13 iulie – 7 august 2022, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român

 

 

Vernisaj: miercuri, 13 iulie 2022, ora 18:00

Concert comemorativ: marți, 2 august 2022, ora 17:30

 

Centrul Național de Cultură a Romilor-Romano Kher și Muzeul Național al Țăranului Român organizează, între 13 iulie și 7 august 2022, expoziția de pictură Gelem, Gelem, Samudaripen, realizată într-o manieră instalativă de artistul Eugen Raportoru, în sala Tancred Bănățeanu. Expoziția este curatoriată de Cătălina Olteanu și coordonată de Ilina Schileru, cu un text de Anda Petrache.

 

Eugen Raportoru este primul artist român de etnie romă care reprezintă Pavilionul Colateral Rom la Bienala de la Veneția, într-o expoziție personală, deschisă publicului internațional între 23 aprilie și 27 noiembrie 2022, la Instituto Veneto di Lettere, Scienze ed Arti, organziată de European Institute of Arts and Culture. Cu o bogată activitate de expoziție și o ascensiune atipică, Eugen Raportoru este azi un artist prolific și extrem de activ pe scena locală, cât și internațională (Ambasada Română la Stockholm, Royal College și Vatican – participări de grup).

 

Gelem, Gelem, Samudaripen este o expoziție comemorativă prezentată dedicată zilei Internaționale a Comemorării Genocidului Rom din perioada Holocaustului.

 

Vă invităm la vernisajul expoziției care are loc miercuri, 13 iulie, de la ora 18:00 și marți, 2 august, la ora 17:30, la concertul de muzică creștină, organizat de Centrul Național de Cultură a Romilor-Romano Kher, și coordonat de Marius și Fernando din Bărbulești.

Opre Roma!

 

Aveam 20 de ani când am aflat pentru prima dată despre istoria neamului meu.

Fapte și întrebări care mi-au dărâmat lumea de atunci făcându-mă să simt furia omului neputincios în fața adevărului. Furia a trecut, a rămas în schimb dorința de a face cunoscută istoria mea și a neamului din care mă trag folosindu-mă de toate mijloacele posibile.

Eugen Raportoru și arta sa te așază în fața unui adevăr, parte a istoriei noastre comune. O parte din istoria unui popor care a suferit mult, care s-a revoltat folosind doar bețe, unelte sau pietre, forțând trupele naziste să se retragă în data de 16 mai 1944, când s-a dispus lichidarea „taberei de țigani” de la Auschwitz.

2 august este Ziua Europeană de Comemorare a Victimelor Holocaustului împotriva Romilor, ziua în care ne aducem aminte că unii oameni au decis că semenii lor merită să moară doar pentru că aparțin unei alte etnii.

Lupta pentru câștigarea demnității a început cu mulți ani în urmă, iar artiștii romi au contribuit la această luptă prin arta lor într-un mod unic.

 

Cătălina Olteanu, curator

 

„HAI LA BUG, SĂ VĂ DAU CASĂ ȘI PLUG!”

și așa a început…

…a venit Jandarmul și ne-a luat de acasă. Că avea ordin. Pe mine, pe mama, pe tata, trei frați și incă o soră. Avea ordin, și noi, cine eram noi să ne opunem? Am plecat noaptea de la Gara de Nord în vagoane marfar, pline de oameni, de mame și copii, fără apă, fără mâncare… fără aer.

Când treceam pe peroane, când ne înghesuiau în vagoane, jandarmii ne țipau că plecăm într-un loc în care avem „de toate”. Pe mulți ne-au păcălit așa. Unii au plecat de bunăvoie, cu căruțele, cu boii și caii lor (…).

Text de Anda Petrache, după mărturiile supraviețuitorilor

 

Reîntors acasă după deschiderea expoziției colaterale rome la Veneția, organizată de ERIAC (European Roma Institute for Arts and Culture, Berlin), Raportoru se închide din nou în atelier și lucrează intens pentru Gelem, Gelem, un demers care are în spate deja doi ani de concepție (…). În acest an, comemorăm 78 de ani de la evenimentele tragice din 2 august 1944, când aproximativ 3.000 de romi din lagărul Auschwitz-Birkenau au căzut victime ale regimului nazist. Raportoru ridică pe pereții înalți ai sălii Tancred Bănățeanu, vopsiți în negru funerar, 12 pânze, prin care, în cheie simbolică creștin ortodoxă, spune adevărul celor 12 cruci apostolice: adevărul despre genocidul romilor (samudaripen). Tratate în straturi de uleiuri brune sau ca suporturi pentru traverse de tren sau copăi, cele 12 pânze sunt martori ale unor abuzuri istorice cu reverberații puternic traumatice pentru etnia romă – o realitate crudă, despre care încă nu se vorbește deschis la nivel instituțional și guvernamental. Roșul și brunul sunt instanțe cromatice ale sângelui și pământului, găsite din plin în tabloul elementelor artistului, iar traversa de tren și căruța, intersectate în formă de crucifix – funcționează ca referințe pentru deportarea masivă decisă de mareșalul Antonescu în 1942, soldată cu 25.000 de deportați, din care numai jumătate au supraviețuit frigului și inaniției, moment istoric ilustrat textual prin romanul – parabolă al lui Zaharia Stancu, din 1968. Numărul victimelor de etnie romă și sinti ale genocidului practicat de naziști se ridică la 1,5 – 2 milioane de suflete, pe lângă alte șase milioane de evrei.

Întreaga expoziție este dominată de un fundal sonor aglutinant pentru elementele care compun întreaga instalație – pânzele și osia de căruță– într-o doină a prăbușirii: de la confuzia îmbarcării în trenuri și care, până la climaxul sonor învăluit într-o profundă disperare.

Expoziția este un cumul instalativ, și după spusele autorului, un act de comemorare dedicat mamei artistului, unul dintre miile de copii deportați în Transnistria.

 

Curator: Cătălina OLTEANU

Text: Anda PETRACHE

Coordonator expoziție: Ilina SCHILERU

 

 

Doamna profesor Ramona Mara Pisoiu este absolventă a Facultății de Geografie, masterandă în specializarea „Integrare europeană”, iar în prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” din București.

În anul 2000 a avut șansa de a o cunoaște pe doamna Mona Șerbănescu, fondatoarea și directoarea Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, sub îndrumarea căreia a crescut din punct de vedere profesional, fiind recunoscătoare pentru asta.

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Rolul profesorului cred că nu a fost nicicând mai important pentru viitorul unui copil. Profesorul joacă un rol esențial în modelarea copiilor ca OAMENI. Nu numai că îndrumă copiii în activitățile academice, împărtășind cunoștințe, deschizând larg ferestre spre lume, ci sunt acolo pentru a le arăta mai ales valorile și comportamentele pe care se pot baza in viitor.

Cred că a fi profesor este o mare responsabilitate. Profesorul este, vrea, nu vrea, un model pentru cei din fața lui și, în primul rând, el ca om trebuie sa fie demn de această profesie.

 

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Bunătatea se învață cel mai bine dacă o simți. Dacă în clasă e o atmosferă pozitivă, încurajatoare, copilul are încredere că este într-un loc bun și, chiar dacă nu e întotdeauna sigur pe răspuns, își asumă riscul.

Bunătatea, respectul, sinceritatea sunt, după părerea mea, la fel de importante ca rezultatele extraordinare la matematică, română, geografie, limbi străine etc.

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Îmi aduc aminte perfect prima oră de CDON (Cunoștințe despre om și natură) de la „Grădinițele Arc-en-Ciel”, de pe strada Matei Voievod. Am intrat în sala din mijloc unde mă așteptau copiii așezați în ”U”, îndreptați cu fața la tablă și cu toți ochișorii lor ațintiți spre mine, am început să le povestesc despre ceea ce ne înconjoară. Am simțit emoție, responsabilitate, frica de a nu mă face înțeleasă și bucurie, când la final, copiii s-au strâns ciorchine în jurul meu într-o îmbrățișare comună. Am ieșit din clasă cu cămașa udă în spate, dar zic că a meritat fiecare picătură. Mi-a plăcut de îndată ce am început!

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Eu sunt profesor de geografie, îmi place și mă motivează acest lucru, dar nu poți fi un profesor bun dacă nu construiești o relație cu copiii, mai ales dacă ești și diriginte/mentor și lucrezi mai îndeaproape cu ei. Trebuie să le arăți cine ești ca persoană, ce valori ai și să comunici permanent cu ei. Comunicarea este elementul principal, pentru că servește la crearea de conexiuni între elev si profesor. Comunicarea și consecvența. Pe lângă predarea geografiei, treaba mea este să-l învăț pe copil să fie mai bun pentru viitor.

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Un mediu de învățare eficient este acela în care toate „părțile” implicate învață unele de la altele. În timp ce elevii învață de la mine despre un anumit subiect, eu învăț de la ei cum să-mi fac lecțiile mai interesante pe viitor, folosindu-mă de întrebările lor. Astfel, ambele părți învață una de la cealaltă.

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Nu toți copiii sunt motivați de aceleași lucruri. Unii sunt interesați doar dacă subiectul discutat îi ajută în „lumea reală” sau dacă există experimente practice, alții își doresc să folosim cât mai mult tehnologia, la polul opus fiind cei cărora le place să studieze hărțile/atlasele sau să lucreze în echipă. Ce fac eu ca să-i mențin interesați? Alternez lecțiile, astfel copiii cu preferințe diferite se concentrează pe lucrurile care le plac cel mai mult.

 

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Îmi este dificil să aleg o singură carte, dar pot să spun că mai nou sunt atrasă de jurnalele de călătorie. Marius Chivu cu „Trei săptămâni în Himalaya” și „Trei săptămâni în Anzi” m-a cucerit definitiv. Asta pentru că îmi plac experiențele autentice trăite cât mai aproape de natură, dar și pentru că textul este însoțit de niște fotografii excepționale făcute chiar de către autor. De asemenea, Ana Hogaș și Ionuț Florea cu „Oyibo. 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa” sau „Prin praf și vise” de Roxana Valea sunt potrivite acum, pentru vacanță.

 

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

În atâția ani de predare am nenumărate amintiri dragi, dar poate cea mai plină de emoție a fost cea din primul an de pandemie, când la serbare de iarnă, copiii fiind în online, au ridicat la camere, pe neașteptate, afișe de apreciere.

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

Calitate nu cantitate.

Îmbunătățirea calității educație prin programe mai puțin stufoase și concentrarea pe conținuturi. Cantitatea mare de informații duce la un nivel ridicat de stres, copiii nu știu pe ce să se concentreze, ba mai mult, au tendința să nu mai învețe sau să învețe strict pentru răspuns.

Consecvența

Sunt de acord cu inițiativele reformatoare, reale, dar într-un ritm normal. Orice intervenție în educație trebuie testată, începi cu clasele mici, aștepți rezultatele, le studiezi, mai apoi impui schimbarea. Atât noi, cât și copiii avem nevoie de stabilitate.

Omul sfințește locul

Profesorul este cel care creează contexte de învățare ținând cont de fiecare copil în parte, el însuși evoluând o dată cu acesta. Dăruirea profesorului are un rol important în modelarea viitorului adult de succes, cu valori autentice. Un sistem care se bucură de specialiști în educație cu astfel de calități, nu poate da greș in formarea unei societăți sănătoase.

 

 

Părinții, la vârsta copilăriei, îl sfătuiau să urmeze alt traseu profesional diferit față de cel artistic, dar Dragoș Popa organiza în fața porții spectacole pentru toți cei care treceau pe acolo încă de mic. Trotuarul îi era scenă, iar pătura de pe pat, agățată pe o sârmă, cortină. Mai târziu, la 16 ani, pe când era încă un adolescent în formare, și-a obținut titlul de „cel mai tânăr președinte de festival” care l-a urmărit ani la rând.

Proiectele în care și-a lăsat amprenta și pe care le ticluiește singur sau alături de o echipă sunt în domeniul socio-cultural, educativ și de promovare pentru tinerele talente. Pe primul loc, Dragoș ar poziționa Centrul Cultural Artist pentru Artă, pe care l-a fondat și pe care îl conduce încă din anul 2010 și care funcționează ca Școală de Arte. Importante sunt și proiectele prin care a reabilitat anumite spații cu scopul de a putea fi utilizate drept încăperi pentru cursuri de arte. Importante sunt și festivalurile naționale și internaționale de muzică, cum ar fi Festivalul Național de Interpretare „Lira”, Festivalul Național „Glasul Valahiei” sau Gala Instituțiilor de Arte.

Întreaga sa existență se conturează în jurul creativității și a creației, pasiunea fiind cea care primează în orice activitate în care se implică. Îl găsim în ipostaza de coordonator, organizator, artist, mentor, realizator emisiuni radio, iar etichetele cu care defilează în societate,  îi definesc întreaga lui existență. Fiecare rol pe care l-a îmbrățișat și l-a câștigat cu demnitate. Să-l lăsam pe Dragoș Popa, totuși, să ne povestească mai multe despre frumoasa poveste a escapadei lui academice!

 

Dragoș, în jurul căror cuvinte guvernezi în viață?

Dragos(te) și respect! Aceste două cuvinte reies din acel motto pe care l-am adoptat și care îmi ghidează pașii prin viață. Nu există interviu sau apariție pe scenă, în care să nu promovez această idee că „cei ce aduc soarele în viața altora, vor trăi și ei în lumină”, devenit deja un motto personal.

 

 

Cum te vezi prin ochii tăi proprii?

O persoană cu calități și defecte, dar care întrunește cu siguranță cele necesare pentru a confirma că motto-ul amintit anterior face parte din mine și mă reprezintă.

 

Ai crescut și te-ai format printre artiști. Ce înseamnă asta pentru tine?

Chiar dacă nu dorim, în mod inconștient, copiem elemente din mediul în care trăim. Este esențial, pentru succesul nostru să ne înconjurăm de oameni care ne sunt model în viață. Dacă privesc din exterior la personalitatea, realizările sau la aspirațiile mele, mă identific cu cei cu care am crescut.

 

Legat de formare, ce ai studiat mai concret? Ce te recomandă diploma sau diplomele?

Palmaresul meu cred că este cel care „mă recomandă”, însă diplomele atestă anumite priceperi. Pentru a răspunde punctual, amintesc Școala de Arte din Brașov (Muzică), Școala de Televiziune și Radio „Tudor Vornicu” din București (Editorial artistic), Facultatea de Științe ale Educației din Brașov (Pedagogie) și Facultatea de Științe și Arte din Târgoviște (Muzică). Impact semnificativ a avut și pregătirea mea pentru un an de zile la Academia de Muzică din Cluj, dar mult m-au ajutat și cursurile de MasterClass sau orele petrecute la anumite școli private. Le mulțumesc tuturor mentorilor și profesorilor.

 

Care a fost primul om care a descoperit valențele și talentul tău? Cine te-a încurajat să continui pe partea creativă ca și solist?

În cazul meu nu este vorba despre o persoană care m-a descoperit. Pur simplu, încă de mic copil organizam în fața porții spectacole pentru toți cei care treceau pe acolo. Trotuarul îmi era scena, iar pătura de pe pat, agățată pe o sârmă, cortina. Părinții m-au îndrumat într-o direcție total opusă domeniului artistic. Am descoperit singur că există o disciplină numită canto, iar apoi i-am rugat să mă însoțească la profesorul pe care îl găsisem prin internet. Pe parcurs mi-au fost alături oameni care reprezintă o inspirație pentru mine și de la care am învățat enorm. Eu i-am căutat, nu au picat din cer. Maestrul George Nicolescu, cel care a făcut ca piesa „Eternitate” să fie nemuritoare sau Ilie Micolov, autorul celebrei „Dragoste la prima vedere”, sunt printre maeștrii care m-au încurajat cu fiecare ocazie.

 

 

Între timp, ți-ai lărgit aria profesională. Ai devenit jurnalist radio-tv, ești implicat activ în diferite proiecte socio-culturale, ai și organizat propriile proiecte în care ți-ai pus amprenta în totalitate sau poate ai o mică echipă în spate cu care ticluiești noi și noi idei. Cum de faci atâtea?

