La 14 ani, cu o valiză galbenă în mână, Feliciu pornea către Liceul de Marină din Galați, unde dăduse examen și fusese admis. Patru ani mai târziu s-a înscris la Facultate de Electrotehnică Navală, pe care o absolvit-o cu brio. A făcut parte din echipajele unor nave impresionante de tip cargo, și a navigat ani de zile pe diferite rute comerciale din Asia, Africa și Europa. Astăzi, Feliciu Paraschiv este unul dintre antreprenorii de succes ai României care cârmuiește o  companie de retail local din Vrancea, cu capital 100% românesc, Paco Supermarkets. Cum a pornit afacerea, câte furtuni a avut de înfruntat, și care este rețeta unui business de succes, aflăm din dialogul pe care Feliciu l-a avut cu reporterul Matricei Românești.

 

A lăsat navigația pentru a conduce un business

După terminarea facultății în 1989, s-a angajat la o companie românească de navigație fluvială, Navrom, flota 5. La 22 de ani era ofițer de cursă lungă și pleca luni întregi în cele mai exotice destinații. “Am studiat mai multe modele de business, am văzut cum se lucra în lumea capitalistă, am asimilat concepte, am început să studiez de unul singur marketing și să caut un mod de a renunța la navigație”, își amintește Feliciu Paraschiv. După șapte ani petrecuți pe mările și oceanele lumii, a acostat la Odobești, unde a început o afacere pe cont propriu în retail. Primul magazin Paco avea să-l deschidă după numai un an. “Dorința de a intra în afaceri am avut-o din studenție. Apoi, de-a lungul carierei de Marine Engineer Officer, am avut ocazia să văd zeci de moduri de a face retail. Unele dintre ele de neimaginat pentru Europa, cred că asta m-a făcut să investesc în retail”, își amintește Feliciu.

 

Am început să studiez de unul singur marketing și am început să caut un mod de a renunța la navigație

 

Paco Supermarkets a apărut în 1995 și a cunoscut de-a lungul anilor multiple etape de expansiune, remodelare și consolidare pe piața de retail din Vrancea. Însă primii ani au fost extrem de dificili. Toate principiile și bunele intenții cu care Feliciu pornise în acest business, erau subminate săptămânal de către organele de control care printr-o atitudine sfidătoare și arogantă, așa cum își amintește acum omul de afaceri, nu îi preziceau un viitor îndelungat pe piață. Împreună cu Penelopa, soția care a așteptat ani ca viitorul soț să revină din lungile călătorii pe mare, au început o cursă infernală de eficientizare a tot ceea ce presupune o astfel de afacere. “Împreună cu Penelopa trebuia să cărăm marfa, să întocmim documentele, să ne ocupăm de curățenie, marketing, angajări de personal, ștate de plată, funcționarea instalațiilor tehnice, contabilitate primară, marketing, imagine, dezvoltare, etc”, a povestit Feliciu Paraschiv pentru Matricea Românească.

 

Paraschiv_2

 

Navigator de cursă lungă pe o piață agitată

Paco Supermarkets a început să crească de la an la an, și a devenit un jucător de referință pe piața de retail din Vrancea. Cu toate acestea Feliciu a întâmpinat dificultăți generate de nivelul rapid de dezvoltare al pieței. “Cel mai greu ne-a fost să găsim zone noi de expansiune. Piața a devenit extrem de aglomerată. Toți căutăm zone unde să deținem monopolul, măcar temporar, ori aceste zone nu mai sunt. Atunci a început accelerarea procesului de canibalizare în retail. Nu se mai studiază piața, nu se mai ține cont dacă există cerere sau nu din partea consumatorilor pentru un nou magazin în zona respectivă, nu mai contează dacă în zona respectivă există un magazin care funcționează bine și acoperă necesarul zonei. Bătălia se dă în continuare pe spațiile și zonele rămase libere din comerțul urban. Zona rurală nu este o soluție autosustenabilă de recomandat. Soluția ideală trebuie să aibă și o componentă în dezvoltarea urbană”, apreciază antreprenorul.

 

Primul lucru de care ai nevoie ca să fii antreprenor de succes este punctualitatea și seriozitatea, dacă nu le ai, nu te apuca de business

 

Concurența este un alt subiect delicat. Piața din România este populată de diferite supermaketuri care vin cu oferte și produse din cele mai variate. Fiecare propune cumpărătorului oferte aflate la preț redus, dar sub standardul de calitate în comparație cu ceea ce oferă concurența. “Ducem o bătălie pe un teren cunoscut. Ne știm clienții, știm nevoile lor și le cunoaștem personalitatea. Supermarketurile Paco au fost întotdeauna diferite în ceea ce privește abordarea modului de a face comerț, e probabil lucrul care ne ține pe piață. Suntem singura rețea de LKA, sau printre extrem de puținele rețele din România de LKA, care nu are în spate o unitate de producție. Asta înseamnă că noi facem comerț pur, într-un mod profesionist, nu infuzăm capital în rețea din altă sferă de activitate. Conceptul nostru unic în România, de a plăti toți furnizorii la livrare ne-a adus o mare popularitate”, a precizat Feliciu Paraschiv.

 

Paraschiv_3

 

Rețeta secretă a succesului în retail

L-am întrebat pe Feliciu Paraschiv dacă există o rețetă pe care antreprenorii de azi trebuie să o urmeze pentru a avea succes garantat în afaceri. “Există mii de rețete de succes în afaceri, mai greu e drumul pe care-l parcurge fiecare competitor până la final. E nevoie de multă corectitudine, punctualitate și respect față de client. Cine ignoră respectul față de client falimentează în primul an de la deschidere. Cu cât vom fi mai mulți români cu afaceri puternice, cu atât țara va fi mai prosperă și mai bogată. Deci, nu renunțați la ideile voastre de business indiferent care ar fi ele, cu cât sunt mai diferite cu atât șansa lor de reușită e mai mare”, apreciază Feliciu Paraschiv.

 

Nu renunțați la ideile voastre de business indiferent care ar fi ele, cu cât sunt mai diferite, cu atât șansa lor de reușită e mai mare

 

Adesea se spune că prosperitatea unui business stă în viziunea, curajul și perseverența cu care antreprenorul pornește la drum. Pe lângă aceste principii, un rol foarte important pentru o afacere în domeniul retailerului este echipa pe care o construiești. În concluzia dialogului nostru, Feliciu Paraschiv extrage învățăminte dintr-o aventură de o viață: “Ai nevoie de o echipă puternică și devotată, o echipă care să înțeleagă strategia firmei pe termen lung și politicile companiei. Echipa trebuie să înțeleagă clientul, pentru că el este cheia succesului. Iar primul lucru de care ai nevoie ca să fii antreprenor de succes este punctualitatea și seriozitatea, dacă nu le ai, nu te apuca de business”.

 

Era nouă seara și ne întorceam după o tură de o zi la munte. Urcasem și coborâsem suficient încât să fantazez îndelung la întinderea mea în pat. Imediat după Comarnic am remarcat ambuteiajul instalat în sensul de mers către Brașov. Cum înspre București era liber și înaintam fără întreruperi, mi-am dat seama de enormitatea situației după câteva secunde bune de mers cu mașina.

 

Drumul furiei

Era vineri noaptea și nu dădeam de capătul cozii. Priveam mașinile oprite și, la un moment dat, am realizat că era mai lungă decât e de obicei în timpul zilelor de weekend, atunci când, oricum, ea este foarte mare. Ținea cam până la intrarea în Cornu, cea dinspre Câmpina. Altfel spus, șirul de mașini era foarte, foarte lung, de vreo zece, unsprezece kilometri. În câteva secunde am trecut de la stupefacție la furie. Cum este posibil ca, după atâția ani de blocaje rutiere pe Valea Prahovei, după ce toate marile partide s-au succedat la putere, să fim martorii unei impotențe administrative cronicizate?

 

De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema

 

În timp ce scuipam napalm verbal și îmi spuneam că fie și pentru asta merită să îi votezi pe noii veniți, în timp ce ziceam că mai că m-aș înscrie în partidul care va avea curajul să își asume ca unic program de guvernare rezolvarea națională a infrastructurii rutiere și susținerea transportului alternativ pentru mediul urban, mi-am spus că, totuși, ar fi bine să mă liniștesc. E păcat să avariez isihia primită în dar pe munte și nici nu pot rezolva mare lucru scuipând foc și pucioasă la volan.

 

În spatele deciziilor noastre stă nu doar datoria, ci și emoția

Bun!, a continuat gândul, și pentru că acum mă voi liniști, în scurtă vreme nici că-mi va mai păsa de această problemă. Cel puțin, până la următoarea ciocnire de ea. În fond, pare că la noi principala metodă de a te confrunta cu o chestiune publică de care suntem afectați din când în când este aceea de a te enerva cumplit, de a-ți cânta mânia ce te-aprinse ca pe-Ahil Peleianul, fără a mai trece și la fapte. Nici mie nu-mi este străin acest mod de a fi.

Ești luat pe sus de o emoție, cea a mâniei, arzi ca un meteorit pe cerul cuvintelor, iar dacă nu te controlezi, furia irumpe într-un act violent. Problema rămâne nerezolvată, însă te-ai aprins și i-ai biciuit precum a făcut Hristos cu negustorii din Templul din Ierusalim. De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema. Pentru că, de fapt, înaintăm, rezolvăm, descoperim, inovăm, căutăm, schimbăm, înfăptuim, având în spatele deciziilor noastre nu doar datoria, ci și emoția, sau, kantian vorbind, sentimentul datoriei. De prin zorii modernității am crezut tot mai mult în autonomia intelectului, în suveranitatea rațiunii. Ne-am tot spus că, pentru a fi legitime, acțiunile noastre trebuie să fie golite de înclinații subiective, astfel încât să fie așezate doar sub imperiul universal al rațiunii. Ideea era ca maxima subiectivă a acțiunilor noastre să poată fi gândită ca lege universală și, deci, obiectivă.

 

În ce relație suntem cu propriile noastre emoții

Altfel spus, un fel de ceea ce ție nu-ți place, celorlalți nu le face. Emoția a glisat imperceptibil spre rațiune. Iar noi am devenit din ce în ce mai înstrăinați de registrul sentimentelor, dacă fusesem vreodată familiari cu ele. Iar asta s-a întâmplat până într-acolo încât savantele noastre capete intelectuale au sfârșit prin a fi purtate de infantile trupuri emoționale. Vorba unui practician de Aikido pe care l-am întâlnit cu ceva vreme în urmă, europeanul s-a baricadat în cap, iar de la gât în jos nu mai știe de el. Cel mult este în vizită în corpul său. Iar cu emoțiile este la fel, pentru că sediul acestora este în acest corp de care noi am uitat. El este cel care ne mișcă, iar mișcarea lui este dictată nu doar de rațiune, ci și de emoții.

 

Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele,  de încărcătura lor

 

”Emoție” vine din franceza ”émotion”, derivat din franceza veche ”emouvoir”, care se trage din latinescul ”emovere” care înseamnă ”a mișca în afară”, ”a îndepărta”, ”a agita” și care vine din rădăcina proto-indo-europeană *meue-, ”a îndepărta”. Emoțiile sunt, deci, cele care ne mișcă. Au un sens extatic, fiind cele cele care ne scot din noi, din inerția noastră interioară pentru a ne pune în mișcare. Când nu suntem alfabetizați cu universul emoțiilor, când emoționalitatea noastră este imatură, înghețată sau primitivă, avem două mari moduri de a acționa sub imperiul lor. Fie explodăm, fiind luați pe sus de emoții, fiind confiscați de ele. În astfel de momente acționăm de parcă nu am fi noi, așa cum spunem după ce ne revenim sau după ce ne venim în fire.  Fie nu reacționăm, pentru că nu simțim emoția, nu o trăim. Mai ales bărbații sunt crescuți cu ideea că ”băieții nu plâng”. Emoția este blocată undeva mai jos de gâtul nostru, prin diverse cotloane ale corpului. Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele, de încărcătura lor. Asta ne permite să le recunoaștem nu doar atunci când atingem acutele lor, de care suntem luați în posesie pentru o perioadă de timp. Ci în orice moment în care ele se manifestă, indiferent de intensitate. Să ne permitem să le trăim, știind că le trăim. Să acționăm, dându-ne seama de emoția care ne locuiește. De aceea, merită să ne facem timp pentru emoțiile noastre și, prin aceasta, pentru acțiunile care decurg din ele. Vom putea, poate, în acest fel, să avem o autostradă pe Valea Prahovei, nu doar o îndreptățită mânie de care suntem luați pe sus fără vreo consecință concretă asupra problemei.

