Când Andreea a aflat că va fi mama a fost inundată de un val de bucurie! Era un copil mult-așteptat iar ea și-a propus să fie pregătită pentru noul rol pe care și-l asumase. A citit mult, a mers la cursuri de specialitate, a fost susținută de soț și familie. Rolul de mamă a luat-o totuși prin surprindere. Ceea ce se ivea în viața ei și a bebelușului minunat nu își avea soluția în cărți.  Nu exista o rețetă. Nu existau formule magice. Și a început să întrebe. Să dorească să discute cu alte mame care fuseseră acolo sau erau acolo. Ele ce simțeau? Lor cum li se întâmpla?

Foarte multe dintre lucrurile pe care le afla o făceau să  simtă că nu este mamă îndeajuns, că nu poate mereu, că se dăruiește puțin, că face lucrurile greșit. Și a început să se îndoiască de puterea ei de mamă.

 

Atunci când ești o MAMĂ NOUĂ, socializarea cu persoane cu aceleaşi interese şi preocupări, care trec prin experienţe similare, are multe aspecte benefice. Există însă şi multe dezavantaje în acest tip de interrelaționare.

Atunci când socializezi cu alte mame este bine să fii atentă la câteva lucruri şi să încerci să eviţi câteva reacţii la discuţiile pe care le ai cu ele. În permanență trebuie să pui totul în echilibru și să acționezi având maximă încredere în instinctele tale de mamă!

 

1. Evită să ceri sfaturi persoanelor cu păreri foarte puternice, rigide

Pentru ele există doar o singură variantă bună (cea pe care o practică ele) şi oricine face lucrurile puţin diferit este evident că nu face bine. Dacă discuţi cu astfel de persoane, care sunt sigure ca dețin adevărul absolut, rişti să crezi că tu nu faci bine, că nu eşti o mamă bună şi riști să devii nesigură, permanent nemulțumită de tine.

 

2. Evită să fii tu însăți rigidă!

Nu exista formule clasice, sau soluții universal valabile pentru situațiile ce apar în viața copilului tau. Un lucru se poate soluționa în mai multe feluri. Orice comportament al copilului se poate desfăşura puțin diferit, de la un copil la altul. Nu căuta soluţia clară şi ideală pentru orice. Uneori ea nu exista, iar soluţia potrivită pentru tine şi copilul tău poate fi un mixaj între mai multe soluţii ale mai multor mame. Sau o adaptare proprie, apărută din pură inspiraţie a ceva ce face o altă mamă!

 

Copil_2

 

3. Nu compara copilul tău cu pruncul altei mame

Nu toţi copiii dorm la fel, mănâncă la fel sau cresc la fel. Astfel de discuţii mereu comparative „Al meu face „aşa”. Al tău nu face?” reprezintă o sursă importantă de stres pentru proaspetele mămici şi unul din factorii care contribuie la nesiguranţa de sine a unei mame. Bucurați-vă de orice moment din viața micuțului, cu dinți sau fără, cu scutec sau fără, cu vorbe rostite sau doar cu zambete. Fiecare etapă este extrem de importantă! Nu vă doriți ca aceste etape să fie arse prea curand!

 

4. Evită discuţiile cu „mame-eroine”

Foarte multe mame, din dorinţa de a se prezenta într-o lumină pozitivă, de a fi percepute de ceilalţi ca  mame impecabile, împărtăşesc trunchiat experienţa lor, povestind doar părţile bune. Astfel de mame discută doar despre nopţile în care puiuţii lor dorm toată noaptea (şi nu menţionează nopţile în care se trezesc de 5 ori), povestesc doar întâmplările în care copilul a mâncat tot, devansează puţin vârsta la care copilul s-a întors, a stat în fund, s-a ridicat în picioare, a mers, a vorbit.

Tot ele susțin că totul este pur și simplu perfect în viața lor și că a fi proaspătă mămică este „floare la ureche”. Astfel de discuţii te pot face să te gândeşti că faci tu ceva greşit sau că e ceva în neregulă cu copilul tău.

 

5. Evită discuţiile cu mamele care se plâng mereu de cât de greu este

Aceste mame reprezintă cealaltă extremă faţă de cele descrise mai sus. Discuţiile cu ele te vor demoraliza şi te vor face să ai aşteptări catastrofale cu privire la evoluţia copilului tău. Dacă pruncii lor nu dorm toată noaptea la vârsta de doi ani, nu înseamnă că al tău copil care are acum câteva luni şi e normal să se trezească toată noaptea va face la fel până la doi ani. Nu uita că unor persoane le place să se victimizeze și exacerbează unele lucruri din dorința de a fi luate în considerare sau de a primi mai multa atenție și sprijin.

 

Andreea a reusit să înțeleagă că instinctul ei de mamă este cel mai important. S-a străduit să îl valideze în ea și să îl pună la treabă. De acum știe: nimeni și nimic nu poate interveni între ea și copilul său!

 

 

Cât de mulți sunt 250 de mii de euro? Pot fi puțini, dacă te gândești câți oameni își pot uni forțele pentru a-i strânge. Viața lui Vintilă Mihăilescu depinde de transplantul și de tratamentul pe care acești bani le pot asigura.

 

Concert de excepție la Ateneu

Luni, 15 iulie 2019, de la ora 19:00, va avea loc la Ateneul Român, un concert caritabil în beneficiul cunoscutului antropolog, profesor și om de cultură Vintilă Mihăilescu, cel care în septembrie 2018 a fost diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică, un tip de cancer agresiv al sângelui. Transplantul este singura șansă de supraviețuire și se poate realiza în Franța. Donațiile obținute în urma concertului vor fi adăugate sumei necesare pentru achitarea spitalizării, tratamentului și transplantului. Suma aceasta este de minimum 250.000 de euro.

Antropologul și profesorul Vintilă Mihăilescu este unul dintre cei mai respectați profesori și autori din țara noastră. A pregătit generații de sociologi și antropologi, a susținut conferințe, a publicat cărți valoroase și a scris numeroase articole pe teme actuale ale societății românești. Articolul său săptămânal din Dilema Veche a fost mereu unul dintre cele mai bune locuri de privit în față realitatea.

Artişti, admiratori și studenți ai profesorului invită publicul la concertul de la Sala Mare a Ateneului Român pentru a aduna fondurile necesare operației și tratamentului care sporesc șansele de supraviețuire ale acestuia.

Seara de 15 iulie va aduce în fața publicului muzicieni precum pianistul Horia Mihail, violonistul Gabriel Croitoru, deținătorul viorii Guarneri ce i-a aparținut lui George Enescu, mezzosoprana Oana Andra, prim-solistă a Operei Naționale București, tenorul George Vîrban și dirijorul Tiberiu Soare, cu un program de excepție.

 

Expoziție de artă cu vânzare în scop caritabil

Și artiștii plastici s-au așezat unul lângă celălalt, cu dorința de a-l ajuta pe marele antropolog. Duminică, 14 iulie, la Rezidența BRD Scena9 va avea loc o licitație caritabilă, iar sumele strânse vor fi direcționate către intervenția chirurgicală la care va fi supus Vintilă Mihăilescu.

 

Cum se mai poate dona?

Donații se pot face și accesând informațiile de pe pagina de Facebook: https://www.facebook.com/donate/2204204266536816/2885572948136495/.

O altă variantă este donarea direct în conturile bancare deschise în acest scop:

Anișoara Mihăilescu
CONT Euro: RO44INGB0000999908974365
Code SWIFT: INGBROBU
Banca: ING
Ron Account: RO34INGB0000999908974351

 

Cea mai recentă carte a lui Vintilă Hihăilescu a fost scrisă chiar pe baza observațiilor făcute în timpul spitalizărilor din ultima vreme

Cea mai recentă carte a lui Vintilă Mihăilescu a fost scrisă chiar pe baza observațiilor făcute în timpul spitalizărilor din ultima vreme

 

Peste 2500 dintre cei mai valoroși muzicieni ai lumii, având 50 de naționalități, vor cânta anul acesta în Festivalul George Enescu. Vor fi în total 104 concerte și recitaluri. Ediția din acest an a festivalului totalizează 34 de prezențe în premieră în România: 25 de artiști, printre care Marion Cotillard, Kiril Petrenko, Mitsuko Uchida și nouă orchestre de talie mondială. Concertele vor avea loc la Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio, Sala Mică a Palatului, sala George Enescu de la Universitatea Națională de Muzică și la Teatrul Excelsior. Concertele și recitalurile sunt grupate în șase mari secțiuni: „Mari orchestre ale lumii”, „Concertele de la miezul nopții”, „Recitaluri și concerte camerale”, „Muzica secolului XXI”, „Mozart Week in Residence” și „Forumul Internațional al Compozitorilor”. De asemenea, vor avea loc concerte și evenimente în Piața Festivalului, conferințe, lansări de discuri și de carte, spectacole extraordinare. Totul se va desfășura între 31 august și 22 septembrie.

 

Declarații Crenguța Roșu, director de comunicare al Festivalului ”George Enescu”

De unde vine frumusețea ediției 2019

În primul rând, frumusețea festivalului vine din conținutul lui absolut extraordinar. Este extrem de rar să ai, pentru trei săptămâni, un soi de du-te-vino, în sens pozitiv, a cel puțin 2500 de artiști internaționali, toți din vârful topurilor internaționale. Sigur, în domeniul acesta este destul de complicat să stabilești topuri, dar în festival vor fi prezente orchestrele cele mai mari, în sensul de cele mai apreciate. Orchestra Filarmonicii din Berlin, London Symphony Orchestra, Orchestra Națională a Franței, Capela de Stat din Dresda, Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, sunt doar câteva, și fiecare dintre numele pe care le-am menționat ridică ochii și sprâncenele tuturor, pentru că sunt realmente sunt în topul lumii. În program avem și soliști absolut extraordinari, fie că este vorba de interpreți sau de artiști lirici.

Operă cântată cu instrumente de epocă

În ediția de anul acesta avem și 14 opere în concert, o aliniere la tendința internațională de a provoca ascultătorul să se concentreze pe muzica însăși și să mai diminueze efectele asociate jocului actoricesc, să te concentrezi mai mult pe arta artistului liric, pe partitură. De asemenea, opera „Die Frau ohne Schatten” („Femeia fără umbră”) a lui Richard Strauss va fi însoțită de proiecții, pentru o decriptare vizuală a libretului. Menționez asta în mod special pentru că aceasta este o operă cu totul deosebită, cu un libret pe care unii îl interpretează ca fiind straniu, plin de simboluri și foarte dens. Toată lumea așteaptă cu foarte mult interes să vadă cum vor lucra împreună proiecțiile cu conținutul artistic aflat sub bagheta maestrului Vladimir Jurowski, directorul artistic al festivalului. Vom avea tot felul de „bijuterii”, cum ar fi orchestre care vin și cântă cu instrumente realizate exact ca în epocă. Vom avea sonorități de toate felurile, repertoriul este extrem de vast. Conținutul este principala ofertă pe care o face festivalul, un conținut valoros de vârf mondial. Toată această efervescență și adunare de exprimări muzicale se leagă și de motto-ul pe care îl are această ediție: Lumea în armonie, inspirat de Enescu. George Enescu spunea că menirea sfântă a muzicii este să unească suflete și, de aici, ”lumea în armonie” transpune în cotidian ceea ce muzica oferă ca exemplu pentru noi toți, în sensul că, indiferent de spațiul geografic, de credințe, de gen, de culoare a pielii, în fața unei partituri toată lumea lucrează împreună. Acestea sunt mesajul și intenția acestei ediții.