Este adevărat că multe idei îmi aparțin, însă nu toate au pornit numai de la mine. Am o echipă mică, dar puternică. Atunci când proiectele noastre prind contur aduc beneficii comunității, iar ideile vin pur și simplu din pasiune. Nu îmi doresc să plec de pe lumea asta fără să las ceva în urmă! Pe de altă parte, anumite proiecte sunt un mijloc de formare pentru cei mai tineri decât mine, iar sentimentul că am contribuit la traseul lor profesional, mă face să mă simt util și împlinit. Eu îmi împlinesc cariera, iar ei, beneficiarii, își formează viitorul.

 

Primii bani din ce i-ai câștigat?

Primii bani i-am câștigat din muzică, în calitate de mentor vocal. Timp de un an, elevă mi-a fost o singură domnișoară în vârstă de 7 anișori. Ea și-a dorit să lucreze cu mine și este cea care m-a pornit pe acest drum. A rămas alături de mine timp de 8 ani, la fel ca și ceilalți tineri care s-au alăturat pe parcurs.

 

Care este povestea ta legată de radio?

Am debutat în televiziune cu o emisiune de travel. Televiziunea respectivă s-a închis, iar apoi am fost invitat să prezint știri radio. Am colaborat în acest sens cu Radio Brașov, Radio SuperFM, Radio România, iar în prezent fac parte din echipa KissFM, MagicFM și RockFM, la stația din Brașov. Povestea interesantă este că niciodată nu am mers să mă angajez, dar s-au deschis anumite portițe, iar eu am intrat și am rămas atât timp cât am simțit că locul meu este acolo.

 

Care sunt legăturile pe care le simți tu dintre artă și radio? Se îmbină cele două?

Cele două sunt strâns legate între ele și îmi este ușor să le gestionez. Creativitatea și creația sunt un liant între muzică și radio, în cazul meu.

 

Și apropo de activități, care sunt proiectele cele mai importante pentru tine? Îmi poți enumera câteva?

Așa cum ai amintit anterior, majoritatea proiectelor pe care le-am desfășurat sunt în domeniul socio-cultural, educativ și de promovare pentru tinerele talente. Printre cele mai importante proiecte aș enumera emisiunile mele, materialele jurnalistice și totuși, cred că pe primul loc aș poziționa Centrul Cultural Artist pentru Artă, pe care l-am fondat și pe care îl conduc încă din anul 2010 și care funcționează ca Școală de Arte. Importante sunt și proiectele prin care am reabilitat anumite spații cu scopul de a putea fi utilizate drept încăperi pentru cursuri de arte. Importante sunt și festivalurile naționale și internaționale de muzică, printre care amintesc Festivalul Național de Interpretare „Lira”, Festivalul Național „Glasul Valahiei” sau Gala Instituțiilor de Arte.

 

Ce-ți aduc frumos pentru suflet toate aceste proiecte?

Sunt proiectele mele, dar sunt proiecte care au beneficiari. Asta înseamnă că prin intermediul acestora aduc un plus de valoare și fac un bine cuiva. Festivalurile și concursurile de muzică sunt în folosul tinerilor talentați, indiferent că vorbim despre cântăreți, dansatori sau actori. Spectacolele pe care le organizăm înfrumusețează viața culturală. Evenimentele caritabile sprijină anumite cauze, iar lista poate continua. Sufletește simt acea satisfacție că nu trăiesc degeaba și că implicarea mea este semnificativă pentru comunitate.

 

Din ce am aflat despre tine, ai ales cariera de pedagog vocal în detrimentul celei de solist. Ți-ai făcut și propria Școală de Arte la Zărnești, de unde provii tu. A fost ușor sau greu să câștigi încrederea părinților, a copiilor, a profesorilor?

Mult mai dificil a fost ca eu să prind încredere în mine. Susținerea din partea părinților și a copiilor era deja prezentă. Ei au fost cei care m-au căutat și mi-au propus să încep să predau cursuri, încă de pe vremea când eram adolescent, chiar dacă nu aveam pregătirea necesară. Încă de atunci am fost implicat în activități culturale și urcam pe scenă în calitate de solist. Probabil așa le-am câștigat încrederea. În altă ordine de idei, consider că nu a fost o alegere, ci mai degrabă asta mi-a fost rezervat. Este adevărat că ce e al tău e pus deoparte, în sensul că Dumnezeu are pentru fiecare darul său. Am studiat și m-am pregătit pentru ambele, însă cea de pedagog probabil că se potrivește mai mult cu personalitatea și cu menirea mea pe această lume.

 

 

Care a fost ultimul proiect pe care l–ai dezvoltat?

Festivalul național de interpretare vocală și instrumentală „Glasul Valahiei”, la care au participat anul acesta peste 200 de tineri artiști din 13 județe ale României, este cel mai recent proiect. Evenimentul își propune descoperirea și promovarea acestor soliști români, oferindu-le șansa de a cânta live pe scenă și de a obține titluri, distincții și premii.

 

Te-am zărit pe rețelele de socializare alături de maestra Felicia Filip. Ce v-a adus împreună?

Muzica este cea care ne-a unit la început și a fost un liant pentru tot ce a urmat. Empatia, solidaritatea, dragostea și respectul sunt valori care au consolidat relația noastră. Chiar dacă viața nu ne-a intersectat pașii zi de zi, atât sopranei Felicia Filip, cât și maestrului Cristian Mihăilescu, le datorez curajul și reușitele mele. Sentimentul că ei mă prețuiesc și că sunt acolo, undeva, m-a făcut să am curaj și să simt că pot. Prețuirea pe care mi-o poartă face parte din elementul magic care mi-a sporit evoluția pe plan personal și profesional. Sunt personalitățile pe care le admir cel mai mult.

„Dragoș Popa este strălucitor și un nume cu care eu mă mândresc! A învățat de la maeștrii săi și a știut cum să conducă totul spre succes, astfel devenind un exemplu pentru cei mai tineri decât el. Dragoș Popa este un tânăr de mare calitate, un caracter extraordinar, omul care duce până la capăt, cu strălucire, tot ceea ce începe. Este valoros, trebuie remarcat și pus în lumina lui adevărată!”, a declarat într-un interviu, soprana Felicia Filip.

 

Cât de mult te onorează, Dragoș, titlul de „cel mai tânăr președinte de festival”?

Este un titlu care mi-a marcat existența semnificativ. A fost și încă este un motor al proiectelor din trecut, a celor din prezent și viitor. Un titlu pe care mă rugam să nu îl mai aud, deoarece nu reușeam să mai scap de el și care totuși, iată, că mă urmărește și în prezent. Îmi doream să fie uitat pentru că celelalte realizări ale mele rămâneau în umbra acestui titlu. Mulți ani la rând, indiferent de situație, prezentarea mea oficială începea astfel. Acest titlu marchează prima mea apariție, la numai 16 ani, într-un ziar tipărit. Pe atunci, jurnaliștii selectau mult mai atent subiectele care urmau să fie livrate cititorilor.

 

Care este perspectiva ta de viitor? Ce vrei să ticluiești în perioada următoare?

Odată cu înaintarea în vârstă cresc nevoile personale, dar și responsabilitățile pentru familie. Doresc să îmi îmbunătățesc calitățile de antreprenor, iar cândva, să am posibilitatea să sprijin ONG-urile din România. Să fie acel sprijin pe care l-am primit foarte rar din partea agenților economici. Însă, oricum ar fi, viața m-a învățat că lucrurile bune ne ies cel mai bine atunci când le croșetăm în tăcere. Prefer să duc la bun sfârșit o idee, iar apoi să o prezint. Îi sfătuiesc pe toți să facă la fel!

 

Zile cu alegeri

Adolescentul din fața ta! E mic și mare deopotrivă… E special și bun și vesel și năstrușnic și visător și harnic și îndrăgostit și nesigur și debordând de siguranță, dornic de a conduce și dornic de a fi în umbră.

Este timpul să îl întrebi ce își dorește să facă în anii adolescenței. Tu vrei să fii lângă el, să îl susții, să îi susții visele, să îi susții pașii spre locul în care lui îi va fi bine. Este timpul să îl ajuți să numească punctul de energie dinăuntrul lui ce radiază căldură și putere și lumină.

 

Ești un părinte conectat și conștient. Îți faci temele pentru a avea o discuție matură și serioasă cu fiul sau fiica ta. Care este cel mai bun liceu pe care l-ar putea alege?

 

 

Cel mai bun liceu este cel ce îi pune la treabă punctele forte. Școala este despre el, despre valențele lui. El este în mijlocul acțiunii tuturor. Cel mai bun liceu este cel în care se va ști cum să i se potențeze atuurile și cum să i se dăruiască pârghiile ce o să-l susțină în toate direcțiile devenirii lui.

Cel mai bun liceu este acela în care copilul tău va fi respectat. Se va câștiga respect și se va dărui respect.

Cel mai bun liceu va avea acei dascăli care vor vedea ce este copilul și nu ce nu este el. Este locul în care fiul sau fiica ta va păși cu bucurie și încredere și nu cu teamă și apăsare. Patru ani va păși în acel loc. Și se va înalța academic și social.

Liceul cel mai bun prețuiește noul și îl va folosi cu ceea ce are el inovator. În cel mai bun liceu gândirea critică va fi stimulată și căutată, creativitatea va fi recunoscută și pusă la treabă; nimănui nu îi va fi frică de discuții deschise care au numitor comun, dar cuprind și păreri diferite.

 

Ce simți?

Ai bucurie în suflet când pășești în liceul ales de tine.  Îți plac coloanele de la intrare, îți plac panourile cu mesaje ce te însuflețesc, îți place scriitorul sau omul de știință al cărui bust îl vezi zilnic în holul de la intrare. Îi ști istoria, știi de ce e grozav să înveți acolo, știi ce te însuflețește. Pereții și scările au povești vechi și noi iar holurile răsună de râsetele tuturor generațiilor.

 

 

Care este tabloul complet?

Pentru ceea ce va fi adolescentul tău este important ca liceul pe care îl va urma să îi ofere posibilitatea de a se participa la activități extracurriculare, la activități ce îl duc spre lume și îl ajută să pună în practică ceea ce învață. Este important ca tânărul licean să poată să participe la activități ce îl stimulează, competiții, proiecte de voluntariat sau cursuri pentru dezvoltare personala.

În cel mai bun liceu înveți ceva mai mult decât diateze, matrice, integrale, reacții chimice, caracterizări de personaje și identificări ale eului liric, Constituțiile României, populația statelor Asiei și tehnicile de așchiere ale lemnului; în cel mai bun liceu înveți empatia, susținerea, camaraderia adevărată, altruismul,  toleranța. Înveți să te șlefuiești ca OM.

 

Și cel mai bun liceu din lume așteaptă. Voi l-ați găsit?

 

 

Sursă foto: wikipedia

Firește, trecerea de la lumea-organism la lumea-mecanism nu se face brusc, nici liniar, nici prin ordonanță de urgență. Mutația nu e lipsită de lungi și ambigue perioade de tranziție, prilej pentru multe evenimente semnificative, precum acesta:

În cartea sa, American Technological Sublime, profesorul David E. Nye povestește despre prima Expoziție Universală organizată în SUA, în 1876, la Philadelphia. Întinsă pe 115 hectare, Expoziția va atrage în câteva luni 10 milioane de vizitatori și va reuni 37 de țări participante (ca fapt divers, România nu se numără printre ele, prima participare a țării noastre la o Expoziție Internațională de peste ocean va avea loc abia în 1939, la New York). Atracția centrală a acestui eveniment major a fost capodopera deja faimosului inginer american George H. Corliss. Laureat al Expoziției de la Paris din 1867, Corliss ridică în mijlocul Expoziției de la Philadelphia ceea ce s-ar putea cu ușurință numi „un monstru”: cel mai mare motor cu aburi creat vreodată în SUA – alcătuit două motoare gemene, cântărind împreună 600 de tone, cu un arbore de transmisie lung de 90 de metri. Iar în mijlocul acestui imens, tulburător și fascinant angrenaj, perla coroanei: o roată dințată colosală, de 56 de tone, cu diametrul de 9 metri învârtindu-se de 36 de ori pe minut, suficient cât să o poți privi hipnotizat și copleșit. Fiara capabilă să producă 1400 de cai-putere a fost pornită în cadrul ceremoniei de deschidere de către însuși Ulysses S. Grant, președintele SUA și Pedro al II-lea, împăratul Braziliei, după citirea Declarației de Independență.

Nu-i greu de bănuit ce impresie formidabilă va fi făcut motorul lui Corliss. Viziune a „sublimului tehnologic”, expusă ca un nud, promisiune a puterii dezlănțuite a omului asupra naturii, spectacol de masivă eleganță și „poezie a mișcării mecanice”, cum l-a descris la vremea sa Scientific American. Însă, așa cum precizează John Kasson, spectatorii „nu vedeau motorul ca pe o lucrare de inginerie pură, care să fie apreciată doar după cât de eficientă este”. Cifrele le sunt străine, măsurătorile, randamentul posibil și caracteristicile de performanță la fel, și la fel și oportunitățile de utilizare. În ochii lor încă neobișnuiți cu un asemenea obiect, motorul Corliss nu este altceva decât… „o creatură mitologică”. Una care, în ciuda gabaritului imens, se mișcă – iar faptul de a fi în mișcare lasă impresia că are suflet și că există ceva omenesc în ea: e „înzestrată cu viață, și toate mișcările ei seamănă cu gesturile”. Ghidul tipărit al Expoziției chiar vorbește despre „nemaipomenita sa inimă de fier”. Percepția populară asupra mașinilor veacului este una antropomorfă, purtând întrucâtva chipul omului: mașinile „se așează și se încordează; devorează combustibil; scuipă fum; slujesc cu credință și, cel mai dramatic, se mișcă. Trenurile aleargă în galop, dau năvală și zburdă…[1]

Episodul prezentării spectaculoase a motorului Corliss – precum și altele relatate de Nye – este emblematic pentru ilustrarea trecerii de la lumea-organism la lumea-mecanism, de la o cultură a uneltelor la una a mașinilor. În vechea lume-organism, omul se definea ca un microcosmos, reflexie a macrocosmosului cu care se află într-o strânsă împletire[2]. Odată cu progresiva instaurare a Mecanismului în cultură, omul va renunța la acest statut ontologic. Mașina – promisiune implacabilă a unui viitor manipulabil, mașina – supra-naturalul reper al unei Noi Lumi în care natura poate fi și chiar trebuie subjugată, mașina devine substitutul metaforic al Cosmosului. Iar în strălucirea ei nelumească și pe deplin nenaturală a Mașinii se oglindește – diform și magnific – însuși omul, care va deveni, prin aceeași pornire de a se reflecta în ceva mai grandios decât el, un micro-mecanism. Sub vraja puterii, omul se va căuta pe sine în măruntaiele colosale ale Leviathanul mecanic care-l va umili fascinându-l, care-l va coborî înălțându-l.

Relatarea lui Nye nu este însă de prea mare ajutor pentru a clarifica măcar puțin diferența dintre unelte și mașini, care ne interesează aici în mod special. Indiciile cu privire la acest aspect trebuie căutate în altă parte.

