Zilele trecute am citit într-un articol ceva ce m-a facut să meditez la tema: “Every depth has a surface, but not every surface has a depth”. Și totuși dacă nu e chiar așa? Dacă orice are ceva mai mult în spate, văzut sau nu, doar noi nu avem ochi să vedem/ înțelegem? Acum vreau să mă refer strict la comportamente umane, la ceea ce este atât de ușor de judecat dar nu depunem nici cel mai mic efort să înțelegem, să vedem dincolo.

 

Se face anul de cand trăiesc în Anglia. Nu e rău, dar nici nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Ce am învățat eu din venirile acasă anul care a trecut (spre fericirea mea, am fost acasă în weekenduri chiar des față de alții):

 

Prima revenire acasă

După aproape o lună jumătate, simțeam că mă rup de dor: de părinți, de aer românesc, de tot ce iubeam. Am luat repede un bilet de avion și dusă am fost (trăiască low-cost-ul). Era plin ochi de români, care mai de care mai gălăgioși. Eu, cu o moacă oarecum scârbită și cu ego-ul cât casa, ”nu pot să cred că suntem aceeași nație”. Lângă mine a stat un domn cu tenul mai închis la culoare, destul de mare, ieșea un pic din spațiul scaunului destinat lui.

 

Muncește în Londra de dimineața până noaptea, când doar merge la chirie și doarme. Dacă nu vine acasă cel puțin la două luni simte că se îmbolnăvește

 

Eu încercam să stau lipită de geam, să nu cumva să facem contact. După vreo două ore de zbor îl vedeam că nu mai are stare, se foia, ofta, mai întindea gâtul să vadă pe geam… La un moment dat mă uit la ceas și îi zic “mai avem vreo oră și ajungem acasă” și zâmbesc. Atât i-a trebuit, a început să îmi zică ce dor îi e de acasă, dar aici nu are ce munci. Muncește în Londra de dimineața până noaptea, când doar merge la chirie și doarme. Dacă nu vine acasă cel puțin la două luni simte că se îmbolnăvește. M-am simțit prost că l-am judecat fără să știu absolut nimic de el. M-am îndreptat în scaun, nu mai simțeam să fug de el. Am mai povestit, iar când am aterizat, am fost amândoi bucuroși și ne-am zâmbit zicându-ne… am ajuns :). A fost printre cei care s-au ridicat repede și a stat cu geaca în mână pe culoarul avionului, îmbulzindu-se alături de ceilalți care se ridicaseră. Dar el era doar o cameră, plină înăuntru cu dor. Mă uitam la el și la ceilalți cu o altă emoție decât atunci când m-am urcat în avion. Îmi erau dragi toți.

 

Români în aeroport. Credit foto: Irina Niculae

Români în aeroport. Credit foto: Irina Niculae

 

Ultima revenire acasă

Anul trecut – avionul full, doar mai era o săptămână până la Crăciun. Sala de așteptare era plină, care mai de care mai gălăgioși, mulți vorbeau pe internet cu cei de acasă, spunându-le că acum se îmbarcă. Lângă mine o doamnă plângea, vorbea cu copilul pe speaker, îl asigura că de data asta chiar vine, nu mai minte. Îmi înghițeam lacrimile, toți oamenii ăia, oricum s-ar fi manifestat ei, simțeau aceeași emoție că merg acasă. Lângă mine au stat doi, cuplu. Oameni de mall, după judecata mea. Și iar mă găsesc întâi judecându-i, de la cum sunt îmbrăcați, la faptul că sunt gălăgioși. La final ne îmbrățișăm bucuroși că am ajuns acasă de Craciun. Bucuroși că una-două săptămâni vom vorbi numai română.

Întâmplări ar mai fi multe, dar ce vreau să spun: în fiecare om plecat e un dor, e o durere. Spusă sau nespusă. Pentru fiecare, în sufletul lui ceva doare. Și asta din neputința de a trăi decent la tine acasă, de a fi cu familia, copiii, poate părinții bolnavi. Oare nu e ăsta un motiv destul de bun pentru a fi înțelegători unii cu alții? Nu zic să facem un grup-hug cu toții în aeroport (deși ar fi draguț), dar să nu ne aruncăm noi unii altora cu maroneală în cap.

 

Ce vad în Anglia:

Respectul unui profesor universitar pentru femeia de serviciu, pe care o salută și o întreabă cum i-a fost ziua. Domnul la costum care îi mulțumește șoferului de autobuz la coborâre, băiatul cu sindrom Down care lucrează la supermarket. La casa la care este el se face mereu coadă pentru că se mișcă încet, dar lumea merge acolo și așteaptă liniștită, ba chiar îi zâmbesc și îl “how is your day?”. Mă doare că noi nu putem face asta între noi, cel ce se crede mai sus să îl privească cu înțelegere pe cel de lângă.

 

În fiecare om plecat e un dor, e o durere. Spusă sau nespusă

 

Marea majoritate a românilor pe care i-am văzut în Anglia muncesc din greu, nu doar în birouri. Sunt oameni care nu au weekenduri libere, sunt muncitori în construcții pe care la 10 noaptea îi vezi în metrou cu hainele murdare și mâinile albe de var. Se uită pe telefon la câte un videoclip cu manele, uneori fără căști. Dar ei sunt cei care au tras cu spatele toata ziua, poate în frig, poate în vânt, și au mâncat o bucată de pâine cu salam la prânz. Sunt femei de serviciu care fac curat toată ziua, sunt vânzătoare la magazine, sunt coafeze sau bucătărese.

 

Boiereasca de oraș

Oamenii, dincolo de faptul că nu au educație intelectuală, nu au educație emotională. Sunt ca niște copii care atunci când se bucură țipă tare, când sunt nervoși te injură sau te calcă pe picior. Asta fac și eu în mintea mea, doar că am învățat să controlez impulsurile astea.

România trăiește acum o poveste de jale, de dor. Nu e scrisă doar de intelectuali, e în limbajul omului simplu. Cum mi-a zis mie o babuță la un moment dat: “Fata mea mă ceartă că nu vorbesc corect, da’ eu nu știu maică boierească din asta de la oraș”. Noi ne certăm unii pe alții pentru că nu “vorbim” toți “boiereasca”. Nu suntem toți boieri. Ba cei ce se cred boieri, nu au noblețea în suflet.

Pentru genialul Moisil, matematica este principiul de bază a tot ceea ce există și preocuparea esențială a celui care vrea să cunoască. Crezul lui: matematica nu este o știință obositoare, ci este începutul gândirii.

 

Biografie:

S-a născut la Tulcea, în 1906. A trăit 63 de ani. Străbunicul era preot, tatăl era profesor de istorie și numismat, mama era învățătoare și directoare de școală. Grigore avea o soră și doi frați, și toți patru au devenit savanți. A murit în Ottawa, spre finalul unui turneu de conferințe în SUA și Canada în care a pornit în ciuda sfaturilor insistente ale medicilor bucureșteni.

 

Studii:

Începe facultatea de construcții la Politehnică, dar abandonează în anul IV. Studiază matematica și își dă doctoratul cu Gheorghe Țițeica. Continuă la Sorbona. Își publică acolo teza de doctorat și își susține docența.

 

Nicio problemă nu are granițe. Orice răspuns are multe

 

Cariera:

  • Predă timp de 10 ani în Iași. Este pasionat de logica matematică și de teoria demonstrației.
  • Următorii 5 ani îi petrece la Universitatea din București, ca profesor de analiză și logică matematică.
  • În anii 1946-1948 a fost trimis ca ambasador la Ankara.
  • 1949: înființează Societatea de Matematică.
  • 1957: devine un pasionat apologet al folosirii calculatorului în diferite aplicații. Își susține teza prin cele mai diverse canale și apare des la televiziune.
  • 1962: înființează Centrul de calcul al Universității din București.

 

Anecdotice:

  • În timpul în care a stat în Turcia ca ambasador se remarcă mai ales prin fapul că lucra mai tot timpul matematică. Iar uneori își punea pe planul al doilea însărcinările diplomatice, în favoarea studiului.
  • În camera sa de lucru era în permanență dezordine. Moisil interzisese tuturor să se atingă de hârtiile lui, iar asta ducea la acumularea de teancuri imense și haotice de notițe și foi cu teorii și calcule.
  • Fuma enorm. Se spune că media zilnică era de 50 de țigări.
  • Soția sa povestește într-o carte cum lui Moisil îi displăcea să meargă la frizer: ”I se părea absurd că un om chel trebuie să se tundă!”

 

Grigore Moisil alături de o mașină de calcul din anii '60

Grigore Moisil alături de o mașină de calcul din anii ’60

 

Pedagog și vizionar:

În ultimii ani de activitate făcuse un crez din dorința de a face matematica accesibilă și interesantă pentru elevii cărora această disciplină le displăcea. Vorbea adesea despre cum știința calculatorului va domina activitățile profesionale din anii care vor veni.

 

Vorbe de duh:

  • ”Ar fi de scris odată (…) dramele provocate de cei care, neînțelegând noul, îi prigonesc pe cei care-l practică”
  • ”Știința se răzbună ca o femeie: nu când o ataci, ci când o neglijezi”
  • ”Noi, matematicienii, facem activitate fără planuri; nu de alta, dar ca să ne deosebim de cei care fac planuri, fără activitate”
  • ”Nicio problemă nu are granițe. Orice răspuns are multe”
  • ”Matematica va fi limba latină a viitorului (…). Ea permite accelerarea maximă a circulației ideilor științifice”
  • ”Omul își uită lipsurile lui vechi pentru a-și descoperi unele noi”
  • ”Un om la 20 de ani trebuie admirat, la 30 apreciat, la 40 invidiat și la 60 stimat”

Edmond Niculușcă este președinte fondator al Asociației Române pentru Cultură, Educație și Normalitate. Este un neobosit militant pentru redescoperirea și protejarea Bucureștiului frumos. Extrase din interviu:

  • În România, ONG-urile compensează neputințele statului.
  • Vrem să refacem legătura afectivă a locuitorilor cu orașul.
  • În București, orașul agresează oamenii și oamenii agresează orașul.
  • Orașul trebuie privit ca un decor în care ni se întâmplă întreaga viață. Și ca o moștenire.
  • Un traseu pentru o plimbare de sâmbătă: de pe Arthur Verona până pe Armenească, prin una dintre cele mai dense zone culturale ale Bucureștiului.
  • În anul 1990 comunismul căzuse, dar mai exista comunismul din viețile, din sufletele oamenilor.
  • Cultura e un spațiu enorm de libertate și de plăcere personală.

 

Cu ce se ocupă ARCEN?

ARCEN se ocupă cu ameliorarea vieții în București, un oraș atât de mare și provocator. Ne ocupăm de dinamizarea unor zone din oraș, prin intermediul culturii. Filozofia noastră este că prin cultură orașul se dezvoltă inclusiv economic. Patrimoniul nu doar consumă bani, dar și produce bani.

Creșterea calității vieții într-un oraș nu e de competența Primăriei?

În România, din păcate și din fericire, ONG-urile compensează neputințele statului. Parțial, ceea ce facem noi este ceea ce ar trebui să facă și Primăria. Și Ministerul Culturii, în anumite situații. Însă în cazul nostru, noi venim cu ideile și tot noi le implementăm.

Începutul cum a fost?

În urmă cu 10 ani, deblocam 6 milioane de euro pentru salvarea Școlii Centrale din București, monument istoric ridicat de Ion Mincu în 1891. Și aveam atunci impresia că vom putea salva tot Bucureștiul. Aveam 18 ani, iar constructorul de pe șantier ne-a spus: Măi băieți, ați salvat școala asta pentru încă 100 de ani! Acela a fost momentul în care ne-am spus că toată lumea poate fi salvată. Nu s-a întâmplat asta!

 

O ședință de lucru ARCEN

O ședință de lucru ARCEN, alături de arhitectul Teodor Frolu

 

Atunci a început ”Cu bastonul prin București”?

