplul propriu a însemnat de fapt “educație”.

 

Ce se visa să devină micuța Mădălina? Sunteți singura din familia dumneavoastră care a ales meseria aceasta?

Nu pot spune cu exactitate ce îmi doream să fac când voi fi mare. Însă făceam ceva: în clasele primare, la fiecare final de an școlar, imediat după ce primeam premiul și serbarea era gata, ajunsă acasă, îmi luam frații și verii și făceam pe învățătoarea cu ei. Odată ce am crescut, am uitat ce vreau de fapt, dar inconștient parcă am ales să urmez studii care acum mă ajută să fiu profesor. Abia în anul al III -lea de facultate mi-am amintit care este menirea mea. În timpul orelor de practică ale modulului psihopedagogic, am realizat că în clasă sunt în elementul meu, că îmi place să dau mai departe ceea ce știu, că vreau să fac mai mult decât un job, să fac ceva ce chiar are sens.

În familia mea, momentan, sunt singura care lucrează în educație, dar multe din trăsături le-am luat de la mama și de la bunica. O aștept pe sora mea mai mică să facă practică în școală ca să își dea seama dacă este și locul ei tot în educație.

 

 

Ce înseamnă să fiți profesor pentru dumneavoastră?

Să fiu profesor pentru mine este o responsabilitate aproape egală cu cea pe care o are un părinte, pentru că e necesar să fiu un model așa cum este și un părinte. Copiii imită tot. Am venit într-o zi la școală cu pălărie. A doua zi două eleve purtau pălărie. Cu siguranță și comportamentele unui profesor sunt transmise elevilor, chiar dacă nu de-a doua zi, chiar dacă nu doar cele potrivite.

În același timp, să fiu profesor este și o mare onoare pentru mine. Știind că undeva acolo un copil abia așteaptă ora mea, că își dau silința să pronunțe mai bine în limba franceză, să facă temele mai des, să își ceară scuze de la colegii lor când îi jignesc, toate acestea îmi aduc o mare mulțumire.

 

De unde sunteți și unde activați în învățământ?

Sunt din județul Iași, născută în comuna Bivolari și predau limba franceză tot în județul Iași la Școala gimnazială Mironeasa.

 

Ce ne puteți zice despre traseul profesional? V-ați plimbat în multe instituții?

Sunt în sistemul educațional începând cu anul trecut și tot de atunci mă aflu în școala din Mironeasa. Am dat examenul de titularizare în fiecare an pentru a fi sigură că mă întorc la copiii de la Mironeasa.

 

Care sunt resursele ce vă aduc la catedră?

Vin la catedră impulsionată de gândul că cineva are sau va avea măcar un strop de mai bine în viață datorită mie și de satisfacția reușitei lor atunci când aceasta apare.

 

Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu elevii?

Am învățat de la copii că fiecare poate în ritmul lui și că nu poți forța lucrurile să fie altfel. Am văzut că ei învață mult mai ușor și sunt mult mai motivați atunci când fac cu mâna lor, când îi lăsăm pe ei să decidă felul în care vor să învețe. Am învățat că atrag atenția printr-un comportament nepotrivit mai mult cei care au nevoie de afecțiune. Și am învățat că ei ne răspund cu aceeași monedă: de exemplu, dacă noi profesorii ne exprimăm emoțiile verbal și le arătăm că nu ne ducem impulsurile mai departe, e posibil ca la un moment și ei să facă asta, să se autoregleze. De aceea, spun că suntem un model în toate, la fel ca un părinte.

 

 

Ce clase aveți în acest an? Care este profilul elevilor dumneavoastră?

Predau la clasele V – VIII și am elevi dornici mereu să se implice, în special când e vorba de ceva practic. Tot ei sunt super buni la arte și adoră orele când avem muzică pe fundal. Au o gândire destul de matură și reușim să abordăm și subiecte serioase de discuție, deși în pauze se dezlănțuie. Au foarte multă energie pe care încerc să o canalizez spre ceva productiv.

 

Cum le captați atenția pentru ca lecțiile să nu devină anoste?

În primul rând, mă străduiesc să fac lecțiile să aibă legătură cu viața lor de zi cu zi. Dacă le place muzica, găsim împreună cântece potrivite în limba franceză pentru a descoperi verbele la timpul prezent. Apoi, am observat că funcționează extrem de bine poveștile. Deja când rostesc ,,vă voi spune o poveste” se face liniște. Îi las pe ei singuri să descopere conținuturile noi, le dau timp să exerseze, mai mult decât fac eu predare propriu-zisă.

 

Sunt curioși și interesați elevii întrucât vin cu materiale de acasă pentru a contribui la „înfrumusețarea” lecțiilor? Sunt partenerii dumneavoastră?

Da, am avut la un moment dat un proiect în care am învățat în același timp vocabular în limba franceză și în limba romani. Sau dacă aveam lecție despre tradițiile de Paște din Franța, vorbeam și despre cele ale romilor. Copiii aduceau la școală obiecte confecționate de romi și purtau portul romilor.

Când vorbim despre vestimentație în limba franceză, abia așteaptă, mai ales fetele, să poarte ținute ce se potrivesc unei ieșiri la operă și apoi să spunem în limba franceză ce piese îmbracă, ce stil, ce culori, ce caracter poate avea.

 

Despre familiile acestora ce puteți mărturisi? Vă sunt colaboratori părinții? Reușiți să creați o punte?

Cu familiile copiilor nu am multe legături pentru că nu sunt dirigintă, dar am avut mămici care m-au sunat să mă întrebe cum se descurcă copilul lor la franceză. Dacă am nevoie de ajutor de la părinți, apelez de cele mai multe ori la diriginți.

 

 

Ce proiecte ticluiți pe viitor?

Îmi doresc să deschidem biblioteca școlii pentru a crea acel mediu sigur și liniștit în care copiii să poate veni să învețe, să citească, să-și facă temele, să recupereze lacune cu ajutorul orelor remediale, să se joace, să se uite la filme.

 

 

În fiecare zi era aproape la fel: Andrei se arunca în mașina mamei și striga, ere nemulțumit, se răstea, se burzuluia.

Se uita pe geam și vedea, parcă, doar lucruri ce îl nemulțumeau. Ba chiar, de câteva ori, când mama i-a reamintit să își pună centura, Andrei a izbucnit în plâns.

Ce e de făcut? Lia, mama lui, este chiar speriată, nu îl recunoaște. În primele două săptămâni de școală totul  părea minunat. Și acum, brusc, asistă la această schimbare.

Ce ar fi bine să știe Lia?

 

Școala- o provocare pentru cei mai mulți

Pentru cei mai mulți băieți este o adevărată provocare să fie uneori departe de familie. La școală, ce e drept e drept, toată ziua s-au străduit: s-au străduit să respecte regulile, să întrebe doar după ce au ridicat mâna sus, să fie liniștiți și să nu răspundă colegului de bancă care i-a înghiontit și i-a ,,ajutat” să ducă bucla de la litera ,,r” prea sus pe foaie. Apoi, în pauză, nu au reușit să termine gustarea pentru că au fost și la baie și s-au și alergat puțin cu fetele. Și pauza a zburat.

În plus, nu au știut dacă e bine sau nu să răspundă provocărilor, au fost derutați și s-au și blocat când au vrut să răspundă la întrebarea ,,cum ne dăm seama, copii, că afară e toamnă?”

 

 

Cum se simt copiii?

Andrei e confuz, obosit, epuizat și stors de energie. Se simte stresat, iar în cupa emoțiilor sale nu mai este pic de fluid care să îl ajute să interacționeze cu răbdare și bunătate și interes și veselie.

 

Ce e de făcut?

Ar fi grozav dacă am reuși să ne abținem și nu am întreba imediat: ,,cum a fost în pauză?”, ,,cu cine te-ai jucat azi în curtea școlii?” sau ,,ți-a plăcut brânza dulce cu ardei din caserolă?”

Ar fi și mai bine dacă am oferi o mică gustare fiului nostru (băieții sunt mai mereu înfometați) și dacă am reuși să îi surprindem cu ceva amuzant; pare că ai face să râdă este o mare reușită, prin care oferim stare de bine și îi umplem de energie pozitivă. O întâmplare amuzantă scoasă din pălărie sau niște ochelari haioși scoși din torpedou, la momentul oportun, schimbă toată situația tensionată din mașină.

Ar fi nemaipomenit să îi putem lăsa măcar pentru 30 minute să alerge și să se joace într-un părcușor. Natura și mișcare așează în cupa emoțiilor, din nou, starea de bine și disponibilitatea copilului tău pentru conectare optimă.

 

Lia știe de acum că nu e nimic ciudat în legătură cu Andrei. Înțelege că uneori e dificil ca el să își comunice trăirile și știe că sunt zile ce l-au consumat și l-au lăsat fără energie și disponibilitate. Este răbdătoare și își pune curiozitatea să mai aștepte, să ia un bob de zăbavă și este acolo ori de câte ori fiul ei are nevoie de timp și combustibil pentru a se pune iar pe roate, pentru a redeveni calm și strălucitor.

 

 

Yasmin Ismail a lucrat ca voluntar în Centrul Psihologic Marea Neagră din Constanța vreme de opt luni, ca după să fie angajată cu un sfert de normă și să fie și unul dintre cei mai îndrăgiți terapeuți. Lucrează cu copii din spectrul autist, le este sprijin, așa cum la rându-i a acceptat având în vedere diagnosticul de Sindrom Down pe care l-a primit la vârsta de cinci ani.