 

Ateneu_1

 

Concursul Enescu pentru artiști plastici

Anul acesta se organizează și un concurs de creația plastică, asociat Festivalului. Conceptul concursului este re-interpretarea creației enesciene într-un alt limbaj artistic. Pot fi înscrise lucrări de grafică și pictură, iar invitația de participare este adresată atât artiștilor consacrați, cât și artiștilor tineri, studenți sau proaspăt absolvenți ai universităților de artă din România.

 

Crenguța Roșu, despre juriul concursului de artă plastică

În juriu sunt membri Remus Azoiței, profesor la Royal Academy of Music, unul dintre violoniștii cei mai împătimiți ai operei lui Enescu, Gabriel Bebeșelea, care este dirijorul Filarmonicii de Stat Transilvania, Tiberiu Soare, dirijorul Operei Naționale București, pianistul Josu de Solaun, o persoană, de asemenea, atinsă de spiritul lui Enescu. El are o poveste foarte interesantă, a fost la un moment dat laureat al Concursului Enescu. În acest fel l-a descoperit, în concurs există obligația să interpretezi o piesă de Enescu. A fost atât de tulburat de această întâlnire încât a înregistrat integralele de pian ale lui Enescu. Ceva magic! Spune că pentru el Enescu este așa cum este Shakespeare în literatură. Și tot din juriu, într-o prezentare în ordine alfabetică, face parte și Alexandru Tomescu, cel care promovează iubirea pentru vioară, pentru Enescu, în nenumărate feluri.

 

 

Probabil că mulți oameni educați au prejudecata că astăzi se merge mai rar la teatru, se citește mai puțin, iar filarmonicile nu cântă mai niciodată cu casa închisă. În contextul acestei preconcepții eterne, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală a făcut o statistică în orașele din România, pe marginea vitalității culturale. Iar vitalitate înseamnă cât de bine organizate și cât de bine finanțate sunt instituțiile de cultură, cât de bine pregătită este elita de creatori și manageri care lucrează în aceste instituții, dar și cât de viu și de prompt este răspunsul publicului, participarea lui la evenimentele și întâmplările culturale. Iată care sunt rezultatele acestui studiu care a fost făcut public de puțin timp, dar care a prelucrat datele statistice cele mai proaspete, respectiv cele culese în 2016.

 

Au fost analizate și comparate rezultatele din 46 de orașe ale țării, iar principala condiție a fost ca aceste orașe să aibă mai mult de 50 de mii de locuitori. Bucureștiul a fost exclus din această statistică. Au fost analizate, prin raportare la numărul de locuitori următoarele puncte de interes:

  • Infrastructura culturală: biblioteci, muzee, cinematograf, filarmonică, operă, teatru, centre culturale;
  • Cheltuielile bugetare realizate pentru cultură pe plan local;
  • Resursele umane specializate în domenii culturale și implicate în activitățile respective;
  • Participarea culturală: în ce măsură locuitorii respectivelor orașe participă la activități culturale, adică merg la muzeu, vizionează un spectacol de teatru sau fac parte din public la spectacolele de muzică simfonică;
  • Industriile creative – câte persoane și câte companii sunt implicate în industrii creative și care sunt rezultatele lor în termeni de cifră de afaceri și profit;
  • Așezămintele culturale.

Cultura_1

 

Vitalitatea culturală generală a orașelor

Pe primul loc în topul vitalității culturale este Cluj Napoca, oraș care are o populație de 320 de mii de locuitori. Locurile următoare sunt ocupate de Sfântu Gheorghe și Miercurea Ciuc, cu o populație care, însumată, este de trei ori mai mică decât ocupantul primului loc. Topul este completat, în ordine, de Sibiu, Târgu Mureș, Craiova, Alba Iulia, Brașov, Timișoara și Slobozia.

Ușor de observat este că în acest top 10 se găsesc doar două orașe de la sud de Carpați, iar restul sunt orașe transilvane și din Banat.

 

Infrastructura culturală

Infrastructura culturală este diferită de produsele culturale, așa cum sunt concertele sau  expozițiile, și de instituțiile culturale – așa cum sunt o trupă de teatru sau o casă de producție. Așadar, infrastructura care a fost luată în calcul pentru studiul statistic despre care vorbim este alcătuită din biblioteci, muzee, operă, filarmonică, teatru, ansambluri artistice, centre culturale și cinematografe. Nu s-au avut în vedere, spre exemplu, cluburile sau barurile în care au loc uneori evenimente culturale, așa cum sunt unele cluburi de teatru independent.

La acest capitol, clasamentul este condus de orașul Cluj Napoca, urmat de Târgu Jiu, Miercurea Ciuc, Târgu Mureș, Botoșani și Brașov. Dacă la același capitol al infrastructurii publice culturale selectăm din top 10 orașele cu peste 300 de mii de locuitori, rezultă un top 3 alcătuit, în ordine, de Cluj, Timișoara și Iași.

 

Cultura_3

 

Participare culturală

Autorii cercetării subliniază că mulți specialiști consideră participarea culturală drept cel mai important indicator al vitalității culturale. Altfel spus, viața culturală a unei comunități depinde de banii investiți, de creatorii de cultură care expun sau care construiesc un produs cultural, așa cum depinde și de calitatea și nivelul cantitativ al sălilor de teatru sau al spațiilor fizice în care funcționează un muzeu. Dar toate capătă suflu în măsura în care publicul participă la evenimentele sau momentele culturale.

Din punctul de vedere al participării, topul orașelor din România se configurează astfel:

  1. Sibiu
  2. Botoșani
  3. Târgu Mureș
  4. Cluj-Napoca
  5. Târgu Jiu
  6. Timișoara
  7. Râmnicu Vâlcea
  8. Galați
  9. Miercurea Ciuc
  10. Pitești

Studiul privind vitalitatea culturală a orașelor României nu conține concluzii și nu conține recomandări. El este însă un util instrument de lucru pentru uzul celor care stabilesc politici publice și a celor interesați de problema consumului cultural și al gradului de educare a societății în ansamblu.

 

Sunt orașe în lume pe care visăm să le putem vizita, să le privim cu ochii noștri, să le străbatem cu pasul nostru pentru a vedea de ce le iubește o lume întreagă și să aflăm astfel de ce le vom iubi și noi. Viena este unul dintre aceste orașe. Uluitor ca frumusețe și surprinzător de accesibil pentru români.

 

Nichifor Crainic, în Memoriile sale, are istorii pitorești aproape inegalabile cu Viena, unde a ajuns în toamna anului 1920 la insistențele amicului său, Lucian Blaga. A petrecut acolo un an pe care l-a descris în superlative, impregnându-se de civilizația fostului imperiu, studiind și… îndrăgostindu-se de o frumoasă bucovineancă. Despre primele sale impresii legate de Viena, Nichifor Crainic scrie:

Iată un palat vast cu statui ecvestre! E desigur Burgul, fostul cuib habsburgic. Iar în fața lui două clădiri negre, uriașe și gemene. Trebuie să fie vestitele muzee ale Vienei. Și, în fund, Parlamentul, – îl poate recunoaște oricine după stilul grec. E destul pentru astă seară. Prin urmare, asta e Viena, care îmi va legăna o vreme sufletul dezamăgit.”

 

3

 

După ce prima sa escapadă pe străzile capitalei imperiale s-a încheiat, ajuns la hotel, și-a trezit entuziasmat peste poate amicul companion cu care sosise de la București, adică pe Alexandru Busuioceanu, și i-a repetat într-una: ”Scoal′ Alecule, eu am văzut Viena!”

Ei bine, când străbăteam cu taxiul, venind dinspre aeroport, bulevardele Vienei, la primele ceasuri ale zilei, într-o lumină crudă, mi-am spus și eu în gând, la fel ca de alde Crainic cândva, deschide bine ochii amice, ești în capitala Imperiului, în inima Mitteleuropei, acolo unde oameni luminați din neamul tău au scris istorie și au făcut posibilă țara ta de astăzi!

Cu siguranță nu am de gând să descriu în amănunt toate experiențele noastre vieneze, pentru că acest oraș, până la urmă, îi vorbește fiecărui oaspete asemeni unui prieten apropiat și i se strecoară direct în inimă. Dintre toate experiențele am să mă opresc la zilele în care am vizitat suburbia vinului, Grinzing.

 

Grinzing, descoperit prin învăluire și nu fără efort

Nu descoperi Grinzing așa pur și simplu, este nevoie de pregătire și de abordarea printr-o mică învăluire, care să-i dovedească că ești la înălțimea cuvenită și îi acorzi, cu deferență, atenția pe care un astfel de spațiu o reclamă implicit. Pentru că acest Grinzing nu este doar o suburbie, nu este nici vreun fel de podgorie și, mai cu seamă, nu vrea să fie confundat cu aglomerația Vienei.

Carevasăzică, prima mișcare a fost de tatonare. Ne-am așezat în așteptarea autobuzului municipal Hop-on Hop-off în fața Burgtheater pentru linia verde care trece prin Grinzing și ajunge în vârful Kahlenberg, unde se deschide o formidabilă panoramă asupra Vienei.

Lângă noi s-a așezat o pereche extrem de simpatică și volubilă de canadieni din Toronto cu origini irakiene, care au fost foarte curioși de unde suntem. Suntem români. A, da, români? București, nu? Da, da, chiar din București. Ar trebui să vizităm și noi România, că sunt mulți irakieni acolo, așa am auzit.

Până a sosit autobuzul nostru turistic am mai aflat că cei doi au emigrat în Canada imediat după ce americanii au declanșat ostilitățile din 2003 și că nu-și doresc nimic mai mult decât să se întoarcă, doar că situația din Irak a rămas tensionată.

Ori, dacă este tot mai puțin probabil să se reîntoarcă și să-și sfârșească viața în țara natală, și-ar dori măcar să se mute mai aproape, eventual undeva în Europa. În România? i-am întrebat. Încă nu știm, Germania ne-ar plăcea mai mult, au spus ei. Sau poate în Austria, m-am gândit eu, în vreme ce autobuzul oprea în stație.

Am urcat pe Kahlenberg unde am rămas un timp să privim viile de sus și ne-am făcut pe loc planul pentru ziua următoare: urcăm pe Kahlenberg, apoi coborâm pe jos în Grinzing, vizităm tot ce se poate vizita, bem must sau tulburel, ce-om găsi, și din stația Himmelstrasse luăm autobuzul înapoi spre oraș.

 

2

 

A doua zi am avut parte de o zi superbă pentru excursia planificată și totul a ieșit de minune. Acel început de octombrie ne-a întâmpinat cu soare, iar coborârea de pe Kahlenberg până în Grinzing a fost o rară plăcere.

