Cum ajungi cât mai departe pe drumul către mintea copilului tău? Deschide-i inima, iar apoi vei ajunge la mintea lui – acesta este răspunsul profesoarei Monica Șerbănescu. Iată multe alte sfaturi bune privind relația dintre părinți, copii și profesori, de la fondatoarea și directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”.

 

  • Principiul de bază, preluat de la Mama Sica (Anastasia Popescu): profesorii sunt mentorii elevilor, sunt prietenii lor.
  • Învățământul trebuie să pună accent pe dezvoltarea aptitudinilor elevului. Este un adevăr modern și etern, în sensul în care noi ”descoperim mereu roata” și evidențiem drept moderne adevăruri care au fost valabile întotdeauna.

 

Cum arată profesorul perfect?

  • Pentru ca ”școala acasă” să funcționeze, trebuie ca și părintele să fie un bun profesor.
  • Nu ne interesează competența profesorului, pentru că este mult mai importantă latura sa umană. Conținutul intelectual oricum se transmite.
  • Pentru a ajunge la mintea copilului, profesorul trebuie mai întâi să ajungă la inima lui. Nici un copil nu învață decât iubind, iar o materie școlară o iubești prin profesor.

 

Copilul și oboseala: teme sau joacă?

  • Când am început în școală programul extins până la ora 17.00 sau 18.00, în țara noastră nu exista after-school. Nu văzusem modelul nicăieri. Dar m-am gândit că este ideal ca profesorul să lucreze după-amiaza cu elevul, după orele de dimineață, pentru că el știe cel mai bine care este nivelul de cunoștințe al elevului.
  • La început, în anii 1990, pentru programul extins (de după-amiază) am avut foarte multă respingere din partea forurilor superioare și foarte multă susținere din partea părinților
  • Prefer ca seara, atunci când părintele vine de la serviciu, să stea cu copilul lui și să citească ceva, să iasă la plimbare, să meargă la teatru, să se joace orice – dar fără să fie stresați de teme. Temele sunt de școală, nu trebuie să le fac cu mama.
  • Copilul are nevoie ca părintele său să țină un echilibru între severitate și permisivitate.
  • Cele două mari probleme universale: consecvența și onestitatea.
  • Nu poți elimina ecranele din viața copiilor, dar putem încerca să le limităm.
  • Discernământul de care ai nevoie pentru a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, tot educația ți-l formează.
  • Derulăm două proiecte Erasmus Plus în școală, prin care predăm discipline nonlingvistice într-o limbă străină. Și prin asta le arătăm copiilor că învățăm o limbă străină pentru a transfera cunoștințe din alt domeniu, limba străină nu este un scop în sine.

 

Sfaturi pentru părinți: exigență sau libertate?

  • Exigența părintelui față de copil trebuie să existe de la început. Și tot de la început părintele trebuie să fie iubitor față de copil.
  • Severitate a părintelui față de copil? Depinde, severitate poate însemna asprime, dar poate însemna și rigoare. Adică atunci când nu abdici de la o regulă pe care ai stabilit-o cu copilul.
  • Când stabilim o regulă, ea trebuie asumată de toată lumea, părinte și copil. De exemplu, stabilim că după ce facem ordine, mergem la teatru. Dacă el, copilul, nu face ordine, nici eu, părinte, nu respect ce am stabilit, deci nu mergem la teatru.
  • Este bine ca părintele să știe cât mai mult despre ca face copilul lui la școală. Dar este firească și nevoia copilului de intimitate, iar această nevoie trebuie respectată.
  • Este esențial să fii alături de copilul tău și în felul acesta să fii o mamă bună și un tată bun.

 

În istoria României nu există un om mai discret care să fi influențat într-o mai mare măsură mersul istoriei. Carada a fost un om sobru, mereu aflat în rândul doi, dar a cărui forță de gândire și acțiune a construit instituții deosebit de puternice. Iată schița de portret a acestui geniu aproape necunoscut.

 

Viață personală

S-a născut în Craiova, în 1836. N-a fost niciodată căsătorit. A fost un om deosebit de discret. Rădăcinile familiei sale par a fi aromâne și grecești. A murit în 1910, în București.

Studii

Începe în Craiova și continuă în Franța (College de France), ca mulți dintre intelectualii români ai secolului 19. Aici se lasă influențat de idealurile revoluționare și aderă la valorile democrației, pentru care luptă apoi în țară. După o perioadă de activitate în România, a plecat din nou în Franța și a studiat economia.

Politician

  • Luptă pentru Unirea Principatelor. Este ales secretarul Adunării ad-hoc a Țării Românești
  • Este colaborator și apropiat prieten cu Ion C. Brătianu și cu C.A. Rosetti, iar împreună cu ei pune bazele Partidului Național Liberal (1875)
  • Este unul dintre cei care au negociat aducerea ca rege al României a lui Carol I (în 1866). Cu toate acestea, după câțiva ani devine un mare inamic al monarhiei și refuză orice post în care ar fi fost nevoie de colaborarea cu regele
  • Este un mare patriot. Face nenumărate călătorii în Transilvania și investește mari părți din averea personală pentru sprijinirea românilor care luptau pentru drepturi și libertăți. Contribuie cu bani la construirea de școli și biserici și subvenționează ziare și cărți
  • Este unul dintre artizanii loviturii de stat cunoscută sub numele Republica de la Ploiești (1870), prin care se dorea îndepărtarea Principelui Carol de la conducerea țării. Deși implicat inițial, se răzgândește și încearcă fără succes să prevină declanșarea revoltei. Lovitura de stat eșuează aproape imediat
  • În 1877 se ocupă personal de organizarea și aprovizionarea armatei pentru cucerirea Independenței, iar apoi are un important rol în recunoașterea independenței României pe plan extern (Congresul de la Berlin, 1878)

Banca Națională a României

Carada a înființat BNR în 1880, alături de Ion C. Brătianu. Face vizite la Paris, unde cere sprijin tehnic de la Banca Franței. Se ocupă de tipărirea, tot la Paris, a primelor bancnote. Organizează filialele BNR din țară și scrie primele Statute și regulamente. Nu acceptă funcția de Guvernator, dar o primește pe cea de director. A organizat imprimeria Băncii și a coordonat construirea primului sediu al instituției. Este considerat geniul fondator al Băncii.

Controversă

Este considerat autorul moral al uciderii prim-ministrului Barbu Catargiu, în 1862. Imediat după crimă a fost arestat, dar a fost eliberat după două săptămâni.

Mentor

Este cel care îl ghidează pe tânărul Ion I.C. Brătianu, viitorul prim-ministru al României, prin societatea influentă a Parisului, unde îl însoțește și îl prezintă. Îl recomandă apoi pentru a face studii de inginerie în atelierele lui Gustave Eiffel.

Recunoaștere

Contemporanii îi recunoșteau lui Carada profilul de profesionist desăvârșit și de patriot temerar. La moartea lui (1910) se spunea că BNR este atât de bine organizată, încât funcționează ireproșabil de la sine, indiferent cât de nepriceput ar fi cel care o conduce.

Tabieturi

Pleca de acasă exact la aceeași oră în fiecare dimineață. Purta mereu aceeași haină lungă de culoare albastru închis. Nu mergea decât pe jos. Pe Calea Victoriei nu mergea niciodată, pentru că era antimonarhist și nu dorea să treacă pe lângă Palatul Regal. Nu mergea în vizită și nu primea vizite. Mergea totuși săptămânal la Brătieni, și o făcea în aceeași zi și la aceeași oră în fiecare săptămână.

 

Grupul statuar Eugeniu Carada de lângă sediul vechi al BNR

Grupul statuar Eugeniu Carada de lângă sediul vechi al BNR

 

Monument în Centrul Istoric

Strada dinspre latura vestică a sediului Băncii Naționale poartă numele lui Eugeniu Carada. La intersecția acestei străzi cu Lipscani se găsește un grup statuar care-l are în centru pe Carada. Monumentul a fost făcut în 1924, dar a fost distrus în timpul comunismului. BNR a refăcut grupul statuar în 2013.

 

 

Pianista Mădălina Pașol este și profesor, iar printre elevii săi se găsesc talente mari, dar și copii care abia încep studiul muzicii. Pe baza acestei experiențe, ea răspunde la întrebarea cum știm dacă am găsit profesorul potrivit pentru copilul nostru care dorește să cânte la pian.

 

 

 

 

Răspunsul Mădălinei Pașol, în sinteză:

  • copilul trebuie să aibă bucurie atunci când cântă. Fără această bucurie, va fi foarte greu să progreseze;
  • profesorul de pian trebuie să îi înțeleagă pe copii, să-i facă să învețe pianul fără a pune presiune;
  • copiii se trezesc la ora 7 dimineața și se întorc acasă de la școală și de la alte cursuri seara la ora 7. E un fel de serviciu pentru ei. Profesorul trebuie să aibă și asta în vedere, copiii au foarte mult de lucru și sunt obosiți;
  • profesorul trebuie să învețe să recunoască stările copilului și să-l motiveze pentru studiul muzicii;
  • ca părinte, atunci când îți vezi copilul colaborând cu profesorul, îți dai seama că acel profesor i se potrivește;
  • profesorul trebuie să-l învețe pe copil cum să învețe;
  • ce calități nu pot să-i lipsească unui profesor de pian: umor, drăgălășenie, delicatețe.

 

 

Cât de multe lucruri pot fi spuse când un om suferă și totuși cât de puține trebuiesc spuse. Dacă pot spune ceva unui om care suferă, incluzând mie, este: SUFERĂ, E OK SĂ SIMȚI ASTA!

 

În schimb tot ce am auzit eu când am suferit a fost: o să treacă, privește partea bună, așa a trebuit să fie, mergi mai departe, ești puternică! Sau și mai rău: eh, asta nu e nimic, stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie, sau zi mersi că nu a fost mai rău, sau…, sau… Și mai este și tipul de persoană care încearcă orice să te scoată din starea aia, spune glume, îți dă de băut, de fumat, îti cumpără prăjituri, orice doar să nu te mai vadă trist. La toate aceste tipologii, cel care ascultă, de fapt nu ascultă. Și persoana este atât de deconectată de la propriile sentimente, își neagă orice suferință de parcă ar fi ceva rău, încât face același lucru și cu cei din jur. Interacțiunile cu aceste tipologii mi-au produs de fapt mai multă suferință, pentru că, fără să își dorească asta, persoanele respective mă făceau să simt că e ceva în neregulă cu mine, că sunt defectă. Câteva exemple îmi vin acum în minte.

 

Experiența 1: emigrarea

Cea mai recentă experiență dureroasă este cea a plecării din țară. Proces extrem, dar extrem de dureros interior. Și am vrut să nu îmi neg durerea, am vrut să o trăiesc și să o accept. 99% din reacțiile celor din jur au fost: hai lasă că o să fie bine, ești puternică, nu e chiar asa nasol, trebuie să vezi partea bună… bla bla blaaaaa. Una din persoanele care m-a ajutat să accept ce se întamplă, a fost… o necunoscută. O tipă la care am stat în Londra câteva zile cu Airbnb, și vorbeam cu ea de tot procesul ăsta. Ea era de 12 ani în Londra, și mi-a zis că în primul an plângea zilnic. În momentul ăla eu am început să plâng, eram în Londra de o lună, plângeam de câteva ori pe zi, iar gândul că mai am 11 luni de plâns m-a speriat teribil. Și ea mi-a zis: plângi, plângi cât de mult poți. Doamne, cât îi mulțumesc, m-am simțit înteleasă și acceptată. Plus că acum, după 5 luni, plâng cam o dată pe săptămână, ceea ce e un progres :).

 

Experiența 2: prietenia

Eram cu un băiat, simpatic de altfel. Dar care mă placea în mare pentru că eram un fel de bufon. Și când am avut zile proaste, mă cam evita și făcea tot felul de comentarii aiurea. Iar când mi-am revenit, replica lui a fost ”Asta e Irina pe care o iubesc!”. Oh, well… a fost ultima oară când am mai ieșit cu el, pentru că Irina era și este un întreg, un om care se bucură și suferă, un om care râde și plânge și toate celelalte.