 

 

Miorița a luat ființă acum șapte ani. Nu e vorba de poemul din folclorul românesc, ci de ONG-ul Free Miorița înființat de Iulian Angheluță. Ideea îi venise prin 2010, când început să organizeze acțiuni de strângere de alimente și haine pe care le distribuia localităților din apropierea Bucureștiului. Ulterior, ceea ce începuse ca o simplă călătorie pe bicicletă s-a transformat într-o adevărată campanie de electrificare a școlilor și caselor din zonele izolate ale României. Iulian ne-a povestit despre experiențele din munți, pulsul unei comunități în beznă și provocările unei astfel de campanii.

 

Cu Dacia 1300 la Raliul Mongoliei

Prima acțiune a ONG-ului a fost Dacioţi până-n Mongolia. La bordul unei Dacii 1300, Iulian împreună cu alți doi prieteni, au străbătut în vara lui 2012, aproape 16.000 de km de la București până în Ulaanbaatar (Ulan Bator, ”Eroul Roșu”), capitala Mongoliei. Acolo au participat la The Mongol Rally, o competiție care atrăgea atenția asupra copiilor orfani din Mongolia. Dacioții participau acolo în numele copiilor fără părinți din România. N-au câștigat raliul, dar au câștigat ceva prețios, curajul de a lupta în numele unei cauze importante.

Întors acasă, Iulian a plecat în explorarea României rurale, pe bicicletă. Așa a descoperit că unele localități din țară nu sunt electrificate, iar asta s-a transformat într-un nou proiect pentru Free Miorița. Au început cu satul Ursici din județul Hunedoara, dar pe măsură ce au găsit și alte localități în aceeași situație, și-au extins atenția și asupra lor.

 

Fotovoltaicele care aduc lumina. Credit foto: Andrei Becheru

Credit foto: Andrei Becheru

 

 

Oamenii sunt reticenți când cineva vine și le spune că vrea să îi ajute. Se gândesc că va veni o factură după ce plecăm de la ei

 

În spatele acțiunilor de electrificare stă o documentare temeinică. “În primă fază merg la autorități și cer informații despre zona respectivă. Apoi merg la oameni să validez datele pe care le-am primit, vorbesc cu ei, fac fotografii. Urmează partea de sponsorizare, încerc să obțin banii necesari pentru echipamente, și în faza finală revin la oameni și implementez proiectul”, detaliază Iulian Angheluță.

 

Lumina a poposit la Ursici

La Ursici, Iulian a ajuns împreună cu membrii unui club de off road, în preajma sărbătorilor de Crăciun. “Mi-a plăcut zona, dar și oamenii. Deși sunt izolați, am simțit un spirit comunitar, de întrajutorare. Când un sătean părăsea cătunul pentru a ajunge în comuna cea mai apropiată pentru aprovizionare îi suna pe ceilalți și îi întreba dacă au nevoie de ceva. Acolo nu exista lumină, se descurcau ba cu lumânări, ba cu lămpi. Așa că ne-am propus să-i ajutăm pe acești oameni cu un sistem fotovoltaic”, a spus Iulian. Iar planul a fost pus în practică. În 2013, pe parcursul unei săptâmâni au reușit să racordeze nu mai puțin de 15 case.

 

Credit foto: Andrei Becheru

Credit foto: Andrei Becheru

 

 

Omul care a adus lumina în școlile uitate

A urmat apoi școala din satul Ineleț, în Munții Cernei. La momentul respectiv erau doar patru copii care alcătuiau clasele primare cu predare simultană. Free Miorița a adus în această școală atât curentul electric, cât și câteva calculatoare. “După școala din Ineleț am continuat acțiunea de iluminare la încă trei: școala din Dobraia, în Suceava, la școala din Cruhla și la școala din Poieni, care este cea mai mică școală din țară.

 

Copiii din aceste zone sunt marginalizați, se citește pe chipul lor un soi de maturitate rar întâlnită astăzi

 

Dar o acțiune atât de amplă nu se realizează fără mari eforturi. Prima mare dificultate a fost formarea unei echipe care să fie pregătită din toate punctele de vedere. Cooptarea voluntarilor a fost o provocare pentru Iulian Angheluță. “Oamenii au programul lor, așa că pentru mulți e greu să plece de la job și să meargă cinci zile pe teren.

 

Credit foto: Andrei Becheru

Credit foto: Andrei Becheru

 

Când mergi să instalezi panouri fotovoltaice, nu te oprești doar la o familie. Încercăm să mergem la cât mai multe, așa că acțiunile pot dura chiar și o săptămână. Pentru mulți voluntari o săptămână este un termen prea mare. Acum am un nucleu de patru oameni cu care țin legătura și ne punem de acord în privința deplasărilor”, a zis Iulian.

 

Radiografia unei comunități în beznă

Pentru locuitorii marilor orașe este greu de crezut că în România de azi mai există case fără curent electric. Realitatea pe care a surprins-o Iulian Angheluță prin călătoriile sale îmbracă adesea înfățișări dramatice. Prinși la mijlocul unui război birocratic, oamenii din cătunele pierdute ale României își petrec zilele în bezna căreia autoritățile nu par să vrea să-i pună capăt. “Pentru racordarea la rețea, oamenii au nevoie de multe documente, pe care nu le au și care sunt greu de obținut. Sunt frecvente cazurile în care nu au făcut acte de moștenire de la proprietarii de dinainte. Apoi e problema financiară, deoarece costul pentru branșare la rețeaua electrică este foarte mare, și oamenii nu au posibilități”, spune Iulian Angheluță.

Iulian și echipa sa vor să continue ce au început. Acum ei au în desfășurare campania Casa Larisei: vor să construiască o casă pentru o fetiță care locuiește acum împreună cu mama și bunica într-o încăpere de 10 metri pătrați. ”Ne-am mobilizat să-i construim o casă cu tot ce trebuie. Vrem ca Larisa să învețe și să crească frumos”, a concluzionat Iulian Angheluță.

 

 

Numele familiei Brâncovenilor s-a păstrat în memoria românilor mai ales prin tragicul episod din data de 15 august 1714, când domnitorul Constantin Brâncoveanu era executat de către turci la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin al II-lea, Ștefan, Radu și Matei. Mai puțin știut este faptul că acest moment nu a reprezentat sfârșitul acestei case înrudite cu vechea dinastie a Basarabilor, ce s-a continuat prin ceea ce genealogiștii numesc „marele nod brâncovenesc”: nepotul voievodului Țării Românești din partea fiului celui mare, Constantin al III-lea, ce le-a supraviețuit bunicului și tatălui, reintrând ulterior în posesia averii fabuloase a familiei și fiind inclus printre marii dregători ai țării.

 

Constantin Brâncoveanu, moștenit de stră-strănepotul său

Tot printre cei mai de seamă reprezentanți ai boierimii au figurat și fiii săi, Nicolae și Manolache, cât moștenitorul acestuia din urmă, marele ban Grigore, ultimul descendent pe linie masculină al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Concentrând în persoana sa întreaga bogăție și prestigiul sporit de vreme al familiei, cel care se autointitula „Grigore, principe al Austriei, cavaler al Rusiei și mare ban al Țării Românești, din străvechea și prea strălucita familie românească Basarab-Brâncoveanu” era prezentat astfel de către ultimul cronicar al epocii fanariote, Zilot Românul: „cel mai numit și mai ales boier al patriei noastre, adică împodobit cu înaltă învățătură, firește blajin și tihnit, bogat foarte și după neam mai slăvit decât toți”.

Acest elogiu nu este nicidecum exagerat, Grigore Brâncoveanu fiind într-adevăr unul dintre cei mai erudiți români ai vremii sale, autor al mai multor reforme privind modernizarea administrației statului, președinte al Sfatului Administrativ – primul guvern constituțional din istoria Țării Românești – și chiar candidat la domnie din partea partidei naționale, după sfârșitul perioadei fanariote.

 

Safta, remarcabilă prin frumusețe și bogăție

Așa cum era cerut de tradiția acelei perioade, reprezentantul unei atât de respectabile case trebuia să-și găsească o soție pe potriva sa. Aceasta a fost Safta, fiica lui Teodor Balș și a Profirei Rosetti, considerată de un istoric contemporan drept „una dintre cele mai de frunte femei din acele vremuri prin nașterea, bogăția și frumusețea ei”. Căsnicia celor doi pare să fi fost una fericită, fiind umbrită doar de faptul că nu au putut avea copii. În consecință, urmând unui obicei destul de răspândit în epocă, Safta a hotărât, în acord cu soțul ei, să înfieze pe una dintre fiicele surorii sale, principesa Zoe Mavrocordat. Aceasta s-a căsătorit câțiva ani mai târziu cu viitorul domn al Țării Românești, Gheorghe Bibescu, având un fiu ce a fost botezat de către marele ban Grigore Brâncoveanu, care i-a acordat ulterior și dreptul de sklitada – adică de a-i purta numele de familie: Basarab-Brâncoveanu. Astfel, vechiul nume al Brâncovenilor s-a continuat până în prezent, prin familia Bibescu-Basarab-Brâncoveanu.

 

Brâncovenii, ctitori de vocație

Pe lângă importantul rol pe care l-au deținut în istoria Țării Românești vreme de aproape două secole, Brâncovenii se remarcă și printr-una dintre cele mai însemnate opere filantropice, începută de către voievodul Constantin Brâncoveanu și continuată, o generație mai târziu, de către fiica sa, domnița Bălașa, ctitora bisericii bucureștene ce îi poartă numele. Pe lângă lăcașul de închinare, aceasta a înființat și un așezământ ce consta dintr-o școală și un azil (xenodochion), considerându-l cea mai potrivită pomenire a numelui tatălui și fraților săi, sfârșiți sub sabia călăului.

Marele ban Grigore a dorit la rându-i să continue tradiția ctitorială a familiei sale, însă perioada agitată de la începutul secolului al XIX-lea l-a oprit să-și realizeze proiectele. El a însărcinat-o prin testament pe soția sa, băneasa Safta, principala moștenitoare a averii sale de aproximativ 200 de moșii, cu  împlinirea acestor din urmă dorințe ale sale.

 

Cum a luat naștere Spitalul Brâncovenesc

În consecință, văduva ultimului Brâncovean a inițiat la puțină vreme după moartea acestuia (1832) constituirea unui domeniu în vecinătatea bisericii Domnița Bălașa, unde va comanda, la anul 1836, construirea unui spital cu 60 de paturi, ce va rămâne în memoria Bucureștilor sub numele de „Brâncovenesc”. Înzestrarea și organizarea acestui așezământ, cea mai mare inițiativă privată de acest fel din istoria românilor, au fost în întregime opera Saftei Brâncoveanu, prin intermediul a două testamente redactate în decursul anului 1835. Cel dintâi document hotăra înzestrarea spitalului cu mai multe moșii și prăvălii, al căror venit anual se ridica la circa 80.000 de galbeni.

Cel de-al doilea document, intitulat Așezământu ocârmuirii din lăuntru a Spitalului mieu Brâncovenesc, stabilea în detaliu organizarea administrativă a acestuia: astfel, spitalul urma să fie condus de către doi epitropi, aleși de către Eforie, care era formată din mitropolitul țării și doi boieri dintre rudeniile cele mai apropiate ale Brâncovenilor. Între îndatoririle acestora din urmă se numărau cercetarea stării spitalului în fiecare lună, cât și examinarea documentelor privitoare la cheltuieli o dată pe an. De asemenea, era strict oprită înstrăinarea moșiilor Așezământului, chiar de ar fi fost „de înzecit folos”, cât și supunerea acestuia vreunei autorități din afară.

Tot acest document, întărit prin hrisov de către domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, stabilea necesarul de personal al spitalului, ai cărui angajați urmau să fie numiți de către epitropi. Între aceștia se numărau primul medic român care a slujit într-un spital românesc, Dimitrie Sachelarie, chirurgul Francesco Nisato și ipochirurgul Antonius Mady Hagel. Între datoriile acestora se numărau vizitarea de două ori pe zi a pacienților, prescrierea unei diete potrivite pentru starea acestora și îngrijirea de materialele necesare, primul instrumentar al așezământului fiind comandat la Paris.

 

A căzut Nicolae Ceaușescu sub blestemul Saftei Brâncoveanu?