Nu i-a fost ușor tinerei să intre în câmpul muncii. I s-au închis uși în nas din cauza deficienței pe care o poartă, dar centrul la care lucrează i-a dat șansele pe care le merita de a se integra în societate. La un centru din sat, mărturisește că nu era băgată în seamă, deși pregătirea și perfecționarea erau pe domeniu, dar, în prezent, este printre puținii care au finalizat o facultate, au un job și cu stoicism a luptat și împotriva vocilor care o descurajau.

Yasmin Ismail este dovada clară că merită să încerci, să eșuezi, și iarăși să încerci. Să o cunoaștem!

 

 

Cine este Yasmin dincolo de eticheta, poate, pe care o ai pusă cum că ești adultul cu Sindrom Down și în jurul căror cuvinte te perinzi?

Dincolo de Sindromul Down, eu sunt o persoană căreia îi place să se bucure de fiecare clipă alături de cei dragi. Cele două cuvinte care mă definesc sunt perseverența și voința.

 

Dar proiecte?

Ca și proiecte, eu sprijin autismul 24 de ore prin mobilizarea opiniei publice pentru că există copii cu autism care trebuie să fie incluși și acceptați în societate.

 

Cum a simțit că a fost crescută fetița Yasmin? Ai fost înconjurată de multe sentimente frumoase, dar și de stigmate din partea celor din jur?

Eu am fost crescută de către familie numai cu sentimente de iubire și bucurie.

 

Apropo, de unde vine numele acesta frumos și mai puțin obișnuit? Are o poveste, garantat.

Numele meu simbolizează floarea de iasomie.

 

 

Care sunt rădăcinile tale? Unul dintre părinții tăi este de altă naționalitate? Ce îmi poți spune?

Părinții mei sunt de naționalitate musulmană. Rădăcinile mele sunt în ramura de tătari ai lui Ginghis.

 

Cum ai fost ca elevă? Dar ca studentă? Ai învățat în învățământul de masă sau ai urmat un centru specializat pe cei cu Sindrom Down?

Ca și elevă și studentă, am fost studioasă și muncitoare. Eu am urmat învățământul de masă și  am avut parte numai de profesori și colegi înțelegători care m-au ajutat să mă integrez în colectivul clasei.

 

Ai avut parte de colegi buni, empatici sau ai simțit și momente din partea lor că poate te marginalizează? Îți aduci aminte despre o asemenea situație?

Când am primit diagnosticul de Sindrom Down eu aveam doar 5 ani, dar aș putea să spun că toată lumea m-a ajutat și sprijinit în tot ce mi am propus. Cea care a lucrat cot la cot cu mine a fost mama care mă ajută enorm de mult.

 

 

Ai avut parte de recuperări specializate? Ce-mi poți spune? Se recuperează Sindromul Down?

Da, se recuperează prin foarte multă perseverență și muncă multă.

 

Ce vise purta fetița Yasmin? Ce ai devenit? Ce studii ai urmat și în ce domeniu activezi mai exact?

Eu îmi doream să devin psiholog ca să mă cunosc pe mine, ca să pot ajuta și persoanele cu dizabilități intelectuale. Acum pot spune ca am reușit să devin psiholog. Eu am urmat facultatea de psihologie din cadrul Universității Andrei Saguna din Constanța.

 

Cât de împăcată te simți cu ceea ce faci? Dar cu viața ta, în general?

Sunt foarte fericita că pot să mă bucur de fiecare clipă alături de cei dragi.

 

 

Ce înseamnă pentru tine să lucrezi cu copii speciali, cu autism?

A lucra cu copiii cu autism înseamnă multă muncă și când există iubire, iubirea poate vindeca orice dizabilitate. Când faci totul din plăcere, rezultatul este plăcere.

 

Care este programul tău zilnic? Ce fel de activități întreprinzi cu aceștia?

La centru unde lucrez, facem diferite activități antrenante de la pictură la meloterapie. Și de la joc interactiv la teatru.

 

Ce promisiuni le faci și ce promisiuni îți faci ție legate de ei?

Ca și promisiuni, aș putea spune că de fiecare dată când cineva îmi spune să fac acel lucru, eu îmi respect promisiunea și mă implic.

 

Cum ai ajuns să lucrezi în această asociație? Care a fost traseul tău profesional?

Prima dată când am făcut un voluntariat timp de 3 luni. m-am simțit marginalizată. Dar nu am renunțat, am ajuns la centrul psihologic Marea Neagră și pentru copiii cu autism am făcut voluntariat 10 luni, iar după etapa de voluntariat am fost angajată cu sfert de normă la orele de socializare și de terapie individuală.

 

Ce proiecte ticluiești în perioada aceasta?

La cuptorul acestui centru avem foarte multe proiecte superbe pentru acești copii cu autism, printre care, este și evenimentul alerg 24 de ore pentru autism Marea Neagră la care am participat și toamna aceasta.

 

 

Cui îi mulțumești pentru ceea ce ești azi?

Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că exist.

 

Ție pentru ce îți mulțumești?

Îmi mulțumesc că sunt bucuroasă și împlinită din toate punctele de vedere.

 

Cu ce gând pleci în fiecare zi de acasă?

În fiecare zi când plec de acasă la serviciu, am un singur gând. Nimic nu este imposibil, ci totul este posibil.

 

 

-Victor, Amalia, haideți, este timpul să strângeți toate jucăriile și să vă pregătiți pentru cină!

Angi, mama gemenilor, s-a înarmat cu răbdare și cu traista de explicații plină. De fiecare dată începe o bătălie a întrebărilor și explicațiilor. Oare azi va fi la fel?

-De ce, mama, de ce trebuie să strângem acum?

-Dar de ce trebuie să venim la masă?

-Mamaaa, dar de ce să ne întrerupem?

-De ce să ne spălăm pe mâini?

-Și de ce să îmi schimb bluza. E foarte puțin noroi pe ea.

-De ce…

-De ce….

Angi a tras aer adânc în piept.

 

Oare…?

Oare care este diferența dintre a explica unui copil ceva și a explica acel ceva iar și iar, ,,la nesfârșit”?

Care este intenția ta, intenția părintelui? Ce vrei oare să se întâmple? Vrei să ții o teorie pură sau vrei ca această explicație să se transforme într-o conversație interactivă, alături de copilul tău?

Oare vrei să îi dai ocazia copilului tău să își creeze o perspectivă largă sau vrei să îl convingi că tu ai dreptate, deții adevărul absolut și este foarte important ca el să se conformeze tuturor lucrurilor pe care le ceri?

Oare încerci să cauți alături de el soluții sau vrei să îi subliniezi fiului sau fiicei tale, iar și iar, logica din punctul tău de vedere pentru că ai impresia că acest adevăr e pus de el sau de ea la îndoială?

 

 

De ce?

Copiii întreabă mereu ,,de ce?”: …de ce, mama?; …de ce aș face asta?; …dar de ce trebuie?

O fac nu pentru că au uitat explicațiile (nu, în niciun caz!) și nici pentru că vor iar și iar o lămurire. Ei vor să se sustragă controlului, vor poate să nu îndeplinească sarcina (deloc sau nu chiar acum) și, desigur, ar putea să vrea să facă doar ce vor ei.

 

În acest moment nu este cazul să răspunzi la acest ,,de ce”. Este doar o provocare. Validează-le emoțiile și totodată fixează clar limitele.

,,Să știi că trebuie să facem asta”.

,,E musai să ducem acum lucrurile la bun sfârșit”.

,,Eu chiar cred că tu știi de ce”.

,,Sunt sigură (sunt sigur) că dacă ar fi să fie, ai ști să explici chiar mai bine decât mine, adultul, de ce, motivul adevărat!”

 

Să ne aducem mereu aminte: este important să folosim regulile împreună cu consecințe anunțate pentru a evita riscul reacțiilor noastre în funcție de cum ne simțim la un moment dat într-o anumită zi, într-un anumit context. Ceea ce oferă regulile stabilite copiilor este predictibilitate: ei știu în mod clar ce anume se așteaptă de la ei, ce ar fi bine să fie făcut și cum. Este foarte important ca pentru același tip de comportament, copilul să primească același tip de răspuns din partea adultului responsabil.

 

Angi este calmă și zâmbitoare:

-De ce? Oh, dar eu cred că voi știți mai bine decât mine de ce! Mi-ar plăcea chiar să vă ascult explicațiile voastre! Sunt sigură că așa cum o faceți voi nu o face nimeni!

Copiii zâmbesc.

În casă miroase îmbietor. E toamnă bună și bogată peste tot și toate.

 

 

9 noiembrie – 31 decembrie 2022, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Rețeaua Națională a Muzeelor din România, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, propune publicului larg, comunității industriilor culturale și creative, mediului politic și administrativ o expoziție inedită despre valoarea patrimoniului cultural și al colecțiilor muzeale pentru societate. Expoziția „Muzeul pentru tine!” va avea loc în perioada 9 noiembrie – 31 decembrie 2022 la Sala Tancred Bănățeanu a Muzeului Național al Țăranului Român, și este configurată în jurul unui concept curatorial care relaționează, prin analogie cu miracolul vieții și al naturii, poveștile a zeci de piese de tezaur sau de patrimoniu provenite din colecțiile a mai multor muzee din toată țara, într-un spectacol vizual care nu poate fi ratat.