 

Experiența 3: moartea

Cristina, prietena mea cea mai bună, murise. Și eu eram la pământ. A fost o experiență din care mi-a luat cam trei ani să îmi revin, asta așa ca idee – toate pierderile se vindecă în timp). La birou mă duceam plânsă, nu mă interesa cum mă îmbrăcam, mă și îngrășasem destul de mult. Și într-o zi a venit la birou o colegă care mi-a zis ”auzi fată, gata, e cazul să îți revii. Uite și tu cât te-ai îngrășat, nu mai ai grijă de tine, nu te ajută cu nimic să suferi așa”. Am rămas mută de uimire, nu am putut să zic decât ”da, așa e”. Dar așa era pentru ea, pentru mine era normal să sufăr, era măsura a cât de mare îmi era pierderea. Inutil sau nu, asta era fix experiența mea. Judecata și reacția colegei, care de altfel voia să mă ajute să mă ridic, nu au facut decât să îmi fie mai rău: nu eram acceptată așa cum eram.

 

Câinele lui Tarkovski

Îmi răsună acum în minte vocea Elenei Francisc, cea de la care am învățat să îmi iubesc durerea. Stătea cu mâna pe pieptul meu și îmi spunea : ”Dă-ți voie, dă-ți voie să suferi. Dă-ți voie”. Și lacrimile curgeau ducând cu ele tot ce adunasem. Dă-ți voie, dă-ți voie dragă prieten să simți ceea ce simți. A durat ceva ani până să înțeleg asta despre mine, până să accept asta.

Ani de terapie, ani de vindecare. Și pentru că tot procesul asta nu l-am făcut de una singură, le sunt profund recunoscătoare celor care au fost cu mine pe cale, duhovnici, psihologi, coach, prieteni, soț. Suferința e inițiatică, transformatoare. Pentru asta e nevoie de cineva alături. Dacă facem procesul de unul singur, riscăm să ne rătăcim sau să o luam razna. Avem nevoie de “câinele” lui Tarkovski :) (vezi Călăuza).

Nu mă interesează să analizez de ce suferim și cât merită sau nu să o facem, ci procesul în care putem fi autentici noi cu noi, și în care putem fi împreună unul cu celalalt. După dizolvarea suferinței, urmează altă etapă, cea în care vedem lucrurile altfel și ne eliberăm. Dar până la pasul acela, suferința se cere onorată (și nu omorâtă).

Sunt recunoscătoare pentru absolut tot ce trăiesc, sunt recunoscătoare pentru cei care au încredere și își deschid sufletul în fața mea. Vulnerabilitatea e cel mai prețios dar.

Câtă poveste și câtă istorie se găsește într-o sticlă cu vin? Cum se poate descrie gustul unui vin care a stat în pivniță un sfert de veac și de ce el îți amintește de mirosul de frunză putredă? Răspunde unul dintre cei mai pregătiți curatori de vinuri din România, Mirela Mateescu (VinOriunde.ro), un om pentru care vinul n-a fost niciodată doar o băutură

 

Cel mai scump vin din lume este cel mai bun vin din lume?

Eu n-am băut cel mai scump vin din lume. Însă am avut ocazia să beau vinuri foarte scumpe, de exemplu de 6 mii de euro sticla. Am gustat, de fapt, pentru că așa ceva nu se bea, este ca o esență a zeilor de care tu doar te bucuri, îți umezești buzele și-ți dai seama ce-i acolo.

Ce fel de satisfacție îți oferă un astfel de vin? Ce parte din tine este stimulată când îl guști?

Creierul. Acel vin este o plăcere pur cerebrală. Vinul acela vine dintr-o vie foarte veche, e făcut de o cramă cu sute de ani de experiență, a stat într-o pivniță de castel veche de 5-600 de ani. Guști, de fapt, un pic de istorie.

Poți descrie gustul acestui vin?

Gustul lui este foarte diferit de vinul obișnuit. Mai întâi, te aștepți să vezi un vin roșu, purpuriu, foarte atrăgător, iar când l-ai mirosit, să ai o explozie de arome de fructe roșii, să fie foarte cuceritor și proaspăt. Vinul despre care povestesc era un Valpolicella, din zona Veneto, Italia, avea 24 de ani vechime, o sticlă ținută în cramă, la umiditatea corectă și la temperatura corectă. Am gustat cred vreo 20 de mililitri. Din start, culoarea era derutantă, te uitai și-ți spuneai ”oare ce-i aici”. Nu era deloc atrăgătoare. Era cărămizie, ai fi spus că e un vin care-a trecut, care nu mai are ce să-ți mai spună. În pahar părea ușor incolor, străveziu. Primul meu gând a fost că vinul n-a ținut. Ei bine, când am apropiat paharul de nas, povestea s-a schimbat complet.

 

Vinul de 6.000 de euro sticla: primul meu gând a fost că vinul n-a ținut. Ei bine, când am apropiat paharul de nas, povestea s-a schimbat  complet.

 

Vinul are trei arome, primare, secundare și terțiare. Cea primară vine direct de la strugure și este cea proaspătă, de fruct stors, ușor vegetală. Cea secundară apare în procesul de vinificație, iar cea terțiară apare odată ce vinul a stat în butoaiele de stejar sau la învechit în sticlă. Aromele terțiare sunt cele care te cuceresc la un astfel de vin. Ei, aici se deschide așa, o paletă de arome… ceva de vis. Te-ai gândi: cum să-ți placă un vin care miroase a piele tăbăcită. Și ușor umezită! Sau care are un iz de frunze din pădure umezite ca după ploaie. Ei, mirosul ăla în vin, acoperind ușor un rest de fructe, pentru că e făcut din struguri, desigur, trebuie să am acolo și aromă de cireșe, vișine, trebuie să am și mure, și afine, iar peste toate piper, ciocolată, condiment, cacao, piele, carne, sunt toate acolo într-un pahar. E genul de poveste love it or hate it, nu toată lumea este fan vinuri vechi. Dar acolo, în afară de povestea cu istoria despre care ți-am spus, este și puterea vinului de a se transforma.

Dar dacă nu știi ce bei, ai același tip de experiență?

Nu. Ești influențat, în mod cert. De asta în concursuri etichetele sunt ascunse, degustarea se face în blind, toate sticlele sunt acoperite. Un astfel de vin vechi se adresează mai curând cunoscătorilor, pasionaților și investitorilor. Sunt vinuri cu potențial mare de învechire și pe care ar fi păcat să le deschizi acum și nu peste 10-15 ani.

 

Mirela Mateescu, la o prezentare de vinuri românești

Mirela Mateescu, la o prezentare de vinuri românești

 

Plăcerea de a bea vin este cu atât mai mare cu cât ești mai educat în privința vinului?

Cred că da. Fie că începi să-i deslușești tainele, fie că vezi câtă muncă presupune să culegi via, poate chiar ai cărat o lădiță de 10 kilograme până la capătul rândului, când te-a bătut măcar un pic soarele într-o zi de muncă în vie. După asta te uiți cu mult mai mult drag și cu mai multă atenție la un pahar cu vin.

E nevoie și de competență ca să distingi între un vin excelent și unul de calitate medie, să spunem?

Nu există vin prost. Există doar vin care nu-mi place. Dar e nevoie de multă muncă pentru ca să ajungi să cunoști defectele dintr-un vin sau care sunt erorile dintr-o vinificație sau în ce constă plusvaloarea atunci când ai în față un vin desăvârșit. Și atunci  cred că da, contează dacă ai acel know-how.

Găsim vin de calitate în orice magazin?

Este o diferență mare ca preț și calitate între vinurile de retail și vinurile de horeca. Ca să apreciezi calitatea vinului îți trebuie multă atenție, multă școală. Imaginează-ți că la un moment dat poți să ai în față 20 de etichete. 20 de sticle diferite. Sticle de vin alb. Vin alb sec. Vin alb sec din aceeași țară și din aceeași provincie, cu aceeași lumină care a mângâiat via, cu aceeași cantitate de ploaie, cu aceleași vânturi și cu același sol. Eu trebuie să fiu capabilă să disting între diversele note și arome din cele 20 de etichete și să decid care este mai bună decât celelalte. Imaginează-ți ce concentrare asupra informației pe care ți-o transmit papila gustativă și creierul!

 

Vin_1

 

Cum ai ajuns la competența pe care o ai acum?

Povestea mea cu vinul a început acum șapte ani, când am mers la un eveniment, Casual Wine. Atunci nu beam absolut deloc alcool. Și a fost de-ajuns o singură degustare, o singură întâlnire cu un vin bun ca să mă las cucerită. Apoi ambițioasa din mine a spus: mă duc să fac un curs cât să înțeleg lucrurile astea mai degrabă de cultură generală, aciditate, corpolență, potențial de învechire. Chiar atunci, o instituție prestigioasă din Londra, Wine and Spirits Education Trust, avea în București un curs. M-am înscris – și de atunci s-a deschis cutia Pandorei. A urmat nivelul doi, apoi nivelul trei, și apoi dorința de a merge în Franța și de a face cursuri cu un Master of Wine, care este cea mai înaltă titulatură din această meserie.

Ce este și cum se obține titlul de Master of Wine?

Este practic doctoratul în vin. În toată lumea sunt doar 400 de oameni cu acest titlu. Formarea unui Master of Wine care poate să dureze între 5 și 10 ani și poate să presupună chiar 250 de mii de euro taxe în școlarizare și călătorii. De ce călătorii? Pentru că ajungi la ultimul nivel atunci când călătorești în toată lumea unde există vie ca s-o vezi atunci când înflorește, ca s-o vezi la recoltare, la tragerea în sticlă, la trei luni după ce a fost pus vinul în butoi, să vezi cum se comportă via și pe timp de vară și pe timp de iarnă, în emisfera nordică versus cea sudică.

Și totuși, vinul nu rămâne în cele din urmă un lichid care se bea? La cât rafinament poți ajunge?

Dar în artă? La cât rafinament poți să ajungi? The sky is the limit. Și în vin depinde cât de departe vrei să ajungi, ca peste tot. Pentru mine personal, poate că n-o să ajung la nivelul 5, dar nivelul 4 în mod cert o să-l fac. După ce înveți să distingi între atâtea arome terțiare și o nebunie de miros, după aceea vrei un pic și mai mult.

Ne place să credem despre România că are vinuri bune. Spune-ne ca specialist, avem vinuri care să concureze cu marile vinuri ale lumii?

În spațiul geto-dacic, acum două mii de ani, se făcea și se bea vin. Vinuri de mare calitate am început să facem acum 20-30 de ani, mai mult în zona Iașiului, vinurile dulci pentru care Cotnarii sunt recunoscuți în lume.

 

În acest moment, România este pe locul 13 la producția de vin în toată lumea, ca volum al producției

 

Dar în ultimii 10-15 ani, de când s-au făcut investiții mari în linii de vinificație, tancuri de inox, butoaie de stejar, linii de îmbuteliere, deja avem o calitate sporită. În acest moment, România este pe locul 13 la producția de vin în toată lumea. Suntem sus.

Clasarea asta este din punctul de vedere al calității?

Din punctul de vedere al volumelor. Din perspectiva calității, avem numeroase concursuri de vin la Berlin, în Canada, la Geneva, în Asia, iar vinurile românești se întorc cu medalii de argint și de aur. Anul trecut, un vin produs de Licorna, Dealu Mare, a primit prima distincție oferită vreodată unui vin românesc de Decanter de la Londra. De trei săptămâni s-a întors de la Mundus Vini vinul Uberland de la Cramele Recaș, în al treilea an consecutiv cu marea medalie de aur, adică a fost cel mai bun vin roșu din concurs. Când ai 600 de etichete, și al tău iese cel mai bun, asta înseamnă ceva!

Ce mai contribuie la reușita unui vin?

Contează foarte mult magia vinificatorului. El decide când se culege boaba de strugure, el decide dacă vinul stă în stejar românesc sau franțuzesc sau american, cât de ars, la a câta folosire și cât de mult timp îl ține acolo, dacă 3, 6, 12 sau mai multe luni.