Da, era o ideea de educație pe termen lung. O serie de trasee culturale pietonale prin mijlocul orașului, cu scopul clar declarat de a reface legătura afectivă a locuitorilor cu orașul. Ne-am dat seama că, pentru ca oamenii să se implice în salvarea orașului, trebuie mai întâi să ajungă să fie seduși de oraș. După părerea mea, patrimoniul încă nu crează emoție, încă nu există o masă critică pe subiectul ăsta.

Probabil că mulți locuitori ai Capitalei sunt mai degrabă exasperați decât îndrăgostiți de orașul lor.

Așa este, bucureștenii sunt într-un conflict toxic cu propriul lor oraș. Spun unii că asta se întâmplă încă de la demolările ceaușiste. Orașul agresează oamenii și oamenii agresează orașul.

Cum se poate schimba relația asta?

Orașul nu-i doar un spațiu de exploatare. El trebuie privit ca un decor în care ni se întâmplă întreaga viață. Și mai este și o moștenire.

 

Frântură din Bucureștiul altor vremuri

Frântură din Bucureștiul altor vremuri

 

Propuneți-ne un traseu de parcurs prin București, pe care să-l parcurgem, să zicem, într-o dimineață târzie de sâmbătă.

Haideți să începem cu zona Icoanei. Pornim din fața librăriei Cărturești, pe strada Arthur Verona, fosta stradă a Memoriei, traversăm strada Dionisie Lupu și trecem pe lângă biserica anglicană. Apoi intrăm pe una dintre cele mai frumoase străzi de aici, strada Cristofor Columb, care este cea mai tânără stradă de aici, construită pe terenurile lui A.D. Xenopol după Primul Război Mondial. Este o stradă în curbă și conține toată arhitectura Bucureștiului: stilul neoromânesc, art-deco, eclectic, neoclasic francez. Intrăm apoi în Grădina Icoanei, ne putem opri la râul memorial care amintește de fostul râu Bucureștioara, care era cel mai important afluent al Dâmboviței, trecem pe lângă Școala Centrală, vedem pe colț cu Jean-Louis Calderon actuala bibliotecă a Școlii, locul unde locuiau directoarele Școlii împreună cu elevele din Pensionatul Domnesc de Fete. Mulți ani a fost directoare la Școala Centrală soția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, care era foarte bun prieten cu Caragiale, care locuia la o stradă distanță de Școala Centrală. Cella Delavrancea era mică, iar Caragiale, în desele lui vizite, îi spunea ”Hai, Cella, cântă-ne niște scarlatești!” – îi plăcea mult Scarlatti. După care mergem mai în față către Biserica Icoanei, peste drum vedem ceea ce este azi Inspectoratul Școlar, iar altădată era casa fiicelor lui Tzigara-Samurcaș, cel care a întemeiat Muzeul Țăranului Român. Putem să intrăm pe Alexandru Donici și să vedem și acolo niște case superbe, cu niște curți care comunică, fiecare dintre ele, și cu strada Maria Rosetti, o arteră foarte diferită ca dinamică. Și ajungem în capătul străzii Al. Donici, colț cu Vasile Lascăr, în dreptul primei farmacii din București, care păstrează inclusiv mobilierul original. Și ne putem uita prin vitrină și să vedem cum arăta o farmacie în anii 1920.

E un traseu foarte ofertant. Putem merge mai departe?

Putem merge mai departe în cartierul armenesc, care are propriul lui peisaj cultural și în care n-au locuit niciodată armeni. Armenii se aflau pe Calea Moșilor, dar aici era doar Biserica Armenească. Din cartier în cartier putem ajunge în Mântuleasa lui Eliade, pe care le găsim în literatura lui fantastică: Popa Soare, Negustori. Eliade este, de fapt, cel care transformă Bucureștiul într-un oraș mitic.

Alte zone interesante?

O zonă foarte frumoasă este zona cu străzi cu nume de capitală, Roma, Paris, Londra. Parcelarea Filipescu-Bonaparte, cum se numea pe vremuri, ne transmite clar cum ar fi arătat cartierele rezidențiale interbelice. Acele spații care exprimă cel mai bine conceptul de oraș-gradină de la începutul secolului 20.

 

Eveniment ARCEN, pe terasa unui bloc de birouri de pe bulevardul Magheru

Eveniment ARCEN, pe terasa unui bloc de birouri de pe bulevardul Magheru

 

Iar mai la sud?

Cotrocenii sunt poate zona cea mai bine conservată din București, o insulă în care și locuitorii sunt conștienți de valoarea zonei în care locuiesc. Ei simt spiritul locului. Strada Dr. Lister, strada Louis Pasteur, în Cotrocenii de Jos – pentru că se face o distincție între zona aceasta și Cotrocenii de Sus. Iar o altă zonă foarte semnificativă, spre nord, este Șoseaua Kiseleff, care poate fi numită Centru Istoric, chiar dacă este mai departe. Este un loc numit Dumbrava Bănesei, pentru că Pădurea Băneasa ajungea până în Piața Victoriei.

Faceți parte din generația celor născuți după 1989, a celor care n-au cunoscut comunismul. Este și generația celor care au plecat în mare parte din România.

Mă întreb, oare chiar n-am cunoscut comunismul? Cred că l-am cunoscut cumva, chiar n-am trăit în timpurile acelea. Era comunismul din viețile, din sufletele oamenilor. Da, sunt din generația celor care au ales masiv să plece. Eu am avut două șocuri în legătură cu asta. Primul a fost la 18 ani, când toți prietenii mei au plecat fie la Londra, fie la New York, și am trecut foarte greu prin șocul acela. Și s-a mai întâmplat o dată chiar anul acesta, când oameni cu care lucram, cu unii dintre ei eram și prieten bun, aleg să plece pentru că nu mai văd un viitor în acest spațiu. Eu am ales de fiecare dată să rămân.

A fost o alegere conștientă, nu o conjunctură?

A fost o alegere conștientă. Am rude la Montreal, iar în 2008, când toți prietenii mei au părăsit România, rudele m-au invitat să rămân în Canada. Am ales să nu rămân acolo. Eu am convingerea că suntem o generație care trebuie să ducă lucrurile mai departe. Sunt puține epoci în care e atâta libertate de a construi lucruri.

Și atunci, care să fie motivul principal pentru care mulți tineri pleacă din România?

Pleacă din România pentru că n-au perspectivă, mulți dintre ei. N-au sensul sacrificiului sau nu găsesc un sens în sacrificiul de a rămâne aici. E o alegere grea să rămâi aici: vei avea parte de multe lucruri care nu-ți convin. Și șansele să ne ratăm sunt destul de mari aici.

Să luăm drept exemplu ipotetic un tânăr din Pipera care este beneficiarul tuturor facilităților din turnul de sticlă în care își are biroul. În ce măsură mai poate el să aprecieze Bucureștiul vechi?

Dacă va fi expus la acest oraș, îl va aprecia. Ceea ce înseamnă că trebuie să se întâmple ceva în acest oraș cu inimi multiple. De asta credem noi în salvarea orașului prin intermediul culturii. Cultura este cea care conectează microcomunitățile și este și factor de dezvoltare. Dacă acest corporatist bea o bere într-un loc din vechiul București care arată bine, o clădire care a fost restaurată sau o curte care mai este încă intactă, tipul acesta de expunere îl va face să înțeleagă dimensiunile orașului pe care nu-l vede zi de zi.

Poate că acestui scop îi servește și desolemnizarea culturii. În sensul că poți consuma cultură și într-un mod relaxat, nu doar în spațiile și în formele consacrate.

Cultura e ceva foarte intim și personal. E un spațiu enorm de libertate și de plăcere personală.

La 30 de ani de la momentele din decembrie 1989, o expoziție a artistei Elena Murariu pune problema morții dintr-o perspectivă puternică: se poate muri în beneficiul altora, iar cel care moare astfel este eroul. Și se poate muri în numele Adevărului, iar protagonistul devine martir. Cum dialoghează martirul și eroul? Artista pune totul sub semnul iconic al bradului, în expoziția ”Brazii” de la Liceul ”Anastasia Popescu”.

Vernisaj

Expoziția Brazii a Elenei Murariu a fost vernisată luni 11 februarie la Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu. Au vorbit curatorul Dan Mircea Cipariu, directoarea liceului, Mona Șerbănescu, părintele Gheorghe Holbea și autoarea, la care s-a adăugat ca invitat special Ana Blandiana. Au fost de față iubitori de artă creștină și cunoscători ai operei Elenei Murariu, scriitori și jurnaliști, elevi și părinți de la Liceul Anastasia Popescu.

Brazii_5

Expoziția: eroii

Lucrările sunt așezate în expoziție după o rânduială artistico-teologică evidentă și care te provoacă la descoperiri. Sunt două abordări: martirii sunt Brâncovenii, iar eroii sunt românii căzuți în decembrie 1989 pentru recucerirea libertății. Elena Murariu a așezat chipurile eroilor sub forma fotografiei funerare, binecunoscutul model imprimat în ceramică de pe crucile de mormânt, cu ramă aurie. Rama aurie a chipurilor, ornament obișnuit pe morminte, devine aici semnificativ: este forma prin care eroii capătă aureolă de sfinți. Și, deși sacrificiul lor nu este recunoscut drept martiraj în sensul genuin religios, totuși alăturarea lor cu icoanele este perfect coerentă. De altfel, eroii sunt considerați în Biserica Ortodoxă drept mucenici într-un sens larg – în înțelesul în care moartea lor este în beneficiul celorlalți.

Brazii_9

Expoziția: martirii

Martirii Elenei Murariu sunt Brâncovenii. Artista le-a dedicat mai multe expoziții, propunându-i ca familie și ca individualități, așa cum face și aici. Chipurile tinerilor fii ai lui Constantin Brâncoveanu sunt mature și în același timp firave. Iar suportul reprezentărilor iconografice este lemnul cioplit în forme verticale, sub tematica generală a bradului. Martirii sunt prezenți în expoziție ca parte distinctă, organizată într-o sală diferită de cea a eroilor. Iar vizitatorul este provocat să treacă printre piesele verticale și să le observe dialogul.

Brazii_1

Brazii veșnic verzi

Înțelesul simbolic al bradului este evident, dar artista a mers mai departe de zona simbolică: a adus în expoziție brazi tăiați, deja ofiliți sau aproape uscați. Între ei, descoperi surprins brazi verzi, în ghiveci, care secționează un segment vizual care poate deveni dezolant. Moartea și viața, durerea și speranța se întâlnesc și se completează în acest fel.

Brazii_7

Brazii copiilor

Elevii Liceului Anastasia Popescu au fost invitați să se exprime ca artiști și să pună pe hârtie desenele lor care au drept temă același brad nemuritor. Sunt deci puse alături lucrările naive și spontane ale copiilor cu operele Elenei Murariu, adesea lucrate cu finețea miniaturistului.

Brazii_8

Nu că Iisus râdea de lume, sau plângea pentru lume. El sărbătorea împreună cu noua lume care începea să se nască, o lume în care tot ce-i bun și frumos triumfă asupra răului și nenorocirii. Și se întrista împreună cu lumea așa cum era, lumea violenței, a nedreptății și tragediei pe care El și oamenii pe care îi întâlnea o cunoșteau atât de bine.

N.T. Wright (Creștin pur și simplu – de ce are sens creștinismul, Deisis, 2016)

 

Timpul vieții în expresie geometrică

Viața este o petrecere în timp, așa cum ne apare ea în lumea în care trăim. Dar cum arată viața de la sfârșitul timpului? Întrebarea este, să recunoaștem, deconcertantă, atât pentru cei care vor să cunoască lumea rațional, cât și pentru cei care preferă cunoașterea dogmatică, metafizică sau speră în cunoașterea revelată.

Ca raționalist, dar în același timp conștient de sărăcia mijloacelor mele de cunoaștere, încerc să fac o analogie sprijinită pe imagini geometrice care să contureze un punct de plecare din care să se plăsmuiască răspunsul la o întrebare atât de dificilă. Vreau să fac încă de la început o precizare: prin analogia mea pornesc discuția, dar în continuare mă voi baza pe cuvintele Sfântului Pavel pentru a contura posibila schiță de răspuns.