 

Sturm und strudel

Mi-am consultat însemnările pe care le făcusem la sfârșitul acelei zile despre drumeția de pe Kahlenberg și am scris așa: …am coborât pe jos, pe aleile de pe traseul marcat cu două dungi roșii și una albă către Cobenzl și apoi către Grinzing. După calculul meu am mers în jur de 6-7 km cu totul. Toată treaba ne-a luat, cu tot cu sesiunile de fotografie, în jurul a două ore.

Ajunși în Grinzing, unde am reușit să întâlnim încă localnici aducând acasă remorci pline cu struguri, ne-am dat seama că nu doar încântarea ochilor ne-a adus aici, ci și dorința de a ne încânta papilele gustative, așa că, citez din nou din însemnări, ne-am oprit să mâncăm la Ospătăria Neuland pentru o masă tipic vieneză, sau cel puțin așa ne place să credem. Au fost supe cremă de roșii atât de gustoase cum nici în Italia și nici în Grecia nu ne-a fost dat să mâncăm (poate pentru că aveau și semințe de dovleac?), proverbialele șnițele vieneze pe care farfuria abia le încape stropite cu sturm (tulburelul vienez), ștrudele cu măr și, firește, espresso, pentru o bună digestie.

Porniți de fapt în căutarea șturmului (sturm, mustul de Grinzing, deja tulburel), cred că am fost inspirați să începem totul cu o drumeție care să ne creeze dispoziția perfectă; ceea ce am găsit a fost o senzațională masă de prânz cu tot ceea ce Viena are mai bun, pe care am stropit-o cu vin nou și am însoțit-o cu priveliștea de poveste a acestei suburbii, senzațională în soarele toamnei.

 

4

 

 

Unde bate inima Vienei?

În scurtul eseu de antropologie borgesiană, Hotel Ambos Mundos, Vintilă Mihăilescu ne îndeamnă la călătoria cu suflet, adevărata călătorie a omului, pornind de la o scurtă istorie:

Niște călugări budiști se hotărăsc să viziteze Lumea Nouă. Iau avionul și ajung pe aeroportul din New York. Acolo se așază pe niște scaune și așteaptă în liniște. Trece o zi, trec două… La un moment dat, un ofițer din paza aeroportului se apropie de ei, intrigat, și-i întreabă ce se întâmplă.Ne-am hotărât să vizităm Lumea Nouă, așa că am venit la New Yorkîi explică un călugăr.Dar sunteți la New York!le atrage atenția ofițerul.Corpurile noastre sunt la New York, acum așteptăm să ajungă și spiriteleîi răspunde mai-marele budiștilor.”

Românul spune că i-a rămas sufletul acolo atunci când părăsind un loc, părerile de rău îl fac să creadă că sufletul nu i s-a mai întors întreg și o parte din el, ascultându-i dorința intimă, a rămas să-l (în)locuiască mai departe în locul drag, pe care doar cu trupul l-a părăsit.

Nichifor Crainic, cu ale cărui cuvinte mi-am început această poveste despre Viena, descria șirurile de arbori ai Ringului cu nostalgia celui care nici măcar nu vrea să ascundă că o parte din sufletul său a rămas în burgul Dunării Albastre.

 

O halbă de bere și un pahar de vorbă

Puține sunt frumusețile Vienei pe care Ringul nu le cuprinde, iar o plimbare la pas, cu caleașca sau un automobil de epocă, la alegere, este obligatorie. Să treci în revistă popasurile obligatorii legate de Ring – aș începe cu Café Central, cafeneaua celebrităților, palatele Albertina și Hofburg, minunata Catedrală Votivă, al cărei arhitect a reușit să înfrângă regulile și să o facă mai înaltă decât turnul Primăriei amplasând în vârf o statuie de cinci metri, Catedrala Sfântul Ștefan și altele multe altele de care nu te poți desprinde prea ușor – este o artă cu care e musai să te îndeletnicești în Viena.

Dar noi am avut și altfel de experiențe, ce țin tot de arta ineditului. Undeva aproape de gara centrală am găsit o arteră comercială care se numește Favoritenstraße. Nu despre ea vreau să vă vorbesc, ci despre ospătăria Lendl de pe străduța Reisingergasse, pe care am întâlnit-o aproape de această zonă comercială.

 

5

 

 

Recomand tuturor celor ce vor să trăiască o experiență vieneză autentică această ospătărie, care este o afacere de familie; acolo fumătorii se simt ca acasă pentru că au spațiul lor din care nimeni nu-i alungă (nu sunt fumător, e doar nostalgia cârciumii de altă dată), iar barmanul nu ezită să ciocnească cu tine o halbă de bere la un pahar de vorbă. Aici și în altă parte, merită să încercați, Viena este mereu surprinzătoare, gata oricând pentru un dialog de la suflet la suflet.

 

 

Îmi plăcuse chipul bunicii din prima secundă. Era inundat de zâmbet și de privire caldă. Părea că nu e preocupată doar de propriul nepot. Părea că îi cuprinde cu privirea pe toți nepoții din parc.

S-a așezat pe bancă lângă amica ei și a inceput să rostească încet, cu o voce tremurată și mâhnită:

 

”Știi, simt cum copiii au nevoie de poezie și povești și muzică și pilde exact așa cum au nevoie de aer. Exact așa cum au nevoie de dragoste și joacă. Este foarte ușor să vezi ce se întâmplă cu un copil nehrănit. Este foarte ușor să vezi ce se întâmplă cu un copil neexpus la soare și aer curat. Dar când nu îi oferi afecțiune unui copil, răul nu se vede imediat, ci probabil în câțiva ani. Iar în sufletul lui lipsit de dragoste s-au produs stricăciuni pe viață.”

 

Kinds

 

 

De ce trebuie să le dăm copiilor hrană pentru minte și suflet

Când privăm copiii de artă, de muzică, de povești, de pilde, paguba sufletească nu este ușor de identificat. Ea este însă acolo! Corpul lor e sănătos, sunt agili, puternici, sar și se cațără, au poftă de mâncare și chiuie. Totuși, tot timpul ceva va lipsi din ei. O bucată specială ce ar fi bine să fie umplută cu spiritualitate și freamăt melodios și emoție poetică.

Este adevărat că sunt oameni care nu își încurajează copiii să asculte muzică și să citească. Și este la fel de adevărat ca fiii și fiicele lor cresc fericiți, cu vieți bune, valide, exact ca cei ce au abonament la Ateneul Român sau merg săptămânal la muzeu. Sunt oameni buni, minunați. Cetățeni dedicați societății. Oameni ce clădesc cu spor și dăruire.

 

          Nevoia de a ști, de a umple un gol imens, simțit cumva, dar neștiut

 

Dintre aceștia, unii vor auzi într-o zi o bucată muzicală sau un poem recitat aparte, vor lectura un citat răscolitor. Și în secunda ACEEA vor sesiza cât de înfometați și însetați sunt. Îi va lovi pur și simplu nevoia de a ști, de a umple un gol imens, simțit cumva, dar neștiut. Le este foame de ceva dulce și picant, le este sete de ceva răcoritor și exploziv și sunt disperați să asculte, să privească, să intre în contact cu ”ceva”-ul nou ce le dăruiește un tip de mulțumire interioară pe care nu au cunoscut-o aproape niciodată. Au fost înfometați o viață și nu au avut habar de asta.

 

Efectele înfometării culturale și spirituale nu sunt ușor vizibile

Efectele înfometării culturale și spirituale nu sunt dramatice, nu sunt ușor vizibile. Dacă toate tablourile și poveștile ar dispărea peste noapte, copiii noștri nu ar dispărea, așa-i? S-ar diminua însă, încet-încet, capacitatea lor de a își imagina, de a crea, de a simți, de a vibra înlăuntru, de a fi înălțați, de a fi ridicați de modele inspiraționale ce îi fac să palpite, de a dori să clădească înaltul, frumosul, înăuntrul ființei lor și înafară, pentru semenii lor.

Astfel, la un moment dat, această foamea de frumos și înălțare și lumină, și-ar începe acțiunea ireversibilă de erodare.

 

Uneori nu satisfacem setea de cultură a fiilor și fiicelor noastre pentru că ne imaginăm că nu e acolo

Trezirea noastră, a celor ce ne creștem copiii, e musai să apară. Uneori nu satisfacem setea de cultură a fiilor și fiicelor noastre pentru că ne imaginăm că nu e acolo. Dăruim hrană și apă, însă uităm de ceea ce cer, cu muțenia incapacității de a exprima, sufletele copiilor noștri.

Fiecare copil are dreptul la hrană, adăpost, educație, îngrijire. Și cultură!

Fără povești, fără pilde, fără muzică, fără picturi, sculpturi, fără poezii, fără deschiderea spre spiritualitate, copiii noștri vor rămâne tot flămânzi.

 

Baby

 

 

Cum îi facem pe copii să citească

Copiii noștri, întotdeauna, vor face ceea ce ne văd pe noi că facem și nu ceea ce le spunem să facă!

”Citește!” Dar eu, părintele citesc în fața lui? Îi povestesc de satisfacțiile pe care mi le dă lectura? Îi spun despre simțirile mele atunci când am fost inspirat de un pasaj anume?

”Du-te la muzeu!” Și oare eu mi-am însoțit copilul la muzeu și m-am arătat extrem de încântat de ceea ce am aflat? I-am spus despre întrebările ce s-au trezit în mine când am văzut o parte din scenele Columnei lui Traian  reproduse? Am planificat în fiecare vacanță și un moment de învățare din istoria locurilor?

”Ascultă muzică de calitate!” Oare sunt momente de liniște a casei în care se aude în surdină ”Rapsodia Română”? Sau Vivaldi, în început de primăvară?

 

Ce avem de făcut ca părinți?

Bunica a oftat și s-a îndreptat spre nepotul ei căruia i se dezlegase șiretul…

În fiecare seară poate ar fi bine să apară în mintea noastră, a părinților, și întrebarea: ”oare noi cum ne-am hrănit azi copiii”?

 

 

 

Nota autoarei: ideea articolului își are rădăcinile în unul dintre discursurile lui Robert Pullman, autor englez de literatură pentru copii

Vă semnalăm câteva locuri din România în care legendele și poveștile plutesc în aer. Sunt locuri pitorești care pot fi vizitate într-un week-end sau pot fi puncte pentru un traseu românesc în vacanța de vară. Oricum le-ați vizita, ele vă vor rămâne în suflet.

 

1. CASCADA CAILOR

 

Unde o găsiți:  

în apropiere de stațiunea turistică Borșa (partea de Nord-Est a Munților Rodnei).

Legendă:

Se știe din bătrâni că Muntele Piatra Rea era acoperit cu păşuni întinse și bogate, așa încât a devenit locul preferat al localnicilor pentru a ţine din primăvară până în toamnă hergheliile de cai. Nu este demirare că adesea veneau pe aici urșii, care îi încolțeau pe cai în marginea prăpăstiilor de la actuala Cascada a Cailor. Aici sărmanele animale nu aveau altă ieșire decât să se arunce în hău.