***

Într-o abordare mai analitică decât cea a lui Nye, Lewis Mumford, unul dintre cei mari istorici ai tehnologiei, urmărește ceea ce se întâmplă cu omenirea care nu mai privește fascinată la mașină, ci este integrată în cultura pe care mașina o generează. Mumford spune că distincția esențială dintre mașină și unealtă stă în “gradul de independență în operare față de îndemânarea și puterea motrică a operatorului: unealta se pretează la manipulare, mașina la acțiune automată. […] Diferența dintre unelte și mașini constă în gradul de automatizare atins: utilizatorul îndemânatic de unelte devine mai precis și mai automat, pe scurt, mai mecanic, pe măsură ce mișcările sale voluntare se înmagazinează ca reflexe”.[3]

Prin complexitatea din ce în ce mai mare, prin puterea ei, prin dimensiunile ei neomenești, tehnologia industrială – corespunzătoare erei tehnocratice de care vorbește Postman – se prezintă asupra omului nu ca o unealtă alcătuită după chipul și ajustată după puterile lui, ci ca un sistem impunător care trebuie alimentat cu energia omenească, pe care o multiplică. Aici nu mai contează îndemânarea omului, talentul-talantul său, ci capacitatea lui de a face sarcini repetitive. Pentru că nu poate înțelege toate procesele din fabrică, el trebuie să se rezume la a face un singur task. Forțat de aceste condiții, omul devine anonim, rotiță dințată care poate fi înlocuită de o alta[4], la fel de anonimă.

Privitorul extatic ce contemplă Mecanismul devine treptat utilizatorul ostatic ce servește Mecanismul.

Sub noua paradigmă culturală a Mecanismului, instituțiile tradiționale intră într-o criză fără precedent. Familia, comunitatea, biserica – toate funcționau pe vechiul model al organismului și valorizând omul și apreciindu-l în întregul lui. Toate pierd teren în fața marșului industrial care apreciază omul doar pentru capacitatea sa de a se comporta ca un mecanism, adică de a face un singur lucru, lipsit de orice sens intrinsec. Nu i se mai cere talent, meșteșug – pentru că acestea au chip!, i se cere eficiență și anonimitate[5]. În relația dintre om și mașină, omul este cel care trebuie să se con-formeze cerințelor mașinii. Sau cum suna motto-ul înfiorător al unei alte Expoziții Internaționale celebre, cea de la Chicago din 1933: “Știința descoperă, industria aplică, omul se conformează”.

E cazul să fac o mică paranteză aici – în zilele noastre, discursul oficial ne spune că dintotdeauna oamenii au căutat să inoveze permanent, să găsească mereu cea mai rapidă și economică soluție pentru a-și face viața mai ușoară și mai confortabilă. Această idee este pe cât de comodă, pe atât de falsă. În lumea-organism centrată pe om, tentația inovației tehnologice „disruptive” putea fi ținută sub control. Un exemplu excelent este cel al împăratului roman Vespasian (9-79 d. Hr.) – când i se propune de către un supus cu spirit practic un mecanism care ar fi făcut mult mai ieftină transportarea coloanelor grele la Roma, Vespasian îl răsplătește pe inventator, dar refuză: “cum voi mai putea hrăni oamenii?”[6]. 1500 de ani mai târziu, încă lucrurile nu stau mult mai bine pentru unele spirite inovative. În 1529, Anton Mőller din Danzig inventează războiul de țesut cu benzi – capabil să producă dintr-o dată nu una, ci șase țesături. Consiliul orășenesc nu pare să fie foarte impresionat de productivitatea imensă promisă de invenție. Nu îi ridică statuie inventatorului, nu îl face brand local, nu implementează invenția pe scară largă. Ba din contră, pentru a-și proteja țesătorii, interzice folosirea războiului de țesut cu benzi și hotărăște în secret să îl înece pe Mőller. Ceea ce se și întâmplă. Reflexe ale acestui mod de abordare a inovațiilor mai se găsesc până târziu, spre jumătatea secolului al XIX-lea. E cunoscut cazul lui Barthelemy Thimonnier, care inventează în 1830 prima mașină de cusut mecanică, ceea ce era să-l coste viața. 200 de croitori înfuriați îi prădează atelierul și îi dau foc. Thimmonier abia scapă fugind din Paris.

Închei paranteza și revin: pentru a face față condițiilor industriale, este imperios necesar ca omul să își piardă chipul, să se mecanizeze, să se depersonalizeze. Meșteșugarul lumii vechi, prin uneltele sale, producea obiecte unicat, care îi păstrau amprenta personală. Fabricile produc incomparabil mai multe obiecte, dar ele sunt identice[7], și cer oamenilor care le produc să fie identici, mai întâi în comportament, apoi în gândire. Așadar, trecerea de la unelte la mașini presupune nu doar un salt calitativ – în sensul complexității din ce în ce mai mari a mașinilor – ci și un salt cantitativ. Cantitatea de produse industriale care populează pământul începând cu industrialismul este incomparabil mai mare decât cantitatea de artefacte care înconjurau omul în lumea veche. Efectul asupra culturii este însă și unul calitativ – cu o viteză înspăimântătoare, ideea de unicat începe să dispară, odată cu ideea de creator personal. Ceea ce, pentru o cultură formată de creștinism, echivalează cu o implozie…

 

5. MAȘINA – OȚEL, PUTERE ȘI CONTROL

… Există în Biblie cel puțin o pildă despre exces, despre belșug, despre surplusul care trebuie gestionat. Este vorba de pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Rețineți care a fost primul lucru pe care l-a făcut bogatul, înainte de a-i spune sufletului “odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”? A dărâmat hambarele vechi – cu alte cuvinte a renunțat la modul său de viață, la tradiția sa, la armonie, la vechiul model, pentru a face loc noului model al supraabundenței. Nu și-a impus limite.[8]

Pilda poate fi o metaforă pentru transformarea culturii occidentale în trecerea ei către paradigma mecanică. O cultură a excesului, a netrebuitului, este prin definiție o cultură a distrugerii. Cum altfel se poate gestiona noua supraabundență tehnologică virtual nelimitată decât demolând vechile obiceiuri, înlocuind armonia cu natura cu controlul asupra naturii prin și mai multă tehnologie, prin și mai multe mașini și sisteme? Și chiar dacă multe dintre invențiile epocii mașinii vor fi avut o anume spontaneitate și adesea vor fi fost văzute inclusiv de inventatorii lor ca pe un dar de la Dumnezeu (deci nedatorându-se exclusiv omului) de pus tot în slujba lui Dumnezeu, mesajul intrinsec al noilor invenții este din ce în ce mai pregnant acesta: lumea este profund imperfectă[9] și omul este singurul care o poate îmbunătăți. Cum? Inventând din ce în ce mai mult.[10] Este, așadar, normal ca tehnocratul să aibă din ce în ce mai multă putere, mai mult control asupra naturii, ceea ce îl proiectează într-un rol simbolic privilegiat: “Inginerul civil este preotul dezvoltării materiale. […] El este preotul noii epoci”  afirma la sfârșitul secolului al XIX-lea inginerul american George S. Morison.[11]

Renunțând la tonul grav de până acum, să încercăm să comparăm uneltele și mașin(ări)ile din acest punct de vedere, al complexității constructive și controlului exercitat asupra naturii. Am mai făcut această comparație „la firul ierbii” în altă parte, dar cred că își are locul și aici.

Să luăm de exemplu (nu de căpăstru) un cal înhămat la căruță și, pentru contrast, în colțul opus al ringului, un foarte modest Porsche. Cu toții putem intui într-o mare măsură că o căruță e o unealtă, dar un Porsche care depășește în trombă susnumita căruță este totuși cu mult mai mult decât o unealtă; e o mașină(rie). Poate că diferența esențială dintre unelte și mașinării ține de complexitatea procesului de proiectare, a celui de fabricație[12] sau al mentenanței și degradării. De faptul că pentru a obține un Porsche ai nevoie de sute de procese extrem de precise, de specializate și de bine coordonate, de la mineritul pentru materiile prime în toate colțurile lumii, până la ultimul polish cu cosmetice auto dedicate, pe când pentru o căruță de lemn ai nevoie de ceva lemn, ceva fier, două sau patru mâini dibace și de vreo două-trei… unelte. Porsche e alcătuită, cam ca orice automobil, din vreo 30.000 de piese, căruța – din câteva zeci sau puțin peste o sută. Porsche e produsul unui colos industrial, căruța e artefactul unui nene priceput. Pentru a menține în funcțiune căruța cu cal, trebuie să ai ceva teren și încă două trei unelte cu care să îi faci rost de hrană calului, căruța nu consumă nimic, mai eco-bio-carbon-friendly nu se poate. Astfel, controlul pe care îl exerciți asupra naturii este local, limitat și seamănă mai degrabă cu o colaborare cu ea – de vreme ce produsele secundare ale calului sunt folosite drept îngrășământ ori material pentru tencuit zidurile, în amestec cu lutul. De partea cealaltă, pentru a menține Porsche-le în stare de funcționare – ai nevoie în primul rând de bani (mulți!) cu care să întreții nu doar mașina propriu-zisă, ci și următoarele: un întreg sistem global de producție și transport de piese de schimb, de service-uri și stații de ITP, de parcări, de autostrăzi cu industriile aferente, de benzinării cu industriile aferente, de asigurări RCA și CASCO, și așa mai departe, inclusiv industria de brăduți parfumați de agățat la oglindă. Cred că e mai clar acum că acei câteva sute de cai putere livrați de Porsche cer de la noi, ca persoane și ca societate, cu mult mai mult control asupra naturii decât același număr de cai adevărați. Acest control nu mai seamănă cu o colaborare armonioasă cu natura, ci o exploatare crudă – pentru că noi nu mai dăm nimic înapoi, în afară de deșeuri, pentru că nimeni nu poate fi empatic cu rețeaua de benzinării, pentru că nu ne trasăm nici o limită…

La baza tehnologiei moderne stă dorința de putere”, spune filosoful și inginerul Egbert Schuurman[13]. Astăzi noi nu mai stăpânim natura precum în Psalmul al 8-lea, slăvindu-L pe Dumnezeu, recunoscându-L ca sursă primă a Darului care ne-a fost înmânat: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?”. [14] Și nu este deloc întâmplător faptul că natura a fost transformată într-o simplă resursă pe care o stoarcem la maximum în aceeași epocă în care a avut loc eliminarea conceptuală a lui Dumnezeu-Dăruitorul din lume. Darul de al cărui Dăruitor am uitat se golește de sens, devine un simplu obiect fără valoare, care poate fi manipulat fără scrupule și fără teama unor consecințe.

Cât despre control, ar fi de remarcat că diavolul, în confruntarea lui cea mai furibundă cu Hristos, cea din pustia Carantaniei, se folosește în mod explicit de seducția controlului asupra naturii și puterii în prima și cea de-a treia ispitire  – “zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4,3) și “Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Și I-a zis Lui: Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie.” (Matei 4, 8-9).

Începând cu epoca industrială, prin puterea conjugată a mașinilor pe care pretinde că le controlează deplin, omul va urmări obsedant să înfrângă barierele naturale – va vrea să zboare cât mai sus, să pătrundă cât mai adânc în măruntaiele pământului, să se deplaseze cât mai repede. Natura – ce odinioară era văzută ca un dar – trebuie cucerită acum ca pe un inamic, nu iubită, respectată și contemplată ca pe o creație a lui Dumnezeu. Controlul se extinde astăzi și asupra vieții și morții – căutăm ca prin tehnologie să controlăm cât mai mult viața (transplantul, contracepția și avortul sunt tehnicile cele mai vizibile pentru și, din păcate, printre creștini) și să nu mai murim sau dacă tot e să murim, să murim controlat (prin tehnica eutanasierii). Firește, omul câștigă o putere (inclusiv fizică) incomparabil mai mare decât a strămoșilor săi. Însă prețul pe care îl plătește pentru asta pare a fi renunțarea la smerenie. Fără a fi capabil de cine știe ce subtilități filocalice, îndrăznesc să afirm că smerenia nu poate exista fără conștientizarea unor limite – că suntem mult mai mult creaturi decât creatori, iar creatori suntem numai cât ne este dat să fim. Atâta vreme cât înțelegem că suntem limitați, nu ne putem crede zei sau ființe atotputernice[15]. Or, această mentalitate a controlului, alimentată de o tehnologie din ce în ce mai puternică – această obsesie de a sări mereu peste propria umbră, este incompatibilă cu smerenia. Prin mașini, controlul este virtualmente nelimitat; pentru că mereu pot fi „îmbunătățite”, nu există niciodată prea mult control și prea multă putere, întotdeauna mai există ceva din lumea materială care trebuie supus tehnologiei (inclusiv colonizarea și exploatarea resurselor altor planete, una dintre cele mai preganante obsesii tehnofile recente). Or, un asemenea demers a fost imposibil de gândit câtă vreme omenirea dispunea de unelte – artefacte limitate prin însăși „natura” lor, de extensii apropiate corpului omenesc…

Spuneam că motorul Corliss – puternicul și nesmeritul simbol tehnologic cu care am deschis acest episod – a fost pus în funcțiune către doi șefi de stat. Aceștia însă au urmat pas cu pas instrucțiunile directe unui… inginer. O inversiune ierarhică în premieră istorică, așa cum s-a remarcat de atunci. Din cauza complexității ei inaccesibile pentru oamenii de rând, lumea-mecanism nu poate fi stăpânită decât de către tehnicieni. Ceea ce, după cum vom vedea în continuare, nu o va împiedica să capete stranii valențe religioase. Ba dimpotrivă…

(va urma)


[1] David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 123

[2] Viziune comună părinților răsăriteni (Atanasie cel Mare, Maxim Mărturisitorul)  și apuseni (Toma d’Aquino, Honorius de Autun). Vezi Jean Hani, Symbolism of Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2007, p. 42

[3] Lewis Mumford, Technics and Civilization, University of Chicago Press, 2010 pp. 10-11

[4] „Există o diferență între folosirea unei mașini pentru a extinde capabilitățile umane, și folosirea ei pentru a contracta, elimina sau înlocui funcțiile umane”. – Lewis Mumford, The Myth of the Machine, vol. II – The Pentagon of Power, HBJ, 1974, p. 195

[5] „Tehnologiile tradiționale sau premoderne rareori pun accentul pe eficiența operării, nu doar pentru că rareori există o metodă pentru calculul eficienței în mod sistematic, dar și pentru că activitatea tehnică este văzută ca având o valoare inerentă”. – Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, University of Chicago Press, 1994, p. 259

[6] Langdon Winner, Citizen Virtues in a Technological Order, în Eric Katz et. al (eds.) – Controlling Technology: Contemporary Issues, Prometheus, 2003, p. 387

[7] „Tehnica se referă la o producere unică, în vreme ce tehnologia conotează o multiplicitate a producției”. – Mitcham, op. cit, p. 236

[8]  Unul dintre numele cu care țăranii noștri îl numeau pe diavol este „Netrebuitul„. Adică răul este în toate lucrurile care nu ne trebuie, care sunt în exces. Vezi Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Humanitas, 2005

[9] Ideea de organism nu conține în sine posibilitatea îmbunătățirii perpetue. Ideea de mecanism, da. Probabil că aceasta explică de ce culturile tehnocratice, formate de metafora mecanismului, sunt și cele mai medicalizate și mai obsedate de control.

[10] Vezi A. N. Whitehead spunea că marea revoluţie adusă de secolul 19 a fost inventarea metodei de a inventa.

[11] Vezi David F. Noble, The Religion of Technology. The Divinity of Man and the Spirit of Invention, Penguin Books, 1999, cap. 7

[12] Desigur, putem găsi uşor câteva exemple care fac ca această distincţie să pară ambiguă. Bicicleta, în simplitatea ei (mă rog, simplitatea designului la care s-a ajuns abia prin 1886, după vreo 60 de ani de rafinare), pare a fi o unealtă, pentru că e acţionată de forţa utilizatorului, însă procesul ei de fabricare e unul suficient de complex pentru a o considera o maşinărie. Sunt tentat să cred că pistoalele cu încărcare manuală şi produse manual, de la chinezi la mongoli şi arabi, pot fi luate drept unelte, dar nu şi proto-mitraliera din anii 1860, a lui Richard Gatling.

[13] Egbert Schuurman, A Christian Philosophical Perspective on Technology, în Carl Mitcham și Jim Grote (eds.) – Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, University Press of America, 1984, p. 116

[14] Vezi și Psalmul 77, 72  unde David este dat ca un exemplu de măiestrie în stăpânire, tocmai pentru că îndeplinește precondiția inocenței. De remarcat în verset și prezența lui kaph – despre care am povestit în episodul al 3-lea al serialului.