Spitalul Brâncovenesc și-a deschis porțile în anul 1838, admițând pacienți de orice vârstă, sex sau religie, cu condiția să nu sufere de boli cronice ori contagioase. Considerând că își împlinise îndatoririle față de memoria soțului său, băneasa Safta s-a retras în Moldova natală unde, urmând exemplul mamei sale, s-a călugărit la mănăstirea Văratic, luând numele de Elisabeta. A mai revenit de două ori în București, o dată pentru a reface biserica Domnița Bălașa, grav afectată de cutremurul din anul 1838, și altă dată, zece ani mai târziu, pentru a reorganiza administrația Așezământului după tulburările ce au urmat Revoluției. Activitatea acestui spital, unul dintre cele mai importante din România, s-a continuat neîntrerupt până în anul 1984, când a fost demolat la ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Sfârșitul sângeros al acestuia, survenit cinci ani mai târziu, a fost atribuit de către mentalitatea populară presupusului blestem lăsat de către fondatoarea Spitalului Brâncovenesc în testamentul său, unde într-adevăr stă scris că oricine va îndrăzni să se atingă de acesta ori de patrimoniul său „…să fie lepădat de la fața lui Hristos și socotit în veci hrăpitor de cele sfinte”.

Cât despre băneasa Safta, aceasta și-a aflat odihna de veci la anul 1857, în liniștea mănăstirii Văratic, ca simplă călugăriță, lipsită de vreo posesiune materială, meritând pe deplin elogiul ce i s-a făcut de către unul din contemporani, care o considera expresia vie a filantropiei: „Văzut-ați cândva vreo fărădelege în casa ei? Fost-ați cândva năcăjiți de fumurile sale, precum alții pățesc pe la cei mari? … Sau răposata, dimpotrivă, împlinea în ascunsul cămării sale faptele milosteniei și ale îndurării, neștiind stânga ce face dreapta, ca o mamă blândă și făcătoare de bine, iubitoare de oameni?”

 

 

Discursul eroic al lui Bukovsky în fața tribunalului, în apărarea libertății și cei cinci ani ai săi de martiraj într-o abjectă închisoare psihiatrică vor rămâne în amintire mult timp după ce călăii săi vor fi putrezit în mormânt.” (Vladimir Nabokov, 1974)

 

Duminică, 27 octombrie 2019, după câțiva ani de suferință, Vladimir Bukovsky, unul dintre cei mai cunoscuți dizidenți ai regimului comunist sovietic, s-a stins într-un spital din Cambridge, în urma unui atac de cord. Expulzat în decembrie 1976 din URSS, Vladimir Bukovsky a fost schimbat de regimul sovietic, pe aeroportul din Zürich, cu Luis Alberto Corvalán Lepe, secretarul general al Partidului Comunist din Chile, a cărui viață stătea în cumpănă în mâinile dictaturii militare a lui Augusto Pinochet.

 

Vladimir Bukovsky, la Sighet

În Trei soluții – Testament Politic, textul cu care este prefațat Jurnalul Fericirii, dizidența politică a lui Vladimir Bukovsky este descrisă cu nețărmurită admirație ca un exemplu de verticalitate de Nicolae Steinhardt:

Bukovski povestește că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovski urmează: n-am putut dormi de nerăbdare. Abia așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei și să intru în ei ca un tanc…

Ei bine, acest dizident intransigent, critic neîmpăcat al autoritarismelor de orice fel, acuzatorul dictaturilor oriunde în lume, începând cu patria sa – Vladimir Bukovsky, a răspuns invitației de a fi prezent la Școala de Vară de la Memorialul Sighet în iulie 2012, spre bucuria regretatului Romulus Rusan, care îl descria ca fiind: ”…alături de Soljenițîn și Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomuniști din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70…”.

 

”Nu vom mai ști cine e comunist și cine nu e, ne vom confrunta cu răspândirea comunismului prin intermediul crimei organizate” (Vladimir Bukovsky)

 

Prelegerile lui Vladimir Bukovsky de la Sighet au fost cuprinse în volumul Bukovski la Sighet, editat de Fundația Academia Civică (fundație înființată în anul 1994, a cărei președinte este Ana Blandiana). Atunci, la Sighet, în România – să nu uităm, se întâmpla în urmă cu mai mult de 17 ani acest lucru – Bukovsky, obișnuit cum era să spună mereu adevărul, a lansat lumii un avertisment, a cărui realitate o trăim din plin astăzi:

Vestul, în realitate (și credeți-mă, am trăit în Vest 25 de ani), nu a luptat deloc în războiul rece. Numai o scurtă perioadă, după al doilea război mondial, și apoi în timpul președintelui Reagan, a existat o luptă din partea Vestului. În rest, au adoptat o politică a ’păcii’.
Tragedia este, deci, că nu am reușit să terminăm cu comunismul, ne lovim încă de aceiași oameni, atât în Rusia cât și în Polonia sau la Berlin.
De ce nu am reușit? În primul rând, pentru că nu ni s-a permis. Lumea nu era pregătită să termine (…) Pentru că nu a fost ucis la Moscova în 1991 dintr-o lovitură, ne vom confrunta cu el ani îndelungați în majoritatea țărilor. Nu vom mai ști cine e comunist și cine nu e, ne vom confrunta cu răspândirea comunismului prin intermediul crimei organizate (care este în realitate KGB-ul). Ce e mafia rusească decât KGB și GRU (spionajul militar)? Și toată această situație confuză s-a creat doar pentru că Vestul nu a avut curajul să recunoască faptul că a fost complicele sistemului sovietic (…)
În definitiv, era o decizie personală, a fiecăruia: să lupte împotriva sistemului sau să se supună. Și trebuie să spun, cu regret, că majoritatea oamenilor din majoritatea țărilor au ales să se supună
.”

 

Exmatriculat și din liceu, și din facultate

Vladimir Bukovsky s-a născut în 30 decembrie 1942 în orășelul Belebei din, la acea dată, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Bașchir (astăzi Bașchiristan), acolo unde familia sa a fost evacuată în timpul celui de-al doilea război mondial. După război, familia s-a întors la Moscova, tatăl său, Constantin Bukovsky, fiind un ziarist cunoscut al regimului comunist.

În ultimul an de liceu, tânărul Vladimir a fost exmatriculat pentru că înființase și editase o revistă fără aprobarea autorităților. A fost nevoit să-și termine cursurile liceale urmând cursuri serale, pentru a putea urma o facultate. S-a înscris la cursurile facultății de biologie a Universității de stat din Moscova, în anul 1960, dar a fost exmatriculat și de acolo, pentru că, un an mai târziu, a publicat o critică dură la adresa organizației studenților comuniști din URSS, cu titlul Teze asupra colapsului Komsomolului.

În anul 1963, la 1 iunie, a fost arestat pentru ”agitație și propagandă” împotriva statului comunist, dar i s-a pus totodată la îndoială sănătatea mintală. La solicitarea tribunalului comunist a fost examinat de psihiatri, membri ai partidului comunist, desigur, și declarat bolnav mintal, cu un diagnostic sever: schizofrenie. A fost internat până în anul 1965 Spitalul Special de Psihiatrie din Leningrad (astăzi Sankt Petersburg).

 

Spitalul psihiatric, formă de detenție politică

Odată eliberat, s-a alăturat unui grup care, în 5 decembrie 1965, a organizat un protest în Piața Pușkin din Moscova, denunțând procesul înscenat împotriva scriitorilor Andrei Șiniavski și Yuli Daniel. Dar nu a apucat să mai participe la protest, ce trebuia să aibă loc de Ziua Constituției, pentru că a fost din nou arestat. Până în 1966 a fost din nou internat la diverse instituții de tratare a bolilor mintale.

Odată eliberat, în ianuarie 1967, Vladimir Bukovsky a participat din nou la un protest în Piața Pușkin, alături de Vadim Delaunay, Yevgheni Kușnev și Victor Haustov, pentru a denunța arestarea altor dizidenți: Vera Lașkova, Alexei Dobrovolski, Yuri Galanșcov și Alexander Ghinzburg. La proces, în 1 septembrie 1968, Bukovsky și-a susținut pledoaria, una dintre acele pledoarii care ulterior au circulat în samizdat și i-au trezit lui Vladimir Nabokov atâta admirație.

 

”În definitiv, era o decizie personală, a fiecăruia: să lupte împotriva sistemului sau să se supună” (Vladimir Bukovsky)

 

În anul 1971, Vladimir Bukovsky a reușit să transmită în Occident un material de 150 de pagini, în care erau documentate practicile sovieticilor de a folosi instituțiile de boli mintale pentru represiunea dizidenților politici. Materialul pe care l-a întocmit a fost furnizat presei occidentale, în martie 1971, de către un grup de francezi autointitulat Comitetul Internațional pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Publicarea raportului său a făcut ca regimul sovietic să reacționeze cu furie. Pravda, oficiosul Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, l-a denunțat în mai multe articole ca fiind un huligan rău intenționat, angrenat în activități anti-sovietice. Apoi, la 27 martie 1971 a fost arestat și purtat prin institute de boli mintale până la procesul din 1972, pledoaria sa finală fiind din nou preluată și circulată în samizdat.

 

”Comunismul nu este mort…”

În fine, în 1976 a fost expulzat din URSS și schimbat, așa cum aminteam anterior, cu secretarul general al Partidului Comunist din Chile. În martie 1977 Vladimir Bukovsky este primit la Casa Albă de președintele american Jimmy Carter. Se stabilește în Marea Britanie, la Cambridge și își reia studiile universitare în domeniul biologiei.

S-a reîntors la Moscova în anul 1991, în aprilie. În 5 decembrie 1991 Curtea Supremă i-a anulat condamnarea, iar președintele Boris Elțîn i-a redat formal cetățenia, deși aceasta nu i-a fost oficial ridicată niciodată. Speranța sa a fost aceea că rușii vor opta pentru o soluție de tip Nürnberg, pentru a denunța juridic comunismul și toate fărădelegile sale. Ar fi vrut ca Elțîn să ia o decizie în acest sens.

În cele din urmă, dezamăgit, în toate interviurile și scrierile sale – așa cum de altfel am văzut că a făcut-o și la Sighet – Vladimir Bukovsky a insistat asupra unui avertisment transmis atât contemporanilor săi, cât și ca un mesaj pentru posteritate, o profeție pentru vremuri tulburi:

Până când un tribunal asemeni celui de la Nürnberg nu se va pronunța asupra tuturor crimelor comise de comunism, comunismul nu este mort, iar războiul nu se va termina.”

 

 

Când a terminat facultatea de psihologie, Mădălin era deja angajatul unei multinaționale de top. De-a lungul carierei sale a trecut prin multe posturi de conducere, de la trainer, team leader, coach și manager. Din 2017 este antreprenor în zona IT, oferă consultanță în acest domeniu, iar în restul timpului este trainer și mentor la clinica Mind Help. Am stat de vorbă despre inspirație în afaceri, importanța echipei pentru reușita businessului, dar și despre ce ar trebui să știe antreprenorii aflați la început de drum.

 

Productivitate vs echilibru emoțional

Timp de opt ani de zile, Mădălin a lucrat pentru o companie importantă de pe piața telecomunicațiilor. Așa a deprins tainele construirii unei echipe solide. “Mereu am căutat oameni nu neapărat cu experiență, dar cu o atitudine bună pentru a forma o echipă. Omul îți face businessul, dar tot el ți-l poate distruge”, a spus Mădălin. Când angajații caută să-și proiecteze o cale de evadare de la locul de muncă, în niciun caz afacerea ta nu se află pe un drum ascendent. Neplăcerile pot fi numeroase și diverse: fie că deadlineurile sunt prea apăsătoare, fie că între angajați există mici rivalități pentru a da cât mai bine în fața superiorilor. “Angajații trebuie să vină la job și să facă echipă cu restul oamenilor ca și cum ar veni la o a doua familie. Dacă îi creezi omului un mediu ca în familie, în secunda următoare el nu va mai fi concentrat pe problema pe care o are, ci pe găsirea unei soluții”, a zis Mădălin Scorțan.

 

Ca psiholog vă spun că nu există greșeală, ci doar feedback

 

Marile companii investesc sume semnificative pentru a crea o atmosferă echilibrată în zona emoțională. “Dacă emoțional angajatul este într-o forfotă permanentă, în niciun caz el nu se va focusa cognitiv pe programul de lucru sau pentru a răspunde frumos clienților la telefon. Aici este lupta unui coach și trainer cu managerii: dacă vor o echipă productivă, trebuie să se preocupe de ei”, a spus Mădălin Scorțan pentru Matricea Românească.