Munca lui este științifică? Sau ține de intuiție?

În mod cert ține de pregătirea lui profesională, acolo unde este foarte multă știință, mai exact  chimie. Dar ține și de flerul lui. Când gustă vinul din butoi, el știe ce rezultă dacă-l mai lasă încă puțin și știe ce se poate dezvolta în sticlă dacă e scos acum. Este multă magie personală acolo.

 

 

 

Titulescu a fost una dintre cele mai respectate voci din Europa, în prima jumătate a secolului trecut. Era ambițios, distins, întotdeauna competent, cu o foarte bună cunoaștere a termenilor politicii internaționale, patriot, diplomat prin vocație. Iată câteva detalii.

 

Viață privată

Născut la Craiova, 4 martie 1882. Tatăl său era avocat și a ocupat funcțiile de prefect și de deputat, iar bunicul său era protopop. Nicolae va moșteni moșia familiei din localitatea Titulești, județul Olt. S-a căsătorit la 25 de ani. El și soția sa Ecaterina erau una dintre cele mai ambițioase și admirate cupluri ale Europei.

Studii

A terminat liceul în Craiova, iar facultatea de drept în Paris, ca urmare a unei burse de studii. În 1903 câștigă un concursul național de drept din Franța, cu o lucrare de specialitate. Tot la Paris își dă și doctoratul, în 1905.

Cariera universitară

Prima catedră a primit-o la Iași, la Facultatea de Drept. După doi ani se mută la Universitatea din București, unde predă drept civil. În urma revoltelor țăranilor din 1907 se remarcă prin faptul că cere despăgubirea moșierilor afectați de răscoale. Ceva mai târziu va pleda pentru împroprietărirea țăranilor.

Om politic

În 1909 a intrat în Partidul Liberal Conservator, al cărui președinte era Take Ionescu, peste trei ani a fost ales deputat. Este un susținător al modernizării statului. Pledează pentru unirea Transilvaniei cu Regatul, spunând cuvintele devenite celebre ”Ne trebuie Ardealul!”. Împreună cu mari nume ale politicii românești, organizează la Paris Comitetul Național Român, care are scopul de a promova interesele României și mai ales Marea Unire.

Ministru

În 1917, în plin Război Mondial, este numit ministru de finanțe. Mai târziu, între 1927-1928 și între 1932-1936, a fost Ministru de Externe. A luptat împotriva nazismului și a fost permanent preocupat de stabilitatea teritorială a țării. Pentru aceasta a fost foarte activ în Mica Antantă (România, Iugoslavia, Cehoslovacia) și a generat Înțelegerea Balcanică. A inițiat deschiderea de ambasade în America Latină, în țări ca Brazilia, Argentina, Chile sau Mexic.

 

Un excepțional orator. Discursurile sale se studiază astăzi în școlile de diplomație

Un excepțional orator. Discursurile sale se studiază astăzi în școlile de diplomație

 

Ambasador

Cât timp nu a fost ministru, Titulescu a fost ambasador al României la Londra în intervalele 1921-1927 și 1928-1932. În întreaga perioadă dintre cele două Războaie, el a fost cel mai puternic actor al politicii externe a României. Și-a impus vocea în dezbaterile dintre țările Europei și a făcut ca România să conteze în cadrul tratatele internaționale negociate și semnate în acest timp.

Societatea Națiunilor

Titulescu a fost încă din 1920 delegatul României la Societatea Națiunilor, care premerge Organizației Națiunilor Unite. În 1930, el a fost ales președintele Societății, iar în anul următor, contrar uzanțelor, a fost reales în această funcție. Este singurul român care a ocupat până acum acest fotoliu prezidențial.

Controverse

I s-a reproșat că avea relații strânse cu ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, și că arăta simpatie liderilor sovietici.

În timpul Războiului Civil din Spania a fost de partea stângii politice, ceea ce contravenea spiritului dominant din România.

Cum și-au arătat brașovenii identitatea românească, într-o Transilvanie sub ocupație? Răspunde la această întrebare cea mai recentă expoziție de la Muzeul Național de Istorie, ”Identitate națională, eleganță și vestimentație la românii din Brașov (1700-1939)”. Însemnele și simbolurile naționale, militare și regale au fost adevărate arme de luptă pentru drepturi și de rezistență națională. În cadrul expoziției vizitatorii vor descoperi portul de sărbătoare al brașovenilor, așa-numitele haine românești, un port tradițional urban, unic în Transilvania, dar și costumul tradițional care a inspirat portul Junilor din Șcheii Brașovului și Brașovechi, cămăși cusute cu simboluri ancestrale magice, decorate cu mii de fluturi de argint aurit.

 

Brasov_3

 

Istoricul Alexandru Stănescu, despre expoziție

”Expoziția este dedicată mai ales patrimoniului imobil reprezentat în aceste haine vechi, care ca tradiție coboară în secolele XVII-XVIII. Am adus la București singurul port urban românesc existent în Transilvania. Sunt haine inspirate din moda elitei românești, din moda boierimii, din moda princiară: cu nasturi din argint, cu brâuri cu paftale din argint aurit, cu haine de iarnă tivite cu blană de jder de gheață, cu blană de vulpe, lucruri pe care în puține comunități românești le găsim.

Portul popular din Brașov este unic. Este un port foarte bogat decorat. Suntem printre puținii români care au păstrat cămășile lungi până la genunchi, așa cum au fost ele odată pentru toți românii. Suntem printre puținii români care au păstrat o abundență foarte mare de motive și simboluri cusute: calea vieții, crai nou, steaua nordului. Portul în sine este unic prin frumusețea și abundența elementelor decorative, dar și prin paietele din argint aurit care ca fac ca aceste cămăși să fie foarte scumpe. Nici nu există o cămașă la fel ca alta. Deci vorbim despre un port unic”.

 

Brasov_4

 

Port de călușeri de June Național Alb, ori de June Roșior, ținute de mirese și domnițe din cel mai ales brocart, cusute cu fir de argint și  cu cingători cu paftale masive din argint aurit pot fi admirate în Sala Lapidarium până pe 1 mai. Proiectul expozițional tratează atât codul vestimentar al vechii comunități românești din Brașov, cât și legăturile pe care românii din Brașov și Junii Brașovului le-au avut cu Casa Regală în anii 1906-1948. Un rol surprinzător de important l-au avut și decorațiunile de pe harnașamentul cailor.

 

Muzeograful Mihai Florea, curatorul expoziției

”Obiectivul expoziției este readucerea în atenția urbei București pe confrații români din Șcheii Brașovului. Pe lîngă elementul principal, cel de vestimentație, am putea spune că la fel de important este celălat ”personaj” al expoziției: calul. Pe lîngă port și tradiție românească, în Șcheii Brașovului se dădea o deosebită atenție și acestui element. Multe dintre simbolurile pe care le vom regăsi în harnașamentul cailor, în decorațiunile de pe șei sau în  micile decorațiuni, sunt elemente cu specific românesc. Am spus noi: încărcătura națională sintetizată în zona ecvestră. În expoziție se intră printr-o poartă ecvestră. La intrare este expus un cal-machetă în mărime naturală. După ce trece de partea butaforică, vizitatorul poate observa elementele în original, de la șa până la celelalte mici obiecte de port-podoabă, tot ce face parte din harnașamentul calului, decorat cu simboluri naționale și alte elemente sintetizate și criptate, despre care doar inițiații știau ce înseamnă.”

 

Brasov_2

 

Despre portul popular românesc, în câteva linii

  • Cele mai vechi reprezentări ale modului în care oamenii obișnuiau să se îmbrace, datează din neolitic: figurine ceramice ale căror ornamente sunt asemănătoare cu cele de pe decorul costumului popular
  • Din punct de vedere istoric, despre portul popular românesc se poate vorbi abia după formarea poporului, în secolele IX-X
  • Cea mai veche reprezentare a portului autentic românesc este consemnată în Cronica Pictată de la Viena din 1358, care descrie bătălia de la Posada între regele Un­gariei, Carol Robert de Anjou, şi voievodul muntean Basarab I. În acele imagini se observă clar portul autentic al bărba­ţilor. Au cămăşi lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, iţari, opinci şi căciuli din pie­licele de oaie în cap
  • Alexandru Odobescu (1834-1895) a observat similitudinea dintre costumul popular românesc și cel al dacilor, reprezentat pe faimoasa Columnă a lui Traian. În cadrul Expoziției Universale de la Paris din 1867, comisia condusă de Al. Odobescu a prezentat obiecte de artă populară românească

La vârsta de trei ani, Mădălina Pașol era pusă în fața unei claviaturi, iar la 8 ani concerta la pian în direct la Radio. Au urmat mulți ani de muncă, dar și nenumărate premii internaționale și concerte pe tot globul. Duminică 17 martie va concerta din nou în București, la Ateneu, iar Matricea Românească a întrebat-o în avanpremieră despre anii ei de formare, despre maeștri, despre succes și despre joc.

 

Concert tribut Dinu Lipatti

În cadrul concertului de duminică, 17 martie, Mădălina Pașol va aduce un omagiu de suflet lui Dinu Lipatti, prin reinterpretarea lucrărilor pe care acesta le-a cântat în ultimul său recital din 16 septembrie 1950, de la Besançon. În program sunt incluse opusuri de Mozart, Schubert, Chopin, Bach și Ravel. Spectacolul include și un moment al actriței Ștefana Samfira, care va citi scrisori semnate de Dinu Lipatti și adresate profesorilor săi: Mihai Jora, Florica Musicescu, Nadia Boulanger, dar și unor mari personalități ale timpului: Clara Haskil, George Georgescu sau Nikita Magaloff. Concertul de la Ateneul Român face parte din turneul “Citadele muzicale”.

 

 

Faceți parte dintr-o familie de muzicieni, instrumentiști: bunicul a cântat la contrabas, tatăl și fratele la violoncel. Dumneavoastră ați ales pianul. De ce pian și nu un alt instrument?

Tatăl meu a fost de părere că trebuie să fie cineva în familie care acompaniază  toate aceste instrumente minunate și de aceea au ales pianul pentru mine. De altfel, de când eram foarte mică eu am fost fascinată de acest instrument, mai ales pentru că fratele meu lua deja lecții de pian, între noi este o diferență de patru ani. Eu stăteam în scaunul de copil și întotdeauna fredonam melodiile pe care el le studia la pian. Am dezvoltat un auz foarte bun, eram obișnuită cumva cu claviatura. Când m-am dat jos din scăunel, am început să repet singură. Bunicul a fost cel care mi-a călăuzit primii pași, am învățat să citesc notele și să interpretez mici piese. Și așa, foarte devreme, am început cariera de pianist.

Cântați la pian de la trei ani, la vârsta de 8 ani ați susținut un recital care a fost transmis în direct la radio. Când a apărut ca miză a studiului obținerea unor rezultate de top în concursuri?

Nu a fost neapărat un plan, lucrurile au venit de la sine. Eu întotdeauna mi-am dorit să pot face această meserie cât pot de bine. Am avut modelul familiei mele, pot să spun că suntem cu toții profesioniști, perfecționiști. În momentul în care muncești foarte mult, ai ceva talent și te simți acasă pe scenă, premiile vin de la sine.

O astfel de miză totuși este în această profesie.

Da, bineînțeles. Mai târziu, când am început să particip la concursurile mari, cum ar fi ARD din Munchen, Feruccio Busoni sau Regina Elisabeta, acolo bineînțeles că te pregătești, devii ambițios, îți dorești să fii între premianți. E adevărat că nu întotdeauna ai rezultatele dorite pentru că premierea ta ține de foarte multe lucruri pe care nu poți să le influențezi și de multe ori nu pleci acasă cu rezultatul dorit, dar experiența ta este cea mai importantă.

 

Madalina Pasol_5

 

Ați primit burse, multe premii. Care v-a onorat cel mai mult? Ați așteptat cu mai multă emoție un premiu anume, o recunoaștere?