[15]trupurile noastre sunt mărturia faptului că nu avem controlul suprem. Nu suntem suverani. Nu suntem zei. Urâm acest lucru și căutăm să-l negăm din toate puterile. Astfel, încercarea de a înfrunta limitările trupurilor noastre și dorința de a controla viața și moartea sunt, de fapt, două aspecte ale aceluiași lucru.” – Carl R. Trueman – Delighting in Death

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

Aleea pe care pășim noi, absolvenții, este presărată cu pietricele albe, strălucitoare. Poteca strâmtă pe care cu toții călcăm este împrejmuită cu gazon proaspăt cosit. Deși pașii noștri sunt mici, sunt pașii pe care îi facem cu cea mai mare încredere și hotărâre de când am venit aici. Poate că sunt cei mai hotărâți pași ai mei de până acum. Privirile noastre cuprind și înțeleg altfel acum tot spațiul care trei ani de zile ne-a fost ,,acasă”.

 

Sunt la Jacobs University Bremen și este ziua în care promoția mea, promoția 2022 își face ieșirea spre lume. Bucuria este mare; inimile sunt ghemuite.

Decanul Arvid Kappas ne-a pregătit: vom păși încet. În drumul nostru spre sala absolvirii vom medita, ne vom gândi la fiecare zi pe care a trebuit să o trecem pentru a ajunge aici.

,,Amintiți-vă de fiecare pagină citită, fiecare discuție și fiecare prieten. Gândiți-vă la greul prin care ați trecut și gândiți-vă la binele pe care greul l-a adus. Gândiți-vă prin ce trece lumea astăzi și cât de pregătiți sunteți să interveniți pentru a o schimba. Gândiți-vă că voi sunteți cei prin care lumea se poate uni; distanța dintre noi este doar atât cât ne-o închipuim că este. Cu toată ființa, spre înainte, să mergem…’

 

Trei ani cât trei clipe

Și totuși, ce lungă a fost ziua în care am prezentat Orientalismul lui Edward Said.

Orele pentru a termina prezentarea despre democrațiile hibride: se dilatau.

În ziua în care am aflat pentru prima oară despre realism ca teorie pentru sistemul internațional am vorbit cât în zece zile.

Proiectul despre uniunile monetare m-a făcut să văd două răsărituri și două apusuri fără să fiu destul de obosit cât să dorm între ele.

 

Astăzi timpul arată altfel.

Aici am crescut cu toții, într-o casă aranjată de noi, departe de casă. Aici ne-am împrietenit cu lumea largă, aici am învățat că putem, iar când nimic nu se poate, mai e totuși ceva de făcut.

Pietrișul și gazonul se îmbină încet. Pășim unii lângă alții pe calea aceasta spre ceremonia finală, acolo unde ni se va înmâna diploma și vom fi ovaționați.

 

 

Ce scrie pe diploma mea?

Se certifică faptul că acest student a absolvit Relații Internaționale: Politică & Istorie. Numele și data nașterii îmi sunt scrise aici. Posibil ca lumea să fi prezis asta.

Pe spatele diplomei (cu cerneală invizibilă) scrie:

Se certifică faptul că acest student a stat departe de tot ce știa a fi bun și confortabil ani de zile și a ales de unul singur să învețe, departe de casă, tot ce îl poate face să fie mai bun pentru lumea aceasta. A învățat, acest student, statistică, inginerie, bio mecanică, psihologie, teologie, oratorie, și a ales să devină bun, foarte bun pentru lumea în care trăiește. Pe spatele diplomei pot citi asta doar cei ce au trăit totul.

 

O sală imensă de 850 de locuri este plină până la refuz. Familii, prieteni, colegi mai tineri și absolvenți aplaudă cu susținere și încântare. Ne ocupăm scaunele și ascultăm, în emoție, cuvintele profesorilor noștri: ,,Această diplomă este un simbol. Voi puteți crea ceva ce nu putea fi anticipat când ați pornit pe acest drum. Mergeți în lume și creați ceea ce nu se poate anticipa.”

 

Sunt chemat pe scenă. Numele meu sună clar. Sunt în fața lumii și se așteptă multe de la mine.

Și eu aștept lucruri de la mine. Căci lumea așteaptă lucruri de la noi.

 

 

Drumuri

Când ieșim din sala cea mare, suntem tot noi. Și pietrișul e tot alb.

Doar că nu mai este un drum.

Sunt sute de drumuri, spre casele noastre, spre țările noastre, spre oamenii noștri, spre lumile noastre. Și toate drumurile astea vor avea pe ele, presărate, pietricele albe care uneori vor sclipi și ne vor aduce aminte de astăzi. Doar ca să ne țină treji și concentrați pe ce avem de fapt de făcut. Și să nu ne lase să uităm vremurile când pietrișul cel alb era sub picioarele noastre.

E rândul nostru să ne facem calea.

 

 

Vlad Daragiu este fascinat de medicină și își satisface toate curiozitățile legate de ce ascunde această știință studiind la Facultatea de Medicină din Oradea. Părinții l-au crescut atât pe el, cât și pe sora lui în jurul unor valori și le-a insuflat amândurora gândul că educația este instrumentul pentru un start echilibrat în viață. Prin exercițiul imaginației pe care-l avea la vârsta mică, intra în rolul unui neurochirurg, deși concret nu știa ce înseamnă și ce presupune. Se pare că visurile de atunci cu planurile de acum coincid, doar că va îmbrăca, din nefericire, halatul alb de doctor peste o piele care are deja urme lăsate de o societate incorectă care arată continuu cu degetul comunitatea romilor.

 

Are un gust amar când aude replici precum „ mi-a intrat în salon o țigancă nespălată” sau ”și pe ăștia (pe romi) trebuie să îi tratăm la fel, că dacă nu, te aleargă cu cuțitul prin spital” și totuși Vlad  nu se simte încă obosit să lupte pentru drepturile sale, nici pentru cele ale celorlalți cetățeni de etnie romă. Striga cu mândrie „eu nu sunt țigan, sunt rom” de pe vremea când era la grădiniță. Adult fiind, vrea să demonteze toate prejudecățile despre romi.

Are șansa de la viață de a schimba problema mentalității pe plan național prin exemplul propriu, dar și prin faptul că-și susține părinții în interiorul organizației non-guvernamentală Fundația Ruhama pe care au înființat-o încă din 1996, a cărei viziune este să ofere romilor posibilitatea de a trăi o viață demnă și bună și care este preocupată continuu de incluziunea întregii comunități de această etnie din perspectivă educațională, socială și economică.

 

 

Vlad, mi-ai spus că ești în sesiune. A câta sesiune este? În ce an de facultate ești?

Sunt în anul trei de studii și pot spune cu bucurie că mă aflu în cea de a șasea sesiune, ceea ce marchează jumătatea parcursului meu educațional în cadrul Facultății de Medicină și Farmacie din Oradea.

 

Cum ți se pare medicina? Cât de mult îți place?

Medicina este fascinantă pentru mine. Frumusețea ei este dată de complexitatea caracteristică, în sensul în care fiecare curiozitate satisfăcută sau informație acumulată naște alte întrebări și trezește alte curiozități formând în final un sistem de engine, pe care, cu multă răbdare, îl poți elucida.

 

Apropo de faptul că ești student, unii sau alții spun că nu este pentru oricine și că viața de student la medicină este grea. Tu cum te raportezi față de ea?

Medicina este la fel de dificilă ca orice alt lucru dificil pe care un om trebuie să îl facă pentru a-și asigura viitorul și posibilitatea de a trăi o viață demnă. Diferența o creează sistemul de raportare individual. Consider că, pentru a fi un bun profesionist, pentru a face performanță, indiferent de domeniul de activitate ales, munca, efortul și răbdarea trebuie îmbrățișate. Îmi place să abordez viața de student într-un mod echilibrat, există un timp potrivit pentru studiu, sport, hobby-uri, dar și pentru socializare și distracție.

Spune-mi totuși, te rog, cine te-a „împins” să te îndrepți către această zonă sau a fost o dorință de a ta?

Decizia de a merge la medicină am luat-o în mod conștient abia la începutul clasei a XII-a, după ce am analizat alături de părinții mei și alte variante precum studiile economice, psihologia sau balneofiziokinetoterapia. Părinții mei mă încurajau să aleg ceea ce îmi place, dar mereu îmi vorbeau despre medicină ca fiind varianta sigură, care îmi oferă cele mai multe oportunități și au avut dreptate. În mod mai puțin conștientizat, cred că decizia a fost luată încă de pe la vreo 10 ani, când la întrebarea ”Ce vrei să te faci când vei fi mare ?” răspundeam inițial ”prințesă”, ulterior după ce mă asiguram că adulții au râs și au înțeles că e o întrebare pe care nu o tratam cu maximă seriozitate le spuneam că aș vrea să fiu ”neurochirurg”. Pe vremea aceea nu știam sigur ce implică neurochirurgia, știam de pe la televizor și de prin auzite că ar fi foarte dificilă, că este practicată de medici și că are ceva de-a face cu creierul.

 

 

Mai ai vreun membru în familia ta care a devenit doctor și care, poate, te-a inspirat?

În familia mea voi fi primul medic, în schimb ai mei m-au inspirat prin propriul exemplu, fiind oameni care provin din familii simple, dar care și-au depășit incomensurabil condiția. Pe de-o parte, îmi doresc să le ofer alor mei satisfacția de a avea un copil care va fi terminat medicina, pe de altă parte vreau să îmi demonstrez mie că pot face asta și într-un final să devin medicul la care pacienții, indiferent de etnia sau statutul lor social, să apeleze cu încredere știind că vor fi tratați cu respectul și demnitatea pe care o merită.

Și dacă tot am pomenit de familie, al câtelea copil ești al părinților tăi?

Sunt ”mezinul” familiei, am o soră mai mare, Alexandra.  Ea este persoana la care mă uit cu maximă admirație și apreciere. Prin reușitele ei, m-a provocat mereu la mai mult și mai bine, a studiat în cadrul universității King`s College din Londra, specializarea Business and Management, iar în liceu a coordonat echipa Consiliului Județean al Elevilor din Bihor.

 

Unde ai copilărit și care sunt cele mai dragi amintiri ale tale din perioada aceea?

Copilăria mi-am petrecut-o în Oradea, „prin fața blocului și în curtea școlii”, unde mă jucam de-a v-ați ascunselea, sau țapu cum îi spuneam noi, flori fete și băieți, sau băteam mingea împreună cu copiii vecinilor. Amintirile pe care le port cu cel mai mare drag în minte au toate același scenariu: acasă de sărbători, împreună cu familia și familia extinsă primind colindători și ascultându-i pe tata și frații lui spunând aceleași bancuri și povești pe care le-am mai auzit cu toții de cel puțin douăzeci de ori, dar la care râdem cu la fel de multă poftă de fiecare dată.

 

Ce a spus mama, dar și tatăl tău despre decizia ta de a deveni doctor? Cât de mult te-au susținut în alegerea ta având în vedere că costurile unei facultăți sunt mari?

Părinții mei au fost cel puțin la fel de entuziasmați ca mine, poate chiar mai mult, atunci când au aflat că am fost admis la facultatea de medicină, iar sprijinul pe care ei mi-l acordă este necondiționat. Există totuși, instrumente utile desemnate etnicilor romi, pe care le utilizez și eu, pentru a îmi facilita accesul la educația superioară. Acestea sunt, spre exemplu, locurile speciale atribuite etnicilor romi în cadrul universităților din România, care asigură studenților un loc la fără taxă pe tot parcursul anilor de studiu și care pot fi accesate, doar dacă candidatul rom este acceptat în cadrul universității în urma concursului susținut împreună cu toți candidații romi și ne-romi. Alte oportunități sunt bursele de merit precum ”Roma Memorial University Scholarship Program”, oferită de Roma Education Fund, și care acordă anual studenților romi o sumă în bani care să acopere costul pentru materialele necesare studiului.

 

Și dacă tot vorbim despre această meserie, de studii și costuri, ce lucrează ai tăi? Ce servicii au?

În anul 1996, părinții mei au înființat organizația non-guvernamentală Fundația Ruhama a cărei viziune este să ofere romilor posibilitatea de a trăi o viață demnă și bună. Echipa Fundației Ruhama este preocupată de politicile de integrare și incluziune a comunității rome din perspectiva educațională, socială și economică, astfel încât fiecare persoană să își poată atinge potențialul maxim de dezvoltare. În prezent, mama mea Tina Daragiu, este directorul executiv al organizației, iar tatăl meu, Marian Daragiu, este subsecretar de stat în Ministerul Educației.

 

Ți-au insuflat părinții tăi ideea că singura armă cu care poți dobândi în viață este studiul și educația permanentă sau s-au speriat de cât de multă investiție financiară înseamnă asta? Ce îmi poți spune?

E puțin probabil să pot pune în cuvinte accentul pe care părinții mei l-au pus asupra nevoii de educație, nu doar pentru mine și Alexandra, ci în general, pentru copiii și adulții cu care lucrează și care vor fi, sau sunt, cetățenii unei societăți funcționale, în care fiecare dintre noi aduce un aport semnificativ. Printre primele conversații pe care mi le aduc aminte de prin casă sunt despre programe educaționale, programe ”școală după școală” sau programe de tipul ”a doua șansă”, care prin implementarea lor aveau scopul de a stimula, a sprijini și a îndemna atât copiii, cât și aparținătorii înspre accesarea educației de calitate.

 

Au fost , poate, și profesori care au văzut o sclipire în tine și te-au îndemnat să îți urmezi visul de face medicină?

Dascălii au un impact imens asupra elevilor, la fel cum informațiile pe care aceștia le oferă elevilor pot rămâne în mințile copiilor pe tot parcursul vieții. Cuvintele și acțiunile au un efect similar, m-aș încumeta să spun că cele din urmă sunt mai aderente, mai longevive. Am avut șansa ca în liceu, biologia să ne fie predată la cel mai înalt nivel de către doamna profesoară Citirea Luminița, un dascăl excepțional, datorită căruia am înțeles că sunt capabil de medicină. Spunându-i dumneaei că aș dori să dau la facultatea de balneofiziokinetoterapie, pe un ton convingător mi-a spus ”Vlad, eu cred că poți chiar mai mult”, încurajându-mă astfel să urmez medicina. În aceeași măsură, doamna profesoară Zbârcea Claudia, sub îndrumarea căreia am avut oportunitatea să mă pregătesc pentru examenul de admitere, mi-a apreciat gândirea logică și mi-a oferit mai multă încredere în abilitățile mele.

 

Dar au fost și glasuri printre cei de la catedră care te-au descurajat? Ai simțit vreodată pe perioada școlii că ești marginalizat sau că nu reprezinți prea multă încredere având în vedere etnia ta?

Fiind ”în rând cu lumea”, având acces la apă curentă, electricitate, mâncare de calitate, având posibilitatea de a-mi cumpăra ”una alta”, lucruri care la prima vedere par a fi normalități, banalități, dar care pentru mii de copii din medii defavorizate sunt luxuri, nu am fost perceput de către profesorii și colegii mei ca fiind romul stereotip. Elemente importante ale asumării propriei identități sunt încrederea de sine, stima de sine și simțul demnității, acestea sunt imposibil de obținut atunci când în societate nu poți proiecta imaginea eu-lui real, din pricina unor lipsuri. Asumarea cu încredere a identității mele rome, pusă pe baza unei vieți trăite demn și a investiției făcute în educația mea de către părinți, m-a ferit de discriminarea adresată în mod direct mie de către profesori. Acestea fiind spuse, am auzit totuși opinii împărtășite public care m-au lăsat cu un gust amar și pentru care am avut contraargumente, dar m-am văzut mereu nevoit să pun în balanță beneficiile sau pierderile pe care le voi fi avut de suferit, aflându-mă într-un final tot ”la mâna” profesorilor care îmi vor corecta lucrarea. Printre exemplele care vor rămâne cu mine pentru mult timp sunt folosirea uzuală a termenului peiorativ ”țigan”, expresile folosite adesea fără a cunoaște adevărata însemnătate a lor ”S-a înecat ca țiganul la mal”, sau modul în care unele cadre medicale povestesc despre interacțiunea cu pacienții romi ”mi-a intrat în salon o țigancă nespălată”, spusă pe un ton plin de dezgust, sau ”și pe ăștia (pe romi) trebuie să îi tratăm la fel, că dacă nu, te aleargă cu cuțitul prin spital”. În aceeași măsură am participat la cursul unor cadre didactice care ar trebui să reprezinte majoritatea și normalitatea și care vorbesc despre pacienții romi cu respectul adecvat.