 

Intenția acestei expoziții este de a construi o relație durabilă cu mediul politic, administrativ, creativ și cu publicul de orice tip, oferindu-i experiențe de cunoaștere și de interacțiune unice și memorabile cu colecțiile muzeelor pentru înțelegerea valorilor economice, sociale, culturale și educative ale acestora. Ceea ce veți vedea și aprecia a fost rezultatul unui efort colaborativ impresionant care a implicat participarea a peste 20 de muzee de diferite tipuri și domenii: Complexul Muzeal Național ASTRA Sibiu, Complexul Muzeal Național Moldova Iași, Muzeul Național al Țăranului Român, Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, Muzeul Casa Mureșenilor Brașov, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, ICEM Tulcea – Institutul de Cercetări Eco-Muzeale, Muzeul Banatului Montan din Reșița, Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, Muzeul de Artă Brașov, Muzeul de Istorie Turda, Muzeul Județean Vrancea, Muzeul Golești, Muzeul Dunării de Jos din Călărași, Muzeul Județean Buzău, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, Muzeul Județean Mureș, Muzeul Județean Teleorman, Muzeul Național de Geologie, Muzeul Maramureșan din Sighetul-Marmației, Muzeul Național al Agriculturii Slobozia, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, Muzeul Național al Literaturii Române București, Muzeul Național George Enescu, Muzeul de Artă Centrul Artistic Baia-Mare și Ansamblul Muzeal Național ”Curtea Domnească” din Târgoviște.

 

Este primul demers curatorial de tip „blockbuster” din România, apărut din nevoia muzeelor de a fi reconsiderate de către autoritățile administrative și politice și privite ca instituții ce pot schimba substanțial dinamica economică și socială a unei comunități. Vom aduce ca argumente o serie de elemente și de capodopere ale creației umane, de la tronul celor patru monarhi ai României, la manuscrisul original al Imnului Național, de la obiectele steampunk realizate de poetul Traian T. Coșovei la prima mașină de spălat, construită exclusiv din materiale naturale locale, de la piese spectaculoase din tezaurele dacice de la Sângeru de Pădure sau Cehei la vasul de tip askos, din elenimsul rafinat, descoperit în necropola fostului Orgame.

 

Acest proiect expozițional este parte din marca culturală „Museums Meet Museums” a Rețelei Naționale a Muzeelor din România și a fost implementat cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național și al Asociației Centrul Memorial Dr. Gheorghe Telea-Bologa din Sibiu.

 

Proiectul de arhitectură interioară a fost realizat de către Studioul Zeppelin.

 

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Tancred Bănățeanu, până la 31 decembrie 2022, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea este închis.

 

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei

 

Pentru detalii: Dragoș NEAMU – coordonatorul proiectului, contact.rnmr@gmail.com.

Gabriel lucrează într-o corporație, iar asta îi ocupă cea mai mare parte a timpului. Cu toate acestea, nu s-a gândit vreodată să renunțe la cea mai mare pasiune a lui, muzica, de care s-a îndrăgostit iremediabil începând cu vârsta de 2 ani. De-a lungul timpului a susținut concerte caritabile în Italia, Anglia sau Spania, muzica fiind cea mai sinceră formă de exprimare pentru el. Pasionat de călătorii, artă, filme și seriale, astăzi avem ocazia să-l cunoaștem pe Gabriel în cadrul unui interviu în care ne prezintă magia muzicii din perspectiva lui.

 

 

Cine este Gabi? Descrie-te în câteva cuvinte.

Gabi este un tânăr ambițios și implicat, cu o mare pasiune pentru muzică și pentru artă, în general.

 

Ce pasiuni ai?

Muzica este cea mai mare pasiunea a mea dintotdeauna. Indiferent de forma pe care o are în viața mea sau de felul prin care o abordez: ca artist, ca ascultător, ca spectator etc, ea face deja parte din modul meu de a trăi în fiecare zi. De asemenea, îmi place foarte mult să călătoresc, atât în România, cât și în afara țării.

 

Cum a început povestea ta cu muzica?

Povestea mea cu muzica a început când eram foarte mic, în jurul vârstei de 2 ani, când am primit un microfon de jucărie, care a devenit instant extensia mâinii mele. Eu nu îmi amintesc foarte bine perioada, dar am văzut filmări cu mine de la acea vârstă în care mă aflu în fața televizorului cu microfonul în mână și imit artistul de pe micul ecran, clătinându-mă pe ritmul muzicii. Pentru mine, acel microfon a fost mașinuța sau plușul copilăriei mele.

 

 

Ce înseamnă muzica pentru tine?

Muzica înseamnă inspirație, motivație, energie și dedicație. Cred că e cea mai sinceră formă de exprimare pentru mine.

 

Ce simți atunci când ești pe scenă? Dacă ai putea alege un singur sentiment pentru a descrie ce simți atunci când ai ocazia să cânți în fața publicului, care ar fi acela?

Când sunt pe scenă, mă simt fericit și împlinit, simt multă emoție și energie pozitivă, pe care încerc să le transmit publicului prin ceea ce cânt. Sunt foarte multe sentimente care apar în momentul în care cânt, dar dacă ar fi să aleg unul frecvent ar fi cel de recunoștință.

 

Ce faci în restul timpului, când nu ai spectacole?

În restul timpului lucrez în cadrul unei corporații, ceea ce îmi ocupă mare parte din timp. În rest, pe lângă activitățile legate de muzică, îmi place să călătoresc, să mă uit la filme și seriale și să ies cu prietenii în oraș.

 

Cum se îmbina viața de corporație cu pasiunea pentru muzică?

Cu greu, din cauza timpului limitat, dar se îmbină cumva, pentru că nu au de ales.

Te-ai gândit vreodată să renunți la cântat?

Niciodată. N-aș mai fi eu. Clar au existat perioade în care nu am urcat pe scenă și nu am avut o activitate artistică susținută, de exemplu în timpul pandemiei. Dar chiar și atunci muzica făcea parte din viața mea – cântam zilnic pentru mine. Însă îmi amintesc că în acea perioadă îmi lipsea foarte mult contactul cu publicul, așa că am organizat câteva concerte online pe rețelele de socializare.

 

 

Colaborezi frecvent cu o asociație. Prin ajutorul muzicii faci bine altora. Povestește-mi mai multe despre parteneriat – cum a început, pe unde te-a plimbat.

De-a lungul timpului, am colaborat cu mai multe asociații și cu diverși organizatori de evenimente și astfel am reușit să cânt în mai multe țări în cadrul unor concerte caritabile. Totul a început în urma unui casting, unde am fost selectat să cânt în cadrul unei serii de evenimente caritabile în Italia. Ulterior am mai participat la astfel de inițiative în mai multe orașe din România, dar și în Anglia sau Spania.

 

Care este cel mai mare vis al tău?

Cel mai mare vis al meu este să evoluez cât mai mult pe plan muzical și artistic și să pot să mă întrețin doar din asta.

 

Dacă ai putea avea o putere magică pentru o zi, care ți-ar plăcea să fie aceea și de ce?

Să pot să vindec orice problemă gravă de sănătate și apoi să o pot eradica. Consider că, din păcate, problemele de sănătate pot fi un mare impediment în calea fericirii multor persoane.

 

 

Ce sfat i-ai da unui copil care visează să se apuce de cântat, dar se îndoiește de talentul său?

În primul rând, să uite de orice urmă de îndoială și să creadă în visul său. Dacă își dorește să facă din muzică o profesie, trebuie să știe că asta implică foarte multă muncă și dedicare. Este o întreagă călătorie, dar parcursul ei poate fi deosebit de frumos, mai ales dacă își dorește cu adevărat.

 

Ești pasionat de călătorii. Dintre toate locurile pe care le-ai vizitat, care este preferatul tău și de ce?

Cred că Barcelona este locul care m-a impresionat cel mai mult. Am o slăbiciune pentru cultura spaniolă și în general pentru țările călduroase și exotice. Mi-au plăcut mult oamenii, arhitectura orașului, parcurile, plajele, munții… totul!

 

Ce loc/țară îți dorești să vizitezi?

Mi-aș dori foarte mult să ajung în Cancun – când eram mic, visam adesea că mă aflu pe plajele de acolo, după ce urmărisem un documentar despre principalele atracții turistice din Mexic. Mi-ar plăcea mult să vizitez și Japonia – mă atrage foarte mult cultura lor.

 

Pentru cei interesați să te audă cântând, unde o pot face? Ai vreun spectacol în viitorul apropiat?

În prezent, fac parte din distribuția unui spectacol de teatru cu muzică live, „Symposium”. Următoarea reprezentație va avea loc pe 6 noiembrie la Uzina Coffee. Pentru spectacolele ce vor urma în perioada de dinainte și de după sărbători voi anunța datele ulterior pe pagina mea de Facebook (Gabriel Catană) și pe Instagram (gabi8c).

 

Dacă i-ai putea transmite un mesaj lui Gabi în vârstă de 15 ani, ce i-ai spune? Ce sfat i-ai da?

Să viseze în continuare, să copilărească poate mai mult, dar să lupte pentru ceea ce își dorește pentru că va fi bine!

 

 

84 de ani s-au împlinit zilele acestea de la inaugurarea, la Târgu Jiu, a Coloanei Infinitului, concepută de marele Constantin Brâncuși. Împreună cu „Masa Tăcerii” și „Poarta Sărutului”, „Coloana fără sfârșit”, cum mai este denumită lucrarea, formează un ansamblu monumental ridicat în cinstea ostașilor români căzuți în bătălia de la Jiu, în Primul Război Mondial.