Info:

  • altitudinea de 1300 m;
  • căderea de apă este de la 90 metri;
  • La cascadă se ajunge printr-un canion format din încă 9 căderi de apă;
  • Canionul Cailor este considerat a fi unul dintre cele mai dificile canioane din Romania și se recomandă pentru parcurgere completă (canyoning) doar sportivilor și turiștilor antrenați;
  • Momentul cel mai bun de a vizita cascada este primăvara, deoarece debitul apei crește, iar căderea acesteia devine spectaculoasă;
  • Accesul spre cascada este facil, fie pe jos de la Borşa pe o poteca, fie cu telescaunul din staţiunea Borşa. De la capătul superior al telescaunului se poate ajunge la Cascada Cailor în circa 15 minute. Telescaunul porneşte doar dacă există un grup de minim 10-15 persoane

 

Cascada Cailor

 

 

2. CASTRUL ROMAN POROLISSUM

 

Unde îl găsiți:

Porolissum este în județul Sălaj, la câțiva kilometri distanță de Zalău.

Istorie:

Porolissum a fost un oraș roman din Dacia, care s-a dezvoltat plecând de la o tabără militară în 106. În anul 124 a devenit capitala provinciei Dacia Porolissensis și avea o mare importanță strategică: era cel mai nordic punct de apărare al Daciei romane.

Fortul, costruit inițial din lemn, găzduia circa 5.000 de soldați din trupele romane. În deceniile următoare, fortul a fost mărit și reconstruit în piatră, iar în jurul centrului militar s-a dezvoltat o așezare civilă. În deceniile următoare, așezarea a devenit centrul zonal comercial.

 

Castrul Roman Porolissum

 

 

3.LACUL VULTURILOR

 

Unde îl găsiți:

Lacul este situat în apropiere de Gura Siriului, jud. Buzău, în munții Siriului.

Legenda vulturilor

Se spune că demult aici veneau vulturii ca să-și învețe puii să zboare. De ce tocmai aici? Alexandru Vlahuță lasă fără răspuns această întrebare, deși amintește imaginea tinerilor vulturi în cartea sa, ”România pitorească”.

Legenda ciobanului

O altă poveste vorbește despre un cioban care, sătul să se ocupe de oi și să cutreiere munții, și-a abandonat turma și și-a aruncat bâta în apa lacului, iar apoi a plecat spre șes. A peregrinat mult și a ajuns, un an mai târziu, pe malul Dunării. Iar într-o zi, pe când privea apele fluviului, și-a văzut bâta pe care o aruncase în apa Lacului Vulturilor. Bâta fusese purtată de ape și călătorise prin răuri până în Dunăre. Ciobanul a fost pe dată cuprins de un dor irezistibil și s-a întors în Munții Buzăului, la oile sale.

Legenda Lacului Fără Fund

Lacul și-a câștigat și numele Lacul Fără Fund, întrucât, cu sute de ani în urmă, unii oameni bogați din zonă și-au aruncat multe bijuterii și bani din aur și argint în apele lacului, de frica tătarilor care se apropiau amenințător de satele lor. După trecerea tătarilor, oamenii au venit să-și caute comorile în apele lacului. Însă, oricât de mult au căutat, nimic n-au mai găsit. De unde și vorba că lacul acesta n-are fund.

Info:

  • Este un lac periglaciar. Din cauza diferențelor mari de temperatură între diferitele zone ale văilor și culmilor de aici, zăpezile se topesc greu și astfel aria este greu accesibilă iarna;
  • Se află la altitudinea de 1420 metri;
  • Adâncimea maximă a lacului: 2,5 metri (nu-i adevărat că n-are fund!);
  • În vecinătate pot fi admirate caprele negre, specie protejată de lege.

 

Lacul Vultutului

 

 

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

 

Protocolul și ceremonialul gastronomic de la Curtea Regală a României, acesta este subiectul unei cărți surprinzătoare apărută la Editura Corint și lansată zilele trecute la librăria Humanitas Cișmigiu. La ce ore lua masa Familia Regală și invitații ei, care era protocolul meselor, ce alimente preferau și ce tipuri de mese aveau loc cu diferite prilejuri. Este o frumoasă poveste de epocă despre mesele de odinioară de la Curte, realizată după o cercetare amănunțită, o documentare temeinică a tuturor articolelor de presă și a multor documente memorialistice ale vremii. Cartea se numește ”Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun-gust” (Editura Corint, 2019) și este scrisă de Ștefania Dinu.

 

Care era programul regelui Carol I

În timpul regelui Carol I, orele de masă erau stabilite de către acesta şi respectate întocmai. Monarhul se trezea la ora 5.00 dimineaţa, iar la ora 6.00 servea micul dejun singur sau împreună cu regina Elisabeta. Dejunul se servea la Sinaia la ora 12.00, oră obligatorie, dejunurile regale nefiind prea abundente sau prelungite, ci dimpotrivă, unele chiar austere. La mesele festive exista o ţinută obligatorie, regele Carol I îmbrăcându-se sobru, fără grade şi accesorii. După ce serveau cina, bărbaţii se retrăgeau în sala de biliard, în timp ce regina Elisabeta îi ruga pe invitaţi să-l lase pe rege să câştige măcar o partidă, motivând că atunci când obţinea o victorie, dormea foarte liniştit. Atunci când se aflau la Bucureşti, regele Carol I şi regina Elisabeta luau dejunul la orele 13.00 întotdeauna singuri, iar în fiecare duminică şi miercuri îi aveau ca oaspeţi pe principele Ferdinand şi pe principesa Maria, însoţiţi duminica şi de copiii lor.

 

Lansarea cărții, librăria Humanitas Cișmigiu, 2 iulie 2019

Lansarea cărții, librăria Humanitas Cișmigiu, 2 iulie 2019

 

SINTEZE ȘI COMENTARII PE MARGINEA CĂRȚII: ADRIAN SILVAN IONESCU, DIRECTOR AL INSTITUTULUI DE ISTORIA ARTEI „G. OPRESCU”

Carol I prefera brânza cu mămăligă

Austerul rege Carol I a fost încă de la sosirea în țară atras de bucătăria românilor. În telegramele pe care le trimiteau prefecții de județ atunci când principele de 27-28 de ani făcea excursii prin țară, în 1867-1868, aceștia menționau că el era un frugal și se bucura întotdeauna când pe la mănăstiri i se servea mămăliguță cu brânză și smântână.

Cine era invitat la rege pleca flămând

Carol I a rămas un frugal toată viața. Se menționează în volum cum, indiferent de faptul că mesele erau foarte bogate, regele doar gusta din fiecare fel și cum termina el de mâncat se ridicau farfuriile de la toți ceilalți meseni. Așa că George Enescu care era cel mai tânăr și așezat, normal, la capătul mesei trebuia să mănânce foarte repede pentru a nu rămâne flămând. Lucrul acesta era o constantă pentru epoca respectivă, pentru că și ceilați monarhi ai lumii erau destul de frugali și foarte rapizi în a-și consuma platoul din față. De pildă, despre Franz Josef, când avea invitați la Hofburg, se știa că toate restaurantele erau deja rezervate pentru mesenii care plecau cu stomacul gol de la aceste dineuri speciale.

Ferdinand schimbă monotonia

Este o carte de istorie cotidiană. Din acest volum vede cum familia de sânge prusac se românizează, ajungînd la regele Mihai I să fie totalmente asimilată. Se vede că regele Mihai era și un foarte bun creștin pentru că posturile erau ținute cu strictețe. Din acest periplu prin bucătăriile regale se poate observa că cei mai diferiți au fost regele Ferdinand și regina Maria, la ei se schimbă radical și meniul și orele meselor, nu mai erau atât de matinale. La regele Carol, micul dejun era la ora 6 și mânca de obicei singur. Regele Ferdinand și regina Maria mâncau între 9 și 10. Regele lua un breakfast exact după modelul britanc cu friptură, cu ochiuri, cu cafea. În același timp trebuie spus că regina Maria ținea post negru în fiecare vineri.

 

Autoarea cărții îl are în dreapta sa pe Adrian Silvan Ionescu

Autoarea cărții îl are în dreapta sa pe Adrian Silvan Ionescu

 

DECLARAȚII FĂCUTE DE AUTOAREA CĂRȚII, ȘTEFANIA DINU, ISTORIC, DIRECTOR GENERAL ADJUNCT AL MUZEULUI NAŢIONAL COTROCENI

Am putut să constat evoluția și transformările prin care a trecut viața la Curte: de la sobrietatea curții regelui Carol I, la deschiderea, exuberanța, strălucirea curții regelui Ferdinand, lucru care se datora și reginei Maria, personalității sale extraordinare, la izolarea curții regelui Carol al II lea, care era apropiat numai de cei care formau camarila regală în fruntea căreia se afla Elena Lupescu și revenim la cumințenia, bunul simț și chiar monotonia de la curtea regelui Mihai și acest lucru se datora în primul rând caracterelor celor doi, regele Mihai și regina Mamă Elena, dar și condițiilor interne și internaționale din acel moment.

La palatele regale erau bucătari francezi și germani

Odată cu trecerea timpului, bucătăria s-a înnoit continuu și constant, posibilitatea de a lansa moda în acest domeniu aparținând, bineînțeles, marilor familii regale. În acest context se încadra și familia regală a României, care urma preceptele bucătăriei franceze. La Curtea regelui Carol I, bucătar a fost, timp de trei decenii, francezul Papa Gillet. Castelul Peleș avea propriul bucătar-șef, acesta fiind, în 1892, Ignace Goldenberger. La Curtea regelui Ferdinand și-a desfășurat activitatea, tot vreme de trei decenii, germanul H. Edner, iar Iosif Strassman a fost bucătarul Curții regelui Carol al II-lea și al Curții regelui Mihai.

 

Imagine de arhivă din cartea ”Mese și meniuri regale” de Ștefania Dinu

Imagine de arhivă din cartea ”Mese și meniuri regale” de Ștefania Dinu

 

DOUĂ MENIURI DE LA MASA REGALĂ

Ce s-a mâncat la masa festivă organizată cu ocazia inaugurării podului de la Cernavodă, opera inginerului Anghel Saligny

Podul a fost inaugurat la 14/26 septembrie 1895, în cadrul unor mari festivităţi la care a participat şi regele Carol I. După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării şi s-a celebrat serviciul religios. Ceremonia s-a încheiat cu un dejun fastuos, la care meniul servit a fost unul impresionat, alcătuit din: Hors d’oeuvre; Caviar; Supă de pasăre; Buşeuri à la Reine; Somon à la Regence; Filet de viţel à la Royale; Prepeliţă chaud-froid; Punch à la Romaine; Pui du Mans cu trufe; Salată à la Russe; Sparanghel cu sos olandez; Prăjitură à la Princesse, îngheţată și brânzeturi.

Ce s-a mâncat la Crăciunul din anul 1929

Meniul din seara de Ajun, 24 decembrie 1929, a fost: supă, carne rece de Crăciun – purceluș de lapte, curcan, jambon, carne prăjită și presată, carne de căprioară și de vițel, pateu de ficat de iepure și de căprioară, căpățână de porc mistreț, limbă de vacă, piftie de curcă și găină, sos Cumberland și muștar, spanac, plum-pudding și fructe.