 

Dar legat de colegi ce îmi poți mărturisi? Ai vreun episod în memoria ta în care ai fost arătat cu degetul din pricina faptului că ești rom?

Când eram la grădiniță, o colegă m-a apelat cu etnonimul peiorativ (nu știam la acea vreme ce înseamnă peiorativ, dar știam că părinții mei foloseau termenul de rom) și i-am explicat foarte natural, că eu nu sunt ”țigan”, ci sunt rom. Doamna educatoare le-a povestit părinților mei această întâmplare, surprinsă plăcut fiind, când au venit în acea zi să mă ia acasă. Am observat că cel mai adesea rasismul manifestat de copii este imaginea directă a mentalității părinților lor, iar această formă de rasism este de cele mai multe ori preluată de copii, prin puterea exemplului părinților. În clasele primare, a doua zi după o ședință cu părinții, la care pentru prima dată, a participat tatăl meu, de obicei mama era cea care mergea la ședințe, unul dintre colegii mei de pe atunci, vine la mine și îmi spune senin, ușor confuz, că mama lui, i-a interzis să se mai joace cu mine pentru că sunt ”țigan”. Nu îmi amintesc cum am reacționat, dar cert este că peste ani, prin multe ”teste de competență umană” pe care eu le-am conștientizat târziu, mama lui și-a schimbat opinia, iar el îmi este în continuare prieten.

 

 

Cum ai fost primit în colectivitate, de fel? Aveai, poate, o poreclă anume după etnia ta?

Mi-a fost mereu ușor să mă integrez în diverse colective, asta pentru că sunt sociabil și deschis spre a cunoaște oameni noi. Totodată, mi-am ales cu atenție prietenii, cei cu care mi-am petrecut copilăria și adolescența, cei alături de care am crescut. În grupul nostru de prieteni sunt, poate, cel care a organizat cele mai memorabile ”House parties”. Într-un sens, prietenii mei știau că atunci când părinții mei plecau de acasă, urma să facem o petrecere, evident cu acordul alor mei, care erau descriși ca fiind ”de treaba, cool”. Poreclele erau comune între prieteni, dar niciodată nu mi-a fost adresat un apelativ legat de etnia mea, mai degrabă doi trei prieteni mă strigau ”grasu”, iar eu la rândul meu îi porecleam. Poreclele au rămas, chiar dacă eu am slăbit și ei s-au schimbat. Așa e între prieteni.

 

Ce părere ai despre cei care adoptă o atitudine respingătoare față de romi? Te doare această discriminare?

Cred că atitudinea adversă față de romi, provine adesea din lipsa înțelegerii culturii, tradiției, istoriei romilor, precum și a mecanismelor care au contribuit și care întrețin sistematic segregarea romilor fie ea socială, economică, educațională sau medicală. Îi îndemn atât pe romi, cât și pe ne-romi să caute să înțeleagă istoria romilor în spațiul European, și în special în Țările Române, unde au fost supuși celei mai lungi perioade de sclavie din istoria modernă din 1385 până în 1856, secole în care termenul de rob, sclav și țigan erau sinonime, precum și perioada celui de al doilea Război Mondial, când a avut loc genocidul romilor, Porajmos sau Samudaripen fiind uciși între 200.000 și 2.000.000 de romi din spațiul European, pentru simplul motiv de a aparține etniei rome. Nu în ultimul rând, consider că este importantă introducerea în curriculumul școlar a lecțiilor de istorie a romilor în spațiul românesc.

Ce gând vrei să lași pentru cei care nu adoptă o atitudine  corectă față de voi, cei romi?

Cunoaște-mă înainte să mă judeci. Este o chestiune de bun simț, cel puțin civic.

 

Ce gânduri ai pentru tine? Ce planuri ai și ce specializare vrei să urmezi?

Aș dori ca pe parcursul anilor evoluția mea în plan academic, profesional și personal sa fie una exponențială. În timpul în care voi învăța și practica medicina vreau să am siguranța că prin bagajul de cunoștințe și abilități pe care le voi acumula, voi reuși să realizez un act medical de calitate, complet, tratând atât boala cât și bolnavul.

Momentan, specializările față de care mă simt cel mai atras sunt Medicina de Urgență, Medicina Internă și Cardiologia. Până acum, materiile pe care le-am parcurs în cadrul facultății au fost teoretice, preclinice. De anul viitor urmează să învățăm despre fiecare specializare clinică în parte, așa că, sunt entuziasmat să descopăr ce îmi poate oferi medicina.

 

 

În vârstă de doar 17 ani, David Popovici a câștigat medalia de aur în cursele de 200 metri și 100 metri liber la Campionatul Mondial de la Budapesta, marcând astfel cea mai mare performanță a natației masculine din România, fiind primul înotător român care reușește această performanță. În toată istoria acestei competiții, doar un sigur sportiv a mai reușit să câștige ambele probe, de 100 și 200 m liber, la aceeași ediție. Este vorba de sportivul american Jim Montgomery, care a obținut performanța în 1973, la prima ediție a Campionatului Mondial, organizată la Belgrad.

Succesul de care David se bucură astăzi este rezultatul pasiunii și muncii intense, a dedicării totale a acestuia pentru înot. Familia și staff-ul său sunt cei care au fost alături de David încă de la început, când povestea acestuia cu înot începea, moment care coincide cu apariția sentimentului de dragostei la prima vedere între David și viteza pe care o poate prinde în apă.

 

 

Părinții l-au dus la înot la bazinul din incinta Complexului Național Sportiv Lia Manoliu din București la vârsta de 4 ani. Practicarea unui sport a fost recomandarea primită din partea medicilor, aceștia considerând că sportul l-ar putea ajuta pe David la corectarea scoliozei în stadiu incipient de care suferea. În plus, părinții acestuia au considerat că înotul l-ar putea obosi pe copilul care părea că se plictisește repede orice ar face, ajutându-l, totodată, să se odihnească mai bine. Încă de la început, David s-a simțit natural în apă, iar acest lucru i-a crescut, de-a lungul timpului, încrederea în sine.

La vârsta de 10 ani, David dobora primul său record național la 50 m spate. Următoarea performanță remarcantă a înregistrat-o la vârsta de 14 ani, când, la Campionatele Naționale de cadeți a obținut medalie la toate cele 15 probe, de la 50 m până la 1.500 m – 12 de aur, una de argint și două de bronz. Un an mai târziu, în 2019, David a devenit cel mai rapid înotător cu vârsta mai mică de 15 ani la Festivalul Olimpic al Tineretului European de la Baku, înregistrând cel mai bun timp obținut vreodată de un sportiv de 14 ani la 100 m liber – 49.82 secunde. A cucerit astfel medalia de aur, cu record național la categoriile de vârstă 15, 16, 17 și 18 ani. Tot atunci a obținut și două medalii de argint, la probele de 50 și 200 m liber.

Imediat după ce a câștigat titlul de campion mondial la 200 m liber masculin la Campionatele Mondiale FINA 2022 de la Budapesta, David a fost întrebat care este secretul succesului său. Fără nicio ezitare, zâmbind, David a răspuns:

”Pasiunea mea arzătoare pentru înot și multă muncă. Este rețeta basic, dar dacă combini munca intensă cu pasiunea, atunci stelele se vor alinia la un moment dat pentru tine. Îmi place să cred că sunt un tip obișnuit, capabil să facă lucruri extraordinare. Dar nu cred că sunt special sau mai bun decât toți ceilalți. Sunt un om, doar am capacitatea de a înota rapid.

 

 

Cu toate că cea mai mare parte a timpului o dedică înotului, David știe că, pentru menținerea echilibrului, este necesar să aibă interese și în afara sportului. În prezent este elev la Liceul George Coșbuc din București, iar în viitor își dorește să studieze psihologia:

”Îmi voi continua studiile în România, pentru că vreau să rămân alături de antrenorul meu – chimia dintre noi este mult prea importantă pentru a o compromite. În ceea ce privește studiile, îmi place psihologia. Îmi place mintea umană, pentru că o folosesc și știu ce poate realiza atunci când este bine controlată. Sunt pasionat de comportamentul uman și tot ceea ce poate face creierul, fie bun sau rău. Mușchii joacă rolul lor, dar creierul este cel mai mare instrument în fiecare sportiv bun.

Dublul campion olimpic, australianul Brett Hawbe a declarat despre David:

”Pentru a obține asemenea performanțe trebuie să fie vorba de un dar, iar David cu siguranță îl are. Are fizicul unui tânăr baschetbalist – mâini uriașe, picioare uriașe. Este construit fizic diferit. Apoi e vorba și despre cum simte apa. David este unul la un milion. Are această capacitate de a atinge apa și de a fi diferit de orice alt înotător. Simte în mod natural apa. Este precum Steph Curry care face o aruncare de 3 puncte, pe care nu o poți replica. Poți încerca, dar nu îți va ieși. Și când aduni toate acestea, îți dai seama că David are ceva special.

 

Bibliografie:

https://olympics.com/en/news/five-facts-david-popovici-swimming-world-champion

Sursă foto: Facebook David Popovici

 

 

24 – 26 iunie 2022, între orele 10.00 și 18.00

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă la a doua ediție a târgului ARTIȘTI și ARTIZANI la MNȚR, organizat de vineri, 24 până duminică, 26 iunie 2022, între orele 10 dimineața și 6 seara.

La târg vor fi prezenți artiști și artizani care prin arta lor contribuie la recuperarea și revitalizarea meșteșugurilor tradiționale incluzând revalorificări contemporane ale acestora.

Veți putea admira și târgui lucruri frumoase, realizate după vechi tehnici și meșteșuguri aproape uitate: vase din ceramică, obiecte din lemn, podoabe din sticlă sau din ceramică, bijuterii, fel de fel de jucării, icoane pe sticlă sau pe glajă, gravuri, picturi, țesături, dar și decorațiuni din lavandă.

De Rusalii, Călușarii din Sârbii-Măgura, județul Olt, au bătut ulițele satului și curțile gospodarilor precum o cere obiceiul. Sâmbătă, 25 iunie 2022, între orele 12.00 – 16.00, aceștia vor poposi și în curtea Muzeului Țăranului Român pentru a-i asigura un an fertil și prosper.

De asemenea, nu va lipsi oferta gastronomică care va fi asigurată de producători tradiționali. Aceștia vor aduce spre vânzare: miere, prăjituri de casă, ceaiuri, cozonaci și turtă dulce.

În fiecare zi, pe toată durata târgului, copiii pot împâsli tablouri pufoase sau făuri atât de iubitele zâne magice din lână merinos, împreună cu Crina Manolescu, creator & trainer Oaia Primordială.

 

Atelierul de tablouri din lână împâslită

(recomandat copiilor cu vârste între 4-14 ani)

Copiii vor putea crea tablouri pline de relief, volum și culoare folosind o bază de lână împâslită peste care vor putea „desena” cu lână colorată. Preț participare: 30 lei

 

Atelierul de zâne din lână merinos

(recomandat copiilor cu vârste între 8-14 ani, sau mai mici însoțiți de părinți)

Copiii vor învăța să creeze o păpușă din lână diafană de oaie merinos, incredibil de fină și delicată, ideală pentru decor, cadou, expunere, joc de rol. Preț participare: 50 ron

Programările se fac pe loc (în limita locurilor disponibile) sau în prealabil în mesageria Oaia Primordială, la telefon 0749.626.475 sau email: crinushka@yahoo.com.

 

Prețul biletului de intrare la târg: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei

 

Curatori: Simona Hobincu și Oana Constantin

 

E Vacanță! Atât de așteptată este vara pentru ceea ce poate dărui! Zile cu liniște în suflet, și drumeție și valuri și chicoteli și iarbă înaltă și ciripit de păsări măiestre și cer cu stele de poveste și prieteni vechi și noi și puteri nebănuite și regăsiri și despărțiri și bogății în suflet…

 

În principiu, nu cred că există ceva mai minunat ca o după-amiază de vară calmă, fără vânt, când nu se clatină nicio frunză, iar lumina se filtrează prin crengi. Stai culcat în iarbă, ascultând zumzetul insectelor care ciuruie liniștea, privești bucățile de cer ce se văd prin frunzișul unui copac, simți în nări mirosuri amețitoare, ești fericit și nu știi pentru ce. Nu-ți mai trebuie nimic în afara de ce ești.” Cuvintele lui Octavian Paler din ,,Scrisori imaginare” ne trimit spre o lume de visare și stare profundă de bine.

 

Cum ar fi să avem cea mai frumoasă vară de până acum?

Cum ar fi dacă acum am reînvățat răbdarea și cumpătarea? Dacă am sta cu noi așa cum trebuia și nu o mai făceam demult?

Și cum ar fi dacă ceea ce ni se pare greu s-ar transforma în profesor pe care nu îl mai primeam în viața noastră?

Și cum ar fi dacă am învăța să deschidem uși noi cu chei vechi rătăcite prin sertare, pe care ne gândeam dacă e bine să le zvârlim sau nu? În vara aceasta?

Dacă am afla din nou înțelesul cuvântului ,,flexibil?” Dacă am învăța să ne bucurăm cu ceea ce ni se dăruiește azi și acum? Dacă am ghici că a tânji după o îmbrățișare este un lucru cu adevărat important?

Dacă lucrurile mici ar lua locul lucrurilor mari, râvnite?

Dacă ne-am cunoaște mai bine, în momente de cumpănă, dacă ochii celorlalți ne-ar fi oglindă?

Dacă am avea parte de cele mai frumoase lucruri pe care nu le-am atins cu mâna, ci cu bătăile inimii? Dacă tăcerea de lângă copii ar fi de fapt un sipet cu cuvinte ce cresc și ridică? Dacă am rosti cu zâmbetul și cu ochii?

 

 

Dacă am înțelege, exact în lunile acestea de vară, că limitările de până acum erau iluzorii și am vedea în sfârșit că poți merge atât de departe cât îți permite propria ta minte?

Cum ar fi să realizăm de acum că știm să folosim tot ceea ce avem și să facem tot ceea ce putem?

În vara aceasta cum ar fi să avem momente în care reușim să ne auzim glasul intuiției și să ne urmăm inima, după ce mult timp am ignorat-o?

Dacă am încerca să ne comparăm doar cu noi, și să ne comparăm copiii doar cu ei, cei de ieri? Să ne bucurăm de creșteri și desțeleniri?

Dacă -în sfârșit- am înțelege că unele lucruri nu pot fi schimbate și este bine să ne schimbăm atitudinea față de ele?

 

Și iată-ne în Vacanța Mare!

Și Vară și cald… Păstrați căldura sufletului vie, dăruiți căldura aceasta și primiți-o în căușul palmelor când vi se oferă!

 

 

Adrian Secal este unul dintre oamenii care se luptă pentru binele societății. Îl găsim în slujba copiilor  în ipostaza de învățător la catedra din Augustin, o localitate din județul Brașov. Culmea, când era la vârsta copilăriei și intra în diferite roluri de joc ba era pilot de avion, ba medic sau preot, dar niciodată meseria de dascăl nu a fost îmbrățișată nici măcar în joacă sau în câteva rânduri de imaginație. Și totuși, Adrian face minuni pentru copiii care provin din medii defavorizate. Poate că atunci când a plecat de acasă, a luat cu el peste tot în lume convingeri bine închegate însușite în sânul familiei. Nu se abate de la valorile preluate de la părinți, ci le transferă mai departe copiilor cărora le dedică inima lui toată.