 

cerc_editat 2
Privind figura de mai sus, ce reprezintă o figură geometrică simplă, adică o sferă, intersectată de un plan orizontal, să ne imaginăm că am fi o ființă bidimensională ce locuim pe respectivul plan orizontal și de acolo asistăm la un eveniment de tipul următor: sfera cu trei dimensiuni care se mișcă în plan vertical pătrunde prin planul cu două dimensiuni al vieții noastre.

Să presupunem (pe axa verticală a timpului) că viața noastră ca ființă bidimensională martor începe odată cu prima pătrundere a sferei tridimensionale în planul existenței noastre. La început, în prima zi, prima oră, prima secundă evenimentul va avea dimensiunea unui punct. Apoi, cu fiecare clipă, cu fiecare zi evenimentul își va schimba forma devenind, de la depărtare o linie ce crește și tot crește.

 

Toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții

 

Dacă ne apropiem, vom observa de fapt că evenimentul este unul bidimensional și nu o simplă linie, căruia îi putem da ocol. Constatăm că este un cerc tot mai mare; la apogeu cercul va avea dimensiunea sa maximă, care din perspectivă aduce cu o linie egală cu diametrul sferei. Pe măsură ce timpul trece și noi îmbătrânim, evenimentul pare că regresează în dimensiuni și, în ultima clipă a vieții noastre se va reduce la… un punct.

Să presupunem acum că după moarte, eliberat de constrângerea materială, sufletul nostru virtuos la sfârșitul tipului petrecut împreună cu trupul bidimensional se va muta liber în ceea ce înainte nu putea să perceapă, adică în spațiul tridimensional superior. Atunci evenimentul pe care l-a trăit prin fragmente în timpul vieții poate să-i apară în integralitatea sa, ne-feliat de constrângerea spațiului bidimensional ori mai bine zis recompus din toate secvențele temporale bidimensionale trăite într-o viață pe axa (verticală a) timpului și va vedea… sfera!

Atunci toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții: perfecțiunea sferei în fața căreia nimic nu va mai conta.

După excursul geometric, nici el tocmai facil, mă întorc să explic de ce mai departe avem nevoie de cuvintele Sfântului Pavel, mai precis ale martorului Saul din Tars: om ca și noi, deloc perfect, într-o zi pe drumul Damascului este scos din dimensiunea noastră lumească prin voia lui Dumnezeu și, de la capătul timpului vieții lumești, vede sfera perfectă a existenței noastre (hipersfera. Vezi primul articol din această serie, Împărăția. Întâia mărturie a unui raționalist).

 

Saule, Saule, de ce mă prigonești?

Saul din Tars este introdus în Noul Testament prin Faptele Apostolilor, unde evanghelistul Luca (8:1) ne spune că Saul s-a făcut părtaș la uciderea lui, adică a Sfântului Ștefan cel ucis cu pietre în Ierusalim.

Aflăm mai apoi (9:1, 2) că Saul suflând încă amenințare și ucidere împotriva celor ce se converteau la Evanghelia lui Iisus Mesia a găsit cu cale să solicite mai marilor religioși ai vremii, aceiași care-l judecaseră și pe Iisus, scrisori către sinagogile din Damasc prin care să fie împuternicit cu represiunea în acel oraș.

Saul din Tars era un evreu grecizat (educat în cultura greacă, vorbitor de limbă greacă), dar și un fariseu apocaliptic, care ar fi studiat, în tinerețea sa, cu Gamaliel, unul din marii învățați ai curentului fariseic. Prin prisma educației sale, nu este de mirare că Saul era mai mult decât sceptic în privința credinței noi, care acredita că Iisus din Nazaret este fiul lui Dumnezeu și Mesia, în condițiile în care nici vorbă să se fi pus în fruntea poporului pentru a-i conduce la o victorie asupra dușmanilor, instaurând astfel pe pământ regatul promis evreilor.

 

Persecutarea creștinilor de către Nero. Pictură de Henryk Siemiradski, 1876

Persecutarea creștinilor de către Nero. Pictură de Henryk Siemiradski, 1876

 

Dimpotrivă, Saul constata că acel Iisus fusese judecat, găsit vinovat și ucis cu moartea rezervată de romani tâlharilor de joasă speță, anume prin răstignire, deci nu putea logic să pretindă rolul de Mesia, chiar dacă adepții săi insistau că ar fi înviat în a treia zi, așa cum profețise – toate acestea i se păreau nu doar neverosimile, ci condamnabile pentru că sminteau poporul.

Nu doar în Faptele Apostolilor găsim imaginea unui Saul atât de uman, ci și în propriile mărturii ale Sfântului Pavel, care își recunoaște ulterior slăbiciunea firească a omului (Saul) ce aparținea acestei lumi: Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu (I Corinteni, 15:9).

Saul nu l-a cunoscut pe Dumnezeu folosind rațiunea, ci cunoașterea i-a fost revelată, trăind o veritabilă experiență mistică. Ar merita aici să zăbovim puțin asupra acestor momente ale vieții sale, chiar dacă între propria sa mărturie (Galateni) și mărturia evanghelistului Luca există anumite diferențe; și tocmai pentru că aceste diferențe ne ajută ulterior să înțelegem cum, după revelație, absolut tot ce a gândit Sfântul Pavel a fost logic, complet rațional – cel puțin după părerea mea.

 

Lumina orbește sau revelează?

În Faptele Apostolilor, Evanghelistul Luca descrie episodul întâlnirii dintre Saul și Iisus pe drumul Damascului ca pe un eveniment pe care absolut nimic nu-l anunța: o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată (9:3). Iisus l-a întâmpinat atunci cu întrebarea Saule, de ce mă prigonești?, pe care o putem la fel de bine traduce prin de ce îți vine atât de greu să crezi în jertfa Mea pentru voi și începutul Împărăției?

În fața acestei întrebări Saul era asemeni oricăruia dintre noi. Și era orb. Cu ochii fără vedere Iisus la trimis în Damasc la Anania, care, cu puterea Duhului Sfânt, i-a deschis ochii. Mai departe, evanghelistul Luca istorisește despre Saul, de acum devenit Sfântul Pavel, că, împreună cu Barnaba, au luat calea Ierusalimului, unde s-a întâlnit cu ceilalți apostoli convenind împreună asupra misiunii apostolice.

Revelația i-a adus lui Saul, omul obișnuit dar acum schimbat, și o schimbare de nume: și-a luat numele de Paulus (pe filieră greacă Pavlos și în slavonă Pavel), adică cel mic, cel smerit. Pe cât de smerit, pe atât de vrednic în misiunea sa.

Galatenilor (1:13-20) Sfântul Pavel le oferă însă o altă imagine asupra  modului în care a devenit din om simplu unul din apostolii lui Iisus, ceva mai potrivită educației sale de fariseu și credinței sale apocaliptice: în fapt ar fi fost menit încă din pântecele mamei la misiunea evanghelică și când a venit momentul ochii, până atunci închiși, i s-au deschis.

Revelația a constat, așa cum o spune indirect în II Corinteni (12:2,4), într-o răpire în cer și în rai, unde a auzit cuvinte de nespus. Așa se face că apostolatul său nu a început cu o învățătură primită de la trup și de la sânge (Galateni; 1:16) ci nemijlocit de la Iisus; abia după trei ani petrecuți în deșertul Arabiei, în meditație, Sfântul Pavel a reușit să-i cunoască pe doi dintre apostoli, adică pe Petru, zis Chefa și pe Iacob, fratele lui Iisus.

 

Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba!

Neîndoielnic, Sfântul Pavel, apostolul lui Iisus Mesia, într-un fel sau în altul a devenit din om obișnuit, cu ochii ținuți închiși și trăitor în lumea aceasta, în urma revelației întâlnirii cu Iisus, de la care a primit evanghelia asemeni celorlalți apostoli, un om nou, un om al Împărăției. Cunoașterea sa, așa cum este expusă în epistole, nu este una dogmatică, motiv pentru care Sfântul Pavel insistă pe ideea că viziunea sa nu concordă cu aceea a apostolilor Petru și Iacob, mai degrabă inflexibilă, ci curge într-o logică la care însuși Iisus l-a făcut părtaș.

Ce ne spune de fapt Sfântul Pavel este că evanghelia sa are o temelie – revelația primită direct de la Iisus Mesia, și o rațiune – transformarea omului obișnuit în locuitor al Împărăției (nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, I Corinteni, 15:51). Iar credința sa este posibilă pentru că în momentul revelației, din locurile celui de-al treilea cer și din câmpia raiului, a văzut viața oamenilor și Împărăția dincolo de timpul lumesc (sublunar), adică în menirea lor divină și nu în puținătatea lor lumească.

Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. (I Corinteni, 15:10)

Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui,

După aceea sfârșitul, când Domnul va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, când va desființa orice domnie și orice stăpânire și orice putere. (I Corinteni, 15:23,24)

Sfântul Pavel ne oferă, prin epistolele sale, imaginea atotcuprinzătoare a Împărăției și dă, totodată, dovadă de o minunată forță de împletire între puterea revelației și valențele gândirii raționale. Pentru că, dacă Iisus a înviat din morți și este temelia, el este și Mesia a cărui misiune s-a împlinit pentru că Împărăția a început de acum să fie durată pe pământ, în lumea noastră.

Dar Împărăția nu este încă desăvârșită, ea se durează în fiecare zi și va fi desăvârșită la sfârșitul vremurilor, atunci când Iisus, după a doua Sa venire, va purta la sfârșitul timpului lumesc (sublunar) victoria finală – va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale (I Corinteni, 15:25) – și va preda Tatălui Împărăția.

 

Venirea Împărăției, sfârșitul cunoașterii imperfecte

În mod logic, observă Sfântul Pavel în sprijinul nostru, până la a doua venire – care se poate petrece oricând, pentru că ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea (I Tesaloniceni 5:2) – și desăvârșirea Împărăției, va exista un provizorat, răstimp pe care omul trebuie să-l folosească, la fel de logic și totodată înțelept, pentru beneficiul salvării sufletului său. Omul, dacă este înțelept, trebuie să se poarte, prin urmare, în fiecare zi ca și când ar trăi deja în Împărăția desăvârșită a lui Dumnezeu!

De ce este rațional să ne comportăm astfel, dacă nu putem totuși percepe cu simțurile Împărăția? Ei bine, Sfântul Pavel are un cuvânt de spus și despre acest lucru. Cheia prin care putem percepe existența Împărăției chiar acum, imediat, este Dragostea, Iubirea! Închinându-i un întreg capitol în I Corinteni (13), Sfântul Pavel nu teoretizează pur și simplu asupra bunurilor Dragostei, ci ne explică o rațiune, o cheie a înțelegerii, a rostului.

Acum putem fi înșelați, pentru că în parte cunoaștem și în parte prorocim. Dar la desăvârșirea Împărăției, tot ceea ce este în parte se va desființa. Și noi oamenii, nedesăvârșiți, în continuă devenire pe axa timpului vedem acum ca prin oglindă, dar la sfârșitul vremurilor celor virtuoși, care au înțeles cheia în care să își conducă existența lumească, li se va arăta sfera: vom vedea față către față, vom cunoaște pe deplin, așa cum însuși Sfântul Pavel dă mărturie că a fost cunoscut de Iisus.

Cine este Mihail Kogălniceanu: student conștiincios și cercetător pasionat, revoluționar și premier, mare proprietar de pământuri și colecționar pătimaș de artă. Iată câteva detalii ale uimitoarei lui vieți.

Biografie:

Născut în Iași, din părinți basarabeni. Strămoșii mamei sale erau genovezi. A fost primul dintre cei 10 frați. A locuit în Iași, la Paris, la Berlin și la București. S-a născut în 1817 la Iași și a murit în Franța, în 1891.

Studii:

Face studii universitare în Franța, apoi este nevoit să se mute în Berlin. Motivul mutării: Regulamentul Organic proclamat în 1934 la Iași susținea că tinerii care studiază în Franța sunt expuși ”ideilor rebele”.