La acea vreme, la sugestia artistei Milița Petrașcu, ucenică a marelui sculptor, acesta este invitat să ridice un monument eroilor gorjeni de Liga Națională a Femeilor Gorjene, a cărei președintă era Aretia Tătărescu, soția prim-ministrului liberal Gh. Tătărescu. Brâncuși a avut deplină libertate de acțiune și a fost sprijinit de Aretia Tătărescu, o mare iubitoare de artă, să obțină sprijinul financiar necesar. Brâncuși a venit în România în iunie 1937 cu intenția de a realiza o singură lucrare, potrivit relatărilor Aretiei Tătărescu. „Am hotărât la Paris ca monumentul să fie o coloană fără sfârșit. Iat-o!”, a anunțat Constantin Brâncuși într-o ședință a Comitetului Ligii, prezentând o fotografie a ceea ce urma să devină celebra operă. Ulterior, în același an, a gândit și realizarea unui Portal de piatră, care să fie legat de coloană printr-o stradă care să poarte numele “Calea Sufletelor Eroilor”.

 

 

Sculptorul se pare că ar fi vrut ințial să-și numească lucrarea “Scară spre cer”, apoi a prezentat-o drept „Coloana recunoștinței fără sfârșit”, pentru ca în cele din urmă să rămână în eternitate drept Coloana Infinitului, Coloana Nesfârșită sau Coloana fără Sfârșit.

 

,,Când alegea să spună numele operei în franceză, Brâncuși nu spunea la Colonne sans fin, ci La colonne infinite, deși în monografiile în limbi străine apărute după moartea artistului este uzuală titulatura Colonne sans fin”

 

Scrie în lucrarea “Amintiri despre Brâncuși”, Ștefan Goergescu-Gorjan – inginerul care, la cererea sculptorului s-a ocupat de aspectele tehnice ale realizării monumentului. Trei luni a durat construirea Coloanei, între 15 august și 15 noiembrie 1937, iar inaugurarea a avut loc un an mai târziu. Lucrarea este inspirată din natură, mărturisea Brâncuși.

 

 ,,Natura zămislește plante care cresc din pământ drepte și vânjoase. Iată coloana mea (…), formele ei sunt aceleași de jos și până sus, nu are nevoie de piedestal sau soclu ca s-o suțină, vântul nu o distruge, ea se menține prin propria-i putere

 

Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 15 module octaedrice suprapuse, la care se adaugă două jumătăți de modul situate la extremitățile superioară și inferioară. Fiecare modul are înălțimea de 180 de centimetru. Nucleul metalic al Coloanei este realizat din țeavă pătrată, iar fundația lucrării este din beton cu adâncimea de 5 metri. În total, Coloana cântărește 29.173 kg. Monumentul a fost turnat în fontă la Atelierele Centrale Petroșani, în septembrie 1937, iar alămirea Coloanei s-a făcut la fața locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Tehnologia a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România, fiind adusă special din Elveția.

Coloana Infinitului a fost inaugurată la 27 octombrie 1938 și se află în parcul ce-i poartă numele, aflat la capătul Căii Eroilor, pe drumul către Râmnicu Vâlcea. În anii ’50, însă, opera a fost în pericol de a fi demolată. Sub  influența sovieticilor, guvernul român de la acea vreme a plănuit în câteva rânduri să dărâme coloana, considerând că este o sculptură burgheză. Planurile comuniștilor au eșuat, însă, colosul de metal de aproape 30 de tone rezistând tentativelor de a fi pus la pământ inclusiv cu tractorul.

În perioada 1998-2000, Coloana Infinitului a fost supusă unui amplu proces de restaurare, prin colaborarea Guvernului României cu Fondul Mondial al Monumentelor și cu Banca Mondială.

 

Sursa foto: Agerpres, parjoaia.ro

 

 

1 – 4 noiembrie 2022

10:00 – 17:00

 

În perioada 1 – 4 Noiembrie 2022, între orele 10:00 – 17:00, Showroom-ul Învie Tradiția din Str. Mihai Eminescu nr. 142, sector 2, București este deschis pentru companii cu o ofertă generoasă de produse destinate cadourilor pentru angajați și parteneri de afaceri.

Evenimentul denumit generic Săptămâna cadourilor corporate aduce companiilor obiecte de artă populară și bunătăți tradiționale consacrate. Noi credem că tradițiile ne unesc, ne aduc mai aproape de cine suntem cu adevărat, de bunici și de mirosuri vechi, de mult uitate în copilărie. De aceea, nu vor lipsi cozonacii făcuți în casă, vinuri rare, miere naturală, zacuști și dulcețuri alese, făcute în tihnă în Moldova, la foc de lemne și alte surprize.

,,Oaspeții noștri pot alege anul acesta să ofere angajaților și partenerilor cadouri cu adevărat speciale din moștenirea noastră etnografică și gastronomică. Toate obiectele și produsele din care reprezentanții companiilor pot alege sunt realizate în serii mici, cu maximă atenție la calitate și detalii. Fie că am livrat 10 sau 500 de cadouri, în funcție de dimensiunea companiei am respectat un standard de calitate atât în operațional cât și în valoarea și calitatea produselor oferite și am devenit un nume de încredere în rândul clienților noștri – susține unul dintre inițiatorii proiectului.

Detalii despre tipurile de cadouri pot fi accesate și pe site.

 

 

*Învie Tradiția a devenit deja un nume de renume în piața cadourilor de calitate și autentice. Datorită faptului că misiunea proiectului este una destinată producătorilor locali și micilor artizani, marja comercială este minimă, pentru a realiza dezideratul proiectului. De aceea, companiile vor putea oferi cadouri de calitate și autentice, în bugete rezonabile.

 

 

Cred cu tărie că valoarea unui om constă în mintea, sufletul și lucrurile temeinice făcute de mâna lui, iar când toate acestea se întâlnesc în acel om, ceilalți  vorbesc, întorc privirea, mulțumesc așa cum se întâmplă și în cazul scriitoarei Cristina Beatrice Preda. 

De scris despre lumi încă nedescoperite, despre care ar vrea să citească toți copiii ar face-o continuu. Are deja șapte cărți care-i poartă numele și încă idei prospere pentru altele noi. Scrie de la 13 ani, iar de atunci povestește frumos, își alege cuvintele fără prea mare efort, iar creativitatea și-o lărgește odată cu interacțiunea cu cei mici care-i creează bucurii mari și care o încalță mereu în „papucii” imaginației bogate. „Poveștile m-au găsit pe mine și eu le-am găsit pe ele în Univers. Sunt extrem de recunoscătoare pentru acest dar!”, mărturisește sincer.

 

 

Cine este Cristina-omul? Ce ar trebui să cunoaștem despre ea?

Cristina-omul zâmbește copiilor pe stradă, alintă aproape toți cățeii care îi ies în cale și iubește să privească marea la răsărit/apus, deși nu este matinală. Cristina-omul se oprește să fotografieze și o scară colorată, dacă simte că îi poate spune povestea. Uneori, Cristina-omul este ,,cititorul din peșteră” și nu iese din cameră până nu termină o carte care a captivat-o, alteori Cristina-omul se duce la teatru sau la cinematograf și râde cu gura până la urechi la o comedie. Este foarte atentă la detalii și destul de competitivă la jocurile de societate.

 

Dar despre Cristina-scriitoarea de cărți de copii ce ai putea să ne mărturisești?

Mi-o imaginez deseori pe Cristina-scriitoarea de cărți de copii trăind în afara timpului, undeva unde ceasurile măsoară doar visurile pe care le-am îndeplinit deja sau pe care le mi le doresc îndeplinite, cu un stilou prins bine de degete, ca să scriu despre lumi încă nedescoperite, despre care aș vrea ca toți copiii să citească.

 

 

Ce alte roluri mai ocupi în societate?

Sunt asistentă de proiecte în cadrul Asociației Cu Alte Cuvinte, o asociație care se ocupă de promovarea cărților pentru copii despre diversitate. Cred în expunerea copiilor la texte despre contexte sociale diferite, pentru a preveni și a combate discriminarea bazată pe rasă, etnie, dizabilitate. De exemplu, avem în pregătire un proiect de socializare între adolescenții tipici și adolescenții cu dizabilități, în urma căruia va rezulta un joc educativ despre empatie, despre înțelegerea anumitor probleme apărute și găsirea soluțiilor adecvate.

Sunt și voluntar-povestaș în cadrul Bibliotecii Metropolitane București de la vârsta de 14 ani și organizez tot de atunci ateliere de lectură și de creativitate în școli, grădinițe, librării, pe baza poveștilor scrise de mine și nu numai.

 

Dar dacă ar fi să ne întoarcem cu gândul la vârsta copilăriei, cum era fetița Cristina? Ce îi plăcea să facă pe lângă activitățile școlare?

Ce bine că nu trebuie să mergem prea departe cu gândul, pentru că, așa cum spuneam mai sus, fetița-Cristina încă este prezentă, jucându-se cu copiii la atelierele de lectură și de creativitate.

Fetița-Cristina se dădea mult în leagăn, se întâlnea cu cea mai bună prietenă a ei, își întindeau păturica în grădină și inventau dialoguri cu păpușile sau făceau ,,mâncare” din frunze. Fetița-Cristina se îmbrăca numai cu fustițe, se învârtea și zâmbea știrb că volanele se mișcă după ea. Făcea baloane de săpun și mânca vată de zahăr pe băț. Așa mi-o amintesc.

 

 

Apropo de activitățile școlare, cine ți-a insuflat plăcerea pentru carte și pentru lectură?

Plăcerea pentru carte și pentru lectură mi-a insuflat-o mama. Cu toate că ea nu citește pe cât și-ar dori, a avut grijă ca din copilăria mea să nu lipsească poveștile și în fiecare seară îmi spunea câte una sau două înainte să adorm. Cred că astfel s-a născut și pasiunea pentru scris: din gândul că undeva, un copil râde, suspină și trăiește pentru câteva minute în poveștile mele, alături de personajele pe care le îndrăgește.