Adrian Secal face parte din programul Teach for Romania, o organizație non-formală care formează oameni, cu sau fără experiență în educație, pentru a deveni profesori în învățământul public, pentru copiii din medii vulnerabile. Nu de mult timp, mai ales în comparație cu anii petrecuți în alte organizații. A vrut să cunoască realitatea care se petrece în sistemul de învățământ, în special rural, acolo unde sunt mai multe carențe, dar asupra cărora are dorința de a-și pune amprenta și de a crea oportunități de creștere și dezvoltare.

A creionat încă din primul an de aderare în interiorul Teach For Romania ideea unui spațiu educațional complementar școlii într-un autobuz și a ajuns să o și concretizeze cu ajutorul unor sponsori. A cumpărat un autobuz scos la licitație cu suma de 6000 de lei, dar lucrurile care s-au întâmplat în acest spațiu sunt mult mai valoroase și de neprețuit. Să-i cunoaștem povestea băcăuanului Adrian Secal care a avut intuiția de a se reorienta profesional și care a realizat că  în mijlocul copiilor și-a găsit sensul.

 

Să facem un exercițiu: cum e Adrian-omul? Cum e Adrian-dascălul?

Adrian – omul este cel care caută în fiecare persoană latura bună, luminoasă, indiferent de cât de multă umbră există.

Adrian – dascălul este persoana care vede în copii și tineri mai mult decât se poate vedea la un prim nivel de interacțiune. Cred că fiecare copil poate deveni cea mai bună versiune a lui cu sprijin continuu și multă empatie.

 

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs și le transmiteți mai departe copiilor?

Să plec la drum, de la început, cu încredere în ceilalți. Nu naivitate, cât încredere. Iar când această nu este primită ca atare, să ofer bunătate și nu răzbunare.

 

 

Ce ați moștenit de la mama? Dar de la tata?

Sunt multe lucruri moștenite de la ambii părinți. Nu mă leg de cele fizice, cât mai degrabă de personalitate. De la mama cred că cel mai important lucru moștenit este determinarea. Determinarea de a face ca lucrurile să fie cât se poate de bine pentru mine și pentru cei din jur. Iar de la tata împăcarea. Împăcarea cu mine însumi.

 

Ce se visa să devină băiețelul Adrian?

Unul dintre visurile mele a fost să devin pilot de avion – am și acum poza de la grădiniță. Apoi să fac bine celor din jurul meu, având în minte mai multe roluri, cum ar fi medic sau preot. Și, deși am fost cercetaș de mic copil, nu am simțit că domeniul educației e ceva ce mă atrage. Profesor sau învățător nu erau pe lista mea de opțiuni, nici măcar în tinerețe.

 

Ce fel de copilărie ați avut? Unde ați copilărit?

Am avut parte de o copilărie specifică unei familii cu venituri mici spre medii ce a trăit ultima decadă a comunismului și prima decadă a unei Românii post-Revoluție, cu părinți care, deși au crescut în rural, sau mutat în oraș (Bacău) pentru un trai mai bun și pentru ca noi, copiii lor, să avem acces la servicii la care ei cu greu au avut acces (educație în mod special). O copilărie în fața blocului, pe dealurile de la țară în curtea bisericii din a cărei comunitate religioasă am făcut parte.

O copilărie împărțită între viața de oraș și viața la țară, acolo unde mergeam cel puțin o lună în vacanța de vară, și nu doar pentru a petrece timp, cât și pentru a ajuta la diferitele munci specifice.

Totuși, datorită cercetășiei, o copilărie în care am avut permanent acces la opțiuni și provocări de învățare în afara sistemului formal, cu tabere și activități în natură, cu accent pe dezvoltare personală, însă în permanentă legătură cu cei din jur.

 

Studiile superioare le-ați finalizat la Iași. Apoi, ați luat calea Bucureștiului. Ce v-ați luat frumos pentru suflet din acești ani?

Experiențele trăite și oamenii întâlniți.

 

Sunteți singurul din familia dvs. care a ales meseria aceasta?

Da, sunt singurul din familie și din familia extinsă care a optat, într-un final, pentru domeniul educației. Și, deși sunt cel mai mare dintre frați, am avut cea mai sinuoasă traiectorie profesională, chiar dacă, în mare, am rămas într-un mod sau altul aproape de oameni.

 

Sunt puțini, dar buni ani de când vă aflați printre copii. Ce a stat la baza alegerii dvs.?

Dorința de a înțelege ce se întâmplă în sistemul de învățământ și dorința de a cunoaște mai în profunzime o comunitate rurală. Plus dorința de a crea și de a contribui la oportunități de creștere și dezvoltare pentru copii și tineri, de a da înapoi ceea ce și eu, la rândul meu, am primit.

 

Cum ați putea descrie detaliat traseul dvs. profesional, mai ales că ați activat în alte domenii? Ce sentimente vă încearcă când vă gândiți la cariera dvs.?

Pe scurt, o continuă experimentare. Am avut recent o discuție referitoare la acest traseu, la această traiectorie profesională. Cum spuneam și mai sus, o traiectorie sinuoasă, cu schimbări bruște sau într-o anumită linie de așteptări.

Revin la cercetășie 😊, Motto-ul pe care îl avem este să lăsăm această lume un pic mai bună decât am găsit-o. Este și ceea ce am încercat să fac în fiecare rol asumat, profesional, ca angajat sau voluntar, sau personal. Într-un mod sau altul am rămas aproape de oameni și comunități.

Iar când mă uit în spate, realizez cât de multe lecții am învățat și, la fel, cât de multe mai am de învățat, atât din experiențele deja avute, cât și din ceea ce încă nu am experimentat deja.

 

Sunteți în punctul dorit?

Suntem vreodată în punctul dorit? Sunt în locul în care în momentul prezent simt că am cel mai mult sens. Acum 5-6 ani nu credeam că voi ajunge aici – mutat într-o comunitate vulnerabilă, fiind implicat preponderent în activități educaționale pentru copiii și tinerii de aici. Și, chiar dacă încă nu îmi pun în valoare toți talanții, chiar dacă încă mă adaptez la diferitele provocări, în acest moment simt că sunt acolo unde sufletul meu se simte cel mai liniștit.

 

Ce ați învățat până acum de la copii?

Să mă bucur și să primesc bucurie și iubire.

 

Pe ce considerente se bazează relația învățător-copii?

Nu aș limita rolul doar la învățător per se. Ci m-aș duce mai departe puțin, pe rolul de educator (persoană care se implică în educație). Iar relația dintre educator și copii se bazează, în primul rând, pe deschidere și limitare a pre-judecății. Pe o cunoaștere a copiilor și contextului în care aceștia trăiesc, dincolo de cine sunt ei la școală.

 

 

Care este profilul copiilor dvs. de la clasă?

În clasa la care am fost învățător timp de doi ani am avut, cred, peste 25 de profiluri diferite de copii. Toți, însă, curioși. Chiar dacă fiecare în direcția lor, poate divergentă de ceea ce le puteam oferi eu.

 

Ce înseamnă Augustin pentru dvs.?

Moment Acasă 2. Acasă 1 este în Bacău, locul în care m-am născut și am crescut. Însă Augustin a devenit locul în care de aproape 4 ani îmi construiesc un nou acasă.

 

Cu ce este diferit Teach for Romania față de ONG-ul în care ați activat vreme de un deceniu?

Pe parcursul a mai bine de un deceniu am activat în mai multe organizații, însă Teach a fost un prilej și un facilitator pentru mine de a cunoaște mai mult și mai în profunzime realitatea din mediul rural, cu precădere în domeniul educației, fiind susținut și activ într-o comunitate vulnerabilă. Deși am lucrat și în primii ani la firul ierbii, experiența ca învățător/ cadru didactic full-time, sprijinit de organizație, m-a ajutat să fiu aproape în permanență în contact cu comunitatea și nu doar sporadic sau de la distanță.

 

Ușoară sau grea a fost reorientarea?

Ușoară nu. Însă mi-am păstrat alegerea, chiar dacă am avut momentele mele, și nu puține, de incertitudine și chiar de dorința de a renunța.

 

De ce Teach for Romania?

Cred că, dincolo de suportul și de impactul pe care îl are ca organizație în domeniul educației, Teach for Romania a fost pentru mine cel mai facil și cu sens mod în care am putut intra și cunoaște o comunitate rurală vulnerabilă.

 

De ce credeți că este învățământul de la țară defavorizat?

Lipsa de opțiuni și de resurse, atât pentru educatori, cât și pentru familii și chiar comunitate. Sunt multe persoane cu multă bunăvoință care încearcă să reducă sau să facă ne-vizibilă aceste lipsuri, însă este nevoie de mult mai mult.

 

Unde trebuie să fie schimbarea?

Din punctul meu de vedere sunt două schimbări sistemice care ar trebui să se întâmple: o schimbare a paradigmei actului/sistemului educațional în comunitățile defavorizate și o suplimentare reală a resurselor la pachet cu intervenție.

În ceea ce privește paradigma actului/sistemului educațional, consider că schimbarea se poate face pe următoarele paliere, complementare: o curriculă restrânsă, mai relevantă pentru copii, multe activități de învățare practică și mai mult personal de sprijin – co-teaching cel puțin până în clasa a 4a, consilieri școlari/psihopedagogi care să aibă un număr redus la cel mult 100 de copii față de aproximativ 800 acum.

La nivel de resurse și de intervenție lucrurile sunt puțin mai complexe, plecând de la servicii adresate copiilor, cum ar fi transport școlar, masă caldă, program prelungit, inclusiv cu opțiune de somn pentru cei mai mici, activități extra-școlare pentru toți copii, la servicii adresate familiilor – asigurare de spații de igienă și chiar de spălat haine, încurajarea angajabilității părinților (coroborată cu prelungirea programului pentru copii) și facilități la nivel de comunitate care să crească gradul de siguranță și de petrecere a timpului liber.

 

Ce v-a adus în învățământ? Dragostea pentru copii sau faptul că este o meserie decentă, deși nu e plătită la adevărata valoare?

În învățământ am ajuns în primul rând pentru faptul că a fost o portiță de cunoaștere mai profundă a comunității rurale și a sistemului educațional din zone vulnerabile. Însă pe picior de egalitate este și dorința de a sprijini copii și a crea oportunități pentru aceștia.

 

Ce puteți spune despre generațiile acestea de copii?

Sunt curioși. Chiar dacă această curiozitate le este atrasă de lucruri și opțiuni pe care avem tendința de a nu le înțelege sau accepta, sunt curioși.

 

Sunt diferiți copiii față de cei de pe vremea dvs.?

Fiecare generație diferă în funcție de opțiunile la care au acces și contextul în care cresc. Altfel, nu, nu sunt diferiți. Chiar dacă, la o primă și a doua vedere există mari discrepanțe, acestea se limitează, așa cum spuneam, la opțiuni și context.

 

Ce a însemnat să faceți parte din acest proiect? Ce ați învățat odată cu cele văzute în cadrul acestui proiect?

EduBuzz e un proiect prin care am încercat să diversificăm și să completăm opțiunile la care copiii din Augustin au acces. Și, prin ceea ce facem și oferim, să ameliorăm puțin din contextul în care aceștia trăiesc și se dezvoltă.

 

Ce signifiant are pentru dvs. sintagma „copii din medii defavorizate”? Nu au ce mânca, nu au rechizite la școală? Detaliați cât mai mult.

Defavorizat este un termen cu o încărcătură și conotație negativă pentru mine. Vulnerabil este termenul pe care îl prefer. Iar în acest caz, deja perspectiva se modifică, trecând de la trecut și prezent (defavorizat) la viitor (vulnerabil). Copilul dintr-un mediu vulnerabil este un viitor adult vulnerabil într-o lume pentru care este puțin pregătit să o înțeleagă și în care să se dezvolte. Iar vulnerabilitatea vine în primul rând de la resursele la care au sau nu au acces și de la contextul în care aceștia trăiesc – al comunității, al familiei și al școlii. Recomand studiul Fundației World Vision privind bunăstarea copilului. Sunt menționate acolo mai multe aspecte relevante, care descriu în detaliu ce înseamnă această stare de vulnerabilitate.

 

 

Ușor sau greu este să lucrezi cu copii din medii defavorizate? Ați simțit minima colaborare din partea părinților acestor copii sau totul a rămas pe umerii dvs.?

Ușor nu este, la fel cum nici în cazul copiilor care nu sunt în/din medii vulnerabile nu este ușor. Însă atât ușor/greu, cât și părinți care se implică/ nu se implică duce cu gândul într-o zonă de împărțire în alt și negru. Nu asta consider că e important, cât deschiderea și empatia pe care o ai atât față de copii, cât și de părinți.

 

Ce promisiuni le-ați făcut elevilor dvs.?

Cât timp au fost elevii mei, nu am promis multe sau de multe ori, în afara faptului că încerc să le ofer cât de multe oportunități pot. Acum, copiilor care vin la EduBuzz, la fel, evit să le fac promisiuni, căci promisiunile duc la așteptări, iar așteptările la frustrări dacă nu sunt îndeplinite. Însă le spun că încercăm să le oferim cât de multe opțiuni putem, în limita resurselor disponibile și a oamenilor care se implică alături de noi.

 

Ați purtat temeri cu dvs. la începutul carierei în învățământ?

Da, normal. Sindromul impostorului și temerea că nu voi face sau că fac ce trebuie m-au bântuit multă vreme. Și încă mai adie. Întotdeauna e loc de mai bine, însă am învățat să mă concentrez mai mult pe ceea ce pot face decât pe ceea ce nu pot. Și în acest fel temerile s-au redus ca intensitate, chiar dacă nu au dispărut.

 

De unde ideea Edubuzz? Care este frumoasa poveste a acestui autobuz?

Ideea unui spațiu/centru educațional complementar școlii o aveam încă din primul an de Teach. Am încercat mai multe variante, însă ideea de a face un astfel de spațiu într-un autobuz a venit într-un moment în care aveam alte opțiuni pe masă. Apoi lucrurile s-au aranjat cu sprijinul multor suporteri și susținători.

 

Ce părere au avut copiii de a desfășura activități în fața unei săli de clasă, tot într-un spațiu, dar un altfel de spațiu propice pentru învățare?

Abia așteptau să intre, să se bucure de tot ce au la dispoziție acolo. Și acum fac asta, chiar dacă nivelul de entuziasm a scăzut în intensitate. Însă ei continuă să vină, să se implice. Iar la autobuz a devenit în vocabularul local un loc de referință, un loc care înseamnă mai mult decât un reper.

 

Cum arată sufletul dvs, Adrian? Cu ce vă hrăniți zilnic?

Sufletul meu se hrănește cu natură, cu liniștea unei seri în curtea casei sau în curtea autobuzului, cu interacțiunea și relațiile dezvoltate cu oamenii din sat. E un suflet în continuă împăcare și liniștire.

 

Ce vă place la dvs? Dar ce nu vă place?

Cred că aici sunt multe lucruri de spus. Și în cazul meu, însă, aplic același principiu – evit să introduc binomul îmi place/nu-mi place la mine. Mă bucur atunci când sunt liniștit și simt că cei din jurul meu sunt liniștiți și bucuroși că sunt în preajma lor. Și încerc să înțeleg și să învăț din acele situații în care acestea, liniștea și bucuria, nu sunt prezente.

 

Ce proiecte ticluiți? Ce planuri aveți?

Personal, acum lucrez la acasă la mine. Îmi doresc să mă mut cu totul în următoarele două luni în casa pe care o am în sat și o pregătesc pentru acel moment.

Profesional, sunt la momentul în care vreau să intru din nou în sistemul de învățământ, de data aceasta ca profesor pentru elevii de gimnaziu.

Iar la EduBuzz proiectele sunt mai multe- de la o șură transformată într-un spațiu cultural-educațional, la o bucătărie prin care să putem oferi masă caldă pentru cât mai mulți copii din sat, un teren de activități sportive/de mișcare și atragerea de oameni cu care să oferim cât mai multe oportunități copiilor.