Puțină lume știe care sunt cele mai înalte turle de biserici din România. Am alcătuit un top al acestor impunătoare și zvelte construcții, gândindu-ne că este posibil să vă intersectați cu ele în vacanța din această vară. După cum veți vedea, toate bisericile din top sunt localizate în Banat și Transilvania. Dacă aveți informații privind și alte biserici cu turle foarte înalte, așteptăm să ni le semnalați în secțiunea de comentarii.

 

Desigur, bisericile nu sunt cele mai înalte construcții din țară. Există zeci de turnuri și de anexe ale clădirilor industriale mult mai înalte. Pentru a avea un termen de comparație, cea mai înaltă construcție din România este coșul de fum al fabricii Cuprom-Phoenix din Baia Mare, care se ridică deasupra solului la nu mai puțin de 352 de metri. Iar CET Progresul din București are înălțimea de 240 de metri.

În întreaga lume, cele mai înalte biserici sunt în Ulm, Germania (161 metri), Coasta de Fildeș (158 metri) și Koln, Germania (157 metri). Iar în România cea mai înaltă biserică va fi, desigur, Catedrala Națională: atunci când va fi terminată, va avea înălțimea de 120 metri.

Iată topul celor mai înalte biserici din țară, așa cum arată el acum:

 

1. Catedrala ortodoxă Mitropolitană din Timișoara: 90 metri înălțime

Construirea catedralei din Timișoara s-a încheiat în 1941. Ea a devenit repede un simbol al orașului, mai ales că este ridicată pe o latură a pieței celei mai reprezentative. Ca înălțime, este pe locul 8 în lumea ortodoxă, primele 7 locuri fiind ocupate de catedrale din Rusia și Georgia.

 

Catedrala M. Timisoara

 

2. Biserica romano-catolică Sf. Mihail din Cluj: 80 metri înălțime

Nu mai puțin de 175 de trepte din piatră și lemn trebuie să urci pentru a ajunge în turla bisericii din Piața Centrală a Clujului. Iar odată ajuns acolo, poți admira clopotul cel vechi, turnat în timpul lui Mihai Viteazul! În această biserică a fost botezat Matia Corvin, rege al Ungariei între 1458-1490, fiu al voievodului român al Transilvaniei Iancu de Hunedoara.

 

Bis Sf. Mihail din Cluj

 

3. Biserica mănăstirii ortodoxe Săpânța-Peri: 78 metri

A fost ridicată pe malul Tisei între 1998 și 2003, iar turla bisericii este vizibilă la cinci kilometri depărtare. Este cea mai înaltă biserică de lemn din țară, iar la acest capitol depășește de departe foarte multe edificii de cult.

 

Manastirea Sapanata

 

 

4. Biserica Evanghelică din Bistrița: 75 metri

Se găsește în centrul orașului Bistrița și este un monument reprezentativ pentru arhitectura de tranziție de la stilul gotic la stilul renascentist. Turnul îl depășește cu puțin pe cel al catedralei din Sibiu care aparține aceleiași confesiuni. Construirea a fost încheiată în 1564

 

Bis Ev. din Bistrita

 

5. Catedrala Evanghelică din Sibiu: 73 metri

Este una dintre bisericile gotice cele mai vechi din Transilvania, cu o arhitectură complexă. Turla este compartimentată pe șapte nivele. Construirea a început în 1371 și a fost terminată mult mai târziu, în 1520. Este catedrala și biserică parohială în același timp și deservește comunitatea evanghelică de confesiune augustană din Sibiu.

 

Bis. Ev. din Sibiu

 

 

6. Biserica greco-catolică de lemn de la Șurdești: 72 metri

A fost construită în 1721 de către comunitatea greco-catolică și a fost cea mai înaltă biserică de lemn în acea vreme. Materialul folosit este lemnul de stejar de munte. Unul dintre elementele de particularitate este acoperișul cu două rânduri de streșini. Iar pridvorul are două rânduri de arcade suprapuse. Este parte a patrimoniului cultural mondial UNESCO din 1999.

 

Bis. din Srudesti

 

 

7. Biserica Neagră din Brașov: 65 de metri

Biserica aparține comunității luterane și a fost construită în 1477. A devenit neagră la propriu și apoi și nominal în urma unui incendiu provocat în timpul unei invazii turcești, în 1689. Este cea mai lungă biserică din România: 89 de metri.

 

 

Bis. Neagra

 

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

 

Leonard Velcescu este istoric de artă și sculptor. Și-a susținut doctoratul la Sorbona în urmă cu aproape 20 de ani cu o teză despre statuile de daci din perioada romană. Studiul acestei teme a devenit emblematic pentru preocupările sale ulterioare. Acum, Leonard Velcescu este unul dintre puținii specialiști care cunosc tematica artei sculpturale romane, aplicată figurilor conaționalilor lui Decebal.

Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza text de mai jos.

Documente scrise despre daci

  • Noi nu mai avem aproape deloc documente scrise despre daci. Au fost multe, dar s-au pierdut în timp. Rămân câteva fragmente din care înțelegem că dacii nu erau barbari. Dimpotrivă, aveau o civilizație foarte înaintată.

Cât de avansată era civilizația dacilor?

  • Din textele care au ajuns până la noi, știm că dacii studiau matematica, astronomia, medicina. Mult timp s-a spus că dacii erau barbari. Pe de o parte pentru că erau situați în afara limesului, în afara granițelor Imperiului roman. Dar li se spunea așa și în mod peiorativ, înțelegând prin aceasta că trăiau în păduri, le lipsea cu totul civilizația așa cum o înțelegeau romanii. De pe cea mai bună sursă iconografică, adică de pe Columna lui Traian, știm cum erau dacii: erau îmbrăcați foarte îngrijit, chiar elegant, cu o fizionomie frumoasă. Iar femeile aveau pieptănături sofisticate, duble, cu împletituri și bentițe, iar la gât purtau niște colane masive care erau făcute, desigur, din argint și aur, și purtau și cercei.

Columna lui Traian: cronică vizuală de 200 de metri lungime

  • După cucerirea Daciei, deci după 106, este o perioadă foarte importantă pentru istoria noastră. Cu prăzile luate de aici, cu banii și cu aurul luate de aici, Traian a realizat foarte multe construcții. Printre acestea, Forul lui Traian din Roma, început în 107 după planurile marelui arhitect Apolodor din Damasc și terminat prin anul 112. În acest For a fost constrută Columna lui Traian. Este o coloană care conține o friză. Dacă această friză ar fi desfășurată, ar avea lungimea de aproximativ 200 de metri. Este un document vizual care ne povestește în piatră ce s-a întâmplat în 101-102 și apoi în 105-106.

De ce romanii învingători au ridicat statui dacilor învinși

  • Tot în Forul lui Traian, alături de Columnă, au fost ridicate trei serii de statui înfățișând daci. Și nu oricum, ci în ținută demnă și ridicați la înălțime. Și deci, ne gândim că n-ar fi avut sens să fie făcute aceste statui în cazul în care dacii ar fi fost într-adevăr un popor sălbatic sau înapoiat. Forul a fost locul cel mai important din Roma, n-ar fi avut sens să facă statui de daci chiar acolo, dacă dacii n-ar fi fost un popor special. Este prima dată în istoria lumii când învingătorul face statui monumentale învinșilor. După cum știm, istoria este scrisă de învingători. Romanii puteau să-i înfățișeze pe daci oricum ar fi vrut, așa cum au făcut și cu alte popoare pe care le-au cucerit și apoi le-au înfățișat într-o postură umilă. Statuile dacilor, dimpotrivă, sunt chipuri de daci într-o postură foarte demnă.

 

Una dintre statuile de dac din Forul lui Traian, relocată în Giardino di Boboli, Florența

Una dintre statuile de dac din Forul lui Traian, relocată în Giardino di Boboli, Florența

 

Imperiul roman plătește tribut dacilor

  • Istoricul roman Dio Cassius spune că războiul cu dacii a fost cea mai dificilă confruntare din istoria militară a Imperiului roman.
  • În timpul împăratului Domițian au fost mai multe confruntări între armatele dacilor și romanilor. Domițian a pierdut aceste bătălii cu dacii, ba chiar a pierdut la nord de Dunăre și un general foarte important, generalul Fuscus. Iar acesta a pierit împreună cu aproape toată armata romană, ceea ce a fost grav. Romanii aveau mai multe fronturi deschise, iar în aceste condiții au fost obligați să încheie o pace cu Decebal și chiar să le plătească dacilor tribut. Iar asta era umilitor pentru romani.

Statuile de dac au fost făcute într-un material rezervat împăraților

  • E de neînțeles de ce romanii au ales să facă și a treia serie de statui de daci. Prima era din marmură albă cu vinișoare vișinii, a doua era din marmură albă de Carrara. Dar e surprinzător că ei au ales să facă și a treia serie, și anume din porfir roșu. Porfirul roșu era o rocă extrem de  dură, adusă din Egipt. Pe atunci, porfirul era monopol imperial, adică era rezervat pentru a fi sculptați în acest material doar împărații romani și anumite zeități. Cum de au făcut și statui de daci în acest material, este deocamdată un mister. Practic, i-a ridicat la statut de zei. E o formă de respect extrem. În plus, dacii sunt singurul popor reprezentat în Forul lui Traian.
  • Profesorul meu de la Paris, atunci când am ales tema tezei de doctorat, mi-a spus: să vă ocupați de acest subiect, statuile de daci, pentru că aici la Sorbona și la Ecole Pratique des Hautes Etudes nu se știe nimic despre asta.

 

Vreți să vedeți cum arătau bucureștenii din secolul 18 și cum a evoluat imaginea lor până astăzi, trecând prin diferite epoci istorice? Aceasta este tema unei inedite colecții de portrete care este deschisă la Palatul Suțu. Despre conținutul expoziției și intenția din spatele ei l-am întrebat pe istoricul și antropologul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului București (credit foto: Andrei Ispas).

 

Ați expus câteva zeci de portrete, cele mai multe chipuri au nume fără notorietate publică. În ce cheie ați dori să citească vizitatorul această poveste vizuală?

Ne-am gândit că nu ar fi rău să propunem un exercițiu pe care oricum îl facem în viața noastră. Sunt convins că nu puțini sunt cei care au, în colțul unei camere, o mică poveste în fotografii a propriei familii, cu părinți, cu bunici, dar și cu rude mai îndepărtate, întâmplări ale altor generații. Însă aproape niciodată, în cursul vieţii noastre, nu avem acces la o memorie similară colectivă să putem observa pe chipul semenilor noştri cum le-a fost, bine sau mai rău, în funcţie de oscilaţiile mediului social şi ideologic în care au trăit. Drept urmare, am avut ideea unei expoziții cu imagini-portret ale unor bucureșteni care au trăit în orașul nostru din secolul al XVIII-lea până în prezent.

 

Expo_5

 

Știm că interesul dumneavoastră pentru chipurile umane portretizate este ceva mai vechi și că este de inspirație vieneză.