Pot să spun că cea mai așteptată premiere a mea a fost bursa Senatului german pentru studiile doctorale de la Berlin. Bineînțeles că și premiul de la Feruccio Bussoni m-a onorat foarte mult. Dar nu sunt o adeptă a concursurilor, cele mai așteptate sunt concertele mele, mă bucur întotdeauna să fiu pe scenă și sunt de părere că doar publicul poate aprecia evoulția ta pe scenă la adevărata valoare.

 Când se simte un pianist împlinit? Cât de eficientă, cât de obiectivă, precisă este autoevaluarea?

În momentul în care mergi pe scenă și te pierzi în lumea sunetelor, în momentul în care te topești ca artist, aceasta cred că este trăirea maximă a unui artist, nu neapărat a unui pianist. Pianistul bineînțeles că este o specie deosebită între toți artiștii. Suntem o specie umană care  muncește foarte mult: este destul de complicat să fii pe scenă, să cânți totul pe dinafară, să susții recitaluri de o oră și jumătate către două ore. Concentrarea atinge niște frecvențe enorme și, la sfârșit, bucuria ta este fericirea și mulțumirea de pe chipurile oamenilor. Important este și momentul de reculegere de după concert, în care treci în revistă ce ai făcut, ce ai trăit și cum ai reușit poate să câștigi un pic de nemurire.

La 18 ani ați plecat pentru studii în Germania și au fost alți 17 ani în care v-ați întors acasă de doar două sau trei ori. Ați studiat foarte mult, pe de o parte în România, pe de alta în Occident. Cam care ar fi diferența între cele două școli de muzică?

Cred că este o continuitate între aceste două școli. În România am învățat bazele  pianisticii, ale meseriei de artist-concertist. Am cântat foarte mult în copilărie și până la vârsta de 18 ani când am plecat din România.

 

Mergi pe scenă și te pierzi în lumea sunetelor, te topești ca artist, aceasta cred că este trăirea maximă a unui artist

 

În afară am avut ocazia să mă perfecționez cu cei mai mari pianiști și cu cei mai mari pedagogi, cum ar fi Andrzey Jasinski, care este profesorul lui Krystian Zimerman, cu Zoltan Koczis, cu Heinz Leygraf, cu Georg Sava, care a fost profesorul meu mulți ani, și Pascal Devoyon, la ora actuală unul dintre cei mai mari profesori de pian din lume. Poate o mică diferență este felul pozitiv în care înveți în străinătate, să te apreciezi pe tine. Critica începe cu ”Ai cântat minunat, dar ai putea să mai schimbi aceste lucruri…” . Fraza nu începe cu ”nu ai făcut….”, ”nu ai respectat…” În Vest, gândirea pozitivă este cea mai importantă dintre toate învățămintele pe care le-am cules.

V-ați orientat în timp și spre pedagogia muzicală. Este o meserie diferită. Pe ce fond a venit? Un impuls natural, un talent pentru asta, modelul unuia dintre profesorii cu care v-ați intersectat și pe care ați dorit să-l replicați sau poate pe fondul lipsurilor sesizate în practica pedagogică românească?

Este o vocație. Cred că este foarte important să poți comunica cu copiii, chiar dacă ești mult pe scenă. Ei au nevoie de această informație: ce se întâmplă când ești pe scenă, ce se întâmplă când stai în fața unui instrument mare pe care trebuie să cânți într-o sală în care pot fi și o mie de persoane. De asemenea, nu este același lucru dacă predai într-o sală mică de curs sau dacă ai o sală mare și poți auzi toate armonicele instrumentului. Nu sunt neapărat un pedagog, pot să spun doar că am experiență pe scenă și știu cum să-i ajut să treacă prin aceste momente de concert care sunt foarte solicitante emoțional. Încerc, în primul rând, să-i învăț să se concentreze pe scenă. În general, mă înțeleg foarte bine cu copiii.

Ați creat și un joc muzical.

Am inventat cu fetița mea un ”Ghici muzical”. Este un fel de ”Păcălici”; sunt niște cărți de joc pe care apar niște figurine, sunt explicate semnele muzicale de bază, duratele notelor. Este un joc pentru începători, între 4 și 99 de ani! De obicei, primele ore de curs pot fi foarte plictisitoare, jocul ajută deopotrivă și pe cursant și pe profesor.

 

”M-am întors în România pentru că aici sunt acasă”

Mi-am dorit întotdeauna să mă întorc acasă. Am plecat pe vremea când nu aveam Facebook, nu aveam Skype, nu aveam internet. Am pierdut multe legături în această perioadă. M-am întors în România pentru că am început studiile doctorale la Conservator. Am reușit să-mi reiau activitatea, cu ajutorul carierei pe care mi-o făcusem înainte de a pleca. Aici sunt acasă. Oricât de rege ești în altă țară sau în altă împărăție, acasă la tine te simți bine: ai familia, ai prietenii, din copilărie, ai străzile și atmosfera tinereții. Eu iubesc țara mea foarte mult, îmi place foarte mult Bucureștiul, îmi place foarte mult vremea din România, îmi place să colaborez cu colegii mei de breaslă. Îmi doresc foarte mult să pot aduce și un pic de vânt vestic în toată această activitate pianistică pentru că este nevoie și de bucurie, de încredere în noi, în ceea ce știm să facem. Trebuie să gândim pozitiv și să fim deschiși pentru lucruri noi.

V-am auzit cu un alt prilej spunând că performanța se poate face cu talent, cu foarte multă muncă și cu implicarea întregii familii.

Familia cred că este importantă pentru oricine și, în general, nu poți face performanță dacă nu ai în spatele tău o ramificație de oameni care te susțin și te ajută necondiționat. Fără mama mea, nu aș fi în această zi aici și aș da acest interviu. Fără prietenii mei din copilărie, care mă susțin până în ziua de astăzi, nu aș putea concerta. Fără tatăl meu, care mi-a dat motivație, pentru că a fost un violoncelist remarcabil, probabil că aș fi făcut o cu totul altă meserie. De asemenea, fratele meu care este violoncelist și cu care am bucuria să colaborez, cântăm de multe ori împreună. Fetița mea care mă suține foarte mult și care are extrem de multă înțelegere pentru că nu ne vedem cât și-ar dori. Familia este cel mai important lucru!

Sunt convinsă că din această listă nu ați dori să lipsească bunicul.

Absolut. Bunicul a fost cel mai important pilon al carierei mele. De când a văzut  că am interes pentru pian, de la trei ani, m-a învățat multe, multe lucruri minunate. Vorba sa de suflet era „muzicienii sunt inginerii sufletelor”. Și mai spunea că fiecare limbă străină vorbită este o meserie în plus.

 

Cine este Mădălina Pașol

  • cântă la pian de la vârsta de trei ani
  • la 8 ani susținea un recital de pian care a fost transmis în direct la radio
  • la nouă ani a debutat cu Orchestra de Camera Sinfonietta, la Ateneul Român, cu Concertul pentru pian în Fa minor de Bach
  • consideră că unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor este Emil Gilles. La fel de multă admirație pentru Vladimir Horowitz și Sviatoslav Richter. Apreciază, de asemenea, aparițiile spectaculoase pe scenă ale Khatiei Buniatishvili și Yuja Wang
  • activitatea artistică a Mădălinei Pașol a fost recunoscută prin premii, burse, diplome la concursuri naționale si internaționale: bursa NaFög a Senatului Cultural German, bursa Fundatiei Paul Hindemith, bursa Universitatii de Arte din Berlin, bursa pentru studiile doctorale ale Universității de Muzică din București, bursa a Fundatiei Georg Schumann, Concursul Internațional pentru pian Feruccio Busoni, Concursul Internațional ARD – München
  • a susținut cursuri de măiestrie, concerte și recitaluri în Europa și Asia

Călătorii care tranzitează în luna martie aerogara din Otopeni pot vedea icoane și reprezentări ale sfinților voievozi și domnitorilor din cele trei provincii românești. Lucrările au fost realizate în cadrul celei de-a VI-a ediții a Simpozionului Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”, care a avut loc în noiembrie anul trecut. Alături de piesele realizate in timpul atelierelor deschise, ce au avut loc la Centrul Cultural ”Ion Manu”, sunt expuse și modelele care au folosit drept sursă de documentare și de inspirație: tablourile votive, păstrate in biserici românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

 

Icon_3

 

Ioan Popa, pictor, coordonatorul proiectului: ”O lecție de istorie vizuală”

Expoziția aceasta vine ca o finalitate obligatorie pentru atelierele tematice din luna noiembrie, artiștii trebuie recompensați și astfel. Spațiul de expunere a lucrărilor însă dă proiectului dimensiuni pe care cred că nu le-ați intuit atunci când ați pus ideea în practică.

Da. Este o expunere care are ca prioritate prezentarea istoriei țării noastre, a personalităților și a figurilor marcante din toate cele trei provincii românești, chipuri ce au fost iconicizate și ilustrate în cadrul Simpozionului internațional ”Iconari în Otopeni”. Lucrările sunt expuse într-un spațiu de maximă fluență, mai ales pentru călătorul străin, turistul care ne vizitează și urmează să-și fixeze niște repere, niște puncte, niște obiective speciale ale României. Le va găsi concentrate în forma acestor icoane și tablouri votive, care sunt însoțite în reprezentările lor de principalele ctitorii. Este o invitație pentru turiști să le viziteze și apoi să dea o mărturie mai departe pe unde va ajunge.

În învălmășeala aeroportului, cafenele, duty free, check in, bagaje, îmbarcare, credeți că există și răgaz pentru a arunca fie măcar și o privire în fugă peste aceste lucrări? Nu credeți că tematica ar putea intimida?

Cred că impactul va fi unul bun, spațiul de expunere este unul neobișnuit, un areal unde de obicei vezi doar publicitate sau afișaje comerciale. Tocmai de aceasta vrem ca cel care trece să plece cu un plus de informație și de cunoaștere mai specială a trecutului nostru.

Sunt expuse 14 lucrări, tempera pe lemn, frescă, sculptură, mozaic, desen pe hârtie și pergament. Alături, printuri de mari dimensiuni cu modelele de unde s-au inspirat iconarii. Am înțeles că modelele au fost extrase din biserici vechi importante din toate cele trei provincii românești. Și texte informative.

A fost o muncă serioasă și sperăm să fie cu rezultate pentru cei care vor prelua aceste imagini. S-a făcut o catalogare foarte atentă de către specialiști, de către istorici, cu datare, cu atribuire corectă a fiecărei ctitorii. Ca atare, putem spune că în acest hol al Aeroportului Internațional Otopeni avem reprezentate toate monumentele istorice și bisericile vechi importante din România. Este o informație foarte vastă, o lecție de istorie vizuală, care te atrage, te îmbie la răgaz, atât cât permite acest loc, de obicei aici ești contra-timp, însă oricând se poate reveni la informație, se poate accesa blogul acestui eveniment. În scurt timp va fi finalizat și catalogul acestei ediții în care vor fi prezentate toate imaginile și textele de specialitate.

La sfârșitul fiecărei toamne, de șase ani încoace se organizează Simpozionul Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”. O săptămână de evenimente: ateliere de pictură, discuții, conferințe.

Simpozionul este un laborator de lucru, câteva zile în care artiști și iconari cu preocupări diverse, cu orientări diverse se întâlnesc, pun împreună toate experiențele lor din ateliere sau de pe șantierele de lucru, discută și analizează. Sunt invitați și specialiști din diferite domenii, tocmai pentru a avansa și a afla mai multe detalii despre tema în cauză. Așa cum a fost și la ultima ediție, în noiembrie anul trecut, când punctul de interes a fost prezentarea domnitorilor și a sfinților voievozi, pentru ca la final să se poată găsi noi rezolvări, noi iconografii pentru aceste teme care sunt mai puțin accesate. 

Care va fi tema ediției din 2019?