 

Sunteți copil al părinților dvs, sunteți frate, sunteți prieten, sunteți dascăl. Care rol vă onorează cel mai mult?

Toate mă onorează în egală măsură. Fiecare dintre acestea contribuie la cine sunt acum.

 

Aveți vreo dorință arzătoare care ați dori să se materializeze?

Toate cele menționate în ultima frază de la întrebarea 32 😊. Îmi doresc să ne putem atinge cât de curând un nivel de activitate de croazieră de care să se bucure cât mai mulți dintre copiii din Augustin.

 

 

În perioada 20 – 24 iunie 2022, între orele 10:00 – 16:00, Showroom-ul Învie Tradiția din Str. Mihai Eminescu nr. 142, sector 2, din București este deschis pentru oaspeți cu o expoziție de ii tradiționale românești. Evenimentul marchează Ziua internațională a iei. Modelele sunt variate și aduce în prim plan atât ii realizate în atelierele meșterilor populari actuali, dar și modele de ii vechi.

Târgul Învie Tradiția dedicat iei aduce un motiv de sărbătoare poporului nostru, întrucât, ia face parte din costumul popular românesc din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Expoziția va cuprinde cămăși de pânză cu modele tradiționale specifice, din diferite colțuri ale tării. Iubitorii de port popular sunt așteptați cu o colecție deosebită, dar și cu brâuri, coșuri cadou, produse din ceramică și bunătăți autentice românești. O parte din iile prezente la târg pot fi vizionate și online pe site-ul de prezentare al proiectului, în categoria de ii tradiționale.

Detalii despre tipurile de ii și produsele disponibile pot fi accesate și pe magazinul de prezentare și vânzare Învie Tradiția, care este un proiect național de susținere a meșterilor populari și de conservare a meșteșugului, prin documentarea și promovarea artei populare, încă prezentă în principalele zone etnografice ale României.

Între principalii parteneri ai proiectului menționăm Radio România Actualități și Asociația Matricea Culturală Românească.

 

 

 

 

 

 

24 iunie 2022, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român și Asociația Semne Cusute vă invită vineri, 24 iunie 2022, de la ora 18:00, în sala Media, la conferința Cos pentru o cauză, susținută de Ioana Corduneanu și echipa Semne Cusute, o conferință despre pasiunea de a coase și despre biodiversitate. Intrarea este liberă.

 

În anul 2022 se împlinesc 10 ani de „Semne Cusute”, care și-a propus să arate un tablou întreg tuturor celor care încă mai caută sensul limbajului vizual al iilor, pentru că, de fapt, cămeșile tradiționale ilustrează o lume completă. Cei care le admiră de la distanță sunt fascinați de culoare, de strălucire, de flori și de stele. Dar cei care le cos și meditează asupra lor nu au cum să piardă din vedere importanța detaliilor, chiar și a insectelor iscodite de străbunele noastre în zeci de semne și modele: fluturi, albine, furnici, buburuze, cărăbuși ori alte gâze, toate, cu înțelesul rostului lor vital.

 

Astăzi, trăind în orașe, depărtați de natură, nu înțelegem că, fără gâze, nu putem trăi nici noi. Studiile sunt, de altfel, îngrijorătoare: insectele dispar, din cauza lăcomiei oamenilor. Este nevoie, așadar, de un semnal de alarmă și trebuie să vorbim despre ce putem face noi, prin alegerile noastre personale. Trebuie să vorbim și cu aleșii noștri pentru a ne asigura că legile oamenilor nu sfidează total legile naturii. Trebuie să vorbim despre pesticide, despre cânepă, despre adevăratul preț al tricourilor ieftine, despre industria textilă și ceea ce lasă ea în urmă.

 

În ziua de 23 iunie 2022, se deschide, la Muzeul Național al Țăranului Român, expoziția Cos pentru o cauză, o expoziție despre modă și activism inspirat de tradiție. Conferințele de la Șosea din ziua următoare, 24 iunie, completează expoziția într-un mod interactiv.

 

Îi așteptăm la discuție și pe: doamna Anca Raluca Majaru (consilier Dacian Cioloș) și pe domnul deputat Alin Prunean.

 

Conferința va fi moderată de Bogdan Iancu (antropolog, Muzeul Național al Țăranului Român).

 

Muzeul Național al Țăranului Român, cunoscut pe vremuri și ca Muzeul de la Șosea, a reluat ciclul său de conferințe vizând dezbaterea publică a problematicii vaste a tradițiilor în cultura română actuală. Conferințele se adresează publicului larg, în mod special tinerilor specialiști din domeniile umaniste.

 

 

În urmă cu 112 ani, la data de 17 iunie 1910, inginerul Aurel Vlaicu decola la bordul primului avion conceput, construit și pilotat în România – denumit Vlaicu I, de pe Câmpul Cotrocenilor din București.

 

Pionier al aviației românești, Aurel Vlaicu s-a născut la data de 19 noiembrie 1882 în Binținți, județul Hunedoara. După ce a finalizat studiile preuniversitare în Sibiu, Aurel Vlaicu a ales să studieze ingineria la Universitatea din Budapesta, iar ulterior la Ludwig-Maximilians-Universitet din Munchen, Germania, obținând diploma de inginer în 1907.

A lucrat un an la uzinele Opel, însă ulterior a decis să revină în România, punând în practică planurile de realizare a unui aparat de zbor, devenit realitate în 1909, când planorul construit de acesta a realizat câteva zboruri.

În 1909, la îndemnul lui Octavian Goga, prietenul său, Aurel Vlaicu decide să se mute în București, moment în care a solicitat sprijinul guvernului pentru a construi primul avion cu motor din România. Beneficiind de sprijinul unor personalități precum Alexandru Vlahuță, Zaharia Bârsan sau Spiru Haret, Ministerul de Război i-a propus lui Vlaicu să construiască primul avion de război la Arsenalul Armatei.

 

 

Cum a luat naștere avionul Vlaicu I

Pentru construcția avionului, Vlaicu a dezvoltat o serie extinsă de schițe și planuri de lucru, pe care le-a pus în aplicare împreună cu echipa sa. Avionul a fost montat bucată cu bucată pe o perioadă de câteva luni, fiind finalizat în mai 1910. Aeroplanul cântărea 300 de kilograme incluzându-l pe pilot și era propulsat de două elice, care se roteau în sens invers.

În data de 17 iunie 1910, aeroplanul numit Vlaicu I s-a ridicat de la sol – a rulat pe o distanță de 40-50 de metri, s-a ridicat aproximativ 3-4 metri, ulterior a căzut și s-a rupt. Scos de sub aripile avionului prăbușit, Vlaicu avea doar câteva răni ușoare. Timp de două săptămâni Vlaicu împreună cu echipa sa au înlocuit piesele stricate în urma prăbușirii, aducând, în plus, unele îmbunătățiri avionului. După realizarea primului zbor cu un avion conceput, construit și pilotat în țară, România se afla în categoria restânsă a statelor, după SUA și Franța, pe teritoriul cărora s-a zburat cu un aeroplan original, construit și pilotat de un cetățean al țării respective.

Comisia finanțatoare a considerat avionul construit de Vlaicu util pentru misiuni de supraveghere, astfel că a decis înființarea unei secții speciale pentru construit avioane în cadrul Arsenalului Armatei, secție condusă de inginerul Aurel Vlaicu. În același an, în septembrie 1910, avionul a realizat prima misiune din istoria aviației militare române – Vlaicu a transportat un document de la Slatina la Piatra Olt, zburând la o înălțime de 500 m, în 35 de minute.

La un an de la reușita sa, Aurel Vlaicu a mărturisit:

„Bucuria cea mai mare am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau pentru mine un record care-mi consacra mașina. Mă menținusem singur în aer. Făcusem evoluții neșovăielnice.”

 

 

Avionul Vlaicu II

La doar un an, inginerul român a construit cel de-al doilea avion, Vlaicu II, cu care a obținut în 1912 cinci premii – un premiu I și patru premii II, la mitingul aerian de la Aspen, Austria. Cu cel de-al doilea aeroplan construit, Vlaicu a realizat mai multe zboruri demonstrative în țară – dintre acestea amintim: București (14 iunie 1910), Sibiu (24 septembrie 1911), Brașov (octombrie 2011), Iași (octombrie 2011), Arad (iulie 1912), Alba Iulia (august 1912) și Târgu Mureș (septembrie 1912).

 

Ultimul zbor al lui Vlaicu

Reîntors la București, mândru de realizările sale, Vlaicu a început planificarea aeroplanului Vlaicu III, cu ajutorul căruia dorea să-și îndeplinească marele vis – traversarea în zbor a Munților Carpați. Întârzierea pieselor pentru noul avion l-a determinat pe Vlaicu să decidă să zboare pentru Carpați cu Vlaicu II. La data de 13 septembrie 1913, Vlaicu a decolat de la București la bordul avionului Vlaicu II, urmând să ajungă la Orăștie, la serbările ASTREI.

Acest lucru nu a mai putut fi posibil, aeroplanul prăbușindu-se lângă Bănești, lângă Câmpina, Aurel Vlaicu pierzându-și astfel viața.

În ciuda sfârșitului brusc, contribuțiile lui Vlaicu în domeniul aviației rămân de necontestat. Chiar și în prezent, Vlaicu este considerat un pionier al domeniului aviației, precum și un inginer și inventator de excepție.

Printre invențiile acestuia se numără realizarea unei aripi cu profil variabil în zbor, în funcție de unghiul de zbor și viteza aparatului, stabilitatea ridicată a avionului și înclinarea la viraje fără eleroane, trenul de aterizare ușor – printre primele din lume cu roți independente, forma aerodinamică și construcția aproape integrală din aluminiu a fuzelajului avionului Vlaicu II – reușite care, în 1948 i-au adus lui Vlaicu, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei Române.

 

 

Datorită lui Aurel Vlaicu, România este menționată în istorie drept a treia țară care a folosit aviația militară în Primul Război Mondial, primele două poziții fiind ocupate de Franța și Italia, asigurându-și astfel un loc în grupul elitist al zborului de la acea vreme.

 

Sursă: universulolteniei.ro

 

 

Ateliere și demonstrații de vopsire a firelor cu ajutorul plantelor

24 iunie 2022, pe terasa atelierului de țesut

Muzeul Național al Țăranului Român

 

 

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă vineri, 24 iunie 2022, la Vopsiri din drag – o serie de ateliere și demonstrații de vopsire a firelor naturale cu ajutorul plantelor și de împletire de coronițe. Atelierele vor fi susținute pe terasa atelierului de țesut de Lidia Stareș Ovejan, artist plastic, muzeograf și profesor.

 

Flora spontană este aceea care, prin bogăția ei, ne oferă o mulțime de posibilități vindecătoare. Să nu uităm că aceleași plante, cărora li se adaugă unele experimentate deja, ne oferă prin procedee simple, dar spectaculoase, o paletă cromatică încântătoare. Rezultatele țin de îndrăzneala celui care se încumetă.

 

Folosirea plantelor necesită respectarea unor reguli fără de care ele nu sunt apte nici pentru a vindeca, nici pentru a colora.

 

Program

între orele 11.00 – 13.00 – ateliere și demonstrații de vopsire a firelor naturale cu ajutorul plantelor;

între orele 14:00 – 16:00 – De Sânziene, împletim coroniţe pentru împlinit dorinţe.

 

Așadar, vă așteptăm să provocăm împreună natura cu ce avem la îndemână spre a ne bucura sufletul și ochii.

 

Intrarea este liberă.

 

În episodul trecut, am văzut că unealta este o extensie a omului (implicit nu poate fi neutră, pentru că nimeni nu a văzut vreodată un om neutru). Să mergem acum puțin mai departe pe firul sinuos acestei idei.

 

4. TRUP <-> UNEALTĂ <-> SIMBOL

Dacă tehnologia ne este extensie, dacă nu poate fi despărțită de noi, atunci trebuie să acceptăm că ea este expresia modelată a firii noastre, că ne proiectăm în ea concepțiile, ideile și valorile, că o transformăm așadar nu doar într-un obiect palpabil, ci și într-un simbol. Și nu cred că există un exemplu mai elocvent și mai ușor de înțeles pentru o cultură creștină decât acela al crucii. Crucea nu este, și nici nu a fost vreodată, o unealtă neutră. Văzută din perspectiva strict „material-neutră”, o cruce este doar un ansamblu simplu, o îmbinare de două segmente de lemn ori alt material care se întrepătrund la 90 de grade, prin chertare, legare sau baterea unor cuie (sau holșuruburi, dacă ești un bricoleur grăbit din secolul XXI). Însă, în anul 33 după nașterea lui Hristos ea era deja un simbol, în acest caz un simbol moral și politic – un simbol al rușinii, fiind rezervată de romani torturării și executării sclavilor, trădătorilor, străinilor și activiștilor politici (așa cum era considerat și Hristos). Iar după Răstignirea lui Hristos, ea devine simbol al Învierii și subiect al unei întregi teologii. Devine, cum spune monahul Nicolae de la Rohia, “desăvîrșită și completă imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.”[1][2]

Remarcabilă în acest sens, de artefact-simbol, este, de pildă, o formulare a Sfântului Ignatie Teoforul. Pentru Sf. Ignatie, Crucea este vinciul (mēkhanḗ) care „Crucea este mechane al întregului cosmos”[3], pe care se înalță pietrele pentru zidurile bisericii –„Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta (mēkhanḗ) lui Hristos, care este crucea, folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie.”[4],[5]

Să mai facem un pas. Dacă uneltele sunt extensii ale omului și totodată artefacte-simboluri cu o existență materială exterioară omului, atunci trebuie să acceptăm consecința: că oamenii pot fi influențați de uneltele-simboluri pe care ei înșiși le-au construit.

Pentru a ilustra acest aspect, voi reproduce o pildă care îmi place foarte mult și pe care o repet ori de câte ori se ivește ocazia. Ea este citată de teologul ortodox francez Jean-Claude Larchet. Pilda e scrisă cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos, dar ne este extrem de folositoare în încercarea noastră de a ne lămuri cu privire la cum ar putea fi înțeleasă tehnologia. Pilda spune așa:

“Tze-Kung, discipolul lui Confucius, întorcându-se din principatul Tch’u în principatul Tsinn, aproape de râul Han văzu un om care își uda grădina, în care săpase un șanț pentru apă. Bătrânul se cobora în puț, își umplea găleata cu apă, se aburca cu ea în brațe, apoi o vărsa în șanț. O trudă istovitoare, cu puțin spor. Tze-Kung îi spuse: “Ai putea să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi. Vrei să știi cum? Iei o prăjină, îi agăți o piatră de un capăt, iar la celălalt prinzi găleata. Așa, poți scoate apa iute ca dintr-un izvor. Asta se cheamă fântână cu cumpănă”. Atunci, bătrânul spuse: “Am învățat de la maestrul meu că cine se folosește de o mașinărie ca să-și facă lucrul său, îl face ca o mașinărie, iar cel care își face lucrul său ca o mașinărie ajunge să aibă un suflet de mașinărie, iar cel care are în pieptul lui un suflet de mașinărie, își pierde curățenia de prunc. Cel care și-a pierdut curățenia are mișcările sufletului său tulburate. Iar tulburarea sufletului său împiedică sălășluirea în pace a Principiului [adică a lui Dumnezeu] în inima sa. Nu că n-aș cunoaște lucrul de care mi-ai vorbit, dar m-aș rușina să-l folosesc”. Uimit, Tze-Kung, plecându-și capul, tăcu, fără să mai spună nimic.”[6]

Ca orice pildă înțeleaptă, povestea bătrânului grădinar te scutește de prea multe explicații, dând însă naștere unui șuvoi de semne de întrebare. În lumina celor discutate până acum, îmi pare formidabilă ideea că bătrânul nu înțelege tehnologia (în cazul acesta, o „banală” fântână cu cumpănă) ca pe un simplu ansamblu mecanic, ca pe o pârghie construită inteligent și eficient, ci ca pe ceva pe care, folosindu-l, îl va încorpora, îl va face parte din sine. Și folosindu-se de această invenție, va fi și el la rândul lui folosit și transformat de ea. El știe că, dacă o va crea – ea, la rândul ei, îl va recrea pe el. Bătrânul chinez știe că modelarea lumii din afară nu se poate face fără remodelarea lumii de dinăuntru. Iar uneori această remodelare se poate numi deformare, abatere, denaturare. Oricât de rudimentară ar fi tehnologia, nu o putem manipula în mod obiectiv, detașat și suveran. Odată produsă, vom intra cu ea într-o misterioasă relație de întrepătrundere, de simbioză și de oglindire.