Da, între anii 2011 și 2012 am avut un stagiu de cercetare antropologică, sub coordonarea profesorului Thede Kahl, la Universitatea din Viena. Am lucrat aplicat pe valoarea antropologică a patrimoniului muzeistic din Kunsthistoriches Museum, prilej cu care am început să-mi notez o serie de similarități între chipuri umane portretizate la câteva secole distanță. Principala concluzie e că există ascuns un detaliu de fizionomie comună în interiorul profesiilor dezvoltate în Europa urbană.

 

Expo_1

 

Un chip, întreaga înfățișare, memorează de-a lungul timpului, mai mult sau mai puțin discret, anumite trăsături, după criteriile unui sculptor, ale unui artist ce urmărește să exprime ceva prin creație. Pentru că unele semne, urme ale unor evenimente, împrejurări, sunt urme ale propriei istorii care nu trebuie să se piardă.

V-am auzit vorbind despre chipul uman ca un muzeu personal ce aparține și orașului. Cât din ceea ce suntem, din felul cum arătăm, se datorează contextului în care trăim? Omul este după chipul și asemănarea urbei sau invers?

Factorul cultural modelează neîncetat și sub cele mai variate forme, pe diverse durate de timp, scurte, lungi sau permanente, haina materială cu care am fost înzestrați la naștere. Iar expoziția demonstrează din plin acest aspect: bucureșteanul, prin adopție, prin naștere sau tranzit, poate să vadă un numitor comun, între ceea ce este el, ceea ce reprezintă societatea de astăzi și cum arată, în oglindă cu realitatea în care au trăit antecesorii mai apropiați.

 

Expo_4

 

Acest numitor comun este determinat de factori externi de presiune, de modelare, cum ar fi familia în care crești și cea pe care ți-o formezi la maturitate, și evident anturajul social, profesia și societatea în ansamblul ei. În modificările fizionomiilor colective se poate vedea cât de tolerantă sau intolerantă ideologic a fost această societate  pe parcursul vieții tale. Așa că dorim să oferim o imagine a expresiei urbane pe ultimii 100 de ani având Bucureștiul ca studiu de caz. Este fiind o perspectivă fără precedent pentru spațiul expozițional.

Între fotografii, fresce, tablouri, litografii, bancnote, farfurii și medalii cu imagini-portret ale bucureștenilor de altădată se găsește și o tabletă cu un spațiu generos de stocare pentru chipuri ale bucureștenilor care vor ajunge în această expoziție.

Da, invităm vizitatorul să completeze el însuși panoplia acestei frumoase povești despre noi, fotografiindu-se în spațiul expozițional. Ideea de a-ți prinde chipul alături de panelul prezentat deja este din punctul meu de vedere, pentru cel care va face această alegere, capătul unui segment de dreaptă, un punct final al unui drum al prezentului. Este mai bine, este mai rău, este mai vesel, este mai trist, el este și imagine a acestui oraș. Dincolo de circumstanțele particulare ale vieții trăite în prezent, pentru moment, există și un flux de afecte și sentimente care îți traversează viața și rămâne pe chipul tău până la senectute în funcție de cât de mult rămâi în această poveste pe care tu o trăiești.

 

Expo_2

 

Un nabab în București, așa a fost văzut de către contemporanii săi Gheorghe Grigore Cantacuzino. Adică un om foarte bogat, influent, puternic, care și-a construit trei palate (foto deschidere), dintre care unul este până astăzi una dintre cele mai frumoase și somptuoase clădiri din București. A fost parlamentar, ministru, prim-ministru și primar al Capitalei.

 

Viaţă personală

Născut pe data de 22 Septembrie in 1832 Bucureşti. Gheorghe Grigore Cantacuzino este fiu de vornic și a primit prin naștere rangul nobiliar de prinț. Era descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu și provenea și din vestita familie princiară bizantină a Cantacuzinilor. S-a căsătorit cu Zoe Bibescu, iar după decesul acesteia s-a recăsătorit. A avut şapte copii.  A murit pe data de 23 Martie 1913, la vârsta de 81 de ani.

Studii

Primele studii le-a facut la București. Ca orice tânăr din familiile boiereşti a continuat studiile la Paris unde a obţinut bacalaureatul, iar apoi a urmat Facultatea de Drept, devenind doctor in ştiinţe juridice în 1858.

 

Nababul

 

Împotriva lui Cuza

A participat activ la coaliţia politică care a dus la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României (1866).

Deputat, Senator, Primar și Prim-Ministru

  • A fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constitutiei.
  • A fost primar al Bucureștiului în două mandate. Una din inițiativele sale în perioada cât era primar a fost ridicarea monumentului denumit Fântâna George Grigorie Cantacuzino din Parcul Carol I. În timpul său se ajunge ca rețeaua de tramvai să măsoare 14 km de linie.
  • A deținut în două rânduri funcția de ministru de Interne (1899-1900 și 1904-1907) și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri.
  • Ministru al Lucrărilor Publice (1873-1875) și ministru al Justiției (1870).

 

„Socrul meu care se mândrea cu acest cavou mai mult încă decât cu celelalte case ale sale, tot orgoliul neamului, ne destinase fiecăruia un loc” (Maruca Cantacuzino, despre cavoul familiei)

 

Milionarul excentric

Este cel mai bogat român de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind cunoscut atât pentru formidabila sa avere, cât şi pentru cheltuielile sale, fapt pentru care şi-a atras renumele de „Nababul”. 

Palatele Nababului

Și-a construit trei palate și un cavou:

  • Palatul din Floreşti, Prahova, cunoscut sub numele de Micul Trianon (început în 1911). A avut drept model palatele de la Versailles și, ca să adauge un plus de grandoare, și-a dorit să aibă acoperișul placat cu galbeni din aur. Construcția palatului nu a fost niciodată încheiată. A fost una dintre primele clădiri la care s-a folosit betonul armat.
  • Castelul Cantacuzino de la Buşteni, inaugurat cu fast în anul 1911. Astăzi, în acest castel funcționează un restaurant, iar astfel clădirea este una dintre cele mai vizitate clădiri de pe Valea Prahovei.
  • Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din Bucureşti, care a fost inaugurat în 1903. Astăzi clădirea găzduiește Muzeul Enescu. De altfel, George Enescu și soția sa au locuit aici.

Gheorghe Grigore Cantacuzino a fost înmormântat cu onoruri militare în somptuosul cavou pe care l-a construit în timpul vieții și despre care nora lui, Maruca, scria: „Socrul meu care se mândrea cu acest cavou mai mult încă decât cu celelalte case ale sale, tot orgoliul neamului, ne destinase fiecăruia un loc”.

Moștenire 

A rămas în amintirea oamenilor prin statura sa de mare aristocrat. A fost numit de Nicolae Iorga drept ”ultimul mare boier”. Iar artiștii români s-au bucurat adesea de aprecierea și sprijinul lui. Un bun exemplu este Nicolae Grigorescu, căruia Nababul i-a plătit nu mai puțin de 8.000 de galbeni pentru un tablou, echivalentul a 90.000 de euro astăzi.

 

 

Putna este un loc uimitor, de o frumusețe care-ți taie respirația. Când îți amintești că biserica a fost construită acum peste cinci secole, mirarea devine și mai mare: cum a fost posibil ca în Moldova acelor vremuri grele să se construiască ceva atât de frumos? Dincolo de mirare, există un adevăr istoric. Iar pe lângă adevărul istoric, există numeroase povești și legende despre cum s-a născut mănăstirea Putna. Iată două dintre ele.

 

LEGENDA LUMINILOR DIN PĂDURE

Se spune că Ștefan cel Mare s-a întors odată învins dintr-o bătălie grea. Nu doar că era învins, dar era și singur, rătăcea prin pădurile Sucevei. Era din cale-afară de obosit și flămând. Și mai ales era trist pentru că pierduse bătălia și pierduse și oastea. 

Dintr-o dată, a întâlnit un bărbat cu înfățișare de pustnic, cu barba albă și lungă până la brâu. Pustnicul, care nu este altul decât Daniil Sihastrul, l-a luat pe Ștefan în chilia sa, i-a oferit adăpost și l-a ospătat cu mălai fiert și rădăcini culese din pădure. 

La miezul nopții, sihastrul l-a trezit pe domnitor și l-a scos afară din chilie. I-a arătat un anumit punct din depărtare și -a întrebat ce vede acolo. Ștefan i-a răspuns că nu vede nimic decât întuneric. Pustnicul a insistat, iar domnitorul s-a mai uitat o dată și încă o dată. A treia oară, Ștefan a rămas înmărmurit: a văzut în zare câteva luminițe. Acesta era răspunsul așteptat de Daniil Sihastrul. El i-a spus domnitorului că nu sunt lumini, ci sunt îngeri care zăbovesc deasupra unui anumit loc din pădure. Și asta se întâmplă pentru că locul acela este sacru. Tălmăcindu-i mai departe înțelesul acestei viziuni, pustnicul i-a spus că războiul pierdut poate fi reluat și câștigat, dar cu o condiție: ca pe acest loc să fie construit un lăcaș sfânt.

 

Putna_2

 

Ștefan s-a recules, a promis solemn că acolo va fi construită o mănăstire, iar a doua zi a plecat la drum. Și-a refăcut oastea și a pornit din nou la luptă. De data asta, puterile nevăzute au fost de partea lui, iar războiul a fost câștigat de moldoveni.

 

Comoara îngopată

Când s-a întors de la război, Ștefan l-a vizitat din nou pe pustnicul din pădure și s-a ținut de promisiune. A defrișat o suprafață largă și a construit acolo mănăstirea Putna, în mijlocul pustietății. Se mai spune că la temelia mănăstirii Ștefan a îngropat o câldare mare cu galbeni și multe odoare din aur și argint. Și a promis că această comoară va fi dezgropată chiar de el, atunci când va învia din morți, călare pe cal și cu sabia înălțată drept în sus.

 

Adevărul istoric

Într-adevăr, mănăstirea Putna a fost construită într-o zonă complet nelocuită. Poiana largă în care a fost ridicată mănăstirea a fost creată prin defrișarea unei largi zone de pădure, prin incendiere, fapt dovedit de stratul de lemn carbonizat și cenușă găsit la săpăturile arheologice. În ce privește războiul pierdut și apoi câștigat, se pare că este vorba despre campania din 1462 dusă de Ștefan pentru recucerirea cetății Chilia, din care domnitorul s-a întors rănit și învins. La trei ani distanță, Ștefan și-a refăcut armata și a asediat din nou Chilia. De această dată a avut parte de o victorie strălucită: ungurii stăpânitori ai cetății au fost învinși după doar trei zile de asediu. În anul următor, 1466, moldovenii au început construirea mănăstirii Putna.

 

LEGENDA ARCAȘILOR

Se spune că, atunci când Ștefan s-a hotârăt că construiască mănăstirea Putna, a luat cu el un grup de curteni și a urcat pe un loc înalt – așa povestește Ion Neculce. Domnitorul a încordat  arcul și a tras cât a putut de tare, iar acolo unde a ajuns săgeata a fost locul pentru altarul bisericii. Apoi Ștefan i-a cerut vătafului să tragă și el. Acolo unde a ajuns săgeata vătafului s-a construit poarta de intrare în mănăstire. Iar apoi voievodul i-a pus să tragă cu arcul pe doi dintre copiii de la curte. Acolo unde a ajuns săgeata primului, s-a făcut clopotnița. Dar cel de-al doilea a tras atât de puternic, încât a întrecut chiar săgeata trasă de Ștefan Vodă. Acolo însă nu s-a construit nimic, este doar un stâlp de piatră.