Ca în fiecare an va fi o temă legată de declararea anului omagial de către Patriarhia Română. 2019 fiind anul omagial al satului românesc ne vom îndrepta spre iconografia de factură populară, de factură provincială: de exemplu, pictura din Transilvania, din micile biserici ctitorite de boieri și de țărănimea română. Ca atare, va fi o abordare de stil mai rustic, mai puțin folosit de breasla noastră. Vom investiga în această direcție. Iar ca tematică e posibil să facem o selecție cu sfinții din mediul rural, cei din Mărginimea Sibiului. Încă este în lucru tema, dar din nou este una foarte provocatoare.

 

Icon_2

 

Mădălina Mirea, curatorul general al expoziției:

Practic, alături de sfinți, care au deja o iconografie clară, au fost incluși și domnitori. Unii foarte cunoscuți, de exemplu Mihai Viteazul știm că are în conștiința publică o imagine foarte precisă, la alții însă încă se lucrează la reprezentarea iconică. A fost o ediție în care fiecare iconar a ales să înfățișeze un domnitor local, din zona din care a venit.

Atelierele din noiembrie anul trecut au fost pregătite și prin câteva excursii de documentare în toate regiunile istorice ale României de unde s-a adunat un material vizual extraordinar de dens și de consistent. Cei care tranzitează acum aeroportul pot admira lucruri ce se văd foarte rar, la care nu ai acces ca vizitator în mod normal. Este foarte bine că această expoziție are loc în aeroportul Otopeni, în primul rând pentru că organizarea ei este legată de orașul Otopeni, de Centrul Cultural ”Ion Manu”, și în al doilea rând cred că are o mai largă vizibilitate pentru publicul român dar și străin.

 

Icon_5

 

Pictorul Viorel Maxim, autorul unui portret în mozaic al regelui Ferdinand I, Întregitorul României:

Oarecum am fost luat prin surprindere, nu mă așteptam să primesc drept temă un domnitor. A trebuit să mă documentez un pic, așa că am văzut cam toate reprezentările regelui Ferdinand. Am ales, probabil, poza cea mai cunoscută, mai reprezentativă. Am găsit fotografii și din tinerețe și picturi, dar am ales o poză la maturitate. Am oscilat între a face un portret realist sau o stilizare spre pictura bizantină; am încercat un compromis, sper că am și reușit. Conceptul pentru care am optat este tip medalie, portretul și alte câteva mici detalii sunt din smalț, scrisul este din aur, însă multe detalii sunt preponderent din piatră naturală. Piatra naturală se armonizează de la sine, nuanțele sunt mai plăcute, nu sunt așa sintetice și se armonizează foarte bine. Cum coroana regilor României este realizată din oțelul tunurilor de la Plevna, pentru reprezentare am ales o nuanță de aur roșcat.

În ansamblu a fost o muncă frumoasă, dar și grea. Mozaicul este foarte frumos văzut din afară. Din interior, este desigur frumos, dar și foarte dificil. Înseamnă foarte multă tehnică, este greu și cu materialele, cu montajul pe perete. Dacă-ți place este ușor!

 

 

 

Pe 1 octombrie 2017, în Ziua mondială de luptă împotriva cancerului la sân, în viața regizoarei și scriitoarei Chris Simion-Mercurian intra un nou personaj: Cancerul. Deși îi cunoștea reputația, nu s-a înfricoșat. ”De mică am fost crescută luptătoare. A trebuit să mă descurc și în meserie. Nu am avut niciodată un sprijin. Întotdeauna a trebuit să dovedesc ceea ce sunt prin ceea ce sunt. Așa am traversat și acest diagnostic, nu ca pe o boală, nu ca pe o nenorocire. Am primit așa cum a venit: foarte firesc, foarte natural. Aproape că mă așteptam. La cât de paroxistic am putut să-mi trăiesc viața pînă la 40 de ani, cu ce intensitate și la ce temperatură, nu m-a șocat deloc.”

 

”Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență”

După ce a primit diagnosticul de cancer la sân, în paralel cu ședințele de chimioterapie și radioterapie, Chris a regizat trei spectacole, și-a scris povestea luptei cu cancerul și s-a lăsat fotografiată de prietena ei, Cătălina Flămînzeanu. Așa s-a născut, aproape într-o joacă, albumul ”Care dintre noi / Which One of Us”. A scris textele la sugestia medicului oncolog. ”Unghiul din care vedeam toată povestea era atipic pentru pacienții pe care îi avea… Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență. Este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi”.

 

Cancerul este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi

 

Lansarea albumului ”Care dintre noi” este primul pas în proiectul pe care cele două artiste l-au inițiat împreună cu Fundația Renașterea. Al doilea pas va fi un roman, care va cuprinde toată experiența într-un mod foarte pozitiv, cu foarte mult umor. ”Dacă te detașezi puțin și dacă nu mai ești în unghiul tău, subiectiv, e un comic de situație aparte”. Va urma și o piesă de teatru. Un spectacol pe tema aceasta, spune Chris, este necesar în repertoriul unui teatru.

 

Chris Simion. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

 

Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința

Pasiunea pentru teatru, familia și prietenii au ajutat-o să lupte cu boala și să-și păstreze echilibrul. Niciodată revoltată. A primit boala ca pe un dar, nu ca pe o nenorocire. ”Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința.”

Proiectul ”Care dintre noi / Which One of Us” este destinat, în mod special, celor bolnavi de cancer, familiilor și prietenilor celor care trec printr-o astfel de suferință. ”În momentul în care ne-am hotărât să împărtășim această intimitate, am făcut-o cu gândul că putem să arătăm celor care trec panicați prin experiența asta că o pot vedea și altfel. Aveți curajul să fiți voi înșivă pentru că Dumnezeu ne-a dat o experiență unică!

 

Chris Simion. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

 

Cine este Chris Simion-Mercurian

  • S-a născut în 1977 și este absolventă a două facultăți din cadrul U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale“ (teatrologie și regie teatru)
  • A publicat nouă cărți, prima la vârsta de 16 ani
  • După apariția volumului ”Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”, criticul literar George Pruteanu a spus despre autoare că e „un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră”
  • În teatru este cunoscută ca un regizor de avangardă
  • Inițiatoarea Festivalului de Teatru Independent UNDERCLOUD
  • Inițiatoarea proiectului Grivița 53 / G 53 – PRIMUL TEATRU CONSTRUIT ÎMPREUNĂ

 

 

Au trecut cinci decenii de de la dispariția celui considerat cel mai mare compozitor român după George Enescu, Constantin Silvestri. Evenimentul omagial, pe care îl va găzdui Ateneul Român în 12 martie, va cuprinde vernisajul expoziției ”Constantin Silvestri 50” și un concert cameral.

 

Marți, de la ora 19.00, în Sala mare, orchestra Filarmonicii „George Enescu“, condusă de maestrul Iosif Ion Prunner, va prezenta un program cu lucrări ale lui Constantin Silvestri și George Enescu. Soliști vor fi Maria Bîldea (harpă), Viniciu Moroianu (pian), Răzvan Popovici (violă), Răzvan Suma (violoncel), Ion Bogdan Ștefănescu și Teodora Ionescu (flaut), Adrian Petrescu (oboi), Cosmin Sperneac (corn englez), Emil Vișenescu și Alexandru Avramovici (clarinet), Gödri Orban și Laurențiu Darie (fagot), Ioan Gabriel Luca și Sorin Lupașcu (corn). Evenimentul este organizat de Fundația ”Constantin Silvestri” și  Filarmonica „George Enescu”, în parteneriat cu Institutul Cultural Român.

 

Silvestri_2

 

Cine a fost Constantin Silvestri

Constantin Silvestri a fost dirijor, compozitor, pianist, director al operei și filarmonicii bucureștene. S-a născut pe 31 mai 1913 la București și a murit răpus de cancer la doar 56 de ani, la Londra.

  • A debutat pe scenă ca pianist, la vârsta de zece ani.
  • A dirijat primul concert în martie 1939, după o lucrare în primă audiție. Avea 26 de ani. Nu a urmat cursuri de artă dirijorală: a fost autodidact.
  • Pe 13 septembrie 1958, a dirijat premiera româneasca a operei „Oedip” de George Enescu. A fost nevoit să accepte cenzurarea de către autoritățile comuniste a unor pasaje care conțineau „elemente mistice“.
  • Pleacă definitiv din țară la începutul anului 1959, cu ocazia unui turneu. S-a stabilit inițial la Paris. Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a cerut lui George Ivașcu să-l convingă să se întoarcă în țară. Acesta s-ar fi dus la dirijor și, într-un act de mare curaj, i-a spus că ar fi mai bine să rămână în Occident. Învinsă, securitatea consemnează că muzicianul ar fi plecat în interes de serviciu pentru statul român și că rămânerea sa în Occident ar însemna „trădare de patrie“. Fără proces, însă sub acuzația de trădare, Securitatea face percheziţii la domiciliul din București și îi punea averea sub sechestru. Unele bunuri erau de mare valoare. Deținea o importantă colecție de timbre și circa 90 de tablouri semnate, printre alții, de Grigorescu, Luchian, Tonitza, Andreescu, Palady sau Petrașcu. După moartea soției sale, casa din Calea Victoriei devine loc de întâlniri conspirative ale Securității.
  • În 1961 a fost numit dirijor principal al Orchestrei Filarmonice din Bournemouth (Marea Britanie), unde a rămas până la sfârșitul vieții.
  • Cariera lui internațională a fost fulminantă. A primit premii și a realizat numeroase turnee, dirijând în principalele centre muzicale din Europa, dar și din Japonia, Australia și America de Sud.
  • Este înmormântat în cimitirul din Bournemouth, iar pe piatra sa funerară scrie: „«The Maestro» of the Bournemouth Symphony Orchestra 1961-1969. An outstanding musician and a remarkable man.“

 

Locul lui în istoria muzicii

Constantin Silvestri este considerat cel mai mare compozitor român după George Enescu. Drumurile lor s-au întâlnit de mai multe ori: Enescu i-a onorat lui Silvestri compozițiile, dirijându-i el însuși una dintre lucrări – „Toccata”. La rândul său, Silvestri a dirijat în prima audiție mai multe lucrări de Enescu, inclusiv premiera românească a operei „Oedip”. Despre Silvestri, George Enescu ar fi spus, chiar pe patul de moarte, că nu e un compozitor regional, ci universal.

 

Silvestri_3

 

Biografia scrisă

Despre viața lui Constantin Silvestri: „Constantin Silvestri – biografie necunoscută”, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu. Volumul cuprinde informații inedite din arhivele Securitătii.

 

Cella Delavrancea, ”Scrieri”, Editura Eminescu, 1982: „Silvestri este un paradox. Cu o cerebralitate înfloritoare, este covârşitor de sentimental. Lupta între aceste două elemente grăieşte în inspiraţia d-sale. Este însă atât de personal, a inventat un vocabular aşa de original, încât e greu să-l urmăreşti, şi dibuieşti fermecat, adormit de straniile intervale sonore şi de neaşteptatele tăceri… este, evident, plastic.”

 

Ce s-a construit în memoria lui

Fundația „Constantin Silvestri” a fost înființată în 1990 la inițiativa unor personalități a căror activitate a fost legată de viața lui Constantin Silvestri: discipoli, colaboratori și membri ai familiei. Printre aceștia s-au numărat: Mihai Brediceanu, Sergiu Comissiona, Cristian Mandeal, Petre Codreanu, Iosif Ion Prunner, Yehudi Menuhin ș.a.. Fundația a organizat în 1996, în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu, primul concurs internațional de dirijat. Pe parcursul timpului, au avut loc diverse manifestări dedicate memoriei lui Constantin Silvestri, unor personalități ale culturii muzicale românești, dar și tinerilor interpreți.

 

Florica Zaharia este o hunedoreancă emigrată în anii ’80 în SUA, unde a condus multă vreme departamentul de conservare a textilelor de la Metropolitan Museum din New York. Întoarsă în România, în urmă cu doar câțiva ani, a creat aici un surprinzător muzeu al țesăturilor. Muzeul Textilelor are trei locații în județul Hunedoara. Iar locaţia principală este într-o casă construită în centrul comunei Băiţa, la 1857.