 

 

Madalin_2

 

De fapt, nu există greșeli în afaceri

Astăzi, posibilitățile de a accesa finanțare pentru un business sunt la îndemâna oricui. Nu îți trebuie decât un plan pus pe hârtie într-o manieră corectă din punct de vedere al cerințelor de finanțare și o doză mare de curaj. Însă a face o afacere profitabilă și durabilă nu este la îndemâna oricui. Mulți se pierd pe cale, abandonează, pentru că simt că nu acesta este drumul lor. Unde au greșit acești antreprenori? “Ca psiholog vă spun că nu există greșeală, ci doar feedback. Dacă privim la cultura nordică vom vedea că ei sunt la polul opus în comparație cu noi. Când dau de o problemă, ei percep lucrurile ca feedback, nu ca greșeli. Din acel punct încep să se întrebe ce este de făcut pe viitor. Pe toți tinerii care vin la mine și spun că vor să înceapă un proiect, îi încurajez și îi ascult. Ca antreprenori trebuie să-i inspirăm pe ceilalți, nu trebuie să le dăm direct peștii, ci undița ca să-i prindă ei singuri”, apreciază Mădălin Scorțan.

 

Portretul antreprenorului de succes

I-am cerut lui Mădălin să ne spună cum ajunge cineva un mare lider. În ce condiții un antreprenor sau un manager devine un antreprenor de mare succes și un manager cu autoritate și performanță recunoscute? “Un bun lider trebuie să inspire oamenii. Un bun manager trebuie să aibă o gândire critică și să fie un foarte bun strateg. Ca să faci aceste lucruri trebuie să ți le proiectezi foarte bine mental. Trebuie să înveți să fii ucenic și mentor tot timpul. În momentul în care ajungi să crezi că știi totul, acolo e începutul sfârșitului businessului tău. De ce? Pentru că spui stop schimbării. Nu există ratarea businessului, ci există stoparea cunoașterii și evoluției”, a răspuns Mădălin.

 

Principiile cu care pornești îți dau succesul afacerii sau îți pot sabota complet munca

 

Cât despre sfaturile pe care le-ar da unui tânăr care dorește să-și deschidă o afacere, antrenorul spune că totul începe de la o dorință bine structurată. “Trebuie să fie convins că dorința lui este fermă. Următorul pas după dorință și evaluarea potențialului este să-și pună pe hârtie foarte clar ce vrea el să devină și ce o să fie businessul respectiv. Iar afacerea trebuie să fie realizabilă și realistă”.

 

Povestea din spatele afacerii

Statisticile indică faptul că, din 1000 de oameni care doresc să devină antreprenori, doar 60  reușesc în mod real să pună un business pe picioare. Din fericire, apreciază antrenorul de talente cu care vorbim, contextul antreprenorial din România nu a ajuns la cel mai ridicat nivel de maturitate, așa că șansele de a izbândi într-o afacere sunt destul de ridicate. “Principiile cu care pornești îți dau succesul afacerii sau îți pot sabota complet munca. E foarte important ca o afacere sa aibă o poveste. Henry Ford, Walt Disney, Steve Jobs, sunt oameni care au spus povești prin afacerile lor. În momentul în care ți-ai făcut o proiecție sănătoasă a ceea ce va deveni afacerea ta în viitor, atunci poți să scrii o poveste de succes. Un business nu poate exista fără oameni, iar fiecare om este o poveste în sine”.

 

 

Cunoscut mai degrabă pentru viața excentrică pe care a dus-o și aventurile amoroase care l-au îndepărtat de la tron pentru un timp, Carol al II-lea este remarcabil prin prisma monumentelor arhitectonice a căror construcție a inițiat-o sau a girat-o. Monarhul a pus bazele unui stil care îmbină armonios arhitectura raționalistă, funcționalistă și modernă, de cea mai bună calitate. Suveranul a adus în București blocurile de tip american, atunci când a decis construcția Palatului Telefoanelor de pe Calea Victoriei.

 

”Arhitectura interbelică a Bucureştiului și Regalitatea” este tema expoziției de fotografie ce poate fi vizitată între 17 octombrie-3 noiembrie la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Colecția fotografică ilustrează cele mai reprezentative clădiri din perioada interbelică. Aceasta a fost expusă până acum și în Londra, Barcelona și Stockholm. “Epoca interbelică rămâne pentru noi toți o epocă a dezvoltării culturale, economice, o epocă din care ne-au rămas numeroase mărturii”, a spus la vernisaj Mihai Gheorghiu, directorul adjunct al MȚR.

 

Neadevăruri istorice despre un monarh antipatic

Prezent la eveniment, academicianul Răzvan Theodorescu a pornit pe firul istoriei și a demontat două neadevăruri care au făcut carieră. “Primul neadevăr este că Bucureștiul are câteva monumente mai vechi, dar nu are deloc arhitectură modernă. Al doilea neadevăr este că în evoluția  regalității a existat un moment mai trist, și anume momentul regelui Carol al II-lea, dintre 1930-1940”. Opera arhitectonică lăsată de Carol al II-lea se poate vedea azi cu precădere în parte de nord a Capitalei, unde în 1936, prin efortul lui Dimitrie Gusti, se năștea Muzeul Satului.

 

Bucuresti_1

 

Sfetnicii majestății sale spuneau adesea că, prin deciziile adoptate, regele  forța elaborarea unui stil arhitectural întemeiat pe tradiție și artă populară. ”Arhitectura epocii lui Carol al II-lea are un filon italian, dar are și ceva din tradiția brâncovenească, tradiția  Hureziului”, a spus Răzvan Teodorescu.

 

Carol al II-lea, cel care aduce arhitectura americană în București

Puțină lume cunoaște azi  faptul că regele Carol al II-lea era pasionat de arhitectură americană. Lucrul acesta s-a concretizat în perioada 1929-1934, când prin decizia monarhului, s-a construit Palatului Telefoanelor. ”Așa s-a deschis domnia lui Carol. Este un monument american, care reflectă tradiția școlii de la Chicago”, a amintit Răzvan Teodorescu. Clădirea a fost proiectată și ridicată de arhitecții americani Louis Weeks și Walter Froy. Imobilul impresiona prin înălţimea sa care atingea 52,5 metri, fiind până la construcţia Hotelului Intercontinental cea mai înaltă clădire din Bucureşti. “Carol al II-lea a fost cel mai mare ctitor din familia de Hohenzollern. O fi avut păcatele lui și de asta nu ne îndoim, dar în materie de arhitectură, pe vremea lui, s-a dezvoltat un stil arhitectural care rivalizează cu orice școală europeană”, a spus Răzvan Teodorescu.

Luca Matei Stoian, cel care a plecat cu aparatul foto prin București pentru a surprinde aceste opere ale arhitecturii interbelice, a apreciat la vernisaj că este nevoie de revalorificarea acestor monumente. “De obicei trecem pe lângă aceste clădiri și nu le observăm, sunt pline de bannere, de graffity, sunt deteriorate și batjocorite. E păcat, pentru că avem cu ce ne mândri”, a concluzionat Luca Matei Stoian.

 

 

Avem nevoie să îmi reînnoiesc polița RCA, așa că m-am întâlnit cu brokerul la care fusesem și ultimele două dăți. M-a așteptat cu actele pregătite, am semnat, a mai făcut el nu știu ce pe acolo, apoi am început să vorbim. Afară ploua cu găleata și, vorba unui personaj dintr-unul dintre romanele lui Ernesto Sabato, ploaia îi apropie pe oameni, dându-le răgazul de a fi împreună, comentând până fie și banalul fapt al apei care curge din cer.

 

Banii înseamnă energie. Energie de unde?

Motivul întâlnirii noastre fusese o mașină, așa că, de la o remarcă a mea privind vechimea acesteia, am ajuns la o scurtă discuție despre posibilitatea achiziționării uneia noi. Începusem să îi spun lui Ștefan că m-aș feri de un credit bancar pentru o mașină nouă, deși mă tenta mult perspectiva uneia care să mă scutească pentru o bună vreme de bătăile de cap ale diverselor reparații. ”Da, doar că senzația de mașină nouă durează vreo trei luni, după care ea dispare și rămâi cu senzația mult mai persistentă a unui credit lunar consistent pe care îl ai de achitat vreo câțiva ani. Vă spun eu, din experiență”. M-am uitat uimit la Ștefan, care îmi vorbea cu jovialitatea și siguranța celui care se lovise de treaba asta.

 

…foarte multele moduri prin care ne ținem blocați în relații, în parteneriate, în proiecte sau în vise care ne atrag din necercetate adâncuri

 

”Și, apoi, mai e ceva. Nu aș recomanda nimănui un credit bancar. Am urmărit o conferință pe tema aceasta. Banii înseamnă energie. Energia de a face în viață anumite transformări. Sau ei presupun, atât pentru a-i avea, cât și pentru a putea face prin ei schimbările de care ai nevoie, cheltuirea unei forme de energie”. Îl ascultam pe Ștefan cu sprâncenele ridicate. ”Problema cu noi este că ne împrumutăm de bani fără a ne pune întrebarea dacă avem energia interioară necesară pentru a-i putea achita și pentru a putea satisface în același timp nevoile unei evoluții personale. Să zicem că ai luat un credit. Ai de plătit la el vreo zece ani. Nu e chiar mult pentru piața creditelor. Achitarea respectivului credit se bazează pe job-ul pe care acum îl ai, pe meseria pe care o practici. Ce se întâmplă, însă, dacă prin al cincilea an din cei zece conștientizezi nevoia fundamentală de a-ți schimba viața? De a abandona, să zicem, domeniul în care lucrezi de vreo douăzeci de ani pentru a te duce către un alt domeniu către care întregul tău suflet este chemat. Este vorba despre acele schimbări foarte importante care se întâmplă uneori în timpul vieții. Pe care le auzim, dar pe care, adesea, fiind legați de un credit nu le putem onora”. Uimirea mea era vecină cu stupefacția. Venisem pentru un RCA și mă întâlnisem cu un înțelept camuflat în haine de broker.

 

Prizonieri în diferite forme de înlănțuire

”De fapt, ne amanetăm viitorul. Ne punem gaj tocmai nevoia noastră atât de umană de transformare. Pentru un beneficiu incontestabil, dar care, poate, nu are atât de mare importanță în traiectoria destinului personal, ne întârziem, dacă nu suspendăm definitiv, devenirea a ceea ce am putea fi. A acelui optim al nostru de care suntem uneori vizitați în orele nopții sau în momentele mai solitare ale zilei”.

După ce ne-am despărțit m-am gândit la toate lațurile cu care, la rândul meu, mă țineam pe loc, prin care nu îmi dădeam voie să mă duc înspre chemarea pe care o auzeam abia șoptit. Pentru că aici nu este vorba despre felul în care suntem legați de credite bancare, ci, de fapt, despre foarte multele moduri prin care ne ținem blocați în relații, în parteneriate, în proiecte sau în vise care ne atrag din necercetate adâncuri. Stăm în ele din cauza unor frici, sub influența interiorizării așteptărilor părinților noștri, din nevoia de a fi remarcați, apreciați sau iubiți.

 

”Efortul rezistării în fața puternicului imbold de transformare interioară”

Ne înțepenim în obligații care ne țin pe loc și care ne mănâncă energia. Pentru că problemele mari apar atunci când sufletul țipă că vrea ceva, iar contractul, moștenirea, frica, proiectul sau ambiția te obligă să rămâi pe loc, anchilozat în constrângerea lor. Din acel moment orice faci îți consumă și mai multă energie. Pentru că nu mai este vorba doar despre stresul sarcinilor pe care le ai de îndeplinit, despre dificultatea misiunii pe care o ai de dus la capăt. Ci și despre efortul rezistării în fața puternicului imbold de transformare interioară. Imaginați-vă că în spatele stăvilarului reprezentat de hotărârea pe care ați luat-o se acumulează energia vitală a schimbării. Când presiunea devine prea mare sau când nivelul crește foarte mult, apa va irumpe sau va da pe dinafară.

 

Marile schimbări ale vieții sunt sunt făcute posibile de schimbarea pe care deja am asumat-o în interior și pe care am copt-o în cuptorul sufletului

 

Când suntem prinși în astfel de proiecte, în obligații de care suntem încă blocați, putem găsi variante de a face pași înspre direcția schimbării pe care o căutăm. Sigur, nu e tot una cu a fi liber să faci ceea ce simți că ești chemat să faci. Însă, așa cum urcatul pe munte începe cu pregătirea fizică de acasă și cu strângerea echipamentului potrivit, la fel marile schimbări ale vieții sunt sunt făcute posibile de schimbarea pe care deja am asumat-o în interior și pe care am copt-o în cuptorul sufletului nostru. Totul este să prinzi mesajul care ajunge la tine, în zilele tale ploiase, printr-un broker existențial.

 

 

Când ne gândim la descendenții marii aristocrații de altădată, mulți dintre noi ne imaginăm niște figuri lipsite de consistență reală, agățate doar de prestigiul unor strămoși glorioși. Nimic mai neadevărat în cazul unuia dintre reprezentanții acesteia din secolul trecut: generalul Radu R. Rosetti.