Operă:

Primele lucrări, scrise în jurul vârstei de 20 de ani: ”Studii istorice, creștine și morale”; un studiu despre romi; ”Istoria Valahiei, a Moldaviei și a valahilor transdunăreni”. Opera sa de maturitate este foarte bogată, dar a fost evident subordonată activității publice.

Cultural:

A înființat mai multe publicații, cum ar fi Dacia Literară și Arhiva Românească. Două dintre ele au fost interzise de domnitorul Mihai Sturdza, fiind considerate prea revoluționare.

A fost directorul Teatrului Național din Iași.

A influențat puternic oamenii de cultură din timpul său prin faptul că susținea descoperirea și cultivarea specificului național al culturii române. Ideea centrală: traducerile sunt necesare, dar avem nevoie de operă originală românească.

A fost membru și apoi președinte al Academiei Române.

Originalitate:

Kogălniceanu a susținut că a fost primul care a folosit în limba franceză termenul român în locul termenilor consacrați până atunci, adică valah sau moldovean. Iorga spune că lui Kogălniceanu i se datorează generalizarea acestui termen.

Revoluționar:

Kogălniceanu a fost probabil cel mai vocal promotor al ideilor revoluționare de la 1848. Stă mult prin Europa de Vest, iar atunci când se întoarce este arestat pentru scurt timp. Apoi în Paris face parte din cercuri formale și informale de ideologi ai schimbării. După declanșarea revoluțiilor europene, este obligat să fugă în exil în Bucovina austriacă. Aici scrie un proiect de constituție a Moldovei, în care cere drepturi civile și mai ales unirea Moldovei cu Țara Românească.

După ce Revoluția se încheie, iar domnitorul este schimbat, Kogălniceanu revine la Iași și ocupă funcții în administrația centrală. Contribuie la legislația pentru abolirea robiei.

Unionist:

Devine figura cea mai proeminentă din Partida Națională, grupul de oameni politici care susțineau unirea cu Țara Românească. Într-o conjunctură internă și externă care s-a dovedit a fi providențială, a reușit să impună alegerea lui Cuza ca domnitor al Moldovei și să promoveze alegerea lui și la București, având drept rezultat final unirea celor două Principate.

Prim-ministru:

Pe durata domniei lui Cuza, Kogălniceanu a fost de mai multe ori șeful cabinetului de miniștri. Lui i se atribuie un rol important în secularizarea averilor mănăstirești. Și, de asemenea, a fost unul dintre promotorii reformei agrare ale lui Cuza și partenerul acestuia în impunerea schimbărilor radicale din justiție, comerț și educație.

Ministru de Externe:

În anii 1877-1878, pe durata Războiului ruso-turc, este ministru de Externe. În această calitate s-a dovedit decisiv în dobândirea independenței de stat a României.

Avere și notorietate:

A fost unul dintre cei mai mari proprietari de pământ din România. S-a ocupat îndreaproape de repopularea provinciei Dobrogea, după revenirea acesteia la teritoriul românesc, în 1878. Drept recunoaștere a rolului său, mai multe localități dobrogene îi poartă numele. A fost cel mai mare colecționar de artă al vremii sale. Pinacoteca sa a fost vândută la o casă de licitații din Koln, după ce guvernul român a refuzat să o cumpere.

Șerban Stoica lucrează de trei ani într-o companie de consultanță care-i încredințează proiecte în diferite locuri de pe glob și în domenii variate. Pentru el, lumea nu-i așa de mare, iar România este întotdeauna locul în care să te întorci.

 

Lucrezi într-o firmă mare. Cât de mare?

E o multinațională din Statele Unite specializată în consultanță, cu o istorie de peste 90 de ani, cu birouri in peste 40 de țări și un număr de 3500 de angajați la nivel global. Iar activitatea mea de consultanță include mai multe lucruri, de la dezvoltarea afacerii și extindere în piețe noi, până la restructurări de companii, optimizări de costuri, prioritizare de proiecte și așa mai departe.

Cum ai știut că vrei să faci asta?

N-am știut, am ajuns la asta printr-o conjunctură, printr-un coleg de facultate care ulterior mi-a devenit foarte bun prieten. După ce făcusem facultatea de finanțe și apoi lucrasem împreună cu tatăl meu timp de șapte ani în compania familiei, m-am gândit că ar fi interesant să încerc ceva nou. Mi-am zis, ok, de ce să nu încerc – cu gândul că stau un an, după care văd eu ce-o să fac. În companiile de acest gen, durata obișnuită de angajare a unui consultant este destul de scurtă, un an, doi, din motive variate. Și iată-mă de trei ani aici și continui.

 

Șerban Stoica în Oman, o țară din sud-estul Peninsulei Arabice aflată în plină dezvoltare

Șerban Stoica în Oman, o țară din sud-estul Peninsulei Arabice aflată în plină dezvoltare

 

Îți place foarte mult ceea ce faci?

Da, evident, deși este foarte solicitant. Îți oferă satisfacții mari, pentru că sunt multe industrii pe care le poți aborda în calitate de consultant. Poți intra pe proiecte foarte scurte, de o săptămână-două, sau poți intra pe proiecte lungi, de un an-doi-trei. În trei ani poți lucra într-o singură industrie sau poți lucra pe 20 de industrii. Eu, de exemplu, în trei ani am lucrat în 15 proiecte.

În ce domenii?

Industria petroliera, utilități, bancar, asigurări, aviație, logistică, telecom.

Domeniile sunt foarte diferite între ele. Trebuie să fii bun în fiecare domeniu? Pentru că pare greu de crezut că se poate.

Sunt două componente. Pe de o parte, trebuie să stăpânești managementul ca știință, dar în profunzimea lui, nu raportat la fiecare industrie, ci bune practici care se pot aplica în orice industrie. Și în același timp, pe parcursul avansării în carieră, se definește un domeniu pe care-l preferi și în care vei lucra pe termen lung.

 

În momentul în care stai în România, uiți care sunt lucrurile care-ți plac și care contează. Dar când pleci din zona de confort și întâlnești oameni total necunoscuți, în primul rând ești pus să răspunzi la întrebarea care sunt lucrurile care definesc România

 

Ești tânăr. Nu ești privit cu neîncredere atunci când, să zicem, prezinți concluziile tale boardului unei companii mari, cu afaceri foarte valoroase, care depinde de consultanța ta?

E un dezavantaj în anumite situații, oamenii consideră că pentru a avea un anumit de nivel de cunoștințe trebuie să fi trecut prin foarte multe experiențe profesionale și de viață. Însă în domeniul nostru lucrurile se desfășoară cu o viteză mult mai mare. Curba de învățare e mult mai abruptă față de orice altă profesie. Și avem acces la resurse și la informații din multe locuri. Atunci când începem un nou proiect, bibliografia care poate fi utilizată spre documentare este foarte vastă, întrucât avem acces la baze de date internaționale, din toate locurile de pe glob unde activează compania și din toate proiectele. Dacă, spre exemplu, avem de realizat un proiect despre prelucrarea lemnului, putem accesa bunele practici în acest tip de proiecte pe parcursul ultimilor 50 de ani în 60 de țări. Și atunci este mai ușor pentru noi să spunem cum trebuie făcute lucrurile.

     Un profesionist, cu cât este mai bine pregătit, cu atât nu are o problemă să asculte sfaturi de la oricine

Ai o tipologie referitor la cei care acceptă sau nu acceptă sfaturile voastre?

De multe ori ni s-a spus, din partea clienților: ”Eu lucrez în compania asta de 50 de ani și vii tu să-mi spui cum să fac lucrurile”. Depinde mult de mentalitatea oamenilor, dar ni s-a întâmplat peste tot în lume. Cu cât este mai bine pregătit omul respectiv, cu atât nu are această opinie. Cu cât el se simte mai sigur pe el, cu atât nu are o problemă în a asculta sfaturi de la oricine.

Iar faptul că ești român a fost vreodată o problemă?

N-a fost o problemă, așa cum n-a fost un avantaj. Nu contează țara în care te-ai născut, în proiectele noastre pot intra oameni din Mexic, Italia, India, Africa de Sud, și proveniența lor nu face o diferență. Dar sunt și situații în care oamenii sunt foarte bucuroși când aud că ești din România, spre exemplu în Turcia!

 

Păi o să-ți spun cum produc eu schimbarea în România: îmi văd de treabă. Am o atitudine civică de bun simț

 

În ultimii trei ani ai lucrat în țări foarte diferite între ele și ai întâlnit oameni foarte diferiți între ei. În ce măsură te mai simți român, după ce ai avut de-a face cu atâta diversitate?

În mult mai mare măsură decât când eram în România. Să-ți explic. În momentul în care stai în România, uiți care sunt lucrurile care-ți plac și care contează. Dar când pleci din zona de confort și întâlnești oameni total necunoscuți, în primul rând ești pus să răspunzi la întrebarea care sunt lucrurile care definesc România. Discuții de cafenea, ai putea zice, dar care te solicită foarte mult din punct de vedere intelectual. Și, în plus, atunci când ești departe ți se face dor. Și ți se face dor de lucrurile bune, acelea care definesc țara asta.

Care sunt țările în care ai lucrat în ultimii ani?

În țările nordice: Finlanda, Norvegia, Danemarca, Suedia, în Germania, în Anglia, Turcia, în Orientul Mijlociu, mai exact în Oman. În toate mi-ar plăcea să mă întorc, dintr-un motiv sau altul. Danemarca și în special Copenhaga mi-au rămas bine întipărite în minte, oamenii sunt foarte deschiși. Experiența din Orientul Mijlociu este ceva foarte diferit, aici oamenii sunt în aparență stricți și reci, dar după ce ajungi să-i cunoști realizezi că sunt calzi și primitori.

 

Copenhaga, o capitală fermecătoare mai ales în zilele însorite de vară

Copenhaga, o capitală fermecătoare mai ales în zilele însorite de vară

 

Cum ajungi la un nivel profesional atât de înalt?

Cea mai importantă pentru prima etapă este educația. Și nu e vorba numai despre educația de-acasă, care este foarte importanta, ci și despre educația academică. Pentru mine a contat mult că am fost elev la Sfântul Sava, mai ales pentru că am avut profesori foarte buni și colegi care-și doreau să facă performanță, erau focusați pe învățat. Pe lângă educație, e vorba despre determinarea fiecăruia, dorința de a face mai mult, indiferent de motivația din spate. Și apoi vine partea de contact cu mediul profesional, care este bine să vină cât mai rapid. Eu încă din primul an de facultate am fost angajat, deci am intrat în disciplina muncii de zi cu zi. Nu e un lucru ușor și uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau nu, pentru că într-o bună perioadă din viața mea care ar fi putut să fie mai relaxată, adică studenția, eu încercam să mă împart între a merge la școală și a lucra.

Sunt exemple briliante de oameni de afaceri vizionari care au reușit fără să fi avut studii. Să fie asta o încurajare pentru cei cărora nu le place studiul?

Cazul oamenilor care au făcut afaceri grandioase fără a avea studii este foarte circumstanțial, din punctul meu de vedere. Nu cred că poți generaliza pornind de la ei, ei sunt excepții. Și sunt doar excepțiile care confirmă regula conform căreia ca să ai succes trebuie să înveți, lucrezi, verifici mai multe domenii etc.

Îți place România așa cum arată ea?

Întotdeauna mă întorc cu plăcere în România și nu doar pentru familie și prieteni, ci și pentru locuri. De fiecare dată când aterizez la Otopeni am un sentiment de bucurie, chiar și atunci când mă întorc din vacanță! Cred că Bucureștiul și România în general s-au schimbat mult. Există unele probleme de mentalitate, e adevărat.

Și cum se poate schimba mentalitatea?

Păi o să-ți spun cum produc eu schimbarea în România: îmi văd de treabă. Dacă a nins, dau zăpada din fața casei. Îmi plătesc taxele. Nu arunc gunoi pe stradă. Am o atitudine civică de bun simț. Dacă fiecare ar face asta, poate că lucrurile ar fi mai bune.