Mai spune Neculce că, atunci când a fost gata, Putna era o minune arhitecturală și o demonstrație de bogăție: ”așe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, și pre dinlăuntru și pre denafară”.

 

 

În zborul spre Alghero din acele ultime zile de septembrie erau turiști câți să-i numeri pe degete; sezonul vacanțelor de vară se încheiase de ceva timp și Bucureștiul avea parte de primele ploi reci de toamnă. În schimb foarte multe femei între două vârste, cu bagaje voluminoase și griji care li se citeau pe față, își ocupau tăcute sau vorbind în șoaptă locurile în avion, așteptând decolarea cu gândurile risipite, încordare și un licăr aproape imperceptibil de speranță în privire.

 

Italienii le numesc badante și cred că nu este nimeni în România să nu știe cu ce se ocupă în Italia o badantă româncă, de ce a ales să facă această muncă, care sunt condițiile în care trăiește și cam câți bani câștigă. Ascultându-le involuntar poveștile, am înțeles că Sardinia era noua destinație pentru aceste femei trecute prin multe, care optaseră pentru insulă după ce în cizmă câștigurile fuseseră dijmuite de criza economică.

 

Sardinia_2

 

În Sardinia se câștiga și cu 300 de euro mai mult, doar că – mereu există și un revers – cei mai mulți dintre vârstnicii asistați trăiau la munte, în sate izolate, așa că era greu de spus dacă badantele erau mai fericite în insulă. Noi, ca turiști, deși călătoream cu ele în același avion, eram la ani lumină distanță de problemele lor, având parte de mai multe oportunități în viață și șanse de a alege; ca fapt divers, ciudat este că avem tendința de a nesocoti darul libertății de a alege, considerându-l firesc.

 

Tânăra Românie și îndrăzneața Sardinie

Chiar înainte de a vedea Sardinia nu se poate ca două teme ce au legătură ineluctabilă cu istoria insulei să nu-ți aprindă imaginația și dorința de a vizita acest tărâm mediteranean: steagul sard și simpatia, implicarea cu care Regatul Sardiniei a susținut aspirațiile românilor în epoca modernă.

Steagul sard, al celor patru capete, a fost creat în secolul XIII, atunci când Regatul Aragonului, din care Sardinia încă nu făcea parte, a fost împuternicit (dacă se poate spune așa) de Papa Bonifaciu al VIII-lea să cucerească și regnum Sardiniae et Corsicae. Pentru fiecare victorie a Aragonului împotriva maurilor, se spune, pe steag a mai fost adăugat un cap de maur.

Regatul Sardiniei și Corsicii, cu o extraordinară tradiție judiciară pentru acele vremuri, și-a păstrat o oarecare autonomie în cadrul Regatului Aragonului. La începutul secolului XVIII, Casa de Savoia deținea sub titulatura de Regatul Sardiniei atât actuala insulă sardă, cât și teritoriile Savoiei și Piemontului.

 

Sardinia_8

 

La mijlocul secolului XIX, Regatul Sardiniei (și Piemontului) a devenit principala forță politică de eliberare a Italiei, luând parte, alături de Franța, Marea Britanie și Imperiul Otoman, și la războiul Crimeii, împotriva Imperiului Rus. Pe fondul conflictului Crimeii, în anul 1856, la Congresul de pace de la Paris contele Walewski, reprezentantul Franței, a lansat în dezbatere tema unirii principatelor Moldovei și Țării Românești.

În timpul negocierilor de la Paris, puterile care au participat într-un fel sau altul la conflict s-au polarizat în jurul proiectului pe care contele Walewski l-a pus pe masă, iar Regatul Sardiniei, alături de Franța, Rusia și Prusia s-au pronunțat pentru susținerea ideii de unire, în timp ce Austria și Imperiul Otoman s-au opus.

 

Alghero, moștenire catalană în pământ italian

Istoria Alghero, ca cetate fortificată, începe cu familia genoveză Doria, la început de secol XII. Totuși, în curând locul a început să fie colonizat de catalani și, în secolul XIV, fortificația a fost cucerită de aragonezi, Alghero și Sassari alăturându-se Regatului Aragonului, împreună cu Valencia, Mallorca, desigur Catalonia și Aragonul. Până astăzi, cei din Alghero prețuiesc moștenirea catalană și, simbolic, sunt reprezentați în Generalitat de Catalunya, adică guvernământul Cataloniei autonome, organizată în cadrul statului spaniol.

Alghero este orașul mediteranean fortificat tipic, cu ziduri și turnuri masive profilate dinspre mare, pentru ca în spatele zidurilor să se arate policrom orașul, prosper și vesel, o invitație pentru călători să ancoreze în golf și să tragă barca sub ziduri pentru un vin bun și o porție generoasă de paella.

Pentru turistul modern, Alghero are în ofertă un număr aproape nelimitat de tipuri de pizza, toate delicioase; paste, însă, într-un sortiment mult mai puțin diversificat. Dintre toate locurile în care am oprit pentru o pizza sau o cremă catalană, cel mai mult mi-a mers la suflet cârciumioara Ichnos, de pe Via Don Minzoni, unde am avut mereu senzația că suntem adoptați în familie.

 

Sardinia_9

 

Nu spun acum că în jurul Bastionului sau pe faleza Marco Polo din Bastion nu sunt restaurante minunate, care au în plus o priveliște privilegiată asupra cetății, a mării și a portului, dar în măsura în care este atât de ofertantă turistic, pierde din căldura pe care o dă atmosfera mai puțin formală a unui local familial.

Am oferit o perspectivă asupra ofertei culinare sarde, care în Alghero are un specific pronunțat catalan, pentru că aici nu doar viața turistului ci și cea a localnicului înseamnă mare, pescuit, comerț, istorie, turism și neapărat gastronomie. După ce savurezi deliciile locale, ceea ce urmează este să oferi încântare ochiului și, pentru acest scop avem piațetele, străduțele înguste, bisericile, portul și faleza orașului.

În piețe ca Antonio Sanna, Michele Balzani, Ugo Pioletti, Porta Terra sau Pino Piras găsești negustorii de dulciuri și artizanii de bijuterii din coral, ambele mărci unicat ale cetății Alghero.

Un magazin cu bijuterii de coral din Alghero este un spectacol în sine. Nu contează foarte mult dacă admiri bijuteriile în general, sau dacă bijuteriile meșteșugite din corali sunt pe gustul tău, pentru că este realmente imposibil să îți înfrângi curiozitatea și să rămâi impasibil în fața ofertei care îți copleșește așteptările și imaginația.

 

Splendida culoare africană a plajelor din Alghero

În apropierea hotelului nostru, de pe Via Puglia, la numai cinci minute de mers, am găsit minunata plajă cu pini Maria Pia, mândria și emblema turismului în Alghero. Spre deosebire de plajele din nordul insulei, de exemplu din Porto Torres, apele Mediteranei sunt mai reci aici, dar limpezi ca un râu de munte.

Plaja Maria Pia este impresionată nu doar pentru cadrul natural de poveste pe care îl oferă, ci și pentru poveștile pe care le spune, și care sunt ale turiștilor care vin să se bucure de soare și de priveliște, ale pacienților aflați în nevoie de la spitalul Regina Margherita ori ale vânzătorilor ambulanți nigerieni, senegalezi sau pakistanezi.

 

Sardinia_4

 

Micii comercianți africani au povești de viață incredibile, așa cum am aflat de la un bătrân nigerian cu o ușoară infirmitate ce-i stânjenea mersul și care vindea sculpturi din lemn. Dorința lui cea mai mare era să se întoarcă acasă și în fiecare an spera că o va face, doar că anul trecea și reîntoarcerea suferea o nouă amânare.

Cei mai tineri își traduceau nostalgia în desenele din cărbune de pe trunchiurile de pini doborâți, iar scenele întruchipate aveau și un nume: Mama Afrika. Când se odihneau sub pini, la mijlocul zilei, atunci când plaja se golea de turiști, privirile lor erau melancolice și timpul potrivit pentru a adăuga noi scene cu elefanți, girafe și rinoceri.

Când plaja redevenea un furnicar, ieșeau din umbră și arborând zâmbete irezistibile, reîncepeau asaltul ofertelor cu mătăsuri, obiecte de artizanat și articole de plajă. Cum am fi putut să rezistăm acestor zâmbete, să rămânem de piatră și să nu cumpărăm nimic?

 

Sardinia_5

 

Poate o chema Idiba sau Anika, ori Djidade, cine știe? Nu se grăbea, îi saluta frumos cu Salam Alaikum pe cei asemeni ei și afișa un zâmbet care lumina în jurul ei. Vindea basmale, cămăși, bluze, eșarfe și cearșafuri albe sau multicolore. Negocia cu voie bună și răbdare și a acceptat să fie fotografiată. Ne-a mulțumit frumos pentru marfa cumpărată și a plecat mai departe: pentru ea plaja nu era doar un fel de bazar, ci părea că înseamnă acasă.

 

Sassari: lecția optimismului

Ziua în care ne-am abătut cu trenul până în Sassari, capitala provinciei cu același nume, era ușor nehotărâtă, cu un soare năzuros și nori îndrăzneți; o vreme perfectă pentru explorare. Am pornit pe Via XXV Aprile și apoi în sus pe Corso Vittorio Emanuele II până în Piazza Castello și mai departe până în Piazza d′Italia unde am admirat splendidul palat care adăpostește Prefectura Sassari.

Întorcându-se către gară pe Via Turritana am trecut pe lângă Palatul Ducal și ne-am oprit în Piazza Duomo, ca să vizităm Catedrala Sfântul Nicolae și să bem o cafea la barul Al Duomo.

 

Sardinia_6

 

Fiind puțin înainte de prânz, terasa de la Al Duomo am împărțit-o cu o singură tânără, probabil pentru că ora cafelei și a prăjiturilor cam trecuse și se apropia ora principalei mese a zilei. S-a dovedit că tânăra, care era însărcinată, era o conațională originară din Craiova și stabilită de câțiva ani în Sassari. Căsătorită cu un tânăr italian imediat după ce terminase liceul, tânăra doamnă absolvise facultatea în Sardinia și era angajată a aeroportului din Alghero.

 

Viața este prea scurtă și frumoasă ca s-o lăsăm să fie tulburată de deciziile politicienilor

 

Deși în general mulțumită de viața sa în insulă, își făcea unele griji pentru că politicienii Forzei Italia încercau să determine aeroportul să renunțe la contractul de parteneriat cu o companie aeriană low cost ce sporise mult numărul curselor în ultimii ani, dar în dauna companiei Alitalia. Dacă contractul era desfăcut, credea ea, numărul de curse aeriene va scădea din nou și după ce va naște nu va mai avea un job la care să se întoarcă.