 

Sunteți inițiatoarea unui proiect nou pentru spațiul cultural românesc.

Este primul muzeu al textilelor universale din România și, din câte știu, singurul din sud-estul Europei. Trebuie să menționăm acest lucru, pentru că în țara noastră sunt foarte multe alte colecții de textile cu produse românești. Muzeul nostru cuprinde textile românești, est-europene și din patrimoniul universal , vrând să creeze un context global în care textilele românești și cele est-europene să se regăsească.

 

Textile_1

 

De când pasiunea pentru textile ? Cum a apărut ideea deschiderii unui astfel de muzeu în România ?

Este foarte veche, în urmă cu aproape patru decenii, când eram încă studenți. Împreună cu soțul meu am început să colecționăm textile din pasiune, din dorința de ne înconjura de frumusețea lor. Am  început cu spațiul românesc, pentru că aici am crescut. Plecând din țară, trecând prin diferite etape profesionale cu expunere la alte culturi, călătorind în jurul lumii, am colecționat piese de pretutindeni.

Sunteți doctor în textile și Conservator Emerita la Metropolitan Museum of Art din New York. Acolo ați profesat pentru aproape trei decenii; timp de 13 ani ați coordonat Departamentul de Conservare a Textilelor….

Am petrecut  jumătate din viață la acest muzeu și a avut un mare impact pentru pregătirea noastră, pentru ceea ce facem acum. Sigur, un rol major l-au avut pregătirea și învățământul de acasă, unde am crescut înconjurați de materialul textil. Sunt din Zarand, din Munții Apuseni. Am crescut într-un sat unde, generație după generație, femeile țeseau, pregăteau textilele pentru casă, toată îmbrăcămintea necesară până la un anumit moment. În decada anilor ’50-’60, lucrurile încep să se schimbe…”Basicul” materialelor textile, țesutului, l-am deprins acasă. A fost o lecție cu o valoare extraordinară. Prin studiile la Universitatea de Arte din București și, după aceea, cu experiența Metropolitanului, s-a completat educația, și a crescut interesul pentru colecționarea textilelor. Ne-am extins aria de colectare spre patrimoniul universal.

 

Cum se naște un muzeu

Colecția s-a înjghebat și la un moment dat am început să simt responsabilitatea ei. M-am întrebat ”Ce fac cu ea ? Cum o folosesc ?”. Așa s-a ajuns la ideea deschiderii Muzeului Textilelor în ”Hărţăganiul meu iubit“. Expunem materialul adunat, continuăm însă și cercetarea științifică. Vrem ca aici să funcționeze un centru în care specialiștii și tinerii în profesie să se întrunească, să analizeze, să cerceteze.

În muzeu, sunt cuprinse aproape 12.000 de piese, de la țesături din fibre de urzică la covoare și costume din diverse epoci și culturi ale lumii. Am văzut că ați avut și susținerea Muzeului Metropolitan din New York. V-au donat 1871 de produse de artă !

Corect. Am avut și avem în continuare susținerea Muzeului Metropolitan, care m-a crescut într-un fel profesional. Suntem onorați de această donație. Sunt piese din patrimoniul universal, sunt și piese românești, sunt și din estul Europei. Sunt costume, sunt accesorii, sunt textile care intră în colecția noastră. O îmbogățesc, nu numai o lărgesc ca număr. O îmbogățesc prin valoarea lor. Sunt piese care au intrat în diferite etape, în diferite perioade de timp, în colecția Metropolitanului, chiar la începutul secolului XX. Avem și piese românești care s-au întors acasă după două secole, intraseră în colecția Metropolitanului la începutul secolului XIX.

 

Textile_2

 

Dacă cineva ar dori să vă ofere o piesă pe  care o consideră valoroasă o primiți?

Încă din momentul în care am deschis muzeul, publicul care aude de proiectul nostru își arată interesul de a trimite spre noi diverse textile.

Ce regiune românească nu este reprezentată suficient ?

Cred că Dobrogea. Avem piese din toate colțurile României, dar cea mai sistematic formată este colecția  din Zarand, de la Pădureni, din Banat. Obiectele sunt bine-venite din oricare zonă. Interesant este să vedem și ceea ce cred oamenii că este mai este valoros.

Aveți o piesă preferată ? ”Copilul” mult-iubit?

Este greu de găsit o piesă favorită, fiecare are o istorie a ei. Unul dintre exponate, (i-am mai spus povestea!), este un lăicer din Calafat pe care am reușit să-l cumpăr imediat după Revoluție, de la o femeie care venise la piața din Deva. O piesă excepțională ale cărei culori vii se deteriorau sub soarele verii. Femeia insista să îl păstreze pentru că era moștenire de la soacra ei. Cu tot respectul pentru oamenii care vor să-și păstreze lucrurile, de obicei nu insist în a cumpăra, am insistat. Am văzut că lăicerul se deteriora și era mult prea valoros să fie folosit la învelit pepenii.

 

Proiectul „Hai în Sat la Operă” este un concept unic al Asociației Culturale „Hai în Sat” și se construiește pe ideea de a contribui la promovarea artei și culturii la țară. Alin Pop, coordonatorul proiectului, ne spune ce este Congelatorul de idei și cum sună ariile celebre ale operei internaționale într-un cămin cultural.

 

”Hai în Sat la Operă!” este un proiect unic în România. Este o alternarnativă la viața de oraș sau o încercare de revitalizare culturală a satului? Ori și una și alta?

Asociația culturală ”Hai în Sat” este relativ nouă, ne-am înființat în luna mai a anului trecut. Deci conceptul, implicit, este unul nou. Noi lucrăm la mai multe concepte, la mai multe proiecte. Avem un folder în calculator care se numește ”Congelatorul de idei”, unde depozităm toate ideile care ne vin, urmând ca printr-o selecție cât de cât riguroasă, în funcție de necesitățile pe care le intuim, să scoatem de acolo ideile pe care le considerăm, la momentul cel mai potrivit, cele mai bune. Așa s-a născut ”Hai în Sat la Operă!”, pornind de la considerentul că în majoritatea comunităților rurale actul cultural lipsește aproape cu desăvârșire, iar, în consecință, căminele culturale și-au pierdut aproape în totalitate rolul de loc în care se întâmplă acte de cultură; majoritatea sunt folosite ca săli de mese de după înmormântare.

 

A fot o mare reușită. Am văzut chipuri atât de fericite cum nu am mai văzut de multă vreme

 

Sunt săli în care nu s-au ținut niciodată piese de teatru sau spectacole. Noi suntem conștienți că societatea evoluează și comunitățile rurale ar trebui să evolueze și ele, după ritmul în care se dezvoltă societatea, iar cultura are un rol definitoriu. Toate acestea le-am conștientizat, am așternut pe hârtie proiectul, am aplicat pentru un grand de finanțare și am reușit. Am fost selectați din vreo 300 de ONG-uri din țară. Prin urmare am demarat acest proiect pe 1 octombrie și tocmai l-am încheiat la finalul lunii februarie.

 

Opera la sat_2

 

Am înțeles că au fost în total 10 evenimente artistice în 10 comunități rurale din județul Cluj. Prima întâlnire cu publicul a fost în octombrie anul trecut în localitatea Suceagu.

Prima întâlnire a fost marele pariu, pentru că nu știam cum va ieși, nemaifăcând nimeni acest lucru nu aveam siguranța reușitei. Noi am depus toate eforturile pentru ca acest eveniment să fie unul de succes, dar aveam marea necunoscută, cum va accepta publicul din rural un astfel de eveniment, care va fi receptivitatea lui, dacă oamenii vor veni în sala de spectacole, cum vor rezona cu artiștii de pe scenă și cu muzica cultă, pentru că e un gen muzical cu care nu au tangență.

E și un gen muzical pe care îl regăsim mai puțin în programele televiziunilor, în programele radiourilor. Mai puțin mediatizat. La care se adaugă și faptul că pentru a înțelege o astfel de muzică ai nevoie și de educație muzicală. Asta nu exclude desigur potențialul acestei muzici de a crea tuturor ascultătorilor trăiri înalte, bucurii mari.

Așa este. Cu toate că la baza ei are doina românească. Dar noi nu aveam cum să știm că publicul va fi unul care va menține în aplauze aproape tot spectacolul. A fost o mare reușită. Am văzut chipuri atât de fericite cum nu am mai văzut de multă vreme. Eu sunt din această localitate, din Suceagu. Organizația noastră își are sediul acolo. Prin urmare, am considerat că este o datorie și am făcut în așa fel încât primul eveniment să se deruleze acolo: un cadou pe care am dorit să-l facem comunității.

 

Care a fost cea mai impresionantă apreciere venită din partea publicului

Reacțiile din partea publicului au fost de toate felurile, începând cu fericirea aceea pe care rareori o vezi pe chipul unui locuitor de la țară. Ei sunt oameni care lucrează foarte mult, sunt foarte obosiți, nu au timp să se bucure. Grijile lor sunt foarte multe. Am văzut fericire și destindere pe chipurile lor. A fost prima emoție pe care am avut-o văzându-i.

 

Am văzut lacrimi de fericire pe chipurile unor oameni dintre care cei mai mulți nu văzuseră niciodată un spectacol de operă

 

Apoi, mergând în cealaltă extremă: am văzut lacrimi. A fost pentru noi o încântare să vedem lacrimi de fericire pe chipurile unor oameni care nu știau ce se va întâmpla acolo. Cei mai mulți nu văzuseră niciodată un spectacol de operă. Și s-a întâmplat totul în fața lor, la câțiva metri, cu participarea unor artiști de primă mână ai Operei Naționale din Cluj Napoca și ai Operei Maghiare.

În program am văzut arii din opere celebre, dar și musical, lied și chiar romanțe.

Am adaptat repertoriul astfel încât el să fie ușor de digerat pentru un public necunoscător. Prin urmare, am extras din opere arhicunoscute, arii cantabile, ușor de fredonat. ”Lăsați-mă să cânt!” de Gherase Dendrino a stârnit aplauze pe care nu mă așteptam să le aud într-un cămin cultural. Am avut Verdi, am avut ”șlagăre” ale operei și operetei. Suceagul este un sat multietnic, este locuit de români și maghiari. Noi am considerat că tuturor trebuie să le oferim accesul la această bucurie.

 

Opera la sat_1

 

Artiștii cum au primit invitația, care au fost impresiile după întâlnirea cu publicul?

Aș vrea să remarc o reacție a lor încă de dinainte de a începe repetițiile, chiar înainte de a găsi o finanțare. Am mers cu proiectul la directorul operei clujene, Florin Estefan, și am spus ”Haideți să facem asta pentru comunitățile rurale!”, știind că domnia sa face pare dintr-o generație tânără, deschisă și intuiam că își va dori o deschidere și spre rural. Prima reacție a fost: ”Excelent, gata, hai s-o facem! Dar nu sunt bani!” A intervenit pe lângă artiști, rugându-i să se implice ca voluntari în acest proiect. Toți au răspuns pozitiv, au fost bucuroși să se implice, chiar dacă urma să joace într-o zi de duminică. Între timp, am obținut finanțarea pentru acest proiect, prestația lor nu a fost gratuită, însă nu au primit nici măcar 10 la sută din onorariul pe care ei l-ar lua pentru un astfel de eveniment.

 

Ce mai iese din ”congelatorul cu idei”

Vom scoate trei proiecte. În primul rând noi ne dorim să descoperim modalitățile prin care acest proiect să fie multiplicat la nivel național. Este marea noastră miză. Dorim să implementăm și un alt proiect, ”Hai în sat la teatru!” și vrem să finalizăm și pe cel sub numele ”Fii deșteptul satului!”. Organizăm întâlniri în sate cu personalități din județul Cluj, care provin din mediul rural și care au ajuns vârfuri ale societății.

Desigur, mai avem și alte proiecte pe care le derulăm, atât pentru locuitorii din urban, cu scopul de a-i atrage spre satul românesc, cât și pentru locuitorii din rural, pentru a-i extrage din lumea izolată în care ei trăiesc. Vrem să le oferim contexte din care ei să înțeleagă că totuși fac parte dintr-o societate la fel ca și cei din oraș, căreia trebuie să-i țină ritmul.