Și-l știu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – Că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.

Sfântul Apostol Pavel – 2 Corinteni 12: 3,4

Poți fi în același timp un raționalist, cartezian și totodată un bun creștin? Poți să înțelegi temeiul argumentării lui Thomas Paine, să-i admiri rigoarea cu care-și expune ideile, chiar dacă nu ești de acord cu el și, mai mult, să înveți de la o astfel de personalitate cum poți fi mai bun, deci și un mai bun creștin? Este eronat să mărturisești că imaginea Empireului lui Dante, cerul nevăzutelor lui Dumnezeu și început al Universului nostru cunoscut (de la Big Bang încoace) l-ai înțeles mult mai ușor printr-o noțiune geometrică, și anume aceea a hipersferei¹, a sferei în patru dimensiuni?

Hipersfera lui Riemann. Sursa: Wikipedia

Hipersfera lui Riemann. Sursa: Wikipedia

Ce este până la urmă creștinismul, dincolo de asumarea învățăturii lui Iisus Hristos – Iisus Mesia, Dacă nu și acceptarea rațională a prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume? Iisus, fiul născut din smerita fecioară Maria și crescut de tatăl său pământesc Iosif îndată ce a fost născut în lume, întâmpinat de păstori și venerat de Regii Magi, a început încă din iesle să pună (în lumea noastră) bazele Împărăției Tatălui Său și Dumnezeul nostru al tuturor. De atunci, chiar dacă multora dintre noi li se pare exact contrariul, această Împărăție crește mereu și se întărește, pregătind a doua venire pe norii cerului a împăratului său ceresc, Mesia/Hristosul Iisus.

Despre Împărăția pe care Iisus o clădește în lume au vorbit mulți alții înaintea mea, teologi și învățați, filozofi de calibru ori martiri, oameni simpli sau călugări, dar tot a mai rămas loc și pentru mica mea mărturie. Iar mărturia mea, pe care încerc să o înfățișez într-o suită de câteva articole, este aceea a omului modern, obișnuit să gândească mai degrabă rațional decât dogmatic, să se bazeze pe deducție și silogism și mai puțin pe revelație. Raționalistul poate fi creștin și-L poate iubi pe Iisus Mesia și poate simți aproape palpabilă prezența Împărăției Sale în lume, pentru că mărturiile existenței acesteia sunt la tot pasul!

De ce ne punem întrebări legate de transcedental?

Fotografierea integrala a cerurilor. Imaginea a fost realizata de telescopul spațial european Plank, în prima misiune de fotografiere integrală a universului și a fost integrată timp de șase luni

Fotografierea integrala a cerurilor. Imaginea a fost realizata de telescopul spațial european Plank, în prima misiune de fotografiere integrală a universului și a fost integrată timp de șase luni

Existența noastră rațională nu poate fi separată de transcedental. Nu ne putem explica coincidențele, nu putem înțelege amintirile unor pacienți care își revin din moarte clinică, habar nu avem cum să explicăm unele aprehensiuni la fel cum ne este imposibil să înțelegem viețile sfinților etc.

Încercând să explicăm imaginea universului, așa cum știința ne-o oferă acum prin intermediul radiațiilor cosmice captate de telescopul Plank, ajungem într-un punct apropiat (ante sau post Big Bang, nu contează prea mult) de întrebarea întrebărilor: de ce era nevoie de acel eveniment care să determine detenta care a dat naștere Universului și la ce-a folosit el, care-i este scopul? Omul? Mai mult de atât? Altceva, altcineva?

Evenimente personale sau experiențele unor ființe care ne sunt apropiate ne emoționează și ne determină să ne punem întrebări mult mai intim legate de noi înșine, de rostul nostru, de rolul Providenței în viața noastră, de semnificația micilor miracole pe care le-am trăit sau a unor suferințe pe care ne este dat să le purtăm.

Întrebări ne punem cu toții, unii necontrolat și fără speranță – semn al depresiilor adânci, alții superficial și de pe poziții superioare – crezând că puterea și banii pe care le deținem vremelnic ne scutesc de griji și introspecții, în fine profund și aplicat – iar atunci lumea se deschide în fața noastră aproape miraculos: vedem mai mult, înțelegem mai mult, ne deschidem sufletele mai mult și ajungem să iubim fără să mai așteptăm ceva în schimb.

Indiferent la ce scară și cu ce intensitate ne trăim sentimentul de transcedental, perfect conștient sau doar ca pe-o senzație îndepărtată care abia se ghicește, percepem destul de clar că trăim între două lumi. Și nu mă refer aici la credința că ne ducem viața pe pământ și apoi, după ce murim luăm calea de sus, dacă am fost virtuoși, sau de jos, dacă ne-am lăsat stăpâniți de păcat.

Nu, este vorba de permanenta luptă a unor contrarii în trupul și în mintea noastră, organic asumată și dusă fără răgaz, pentru ca apoi din ea să apară, uneori în decursul a doar câteva minute, fie omul iubitor și milos din noi, fie o fiară pătimașă și nestăpânită ce se manifestă violent, fie ființa rece și calculată sau omul temător și slab – toate fațete ambalate în același corp material.

Lumea de pe pământ sau Împărăția? Cum știm?

Pentru că suntem sfâșiați între diversele forme de manifestare ale ființei noastre, rațiunea ne spune că trebuie să existe cel puțin o succesiune de cauze și evenimente ce se succedă cu repeziciune, într-un mod pe care nu-l putem controla, și care ne obligă astfel se reacționăm: uneori reușim să o facem cu ceea ce este mai bun în noi, alteori eșuăm și oferim din păcate ceea ce avem mai rău în noi. Dar cum se face diferența?

În mod rațional putem gândi această multilateralitate dihotomică încercând să favorizăm, după principiul terțului exclus, ipoteza că trăim pe pământ acum în Împărăția lui Dumnezeu. Această ipoteză pleacă de la studii teologice la care am să mă refer mai pe larg într-un articol viitor; dar deocamdată să reținem că avem nevoie să înțelegem cum anume ar fi dacă am trăi cu toții în Împărăția pe care pruncul Iisus a început să o clădească pentru noi și mai apoi, sacrificându-Se pentru noi pe cruce și înviind ca Mesia a întemeiat-o fără putință de tăgadă.

Și cum să știm ce înseamnă Împărăția dacă nu ascultând Cuvântul, așa cum transpare Evanghelia sa pentru lume?

Predica de pe Munte

Predica de pe Munte

Un tânăr (ne putem imagina un antreprenor de succes din zilele noastre, de ce nu?) îl întreabă pe Iisus cum poate să procedeze pentru a trăi în Împărăția lui Dumnezeu (să aibă viață veșnică). Iar Iisus îi răspunde (Matei, 19:21): Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer, după aceea vino și urmează-Mi. Tânărul (în plină ascensiune cu afacerea sa, plin de succes) ne spune Evanghelia că a plecat întristat, căci avea multe avuții.

Rațional, nu avea probabil niciun sens pentru un tânăr de succes al acelor vremuri (ca și ale vremurilor contemporane), oricâtă dragoste și râvnă i se părea că are în inima sa, să renunțe la absolut tot, la toată munca depusă și la tot succesul obținut. Nu s-ar fi întors el astfel înapoi? Ba da, întocmai, Iisus a și insistat pe această idee: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor (Matei 18:1).

Viața omului, desfășurată sub semnul timpului (sublunar) poartă în ea semne ale desfășurării, evoluției sale ca om. Să încerci să înțelegi rațional ideea de a te reîntoarce pentru a fi ca la început, ca un prunc, este aproape imposibil. Un fruntaș al iudeilor, ne spune evanghelistul Ioan (3:1), un anume Nicodim, voia la rândul lui să știe ce trebuie să facă pentru viața lui veșnică.

Rabi, a spus el arătând că înțelege perfect poziția și rolul lui Iisus, știm (adică era deja de notorietate în anumite cercuri, lumea se trezea) că de la Dumnezeu ai venit învățător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Nicodim este unul din martorii pe care Evanghelia îi citează în favoarea constatării Împărăției care începea să se întemeieze pe pământ. Doar că modul în care continuă discuția îl descumpănește.

Iisus răspunde întrebărilor lui Nicodim, cele rostite și cele nerostite, spunându-i: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:3). Bine, dar un bătrân ca mine, întreabă Nicodim, cum poate el să se nască a doua oară, pentru că rațional nu ne putem gândi că va intra a doua oară în pântecele mamei sale?

De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5), îi destăinuie taina Iisus lui Nicodim, care este încă prea copleșit ca să înțeleagă că ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este (Ioan 3:6). Cheia aici este Duhul Sfânt, care vine de la Dumnezeu și care ajută la schimbarea ființei noastre. Dacă ești un om rațional, poți înțelege perfect acest lucru; mai greu dacă preferi să te mărginești la a fi raționalist².

Dacă Împărăția este aici, o putem vedea?

Schimbarea la Față a lui Iisus

Schimbarea la Față a lui Iisus

Și pe când se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea lui albă, strălucind (Luca 9:29) în fața ucenicilor săi, Petru, Ioan și Iacob, pe muntele Tabor, prefigurând strălucirea pe care o primesc ființele care pătrund în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă am fi și noi parte a Împărăției lui Dumnezeu, ar trebui să devenim ființe de lumină pe măsură ce ajungem să o locuim pe deplin? Sau totul rămâne așa cum este acum, fără să ne putem da seama cine a pășit deja în Împărăție și cine nu?

Aceste întrebări nu sunt simple deloc și lor le-am dedicat articolele care vor urma. Dar aș anticipa spunând că avem deja mărturii ale unor sfinți care locuiau fără îndoială Împărăția și care, la fel ca Iisus pe muntele Taborului, se umpleau de lumină atunci când se rugau: Sfânta Teodora de la Sihla, Sfântul Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului și mulți, mulți alții.

Cel dintâi care ne-a oferit un ghid practic, însoțit de explicații detaliate și raționale ale modului în care să ne pregătim noi înșine, cu ajutorul Duhului Sfânt, să devenim locuitori ai Împărăției, a fost Sfântul apostol Pavel. Având privilegiul unei inițieri intense direct din partea lui Iisus Hristos cel Înviat și Înălțat la Ceruri, Saul din Tars a devenit asemeni cu ceilalți apostoli și o autoritate de necontestat în teologia Împărăției, chiar dacă în popor cheile raiului le deține Sfântul Petru.

Mult mai aproape de noi, un om obișnuit, asemeni nouă, doar că dăruit de Sus cu un imens talent poetic, și mă refer la florentinul Dante Alighieri (Durante degli Alighieri), a refăcut drumul descris de Sfântul Pavel în ceruri, pentru a cunoaște Împărăția și a reușit acest lucru după ce s-a transformat, fie și pentru o clipă, într-o ființă de lumină.

Trebuie să avem speranță! Dacă persecutorul Saul din Tars a fost chemat, dacă lui Dante i s-a permis, iar mărturiile amândurora vorbesc despre o Împărăție care deja este aici și al cărei ferment lucrează în lume, cu siguranță este loc și pentru noi, un loc ce ne așteaptă. Și despre cum este acest lucru posibil, permiteți-i raționalistului din mine să dea mărturie și în alte câteva articole viitoare.

Note:

  1. În matematică, hipersfera lui Riemann este un model extins la sferei cu trei dimensiuni la care i se adaugă un al patrulea punct într-o a patra dimensiune, care poate avea orice valoare, de la zero la infinit.

  2. Conf. Dex: (cel) care preconizează sau susține sisteme de gândire, puncte de vedere, judecăți desprinse de realitatea concretă

O mână de oameni la început, acum din ce în ce mai mulți, își dedică din timpul și competența lor ca să participe la ”Ambulanța pentru Monumente”, un proiect prin care clădiri vechi și valoroase sunt salvate în ultimul moment. Florin Vaida, coordonatorul proiectului, ne-a explicat de ce și cum intervine Ambulanța.