Dar era optimistă. În Italia niciun cetățean care se respectă nu cedează buna dispoziție din pricina unor politicieni, chiar dacă deciziile lor i-ar afecta locul de muncă. Viața este prea scurtă și frumoasă ca să fie tulburată astfel. O lecție de viață care ne-ar folosi și nouă în România.

 

E chipul lui Dante sau e doar o iluzie?

Ce este mai frumos, mai plăcut: o zi de târg în Alghero, între Via Liguria și Via Corsica, sau o plimbare cu barca până parcul natural din Porto Conte, la Grota lui Neptun? Este greu de spus.

La Grota lui Neptun am ajuns atât cu barca, cât și cu autocarul, de unde se poate coborî pe faleză, pe scările de piatră până la grotă. De sus se poate fotografia insulița stâncoasă Foradada, despre care se spune că ar profilul lui Dante.

 

Sardinia_3

 

Peisajele din parcul natural sunt impresionante, dificil de descris atunci când nu ai suficient talent pentru a transforma imaginile în cuvinte, pentru ca apoi ele să redevină singure imagini, indiferent cine le evocă. Cum nimic nu se poate compara cu ceea ce ochiul percepe în mod direct, cel mai bine ar fi să ajungeți cândva acolo, dacă nu cumva ați vizitat deja Alghero și Sardinia.

Pentru noi ultima zi în Alghero a fost o zi de târg; târg ce are loc săptămânal miercurea, din zori și până spre prânz. Târgul este impresionant, cu nimic mai prejos decât orice alt târg renumit din Italia.

 

Târgul din Sardinia are lor în fiecare zi de miercuri

Târgul din Sardinia are lor în fiecare zi de miercuri

 

Muntenii își etalează brânzeturile și mezelurile, pescarii peștele și fructele de mare, artizanii cuțitele corsicane, încălțămintea și obiectele de mobilier și uneltele, grădinarii legumele și florile într-un adevărat furnicar de mii de oameni veniți din oraș și împrejurimi.

Ne-am simțit ca acasă, forfota ne-a energizat și culorile, mirosurile și gusturile ne-au entuziasmat. Aveam bagajele făcute, dar n-am rezistat să nu mai facem câteva mici cumpărături, așa cum se cuvine la târg. Ne-am desprins de pe pista aeroportului din Alghero odată cu apusul. La București ne-a întâmpinat o ploaie liniștită de toamnă care se așeza pe geamurile taxiului și iriza luminile orașului.

 

 

Alexia Maria Mirițescu are acum aproape 14 ani și a fost dintotdeauna un copil căruia i-a plăcut să se joace. Numai că ea și-a ales alte feluri de a se juca: scrie literatură, cântă la pian și la chitară, pictează, schiază și înoată, iar când era mai mică a făcut chiar karate. Anul trecut a publicat o carte, ”Grădinile interzise”, iar anul acesta a avut prima expoziție personală de artă plastică. Lista cu lucrurile pe care Alexia le-a realizat până acum este impresionantă: zeci de texte literare publicate și premiate, participare în peste 20 de expoziții de pictură și desen. A primit zeci de premii la concursurile la care a participat, fie ele de muzică, de creație literară, de pictură sau de teatru. Dar cine este Alexia și cum gândește ea? Am invitat-o la Matricea Românească și am stat de vorbă.

 

Care este pasiunea ta cea mai mare acum?

Acum, dansul și pictura. În ultima vreme mi-a plăcut foarte mult să dansez.

Dar acum doi ani spuneai într-un interviu că te pasionează mult pianul.

Da, așa era atunci. Între timp m-am mai maturizat, s-au schimbat unele lucruri. Pictura a fost dintotdeauna o mare pasiune și așa a rămas.

Ai făcut și mult sport.

Da, am făcut de exemplu karate, dar m-am oprit înainte să dau examenul pentru centura galbenă. Nici nu mai știu de ce, cred că au fost alte activități prioritare atunci.

De când ai toate preocupările acestea? Când a început totul?

Am început să desenez de la trei ani. Deci desenul și pictura au fost primele. Apoi am început pianul, apoi a venit dansul. Iar teatrul sau sporturile au fost trecătoare, nu m-am ținut de ele. Iar pentru viitor, deși n-are legătură directă cu multe din cele pe care le-am făcut până acum, aș vrea să merg către arhitectură. 

Arhitectura este o sinteză.

Da, o sinteză între desen și matematică. Dar eu văd și matematica tot ca pe o artă. O artă a gândirii.

Pentru mulți dintre colegii tăi de la școală, matematica nu doar că nu e o artă, dar este un adevărat chin!

Da, dar e nevoie de matematică peste tot. Plus că o să ne trebuiască și la evaluarea națională de la anul!

În activitățile tale din afara școlii, toate pasiunile care-ți aduc satisfacții și premii, care este raportul dintre talent și muncă?

Asta m-a întrebat foarte multă lume. Trebuie să recunosc, la mine este și muncă, dar nu mă stresez atât de mult cu ceea ce fac. Le fac pe toate din plăcere, și îmi este ușor. Poate talentul și munca sunt în proporții egale, 50-50.

Iar dacă cineva își imaginează că doar talentul este de-ajuns?

Nu, nu e adevărat. Nu cred că e adevărat. Poate doar dacă e un talent ieșit din comun. Dar în general pentru orice e nevoie de multă muncă.

Pictura ta trebuie descifrată?

Cred că nimeni n-o s-o înțeleagă așa cum am înțeles-o eu atunci când am pictat-o. Dar fiecare poate să înțeleagă altceva. Și asta mă bucură. Sunt mai multe perspective de a vedea o lucrare.

Cât timp pe zi te uiți la televizor?

Nu mă uit niciodată. Mă uit la filme, dar nu pe televizor.

După tine, televizorul e un obiect depășit? Poți trăi fără el?

Dacă aș fi numai eu în casă, da, televizorul ar putea să dispară. Știrile le poți lua și de pe internet, bineînțeles.

Acum 20 de ani, oamenii nu puteau trăi fără televizor. Era la fel de indispensabil ca și frigiderul.

Da, dar acum internetul a cucerit toată zona asta de media și totul s-a schimbat.

Cât de mult depindeți, tu și colegii tăi de generație, de internet, de telefon?

Ideea e să stai și pe telefon, dar să nu-ți irosești viața numai acolo.

 

Alexia_4

 

Este justificată temerea adulților că tinerii, adolescenții, copiii chiar, stau prea mult timp pe telefon și pe tabletă?

Da, este cu adevărat o problemă. Deși cred că depinde mult și cum își folosește copilul acela telefonul. Îl poate folosi și la activități creative. Dar da, colegii mei stau foarte mult pe telefon.

Ce crezi că merge rău în lumea asta și ai vrea să îndrepți dacă ai putea?

Cel mai rău lucru este poluarea Pământului și schimbarea de climă. E important pentru că fără Pământ nu putem trăi.

Spune-mi care este locul pe care l-ai vizitat și l-ai recomanda oricui.

Mi-a plăcut cel mai mult Londra. Poate că m-a impresionat și civilizația, și poate și locurile pe care le-am vizitat, nu știu exact. Iar din România îmi place cel mai mult la Sibiu. 

Ai primit de-a lungul anilor foarte multe premii. Cum te face asta să te simți?

Îmi place că munca mea a fost apreciată. Hobbyurile le fac și pentru mine, dar pentru mine contează foarte mult ca lumea să vadă ce fac și să fiu apreciată.

Ce crezi despre plecarea din România? Te-ai gândit să studiezi mai departe în străinătate?

S-a gândit mama, de fapt! Mi-a spus că pot să merg și în alte țări să studiez, dacă vreau, pot să stau și aici. Dar nu m-am gândit cu atenție.

Mulți dintre tinerii care pleacă din țară, nu se mai întorc. Care-i părerea ta despre asta?

Cred că poți să studiezi acolo și să te formezi. Dar după aia… Până la urmă, România e ca mama ta, și ar trebui să te întorci acasă, nu? Dacă chiar nu-ți place România și vrei să pleci, pleci. Dar altfel…

 

Ce vede Alexia în două dintre tablourile ei

 

Alexia_1

Când am pictat tabloul, am avut în minte mașina timpului, care are un suflet. De asta am desenat o față, pentru că are un suflet. Și ea împrăștie anotimpurile.

 

 

Alexia_2

Ideea acestei lucrări este următoarea: un om poate arăta mai scary, poate să aibă un chip neplăcut. Dar trebuie să-l cauți mai în adânc, să te uiți mai bine la el înainte să-l judeci.

 

Fragment din eseul ”Nemaivăzutul Peleș”, eseul pentru care Alexia a primit premiul II pe țară la concursul ”Călătorie prin UE”

Pianul regal se juca liniștit, împărțind emoții în toată sala. Emoția lui îl întrebă dacă mai e un loc și pentru ea în peisajul acesta artistic, o călătorie care-i aduce aminte de o metaforă de neîndeplinit, un epitet al muzicii vechi, care-l însoțea în viață.

În întunericul adânc, melodia devenea tot mai lentă, se pierdea în particulele oxigenului pe care-l respira odată cu muzica, se combina cu eternitatea “eternă” și se termina cu un sunet grav, totul. 

 

Fragment din volumul Alexiei, ”Grădinile interzise” (Ed. Inspirescu, 2018)

Viața mea a fost ca o filă dintr-o carte cu apocalipse, scrisă de un autor nepriceput: acum vreo săptămână am încolțit. Sămânța arăta ca o inimă umană. Mi-au crescut picioare cu degete în loc de rădăcini. Frunzele erau tutu-ul verde în care eram îmbrăcată, iar floarea din interior avea forma unui creier. Nu știam ce-i cu mine. Câteodată am impresia că cineva a greșit și în loc să-mi dea cord pe om, mi-a dat unul de plantă.

 

 

 

Corul Armonia este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 4 iunie în Agora Casei Bulboacă și Asociații, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste, dar și despre țara lor. Un astfel de cântec, decupat din concertul de pe 4 iunie, vă propunem să ascultați. Lăsați-vă în voia muzicii și intrați în starea ei. Ce vă spune, în secolul nostru, un astfel de cântec? Cât adevăr se găsește în el?

 

 

 

 

Un mister încă nedezlegat: de ce a făcut împăratul Traian statui dacilor la Roma după ce îi învinsese. Interviu cu Leonard Velcescu, singurul cercetător român al statuilor de dac provenite din Forul lui Traian

3 Iulie 2019 |
Leonard Velcescu este istoric de artă și sculptor. Și-a susținut doctoratul la Sorbona în urmă cu aproape 20 de ani cu o teză despre statuile de daci din perioada romană. Studiul acestei teme a devenit emblematic pentru preocupările sale ulterioare. Acum,...

Alexia Maria Mirițescu, adolescentă: matematica e o artă a gândirii. Da, poți pleca din România, dar de ce să nu te întorci? Ceea ce faci trebuie să faci din plăcere, dar ceilalți trebuie să te vadă și să te aprecieze

28 Iunie 2019 |
Alexia Maria Mirițescu are acum aproape 14 ani și a fost dintotdeauna un copil căruia i-a plăcut să se joace. Numai că ea și-a ales alte feluri de a se juca: scrie literatură, cântă la pian și la chitară, pictează, schiază și înoată, iar când era mai...