Seria de articole care vorbește despre Împărăție ajunge la concluzie. Cunoașterea este infinită în instrumentarul ei, plecând de la cunoașterea în Duh și până la hipersfera lui Riemann. Dar oricât de diferite ar fi uneltele, destinația acestui drum nu poate fi decât una. Ea se revelează la finalul acestui articol.

 

Rațiunea, unealtă a slujitorului Împărăției

Teologul britanic Nicholas Thomas Wright, preot anglican, fost episcop de Durham și profesor de Noul Testament, acordă rațiunii locul său în parcurgerea și înțelegerea Sfintei Scripturi, scopul fiind, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel (Romani, 12:2,3):

Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit. Căci prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete fiecare spre a fi înțelept precum Dumnezeu i-a împărțit măsura credinței.

Cunoasterea_1

Ajutați de cuvintele apostolului, la îndemnul lui Nicholas Thomas Wright[1] reținem cu ce ne poate rațiunea fi de ajutor în înțelegerea rostului nostru lumesc în raport cu neîmpăcata nevoie de căutare a căii Împărăției:

(i) controlul lecturilor imaginare nestăvilite ale textelor și care trebuie să aibă o logică. Discuții și dezbateri publice mai degrabă decât simple schimburi de strigăte;

(ii) atenția acordată multor descoperiri masive din biologie, arheologie, fizică, astronomie ș.a.m.d., care aruncă mari lumini asupra lumii lui Dumnezeu și conștiinței umane;

(iii) rațiunea nu va constitui o sursă alternativă sau independentă față de Scriptură și Tradiție. E auxiliarul necesar, instrumentul vital, de a ne asigura că ascultăm cu adevărat Scriptura și Tradiția mai degrabă decât ecourile propriilor noastre glasuri;

(iv) un discurs rațional face parte din modul alternativ de viețuire al lui Dumnezeu, în fața celui al violenței și haosului.

De ce chemăm în ajutor rațiunea? Pentru că în alcătuirea carteziană a lumii în care trăim, autoritatea rațiunii este înaltă. Ori, așa cum observă Nicholas Thomas Wright, dacă pornim de la premisele corecte (ce pot fi inclusiv revelate nouă), rațiunea este de bună seamă un instrument deosebit de folositor pentru a înțelege corect.

Rațiunea nu ajută dacă nu ești învățat să gândești, adică să raționezi. Marii duhovnici au deosebita calitate de a raționa cu o subtilitate ce pe mulți dintre noi îi depășește. Și astfel ne surprind nu doar cu marea lor intimitate cu Împărăția, dar și cu darul de a pătrunde cu rațiunea cele aflate acolo, pentru a le împărtăși cu noi ceilalți.

 

Când fiul risipitor își vine în sine

Inspirat (mărturisesc) de patosul din retorica lui Theodor Paleologu, așa cum se înfățișează aceasta în conținutul uneia dintre scrisorile către tatăl său[2], Alexandru Paleologu, cred că un adevărat test pentru utilizarea rațiunii ca instrument pentru lectura Scripturii poate fi acela al înțelegerii sensului parabolei fiului risipitor.

Aproape toate predicile pe care le-am auzit de zeci de ani îl ridică în slăvi pe fiul risipitor, îl laudă pentru căința, revenirea și iubirea lui, îl preamăresc în mod evident pe tatăl celor doi și-l beștelesc în fel și chip pe bietul frate mai mare, pentru presupusa lui meschinărie, împietrire, ipocrizie, mîndrie, pentru pretinsa lui lipsă de fantezie, dragoste și generozitate. Prea se așarnează toată lumea împotriva fiului mai mare. Dar el a stat alături de tatăl lui, a muncit din greu pentru familie, s-a dovedit în mod constant un fiu fidel, loial, devotat. Ia puneți-vă și dvs. în locul lui și spuneți-mi sincer dacă nu ați fi reacționat la fel. Eu unul, categoric, nu mă încumet să mărturisesc, aș fi reacționat exact la fel, poate că m-aș fi înfuriat chiar mai tare.”

 

Fiul risipitor_1

 

Așa cum arată Theodor Paleologu în susținerea argumentației sale, rațiunea comună se întreabă pe bună dreptate cum se face că tatăl fiului risipitor mai întâi acceptă să-i dea fiului său cel mai mic, la cererea sa nesăbuită, partea de avere, consimțind astfel ca el să plece în lume, lipsit de experiență cum se afla. Nu se cheamă că, în loc să-l pună la punct cu niscaiva ciomege pe spinare, tatăl devine cumva complice la eșecul fiului său atât de tânăr în lume?

Dar și mai strigător la cer pare să fie modul în care tatăl se comportă la întoarcerea fiului său falit și oropsit de realitățile lumii în care a trăit și risipit zestrea (Luca 15: 22-24):

Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând să ne veselim, Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se înveselească.

Poate că tatăl se simțea vinovat că l-a lăsat să plece în lume, deși erau șanse mici ca fiind atât de neexperimentat într-ale vieții să poată face față ispitelor, și acum, fericit că i se dă a doua șansă prin întoarcerea fiului său, este entuziasmat și dornic să repare lucrurile.

 

Așadar, memoria și luciditatea sînt hotărîtoare pentru revenirea la sine. Ele constituie momentul zero al oricărei terapii spirituale

 

Ba mai mult, în entuziasmul său, a omis că prin această atitudine, într-un fel egoistă, îi face o nedreptate fiului său mai mare, care i-a rămas mereu alături și care pe bună dreptate îi reproșează (Luca 15: 29, 30):

Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat.

Tatăl face însă la rândul său apel la rațiune atunci când oferă propriile sale argumente în susținerea comportamentului pe care l-a adoptat și care se bazează pe reperele iubirii sale față de ambii copii: (i) în cazul fiului mai mare – fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt; (ii) în cazul fiului risipitor – fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.

Întorcându-mă la logosul lui Theodor Paleologu, iată cum raționează domnia sa în privința paradoxului comportamentului tatălui:

E vorba de regăsirea sinelui, de aducerea aminte a ceea ce este în adîncul său: fiu și ființă spirituală. Toți sîntem fii și fiice, ne naștem într-o relație de filiație, iar natura acestei filiații e de natură spirituală, nu doar biologică. De ce-și făcuse fiul risipitor de cap în halul în care o făcuse? Pentru că uitase cine era, al cui fiu era și de unde venea. Primul moment al convertirii lui este aducerea aminte. Fiul își aduce aminte de tatăl lui, de casa lui, de familia lui. El conștientizează totodată – cu realism, cu luciditate, fără nici o complezență față de sine însuși- în ce hal a ajuns. Așadar, memoria și luciditatea sînt hotărîtoare pentru revenirea la sine. Ele constituie momentul zero al oricărei terapii spirituale. Al doilea moment îl reprezintă determinarea: fiul este hotărît să-și ia soarta în mîini și să-și bage mințile în cap. Mai exact el este hotărît să muncească, să muncească, spune el, precum un argat. Iar al treilea aspect fundamental îl reprezintă smerenia: fiul nu vine cu pretenții, cu nasul pe sus, cu gîndul că i se cuvine să fie primit cu brațele deschise, covorul roșu desfășurat și masa pusă pentru ospăț. El știe că nu i se cuvine nimic, că tatăl lui nu-i datorează nimic și că cel mai firesc ar fi să fie primit cu șuturi în fund și palme după ceafă. Memorie, luciditate, determinare, hărnicie, smerenie: iată atributele unei adevărate reveniri către sine. Scoateți un element dintre acestea cinci și se duce de rîpă tot demersul. Fiecare aspect este esențial. Nimic nu trebuie omis și abia atunci putem nădăjdui în împăcarea cu tatăl și revenirea acasă.”

Aducerea aminte că suntem moștenitorii primilor locuitori ai raiului, că suntem făpturile lui Dumnezeu, ne conduce apoi (și) rațional la următorul pas: locuirea Împărăției, acesta este destinul nostru. Dar numai dacă ne revenim în sine mereu, chiar și după cel mai mic derapaj, firesc pentru o ființă al cărei trup este materie.

 

Împărăția lui Dumnezeu pe pământ

Ce ar mai fi de spus?

Și eu, Ioan, sunt cel ce am văzut și am auzit acestea. Iar când am auzit și am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea. Și el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine și cu frații tăi, proorocii, și cu cei care păstrează cuvintele cărții acesteia. Lui Dumnezeu închină-te! (Apocalipsa, 22:8,9)

Scopul suitei de articole cu tema Împărăția, din punctul meu de vedere, era acela de a trezi o întrebare în mintea și inima celor care le vor citi: oare nu cumva și eu simt că trăiesc în Împărăție? Că simt nevoia de a fi bun, de a vorbi frumos, de a avea compasiune? Că mă surprind a fi empatic și că rezonez la suferințele și bucuria celor din jurul meu și că îmi doresc mai degrabă să aduc bucurie decât să-i fac pe alții să sufere?

Simt cumva că-mi repugnă nedreptatea, indiferent de forma sub care o întâlnesc, refuz să fiu dogmatic, sunt în mod natural rațional și totuși mă simt atât de bine în mijlocul comunității la liturghie sau orice fel de rugăciune comună? Probabil că sunt unul din locuitorii Împărăției și nu un simplu cetățean al unui stat pământesc.

 

Biserica nu are doar misiunea de a ține comunitatea pe cale ci, ca o consecință, și pe aceea de a spune celor puternici adevărul

 

Acesta e așadar modul în care Iisus pune în lucrare proiectul Împărăției: prin oamenii pe care i-a salvat. De aceea încă de la începutul activității Sale publice a chemat asociați care să ia parte la lucrarea Lui și să o continue după ce i-a pus temeliile mai cu seamă în moartea Sa mântuitoare.

Ar fi fost mult mai ușor pentru noi să credem că, dacă era într-adevăr Împăratul lumii, Iisus urma să facă toate lucrurile prin El însuși. Niciodată însă modul Său n-a fost acesta, pentru că n-a fost niciodată modul Lui Dumnezeu.

Nu era modul în care trebuia să funcționeze creația însăși. Iar pentru Iisus proiectul Împărăției nu e decât salvarea și înnoirea proiectului lui Dumnezeu cu Creația.[3]

În cuvintele teologului Nicholas Thomas Wright, Împărăția lui Iisus Mesia a început cu Pruncul Iisus, pentru că Dumnezeu Tatăl L-a instalat pe Iisus la putere să acționeze în numele Său, iar acum trăim în epoca domniei lui Iisus Mesia care se va desăvârși cu a doua venire și nu va avea sfârșit.

Conducătorii acestei lumi se pot considera stăpâni și pot acționa arbitrar. Foarte bine, au dreptul la liber arbitru, cineva trebuie să decidă pentru cei mulți, să conducă în lumea sublunară. Dar Iisus le-a arătat, în Templu, că vor trebui să dea socoteală pe măsura misiunii ce le-a fost încredințată, și nu ca orice alt simplu muritor.

Iar Biserica, pe de altă parte, nu are doar misiunea de a ține comunitatea pe cale ci, ca o consecință, și pe aceea de a spune celor puternici adevărul, în fiecare clipă. Ceea ce face Biserica în puterea Duhului – ne spune Nicholas Thomas Wright – se înrădăcinează în fapta lui Iisus și privește înainte spre încheierea finală a lucrării Lui. Acesta este modul în care conduce în prezent Iisus lumea.

Să luăm aminte așadar, pentru că totul are o rațiune și încă una înaltă. Rațiunea de a trăi în fiecare clipă ca locuitori ai Împărăției, cetățeni ai raiului încă din viața noastră de pe pământ. Nimic mai ușor și, totodată, nimic mai complicat. Dar perfect posibil!