 

Ce nu se pierde atunci când apune aristocrația

Noblețea descendenței acestui personaj inedit din istoria României începutului de secol XX este incontestabilă: era membrul uneia dintre marile familii boierești române – Rosetti, ramura Răducanu – și strănepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. A fost botezat Radu în conformitate cu tradiția acestei familii, care cerea ca primul născut de parte bărbătească să poarte numele întemeietorului: Răducanu-Radu.

Însă aici se încheie similitudinile aristocratice ale destinului său. Radu R. Rosetti a crescut într-o perioadă când boierimea apunea, copleșită de apariția unei noi lumi, în care capitalul dicta poziția socială, iar tot ceea ce a obținut s-a datorat propriilor merite. Bunicul său își pierduse mare parte din avere, iar tatăl, renumitul prozator Radu Rosetti, fusese nevoit să devină funcționar de stat. Dar familia își păstrase noblețea în spirit, prin cultivarea valorilor educației, culturii și respectului pentru memoria înaintașilor, acestea constituind principalele repere ale formării sale. De altfel, de-a lungul întregii sale vieți, Radu R. Rosetti s-a arătat amuzat de „prințomania” altor urmași ai domnitorilor români, care își socoteau propria valoare doar prin prisma arborelui genealogic.

 

Trebuie să muncești ”spre a ți se ierta că porți un anumit nume”

Îndemnat de tatăl său să urmeze o carieră militară, viitorul general și-a petrecut anii tinereții în cadrul Școlii Militare de Artilerie și Geniu și al Școlii Superioare de Război din București, refuzând să studieze în străinătate deoarece considera că eforturile personale și școlile românești îi pot asigura aceleași cunoștințe. De la bun început s-a remarcat prin conștiinciozitate și fermitate; o notă scăzută la un examen de aptitudini, pentru că era prea corpolent, dar și pentru că „îl chema Rosetti”, nu a făcut, potrivit propriilor mărturisiri, „decât să întărească și mai mult în mine convingerea că dacă porți un nume cinstit de premergători trebuie să muncești mai mult spre a ți se ierta acest folos și m-a hotărât și mai mult a lucra temeinic”.

Fiind mai degrabă o personalitate retrasă, Radu R. Rosetti nu se făcea remarcat imediat, însă aceia care ajungeau să-l cunoască descopereau un om loial, ferm și cu un caracter distins, ceea ce i-a atras în timp aprecierea mai multor superiori, precum principele moștenitor Ferdinand ori generalii David Praporgescu și Ioan Dragalina,

Devenit un reputat ofițet de stat major, Radu Rosetti a fost numit șef al Biroului 6 Operații al Marelui Cartier General Român la momentul izbucnirii Primului Război Mondial (1914), fiind responsabil cu elaborarea ipotezelor de război și reorientarea strategiei române de la prezumtivul pericol rus la campania împotriva Austro-Ungariei, pe măsură ce mediile politice și opinia publică evoluau în direcția unei alianțe cu Antanta.

 

”Niciunul să nu treacă îndărăt peste trupul meu!”

După nefericitele campanii românești din anul 1916, soldate cu pierderea Munteniei și Dobrogei în fața Puterilor Centrale, locotenent-colonelul Rosetti a cerut din proprie inițiativă transferul într-o funcție operativă, dorind să contribuie activ la reorganizarea armatei retrase în Moldova, afectată atât de înfrângerile recente cât și de izbucnirea unei epidemii de tifos exantematic.

Deși s-a molipsit la rându-i de această boală, a reușit să-i supraviețuiască și să se recupereze la timp pentru a participa, în fruntea Regimentului  47/72 Infanterie, la marea bătălie de la Mărășești (1917). Aici, în lupta care s-a dat la Răzoare, a fost împușcat în coapsa stângă pe când ordona ieșirea din tranșee, fiind salvat de soldați cu câteva clipe mai înainte de a fi ciuruit de rafala unei mitraliere inamice. Rămas conștient, a dat următorul ordin soldaților: „Să se știe că eu sunt rănit aici. Niciun om să nu treacă îndărăt peste trupul meu” – iar aceștia s-au comportat admirabil, reușind respingerea atacurilor inamice până la capăt.

După ce a trecut cu bine de cea de-a doua perioadă de convalescență – în urma căreia a rămas însă cu un handicap la picior -, Radu R. Rosetti a fost trimis ca atașat militar pe lângă aliații occidentali, pentru a susține cauza României în urma impunerii Păcii de la București și de a arăta disponibilitatea țării sale de a reintra în război deîndată ce condițiile ar fi permis-o. Astfel, el a servit în decursul anului 1918 sub comanda generalului francez Henri Mathias Berthelot, fostul șef al Misiunii militare franceze din România, față de care s-a legat cu o prietenie pe viață.

 

A înființat Muzeul Militar Național

Avansat, după sfârșitul Primului Război Mondial, la gradul de general de brigadă, Radu Rosetti a ales să demisioneze din armată, fiind, între altele, nemulțumit de prea numeroasele și  – adesea – nejustificatele promovări ale unor ofițeri insuficient pregătiți. Spiritul său întreprinzător și meticulos nu putea însă rămâne fără ocupație, astfel încât proaspăt pensionatul general s-a dedicat în întregime studiului și activităților culturale. Una dintre principalele sale realizări a fost înființarea Muzeului Militar Național, pentru care militase încă din anul 1914, realizând un proiect detaliat și sporind ulterior fondul de exponate prin desfășurarea mai multor campanii arheologice în vechile cetăți ale României. Acest merit i-a fost recunoscut prin alegerea în unanimitate ca președinte al consiliului de administrație, funcție pe care a îndeplinit-o vreme de șase ani, cât și prin numirea, la anul 1934, ca membru titular al Academiei Române.

De asemenea, Radu R. Rosetti s-a dedicat studiului istoriei militare a României, publicând mai multe lucrări, între care o primă sinteză asupra Războiului de Independență. Experiența sa vastă în domeniul strategiei militare nu se limita însă la trecut – cel care poate fi considerat cel mai important istoric militar român a emis în epocă opinii extrem de pertinente cu privire la desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial, sintetizate în cadrul lucrării intitulate Învățăminte din războiul în curs, și a prevăzut cu mult înainte sfârșitul nefericit al acestuia pentru România.

 

A respins legionarismul, dar a fost condamnat din cauza lui

Cu toate acestea, nu a refuzat cererea lui Ion Antonescu de a prelua, la anul 1941, portofoliul Ministerului Educației Naționale, Cultelor și Artelor, deoarece era conștient de necesitatea urgentă a reorganizării învățământului românesc, dar a făcut-o, potrivit propriei mărturii, „…cu condiția expresă că nu se va alcătui vreun partid politic fascist și că nu înțeleg a primi alte atribuțiuni decât în stricta legătură cu gospodărirea școalelor și în special cu reintroducerea ordinei în ministerul ce mi s-a încredințat”.

Deși era limpede că nu se implicase în politica acelei epoci, fiind doar un om care alesese să-și facă datoria față de țară, de o ținută morală ireproșabilă – așa cum au mărturisit, după război, mai multe personalități, între care și marele rabin Alexandru Șafran -, eruditul descendent al uneia dintre cele mai de seamă familii boierești române era o țintă evidentă a nou-instalatului guvern comunist, care a ordonat arestarea sa la data de 15 august 1948. Deși niciuna dintre acuzațiile ce îi fuseseră aduse nu a putut fi demonstrată, a fost condamnat la doi ani de închisoare, pedeapsă pe care nu a mai apucat să o execute: bolnav, murea în închisoarea de la Văcărești, la sărbătoarea Înălțării Domnului (2 iunie 1949), de Ziua Eroilor, adăugându-se acestora.

 

 

În timpul studiilor de la Charing Cross Hospital din Londra, Sarah Grant a avut o mulțime de joburi, de la asistent de vânzări în magazine, până la babysitter. În timpul celor 22 de ani petrecuți la Paris, Sarah a întâlnit mulți români. Fascinată, a învățat rapid limba română, și s-a îndrăgostit pe loc de opera lui Caragiale și cultura noastră.

 

Născută în orașul care găzduiește cel prestigios turneu de tenis al lumii, Wimbledon, Sarah a absolvit Universitatea din Londra, apoi a făcut un master la Universitatea Cambridge. Auzise de România și dorea să ne viziteze țara, dar prietenii îi spuneau că nu poate veni aici pentru că nu vorbea limba, era o țară fostă comunistă deci, era foarte periculos. În ciuda acestor impedimente, Sarah a luat avionul și a aterizat pe pământ românesc. Era în anul 2000, “imediat ce am pășit pe acest pământ am început să plâng, simțeam că sunt acasă, și am știut că voi trăi aici cândva”, povestește Sarah Grant.

 

Turneu caritabil la Londra și Paris pentru copiilor din Sighetu Marmaţiei

De atunci a început să viziteze de trei ori pe ani diferite regiuni din România și stătea cât de mult îi permitea programul. Nu au fost simple excursii, la acea vreme Sarah făcea parte dintr-o asociație care îi sprijinea pe copiii din familiile sărace. A început să strângă fonduri pentru un proiect îndrăzneț: renovarea unei creșe în Sighetu Marmației. La acea vreme, Sarah avea mulți prieteni muzicieni, ea însăși cânta într-un cor național. Impresionată de activitatea elevilor din Sighetu Marmației, a organizat împreună cu prieteni muzicieni concerte caritabile, unul la Londra și două în Paris.

 

Sunt unele locuri care au o energie cu care rezonezi, iar România rezona perfect cu mine

 

Scopul turneului a fost să strângă fonduri pentru creşa din Sighetul Marmaţiei. “Tot ceea ce făceam era pentru România, pentru promovarea ei și pentru copiii de aici, nu puteam să suport ignoranța ce afecta România”, a spus Sarah pentru Matricea Românească.

 

1

 

Ore de engleză interactive, cu teatru și muzică

Sarah  predă engleză și este trainer pentru adulții care vor să-și perfecționeze cunoștințele de limba engleză. Însă a avut  în pregătire și câțiva elevi promițători. ”Nicăieri nu am întâlnit tineri așa de isteți, entuziaști, muncitori, ca în România”, a mărturisit Sarah Grant. Devotamentul cu care predă i-a motivat de-a lungul timpului pe unii părinți să facă sacrificii mari. Constrânși de posibilitățile materiale reduse, ei au vândut ce avea mai de preț în scopul educației copiilor lor. “În 2007-2008, am cunoscut o doamnă care își vânduse inelul de logodnă pentru a plăti cursurile copiilor ei. M-am simțit incredibil de onorată și înfricoșată,  pentru că aveam o mare responsabilitate”, povestește Sarah. La orele profei Grant nu ai cum să te plictisești. Folosește cu precădere programarea neuro-lingvistică, întrebuințează teatrul, muzica, jocurile, pentru a facilita procesul de învățare. “Metoda mea încearcă să le reamintească studenților că au aripi și că le pot folosi. Eu nu cred în greșeală, cred în ceea ce înveți din greșelile pe care le faci”, a zis Sarah.

 

Un sistem de educație bazat pe memorare și repetare nu învață un om să gândească și să fie curios

 

Nimeni nu părăsește clasa de engleză fără să învețe ceva nou, fie măcar un cuvânt sau o idee. E una din legile nescrise ale lui Sarah Grant. “Dacă nu învață cu zâmbetul pe buze și nu sunt fascinați de ceea ce fac, înseamnă că am dat greș. Îmi doresc să învețe să fie mândri de ei, și să folosească în societate ce au învățat de la mine”, a mărturisit Sarah. Întrebată de Matricea Românească despre cât de mare e rolul pedagogului în viața unui elev, profa Grant a spus că respectul este cel mai important principiu în relația dintre cei doi. “Dacă un elev de-al are o prezentare în limba engleză și aceasta nu a ieșit bine, mă simt groaznic, pentru că nu i-am dat resursele necesare”, a spus Sarah.

 

Empatia: modelul danez

Și-ar dori ca sistemul educațional din România să-i învețe pe copii empatia față de cei din jur. Așa se întâmplă de ani buni în Danemarca, țara cu unele dintre cele mai performante licee și universități din lume. “Copiii danezi învață încă de la 7 ani să fie generoși, să fie atenți la nevoile colegilor, să lucreze în echipă și nu în ultimul rând să se ajute la teme în funcție de afinitatea fiecăruia”, spune Sarah Grant.

Astăzi, studiul peste hotare este privit cu ochi buni de tinerii români care nu ezită să aplice la universitățile de prestigiu din Occident. Sarah consideră o astfel de experiență mai mult decât benefică, e un lucru esențial pentru viață. “Chiar și pentru un an de zile e bine ca un tânăr să trăiască în străinătate la studii. De ce? Pentru că atunci când ești departe de casă înveți să apreciezi ceea ce ai avut, devii mult mai atent la cultura ta”, a concluzionat Sarah Grant.