 

Asociația care a demarat proiectul se numește Monumentum. Dar proiectul ”Ambulanța pentru Monumente” a fost gândit sub formă de franciză. Asta înseamnă că inițiatorii îl derulează în cele trei județe în care activează de la început, Sibiu, Mureș, Brașov, dar sunt în căutarea unor parteneri care să preia și să aplice în mod independent proiectul în alte județe ale țării. În acest moment Ambulanța Monumentelor s-a extins deja în Banat, acum se pregătește startul proiectului în Arad, iar finalul va fi crearea unei rețele naționale a Ambulanțelor.

 

Ambulanta 4_4

 

Cum funcționează Ambulanța pentru Monumente?

Proiectul s-a născut în 2016. Scopul este ușor de intuit: punerea în siguranță și salvarea monumentelor care se află într-o stare avansată de degradare, în precolaps sau chiar în colaps. Mai exact, există o evidență a unor monumente aflate în pericol, iar Ambulanța merge pe rând acolo unde este nevoie. Echipele de intervenție sunt alcătuite din mulți voluntari, dar și specialiști, pentru că în intervenții trebuie respectate regulile restaurării științifice.

 

Eugen Vaida punctează pentru matricea.ro:

  • Mergem în comunitățile locale și le ajutăm să-și descopere propria identitate culturală. Dar subiectul monumentelor istorice este unul destul de neclar pentru comunități, din perspectiva legislației. De asta au o anumită teamă de a acționa singure. Noi venim și-i ajutăm să-și obțină inclusiv documentațiile și aprobările necesare și sunt foarte deschiși.
  • Multe monumente se degradează sub ochii oamenilor, pentru că, în accepțiunea comunităților locale, monumentul este ceva de care nu ai voie să te atingi, nici măcar ca să-l repari, pentru că te oprește legislația.
  • Multe sate s-au depopulat, tinerii au plecat la oraș, iar bătrânii nu mai au posibilitatea să-și repare vechile monumente. Dar mulți dintre acești tineri vor să știe că biserica din satul lor, în care au fost ei botezați, este reparată și va continua să existe.
  • Cât stăm cu echipa Ambulanței într-un anumit loc, mâncăm tradițional, mâncărurile locului, facem vizite la muzeele din zonă, găsim poate vreun colecționar care să ne arate colecția lui. Sau uneori facem o seară de dans tradițional împreună cu comunitatea, deși poate că nici ei nu-și mai aduc bine aminte dansurile din vechime.

 

Ambulanta 3_3

 

În loc de bun venit, Ambulanța este primită cu suspiciune

Eugen Vaida povestește cum decurge primul contact cu monumentul și cu oamenii care trăiesc în vecinătate: ”Când mergem la un monument, noi mergem, vă dați seama, pe un tărâm necunoscut din punctul de vedere al relațiilor sociale din cadrul comunității. Și niciodată nu știm cum ne primesc. În general sunt reticenți la început, așa cum a fost într-un sat în care oamenii mai în vârstă ne-au spus că n-avem cu cine lucra acolo, că nu se va găsi nimeni să ne sprijine. Într-un final s-a transformat totul într-un succes atât de mare încât toate autoritățile din județ au conlucrat, membrii comunității au fost implicați. Ba chiar tinerii de la oraș care plecaseră din acel sat au donat bani sau au venit și au lucrat cu noi. Cam așa e de obicei, comunitățile ne primesc cu reticență pentru că nu știu cine suntem, și plecăm cu îmbrățișări și cu lacrimi în ochi pentru că le-am pus în siguranță un monument despre care abia atunci descoperiseră că e parte din identitatea lor.

Când am ajuns la Prigor, ca să intervenim la moara de apă de acolo, la început reticența a fost atât de mare, că s-a iscat o ceartă, nu știau cine suntem și nu s-au înțeles nici ei între ei. După care chiar ei au insistat să ne ajute ca să punem în siguranță acel monument și s-a lăsat chiar și cu petreceri. Din păcate, comunismul a afectat mult comunitățile rurale și relațiile dintre oameni. Altădată se întâlneau toți oamenii din sat și hotărau să repare un pod, de exemplu. Acum primăria este cea care le face pe toate, iar locuitorii nu sunt deloc sau aproape deloc informați și implicați.”

 

Ambulanta 2_2

 

De ce e important să salvezi o clădire din lemn veche și inaccesibilă

L-am întrebat pe Eugen Vaida de ce totuși se cheltuie atâtea energii pentru restaurarea unor monumente practic necunoscute, care probabil vor rămâne și pe viitor în afara traseelor turistice și la care nu are și nici nu va avea acces publicul larg. Care este miza acestor intervenții? Ne-a răspuns că din punctul său de vedere este greșită ideea de a împărți monumentele istorice în două categorii, categoria A pentru cele de importanță națională și categoria B pentru cele de importanță locală. ”Au mai rămas puține mori, de exemplu, poate zece la sută din ceea ce aveam acum 30-40 de ani, s-au distrus foarte repede. Ele au rămas singurul martor al unui lung șir de funcțiuni rurale sau tipologii de monumente care au dispărut între timp. De aceea e important să le păstrăm, pentru că sunt foarte puține.  Acum 50-60 de ani, când s-a întocmit lista monumentelor istorice, exista un anumit număr de monumente. Acum se constată că multe au dispărut între timp, unele au ars, unele s-au degradat, s-au prăbușit la furtuni. Cele care au rămas au devenit unice în felul lor. De asta e important să le salvăm.”

Să zicem că nu ești încă un adevărat colecționar, dar ai primit în dar un obiect de artă valoros. Ce faci cu el? Unde-l așezi și cum îl întreții? Restauratorul Anca Dină ne spune câteva reguli simple ca să păstrăm obiectul în bune condiții și să nu riscăm să-l deteriorăm, iar prin asta să-i afectăm valoarea.

 

 

Colecționarul începător poate afla mai multe despre cum se păstrează un obiect de artă dintr-un mic compendiu editat de ACS (Art Conservation Support): Ghidul colecționarului. Ghidul se primește gratuit la Librăria Bizantină din București, la achiziționarea unei cărți din domeniul artei.

 

ghidul colectionarului

M-am întrebat adesea: cum mai poți să-ți iubești azi țara? Și în ce termeni este decent să exprimi asta?

Acum, la aproape două luni dupa aniversarea Centenarului, după ce au fost epuizate toate festivismele și oportunismele, acum este un moment bun în care să ne gândim la România. Fără efuziuni neacoperite de realitate, fără entuziasme nesustenabile, fără rușine și fără emfază. Așadar, cum ne iubim țara? Sau: ne mai iubim oare țara?

 

Iată trei direcții în care ideea de a iubi România prinde contur:

  1. Îți iubești țara în momentul în care știi titlul a cel puțin două-trei lucrări ale lui Enescu (în afară de Rapsodii, desigur). În momentul în care știi despre ce sunt și câte sunt celelalte Scrisori ale lui Eminescu, nu doar a treia. În momentul în care știi când să spui care și când pe care. În momentul în care știi care sunt măcar trei oameni de cultură români din secolul 20 care au fost celebri în întreaga lume. Știm sau intuim că, dacă este admirabilă, România este admirabilă prin spiritul ei, că de economie, fotbal, politică, mediu, turism, ce să mai vorbim! Dar unde este spiritul României, în ce concentrări umane și sub ce forme este el de găsit? Și daca nu ne cunoaștem geniile, dacă nu ne vorbim bine și cu eleganță limba, cum vom putea prezenta vreodată cuiva spiritul românesc?
  1. Să-ți iubești țara este posibil și de la distanță. Ba chiar e mai ușor. Iubești mai ușor România atunci când nu te scufunzi în ambuteiajele ei, când nu trebuie să-i respiri aerul urban excesiv poluat, când nu tremuri în casă din cauză că administrația nu a schimbat la timp niște conducte. Când nu trebuie să-ți atingi limitele răbdării în ambulatoriul spitalului de urgență în care nu sunt niciodată scaune destule, cu atât mai puțin medici sau antibiotice. E dureros să pleci din țară, dar adesea e insuportabil să stai în țară.    

        Răul este invadator și dominator, iar binele pare a rata mereu startul

  1. Să iubești România e mai ușor atunci când ai memorie bună. Atunci când nu uiți că ea a fost motivul pentru care ți-a murit fratele bunicului pe front. Când îți aduci aminte că cineva din sângele tău, din familia ta, a murit neștiut de nimeni pe vreun câmp, în Război. Nu poți, dacă ai mintea întreagă, sa ignori ceva ce s-a plătit cu sânge. Iar sângele scurs sfințește pământul care l-a absorbit. Cum ai mai putea vinde pământul acela vreodată? Cum l-ai mai putea uita?

Să iubești România nu e treabă simplă. Îți cere un pic de efort, te provoacă să te uiți în jur cu atenție și cu respect. La 101 ani, România e un loc cu multe bune și cu multe rele. Deși nu e mai mult ca în alte părți, răul ne copleșește pentru că știe să fie dominator, iar în cursa clipei binele pierde mereu startul, nu dă buzna peste noi în casă. Ca să ajungi să-l cunoști, trebuie să-l cauți, iar pentru că nu te invadează poți avea ispita de a crede că el nu mai există. Dar când îl găsești, binele României este viu și este de-ajuns. De-ajuns ca să mai crezi în țara asta și de-ajuns ca să poți trăi în ea.

Anul 1515. Domnitorul Neagoe Basarab se confruntă cu o situație neplăcută și este provocat să ia o decizie dură. El ține cu greu piept turcilor în sud, dar are probleme mai mari decât ar fi crezut în nord, cu brașovenii. Cum va reacționa domnitorul muntean, cu sabia sau cu diplomația? Va fi puternic și autoritar, sau va ezita să-i pedepsească pe trădători?

 

Brașovenii erau renumiți pentru talentul lor de negustori. În căutare de noi clienți, voiau să fie primiți în târgurile din Muntenia, unde mărfurile lor erau căutate. Neagoe le permitea accesul, dar voia, în reciprocitate, ca și muntenii să fie respectați de către brașoveni, adică  să le fie plătite prețuri bune pentru grânele pe care țăranii le aveau de vândut. Basarab mai avea în minte și contextul politic și militar: turcii ar fi pus mari probleme Brașovului, ca și țărilor Apusului, dacă n-ar fi fost ținuți la Dunăre de armata Țării Românești. El știa că Brașovul este îndatorat Țării Românești și avea de gând să-i facă să recunoască asta. Astfel că le-a cerut brașovenilor să respecte o listă de prețuri minime pentru grâul și legumele pe care le cumpărau de la munteni.

 

Ce primejdie ascunde solia de la Brașov?

Prin 1515, un sol a ajuns la curtea domnească de la Târgoviște. Venea din partea judelui și a celor 12 pârgari (senatori) ai Brașovului, cu o solie importantă. Neagoe a aplicat o înțeleaptă strategie: l-a găzduit pe sol într-o luxoasă casă de oaspeți, i-a dat vinuri și mâncăruri potrivite pentru cel care făcuse drum lung, arătându-i astfel multă cinstire. Apoi, a doua zi după ce solul ajunsese la curte, Neagoe l-a primit în sala domnească, îmbrăcat în veșmintele cele mai impunătoare și însoțit de boierii apropiați. Solul a fost impresionat de primire și l-a salutat respectuos pe domn. Apoi a transmis mesajul pe care îl avea de rostit. Mesajul era simplu, Brașovul accepta învoiala propusă de conducerea Țării Munteniei. Mai exact, se arătau bucuroși că au acces în târgurile dintre Carpați și Dunăre și se angajau să respecte prețurile la cereale și alte produse agricole impuse de la Târgoviște.

 

O carte esențială pentru istoria noastră veche: ”Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești”. Ed. Bonifaciu, 2012

O carte esențială pentru istoria noastră veche: Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești. Ed. Bonifaciu, 2012. Povestea solului brașovean este relatată pe larg în paginile cărții

 

Domnitorul i-a mulțumit solului, apoi i-a cerut un răgaz înainte de a da un răspuns la rândul lui. După ce mesagerul s-a retras în casa de oaspeți, voievodul a cerut părerea sfetnicilor, iar aceștia i-au răspuns pe rând: solia venită de la brașoveni este atât de prietenoasă, încât n-ar fi exclus să ascundă o capcană. Neagoe a ascultat, apoi le-a spus să cântărească toate și să-i spună din nou părerea lor a doua zi dimineață, când poate le vor veni în minte unele ”sfaturi mai bune”. El însuși s-a restras în liniște și a meditat. Subiectul era unul important, pentru că viza relațiile cu vecinul cel mai apropiat, pe care te bucuri să-l ai prieten, dar care devine atât de periculos când ți-e dușman. Iar acum domnitorul nu știa dacă să aibă sau nu încredere în solia care îi spunea exact ceea ce urechile sale voiau să audă.

 

Cel care mă va vinde stă cu mine la masă!

A doua zi, sfetnicii au luat din nou loc pe scaunele din sala domnească, în fața domnitorului. Părerea lor nu se schimbase, mesajul putea ascunde o capcană. Dar le era cu neputință să spună ce fel de vicleșug era la mijloc. Așa că, în lipsă de dovezi despre ce părea primejdios, au acceptat ceea ce era evident, și anume că Brașovul oferea o înțelegere comun avantajoasă. Domnitorul a hotărât ca judelui Brașovului să i se mulțumească pentru bunăvoință. Și apoi să fie trimiși oameni ai stăpânirii de la Târgoviște ca să se asigure că negustorii brașoveni respectă normele de prețuri în târgurile unde cumpărau mărfuri agricole de la munteni. Iar în continuarea zilei, Neagoe a făcut un ospăț impresionant, cu cele mai fine mâncăruri și băuturi, fără să uite însă să le ceară boierilor să nu bea fără măsură, ca să nu vorbească fără a gândi mai întâi. La masă, însuși domnitorul îi turna în pahar oaspetelui brașovean, în timp ce viorile făceau ca totul să fie ca o petrecere de nuntă. Solul a plecat spre casă a doua zi, pe un cal cu frâie bătute cu ținte de argint, darul lui Neagoe Basarab.

La două zile după ce solul a plecat, nu mai puțin de zece boieri din toată Țara Românească au venit la Curte și au cerut să-i vorbească domnitorului. Fiecare în parte, fără să știe unul de altul, au spus același lucru: că un om din Brașov a trecut pe la fiecare dintre ei și le-a promis tot felul de avantaje dacă sunt de acord să-l trădeze pe Neagoe și să sprijine revenirea pe tron a lui Miloș sau Mircea al III-lea, cel care gustase din privilegiile domniei cu doar câțiva ani înainte. Nu mult i-a trebuit voievodului să-și dea seama că solul brașovean pe care-l primise cu onoruri și ospitalitate regală era cel care, după plecarea din Târgoviște, a început a cumpăra fidelitatea boierilor munteni.

 

Potera domnească și dilema lui Neagoe

Cele mai iscusite străji domnești au pornit în căutarea solului. N-a fost greu să-l găsească, mai ales că oamenii lui furaseră o sută de cai dintr-o herghelie de la munte, ca să-i folosească în planificata misiune de uzurpare a stăpânirii muntene.

Uneltitorul a fost aruncat în turnul Chindiei. Iar acum Neagoe era confruntat cu o dilemă: ce pedeapsă să-i aplice brașoveanului. Dreptatea și calculul politic cereau pedeapsa cu moartea, ca să fie descurajați cei care pe viitor s-ar mai fi putut gândi la o astfel de uneltire. Dar credința creștină, pe care Neagoe o îmbrățișa din toată inima, îi cerea mai degrabă îndurare.

Doamna Despina, soția lui Neagoe, scrie în cartea sa de memorii că în acel ceas ”mila a biruit în fața dreptății”. Domnitorul a stabilit o pedeapsă aspră dușmanului său, dar i-a cruțat viața. Iar apoi a stabilit aspre reguli de comerț pentru toți negustorii brașoveni care aveau să vină pe viitor în Țara Românească.

Deși adesea intransigent, Sfântul Ioan Gură de Aur ne surprinde descriind în nuanțe neașteptat de calde relația lui Dumnezeu cu lumea. Iată trei astfel de fragmente.

 

  1. Din ce materii îl recreează Dumnezeu pe om

 

Din ce este făcut omul? Din materie organică, am spune, biologia poate oricând să descrie în detaliu fina și în același timp grandioasa alcătuire a ființei umane. Și totuși, nu-i destul ca să descrie miracolul omului de după Hristos. Omul de după Hristos este ca un vas remodelat, este ca o operă reconstruită. Iar succesul noii alcătuiri este dat de schimbarea materiei prime. Iată cum descrie asta Hrisostom:

 

”Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ și apă și l-a pus în rai. Cel făcut nu a rămas de bună treabă, ci s-a stricat. Ca atare, Dumnezeu nu îl reface din pământ și apă, ci din apă și din Duh, și nu îi mai făgăduiește raiul, ci îi făgăduiește împărăția Cerurilor” (Cele dintâi omilii la Facere).

 

  1. Când și de ce se răzgândește Dumnezeu?

 

Oare Dumnezeu vorbește întotdeauna serios? Probabil că da. Și Dumnezeu spune oare lucruri pe care apoi le regretă? Probabil că nu, cum ar putea să spună ceva greșit Cel care știe totul? Ei bine, se pare că în iubirea Lui pentru lume încape loc chiar și pentru ca El să accepte că s-a grăbit când a pronunțat un verdict. Așa cum se întâmplă atunci când transmite oamenilor din  Ninive că cetatea va fi distrusă în doar câteva zile: Încă trei zile și Ninive va fi nimicită (Iona 3,5). Iar Sf. Ioan Gură de Aur imaginează un dialog scurt dar clarificator cu Dumnezeu:

 

Întrebarea imaginară a profetului: Dar pentru ce, Doamne, spui mai dinainte nenorocirile pe care ai să le aduci asupra cetății? Răspunsul divin: Ca să nu fac ceea ce prezic.

 

  1. Oare rugăciunile noastre insistente nu-l vor scoate din sărite, până la urmă, pe Dumnezeu?

 

Care ar fi motivele pentru care Dumnezeu ne ascultă rugăciunile? Oare nu-l supără să fie mereu invocat ca soluție ultimă la orice durere, la orice apăsare, la orice nevoie? Hrisostom crede că neobositele noastre rugăciuni au un efect neașteptat în fața Atotputernicului.

 

Și totuși Dumnezeu vrea să fie rugat de noi; ba încă îți mai și mulțumește când îl rogi. El e singurul datornic care-ți mulțumește când îi ceri și-ți dă ceea ce nu i-ai împrumutat. Dacă te vede cerând cu stăruință, îți dă și ce n-a luat de la tine; dar dacă te vede trândav, amână și El, nu pentru că nu vrea să dea, ci pentru că-i place să fie rugat de noi. (Omilii la Matei)

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

 

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

 

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

 

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

 

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

 

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Ivona Boitan este regizor și scriitor, dar a lucrat mulți ani în ProTv și în industria publicității. Ne deschide o ușă simbolică spre culisele acestor domenii și ne vorbește despre cum se vede viața, în dramatismul și dinamismul ei, din cabina regizorului.

 

Ați studiat teatru, dar ați ajuns să lucrați întâi la televiziune. Care este prima diferență între cele două?

În teatru ai trupă, în televiziune ai echipă. Ce înseamnă asta? Oricât de important e un om în televiziune, el nu va putea înlocui alți oameni. Niciodată vedeta nu va suplini editorul de montaj sau cameramanul. Acolo fiecare este foarte important. Oricât de mare ar fi egoul cuiva, el trebuie să stea în pătrățica lui. Așa e televiziunea. Din punctul meu de vedere, e un exercițiu minunat, îl recomand tuturor.

Din ce motiv?

Noi, românii, suntem foarte deficitari la munca în echipă. Suntem o nație de individualiști: eu am zis, a fost ideea mea, de la mine a plecat! Eu în teatru am dus ce am învățat în televiziune. A fost o experiență care m-a îmbogățit.

Totul în lumea de azi funcționează pe bază de concurență. Nu e evident că, pentru a reuși,  trebuie să dau din coate, pentru că altfel voi pierde?

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior. Eu am atât loc în interiorul meu, că n-am cum să-l ocup, atât e de mult. Doar că noi preferăm să ne extindem cât mai mult în exterior.

 

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior.

 

Și ce efect are asta?

Nouă ni se pare că dacă avem două scaune și nu unul singur suntem mai buni. Nu, nu suntem mai buni, doar avem mai multe scaune. Asta nu spune nimic despre tine. A, dacă ai două idei, da. Dacă ai două idei în cap și nu una singură, da.

Ați lucrat mult în publicitate. Cum a fost?

Publicitatea este un mediu foarte artificial. Când intri într-o agenție de publicitate, simți că intri într-un spațiu aparte. Toți sunt colorați, toți au brandul pe ei, toți au glume, e o inteligență artificioasă. E un fel al lor de a fi. Și sunt niște oameni triști în esență, pentru că ei știu că sunt nu efemeri, ci lucrează la însăși baza efemerității, ei cultivă efemerul. În publicitate s-a vândut astăzi, gata, mâine trebuie s-o ia de la capăt.

E o meserie în care se câștigă mulți bani.

Când oamenii au bani mulți, ei au impresia că îi și merită. Că ei sunt deosebiți și din cauza asta primesc banii ăia. În publicitate știi foarte clar că minți, că le induci oamenilor niște aspirații pe care nu le au, motiv pentru care le determini niște nefericiri, niște frustrări pe care nu le-ar fi avut dacă nu le-ai fi proiectat tot timpul imaginea aceea frumoasă a casei, a mașinii și așa mai departe. E o industrie nocivă, din punctul meu de vedere. N-aș mai lucra în publicitate pentru nimic în lume.

Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”

În ce termeni ar trebui să definim succesul?

Părinții fac mult rău îndemnându-și copiii spre profesii de succes. Ideea de succes este ceva, din nou, nociv. Nu poți fi de succes. Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”, indiferent ce scrie pe ușa cabinetului sau al biroului tău.

Familiile investesc mult astăzi pentru a le oferi copiilor o viitoare carieră reușită.

Mulți părinți își orientează copiii să învețe afară, și aici este ceva cumplit, din punctul meu de vedere. Un copil de 18 ani care a trăit într-un anumit mediu, într-o anumită societate, cu gașcă, cu prieteni, cu rude, cum suntem noi că ne adunăm și mergem împreună la picnicuri și nu știu ce, și-l trimiți afară, într-o societate în care fiecare este pe cubiculul lui, în care totul este atât de diferit. Și tu ca părinte ești fericit că-l trimiți pe copilul tău acolo, fără să te gândești ce generezi în interiorul lui. Tu ca părinte faci asta în loc să te gândești: vreau să-i fie bine copilului meu, doar să-i fie bine. Să-l văd că-i pozitiv, că zâmbește, că se bucură de viață, că nu e nevoit să ia antidepresive la 30 de ani.

 

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română.

 

Dar avem nevoie de o generație de elite. Cum o s-o creștem altfel decât prin renunțare, printr-o formă de asceză?

N-avem cum să avem o generație de elite, pentru că noi nu ne respectăm oamenii inteligenți, nu respectăm oamenii culți, modești, oamenii de bun simț.

Tocmai de asta tinerii vor pleca din România, ca să găsească în străinătate recunoașterea pe care o merită.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română. Eu, ca scriitor, dacă mă duc în străinătate ca să scriu acolo, în limba țării aceleia, trădez. Trădez pe Stănescu, pe Eminescu, trădez limba română, pentru că ei sunt limba română. Mă gândesc așa: te duci și scrii în limba țării aceleia și apoi ești tradus în română?! Așa simt eu, simt că am trădat dacă am făcut asta.

Cum ieșim din ispita asta?

Să nu mai gândim cu spirit de turmă. Să gândească fiecare pentru el. Ca părinți, să le dăm copiilor tot ce le trebuie, dar să le dăm ce le trebuie! Adică să nu-i creștem cu sloganul acela, că România e o țară frumoasă, păcat că-i locuită. L-aș da în judecată pe cel care a creat sloganul ăsta, care a făcut atât de mult rău.

Cum se face o restaurare și care sunt greșelile de care trebuie să se ferească restauratorul? Cum poate un specialist să redea viața unei picturi create acum cinci sute de ani? Anca Dină este restaurator și vorbește despre cât de importantă este meseria ei pentru ca monumentele de artă românești să învingă timpul.

 

Matricea Românească: Ați lucrat mult timp ca restaurator, la monumente foarte valoroase.

Anca Dină: Eu sunt specialist în conservare pictură murală și am lucrat mult în Bucovina, pe șantierele pe care le coordona Oliviu Boldura, care mi-a fost profesor. Am lucrat la monumentele cele mai cunoscute: Sucevița, Moldovița, Voroneț, Arbore. Acolo lucram mai ales vara, pentru că, monumentele fiind neîncălzite, doar vara poate funcționa șantierul în cele mai multe dintre cazuri. A fost o șansă mare pentru mine să pot lucra acolo și am avut noroc de o echipă frumoasă și de o pictură frumoasă, care-ți oferă foarte multe satisfacții.

Ce înseamnă, mai exact, restaurarea picturii murale? Cum se salvează o pictură degradată?

În general, prin restaurare se înțelege că se face ceva nou. Dar nu este așa. Restaurarea picturii murale presupune mai întâi o descărcare a acumulărilor și depunerilor de praf, fum, microorganisme. Adică o curățare. Iar apoi, sau în paralel, o consolidare a stratului suport, a stratului de culoare, pentru că altfel riști, pe măsură ce lucrezi, să pierzi părți importante din ce-ți dorești să salvezi.

 

Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

 

Aici este diferența între o intervenție de specialitate și o intervenție făcută de cineva bine intenționat care dă cu o cârpă, îndepărtează totul, apoi spune: Uite, ce frumos! Da, dar acolo unde stratul de culoare nu este bine fixat, este foarte ușor să-l îndepărtezi cu totul de pe perete. Și atunci aparenta curățenie pe care o faci duce și la pierderea picturii, practic, a stratului de culoare. Pe de altă parte, consolidarea este importantă, ca să nu ne trezim cu bucăți prăbușite.

 

Restaurarea trebuie să fie vizibilă sau discretă?

O restaurare este diferită de crearea a ceva nou. Noi conservăm și ajutăm să meargă mai departe opera de artă, dar nu creăm, nu o luăm de la zero. Noi prelungim viața picturii, cu toate cicatricile pe care le-a acumulat până atunci. La final este partea de prezentare estetică, atunci când noi nu punem culoare ton în ton și nu recompunem prin pictură nouă ceea ce s-a pierdut, ci doar punem în valoare acele părți din pictura originală care s-au păstrat. Intervenția trebuie să fie vizibilă de aproape, iar de departe trebuie să creeze imaginea unui fond suport pentru original, fără să deranjeze vizual.

Pictura Voronețului, de exemplu, a fost făcută acum cinci secole și a ajuns până la noi. Restauratorul intervine asupra picturii și o conservă, iar astfel îi prelungește viața. Cu cât? Altfel spus, când va trebui făcută o nouă intervenție, o nouă restaurare?

Materialele care sunt folosite în restaurare au o ”viață”, un fel de garanție. Depinde și cum este păstrat mai departe monumentul. Depinde dacă sunt respectate sau nu condițiile optime, sau dacă eventual este abandonat și se intervine agresiv asupra lui. Și sunt și anumite modificări care apar din cauza condițiilor fizice. Pictura exterioară este expusă ploii și soarelui, de exemplu. Dar nu trebuie să ne sperie intervenția de restaurare.

Ai restaurat un monument, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el pentru o sută de ani!

Mai bine să se intervină mai des și să se oprească o formă incipientă de degradare, decât să spunem gata, l-am restaurat acum, ne mai uităm la el peste o sută de ani. Materia îmbătrânește. Noi conservăm o materie îmbătrânită și îi prelungim viața. Și una este să pui schela și să stai o săptămână, și altceva este să pui schela și să stai acolo doi ani pentru că ai multe de reparat.

Sunt deci restauratori care au funcția de medici de familie pentru un monument.

Ar trebui să fie. E nevoie de monitorizare, mai exact. Ai făcut o restaurare, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el. Te mai duci, vezi dacă este în regulă, dacă intervenția a rezistat, ce măsuri se pot lua ca să protejăm monumentul. Sau poate vezi că într-un loc a apărut o fisură, înseamnă că structura se mișcă, deci e vorba despre o problemă structurală și e mai bine să intervenim acum decât să vedem cum la un posibil cutremur se întâmplă ceva mai rău. Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

Nu lucrați cu vopsele?

Nu lucrăm cu vopsele la restaurarea picturii murale. Sunt culori de apă, pentru că intervenția trebuie să fie reversibilă. Mai exact, culori de apă aplicate în ton neutru, așa spune manualul. Ideea este că, dacă pe perete este galben, tu ca restaurator nu pui galben, ci pui un fel de gri ușor colorat spre cald care pune în lumină galbenul original și lasă să se citească lacuna (ceea ce nu mai este din pictura originală). Tonul aplicat prin restaurare trebuie să pună în valoare originalul, nu să ajungă să-l concureze, de asta nu se pune culoare ton în ton. Dar integrarea sau prezentarea estetică depinde și de tehnica în care este realizată pictura. La pictura în ulei este diferit.

Sunteți de părere că patrimoniul cultural al României este bine păstrat și pus în valoare?

Patrimoniul cultural este doar într-o mică măsură conservat sau respectat. Nu e greu să înțelegem asta, trebuie doar să privim în jur. Și vom vedea că puține case sau monumente sunt restaurate așa cum trebuie. Acelea la care proprietarul se gândește că trebuie păstrată și fereastra de lemn așa cum este ea, cele la care imaginea reală se dorește a fi conservată.

Dar această fereastră ipotetică este importantă?

Da, pentru că ea este parte din imaginea inițială. Ea păstrează identitatea casei. La noi se merge mult pe înlocuire. Geamul termopan izolează mai eficient și aparent este mai bine să înlocuim fereastra veche din lemn.

 

Proprietarul vrea să schimbe, arhitectul vrea să păstreze

Arhitectul restaurator are de multe ori de furcă cu proprietarul. Dar, din păcate, de cele mai multe ori nici nu se apelează la un arhitect restaurator, pentru că, nu-i așa, noi suntem ”pricepuți” la toate și putem decide singuri ce schimbăm și ce păstrăm. Din perspectiva proprietarului, totuși, există și multe situații când el vrea să păstreze, să restaureze elementele originale, dar nu poate, pentru că sunt puțini specialiști și este greu de ajuns la ei, pentru că nu mai există tâmplari care să repare tâmplăria, de exemplu, și tot așa.

Acum, în Bucureștiul pe care îl cunoașteți, există multe case care ar trebui restaurate?

Arhitecții au făcut o astfel de inventariere cu casele care ar trebui și se mai pot păstra. Din păcate, unele dintre cele care sunt pe listele mai vechi de clasificare a monumentelor deja nu mai există fizic sau sunt într-o stare de degradare avansată. Cele câteva case care au fost salvate printr-o restaurare reală ne fac să ne bucurăm. Multe dintre casele restaurate sunt sedii de instituții sau de ambasade, casele particulare sunt puține pentru că este foarte costisitor să le restaurezi.

Partea financiară este cea mai grea piedică?

Partea financiară merge mână-n mână cu partea de educație. Adică întâi să ne dorim să păstrăm și apoi să ne permitem să păstrăm aceste case.

Și care este miza? De ce să ne dorim să păstrăm o casă veche și să nu ne dorim să construim o frumoasă casă nouă?

Miza este că ne pierdem identitatea. Nu este același lucru să trăiești într-un bloc sau într-o casă nouă și prestanța pe care ți-o dă o casă veche, cu istorie, cu o poveste. Casa istorică este o casă care trăiește. Ea te bucură pe tine ca proprietar, îi bucură pe cei care trec pe lângă ea și ne reprezintă pe toți, până la urmă. Și la ce ne trebuie identitatea într-o lume a globalizării? Tocmai în această lume este esențial să ai o imagine bine definită. Orașul tău poate atrage turiști, de exemplu, pentru că este un oraș unic și oferă experiențe pozitive și din punct de vedere vizual.

 

Ce este Art Conservation Support?

După vreo 12-14 ani în care mi-am petrecut verile pe șantiere, am trecut printr-un moment de răscruce, în care mă gândeam cum pot să continui. Atunci mi-am dat seama că partea de promovare a patrimoniului este aproape total neacoperită. Sunt câteva ONG-uri în acest domeniu, dar ele nu reușesc să acopere nevoia reală, cu atât mai mult cu cât programele școlare amintesc doar tangențial ideea de patrimoniu cultural. Atunci am pornit împreună cu câțiva colegi Art Conservation Support, care este o asociație profesională în care membrii sunt chiar restauratori, istorici de artă, chimiști, adică specialiști din zona conservării patrimoniului. Așa am editat mai multe cărți prin Editura ACS, atât carte de specialitate cât și carte adresată publicului larg, carte turistică. Sunt lucrări care trebuie să existe la monumente, când ajungi acolo ca turist să le poți citi, sau pe care să le poți procura din librării și, dacă nu poți să ajungi într-un anumit loc, să citești măcar despre el. Sunt călătorii într-o carte, așa cum ne place să le spunem.

Pe axa România-diaspora: dincolo de suprafață

19 Februarie 2019 |
Zilele trecute am citit într-un articol ceva ce m-a facut să meditez la tema: “Every depth has a surface, but not every surface has a depth”. Și totuși dacă nu e chiar așa? Dacă orice are ceva mai mult în spate, văzut sau nu, doar noi nu avem ochi să...

Grigore Moisil, întemeietorul informaticii românești

18 Februarie 2019 |
Pentru genialul Moisil, matematica este principiul de bază a tot ceea ce există și preocuparea esențială a celui care vrea să cunoască. Crezul lui: matematica nu este o știință obositoare, ci este începutul gândirii.   Biografie: S-a născut...

Împărăția și epistolele pauline: rațiunea celei de-a doua veniri

8 Februarie 2019 |
”Nu că Iisus râdea de lume, sau plângea pentru lume. El sărbătorea împreună cu noua lume care începea să se nască, o lume în care tot ce-i bun și frumos triumfă asupra răului și nenorocirii. Și se întrista împreună cu lumea așa cum era, lumea...

Schiță de portret: Mihail Kogălniceanu

7 Februarie 2019 |
Cine este Mihail Kogălniceanu: student conștiincios și cercetător pasionat, revoluționar și premier, mare proprietar de pământuri și colecționar pătimaș de artă. Iată câteva detalii ale uimitoarei lui vieți. Biografie: Născut în Iași, din...

Împărăția. Întâia mărturie a unui raționalist

2 Februarie 2019 |
Și-l știu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – Că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Sfântul Apostol Pavel – 2 Corinteni 12: 3,4 Poți fi în...

VIDEO Câteva reguli simple pentru păstrarea obiectelor de artă

30 Ianuarie 2019 |
Să zicem că nu ești încă un adevărat colecționar, dar ai primit în dar un obiect de artă valoros. Ce faci cu el? Unde-l așezi și cum îl întreții? Restauratorul Anca Dină ne spune câteva reguli simple ca să păstrăm obiectul în bune condiții și să...

Cum să iubești România. Trei posibilități

29 Ianuarie 2019 |
M-am întrebat adesea: cum mai poți să-ți iubești azi țara? Și în ce termeni este decent să exprimi asta? Acum, la aproape două luni dupa aniversarea Centenarului, după ce au fost epuizate toate festivismele și oportunismele, acum este un moment bun în...