 

Cristina, citeai mult când erai mică? Îți mai aduci aminte primul titlu citit?

Citeam, citeam. Îmi aduc aminte de basmele lui Hans Cristian Andersen și ale lui Petre Ispirescu, pe care le citeam și pe bancă în parc, de aventurile lui Buratino cu cheița de aur și de fermecătoarea poveste ,,Frumoasa și Bestia”, preferata mea pe atunci.

 

Cuvintele curg, le așterni frumos pe hârtie. Imaginația ta e mare, creativitatea se caracterizează prin originalitate, și totuși a fost cineva care ți-a zis să creezi povești pentru copii sau a fost ideea ta?

Mulțumesc pentru cuvintele calde! Aici a fost intervenția îngerașilor, cu siguranță. Ei m-au salvat prin povești în momente mai întunecoase ale vieții mele. Poveștile m-au găsit pe mine și eu le-am găsit pe ele în Univers. Sunt extrem de recunoscătoare pentru acest dar!

 

 

Câte cărți ai lansat până acum? Care este povestea acestora și căror vârste se adresează?

Am lansat până acum șapte cărți pentru copii și pentru oamenii mari care nu au uitat să fie copii. Trei dintre ele mai sunt disponibile în librăriile fizice și online, și anume:

Scrisoare pentru Moș Crăciun – este o poveste de suflet, dedicată bunicii mele-înger, despre frumusețea sărbătorilor de iarnă, despre cei care nu mai știu să se bucure de luminițe și învață din nou, despre întoarcerea în copilărie și magia primilor fulgi de nea.

Povești cu mămici și tătici – în carte găsim două povești ce vorbesc despre relația specială dintre părinți și copii, cu bune și rele, cu întâmplări hazlii, dar și cu multă emoție. „Muntele tăticilor” este povestea lui Șervo și a lui Șervețel, tată și fiu din Țara Pânzelor. Pentru a îndeplini datina, aceea de-a aprinde Făclia Iubirii, sunt nevoiți să treacă peste o mulțime de capcane întinse de Scobitoarea Urâcioasă și de Castronul Pârâcios, complicele ei.

Perla și Perlina din povestea „Îmbrățișarea mamei” trăiesc armonios în Oceanul Îmbrățișărilor. Până într-o zi, când invidia unui Lacăt-Negru le desparte. Perlina va depăși obstacole, va cunoaște diverse personaje, dar va putea trăi fără îmbrățișarea mamei?

Vâj-vâj prin călimară – spune povestea lui Motocel, care a risipit tot albastrul din ținutul ei. Natura Albastră, inima călimării, a fost închisă într-un clopot cu rotocoale de fum, iar pe singurul ei ajutor, Clănț-Ronț, o clanță peltică, au acoperit-o fulgii de cocos. Motocel va încerca să își salveze lumea și să devină o primăvară pentru cei din jur, chiar dacă este doar o mică hârtie mototolită.

 

Ai un moment preferat din zi care te face să te duci la masa de lucru?

Nu am un moment preferat din zi în care scriu, dar iubesc să scriu cu o lumânare parfumată pe birou, cu o melodie la pian sau la vioară în fundal și cu o cană cu ciocolată caldă albă sau cu caramel.

 

 

De unde te inspiri, Cristina?

Mă inspir foarte mult de la copii, de la ceea ce-i preocupă, de la întrebările pe care le primesc la întâlnirile cu ei. De la o frază auzită pe stradă, de la un proverb căruia îi găsesc o altă semnificație, din lucruri simple, dar însemnate. Poate fi o frunză, o umbrelă, o călimară, un ciorap în dungi. Inspirația se arată oriunde.

 

Ce proiecte ticluiești în perioada curândă?

De anul acesta am privilegiul de-a face parte dintr-un proiect-minune, o aplicație gratuită de citit pentru copii, NABU. Este o aplicație globală, România este a cincea țară unde a fost lansată oficial, de către NABU, UiPath Foundation și Asociația OvidiuRo. Cărțile digitale (printre care și creații ale mele) pot fi descărcate în biblioteca virtuală și apoi citite fără conexiune la internet. Mi se pare un pas extraordinar pentru comunitățile defavorizate, unde cărțile în format fizic au un drum greoi sau se împiedică de biblioteci închise cu lacăt. Toți copiii merită să fie crescuți cu povești. Și toate poveștile merită să crească lângă copii.

Am și un manuscris finalizat și ilustrat despre Povești. Pentru inimi iubitoare de povești. Abia aștept să vadă lumina tiparului și să plece în lume, să ducă bucurie.

 

Cred cu tărie că fiecare mesaj în parte pe care îl primești atât de la copii, cât și de la părinți îți fac inima să zâmbească. Ai, totuși, un mesaj primit care ți-a rămas în suflet?

Așa este, fiecare mesaj primit din partea copiilor și a părinților îmi face inima să danseze și rotița imaginației să meargă. Un moment emoționant a fost atunci când, după un atelier de lectură, un băiețel a alergat după mine pe holul școlii și mi-a dat timid un bilețel pe care scria că i-a plăcut foarte mult povestea și mă îndemna să scriu în continuare. Păstrez și acum bilețelul în dosarul cu amintiri, atât de mult m-a impresionat.

 

 

Radio România împlinește 94 de ani de când intră în casele ascultătorilor din țară și din străinătate, 94 de ani de când prestigioasa instituție publică reflectă cele mai importante evenimente.

 

La 1 noiembrie 1928 a avut loc difuzarea primei emisiuni a serviciului public de radio al Societății de Difuziune Radiotelefonică, instituție cunoscută în prezent sub numele de brand Radio România. Astăzi, Radio România continuă să fie un reper, studiile de audiență reflectând popularitatea emisiunilor difuzate.

 

Ca o traducere a misiunii de promovare a culturii asumate de radioul public, dirijorul Mihail Jora a înființat în același an, 1928 Orchestra Radio, astăzi ORCHESTRA NAȚIONALĂ RADIO, ansamblu ce sărbătorește așadar aceeași frumoasă vârstă de 94 de ani și care dăruiește publicului său, în fiecare an, un concert aniversar.

 

 

Vineri, 28 octombrie 2022, de la ora 19.00, pe scena Sălii Radio va urca dirijorul român Gheorghe Costin, care s-a format sub îndrumarea unor mari personalități dirijorale – Sergiu Celibidache și Erich Bergel – și a fost aplaudat ca dirijor permanent al filarmonicilor din Timișoara, Târgu-Mureș și Iași. A fost invitat să dirijeze la pupitrul tuturor orchestrelor filarmonice din România, dar și peste hotare, fie ca dirijor oaspete al unor prestigioase ansambluri europene, fie împreună cu orchestre românești, în turnee sau în festivaluri.

 

Invitată specială a serii este și pianista Raluca Știrbăț, cunoscută publicului larg ca inițiatoare a campaniei de salvare a Casei Enescu de la Mihăileni (jud. Botoșani). La doar 10 ani, Raluca Știrbăț a debutat alături de Filarmonica Moldova din Iași, sub bagheta lui Ion Baciu. Au urmat concerte cu majoritatea orchestrelor din țară și apoi și-a construit o frumoasă carieră internațională, fiind aplaudată în Austria (Konzerthaus, Musikverein, Yamahasaal din Viena, Mozarteum – Salzburg, Stefaniensaal – Graz) și în festivaluri din Europa, S.U.A și Japonia.

 

 

Concertul aniversar va debuta cu o lucrare a compozitorului român Pascal Bentoiu: Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră. Acesta a avut privilegiul de a studia chiar sub îndrumarea lui Mihail Jora, creatorul Orchestrei Naționale Radio. În a doua parte a serii participanții vor asculta Simfonia nr. 4 de BRAHMS, a cărei premieră absolută a avut loc chiar sub bagheta compozitorului, la Meiningen (Germania), pe 25 octombrie 1885.

 

 

Născută la Iași, Raluca Știrbăț a început studiul pianului la Liceul de Artă Octav Băncilă, iar după un an de studiu la Academia de Muzică „George Enescu” a fost admisă cu punctaj maxim la Universitatea de Muzică din Viena, unde a obținut renumita diplomă Solistendiplom și titlul Magister Artium.

 

 

A realizat numeroase imprimări pentru case de discuri și radio-uri, printre care Integralele creației enesciene pentru pian solo (Hänssler classic, 2015) și violoncel și pian (alături de Rudolf Leopold, Paladino music, Viena, 2021), Gramola (Viena, 2011 și 2013), Music minus one (SUA), Radio Zürich, VDE-Gallo și Radio Svizzera Italiana, Hungaroton, ORF. Înregistrările ei sunt difuzate la posturi radio din Austria (ORF, Radio Stephansdom), Elveția (Radio Zürich, Suisse Romande, Radio Swiss Classic, Radio della Svizzera Italiana), România, Ungaria etc.

 

Raluca Știrbăț a fondat Societatea Internațională George Enescu din Viena, pianista fiind activă și în domeniul muzicologic și pedagogic. Menționăm traducerea în limba germană a Capodoperelor enesciene de Pascal Bentoiu (George Enescu. Meisterwerke, Frank & Timme, 2015), precum și îngrijirea ediției Urtext a partiturilor Creației pentru pian de Enescu (vol. I, Grafoart, 2016). De curând, Raluca Știrbăț a publicat volumul George Enescu – Creația pentru pian (Editura Muzicală, 2022), considerat de personalități marcante ale vieții muzicale românești și nu numai „o carte-scânteie” și „o reușită de referință pentru muzicologia românească”.

 

Concertul va fi transmis LIVE pe calea undelor – pe toate frecvențele Radio România Cultural și Radio România Muzical – și LIVE online, pe site-urile celor două posturi de radio.

Biletele se pot achiziționa de la casa de bilete a Sălii Radio (tel. 021 314.68.00). Pentru programul casei de bilete, cei interesați sunt invitați să consulte site-ul oficial www.orchestreradio.ro – secțiunea Bilete.

Biletele sunt disponibile și în sistem online pe iabilet.ro. Biletele sunt, de asemenea, disponibile și în magazinele Flanco, benzinăriile Rompetrol, Metrou Unirii 1, magazinele „Muzica”, IQ BOX, Uman și pe terminalele Selfpay. Online, se poate plăti cu cardul, prin Paypal, carduri de tichete culturale Sodexo, pe factură la Vodafone sau Orange sau ramburs prin Fan Courier, oriunde în țară.

 

Surse foto: Radio România Cultural

 

 

Oare ar fi trebuit să o dau și eu pe Maria la lecții de pictură? – se frământa mama ei.

Poate că nu trebuia să plec de acolo, poate că trebuia să mai stau puțin lângă ea… își tot repeta tatăl Ligiei.

Fac tot ce e de făcut pentru fiii mei adolescenți? se tot întreabă Miruna, mama lor.

 

Ne simțim vinovați

Ne simțim destul de des, noi, părinții, vinovați.

De ce nu am ales asta?

Nu ar fi trebuit…

Ar fi trebuit…

Dar dacă….

Sigur, am greșit…

Regret, nu am ales…

Ar fi putut avea asta copiii mei…

Oare de ce nu m-am gândit…

Simt că am ales greșit…

Simt că nu am ales…

Dar dacă aș fi făcut altfel….

 

Sentimente ce te ghidează

Sentimentul acesta, ,,că nu am fost destul sau că nu suntem destul” nu ne dă pace, ne macină, nu ne lasă să dormim.

Suntem dedicați copiilor noștri, am vrea să rezolvăm lucrurile pentru ei, să dăm tot, să facem tot. Tot ce ne stă în putere.

Sentimentul de vinovăție, oricât de neplăcut, când se cuibărește în noi, ca orice altă trăire emoțională, apare pentru a te orienta către soluții mai bune pe care tu, din rolul de părinte, să le vezi.

 

Când vina te îngheață

Vina resimțită ne lasă înghețați, fără sprijin, cu remușcări. Cu sentimentul că am fi pierdut ceva, că nu am fost tot ce ar fi fost bine să fim ca părinți…

Prima reacție, atunci când ne simțim vinovați este sa evităm emoția, să o negăm sau să găsim explicații, scuze pentru lucrurile care ne cauzează aceasta simțire. Aceasta reacție, de fapt, nu face altceva decât să potențeze vinovăția, care se poate transforma în timp în rușine, lucru de nedorit.

 

 

Sunt un părinte responsabil

Am pierdut oportunitatea aceasta pentru copilul meu.

Nu am fost în control în acea situație.

Nu am făcut ce ar fi trebuit să fac.

 

Toate aceste trăiri este bine să știm că își au parte din izvor în rezervorul responsabilității din noi, părinții.

Fără motivația noastră potențată de responsabilitate nu s-ar face simțită prezența niciunei stări legate de vinovăție.

Este important să înțelegem de unde vine sentimentul de copleșire și să pronunțăm viu:

,,Da, iată, mă simt vinovat… însă se întâmplă asta pentru că sunt un părinte responsabil, pentru că îmi pasă”

Este important să ne orientăm spre acțiune, atunci când ne simțim vinovați, spre fapte ce pot repara, ce pot ridica, reorienta, deschide uși, lumina oportunități.

 

Cuvinte ce vin în ajutor

Aceste cuvinte sunt un real ajutor pentru ca noi să putem trece peste ceea ce simțim pe moment și să putem găsi soluții, în loc să înghețăm, să rămânem țintuiți de neputință, sau să ne pierdem ritmul.

 

Nouă, părinților, ne pasă. Însă nu putem să fim mereu omniprezenți, nu putem alege tot, nu putem rezolva pe deplin toate lucrurile. Contează însă să găsim soluții, să ne implicăm, să ascultă, să fim empatici, să avem mereu o listă de priorități la îndemână, să fim implicați, conectați și – mereu – prezenți în viața fiilor și fiicelor noastre.

 

Andreea Mâniceanu s-a născut la Giurgiu, la 27 noiembrie 1992. Este absolventă a Facultății de Istorie, Universitatea din București, specializarea „Istoria comunismului în România”. În prezent lucrează la Muzeul Municipiului București, în cadrul primului proiect expozițional de antropologie urbană din România – „Muzeul vârstelor – de la copilărie la senectute”, găzduit de Casa Filipescu-Cesianu.

 

Interviu pe scurt

De unde pasiunea pentru scris?

Pasiunea pentru scris a existat de când mă știu, încă din copilărie mi-a plăcut să citesc, iar apoi să scriu. Drumul meu profesional a făcut ca această pasiune să fie valorificată, pentru că am întâlnit oameni care m-au sprijinit și pe care i-am luat drept model.

 

Povestea doamnei Arlette Coposu

Arlette a îndurat paisprezece ani de temniță comunistă fără nici o vină, a fost arestată în urma unui proces înscenat, atât ei cât și surorii ei li s-a reproșat că au colaborat cu informatori francezi. Au fost declarate dușmance ale poporului, neavând nici o vină.

 

De ce recomanzi această carte

Cartea despre Arlette o recomand tuturor mai ales elevilor de liceu, deoarece este scrisă într-un mod foarte ușor de înțeles.

 

Un sfat?

Dacă ar fi să le ofer azi un sfat tinerilor, este acela, să facă întotdeauna ceea ce le place, să-și asculte chemarea.

 

 

Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o vârstă fragedă. Cu adevărat împlinitor, dincolo de spațiu și timp, e să ajungi să fii aplaudat de o sală întreagă de spectatori și să simți cele mai frumoase vibrații date de jocul actoricesc.

Vlad Udrescu, cel cu care am împărtășit azi idei, este un tânăr actor care promite mult și multe. Aspirațiile sale de pe vremea când era adolescent s-au materializat. Devenirea sa este un rezultat a ceea ce a sădit în sufletul și mintea sa pe când era la liceu. Povestea sa pe cât  de simplă este, pe atât de frumos s-a scris. A dat la actorie în Mureș și București. A ales cel din urmă oraș pentru mai multe uși deschise, dar casa lui este în prezent Teatrul Național din Craiova. Parcursul său a fost unul firesc cu proiecte, roluri, ascensiuni și bucurii la un loc.

 

 

Cum arată sufletul tău în această perioadă, Vlad? Cum te găsesc și unde?

Mă găsești în drum spre Sevilla. Sunt în avion. Am două escale lungi. Una în Bruxelles și una în Palma de Mallorca. Avioanele au întârzieri peste tot. Parcă merg cu CFR-ul. Mă duc să văd spectacolul lui Declan Donnellan, „Viața e vis” de Calderon de la Barca produs de Teatrul Lope de Vega din Sevilla. Fac un pic de turism cultural. Nu am mai ieșit din țară de patru ani. Pandemia, repetițiile, programul haotic m-au împiedicat sa ies. (Cu excepția Chișinăului unde am fost în câteva turnee cu Teatrul Național Craiova). Și mă bucur să revăd un spectacol de-al lui Declan Donnellann (daca nu știți cine e dați un search pe google, e un artist impresionant) cu care am lucrat in primăvara aceasta la producția spectacolului „Oedip Rege” făcut la Teatrul Național Craiova. Am avut o întâlnire foarte frumoasă cu el, atât profesional cât și uman. Îndrăznesc să spun că ne-am împrietenit. Așa că iată-mă în drum să văd un spectacol de-al lui (și al partenerului lui Nick Ormerod) în Spania. Experiența profesională cu acest regizor de mare notorietate, teoretician, pedagog m-a făcut să realizez ca teatrul se poate face exclusiv  cu feedback pozitiv. Declan nu dă niciodată un feedback negativ. Lucrează mereu cu calm, răbdare, înțelegere, îngăduință și mult umor. Întâlnesc câteodată regizori care au impresia că teatrul se face cu „muci, sânge, nervi”. După ce l-am întâlnit pe Declan și am intrat în contact cu metoda lui de lucru, am constatat că un proces de lucru  bazat exclusiv pe conflict e perimat și nenecesar. Nu trebuie sa te dai cu capul de pământ ca să îți iasă un rol. Chiar nu. Am întâlnit cazuri în teatrul românesc în care nervii, crizele și încrâncenarea la repetiții sunt la ordinea zilei. Nu mereu și nu la toate proiectele. Bineînțeles. Dar  ajung să confund crizele astea de la unele repetiții cu o oarecare normalitate. Credeam mai demult că teatrul trebuie făcut cu orice sacrificiu, cu orice fel de efort, cu „muci, cu crize, cu sânge” dar… cu condiția să fie genial. Nu mai cred asta. Genialitatea în artă e o treaba prea subiectivă. Ajung să cred că genialitatea, de fapt, nu există. Ea este dictată de conjuncturi, subiectivism, curente sau noroc. Fac față conflictului în procesul de lucru și pot să îl gestionez. Cu toții putem. Dar categoric se poate și ALTFEL! Hai cu pozitivul și cu plăcerea că de crize cred ca suntem sătui. Lucrul profesional cu Declan Donnellan mi-a confirmat acest lucru.

 

Rețelele de socializare m-au adus a doua oară la tine. Am descoperit că ești un spirit creativ care m-a determinat să întorc fața către tine, mai ales că ai îmbrățișat meseria de actor pe care o practici atât de cinstit. Ce-mi poți mărturisi despre omul din spatele personajelor pe care le joci pe scene?

Omul din spatele personajelor este același cu omul de pe scenă. N-am în spatele cui să mă ascund. Ce vede publicul pe scenă sunt și în viață. E adevărat că publicul spectator mă mai confundă cu personajele pe care le interpretez dar cred că, undeva, calitatea unui actor pe scenă transpare și în viața de zi cu zi. Actorii/actrițele sunt ființe sensibile. Orgolioase uneori. Și avide de recunoaștere. Pardon. De ce vorbesc în numele tuturor?! Nu. Așa sunt eu. Recunosc. Dar sunt și generos. Asta știu despre mine. Nu-s nici mai deștept și nici mai prost decât restul lumii. Doar că am ocazia să fac ceea ce îmi place.  Asta îmi dă bucurie, liniște dar și autosuficiență câteodată. Am satisfacția de a lăsa spectatorul să vadă prin mine. Și asta îmi oferă, nu știu de ce, multă satisfacție. Poate e un soi de narcisism sau poate e, pur și simplu, o mărturisire sau o împărtășire a ceva.

 

Dar despre actorul Vlad ce-mi zici?

Mă critic. Am fost educat… ba nu.. M-am educat cu un spirit critic și cu o voce care spune mereu: „nu faci bine, n-ai făcut destul, nu ești important, n-ai nimic de spus, de arătat, de exprimat”. Metehne proaste dintr-o societate îndobitocită. Le-am preluat și le-am făcut ale mele. N-am putut să discern și să le las deoparte. Na. Cum îți așterni așa dormi. Dar câteodată mai vreau să mă și trezesc și sa fiu mai blând cu mine. Și mi-aș dori în general ca oamenii, în special conaționalii, să fie mai blânzi cu ei înșiși. Feedback exclusiv pozitiv cum ar zice Declan. „Positive empowerment” e recomandarea mea pentru o minte limpede.

 

 

Care a fost momentul când ai avut revelația că vei urma cursuri de actorie și că te vei forma în această nișă?

Nu a fost o revelație. Mi-am spus la un moment dat, la terminarea liceului, că actoria e ceea ce vreau să fac. Habar n-aveam să joc. Nu știam actorie. Aveam doar impresia că știu pentru că făcusem două spectacole cu trupa de teatru a liceului Economic din Târgu Mureș. În realitate mi-a luat aproape zece ani să ajung la un nivel cât de cât acceptabil. Eram copil și credeam că orice e posibil. Foarte bine. Așa trebuia să fie. Pe parcurs însă m-am pierdut. Am pierdut încrederea în mine, în cei din jur, în teatru și în relevanța lui. Acum sunt pe la mijloc. Azi cred, mâine nu mai cred. Ca să revin la întrebare: decizia revelatoare poate am luat-o în liceu, dar am avut constant dubii dacă e decizia bună sau nu.

Coincid planurile atunci când erai mic cu cele de acum?

Da. Cred că da. Am avut momente când am vrut să renunț. Am avut momente când mă gândeam să deschid o spălătorie de rufe pentru studenții din Regie. Eu am locuit în căminul UNATC și aș fi dat orice pentru o spălătorie de rufe pe lângă cămin. Mergem pe la un unchi în Primăverii să îmi spăl hainele. La Mall nu îmi permiteam. Eu nu am fost un student exemplar. Aș spune că am fost mai degrabă mediocru așa că m-am gândit la un moment dat să las prostiile astea artistice și să îmi fac un business. O spălătorie de rufe suna bănos. Făcusem tot felul de calcule. Kilograme de rufe de la studenți raportate la investiția în câteva mașini de spălat. Din fericire am cunoscut teatrul independent din București și asta m-a ajutat să nu mă pierd. Cu toate că acum, dacă stau să mă gândesc, puteam să ajung un patron prolific de spălătorie de rufe. Aș fi salvat mulți studenți/studente de la disperarea de a nu avea unde să își spele kilogramele de rufe la niște prețuri acceptabile.

 

Pe câte scene te-ai plimbat, Vlad?

Am jucat la Teatrul Luni de la Green Hours, la TNB, la Godot, la Comedie, la Nottara, la Cluj – la Fabrica de Pensule, la teatre care acum nici nu mai există (cum e teatrul Mignon), la Foarte Mic, am jucat și în străinătate, dar mi-am găsit casa la Teatrul Național Craiova.

 

Știu despre tine că te-ai perindat prin mai multe orașe. Cum de?

Cred că-mi place să fiu pe drum. Nu știu, Ema, dacă ai avut vreodată acest sentiment că pe drum, în tren spre exemplu, ești acasă. Eu l-am avut. Cred că am simțit asta din cauză că Bucureștiul (când am ajuns aici) îmi părea prea dur iar orașul copilăriei (Târgu Mureș) era un oraș pe care încercam, la acel moment, să îl las în urmă. Mă simțeam bine între lumi. Îmi era bine acolo. Pe drum. În no man’s land. În căutare. În liniște. Cu peisaje verzi pe ferestrele largi ale trenurilor. Asta era pe vremea pe când trenurile nu aveau întârzierile pe care le au acum. Acum CFR-ul are, pentru mine, nostalgia pe care o au unii bătrâni pentru comunism.

 

Dar prima scenă pe care ai jucat și ți-ai arătat abilitățile și talentul care a fost?

În programul „Comedia ține la Tineri” la Teatrul de Comedie. Am lucrat cu Alex Măzgăreanu în spectacolul Romanțioșii de Edmond Rostand. A fost un debut frumos cu o echipă alături de care am păstrat o prietenie frumoasă. Îi aveam parteneri pe Sorina Ștefanescu, Irina Drăgănescu, George Costea, Șerban Gomoi, Gabi Costin. Am și câștigat concursul respectiv iar spectacolul a fost găzduit de Teatrul de Comedie o perioadă.

 

Legătura ta e strânsă de teatrul din Craiova, cel de acasă în prezent? Greșesc sau îmi confirmi curiozitatea?

Da. Printr-o întâmplare, m-am născut la Craiova. Tata e de acolo. Nu am stat la Craiova aproape deloc. Dar cumva, ADN-ul, „chemarea pământului” (ar glumi colega mea actriță Raluca Păun) m-a atras spre Craiova. Mă simt bine acolo. Sunt recunoscător echipei de acolo. Mă simt împlinit. Simt că aparțin. Cred că asta căutam când am fost la concursul de angajare. Să aparțin unui colectiv, unui grup. Mă simțeam adesea singur în lupta mea cu profesia. Teatrul independent e greu, noduros, sărac și foarte pasional.  Este și destul de singuratic. Ești pe cont propriu acolo. Dacă nu dai din coate nu te miști, evident. Ori eu eram în punctul în care căutam ceva mai prietenos. Și mai bine plătit, desigur. Ei bine, prietenos a fost…  bine plătit.. Neh. Cel puțin nu la început.

 

 

Cum de nu te-ai lăsat cuprins total de București? Se spune că o capitală îți oferă mai multe oportunități, îți deschide mai multe uși. Ție nu ți-a făcut cu ochiul?

Așa e. Probabil aș fi rămas dacă îmi găseam ceva remunerat. Dar recunosc că am o anumită teamă în ceea ce privește Bucureștiul. E puțin cam brutal uneori. Nu am renunțat. Joc încă în București. Tocmai ce am scos premiera spectacolului „DUAL” la Teatrelli în regia Letei Popescu. Un experiment teatral pe  care trebuie să-l vezi. E musai. Roxana Lepădat (coordonatoarea proiectelor Teatrelli) face proiecte grozave acolo. Am avut mare noroc de susținerea ei pentru un proiect riscant cum e DUAL-ul, în care îi am ca parteneri pe extraordinarii Mihaela Velicu și George Albert Costea. După „DUAL” am avut un spectacol-lectură la Teatrul Point într-un proiect coordonat de Gabi Sandu unde am avut ocazia să le întâlnesc pe regizoarea Irisz Covacs și pe actrițele Oana Jipa și Paula Trifu. Nu am renunțat la București și nici nu renunț. Are un miez pe care îl mai zgândăresc din când în când.

 

Cu ce te mândrești, Vlad, pe plan profesional?

Am fost nominalizat la premiile UNITER la categoria cel mai bun actor în rol secundar pentru rolurile din spectacolul „Câine cu om. Câine fără om” în regia lui Radu Afrim. Da. Știu. Premii, validări, distincții, bullshit-uri. Dar am avut o lungă perioadă în care îmi pierdusem încrederea în mine. Genul acesta de recunoaștere mi-o dă înapoi. Nominalizarea m-a făcut să fiu mai încrezător în ceea ce fac.

De altfel, publicul bucureștean are ocazia să vadă și „Câine cu om. Câine fără om”  în regia lui Afrim și „Oedip Rege” în regia lui Declan Donnelann în Festivalul Național de Teatru pe 5 noiembrie și 6 noiembrie. E o mare bucurie să putem aduce aceste spectacole în București și garantez o experiență cel puțin intensă la ambele spectacole.

 

Ce signifianță are scena pentru tine? Este locul unde te dezbraci de toate inhibițiile?

E un loc al imaginației și al imprevizibilului. E un loc al cercetării și al descoperirii unor mistere și mai ample. E un loc al jocului. Al orgoliului. Al micimii și măreției ființei umane. Dar parcă mai mult al micimii. E câteodată sumbru și încrâncenat. Un loc complex pe care nu pot pune degetul. Și nici nu încerc.

 

 

În perioada 21 – 27 octombrie 2022, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” organizează „Târgul de Sfântul Dumitru”, cu ocazia sărbătorii Sfântului Dumitru, protectorul spiritual al muzeului. Eveniment de tradiție, marcă înregistrată la OSIM, Târgul Sfântului Dumitru are ca scop promovarea artei tradiționale românești și refacerea atmosferei vechilor târguri care aveau loc în preajma marilor sărbători religioase – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor.

De-a lungul celor șase zile de eveniment, vizitatorii vor avea ocazia să târguiască, să participe la spectacole de muzică și dans, lansări de carte, ateliere de creație și demonstrații meșteșugărești, realizate de creatori populari, veniți la muzeu din toate colțurile țării.

 

Valorile de patrimoniu din județul Prahova prezentate prin meșteșuguri, cântec, joc și bucate

Anul acesta, la eveniment, vor fi prezenți și reprezentanți ai comunităților din județul Prahova: Valea Doftanei, Izvoarele, Starchiojd, Scorțeni care vor prezenta prin meșteșuguri, cântec, joc și bucate, valorile de patrimoniu din zonă. Vor cânta și vor încânta participanții Ansamblul folcloric „Perinița” al Centrului Județean de Cultură Prahova, rapsozii Constantin Ghinea Dumitrache, Daniel Nicolae, Moise Țeavă, grupul folcloric „Comoară Vie” – comuna Izvoarele, Ansamblul folcloric al Asociației Tinerilor – comuna Valea Doftanei. Partenerul evenimentului este Centrul Județean de Cultură Prahova. În plus, vor mai fi prezenți: Grupul coral Cântec românesc – București, Ansamblul de dansuri Veselie, Vidin, Bulgaria, Ansamblul folcloric „Cununa Carpaților” al Centrului Național de Artă „Tinerimea Română”, Ansamblul folcloric profesionist „Țara Vrancei”, Ansamblul Pilisterlu (Porumbelul) – Societatea Culturală Aromână, București si artiștii: Ionela Bran, Bran, (jud. Brașov), Maria Beatrice Băndoiu, Scoarța, (jud.Gorj), Ion Crețeanu – Voineasa, (jud.Olt).

 

Program târg:

Vineri, Sâmbătă, Duminică (21 – 23 octombrie 2022) – 9.00 – 19.00

Luni (24 octombrie 2022) – 9.00 – 17.00

Marți, Miercuri, Joi (25, 26, 27 octombrie 2022) – 9.00 – 19.00

 

Preț bilete:

Adult – 30 lei

Pensionar – 15 lei

Elev/student – 8 lei

Accesul la târg se face pe baza biletului de intrare sau a abonamentului – https://muzeul-satului.ro/planifica-vizita/pret-bileteghidaj/.

 

 

Cu ocazia primei vacanțe din noul an școlar, îi așteptăm pe cei mici, însoțiți de părinți sau bunici, la ateliere distractive și creative. Am pregătit teatru de umbre, atelier de realizat păpuși de hârtie, broșe din lână netoarsă, desenat sau storytelling.

 

Luni, 24 octombrie, orele 10.00- 11.00

Atelier de realizat păpuși din hârtieIleana și Făt-Frumos

Hârtia poate spune multe povești, ea este fața pe care oamenii scrijelesc, din cele mai vechi vremuri povești din semne grafice care duc la formarea unui cuvânt, propoziții, fraze, povești. La atelierul de păpuși din hârtie spunem povești prin modelarea hârtiei, aceasta prinzând viață în diferite figurine, personaje care populează basmele și snoavele românești.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

 

 

Luni, 24 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Atelier de teatru de umbre

La început copiii vor afla ce este teatrul de umbre, când și unde a apărut. Li se vor istorisi două legende care vorbesc despre începuturile teatrului de umbre. Apoi, pe baza unei povești simple, copiii vor trece la lucrul efectiv: împreună cu părinții, vor fi împărțiți pe echipe și vor lucra siluetele reprezentând personajele poveștii. La sfârșit fiecare echipă va realiza o scurtă reprezentație teatrală: ei vor mânui la panou siluetele tocmai construite – ajutați de adulți – și vor interpreta povestea propusă de coordonator

La sfârșit toți copiii și părinții vor primi aplauze bine meritate.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

 

 

Marți, 25 octombrie, orele 10.00 -11.00

Broșe din lână netoarsă – Ghinde colorate

Folosind lâna netoarsă, apă și săpun, ne vom împrieteni cu lâna, modelând-o în mici figurine moi și pufoase care ne vor înfrumuseța puloverele noastre sau ale persoanelor dragi. La sfârșitul atelierului obiectele realizate vor putea fi luate acasă.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

 

 

Marți, 25 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Atelier de realizat păpuși pe deget

Folosind un material special care are drept calitate uscarea rapidă, vom realiza personaje mici, cât un deget, pe care le vom putea „juca” în mici scenete inventate de participanți.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

 

 

Miercuri, 26 octombrie, orele 10.00 – 11.30

Perna de visat bine (5+)

Vom începe cu o poveste despre libertatea de a visa, apoi ne vom schița propriul vis cu creionul pe hârtie. Cu schița gata vom transpune visul în culori, cu carioci, pe o pânza anume cusută pentru a se transforma în pernă. Pe care copiii o vor umple cu mâinile lor și vor pleca acasă cu o pernă numai bună de visat. Înscrieri la atelieruldecreativitate@gmail.com.

 

 

Miercuri, 26 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Cum te cheamă? (5+)

E prima întrebare pe care o primești, oriunde te-ai duce: la locul de joacă, la doctor, la școală. Până și la muzeu?! Da, dar eu sunt curioasă, vreau să știu pe cine mai cheamă așa din familia ta, cum de te cheamă așa și nu altfel, cum sună numele tău, ca un fulger sau ca mierea?, cum arată: ca un cal nărăvaș, ca o pisică blândă (?!) sau ca un tort cu zmeură? Îi facem numelui tău un caiet jucăuș cu de toate, un fel de caiet de identitate. Eu sunt Raluca și ai mei mi-au spus așa după mama lui Eminescu, că, poate-poate, o să iasă din mine o poetă. Pe tine cum te cheamă? Înscrieri la atelieruldecreativitate@gmail.com.

 

Prețul unui bilet este de 25 de lei/persoană. Persoanele cu nevoi speciale și cazurile sociale au gratuitate.

 

 

Despre provocări, străduințe și un bob zăbavă

7 noiembrie 2022 |
În fiecare zi era aproape la fel: Andrei se arunca în mașina mamei și striga, ere nemulțumit, se răstea, se burzuluia. Se uita pe geam și vedea, parcă, doar lucruri ce îl nemulțumeau. Ba chiar, de câteva ori, când mama i-a reamintit să își pună...

Explicația. Punct și de la capăt!

3 noiembrie 2022 |
-Victor, Amalia, haideți, este timpul să strângeți toate jucăriile și să vă pregătiți pentru cină! Angi, mama gemenilor, s-a înarmat cu răbdare și cu traista de explicații plină. De fiecare dată începe o bătălie a întrebărilor și...

Muzeul pentru tine!

2 noiembrie 2022 |
9 noiembrie - 31 decembrie 2022, Sala Tancred Bănățeanu Muzeul Național al Țăranului Român   Rețeaua Națională a Muzeelor din România, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, propune publicului larg, comunității industriilor...

84 de ani de când a fost inaugurată Coloana Infinitului a lui Brâncuși

28 octombrie 2022 |
84 de ani s-au împlinit zilele acestea de la inaugurarea, la Târgu Jiu, a Coloanei Infinitului, concepută de marele Constantin Brâncuși. Împreună cu „Masa Tăcerii” și „Poarta Sărutului”, „Coloana fără sfârșit”, cum mai este denumită lucrarea,...

Săptămâna cadourilor corporate - Învie Tradiția

28 octombrie 2022 |
1 - 4 noiembrie 2022 10:00 - 17:00   În perioada 1 - 4 Noiembrie 2022, între orele 10:00 – 17:00, Showroom-ul Învie Tradiția din Str. Mihai Eminescu nr. 142, sector 2, București este deschis pentru companii cu o ofertă generoasă de produse destinate...

94 de ani de Radio România, marcați printr-un concert aniversar

26 octombrie 2022 |
Radio România împlinește 94 de ani de când intră în casele ascultătorilor din țară și din străinătate, 94 de ani de când prestigioasa instituție publică reflectă cele mai importante evenimente.   La 1 noiembrie 1928 a avut loc difuzarea...

Când vina stă în bagajul părinților

25 octombrie 2022 |
Oare ar fi trebuit să o dau și eu pe Maria la lecții de pictură? - se frământa mama ei. Poate că nu trebuia să plec de acolo, poate că trebuia să mai stau puțin lângă ea... își tot repeta tatăl Ligiei. Fac tot ce e de făcut pentru fiii mei...

Confesiunile lui Vlad Udrescu despre actorie, cu dragoste

21 octombrie 2022 |
Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o...

Ateliere de creativitate la muzeul țăranului

19 octombrie 2022 |
Cu ocazia primei vacanțe din noul an școlar, îi așteptăm pe cei mici, însoțiți de părinți sau bunici, la ateliere distractive și creative. Am pregătit teatru de umbre, atelier de realizat păpuși de hârtie, broșe din lână netoarsă, desenat sau...