 

Cunosc bine două mame-prietene. Minuni de mame! Mame de băieți. Le admir. Dăruiesc băieților lor tot ce pot. Îi observă și îi îndrumă și îi susțin. Și se susțin una pe alta.

 

În vara aceasta lungă ce a ținut până în toamnă, au stat cu băieții în Marele Oraș. Așa a fost să fie.
Ele, care îi plimbau doar pe deasupra norilor, care îi duceau din șes până în creierii munților, care le arătau pisici de mare și scoici cu perlă, muzee de știință și figuri de ceară, turnuri înalte și porți cu personalitate, ele au stat cu băieții în Oraș.
Și ce vară călduroasă! Cu colb și aer irespirabil, miasme puternice, gândaci și furnici.
Li se rupea inima că-și țin băieții în Oraș.

 

Feți-Frumoși de oraș

Dimineața, seara și la prânz, uneori în creierii nopții și la cântatul cocoșilor, băieții se întâlneau și șopteau și chicoteau.
Încălecau trotinetele ca doi Feți-Frumoși-cu-stea-în-frunte, se alergau, râdeau, se tachinau. Își verificau roțile și făceau schimb de saboți.

”Ce cald e!- oftau mamele cu milă în glas-…și noi îi ținem în Aici!”

Noroc că băieții nu auzeau și dansau cu tricourile ude de ploaia ce se pornise din senin. Se cățărau și alunecau cu viteză pe delușoarele din parc.

”Nu pot să respir!”, îngânau mamele triste că-și țin copiii în Oraș.

Băieții se luau de mână și mâncau înghețată și porumb fiert. Își comentau personajele preferate, făceau schimb de jocuri, cărți și rulmenti. Adoptau căței și își descriau lumile din capul lor și își testau la două zile limitele.

Când și-au terminat de plâns neputința, într-o bună și frumoasă zi de la început de toamnă calendaristică, mamele au înțeles că băieții ”nu mai au aer” doar dacă nu se văd. Că le priește atât de tare libertatea și prietenia și faptul că se au unul pe altul, încât nimic altceva nu mai contează.

 

Cel mai bun lucru în lumea aceasta e să ai un prieten și să te descurci cu el

Cel mai bun lucru în lumea aceasta e să ai un prieten și să te descurci cu el. Să îl ții lângă tine o vară întreagă, să-l tolerezi, să-l susții, să-l bucuri, să-l lași să te fericească și să te ajuți cu el.

Când au ajuns la această concluzie, cele două mame (prietenele mele) au strălucit.
Și și-au dat seama că într-o vară cu praf și călduri insuportabile, Universul a dăruit copiilor lor mai mult decât ar fi putut să le dăruiască ele într-o viață.

 

Cum arată prietenia adevărată

Cel mai bun exercițiu de prietenie e să-ți faci un prieten și să îți fie bine cu el.

Ca psiholog și ca părinte pot să afirm clar că prieteniile legate în copilărie rămân puternic ancorate în memoria noastră.
Liantul prieteniilor ce se leagă acum este afectivitatea. Afecte pure, lipsite de disimulare.
Sursă de joacă, distracție, voie bună, relaxare, testare de limite. Asta este în copilărie prietenia; se dezvoltă în pașii următori în sursă de învățare și adaptare în societate: comunicare, cooperare, apartenență la un grup, respect. Înțelegere și ascultare.

Un copil care are un prieten e un copil salvat. E un copil cu o ancoră. E un copil cu un refugiu.

 

Omul acela nu avea alt scop în viața lui decât a-și servi țara; își fixase o țintă din cea mai fragedă tinerețe, țintă înaltă și ideală, la a cărei realizare totală nu a ajuns dânsul, dar i-a pregătit tărâmul, și pentru care nu și-a cruțat nici viața, nici familia, nici averea”. (Sabina Cantacuzino, născută Brătianu)

 

În urmă cu doar câteva zile, în Piața Universității din centrul Bucureștiului a fost dezvelită o statuie ce aduce o reparație istorică memoriei unuia dintre părinții României moderne: Ion C. Brătianu. Astăzi, personalitatea sa este mai puțin cunoscută decât ar merita și uneori este confundat cu fiul său, Ion I.C. Brătianu, prim-ministru al țării în timpul Primului Război Mondial și unul dintre principalii artizani ai Marii Uniri. Însă meritele tatălui nu sunt nicidecum mai prejos.

Ion C. Brătianu s-a născut la sfârșitul epocii fanariote și a făcut parte din prima generație de români care au studiat în străinătate, alături de personalități precum C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, frații Golești, Mihail Kogălniceanu ori Dimitrie A. Sturdza. Însușindu-și ideile liberalismului european, aceștia au revenit în țară cu hotărârea de a realiza un stat modern și independent, care să fie recunoscut ca atare.

Prima afirmare a lui Ion C. Brătianu pe scena politicii românești a avut loc în timpul Revoluției de la 1848, acesta fiind cel mai tânăr membru al Guvernului revoluționar. Reprimarea acestei mișcări l-a forțat să-și părăsească țara, petrecând mai mulți ani în exil, dar continuând să sprijine și să promoveze cauza română, căreia i s-a dedicat trup și suflet.

Brătianu s-a remarcat între membrii generației sale prin tenacitate, viziune, spirit conciliant și distincție, calități ce l-au ajutat să unifice, treptat, în jurul său, pe toți reprezentanții liberalismului românesc aflat la începuturi, cât și să soluționeze numeroasele crize ce au marcat activitatea sa ca om de stat.

Revenit în țară la anul 1857, ca membru în Divanul ad-hoc, a sprijinit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, contribuind astfel la Unirea Principatelor. Caracterul autoritar pe care l-a căpătat guvernarea domnului Unirii în ultimii doi ani l-a făcut să se disocieze de acesta și să participe, în cadrul „monstruoasei coaliții” organizate de conservatori și liberali, la înlăturarea sa.

 

Și-a vândut o moșie pentru a-l aduce pe Carol I în țară

Ulterior, Brătianu și-a folosit relațiile pe care le legase cu mai multe familii europene pentru a obține numirea unui principe străin pe tronul Principatelor, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. S-a ocupat personal de aducerea sa în țară, deși lăsa în urmă o soție însărcinată și un copil grav bolnav, călătorind incognito alături de acesta prin Imperiul Austriac – aflat în război cu Prusia la acea vreme – și prezentându-l drept fiul său. De asemenea, Brătianu a suportat toate cheltuielile acestei călătorii, fiind nevoit să-și vândă una dintre moșii.

Deși relația sa cu Carol a fost marcată de unele tensiuni, mai ales în prima parte a domniei acestuia, Ion C. Brătianu a devenit în timp cel mai apropiat colaborator al principelui. Reușind unificarea tuturor facțiunilor liberale în cadrul Coaliției de la Mazar-Pașa, în urma căreia a luat ființă Partidul Național Liberal, noul președinte al acestuia a format, la anul 1876, cel mai longeviv guvern pe care l-a cunoscut România până în perioada comunistă, rămânând la putere până în anul 1888.

Între cele mai importante realizări ale guvernării sale se numără implicarea statului român în războiul ruso-turc din anul 1877. Brătianu a participat personal la negocierile cu Imperiul Rus de la Livadia, încercând să obțină recunoașterea țării sale ca aliat și reușind să îl convingă pe principele Carol de necesitatea obținerii independenței față de Imperiul Otoman. Purtând, ca ministru de Război, întreaga responsabilitate pentru desfășurarea campaniei din Bulgaria, Brătianu a resimțit profund această răspundere, albind, potrivit mărturiei membrilor familiei sale, în toamna când se desfășurau luptele de la Plevna.

 

Marile realizări: Independența, regatul, crearea instituțiilor fundamentale

Victoria obținută de trupele române a consfințit independența statului român, recunoscută în cadrul Congresului de la Berlin (1878), unde însă Brătianu și Mihail Kogălniceanu nu au reușit să împiedice anexarea sudului Basarabiei de către Rusia, dobândind în schimb Dobrogea – conducătorul liberal a refuzat să considere anexarea acesteia drept o compensație, dar a realizat importanța obținerii unei ieșiri la mare, pe care o numea „plămânul țării”.

După ce România a devenit regat, în anul 1881, Brătianu s-a dedicat modernizării statului, bucurându-se de sprijinul unor colaboratori valoroși, precum Eugeniu Carada, Eugen Stătescu ori Dimitrie A. Sturdza, alături de alți „oameni modești, devotați, de un merit incontestabil”, care „au fost urmarea naturală a marii generații de la 1848”. Astfel, în timpul guvernării sale a fost revizuită Constituția din anul 1866, a fost înființată Banca Națională a României, a fost dezvoltată o rețea de căi ferate și șosele, iar industria a fost încurajată permanent.

Ritmul accelerat în care s-au desfășurat aceste schimbări era oglinda vie a vieții lui Brătianu, recunoscut pentru marea sa putere de muncă: se trezea în fiecare zi la ora 4 și băgase spaima în funcționarii ministeriali prin vizitele sale matinale, continuându-și neîntrerupt activitatea până seara. Singurul loc unde uita de griji era în sânul familiei, pe care o numea, cu umor, „marele său partid”. Preocupat permanent de educația copiilor, Ion C. Brătianu le-a acordat acestora toată încrederea sa, încredințându-le chiar transcrierea telegramelor guvernamentale.

 

Politician imbatabil și om cu principii de neclintit

Realizările sale ca părinte s-au văzut peste ani, când trei dintre fiii săi – Ion, Vintilă și Dinu – au devenit la rândul lor personalități de frunte ale politicii românești, Brătianu fiind numit pe drept cuvânt „fondatorul dinastiei de la Florica” – principala reședință a Brătienilor. Numeroase întâmplări din epocă dovedesc respectul de care șeful liberalilor se bucura în ochii societății românești pentru viața sa exemplară de familie. Astfel, deși discret din fire, Brătianu l-a convins pe temutul prefect al Poliției Capitalei, „cneazul” Dimitrie Moruzi, să se împace cu soția, spunându-i doar aceste cuvinte: „Să nu faci un lucru urât nu te pot opri, n-am niciun drept, dar să știi că în casa mea nu mai intri și nu te mai cunosc”.

Deși nu puțini i-au contestat politicile, meritele sale au fost recunoscute unanim spre sfârșitul vieții. Spre exemplu, la aflarea morții sale, în anul 1891, Mihail Kogălniceanu, bolnav la rândul său, le spunea fiilor săi că Brătianu „era un Kogălniceanu, dar fără vițiuri”, iar regele Carol I făcea cu durere constatarea: „Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam”. Într-adevăr, puțini oameni de stat din istoria României i-ar putea sta alături.

Printre regretele din urmă ale lui Ion C. Brătianu s-a numărat și lipsa răgazului de a alcătui o istorie a perioadei generației sale, atât de plină în evenimente, pentru care însă fiica sa, Sabina, i-a oferit, postum, cea mai potrivită consolare: „Era menit să facă acea istorie, și n-a avut timpul să o scrie”.

 

Răzvan Ioan a studiat în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. În Universitatea din Leiden a și predat câțiva ani, pe durata doctoratului. S-a întors acum câțiva ani în România, pentru că, spune el, ”mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici un licăr de speranță”. A fondat aici MyKoolio, o platformă de instrumente ajutătoare pentru elevi și profesori. Cum arată speranțele unui antreprenor în domeniul educației, puteți asculta în interviul audio sau puteți citi în sinteza de text de aici.

 

 

 

Atunci când am văzut MyKoolio, m-am întrebat când a încetat oare școala să mai fie de ajuns.

Nu cred că școala a fost vreodată de ajuns. În fond, la școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale.

Ai trecut prin foarte multe școli, mai ales universitate și post-universitate.

Așa este, mi-am început traseul în învățământul superior la University College Utrecht, în Olanda.

Deci nu ai făcut nici o facultate în România.  Liceul unde a fost?

La Galați, liceul Alexandru Ioan Cuza. Și am plecat la 18 ani la un colegiu de ceea ce americani numesc Liberal Arts, ceea ce înseamnă că nu iți dedici cei trei ani de facultate unei singure discipline. În cazul meu era vorba despre filozofie, istorie și istoria religiilor. Ești obligat să faci cursuri și în celelalte domenii, de exemplu am făcut un curs de antropologie, am făcut un curs de științe cognitive, obiectivul fiind nu să-ți îngusteze orizontul spre o singură materie, ci să îl deschidă.

Acesta a fost primul tău contact cu Occidentul non-turistic.