 

 

[1] Nicholas Thomas Wright – Scriptura și autoritatea lui Dumnezeu. Cum să citim Biblia astăzi, Ed. Deisis, Sibiu, 2016

[2] https://paleologu.com/ro/100-de-ani/scrisori/2019-02-10

[3] N. T. Wright – Iisus pur și simplu, Ed. Deisis, Sibiu 2015

La prima ediție din acest an a Întâlnirilor Matricei, Mihai Neamțu a vorbit despre Povara libertății. Evenimentul a fost electrizat de schimbul de idei care a trezit pe alocuri chiar vii pasiuni. Iată un scurt clip ilustrativ.

 

 

 

 

 

De ce au au proiectat comuniștii blocurile din cartierele muncitorești în așa fel încât să se audă totul prin pereți? Și de ce sunt ușile față-n față, spre deosebire de modelul blocurilor interbelice?  Răspunsurile vin de la Adrian Majuru, care este istoric și antropograf, managerul Muzeului Municipiului București și profesor la Facultatea de Arhitectură din București.

 

De ce multora dintre bucureșteni li se pare foarte greu să găsească în București locuri și lucruri de admirat? De ce pentru unii Bucureștiul e un oraș greu de suportat?

Dacă spuneți că se întâmplă așa, atunci e posibil ca în propria lor viață să existe stastiseală și nimic admirabil. Bun, trăim trepidant, într-un oraș mare, cu profesii care se modifică de mai multe ori într-o singură generație, iar asta te pune în competiție sincron cu mai multe generații, ceea ce-i un fapt nou pentru mediul urban românesc.

Cum e Bucureștiul, așa e toată România probabil. Nu?

Nu neapărat. Sunt viteze diferite, în funcție de dinamica demografiilor care trăiesc într-un oraș. În orașele cu o dinamică mai mare, competiția este mai pronunțată și este ca o lecție darwinistă de viață. Bucureștiul rămâne singurul studiu de caz pentru România din acest punct de vedere, fiind în Balcani, după Istanbul, orașul cu cea mai mare dinamică a numărului de locuitori și a profesiilor și a circuitelor de informații și investiții.

 

Foto Majuru3

 

Dacă ne-am cunoaște mai bine orașul, el probabil ne-ar plăcea mai mult. Cum și ce să facem ca să ne placă să locuim în București? Cum să-l privim?

A trăi frumos sau urât în București ține, în fond, de cum trăiești tu. Eu am avut șansa, de exemplu, să ajung să văd cum e să ajungi într-o casă ușor dezafectată și să o faci optimistă. Însă am observat ceva care, până la urmă, ține de alegerea noastră atunci când avem această opțiune de a face alegerile despre care vreau să vă povestesc. În perioada regimului comunist, ca și în regimurile totalitare de cealaltă factură, a existat la nivel ideologic întrebarea cum se poate modela prin locuire comportamentul unor mase cât mai largi, în ideea de a rămâne supuși sau de a vota cum dorea puterea. Primele informații interesante apar în timpul lui Stalin în Rusia și a fost preluat și la noi prin sistemul de locuințe ieftine. Făcute nu în timpul lui Dej, ci mai ales după explozia noilor cartiere, după 1970: blocul ca stup de albine. Ideea în aceste construcții este de a elimina intimitatea. Și din fiecare cub locuit să se audă aproape tot.

Faptul că se aude prin pereți este o intenție a constructorului? Nu este un defect de fabricație?

Este ceva programat pentru o locuință ieftină. Nu același lucru se întâmplă în blocul interbelic. Bineînțeles, este importantă și suprafața utilă pentru fiecare locuitor. Generația mea era norocoasă dacă avea fiecare copil camera lui, se întâmpla rar. Intimitatea fiecăruia este relevantă: fiecare să aibă camera lui, chiar dacă, să zicem, baia este comună. Să poți asculta muzică fără să deranjezi.

Spațiul rezidențial de intimitate elimină spațiul afectiv rezidual cu care te întorci acasă

Apoi, vecinătatea: ușile sunt una în fața celeilalte, astfel încât vecinul să vadă cine vine la cel de vizavi. În regimul de autoritate au existat oameni care au fost arestați pentru că veneau acasă cu foarte multe alimente: de unde vine ăsta cu atâta zahăr, ulei, căci cartela spune altceva! Și-l denunța. Într-un bloc interbelic veți vedea că apartamentele nu sunt față-n față. Sunt mai puține pe un palier și nu sunt sincron, astfel încât să fie respectată măcar intimitatea calendarului vecinului tău. Apoi, apropierea dintre blocuri. În Berceni, în Colentina, în Militari, sunt foarte apropiate, de la o fereastră vezi ce face celălalt. Spațiile aerisite le întâlnim în interbelic, dar și în comunism, în Drumul Taberei  de pildă, care erau destinate altor categorii profesionale, militari, dar și din zona juridică, profesorală. A fost deci o anumită proiecție a locuirii în interbelic, pentru a elimina cartierele insalubre, încă de prin 1938-40, care erau la marginea Bucureștiului. Militari, Balta Albă erau prelungiri insalubre ale orașului și conțineau adesea și părți din comunele suburbane. Se doreau a fi cartiere de locuințe muncitorești, pentru familii obișnuite care trăiau dintr-un singur salariu – femeile erau în general casnice până la Al Doilea Război Mondial. Și însemnau o casă cu o grădină. Ce diferență între un om care locuiește într-un bloc și iese pe un palier întunecat la etajul 5, într-un cartier muncitoresc, și altul care iese dintr-o altă periferie, Prelungirea Ghencea de pildă – cam greu cu traficul, e-adevărat – dar are un spațiu tranzitiv între stresul din afara spațiului privat și casă. Și este grădina. Unde te mai oprești, mai faci niște planuri fie când pleci, fie când te întorci. Iar spațiul ăsta rezidențial de intimitate elimină spațiul afectiv rezidual cu care te întorci acasă.

 

Foto Majuru5

 

Comuniștilor nu le-a plăcut spațiul ăsta de libertate, grădina…

Locuințele construite pentru ei erau foarte frumoase, bulevardele Mircea Eliade și Primăverii ne stau drept mărturie. Pe decidenți să nu-i plângem.

Dar standardul acesta nu era pentru poporul proletar.

În statul muncitorilor și țăranilor să nu existe pentru ei măcar o solidaritate ideologică, este destul de trist. Că de aia exista și statul, din solidaritate ideologică: dă-le un pic de libertate. Or, când le iei și hrana zilnică și șansa de a trăi măcar un pic din libertatea ta… atunci s-ar putea s-o pățești. La scară istorică, întotdeauna tirania a sfârșit rău.

Faptul că acum românii trăiesc în continuare în cartiere supraaglomerate, gen Titan, Berceni, ce efect are asupra mentalității lor și asupra felului în care-și văd viața?

Anxietate. O continuă anxietate despre care inițial îți spui ”am avut o zi proastă”, dar ea continuă. Și poate aluneca în depresie dacă ai slăbiciuni. Și se manifestă prin certuri din nimic cu partenerul sau lucruri care nu-ți ies la birou sau în viața pe care ți-o construiești.

Dar sunt milioane de români care s-au născut la bloc și sunt perfect adaptați acestui ecosistem al cartierului. Aparent, ei nu s-ar adapta la curte, nu s-ar descurca.

Nu știu dacă există cu adevărat astfel de oameni, eu am drept reper blocul în care am locuit până la 40 de ani. Acolo mi-au rămas mulți dintre colegii de școală primară. Între timp, m-am mutat la curte în afara orașului, e adevărat, ceva chiar mai mic decât apartamentul din care am plecat: e bine să ai ceea ce-ți permiți, că după aceea cheltuielile cresc. Dar asta s-a întâmplat pentru că, spre deosebire de colegii mei care au rămas, am trecut o treaptă peste ceea ce în general se poate face în acel mediu social. Dacă ai mulți prieteni în mediul acela și anturajul te modelează, s-ar putea să rămâni acolo. Anturajul ar trebui să-ți fie divers, din cartiere diferite. De obicei liceul mixează anturajul, dar depinde unde-l faci. Iar în timpul studiilor universitare, deși sunt precare astăzi cu durata de doar trei ani, întâlnești tineri din aproape toată țara, ceea ce e un mare avantaj, pentru că pe culoarele acestor călătorii ai ocazia să cunoști, să călătorești. Să rămâi în zona blocului și a cartierului nu este bine nici pentru plămânii sociali, prin care respiră țara.

 

Foto Majuru 6

 

Sunteți directorul general al Muzeului Municipiului București. Celor care nu știu multe despre acest muzeu vă rog să le descrieți instituția pe care o conduceți și importanța ei pentru bucureșteni.

Este un muzeu pavilionar: sunt 10 muzee deschise, iar două sunt în curs de reabilitare. În 2014, când am preluat această funcție, mi-am dat seama că, dacă i-ai fi dat întâlnire unei fete la Muzeul Municipiului București, te-ar fi așteptat la Muzeul de Istorie. Și ratai întâlnirea! Drept urmare, pentru a elimina confuziile și a exista un brand identificabil, MMB are din 2014 un manual de identitate vizuală distinct. Fiecare entitate a noastră este vizibil decupată cotidian cu multe elemente, avizier, steaguri, logo-ul specific alături de logo-ul nostru. Palatul Suțu este central, este sediul social al Muzeului, și de asta este prezent mai mult decât celelalte, dar încercăm să adunăm acest buchet în mintea celor care doresc să ne descopere.

Ne faceți câteva recomandări de weekend din muzeele reunite sub egida MMB?

Vă recomand pe Calea Victoriei 151 să începeți cu Muzeul Vârstelor, care se află la Casa Filipescu-Cesianu, este primul muzeu cu profil de antropologie urbană din România, unde în mansardă mai avem seara spectacole de teatru, concerte de muzică clasică. Apoi să coborâți pe Calea Victoriei și pe stânga veți întâlni, pe strada Henri Coandă, Muzeul George Severeanu, singurul muzeu din București unde putem vedea o colecție de antichități din Egiptul antic până în perioada postbizantină, colecționate de George Severeanu în anii 1930 și apoi donate. El a fost primul director al Muzeului nostru. În preajmă este Observatorul Astronomic, de preferință de vizitat seara. El are și o expoziție permanentă, Fabrica de Stele, mai ales că este însoțită și de realitate augmentată. Coborând spre Universitate, în spatele Bibliotecii Centrale veți întâlni Muzeul Theodor Aman, una dintre puținele reședințe de artist deschise. Casa este proiectată de Aman, mobilierul e făcut de el, evident și tablourile. Iar când ajungeți la Universitate, acolo este Palatul Suțu, unde veți vedea că întreaga clădire este deschisă pentru public, inclusiv parterul, în care până în urmă cu un an și jumătate erau birourile administrative. Un adevărat vehicul cultural.

 

Arta de a suferi

19 Martie 2019 |
Cât de multe lucruri pot fi spuse când un om suferă și totuși cât de puține trebuiesc spuse. Dacă pot spune ceva unui om care suferă, incluzând mie, este: SUFERĂ, E OK SĂ SIMȚI ASTA!   În schimb tot ce am auzit eu când am suferit a fost: o să...

Seară omagială Constantin Silvestri la Ateneul Român

11 Martie 2019 |
Au trecut cinci decenii de de la dispariția celui considerat cel mai mare compozitor român după George Enescu, Constantin Silvestri. Evenimentul omagial, pe care îl va găzdui Ateneul Român în 12 martie, va cuprinde vernisajul expoziției ”Constantin Silvestri...

Ițe, gheme și urzeală: primul muzeu al textilelor din România

11 Martie 2019 |
Florica Zaharia este o hunedoreancă emigrată în anii '80 în SUA, unde a condus multă vreme departamentul de conservare a textilelor de la Metropolitan Museum din New York. Întoarsă în România, în urmă cu doar câțiva ani, a creat aici un surprinzător...

Și fiul risipitor, și fiul cuminte își au locul în Împărăție

8 Martie 2019 |
Seria de articole care vorbește despre Împărăție ajunge la concluzie. Cunoașterea este infinită în instrumentarul ei, plecând de la cunoașterea în Duh și până la hipersfera lui Riemann. Dar oricât de diferite ar fi uneltele, destinația acestui drum...