Bătrânul din pildă e prudent, sceptic, pentru că știe – ca și noi, creștinii – că omul este vulnerabil, supus ispitei, influențabil. Și atunci el alege ceea ce pentru noi, în secolul XXI, este pur și simplu prostesc și ridicol – alege să fie ineficient, alege să nu se upgradeze, alege să nu inoveze. De ce? Pentru că înțelege că nu există simplă utilizare a tehnologiei, că orice utilizare a oricărei tehnologii, oricât de simple, ne transformă – ne schimbă peisajul interior, ne propune anumite valori, ne cere un anumit ritm, ne sugerează o altă perspectivă asupra lumii, asupra noastră, și asupra lui Dumnezeu și mai ales a relației dintre noi, Dumnezeu și lume.

Bun – ar putea spune cineva – și ce ar trebui să facem acum, să luăm de bun exemplul chinezului și ne întoarcem “în peșteri”, să renunțăm la tot ce ne-a oferit tehnologia în marele marș al civilizației? Nu, nu pot spune asta. Dar cred că putem încerca să înțelegem că o dată cu tehnologia se transformă și omul, și cultura de care aparține.

Ceea ce ne duce cu încă un pas mai departe. Pentru că, dacă există diferențe esențiale între instrumentele lumii vechi și cele ale lumii noastre, înseamnă că există diferențe esențiale și între modul nostru de a trăi în lume și de a ne raporta la Dumnezeu și al celor din trecut, diferențe care li se datorează în mare măsură instrumentelor pe care le folosim. Schimbarea paradigmei tehnologice aduce o schimbare culturală de cel mai înalt grad. Cu alte cuvinte, s-ar putea să fie de folos să comparăm modul în care lumea veche se raporta la tehnologie cu modul în care o facem noi astăzi.

Back to basics: etimologic, termenul de tehnologie provine din grecescul tékhnē, unde avea sensul de cunoaștere practică și era înrudit cu epistēmē – să-i spunem, cunoaștere teoretică. Interesant, era o definiție suficient de largă încât să includă în ea domenii precum medicina sau muzica. Și mai interesant, Platon folosește acești termeni, tékhnē şi epistēmē, fără a-i diferenția. Probabil că un cuvânt potrivit pentru a-l traduce pe tékhnē este iscusință[7]. Oricum ar fi, pentru grecii antici ar fi de neînțeles sensul de “știință aplicată” pe care i-l dăm noi astăzi tehnologiei. André Malet: “Tékhnē antic rămâne apropiat de teorie, mai degrabă decât de ceea ce numim noi astăzi practică[8].

Un alt fapt de mirare: unul dintre sensurile cele mai vechi ale lui tehnologiei se referă la arta discursului, la retorică, adică la regulile după care putem manipula cuvintele, ca pe niște obiecte, indiferent de valoarea morală a discursului. La acest sens, de tékhnē al logosului se referă nimeni altul decât Sf. Vasile cel Mare când pune în contrast golul vorbăriei cu plinătatea rugăciunii, spunând: “oamenii practică tehnologia, nu rugăciunea[9]. (Și de mirare mai e și faptul că am păstrat în limba noastră termenul de teologhisire, nu și pe cel de tehnologhisire).

Găsim un indiciu și în Psalmul 128, versetul al 3-lea. În versiunea Înaltului Bartolomeu Anania, acesta sună astfel: “Prin spatele meu au uneltit păcătoșii, pe-acolo și-au prelungit nelegiuirea”. Sf. Ioan Gură de Aur observă că verbul din textul grecesc – tektainoare două sensuri: “a lucra, a făuri” – ceea ce s-ar referi la violențe sau poveri puse în spatele drepților, sau “a lucra, a urzi” (a urzi!) – care s-ar referi la calomnii, uneltiri făcute pe la spate[10]. Ceea ce ne interesează mai mult acum este nuanța negativă, peiorativă a lui tektaino. În versiunea ebraică a psalmului, actul de „a unelti”, de „a lucra pe la spate” are același sens, ba chiar este formulat mai explicit, prin metafora tehnică a aratului: “pe spinarea mea au arat plugarii, și-au lungit brazdele”. Tékhnē are aici o nuanță morală care va fi arătând cel puțin straniu pentru perspectiva modernă.

În episodul biblic redat în episodul al 2-lea al acestui serial, despre regele Ozia care “a făcut mașini”, termenul original pentru “mașini” este ןוֹבּשָּׁחִ hishshabon, derivat din בשַׁחָ (chasab), care înseamnă de fapt “a gândi”, “a calcula”. Astfel, nici aici accentul nu cade pe produsul finit, pe rezultatul material, ci mai cu seamă pe actul de a gândi, de a cunoaște. Distanța față de „tehnologia ca practică pură” cu care suntem noi obișnuiți astăzi, este evidentă.

Prin tékhnē, uneltele făceau parte integrantă din lumea veche, fără a fi văzute ca fiind creații pur materiale, complet detașate de om și indiferente față de el. De altfel, termenul de tehnologie, așa cum îl înțelegem noi acum, de obiecte produse de om ca rezultat „obiectiv” al aplicării științei, nu apare decât foarte târziu în istorie, în secolul al XIX-lea – ca derivat din artele mecanice, care și ele se separaseră mai înainte de ceea ce numim astăzi artele frumoase. Firesc, de altfel, pentru că în secolul al XIX-lea, cultura fusese deja cucerită de o mulțime de invenții și inovații – de la siderurgie la textile, de la agricultură la producția de ciment, hârtie sau sticlă. Și mai ales motoarele (cu aburi sau cu apă) se răspândiseră, transformând lumea radical. Ce legătură mai aveau toate aceste mașinării cu artele frumoase – pictura sau sculptura? Evident că li se cuvenea un alt termen.

Aceste distincții însă erau străine universului de gândire al lumii vechi. Sub semnul lui tékhnē, neamurile din vechime se aflau într-o relație mult mai strânsă cu lumea înconjurătoare, conștientizând că și ele fac parte din ea și văzând-o adesea ca pe un dar. După Robin Collingwood, lumea veche este un organism, ceva esențialmente viu, de care omul nu se poate separa. Într-o lume-organism, spune Collingwood: “problemele care solicită atât de mult gândirea modernă, problema relației dintre materia moartă și materia vie și problema relației dintre materie și minte, nu existau. Nu exista materie moartă. […] Nu exista nici o lume materială lipsită de minte și nici o lume mentală lipsită de materialitate”.[11] Iar modelul organismului este universal, așa cum arată Radu Iliescu: „… În Legile lui Manu, text hindus exemplar, casta servitorilor este “picioarele”, casta agricultorilor, meșteșugarilor și comercianților este “vintrele”, casta războinicilor e “pieptul și brațele” iar casta sacerdotală e “capul”. Tehnocrația înlocuiește această imagine cu cea a unui motor, în care se pierde orice distincție dintre libertate și necesitate. Schimbarea societății organice cu cea tehnocratică mai înseamnă ceva: părăsirea echilibrului viului pentru ordinea non-viului.[12]

Această viziune a lumii ca organism cuprinde, desigur, și „tehnologia” lumii vechi: Mircea Eliade afirmă că în această lume veche “orice creație și orice construcție reproduceau modelul cosmogonic, construind, fabricând ceva, omul imita opera Demiurgului […] fabricarea obiectelor echivala cu o naștere[13]. De altfel, etimologia cuvântului inginer ne confirmă acest lucru – termenul provine din latinescul ingeniare – având ca veche rădăcină proto-indo-europeană pe “gene” – care înseamnă a da naștere. Înrudirea “ingineriei” cu “geneza”, “generația” nu este deloc întâmplătoare. Vedem cum, pentru strămoșii noștri, nu exista posibilitatea de manipula materia complet în afara sferei sacrului, așa cum credem noi că se poate. Există deci o anume magie în tehnologie, iar cei din vechime înțelegeau asta foarte bine.[14]

Mulford Sibley afirma că, sub influența noii științe de secol XVII (și a tehnologiilor!), tendința generală a fost aceea de a despiritualiza natura, de a șterge distincția dintre animat și inanimat și de a crea o separare radicală între lumea interioară și cea exterioară”.[15] Spre deosebire de vechii evrei și de grecii antici, de hinduși, de chinezi și de creștinii primului mileniu, occidentalii secolelor postmedievale, făcând trecerea de la cultura uneltelor la tehnocrație, ajung să vadă lumea ca pe un mecanism. Mecanism –  adică ceva în esență ne-viu, ceva fragmentat, care poate fi disecat fără limită, manipulat, exploatat și distrus fără ca utilizatorul – detașat și suveran – să fie afectat în mod esențial. Și mai ales ceva lipsit de orice încărcătură simbolică, de orice duh.

Neavând taine, ci doar enigme, lumea-mecanism este una care se poate în sfârșit cuantifica, măsura și cântări. Și mai departe, consecința previzibilă – se poate exploata, se poate stoarce, se poate manipula fără limitele pe care lumea-organism le impunea prin religie, tradiție ori morală. André Malet: “Prin contrast [față de tékhnē al anticilor], tehnica modernă este o adevărată provocare adresată naturii pentru a o forța să genereze cea mai mare cantitate de energie posibilă”.[16] În drumul omenirii de la unelte la mașini, natura este desacralizată, adică neutralizată, redusă la tăcere, la stadiul de obiect mort și resursă.

Presupun că atât Sfântul Ignatie, cât și bătrânul grădinar chinez ar fi găsit asta insuportabil.

(Va urma.)


[1] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 1991, p. 322

[2] Iar faptul că simbolismul crucii există și dincolo de creștinism, așa cum explică pe larg René Guénon, nu face decât să confirme că definiția materială are o însemnătate marginală. Vezi René Guénon, Simbolismul crucii, Herald, 2012.

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 52

[4] Epistola Sf. Ignatie către Efeseni, cap. IX, în PSB 1, EIBMBOR, 1979, p. 160

[5] Simbolismul tehnologic este multiplu în acest fragment. Pietrele șlefuite care alcătuiesc zidul bisericii simbolizează sfinții care alcătuiesc Biserica, lipiți prin mortarul dragostei și prin mâna Lucrătorului suprem. Jean Hani, The Symbolism…, p. 51.

[6] Tchouang-Tzeu, Nan-hoa-tchen-king, capitolul 12K, în L. Wieger, Les pères du système taoïste, Paris 1950, citat în Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Sophia, 2018, p. 32

[7] Vezi Francis E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, Humanitas, 2007, p. 267

[8] André Malet, The Believer in the Presence of Technique, în Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, eds. Carl Mitcham & Jim Grote, University Press of America, 1984, p. 96

[9]technologousi loipon, ou theologousin, hoi anthropoi”, apud P. Hans Sun, Notes on How to Begin to Think about Technology in a Theological Way, în Mitcham & Grote (eds.), Theology and Technology…, p. 174

[10] Septuaginta, vol. 4/I – Psalmii. Odele. Proverbele. Ecleziastul. Cântarea Cântărilor, NEC – Polirom, p. 313

[11] Robin Collingwood, Ideea de natură. O istorie a gândirii cosmologice europene, Herald, 2012, p. 186

[12] Radu Iliescu, Pe culmile plictiselii, Alexandria, 2021, p. 167

[13] Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Humanitas, 2019, p. 75

[14] Tot etimologia ne confirmă această înrudire originară. Rădăcina lingvistică protoindoeuropeană *magh înseamnă „a fi capabil, a avea putere”. O regăsim în engleza de azi în cuvinte precum may/might, main, machine, mechanic, mechanism, dismay – spaimă, consternare, și mage, magi, magic. În sanscrită există mahan – care înseamnă măreț, în greacă mekhane – în sens restrâns, unealtă de ridicat; în sens larg – artefact, și lista oficială continuă cu slavona, rusa, limba gotică (mag), germana veche (magan) și limba nordică veche (magn).  Și presupun că tot de aici derivă cuvintele magnific și majestate.

[15] Citat în David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 6

[16] André Malet, The Believer…, p. 96

 

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

 

 

Eugen Raportoru: Gelem, Gelem Samudaripen

11 iulie 2022 |
13 iulie – 7 august 2022, Sala Tancred Bănățeanu Muzeul Național al Țăranului Român     Vernisaj: miercuri, 13 iulie 2022, ora 18:00 Concert comemorativ: marți, 2 august 2022, ora 17:30   Centrul Național de Cultură a...

Pe cale de a deveni liceeni

6 iulie 2022 |
Zile cu alegeri Adolescentul din fața ta! E mic și mare deopotrivă... E special și bun și vesel și năstrușnic și visător și harnic și îndrăgostit și nesigur și debordând de siguranță, dornic de a conduce și dornic de a fi în umbră. Este timpul...

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

4 iulie 2022 |
Firește, trecerea de la lumea-organism la lumea-mecanism nu se face brusc, nici liniar, nici prin ordonanță de urgență. Mutația nu e lipsită de lungi și ambigue perioade de tranziție, prilej pentru multe evenimente semnificative, precum acesta: În cartea...

Ultima scrisoare din Bremen

30 iunie 2022 |
Aleea pe care pășim noi, absolvenții, este presărată cu pietricele albe, strălucitoare. Poteca strâmtă pe care cu toții călcăm este împrejmuită cu gazon proaspăt cosit. Deși pașii noștri sunt mici, sunt pașii pe care îi facem cu cea mai mare...

Artiști și artizani la MNȚR

24 iunie 2022 |
24 – 26 iunie 2022, între orele 10.00 și 18.00   Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă la a doua ediție a târgului ARTIȘTI și ARTIZANI la MNȚR, organizat de vineri, 24 până duminică, 26 iunie 2022, între orele 10 dimineața și 6...

O vară cu căldură în suflet

23 iunie 2022 |
E Vacanță! Atât de așteptată este vara pentru ceea ce poate dărui! Zile cu liniște în suflet, și drumeție și valuri și chicoteli și iarbă înaltă și ciripit de păsări măiestre și cer cu stele de poveste și prieteni vechi și noi și puteri...

Târg de Ziua iei

21 iunie 2022 |
În perioada 20 - 24 iunie 2022, între orele 10:00 – 16:00, Showroom-ul Învie Tradiția din Str. Mihai Eminescu nr. 142, sector 2, din București este deschis pentru oaspeți cu o expoziție de ii tradiționale românești. Evenimentul marchează Ziua...

Conferințele de la șosea ,,Cos pentru o cauză"

20 iunie 2022 |
24 iunie 2022, ora 18.00, Sala Media Muzeul Național al Țăranului Român   Muzeul Național al Țăranului Român și Asociația Semne Cusute vă invită vineri, 24 iunie 2022, de la ora 18:00, în sala Media, la conferința Cos pentru o cauză, susținută de...

Vopsiri din drag

17 iunie 2022 |
Ateliere și demonstrații de vopsire a firelor cu ajutorul plantelor 24 iunie 2022, pe terasa atelierului de țesut Muzeul Național al Țăranului Român       Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă vineri, 24 iunie 2022, la...

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

16 iunie 2022 |
În episodul trecut, am văzut că unealta este o extensie a omului (implicit nu poate fi neutră, pentru că nimeni nu a văzut vreodată un om neutru). Să mergem acum puțin mai departe pe firul sinuos acestei idei.   4. TRUP <-> UNEALTĂ <->...