Da. A urmat un master în Anglia, la Warwick, acolo am hotărât să merg pe drumul filozofiei, mai exact filozofie modernă, așa numita filozofie continentală. Am hotărât apoi că am nevoie de mai mult timp, am obținut o bursa Erasmus pentru al doilea master care m-a dus la Praga în Cehia, în Franța la Toulouse și în Brazilia.

În Brazilia?

Am fost surprins să aflu că brazilienii au o școală filozofică respectabilă și că au contacte importante cu Europa. A fost o perioadă foarte benefică în formarea mea.

Au fost o mulțime de culturi în care te-ai înșurubat pentru o perioadă, apoi te-ai mutat în altă parte. În ce fel asta a fost important pentru formarea ta personală integrală?

Nici nu pot să îmi imaginez acum cum ar fi să stai într-o singură cultură, într-o singură țară. Cred că e vorba și de un mic exercițiu nu numai al deschiderii minții, ci și al generozității, al faptului că poți să accepți și altceva decât lucrurile cu care ești obișnuit.

 

Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea

 

Noi, acum, dacă vrem să fim buni europeni, nu putem face asta decât încercând să facem o sinteză a culturilor care s-au luptat între ele sute de ani și acum își doresc un viitor comun.

Elementele comune ale identității europene există? Adică trebuie inventate, sau sunt acolo și trebuie doar descoperite?

Dacă ar trebui doar să le inventăm, atunci cred că acest proiect nu ar avea succes, cred că avantajul  nostru este că putem nu doar să inventăm ci și să descoperim elemente comune. Trebuie să fim asemenea zeului Ianus, cu două fețe, o față spre viitor și o față spre trecut. Vreau să mai ridic o problemă: educația este fundamentală, dar am văzut în ultimul clasament al universităților, care a apărut acum câteva săptămâni, că Universitatea din București a ieșit din top 1000. Nu a stat niciodată grozav, dar acum că a ieșit din top 1000 este un prag simbolic catastrofal. Cum avem șanse mai mari să urcăm în top? Separat de Europa, de cei care au knowhow-ul potrivit, sau împreună cu ei, cu cei care au tradiție de sute de ani în educație?

Dacă ai fi ministrul învățământului, ce ai schimba pentru a favoriza performanța academică?

Bineînțeles, finanțarea este o problemă. Mai e o problemă faptul că nu ne concentrăm destul de mult pe resursa umană și faptul că în mediul universitar nu avem competiții care sunt evaluate și din exterior, ci doar intern. Ar trebui ca toată lumea să lucreze și în engleză, și sunt din păcate cadre universitare care nu stăpânesc engleza.

Răzvan, ai cercetat toată viața ta filozofie, istorie, adică domeniile care țin de universul ideilor, al principiilor de viată, căutarea binelui, adevărului, idealuri vechi. N-ai avut niciodată dorința de a merge către un domeniu practic?

Ba să știi că am făcut liceul de mate-info, mă gândeam la un moment dat să merg pe drumul informaticii, dar asta e, m-a cucerit Platon între timp. El e de vină!

Pe Platon l-ai descoperit exclusiv din cărți, din lecturi, sau a fost un intermediar care ți l-a tradus?

Am avut norocul să întâlnesc de-a lungul vieții niște oameni remarcabili. Mai ales profesorii de la facultate sunt foarte importanți, ei iți setează drumul. Îmi aduc și acum aminte de primul meu curs de filozofie antică, filozofie greacă, în care profesorul Ian ne-a spus, exasperat de întrebările noastre nepotrivite, că atunci când citim un mare gânditor, întotdeauna să ne gândim că a fost cel puțin la fel de inteligent că noi!

Studierea istoriei ideilor ne clarifică întrebarea fundamentală de unde venim și ce-i cu noi?

Ne ajută să formulăm mai bine întrebarea. Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea, pentru că asta iți descoperă perspective nebănuite.

 

La școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale

 

John Locke, un filozof britanic, spunea că unii oameni aduc mai multă lumină asupra unei probleme punând bine o întrebare decât fac alții vorbind zile în șir despre subiectul respectiv. Educația se face pentru a fi un om întreg, un bun cetățean, o persoană care poate să gândească pe cont propriu, o persoană care nu se lasă păcălită, manipulată. Cred că educația în sens larg ar trebui să ne ajute să ne dezvoltăm gândirea critică. De altfel, în facultate absolut toți studenții erau obligați să facă cursuri de argumentare, de analiză și un curs de statistică. Și un curs de engleză, de prezentare în limba engleză. Sunt aptitudini de care ai nevoie întotdeauna, indiferent de parcursul profesional. Un curs de statistică, să poți să înțelegi un sondaj de opinie, un alt curs, Argumentation and the Analyșis, un curs în care erai învățat să gândești critic, să argumentezi critic, să îți impui punctul de vedere, și un al treilea curs de engleză academică.

Totul în numele acestui scop, de a gândi pe cont propriu, ceea ce unora li se pare greu, iar altora li se pare nepreferabil.

Dacă nu ai fost învățat cât de bine e să gândești pe cont propriu și cum miza gândirii este libertatea, atunci poate nu iți dorești. Dar dacă elevii prind gustul pentru gândire liberă, atunci cred că vom suferi ceva mai puțin.

 

 

Gara din Sinaia îmi devenise într-o vreme foarte familiară. Urcam adesea pe platoul Bucegilor fie pe la Vârful cu Dor, fie pe la Plaiul Pietrei Arse, motiv pentru care ne dădeam jos din tren în orașul care în perioada interbelică era privit ca un cartier mai îndepărtat al Bucureștiului. Și cel mai adesea ne întorceam în același loc pentru un Personal sau un Accelerat. Așteptasem în ea ore bune, privisem îndelung pădurea din spatele ei, încercasem să nu îmi strice prea tare zenul mizeria de pe peroane și mă bucuram de orice încercare timidă de înfrumusețare.

 

Respectiva gară îmi devenise foarte cunoscută. Sau așa credeam. Pentru că într-o zi mi-am dat seama că nu fusesem niciodată în capătul ei nordic, adică în partea dinspre care vin trenurile de la Brașov. De fiecare dată mă înșurubasem pe undeva pe la jumătatea peronului sau, cel mult, mă dusesem mai înspre capătul sudic al acestuia, cel care era mai aproape de casă. Priveam către partea nordică, măcar pentru afla dacă vine trenul, însă ceva mă ținea pe loc. Nu știam exact ce, un fel de inerție, ceva comoditate, o stranie suficiență care mă mulțumea cu un ”ce să fie…?!. Un capăt de peron, cam la fel cu ce se vede în rest”. Mă mulțumeam cu presupunerile mele și cu sentimentul neconștientizat al unei îndreptățiri garantate. N-avea cum să fie altfel. Până când, într-o zi, m-am prins de fixismul meu. Eram perfect rigid în presupunerie mele. Deși simțeam imboldul unei curiozități, acel ”lasă că știu eu!” mă ținea paralizat într-o siguranță de sine neîntemeiată și abuzivă.

 

Banalul făcea loc în mod discret unui ceva mult mai important

Așa că într-o zi m-am hotărât să văd mă duc, ascultând de imboldul interior al unui ”hai să vedem ce-o fi!”. M-am pus în mișcare cu ceva din emoția celui care pleacă într-o expediție, de parcă nu aș fi avut de mers vreo cincizeci, șaptezeci de metri. Mi-am lăsat rucsacul în grija celor cu care eram și am făcut cei sub o sută de pași care duceau spre micul necunoscut de lângă mine. La capătul drumului am descoperit o locomotivă veche, pe cărbuni, muzeificată pios, un fel de spații verzi îngrijite aproximativ, o deschidere vizuală mai amplă asupra pădurii din spate și o perspectivă ce se deschidea înspre locul din care plecase.

 

Zis și văzut! Ieșisem din capcana minții care contribuie uneori la inhibarea acțiunii. Și fusesem răsplătit

 

Aparent nu mare lucru, însă, de fapt, mult mai mult. În primul rând, am văzut mai mult decât văzusem până atunci. Detalii, forme, culori, spații pe care nu le anticipasem. E adevărat, nu era cine știe ce. Însă, poate că banalul făcea loc în mod discret unui ceva mult mai important. Chiar actului de a vedea. Pentru că ceea ce am văzut a fost și faptul de a vedea, cel al experienței în sine, care îmi arăta ce înseamnă să nu mă mulțumesc doar cu presupunerea despre cam ce ar fi de văzut. Era un fel de performativitate vizuală. Zis și văzut! Ieșisem din capcana minții care contribuie uneori la inhibarea acțiunii. Și fusesem răsplătit cu o poveste despre rigiditatea mea și despre nevoia de flexibilitate.

 

Cum arată Raiul?

Într-unul dintre ultimele interviuri acordate, Părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat cum crede el că este Raiul. Răspunsul său a fost: ”Extrem de flexibil și fără pic de ironie”. Multă vreme m-am concentrat asupra celei de-a doua părți a răspunsului. Pentru că înțelesesem mereu ironia ca pe cea mai delicată formă de violență pe care o poți exercita asupra altuia. Gustam ironiile, însă pe undeva sângeram din cauza lor. În plus, ironia are și ceva autoreferențial. Ea trimite către autorul ei. Ironia este o armă fină pe care doar cel antrenat în argumentație și locuit de un fin spirit al observației o poate exercita.

 

Paradoxal, deși ironicul are nevoie de îndemânare în exercitarea artei sale, el este în mod fundamental rigid

 

Ca atare, ironia îl încununează discret pe cel care o folosește și îl desființează subtil pe cel căruia îi este adresată. Este arma cuțitarului care își străpunge atât de imperceptibil victima, încât aceasta își remarcă rana prea târziu pentru a mai putea face ceva. În ironie este prezentă siguranța de sine a celui care nu admite să nu aibă dreptate și care este atât de instalat în poziția sa încât nu are nevoie nici măcar de confirmări din partea adversarului. Ironicul nu dă cu bâta pentru a-l sili pe oponent să își răcnească înfrângerea. El este îmbibat de siguranța adevărului său, al lui acel ”știu eu mai bine!”. Ceea ce înseamnă că, paradoxal, deși ironicul are nevoie de îndemânare în exercitarea artei sale, el este în mod fundamental rigid, neadmițând sub nici o formă vreo rezervă de nesiguranță. El nu are flexibilitatea necesară pentru a percepe și adevărul subiectiv al celuilalt.

 

Rana narcisică sângerează discret și ireversibil

De aceea, abia mai târziu mi-am dat seama de importanța flexibilității la care se referă prima parte a răspunsului Părintelui Dumitru Stăniloae. Raiul este lipsit de orice formă de ironie pentru că este extrem de flexibil. Căci flexibilitatea este acea disponibilitate de a te pune și în papucii celuilalt, de a cerceta faptele dintr-o nouă perspectivă, de a te duce până în capătul nordic al peronului 1 din gara din Sinaia. Înseamnă a nu te monumentaliza în obișnuința de a vedea și de înțelege viața într-un singur fel, unul pe care te cațeri ca pe soclul aroganței sau al măririi de sine.

Iar flexibilitatea aceasta interioară se obține treptat. În prima parte a vieții noastre suntem îndelung rigidificați de vocile interioare ale complexelor parentale, de pretențiile complexului de superioritate, de teama de a nu găsi formula personală a succesului social sau de incapacitatea de a-i vedea în mod autentic pe ceilalți din cauza rănii narcisice de care mai toți suntem afectați. Momentul conștientizării acestei mineralizări vine și cu nevoia de a practica exerciții graduale de stretching interior.

 

Tot de flexibilitate este nevoie pentru a apuca-o pe una dintre cărările lumii interioare

 

Gesturi mici, dar zilnice, care ne vindecă de statuita cronică de care suntem atinși. Ne putem propune ca, măcar o dată pe zi, în conversațiile pe care le purtăm să îl ascultăm pe un celălalt fără a-l întrerupe. Ne putem face curaj să acceptăm soluțiile viabile pe care colegii sau subalternii noștri le dedică soluționării unor probleme, chiar dacă noi am fi făcut altfel. Ne putem permite luxul de a vedea ce se află pe acele străzi pe lângă care trecem zilnic, dar pe care nu am apucat vreodată să pășim.

Toate acestea sunt posibile exersări ale flexibilității. Și tot de flexibilitate este nevoie pentru a apuca-o pe una dintre cărările lumii interioare. Căci, înainte de a păși pe una dintre ele, este nevoie de disponibilitatea de a face acest lucru. Iar asta presupune să lași în urmă obișnuințele și cărările deja bătătorite, pentru a porni înspre acel capăt nordic al peronului, acolo unde poate aștepta o nouă perspectivă sau o grădină interioară.

 

 

Știați că în 1900 Bucureștiul era plin cu mobilă austriacă la mâna a doua? Sau că în atmosfera boemă a anilor 1860, când au apărut magazinele de tabac, elevii de liceu fumau nestingheriți în curțile școlilor? Cum arătau băile românilor de altă dată? Ce accesorii vestimentare purtau femeile din perioada interbelică? Ați auzit vreodată de Balul Morgii?

 

Imagini din istoria Bucureștiului de altă dată au fost recreate în fața celor care au participat zilele trecute la Grand Hotel Continental, la lansarea volumului ”Cum se distrau românii odinioară” de Adrian Majuru (Editura Corint, 2019). În prezența autorului, evenimentul cu parfum interbelic i-a avut ca invitați pe Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei, și jurnalistul Cătălin Striblea. Preț de un ceas publicul a fost purtat de cei trei vorbitori pe străzile de mult uitate, la cafenelele unde odinioară marii boieri își începeau dimineața, pe la restaurantele și braseriile unde se desfășurau cele mai spumoase discuții, prin parcurile de promenadă și echitație, magazine de lux, agenții de vacanță, teatre de vară și de varieteu.

 

O zi în tihna Bucureștiului de ală dată

Cartea reconstruiește atmosfera care trona în viața de zi cu zi a bucureștenilor, incluzându-i pe cei din cercurile nobile, dar și pe servitori, meșteșugari ori oameni simpli de pe stradă. Nu avem de-a face cu o analiză rece și distantă a acelor vremuri. Autorul pătrunde dincolo de acestă pătură a istoriei și îi pune pe contemporanii săi la masă cu personajele din carte. “Este o abordare a istoricului, a antropologului și a scriitorului, pentru că avem pasaje de mare poezie. Autorul urmărește continuitatea, lucrurile care se păstrează până astăzi. Există o sensibilitate și o atenție pentru detaliu, care mi se par definitorii pentru acestă carte”, a apreciat Sandra Ecobescu. Cele 54 de capitole care compun această lucrare, satisfac curiozitatea pasionaților de istorie, de cifre și statistici, dar și celor care doresc să evadeze din vâltoarea cotidiană și să se reîntoarcă în tihna pe care o aduce Bucureștiul interbelic.

 

La finalul lansării Adrian Majuru a dat autografe celor prezenți

La finalul lansării Adrian Majuru a dat autografe celor prezenți

 

Parfumul locurilor de odinioară

Puțină lume știe că pe locul unde se află actualul Grand Hotel Continental, începând din 1860 a fost hotelul unui belgian care 30 de ani mai târziu a dat faliment. Pe locul acestuia, Jacques Menachem Elias, cel care dă numele celebrului spital din capitală, a construit un hotel și mai mare. La mesele acestuia se aduna pentru a discuta toată crema orașului. Aici se depănau cele mai savuroase povești, se schimbau idei, păreri, iar între hotel și cofetăria Capșa aflată în proximitate exista o continuă circulație de personaje și picanterii. “Această carte vine, ia cu penseta și rememorează viața acelor oameni. Adrian Majuru stabilește decorul, pune personajele la locul lor, iar tot acest parfum ni-l restituie”, a spus Cătălin Striblea.

Radiografia românului pe care o face autorul este cea a unui om primitor, care a coexistat de-a lungul istoriei fără dificultăți cu o paletă diversă de naționalități. Fie că erau evrei, albanezi, romi, greci, austro-ungari, toți trăiau pe o singură stradă, cum ar fi strada Șepcari, într-o armonie deplină. Drama pierderii acestor nații conlocuitoare care aduceau un plus de bunăstare, pricepere, cultură, se va resimți deplin în timpul regimului comunist care a produs o mutație în modul cum bucureștenii își petreceau vacanțele, puținul timp liber, în modul cum se îmbrăcau, dar mai ales cum se comportau în societate. “Cartea amintește de o istorie care trebuie păstrată și dată mai departe. E despre noi așa cum ar trebui să fim”, a precizat Cătălin Striblea.

 

Haine franțuzești ținute în mobilă de mâna a doua și tutun din plin

O altă poveste poate mai puțin știută este schimbarea modei vestimentare a doamnelor din pricina ofițerilor ruși. Între 1806-1812, proaspăt ajunși în București, rușii arătau exemplar din punct de vedere al vestimentației. Atunci, impresionate peste măsură, din cochetărie și spirit de seducție, doamnele au adoptat moda franțuzească pe care o văzuseră la ofițeri și s-au îmbrăcat ca la Paris. Altă istorie mai puțin știută pe care Adrian Majuru o aduce la suprafață este cea a elevilor care fumau tutun în văzul profesorilor. În 1860, după ce au apărut primele magazine de tabac și tutun, liceeni ieșeau în timpul pauzelor și fumau în mijlocul curții.

Istoria produselor second-hand este veche la români. Pe la 1900, se arată că în tot Bucureștiul existau case pline de mobilă austriacă la mâna a doua. Tot ce nu mai aveau nevoie austriecii, vindeau românilor care se mândreau că posedă o mobilă adusă din Imperiul austriac. “Am încercat să surprind timpul liber de odinioară și ce a însemnat el la scară istorică. Satul se ghidează după un calendar, și tot ce se întâmplă acolo este structurat după ce sarcini are de îndeplinit omul în funcție de zi și anotimp. Orașul de cele mai multe ori își permite să încurce anotimpurile”, a concluzionat Adrian Majuru.

 

Copiii nu învață despre prietenie din niște manuale și nici după scheme clar trasate. De obicei nu fac ”cursuri de prietenie”. Își urmează instinctele sociale, analizează atitudinea copiilor ce îi înconjoară, acționează așa cum îi văd pe adulți că o fac, imită comportamentul celor mai mari. În general se vor copia tiparele de prietenie ale părinților.

Cu toate acestea observăm deseori că nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat prietenia și nu îi pun în practică două caracteristici extrem de importante: devotamentul și loialitatea.

 

Poveste cu final fericit

Amica mea are o fiică ce practică baletul. Prietena ei este baschetbalistă înflăcărată, energică. Fetele sunt în clasa a VII-a și sunt prietene bune de 3 ani. Ana a ales să meargă la spectacolele de balet ale Mirunei: și de Crăciun, și la final de an și la spectacolul de Ziua Mamei. În tot acest timp, Ana a avut mai multe meciuri de baschet. Iar Miruna nu a fost niciodată în tribună. Într-o sâmbătă, mama Mirunei i-a spus: ”La 5 mergem să o susținem pe Ana” Miruna s-a îmbufnat: ”De ce? Voiam să merg la film. Și, în plus, nu știu ce să fac la un meci de baschet.” ”Nu-i nimic”, i-a spus mama”, mergem pur și simplu să o încurajăm pe Ana. ”Dar Ana nu m-a chemat niciodată…” Mama a rămas neclintită. 

În tribună s-au simțit foarte bine. Ana a marcat mai multe coșuri. Miruna a țipat și a bătut din picioare. Nu s-a sfiit, la sfârșit, să o laude pe Ana cu toată puterea și să îi spună că a fost cea mai bună. Fetele au ajuns la cofetărie vorbind cu încântare despre ceea ce trăise fiecare.

Seara, Miruna i-a mulțumit mamei pentru că a insistat să meargă. Nu știuse că pasiunea Anei pentru baschet este la fel de mare ca pasiunea ei pentru balet. A realizat că interesul pentru pasiunile celorlați este un aspect clar al cimentării unei prietenii.

Povestea aceasta este un exercițiu admirabil de susținere reciprocă. Este un model de prietenie ce va crește și se va dezvolta frumos. Vor crește ramuri mari și lăstari. La bază a stat un mic impuls dăruit de un părinte echilibrat ce prețuiește valorile prieteniei.

 

Prieteniile părinților

Sfătuiesc părinții să se împrietenească atât cu părinții prietenilor copiilor, cât și cu părinții inamicilor sau rivalilor.

Când suntem răniți sau furioși pentru ceea ce simte fiul sau fiica noastră este puțin cam târziu să discutăm cu părinții celuilalt sau celorlalți. Durerea copilului se va reflecta la o putere și mai mare în noi; de obicei este o durere strânsă, acumulată. Este bine să discutăm de la primele semne de disconfort; este bine să aplanăm și să încheiem din fașă un lucru ce poate escalada. Conversațiile scurte, prietenoase, ce vin pe un fond calm au cele mai mari șanse să pună bazele unei bune relaționări între părinți, iar asta se va răsfrânge pozitiv asupra legăturii dintre copii.

 

Trăirile copiilor și trăirile părinților: ecuația emoțiilor nerezolvate

De fiecare data când un copil trece printr-o întâmplare grea, prin empatie părintele simte aproape tot ce simte acesta. Durerea fizică și durerea socială este purtată de părinte. Uneori chiar cu efecte ușor exacerbate. Este bine să fim lângă copil și totodată să respectăm nivelul trăirilor acestuia. Ei se vor reface emoțional mai repede după șicane și insulte, exact așa cum se refac mai repede după o fractură sau după o tăietură.

 

Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție, chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor

 

Ei sunt dornici și motivați să repare lucrurile și să se împace pentru că tovărășia și prietenia și joaca este acolo și nu vor să piardă nimic. Apoi le este ușor să spună greutatea astfel încât aceasta să fie puțin preluată de adult (exact ca atunci când ne dau gentuța și hanoracul în parc, când sunt mici). Noi scoatem la lumină situații similare poate nerezolvate din copilăria noastră și totul se duce pe o treaptă mult mai înaltă: situație nerezolvată + situația copilului = o sumă mai mare de emoții negative.

 

Copilul trebuie să primească încredere

De fiecare dată ne vom asculta copiii. Intens, ochi în ochi, lăsând deoparte ceea ce facem; vom analiza bine întregul context și vom asculta în primă fază o soluție pe care chiar fiul nostru sau fiica noastră o scoate la lumină pentru remedierea situației. Tratați copilul cu încredere, însă vă rog să aveți o privire de ansamblu asupra situației. Puneți totul în echilibru, calmați momentul sau mergeți și comunicați școlii sau părinților celorlați copii întâmplările. Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor.

Copiii au o viață socială ce ne amintește de propria noastră viață socială, de când eram copii, preadolescenți, adolescenți. Este foarte bine să fim atenți pentru a nu confunda prezentul cu trecutul.

 

Finalul fericit

Modelele pe care le dăruim fiilor și fiicelor noastre, în orice palier, au înrâuriri domoale sau tumultuoase asupra acestora. Viața lor este viața lor, cu totul diferită de a noastră, în alte timpuri, cu alt mediu și altă structură genetică.

Să nu uităm că și copiii vin în viața noastră pentru a ne provoca și pentru a ne ajuta să creștem!

 

 

 

De la bordul navelor tip cargo, la cârma unui lanț de supermarketuri. Feliciu Paraschiv: ”Primul lucru de care ai nevoie ca să fii antreprenor de succes este punctualitatea și seriozitatea, dacă nu le ai, nu te apuca de business”

4 Noiembrie 2019 |
La 14 ani, cu o valiză galbenă în mână, Feliciu pornea către Liceul de Marină din Galați, unde dăduse examen și fusese admis. Patru ani mai târziu s-a înscris la Facultate de Electrotehnică Navală, pe care o absolvit-o cu brio. A făcut parte din...

Filantropia are un nume pentru români: Safta Brâncoveanu. Ce a fost Marele nod brâncovenesc și cum a fost fondat spitalul de 60 de paturi în 1832. L-a ajuns blestemul Saftei pe Ceaușescu?

30 Octombrie 2019 |
Numele familiei Brâncovenilor s-a păstrat în memoria românilor mai ales prin tragicul episod din data de 15 august 1714, când domnitorul Constantin Brâncoveanu era executat de către turci la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin al...

Ion C. Brătianu (1821-1891) sau cum construiești o țară

18 Octombrie 2019 |
„Omul acela nu avea alt scop în viața lui decât a-și servi țara; își fixase o țintă din cea mai fragedă tinerețe, țintă înaltă și ideală, la a cărei realizare totală nu a ajuns dânsul, dar i-a pregătit tărâmul, și pentru care nu și-a cruțat...

AUDIO Răzvan Ioan, cofondatorul platformei de instrumente pentru elevi și profesori MyKoolio: Miza gândirii este libertatea. Educația ar trebui să ne ajute să ne dezvoltăm gândirea critică

18 Octombrie 2019 |
Răzvan Ioan a studiat în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. În Universitatea din Leiden a și predat câțiva ani, pe durata doctoratului. S-a întors acum câțiva ani în România, pentru că, spune el, ”mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici...