Un loc de vorbit, un spațiu de dezbatere, un colț de sfătuit și de împărtășit? Da, CUIB este toate acestea și un pic mai mult. CUIB este mai întâi o stare de spirit la care Ștefania Bulboacă a ajuns atunci când a simțit că în cariera ei de antreprenor este nevoie de ceva diferit. 

 

Un spațiu fizic și sufletesc

Era deja de opt ani în businessul cu haine făcute la comandă și își amintește cum și-a deschis atelierul: ”Pe atunci nu existau multe opțiuni pentru femeile de afaceri care-și doreau niște ținute mai speciale pentru birou, pentru cocktail sau pentru alte evenimente.” Au fost ani plini, în care Ștefania și echipa ei au creat ținute, au primit în atelier sute de cliente și cu multe dintre ele au stabilit o legătură care ținea nu doar de îmbrăcăminte.”După opt ani, știam că trebuie să schimb ceva. De fapt, simțeam o lipsă în viața mea și am văzut-o și la multe dintre clientele care mi-au devenit apropiate: femeia de azi își asumă foarte multe roluri, iar la un moment dat vrea pur și simplu să se verifice cu alte mame, soții și colege de business că e în regulă ceea ce i se întâmplă acasă și la serviciu”.

 

”Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități” (Ștefania Bulboacă)

 

De aici a plecat ideea creării CUIB, adică un spațiu fizic și sufletesc în care femeile să se întâlnească și să comunice între ele. ”Intuiția mi-a fost validată atât la deschidere, cât și la a doua noastră întâlnire. Hainele pe care le creăm și le vindem sunt secundare în întâlnirile noastre. Avem la îndemână astăzi atât de multe tool-uri despre vestimentație, încât nu mai e nevoie să vorbești despre asta, atât de mult ca în trecut. Dar era nevoie să creăm o comunitate pentru alte motive, mai exact pentru a vorbi despre lucrurile despre care…nu prea vorbim cu atâta ușurință. Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități. Iar femeia de azi nu prea-și dă voie să fie vulnerabilă.”

 

Cuib_2

 

Și totuși, o femeie care fondează o afacere și apoi o conduce este încă de la început un profil aparte. N-are nicio șansă dacă nu este o luptătoare: trebuie să se ocupe de furnizori, de angajați, de relația cu instituțiile statului, de marketing, de distribuție, de cash-flow. ”Da, ești setată să te întâlnești pe parcurs cu aproape orice. Dar cred că trebuie să accepți că există momente în care te simți copleșită. Trebuie să-ți dai voie să respiri în astfel de momente. Asta nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă normalitate”, spune Ștefania Bulboacă.

 

CUIB înseamnă dialog și comunitate, așa cum înseamnă și fashion

Afacerea Ștefaniei ia o direcție diferită acum, odată cu lansarea comunității. Brandul din trecut se redefinește și ia numele CUIB, iar sub acest nume se regăsesc un site nou, www.cuib.fashion, cu magazin online integrat, există o colecție ready-to-wear cu materiale de calitate și modele foarte reușite, care are la rându-i câteva produse-vedetă. Colecția custom-made se lucrează în continuare în atelierul Ștefaniei Bulboacă. Elementul de exclusivitate este cașmirul, un material de care Ștefania este fascinată și pe care îl propune ca notă de distincție și ca amprentă de calitate. Iar pentru unicitate, există și varianta couture, în care piesa de vestimentație se realizează de la zero, conform dorințelor  clientei și sfaturilor Ștefaniei.

 

Cuib_3

 

 

Energie și sinceritate

Care este legătura dintre fashion și club? E ușor de înțeles: comunitatea exista deja, clientele Ștefaniei au devenit cu timpul prietenele ei, iar adesea și prietene între ele. Evenimente restrânse s-au mai desfășurat și până acum, în atelier, în diferite formate și pe diferite teme. Dar acum CUIB se adresează unui cerc mai larg, nu doar clientelor, este un spațiu de con-vorbire, de întâlnire în vederea stabilirii unei conexiuni.

Până acum, CUIB s-a întâlnit de două ori pentru discuții, iar al treilea eveniment a fost în luna decembrie, și anume Târgul de Crăciun.

 

Reacții ale participantelor, după prima întâlnire
  • ”Nu suntem aici ca să ne judecăm unele pe altele, ci suntem aici ca să creștem împreună”
  • ”Ce mi-a plăcut cel mai mult: am putut să fim noi înșine”
  • ”Am fost surprinsă de temă, pentru că nu se discută nicăieri astăzi despre imperfecțiunea femeii. Am fost atât de absorbită de discuție, încât am uitat că am telefon!”
  • ”M-a surprins cum am trăit sentimentul de a fi împreună și dorința de a ne împărtăși experiențele”

 

 

 

Astăzi, ni se pare firesc ca sărbătoarea Crăciunului să fie una a brazilor împodobiți, a unor Moși Crăciuni rubiconzi îmbrăcați în roșu, a decorațiilor luminoase și a unui scurt timp de răgaz în agitația cotidiană.

Dar mai știm, oare, cum era ea în timpurile dinainte?

 

Cuvântul ”Crăciun” este românesc

Crăciunul este prima sărbătoare cu specific pur creștin, ce a fost celebrată, potrivit documentelor, încă din secolul al III-lea al erei noastre, inclusiv pe pământul românesc. Despre vremea aceea îndepărtată nu cunoaștem multe – poate doar că data sărbătorii nu era cea de astăzi, Crăciunul fiind ținut după vechiul calendar iulian, care avea un decalaj de 13 zile față de cel de acum.

Cert este însă că numele de Crăciun este unul românesc, nemaiîntâlnit decât la popoarele slave învecinate, ca împrumut, așa cum arată folcloristul Petru Caraman: „Nu poate fi nici cea mai mică îndoială că locul lui de baștină este domeniul etnic românesc, – care îl cunoaște – ca termen comun pentru toate dialectele și singurul existent pentru a designa naștere lui Christ”.

 

De unde vine mitul lui Moș Crăciun

Pentru români, Moș Crăciun a fost, în vechime, echivalentul unui mit autohton al unui cioban bătrân, pe chipul căruia timpul încremenise, asimilat timpului înnoirii din vremea solstițiului de iarnă. Acesta a fost preluat de tradiția creștină, care a făcut din el un sfânt, adesea identificat cu Sfântul Nicolae, care aducea daruri copiilor în seara Nașterii Domnului. Faptul este explicabil, dat fiind că, potrivit textului biblic, păstorii din preajma Betleemului au fost cei dintâi care au aflat despre Naștere, pe care au primit-o cu credința sinceră a oamenilor simpli.

În seara sa, cea a Ajunului, satele românești amorțite de frigul iernii erau cuprinse de o mișcare neîncetată, a tuturor locuitorilor. Gospodarii umblau să-și ia toate lucrurile împrumutate, pe care obiceiul cerea ca noaptea sărbătorii să le găsească acasă. Gospodinele primeneau casele, zugrăvindu-le din nou, curățindu-le și pregătind bucatele pentru sărbătoare, între care un loc aparte îl aveau turtele și colacii ce urmau să fie dați colindătorilor, motiv pentru care se și numea, popular, colindeți.

 

Colindul vindecă răul din lume

Tinerii satelor se adunau în grupuri de câte 5 sau 6, conduse de un vătav sau căpetenie, și , după ce se pregătiseră cu ceva vreme mai înainte, porneau, după miezul nopții, la colindat, fiind urmați, pe ziuă, de copiii mai mici. Potrivit etnologului Tudor Pamfile, „bucovinenii cred că mai înainte vreme foarte multe răutăți făceau oamenii, din pricină că își uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de la păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor și astfel să se abată de la calea răutăților”. Însă fondul străvechi al acestor cântări arată că ele provenea dintr-o perioadă încă mai veche, din timpurile geto-dacilor.

Potrivit datinii, era un păcat mare pentru orice casă să nu-i primească pe colindători. Aceștia erau dăruiți, după ce își rosteau cântarea, cu colaci, mere, nuci și altele, iar gazda le aducea o strachină cu grăunțe, din care vătavul împrăștia prin casă, spre belșugul roadelor.

Tot de cu noaptea porneau prin case și preoții sau diecii, purtând icoana și cântând troparul Nașterii Domnului. Tradiția aceasta este de asemenea una veche, fiind atestată în secolul al XVII-lea de către diaconul Paul de Alep: „e de observat că în această țară se obișnuiește în seara despre Nașterea lui Hristos, ca toți preoții din diferite târguri, însoțiți de sărmani, de ceteți și de coriști, să se ducă în cârduri, purtând icoane și să umble prin norod toată noaptea, vizitând casele boierilor și urându-le bucurie. Astfel umblă ei toată noaptea, cântând Nașterea lui Hristos”.

 

Marele ospăț de la curțile domnești

Era lege în toate gospodăriile românești ca oamenii să nu se așeze la masă mai înainte ca aceasta să fie blagoslovită de către preot, care gusta din toate bucatele. De asemenea, după plecarea sa, un obicei cerea ca gospodinele să măture deîndată casa, pentru a nu avea purici vara. Mai apoi, vreme de două săptămâni, toți erau datori să trăiască în pace cu cei din preajma lor, altfel supărările urmând a se ține scai de ei tot anul.

Și la curțile domnești sărbătoarea Crăciunului era una dintre cele mai de seamă ale anului, aici tradițiile românește amestecându-se cu ceremonialul preluat de la curtea Bizanțului, ce reclama aclamarea voievozilor de către toți curtenii și orânduia întreaga desfășurare a marelui ospăț în jurul persoanei acestora. Desigur, nu lipsea vreodată ca domnii să nu meargă la slujba de Crăciun, așezându-se în strana ce le era anume rezervată și miluindu-i, la sfârșit, pe toți cei lipsiți.

Fastul și tihna acestor serbări au pierit astăzi, dar prin zgomotul modernității se fac încă auzite colindele, iar în colțurile memoriei rămân încă unele credințe populare, precum una din județul Galați, care spune că: „Înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea asta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasuri îngerești se aud atunci în cer, dar iarăși numai cei fără de păcate le pot auzi”.

 

 

Pe când avea vreo 4 ani l-am întrebat pe Iacob ce ar vrea să se facă atunci când va fi mare. S-a gândit câteva secunde și-a mi-a răspuns cu simplitatea celui care știe ce vrea: ”un băiat cu un zmeu”. Răspunsul era plin de poezie. Vedeam în el libertatea celui care își centrează atenția pe vânturile care bat în înalt. Bogăția celui care știe să se joace. Intuiția creatoare a celui care poate să prindă vântul într-o bucată de hârtie. Dar mai era acolo și răbdarea de a înălța un zmeu. Când vânturile sunt potrivnice, este nevoie de răbdare și tenacitate pentru înălțarea căutată.

Amintindu-mi acum de acest episod, mai găsesc în răspunsul lui Iacob vioiciunea deschiderii către nou și răbdarea de a-l împlini. În exercițiul imaginației este o disponibilitate creativă pentru nemaivăzut și nemaifăcut. Dar pentru ca imaginația să rodească este nevoie și de sacrificiul rutinei vecine cu depresia.

 

Imaginație și rutină

Imaginația și creativitatea sunt asociate copilului. Pentru că el aparține noului. El însuși este o ființă care irumpe din neștiut într-o lume care caută și protejează ordinea și inteligibilitatea. Copilul nu este recuperat complet de regulile familie, culturii, timpului. Dar este în curs de îmblânzire. Tot ceea ce el are este noutate, imaginație, creativitate și nemaipomenit. Pe măsură ce creștem, regulile de aur ale eficienței și ale responsabilității ne țin pe poteci deja bătute și inhibă capacitatea de explora noi orizonturi. Iar dacă această rigiditate devine predominantă, presupusa maturizare se transformă într-o vremelnică îmbătrânire. Ca și cum la capătul ieșirii din adolescență ne așteaptă un bătrân sigur pe el, inflexibil și veșnic indispus de posibila pretenție a noului.

 

…răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman)

 

Față de nou avem o atitudine ambivalentă. Pe de o parte, suntem atrași de el, de stranietatea care ne îmbogățește viața. Pe de altă parte, ne temem de el, de ceea ce poate răsturna în comoda așezare a vieții noastre. Ca atare, societatea trăiește în tensiunea dintre cultivarea noului și limitarea lui. Iar progeniturile acestei tensiuni sunt copiii și bătrânii. Copii pe care îi poți găsi și printre cei de optzeci de ani. Bătrâni pe care îi poți regăsi și în rândul celor de cincisprezece ani. Copii care trăiesc doar din planuri și imaginație, dar care nu au deprins răbdarea și rutina de a duce la capăt un proiect. Bătrâni care au experiență, care știu dinainte despre ce este vorba, dar care resping cinic orice iese din tiparul celor știute de ei.

 

Puer Senex

Într-o astfel de societate bătrânii din noi își mai fac planuri doar la început de an. Ca și cum doar atunci avem voie să punem bun început. Momentul acela în care ne jurăm că vom face ceea ce nu am mai făcut. Vom călători, vom citi, vom slăbi, vom alerga, vom învăța limbi străine, vom lua carnetul, vom întemeia o familie, vom merge la sală, vom picta, vom merge mai des la munte, vom merge mai des la mare, vom renunța la obiceiuri toxice. Restul anului este momentul în care copiii din noi eșuează în a reuși să se țină de plan.

Praznicul nașterii Domnului este și despre Noul Început, despre deschiderea nemaivăzută de drum a Dumnezeului care s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu (Sfântul Grigorie de Nazians). Copilul Divin care se naște în ieslea din Bethleem face posibil ”bunul început” care încununează în cadrul duhovnicesc al spovedaniei iertarea rigidităților noastre deturnante. Restul narațiunii hristice, rememorate atât de fiecare liturghie în parte, cât și de întregul an liturgic, este despre răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman), despre asumarea până la capăt a sacrificiului de sine reprezentat de înălțarea pe cruce.

Maturizarea are nevoie atât de deschiderea noului, cât și de stabilitatea experienței. Astfel, arhetipul cel mai potrivit acestei teme a creșterii nu este cel al Bătânului, antipod rigid al volatilității Copilului. Ci este cel al Copilului Bătrân (Puer Senex), adică al Noului și al Imaginației însoțite de Stabilitate și Răbdare. Orientați de un astfel de model, rezoluțiile Anului Nou pot fi oricând trăite, fără a trăda necesitatea împlinirii lor. Este nevoie doar de imaginația și de răbdarea unui băiat cu un zmeu.

 

 

Știți cum trebuie să fie colindătorul? Iată: să fie bun cântăreț, să știe să scrie și să citească, să nu fie divorțat sau văduv, să nu fi necinstit vreo fată, să nu fie bețiv, să nu fie hoț, să nu aibă vreun defect fizic sau psihic, și să locuiască în sat. Aceasta era grila de admitere în ceata de colindători demult, într-o vreme în care satul era altfel decât este astăzi. Dar profilul colindătorului nu e decât un detaliu. O mulțime de ritualuri și condiții făceau ca sărbătoarea Crăciunului să fie un eveniment de ținut minte.

 

Pregătire pentru colindat și condițiile ca să fii admis în ceată

Importanța colindelor era covârșitoare pentru flăcăii din sat. Repetițiile începeau imediat după Lăsatul Secului, sau cel târziu de Sfântul Nicolae. A fi colindător și a merge din casă în casă pentru a vesti Nașterea Domnului nu era pentru orișicine. Cel care urma să intre în ceata de colindători trebuia să împlinească criteriile selecției riguroase despre care am vorbit mai sus: întâi de toate tânărul trebuia să fie creștin, iar apoi să fie un bun cântăreț, să știe să scrie și să citească, să nu fie divorțat sau văduv, să nu fi necinstit vreo fată, să nu fie bețiv, să nu fie hoț, să nu aibă vreun defect fizic sau psihic, și să locuiască în sat. Odată împlinite toate acestea, flăcăul era acceptat și trebuia să dea ascultare unui șef de ceată care conducea repetițiile.

 

Craciun_2

 

Aranjarea gospodăriei

În timp ce flăcăii se îndeletniceau cu repetarea colindelor, adulții făceau pregătiri în gospodărie. Întâi de toate gospodăria trebuia să fie în perfectă ordine. Femeile și fetele se ocupau de curățenie, de spălat, iar mai apoi începea pregătirea mâncărurilor. Un loc important în acest proces de primenire a casei o avea odaia în care erau primiți colindătorii. Ea trebuia să fie curată, să fie împodobită cu fețe de pernă, ștergare, și costume tradiționale. Fetele se întreceau în a-și “înflori” cămășile, pentru a fura privirile feciorilor și a stârni invidia în rândul celorlalte fete. Dacă interiorul locuinței era apanajul femeilor și fetelor, capii de familie aveau în subordine gospodăria și toate cele ce țin de ea. Totul trebuia să fie într-o ordine perfectă: gardurile, porțile și anexele gospodărești trebuiau reparate, iar lemnele să fie tăiate pentru cele trei zile de Crăciun, când nimeni nu mai lucra.

 

Bradul de Crăciun, semn rău pentru săteni

Și dacă tot am vorbit despre primenirea gospodăriei, trebuie să știți că în satul românesc, bradul de Crăciun era vestitorul unui eveniment funerar. El a pătruns relativ târziu în România, cam pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când tinerii cu stare au început să plece la Paris, Berlin sau Viena pentru studii. Acolo au luat contact cu obiceiul împodobitorii bradului de Crăciun. Întorși în Țările Române, ei au adoptat acest obicei, care s-a răspândit repede în mediul urban. La țară, însă, bradul nu a avut succes: sătenii asociau bradul împodobit cu moartea unui tânăr necăsătorit. E adevărat că în unele zone precum Oltenia și jumătatea de vest a Munteniei, bradul împodobit are și o conotație pozitivă, fiind folosit la nuntă.

 

Obiceiuri culinare în Ajun de Crăciun

La sat, febra pregătirilor de Crăciun începea încă de pe 23 decembire, prin prepararea turtelor, covrigilor, dar mai ales a colacilor și colăceilor pentru colindători. Masa de Ajun era formată din prune afumate, grâu fiert și îndulcit cu miere.

 

Craciun_3

 

Pe masă se regăsea și un desert care de obicei se împărțea copiilor care veneau să colinde: “scutecele lui Hristos” sau ”pelincile Domnului”. Erau turte făcute din apă și făină, coapte pe plita încinsă, însiropate cu apă și cu miere și presărate cu nucă pisată. Dacă în unele zone membrii familiei se reuneau în jurul mesei, în alte părți de Ajun se ținea post negru sau se mânca doar pâine și se bea apă.

 

Descolindarea gazdelor ursuze

Un alt moment important era primirea cetei de colindători. Cum toate lucrurile erau în deplină rânduială, gazda trebuia să fie pregătită pentru a deschide larg porțile. Însă erau unele cazuri în care colindătorii nu erau primiți, iar vestea Nașterii Domnului era respinsă prin ferecarea ușilor și slobozirea câinilor. În asemenea cazuri colindătorii treceau la atac! Sătenii ursuzi avea parte de un “colind invers”, în care urările de sănătate și belșug erau înlocuite cu ziceri care invocau boala, sărăcia și ghinionul. Colindătorii nemulțumiți se dezlănțuiau: imitau țipătul cucuvelei, aruncau cu bulgări de zăpadă sau de pământ în pereții și în ușa casei neospitaliere, deschideau larg porțile ca să fugă animalele din curte, iar uneori legau porțile pe dinafară.

 

 

A început să meargă la biserică încă de la patru ani. În copilărie nu avea prea mulţi copii cu care să se joace, aşa că de cele mai multe ori se juca singur în casă imitând tot ceea ce făcea preotul la biserică. Ceea ce începuse ca o joacă, avea să devină mai târziu o chemare la slujirea copiilor bolnavi de cancer. Matricea Românească vi-l prezintă pe părintele Mihai Dinu, preotul de la capela Spitalului ”Marie Curie” din Capitală.

 

Joaca de-a preotul

Născut pe Valea Popilor, aşa cum este cunoscută localitatea din care provine, părintele Mihai Dinu a ştiut de mic că vrea să se dedice slujirii celor năpăstuiţi. ”Mânat de ceea ce vedeam la biserică, îmi atârnam un prosop de gât, şi ziceam că ăla este epitrahilul, iar din pâinea mamei făceam proscomidia, apoi îngânam ceea ce înţelegeam de la biserică. Da, mi-a plăcut şi îmi place, iar de m-aş mai naşte de o mie de ori tot preot m-aş face“, a spus părintele Dinu.

 

 De m-aş mai naşte de o mie de ori tot preot m-aş face

 

După terminarea facultăţii în 2007, a urmat două masterate: unul la Teologie şi altul la Drept, în urma căruia a obţinut titlul de Magister în Drept Canonic şi instituţii europene. Însă începutul slujirii sacerdotale avea să fie doi ani mai târziu. “După hirotonie am fost numit preot la Centrul Medico-social Sfântul Luca, un azil de bătrâni, acolo am slujit trei ani şi jumătate”, îşi aminteşte părintele.

 

Cum a improvizat un altar din frigiderul socrilor

Ca mai toate începuturile de drum, şi acesta a fost presărat cu provocări neaşteptate. Cea mai mare a fost lipsa unui spaţiun în care să ţină slujbele. ”Ţin minte că am fost nevoit să slujesc într-o sală de mese, acolo am improvizat un altar modest. Am folosit un frigider pe care l-am găsit la socri. Ei îl foloseau pe post de dulap, când l-am văzut i-am zis socrului meu să mi-l dea mie. Am pus un blat deasupra lui, l-am îmbrăcat în veşminte, şi i-am dat o utilitate liturgică. Apoi am aşezat de-a drepta şi de-a stânga lui două iconostase de metal şi am făcut un altar de rugăciune pentru bătrânii de la centru”.

 

Boala şi moartea sunt accidente în viaţa omului, voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să trăiască

 

Inventivitatea n-a fost de ajuns. Părintele a constatat după un timp că îi era imposibil să-şi continue activitatea la instituția pentru bătrâni. Aşa că a decis să slujească copiilor internaţi la Spitalul ”Marie Curie” din Capitală. Iniţial a venit ca voluntar, iar mai apoi s-a eliberat un post de slujitor la capela spitalului. “Veneam din cartierul Titan, iar la ora şapte eram prezent pe secţia de oncologie. Făcem rugăciunea de dimineaţă, spovedeam şi împărtăşeam copiii, dar asta numai la invitaţia familiei. Vreau să-mi păstrez discreţia, întrucât spitalul, deși e un loc public, devine şi casă pentru unii”, a zis părintele Dinu.

 

Bibliotecă pentru copiii din spital

Pentru a face binele, părintele Dinu își găsește parteneri și colaboratori cât se poate de diferiți. Adeseori ei sunt cadrele medicale, alteori este sora de caritate de la casa romano-catolică din spatele bisericii. Iar de foarte multe ori îi sunt aproape părinţii copiilor răpuşi de cancer.

 

Experienţa spitalului este una care te apropie de Dumnezeu nu doar în calitate de părinte ci şi în calitate de medic

 

Recent, ei au iniţiat un proiect în care vor să amenajeze câte o mini-bibliotecă la fiecare etaj al spitalului. ”Momentan strângem cărţile, vrem să fie o bibliotecă diversă, în care se vor regăsi nu numai cărţi de spiritualitate, ci şi volume de beletristică, romane, cărți de povești. Vrem ca pe lângă Facebook şi tratamente, copiii din spital să-și petreacă timpul citind. Pe lângă asta am derulat un proiect pe secţia de dializă a spitalului. Mai exact copiii au scris ce îşi doresc de la Moş Crăciun, iar noi în colaborare cu o parohie din zonă le-am împlinit dorinţele“, a spus părintele Dinu.

 

Miracolul Crăciunului într-o familie îndurerată

Perioada Crăciunului nu este numai acel moment din an în care coşurile sunt pline, copii primesc daruri, iar colindele răsună. La Spitalul pentru copii ”Marie Curie”, Crăciunul înseamnă și durere. Este durerea acelor părinţi care şi-au pierdut copilul în urma bolii care i-a adus aici.

Vorbindu-mi despre asta, părintele Dinu oftează și-mi povestește. “Îmi aduc aminte de cazul unei familii din Bistriţa Năsăud care după 11 ani de încercări şi tratamente au dobândit o fată, Maria Miruna. La vârsta de patru ani, copila s-a îmbolnăvit grav. Când au adus-o la noi la spital. Ea era deja în comă. Părinţii erau atei. Medicii au făcut tot ce au putut, dar a trebuit să le spună celor doi părinți că fetiţa lor o să moară. Atunci i-am văzut venind la biserică și punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Au cerut o minune, fetiţa lor să-şi revină. Şi minunea s-a întâmplat, numai că nu așa cum au cerut ei. Copilul lor a murit, iar ei au plecat acasă. Mama nu mai dorea să reia tratamentele, şi atunci i-am încurajat doar să facă ceea ce e în firescul lucrurilor pentru a avea un copil. După trei luni primesc un telefon de la ei în care îmi spune ca vor veni la Bucureşti să mă vadă. Ne-am întâlnit şi am început să-i încurajez, pentru că îi vedeam trişti. Le-am spus că rolul Mariei Miruna a fost de a le arăta că pot fi părinţi buni. După îmi spun că motivul venirii lor era altul. Nu i-am lăsat să-mi spună vestea, le-am luat-o înainte și am zis: ‘Ioane, nu ai ce să-mi spui, eu ştiu că soția ta e însărcinată! Află că Dumnezeul acela în care ţi-am spus să ai încredere, nu rămâne dator, şi ca să vezi cât de bun este, El îţi va dărui tot o fată“.

 

Când omul se încrede cu adevărat în Dumnezeu, transformă suferinţa nu în bucurie, ci în nădejdea că toate se vor termina bine

 

Nu puteam pleca fără să aflu de la părintele Dinu, cum vede Crăciunul un copil internat într-o rezervă de la Spitalul ”Marie Curie”. „Copii sunt inocenţi, suferinţa lor nu este mai mare decât cea a părinţilor care îi văd că se zbat să trăiască. Dacă Nașterea Domnului a adus împăcare între oameni şi Dumnezeu, tot aşa ar trebui să fie şi pentru noi, o sărbătoare a nădejdii, a bucuriei, şi a darului. E adevărat că orice sărbătoare se prezintă şi prin bucate alese, dar după cum nu machiajul de pe chip reprezintă persoana, tot aşa şi bucatele în sine nu sunt esenţa Crăciunului. Ele doar vin să împodobească bucuria sărbătorii”.

 

 

Trei bătăi ușoare în ușă. După câteva secunde, o voce suspicioasă de dincolo: ”Cine-i?” ”Părintele cu icoana!”, vine de dincoace răspunsul. Tăcere, vreo 10-15 secunde. Ușa se crapă încet, iar prin fanta de câțiva centimetri apare un cap ciufulit: ”Știți, la noi e cam deranj… Când mai treceți? Parcă mai veniți o dată, nu?”

 

”Ce, crezi că noi nu știm să sărbătorim?”

”Da’ de ce veniți cu icoana, părinte?” ”Păi, ca să vestim Nașterea Domnului. Nu vedeți că nu mai există colindători, măcar noi să vă dăm vestea cea mare.” ”Da, părinte, dar oricum noi știm că vine Crăciunul. Uite, ne-am și pregătit, avem porc, avem de toate. Ce credeți, că noi nu știm să sărbătorim chiar dacă nu vii și dumneata?”

Ce să-i mai spui despre adevăratele motive: că de fapt e o vizită prietenească, nu o colectă de bani, că e ca atunci, la Betleem, când toți cei care au auzit pe Prunc și cetele de îngeri din jurul Peșterii n-au putut să tacă, au mers și au dat de veste mai departe… Că la Bobotează nu-i timp, atunci e cu sfințitul casei și e mai complicat. Că acum, la clipe de sărbătoare, mulți sunt singuri și nu le deschide nimeni ușa, iar preotul e singurul care-o face.

Pe de o parte, preoții tac, nevenindu-le să se justifice mereu și mereu. Pe de altă parte, privirile ascuțite, cuvintele jignitoare, ușile trântite sunt parcă de la an la an mai multe.

Pentru toți cei care nu înțeleg, pentru toți cei care nu știu, pentru cei care au nevoie să li se reamintească, l-am rugat pe un vechi prieten, părintele Ioan Istrati, nemțean prin naștere și constănțean prin adopție, să ne dea voie să publicăm două frânturi din viața sa de preot, povestite de el zilele trecute.

 

Scena 1: ”Umblați ca niște nebuni după bani”

Știam că la o casă e unu care tot timpul comentează, nechează, că de ce îl deranjăm, că n-avem ce căuta. Sunăm la poartă. Deschide tipul furios: Ce căutați?

Eu: Vestim Nașterea Domnului Hristos. Primiți părintele?

El : Nu primesc nimic. Umblați ca niște nebuni după bani.

Eu: Nu cerem niciun ban nimănui. Doar Vestim Nașterea și binecuvântăm casele și oamenii.

Facem câțiva pași înapoi: Sănătate.

Omul prinde curaj: Ia stai, părinte, să-ți spun vo două. Mă opresc.

Toți popii sunt niște hoți. Umblați după bani.

Eu: mata câți bani ai dat vreodată la Biserică?

El: niciun leu.

Eu: dar ți-o cerut cineva bani?

El: nu.

Eu: Păi? Ia auzi domnule, mata știi câți săraci sunt în parohia asta?

El: nu știu.

Eu: Eu știu. Mata știi câți bătrâni singuri, câte familii cu mulți copii, câte băbuțe fără lemne?

El: nu.

Eu: Eu știu. Ai dat măcar la unul din ăștia de mâncare, de îmbrăcat, lemne de foc?

El, deja tulburat, bâlbâindu-se: nnnu.

Eu: noi le dăm, câte puțin, pe alții mai procopsiți îi sfătuim să ajute, mergem cu pachete… Deci, care-i om și care-i hoț?

Omu înghite greu în sec, privește în gol: am zis așa, in general …

Eu dezlănțuit: ce general? Foarte mulți preoți ajută fără să știe nimeni, bisericile sunt pline de săraci, la porți stau cerșetori, și nimeni nu pleacă nemiluit.

Omu: iertați-mă, părinte.

Eu: Dumnezeu să te ierte. Crăciun fericit.

 

Scena 2: Crăciunul turcului

Anul trecut, un turc mi-a deschis poarta. „Efendi, intră și la mine, să simt că e sărbătoare. Totdeauna când m-am rugat și am fost bun cu săracii, Dumnezeu m-a ajutat”.

Ce diferență între el și ortodocșii botezați, unși cu Sfântul și Marele Mir, care își pun mâna la ce au mai prost, înjură, drăcuie când văd popa, zbiară ca descreierații când se apropie sfințenia.

Lor, când închid ochii, le cântăm: „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău”. Cred că Hristos privește agasat, dacă nu se mânie de-a binelea pe noi.

 

 

 

Vin Sărbătorile! Miroase a cozonac și pâine și a portocală înțepată cu cuișoare. E foșnet de pachet pitit în sertarul de sus și din când în când răsună un crâmpei de colind. Ai ciocolată caldă lângă tine și un pui de răgaz.

”Puiul de răgaz” cred că nu se aliniază în vis. Pentru că sunt lângă tine și copiii; ei cer acum mai mult ca niciodată, pentru că au cupa emoțiilor cam goală de ceva timp. Și a venit momentul să ceară să fie văzuți și ogoiți sau aplaudați.

 

Ce vă doriți voi pentru Sărbătorile din acest an?

Oricât de tare te-ai strădui, pare că nu e de ajuns. Dar cum ar fi ca în acest an să nu ne mai lăsam purtați de colo-colo de vânturi neprietenoase și să ne facem mai bine temele, să închidem ochii și să mergem spre zările în care suntem duși?

Ce vă doriți voi pentru Sărbătorile din acest an? Cel mai tare? Să strălucească întreaga casă de curățenie? Să gătiți mult și sănătos? Să îi răsfățați pe toți cu daruri? Să vă înțelegeți, să fie armonie cât mai multă?

 

Copiii nu au un ”comportament de sărbători” pe care să îl îmbrace ca pe o mantie cu sclipici

Cu cât vă doriți mai multe și la un standard înaaalt, cu atât va fi mai greu. Dezamăgirile vor prăvăli fiecare gând în care ați imaginat momente perfecte. Ceea ce știu este așa: copiii nu au un ”comportament de sărbători” pe care să îl îmbrace ca pe o mantie cu sclipici. Și nici noi nu le putem pune ”filtre”, ca cele de pe Instagram. Poate că exact acum vor exploda și vor cere lucruri din bagajul emoțiilor pe care nu le-au putut accesa timp de o întreagă toamnă. Coborâți ștacheta așteptărilor. Și luați fiecare zi așa cum vine, uneori cu fundă strălucitoare, alteori învelită în hârtie mototolită. Este tot un dar.

Vorbiți cu cei apropiați. Spuneți-le tuturor gândurile voastre. Este important ca ambii părinți să simtă la fel. Bunicii. Mătușa. Observațiile usturătoare și morala fără margini pot veni într-un alt moment. Nu chiar acum. Crăciunul este cu povești cu pildă ce te înălță, cu bunătate și mai ales cu răbdare.

Le spun părinților că în aceste zile de împreună să îmbrățiseze mai mult! Să petreacă un timp special chiar dimineață. Să umple copiii de dragoste de la primele ceasuri pentru a le ajunge până ce iarăși veți fi reuniți, în cursul zilei.

 

Copiii își amintesc ora de joacă și de mângâiere

Copiii își amintesc ora de joacă și de mângâiere. Niciodată nu își vor aminti câte feluri de salată se lăfăiau pe masă și nici dacă au mâncat și pui și vită și sarmale. Amintirile nu vor fi despre curățenia făcută în casă de două ori înainte de Crăciun, ci despre cum ați alergat prin pădurea înghețată și despre zăpada în care ați făcut îngeri.

Fiți flexibili! Rutina este bună și o susțin, însă dacă a fi împreună într-un loc, într-un moment este ceva neprețuit, dătător de bine, lăsați programul pentru o altă zi sau pe săptămâna viitoare.

 

Găsiți timp…

Spuneți povești de acest Crăciun. Povești cu voi mici, voi puternici, înfricoșați, fericiți, cu voi prinzând aripi și cu voi în situații pe care le-ați depășit. Crăciunul este despre învățare caldă precum cozonacul.

Implicați copiii și nu îi alungați din bucătărie. Nici din jocul de-a curățenia. Le veți găsi sarcini mai mici sau mai mari. Vor adora să taie legumele și vor consuma tot lichidul de spălat geamuri. Însă vor fi fericiți și dornici să o facă din nou. Iar voi veți găsi alt motiv să îi lăudați și să îi ridicați în ochii lor. Găsiți timp de ghirlande din floricele explodate, lanțuri din hârtie glasată și felicitări cu sclipici și lipici din belșug.

Găsiți timp de bucurie. Timp de rugă. Timp de mulțumire. Timp de voi. Timp de ei. Timp de suflet. Timp de credință. Timp de iertare. Timp de bine.

Împreună. 

Crăciun fericit!

 

 

Se împlinesc zilele acestea 30 de ani de libertate pentru români. A fost sfârșitul obținut prin sânge al unei perioade de frică și nedreptate, de sărăcie și izolare.

Perioada comunistă a însemnat pentru români suferință și foame, iar pentru mulți a însemnat închisoare și moarte, familii distruse și o viață trăită sub semnul terorii.

O durere trăită la asemenea dimensiuni nu poate fi uitată, trebuie mereu rememorată și comemorată, pentru ca nedreptatea și crima să nu mai poată avea niciodată loc la o astfel de scară.

Și totuși, cum a început totul? Iată o cronologie a instalării comunismului în țara noastră, schițată pe baza unei cercetări de Damian Anfile.

 

23 august 1944. România întoarce armele împotriva Germaniei naziste, aliindu-se cu Uniunea Sovietică. Ion Antonescu este arestat din ordinul Regelui Mihai I.

Guvernul Sănătescu. Colonelul Constantin Sănătescu a primit de la Regele Mihai sarcina de a prelua șefia Cabinetului de Miniștri după Ion Antonescu. Sănătescu a condus două guverne consecutive în același an 1944, fiind cel care a semnat Armistițiul la Moscova, în septembrie 1944. Din păcate, așa cum observa Iuliu Maniu, armistițiul semăna în unele puncte cu o capitulație.

9-17 octombrie 1944. Winston Churchill face o vizită la Moscova, în timpul căreia semnează scandalosul Acord de procentaj, cunoscut și ca Acordul Churchill-Stalin. Prin acest act, Europa era împărțită în sfere de influență între URSS și Marea Britanie. Pe celebrul șervețel pe care Churchill a schițat viitorul acestei părți a continentului, România era lăsată în proporție de 90% în seama sovieticilor. În schimb, în Grecia influența britanică urma să fie de 90%.

 

Servetel

 

6 decembrie 1944. Este instalat ultimul guvern democratic al României înainte de comunism, condus de Nicolae Rădescu.

1945. Gheorghe Gheorghiu-Dej este desemnat de către Stalin drept secretar general al Partidului Comunist din România.

4-11 februarie 1945. Conferința de la Yalta. Roosevelt, Churchill și Stalin s-au întâlnit pentru a discuta situația de după sfârșitul Războiului. Stalin a avut mult de câștigat ca urmare a acestei conferințe, mai ales că ulterior a extins influența sovietică mai mult decât se discutase.

27 februarie 1945. Andrei Vîșinski, fost procuror sovietic, vine la București, cu mandat de la Stalin. El i-a transmis Regelui Mihai intenția sovieticilor de a fi instalat un nou guvern, condus de Petru Groza. Peste tot în țară, grupuri de comuniști creează revolte și demonstrații. Câteva unități NKVD vin la București și sunt cazate în unitățile militare din Capitală.

6 martie 1945. Petru Groza este numit prim-ministru, ca urmare a șantajului Moscovei, care pretindea că în caz contrar Transilvania nu va reveni în componența teritorială a României.

20 martie 1945. Regele Mihai I îi cere lui Petru Groza să demisioneze. Acesta refuză, ceea ce este o premieră în istoria regalității române. Drept urmare, Regele intră în greva regală, iar guvernul Groza continuă să-și exercite prerogativele în mod neconstituțional.

19 noiembrie 1946. Alegerile sunt câștigate de comuniști. Blocul partidelor democrate, controlat de comuniști, obține 79,86% din voturi. Rezultatele acestea sunt însă masiv falsificate. Rezultatele reale nu sunt cunoscute nici astăzi. Este momentul cheie al consolidării prezenței comuniste în România.

Distrugerea partidelor istorice. Imediat după câștigarea prin fraudă a alegerilor, comuniștii au dus o politică de eliminare a partidelor istorice. În iulie 1947 are loc înscenarea de la Tămădău, când liderilor țărăniști li s-a oferit posibilitatea falsă de a părăsi țara cu un avion. Liderii au fost însă arestați chiar pe aerodromul din Tămădău. Au fost judecați într-un proces demonstrativ, sub acuzația de tentativă de părăsire ilegală a țării. Deși pedepsele pentru această acuzație ar fi trebuit să fie de maximum 6 luni, liderii țărăniști în frunte cu Iuliu Maniu au primit ani grei de închisoare. Procesul acesta a deschis seria de condamnări abuzive și criminale ale regimului comunist. Ulterior, Partidul Național Țărănesc a fost dizolvat.

Noiembrie 1947. Partidul Național Liberal a fost dizolvat.

30 decembrie 1947 – abdicarea Regelui Mihai. Comuniștii sprijiniți de trupele de miliție sovietică prezente în București au obținut prin amenințări și șantaj abdicarea Regelui Mihai. După abdicare, familia regală a fost alungată din țară, iar partidul comunist a proclamat Republica Populară Română. Actul de proclamare a fost neconstituțional, întrucât schimbarea formei de guvernământ trebuia supusă votului public, ceea ce nu s-a întâmplat nici până astăzi.

 

 

În Galeriile Uffizi, din Florența, este expusă o pictură neterminată al lui Leonardo da Vinci, Adorația Magilor (foto). Imaginea este ancorată în episodul evanghelic al Nașterii Domnului și a celei dintâi recunoașteri a acestuia ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Sunt multe de spus despre acest tablou, care pare a fi perfect tocmai în nefinalizarea sa. Însă mie mi-a atras atenția contrastul și complementaritatea dintre lumina și liniștea lină ce izvorăște din reprezentarea Maicii Domnului și a Pruncului, pe de o parte, și întunecimea, gălăgia și distragerea ce vine de pe chipurile și siluetele celorlalte personaje, pe de altă parte.

Printre acestea, trei magi se închină Copilului Divin și îi oferă acestuia daruri. În dialogul gesturilor se citește faptul că cei care au nevoie de faptul de a dărui sunt chiar cei care dăruiesc. Pruncul primește, se vede acolo ceva din curiozitatea copilului, însă, de asemenea, se arată și ceva din serena lipsă de nevoi a unei dumnezeiri căreia nu îi lipsește nimic. Magii își oferă darurile pe măsura priceperii lor, ca expresie a căutării personale și ca efect al conștientizării micimii omenești puse în lumină de arătarea lui Dumnezeu. În dăruirea lor se vede tremurul vederii lui Dumnezeu și nevoia de a fi văzuți de Dumnezeu. De a fi puși în lumina faptului de fi văzuți cu adevărat.

 

A nu vedea și a fi văzut

Celelalte personaje sunt așezate în întunecime și, semnificativ, nu au privirea ațintită către Prunc. Ca și cum așezarea lor în penumbra existenței vine din lipsa exercițiului conștientizării, ca o consecință a nevederii, a lipsei de contact cu ceea ce este cu adevărat important. Par a fi prinși într-un iarmaroc al sporovăielii, în agitația pe care o cunoaștem noi înaintea Crăciunului. Pentru trei personaje este vorba despre Praznicul Nașterii Domnului. Restul par a fi prinși în febra Sărbătorilor de iarnă. Planuri, griji, vizite, invitații, intrigi, cumpărături, alergături, reduceri, super-oferte, curățenie, sarmale, bătut covoare, cozonaci, mers  la munte, oare vom avea zăpadă?, de unde să iau brad?, să fie natural?, să fie artificial?, cadouri, vizite. Sunt toate acolo, pe margine. În lipsa noastră de contact cu nevoia de fi văzuți. În lipsa de contact cu Cel care ne vede cel mai adânc.

Adesea ne dorim să fim văzuți și apreciați de ceilalți. Și pentru mulți dintre noi o critică sau o observație sunt trăite cu intensitatea unui atentat la propria noastră viață. Suntem dependenți de modul în care ceilalți ne văd și ne apreciază pentru că nu prea știm cine suntem. De aceea, avem o nevoie permanentă de a fi văzuți, fără a căuta să explorăm identitatea noastră autentică, acolo unde, în adânc, se află Cineva care ne știe mai bine decât ne știm noi înșine.

”Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6, 5-13).

 

Darul ca vedere

”Într-o zi, pe când eram în chilia lui, Geronda Paisie mi-a spus «Hai să ți-l arăt pe Dumnezeu!». Nu știam ce avea de gând, dar eram foarte curios. Am ieșit din chilia lui și ne-am plimbat prin niște poieni din apropiere. Mă gândeam că cine știe ce o să facă. O să se ridice la cer. O să apară ceva. La un moment dat, Bătrânul Paisie a început să recite o poezie pe care o compusesem cu ceva timp în urmă și pe care nu o spusesem nimănui. Am rămas înmărmurit și m-am temut că Părintele îmi citește cumva gândurile. Eram un proaspăt absolvent de psihologie, care auzise niște speculații vagi dar impresionante despre astfel de abilități. Așa că l-am întrebat de unde o știe. Bătrânul mi-a răspuns râzând: «O știu pentru că Dumnezeu o știe»”. Cel care îmi vorbea despre această adâncă și neștiută intimitate a lui Dumnezeu cu sufletul nostru era unul dintre ucenicii Sfântului Paisie Aghioritul. Discutam cu el, într-o seară de vară pe una dintre aleile Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, despre felul în care, fără să știm, suntem văzuți în adâncurile noastre mai bine decât suntem noi înșine în stare să ne vedem.

Suntem atât de însetați de a fi văzuți cu adevărat, încât suferim de împrăștiere narcisică. Toți cei din jurul nostru, toate posesiunile noastre sunt transformate în luciul unei ape potrivite pentru a ne reflecta propria noastră imagine. Și când dăruim, o facem pentru că cel mai adesea ne gândim la noi, la nevoia noastră de a fi apreciați, de a fi acceptați, de a fi mulțumiți de noi înșine.

Când, însă, ne știm ceva mai bine, darul nostru caută să îl vizeze pe celălalt. Începe, în primul rând, să îl recunoască pe celălalt ca fiind un altul distinct, cu nevoile sale, cu speranțele sale, cu emoțiile sale. De aceea, darul cel mai potrivit este chiar recunoașterea celuilalt ca fiind un altul, nu un ecran al propriei noastre imagini. Recunoașterea și prețuirea alterității celuilalt prin gestul dăruirii este mai important decât ceea ce a fost dăruit.

În Adorația Magilor a lui Leonardo da Vinci se arată că ceea ce Pruncul primește nu este darul în sine, ci recunoașterea pe care darul o reprezintă.

Dăruiți-le celorlalți chiar faptul de a-i vedea!

 

 

O viață de om nu se poate povesti, nici scrie. Cu atât mai mult o viață de om care a iubit lumea și a străbătut-o. Dar când omul acesta a fost un pătimaș, când a cunoscut toate măsurile fericirii, toate treptele mizeriei și ale ticăloșiei sale, rătăcind prin lumea asta toată, e-aproape o îndrăzneală să încerci să dai o imagine cât de cât vie despre ceea ce a fost viața lui. În primul rând e cu neputință pentru el, ș-apoi pentru cei ce-l ascultă”.

 

Salahor în portul Brăilei

Aceste cuvinte, atribuite personajului Dragomir-Stavru din prima sa scriere publicată, Chira Chiralina, i se potrivesc perfect și autorului acesteia, Panait Istrati  (1884-1935), cel care a fost numit o „haimana internațională” ori un „vagabond intercontinental”. Cu toate acestea, cel care și-a început viața ca salahor în portul Brăilei, orașul său natal, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai remarcabili povestitori ai literaturii române.

Panait Istrati contrazice orice șablon. Nu are nimic din formarea clasică a unui literat, așa cum au constatat unii dintre contemporani, și aceasta a fost cel mai probabil un avantaj, deoarece din operele sale viața răzbate nemascată, nealterată, în deplinătatea frumuseții și cu toate mizeriile sale. Iar lui nu i-au fost străine niciunele.

 

”Cugetul e tare ca moartea. N-o poate înlătura, dar o poate sâcâi”

 

I-a plăcut să fie aproape de dezmoșteniții sorții, să le împărtășească trăirile, să caute în ei calitățile pe care adesea mediul neprielnic le-a împiedicat să se manifeste, și să se zbată pentru îmbunătățirea situației lor. A fost numit un „gladiator al mizeriei”, deoarece pentru el viața nu a fost inspirație pentru artă, ci arena în care a luptat. Toate operele sale redau o tensiune a voinței, o încordare permanentă a acesteia în fața fatalității și chiar înaintea morții, așa cum reiese din cuvintele unuia dintre personajele sale, Moș Anghel: „Cugetul e tare ca moartea. N-o poate înlătura, dar o poate sâcâi … Când se apropie sfârșitul, un creier puternic se împotrivește, luptă, se ia de piept cu moartea și, în anumite împrejurări, se întâmplă să înlăture o vreme sfârșitul, să-l întârzie”.

 

Salvat de la moarte și trimis către literatură

Nu i-a plăcut, în schimb, să stea locului. Haimana târzie, a colindat, adesea clandestin și în condiții mizere, numeroase porturi ale Orientului și marile orașe ale Occidentului. A primit orice muncă găsea și nu a încetat vreodată, ca un veritabil idealist, să caute dreptatea și fericirea. În cele din urmă, acestea l-au aflat pe el în cea mai neagră clipă a vieții sale: sosit, în anul 1920, la Nisa, suferind de tuberculoză, boală ce îl va răpune în cele din urmă, nu a mai găsit de lucru și, copleșit de mizerie, a căutat să-și pună capăt zilelor tăindu-și gâtul cu un brici. A fost salvat, iar poliția a descoperit în buzunarele sale o scrisoare adresată marelui scriitor francez Romain Rolland, pe care Istrati nu o mai trimisese. I-au expediat-o autoritățile și, în răstimpul convalescenței, acesta a primit răspunsul pe care nu îl mai aștepta. Rolland a simțit, în cuvintele sale, „tumultul geniului”, și l-a îndemnat insistent să-și scrie opera.

Găsindu-și, la 36 de ani, adevărata menire, Panait Istrati a trecut la lucru, în subsolul casei pariziene a cizmarului Gheorghe Ionescu, prietenul și protectorul său. A scris majoritar în limba franceză, pe care o învățase singur, cu ajutorul dicționarului. Dar din toate filele operei sale reiese o simțire profund românească. El este cel dintâi care prezintă și face cunoscute în Occident peisajele exotice, dar europene, ale Bărăganului și Brăilei, cu oamenii ce și-au dus viața în acest mediu totodată ostil și propice formării caracterelor tari, impetuoase, ce știu că fericirea poate fi câștigată doar prin efortul personal. Dar nu doar atât: Istrati este, așa cum a afirmat Camil Petrescu, „cel dintâi scriitor cu instinctul limbii românești”. În cărțile sale se regăsesc cuvinte și expresii specific românești, pe care acesta a refuzat să le traducă, preferând ca lumea occidentală „să învețe românește”.

 

A fost scriitor român sau francez?

După ce primele sale scrieri au fost publicate, brăileanul stabilit vremelnic la Paris a stârnit un veritabil tumult, ridicându-se, cum spunea Perpessicius, „de pe patul de spital, de-a dreptul pe scutul gloriei europene”. A cunoscut numeroase aprecieri, dar a născut la fel de multe controverse. Stilul său era inclasificabil, și de aceea literaturile franceză și română nu au știut să-l încadreze: Călinescu nu l-a inclus în Istoria literaturii române, iar istoriile literare franceze i-au acordat meschin de puține cuvinte. Cititorii, în schimb, i-au dăruit aproape unanim admirația lor, și aceștia nu au fost doar oameni de rând. Mihail Sadoveanu, care i-a înțeles dorința de a fi considerat scriitor român, l-a revendicat, de la înălțimea prestigiului de care se bucura în epocă, drept „frate al meu și fiu al acestui pământ … unul dintre umiliții și dezmoșteniții acestui pământ”.

 

”E frumos pământul? O, nu, minciună și iar minciună…”

 

Sadoveanu nu a fost singurul care și-a manifestat admirația sinceră față de acest personaj unic, asemenea eroilor său. Marele prozator grec Nikos Kazantzakis, care a călătorit alături de Istrati prin URSS, de unde amândoi s-au întors profund dezamăgiți de fața reală a socialismului, i-a păstrat o prietenie trainică și l-a amintit în cea mai cunoscută dintre operele sale, Alexis Zorba, asemuindu-l personajului principal: „O altă față, câțiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeași impresie de lemn muncit și chinuit: cea a lui Panait Istrati”. Impresia este una cât se poate de veridică, căci niciodată acest prieten al învinșilor nu și-a aflat liniștea. Dar a știut, în decursul unei vieți destul de scurte, să-și răscumpere vremea și să găsească fața ascunsă a lumii: „E frumos pământul? O, nu, minciună și iar minciună. Toată frumusețea vine din inima noastră, cât timp e plină de bucurie. Când bucuria ne părăsește pământul tot e un cimitir”.

 

 

”Eu îmi doresc ca fiul meu să fie neînfricat”, spune Cosmin cu hotărâre. ”Nu mă interesează să se poarte ca un papă-lapte! Asta e clar! Vreau să sară de pe stânci în apă, vreau să intre în peșteri fără inimă strânsă, vreau să fie primul. Să fie el cel care face un pas în față cel dintâi. Vreau să rupă norii”.

Cosmin afirmă des și cu putere cuvintele acestea ori de câte ori are auditoriu. Cu siguranță își dorește un fiu cu încredere în forțele proprii și cu instrumente de rezolvare a situațiilor la îndemână. Însă îndemnul său sună mereu așa: ”nu trebuie să îți fie frică, înțelegi?”

 

Frica e o emoție de bază, absolut necesară supraviețuirii

 

Să nu le fie frică? Asta ne dorim pentru copiii noștri?

Dar frica e o emoție de bază, elementară, absolut necesară pentru supraviețuirea noastră! Dacă o căprioară rămâne să doarmă liniștită la marginea pădurii când toată turma o ia la goană, va fi atacată și mâncată de lupi.

Militez pentru a-i susține pe copii să devină curajoși. Mai degrabă decât neînfricați. Este o nuanță aici: vreau să cearnă informația, vreau să fie cu garda sus atunci când trebuie.

Este bine să ținem la un nivel înalt încrederea în sine a copiilor. Puterea pe care o au atunci când știu că au făcut un lucru, le-a ieșit și le va mai ieși iară.

Copiii spun că atunci când au simțit frică și totuși au acționat, au avut sentimentul că au făcut un act de curaj. Actul de curaj este diferit de sentimentul pe care îl ai în căutare de senzații tari.

 

Încurajare versus Condiționare

 

Este potrivit mereu imboldul pe care un părinte îl dă copilului pentru a duce la capăt lucruri de care se teme (cu sprijin sau fără). Altfel cum vom ajunge să încercăm noul?

Totuși, îi aud pe părinți rostind: ”să nu te temi!”; apoi îi aud amenințând  și condiționând ”dacă nu faci x lucru, te las aici, nu te mai iau cu mine niciodată, te dau moșului”.

Aici se creează o confuzie foarte mare.Și când facem o afirmație, și când o facem pe cealaltă, noi vrem să ajutăm, să corectăm, să atragem atenția. Totuși, enunțăm idei ce se bat cap în cap puternic, ce creează stări confuze, teamă și presiune.

”Care sunt așteptările?”-se întreabă copilul. ”Cum să nu mă tem dacă voi fi părăsit”? Sunt împins să fiu curajos și apoi când eu chiar cred că am fost, sunt numit ”nesăbuit”, sunt întrebat ”la ce te-ai gândit când ai făcut asta”?

 

Pro siguranță elementară și pârghii pentru înfrângerea temerilor

 

Să fim lângă fiii și fiicele noastre. Să le oferim un model al spiritului aventuros în condiții de siguranță. Să ne cățărăm cu ei, să alunecăm pe tobogan cu ei, să sărim de pe gard cu ei; să le arătăm celor temători că ”este în regulă” iar celor nesăbuiți ”cum se face”.

Este bine să evităm mereu să prezicem viitorul: ”o să cazi” va fi înlocuit cu ”există posibilitatea să cazi”. Vor ateriza în picioare în 85% din cazuri și vor dori să îți arate că nu ai avut dreptate. Remarca ce începe cu ”există posibilitatea…” îi pune în gardă și îi face atenți la propriile lor gesturi.

 

Atent la cuvinte. Așa a devenit Cosmin. Atent la cum își încurajează fiul și la exemplul pe care i-l dă. Puternic lângă fiul său. Vigilent cu înțelesul vorbelor, încântat în reușite și încurajator în eșecuri. Fără grimase de deziluzie. Fără comparații și cu multe povești în care lucrurile ies bine uneori din a doua sau a treia încercare. Apreciindu-și fiul pentru că este un temerar, un consecvent, un neobosit.

Tată și fiu, unul lângă celălalt.

 

 

30 de ani sunt prea puțini ca să uităm perioada comunistă, n-aveam cum să o uităm. Regimul dictatorial din România a fost atât de atroce, încât a lăsat urme în fiecare segment al vieții publice și private ale oamenilor. Iar viața celor care și-au trăit tinerețea în acei ani a fost inevitabil marcată de mentalitățile și de traumele acelei epoci.

 

Colegul nostru Damian Anfile a căutat prin numerele istoriei și a identificat statistici ale comunismului din România. De fapt, ale întregii perioade dintre 1945 și 1989. Iată câteva dintre ele, care ne reamintesc într-o manieră crudă cât de criminal și de nociv a fost regimul comunist:

  • 40.000. Numărul condamnaților la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
  • Între 2 și 3 milioane – numărul deținuților politici din cele 44 de penitenciare și 72 de lagăre de muncă din România comunistă.
  • 180.000 – numărul soldaților români luați prizonieri de Armata Roșie între 23 august 1944 și 13 septembrie 1944.
  • 11 miliarde de dolari. Aceasta era datoria externă a României. Ceaușescu a plătit-o integral, dar a sacrificat totalmente pentru asta nivelul de trai al românilor.
  • 4 milioane de locuințe. Atât s-a construit în timpul regimului comunist. Mai exact, în timpul lui Ceaușescu a existat o medie de 160.000 de locuințe construite în fiecare an. Pentru cei care ar interpreta asta ca o dovadă de eficiență, reamintim că erau blocuri lipsite de confort și înghesuite în cartiere tip dormitor. Iar în ele era frig, și nici apa rece nu avea de multe ori presiune și nu urca la etajele superioare. Și că a fost nevoie de atât de multe pentru că în egală măsură s-au demolat cartiere întregi de case urbane valoroase. În paralel, s-au depopulat masiv satele, pentru că era nevoie de forță de muncă în industria țării.
  • 20% era cafea, restul era năut și ovăz: acesta era ”nechezolul”, ceea ce li se oferea românilor drept cafea.
  • 20 litri de benzină. Atât li se permitea românilor posesori de automobil să cumpere în fiecare lună. Atâta benzină aveau, atât se deplasau.
  • 10.000. Acesta este numărul de femei care au murit ca urmare a avorturilor clandestine. În 1966, avortul a fost interzis prin lege, dar multe femei au făcut avort în condiții improvizate.
  • 7.400.000. Acesta este sporul demografic al României în perioada 1948-1989.

 

 

Vestea Nașterii lui Iisus prin cântec și prin culoare a ajuns duminică, 15 decembrie, și în Biserica Popa Nan din Capitală. Publicul numeros a putut admira expoziția de icoane pe lemn realizată de copiii de la Grădinițele Arc-en-Ciel și de la clasele primare, gimnaziale și liceale ale Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”, sub îndrumarea doamnelor profesoare Roxana Maria Cioată și Cristina Ionescu Berechet.

 

3

 

Au oferit un concert de colinde și cântece de Crăciun Corul Sfânta Elisabeta al Liceului ”Anastasia Popescu”, coordonat de doamna profesor Grațiela Popescu, și Corul Bisericii Popa Nan.

Am întrebat-o pe doamna  profesor Maria Cioată cum s-a desfășurat procesul de făurire a icoanelor. Ne-a spus că anul acesta fost o provocare: “Este primul an când lucrăm icoane pe lemn, până acum am lucrat doar icoane pe sticlă, dar până la urmă dragostea și rugăciunea copiilor au dat naștere icoanelor pe care le-am expus. Cred că o icoană realizată de un copil implică multă credință și puritate.”

 

1

 

Cum a decurs pregătirea muzicală a copiilor ne-a spus doamna profesor Grațiela Popescu.  “Acest concert este bucuria copiilor. A devenit o tradiție să cântăm împreună cu corul bisericii, și cred că este foarte important pentru copii, deoarece a învață prin puterea exemplului cum să crească armonios. Lucrul cu copii este frumos, dar și dificil, pentru că trebuie să empatizezi cu ei și cu nevoile lor. Cred că iubirea este cheia, iubindu-i îi poți învăța orice.“

 

 

”Tati, tu știi de la ce vine ‘zero’?”. Mergeam pe trotuarele înghesuite ale cartierului și vorbeam despre cum trebuie să fim atenți la mașini atunci când ne pregătim să traversăm strada. Mă uit la Sânziana, puțin surprins că îmi pune o astfel de întrebare, taman când vorbeam despre vigilența pietonului. ”De la ce?”, o întreb pentru a-l lăsa loc explicației ei. ”De la bufniță”. ”De la Bufniță?!”, replic eu cu nedisimulată uimire. ”Eu știam că zero e semn pentru ”nimic”. El ne semnalează nimicul, faptul că nu avem ceva.

”Nu există nimicul”, îmi zice ea, dintr-o inconștientă înțelepciune care mie îmi suna foarte parmenidian: ”Trebuie spus și gândit că ființa este, căci a fi este posibil, dar neantul nu e posibil”. Ti, ce chestie!, mergeam pe trotuar cu înțelepciunea greacă de mână, iar eu nu știam.

 

Dialogul socratic în care nu eu sunt înțeleptul

 

Cum așa, m-am mirat eu socratic? Mă pregăteam să o conduc prin câteva întrebări la necesitatea de a gândi neființa, nimicul, și de a înțelege de ce și nimicul este. În fond, dacă nu am puteam spune decât ceea ce este, minciuna nu ar mai fi posibilă, și nici păcăleala, și nici imitația. Nu mai spun despre clasa politică… Așa că mă pregăteam să avansez dialectic într-un scurt dialog stradal cu Sânziana. Nu-mi dădusem seama că picasem deja într-o capcană.

Da, am zis eu, nimicul nu este. Dar dacă nu este, cum se face că avem un semn pentru el?

Eu nu am zis că nimicul nu este, ci că nimicul nu există, a răspuns Sânziana, iar eu începusem să intuiesc faptul că mi se pregătea ceva, ca celui care rămăsese în urmă, deși credea că este cel dintâi. Cum ar veni, o surpriză, o întâlnire cu neașteptatul care vine să îți arate unde ești și ce ai mai avea de completat.

Păi, atunci, poți avea Nimicul?, întreb ca un bătrân stăpânitor de adevăr, crezând că o voi pune în încurcătură. Eram aproape mândru de tactica aleasă și așteptam ca Sânziana să spună că nu, ca să ne întoarcem de unde începusem, iar eu să pot să îmi urmez liniștit și mulțumit firul raționamentului. Credeam că aceasta va fi un bun exercițiu de flexibilizare a gândirii. Nu îmi dădeam seama că bătătoream rigid căi de nenumărate ori parcurse și că eu eram cel care urma să fiu flexibilizat.

Doar că Sânziana nici măcar nu a tăcut mult. Și-a continuat drumul în stânga mea și a ridicat mâna dreaptă, îndoită de la cot, cu palma în sus, ca și cum ar fi ținut o tavă care nu era. Iar eu deja intuiam din ce parte va veni pocneala. ”Țin ceva în mână?”, mă întrebă Sânziana, văzându-și calmă de drum. ”Nu”, am răspuns eu cu jumătate de gură și complet stupefiat de agilitatea ei. Iar ea nu a mai zis nimic, deși pot să jur că am auzit-o spunând la fel de calm ”exact…”.

 

Creativitatea și responsabilitatea

 

Gestul ei fusese perfect ambivalent și pe deplin grăitor. Nimicul este, dar nu există. Iar eu tocmai fusesem elasticizat prin creativitatea ei, fără să mai fi apucat să îmi desfășor argumentația. Sânziana era deja acolo unde eu vroiam să o aduc. Mă aștepta pe mine. Copiilor le sunt proprii inovația, noile începuturi, deschiderile de drum. Puerul este o ființă a imaginației, a lumilor care ar putea fi, a ceea ce se află la început, a proiectelor și a năzuințelor. Bătrânul, Senex, este o ființă a experienței, a timpului, a responsabilității și a răbdării. El este afectat de rigiditatea lui știu-eu-mai-bine și nu are chef de lucruri noi. Doar că omul matur are nevoie și de copil, și de bătrân; și de Puer, și de Senex. Avem nevoie de imaginație, așa cum ne trebuie răbdarea. Ne este de folos flexibilitatea, așa cum ne este importantă și stabilitatea. Fără unul dintre cei doi poli am trăi dezechilibrat, incomplet, unilateral. O lume a copiilor este o lume a creativității lipsite de răbdare, a inovației lipsite de anduranță. Multă curiozitate, ioc responsabilitate. Ceea ce duce la imposibila împlinire a oricăruia dintre planurile nutrite de copii.

George Church, profesor genetician la Harvard Medical School, caută soluții pentru inversarea îmbătrânirii. După ce a reușit să facă acest lucru în experiementele cu opt specii diferite de animale, George Chruch anticipează că în douăzeci de ani acest lucru va fi posibil și pentru oameni. Or, ceea ce este îngrijorător nu este căutarea de a păstra legătura cu copilul sau cu tânărul din noi. Acolo este, așa cum ziceam, toată creativitatea și inovația noastră. Alarmant este faptul că Puer Aeternus, Copilul Etern, este literalmente în drum spre noi. Bine reprezentat de Peter Pan, acesta trăiește doar din zborul imaginației și evită orice responsabilitate, refuzând, ca atare, să crească.

Calea nu este aceea de încremeni acru în rigiditatea bătrânului pentru care doar ”ființa este”, pentru care doar esențele contează, iar noul este suspect. Dar nu este nici aceea de a instaura dictatura fanteziei, pentru care doar lipsa de constrângeri contează, pentru care doar accidentalul este de cultivat, iar răbdarea este o corvoadă. E nevoie de un umblet la mijloc, de o aducere împreună a Copilului și a Bătrânului, a fanteziei și a responsabilității.

În acest fel, Puer Senex, copilul bătrân, va putea livra răspunsuri neașteptate, va putea crea ceva din aproape nimic. Și tot el va putea duce apoi la proiectul creat, înainte de începe un altul.  În acest fel, pe tava imaginației purtată în mâna dreaptă de un copil, vor putea sta laolaltă Nimicul și Ființa.

 

 

Când era copil Andrei își dorea să fie militar. La vârsta adolescenței cheful de militărie a fost înlocuit cu pasiunea pentru economie. După o admitere eșuată la A.S.E, Andrei Sumedrea a intrat la Facultatea de Inginerie și Managementul Sistemelor Tehnologice. Acum Andrei conduce un business înfloritor și dă viață spațiilor în care corporatiștii din Pipera muncesc zi de zi.

 

Viața l-a pus în linia întâi

Andrei își dorea încă de la 18 ani să devină antreprenor, adică de când își petrecea o parte din timp în atelierul de tâmplărie al tatălui său. “Tata era de profesie mecanic de locomotivă și făcea tâmplărie din pasiune. Nu privea atelierul ca pe un business. Atunci m-am gândit să transform pasiunea tatei într-o afacere ca la carte. Asta a fost prima mea încercare“, a spus Andrei Sumedrea pentru Matricea Românească.

 

Cât am fost copil doream să devin militar, în adolescență mi-a pierit cheful și am descoperit economia

 

Încă din timpul facultății a lucrat în domeniul construcțiilor: vindea diferite produse de profil firmelor de construcții. În 2008 era director de vânzări la o companie care furniza materiale de construcție. Climatul din firmă începuse să se degradeze, era furtună în economia globală: oamenii erau dați afară, iar lui Andrei i s-a redus semnificativ salariul. “Atunci mi-am zis că trebuie să fac ceva. Eram în tratative de doi ani cu un client care era interesat de anumite servicii. I-am propus acestuia un produs pe care îl implementasem chiar eu și am zis că aș putea să semnez acest contract, dar pe firma mea. Așa că în acel an am deschis”, a spus Andrei Sumedrea.

 

3

 

Un business născut în plină criză  

Momentul în care a hotărât să-și deschidă firma nu părea să fie cel mai indicat, contextul economic era tumultuos și anunța cutremure mari. “Am deschis Cossum Service în 2008, abia venise criza. O naivitate copilărească! Apoi am vorbit cu un prieten și i-am spus planul de afaceri. A fost de acord și am demarat procedura de înființare a firmei. Sigur, am avut un partener scriptic, pentru că după ce am primit actele firmei l-am sunat și mi-a spus că se retrage din afacere. Și așa am rămas singur, în plină criză, fără partener, și nici măcar nu semnasem cu vreun client“, își amintește Andrei.

 

În momentul când faci o afacere strict pentru satisfacția financiară, nu o să fie un succes garantat

 

În astfel de condiții mulți ar fi renunțat. Nu și Andrei, care a crezut în munca sa și a mers cu încăpățânare până la capăt. “Cu economiile mele am hotărât să fac câteva investiții. Nu îmi dădusem demisia de la job și am decis să merg în paralel. Mi-am cumpărat un utilaj de tăiere a foliei, iar pentru lucrările pe care le avem prin intermediul firmei respective, unde vindeam pereți și uși de sticlă, le propuneam clienților colantarea cu produsul făcut de mine. Deci le ofeream un serviciu complementar“, își amintește Andrei.

 

Echipa, motorul unui business de succes

Nu după mult timp și-a dat demisia de la vechiul job și a semnat primul contract. “Am colaborat cu diverse echipe pe care le plăteam strict pe proiect, așa executam lucrările. Totul până în 2014. Din acel an lucrurile au început să se miște altfel. Au apărut noi oportunități de afaceri și în același timp am închegat o echipă permanentă cu care să lucrez. Ulterior am făcut un sediu, un atelier și am funcționat în creștere. Apoi au început să vină clienți importanți din domeniul bancar, clădiri de birouri, etc“, a mărturisit Andrei Sumedrea.

 

Dacă pornești cu îndoiala că afacerea ta va reuși, atunci nu te apuca să faci business

 

Lucrurile păreau să fie pe o pantă ascendentă și norii amenințători ai crizei se risipiseră. Dar a venit anul 2018, și odată cu el o nouă provocare: deficitul de personal. “Au plecat cei care erau liderii echipei, așa că am pierdut echipa. A fost o fluctuație de personal.  Echipa este unul din cele mai importante lucruri. Poți să ai viziune, strategie, predictibilitate, însă dacă nu ai oamenii  cu care să faci lucrul respectiv e tare greu. Dacă nu ai oamenii cu care trebuie să lucrezi, oamenii care trebuie să fie rotițele unui mecanism, atunci mecanismul nu funcționează“, crede Andrei Sumedrea.

 

2

 

Arhitectura haotică a Bucureștiului

Am profitat de ocazie și l-am întrebat pe Andrei cum apreciază faptul că în București, clădiri din secolul al XVIII-lea se învecinează cu blocurile de sticlă unde își au sediul marile companii. “Eu am avut ocazia să colaborez cu nume mari din domeniul arhitecturii, și cu toate că-i iubesc mult pe arhitecți cred că o parte din haosul arhitectonic care este în Capitală li se datorează și lor. Cea mai mare crimă care s-a făcut arhitecturii din București după 1989 este neglijența pe care autoritățile au arătat-o față de clădirile vechi, construite în perioada interbelică. Dacă privim la capitalele din fostul bloc comunist, Belgrad, Budapesta, Praga, vedem acolo clădiri de stil neogotic, baroc, clasic, neobaroc, în stare excelentă. Noi pe lângă ei avem și stilul brâncovenesc, românesc, neoromânesc, etc. Sunt clădiri foarte frumoase în București care au fost lăsate în paragină și atunci pe lângă ele sau în locul lor au început să răsară clădiri cu un stil modernist“.

 

Din 1952 până în 1989 nu cred să fi existat ceva creativ în arhitectura României

 

L-am întrebat la final de interviu pe Andrei ce l-ar sfătui pe un tânăr care dorește să își deschidă un business, dar nu știe cum să înceapă. “Trebuie să aibă un caracter dinamic, și să fie tot timpul inovator. Să aibă un plan de afaceri bine structurat. Apoi seriozitatea este foarte importantă în afaceri.  În momentul când faci o afacere strict pentru o satisfacție financiară, nu o să fie un succes garantat, dar în momentul în care faci o afacere și pui suflet, atunci o să iasă cu siguranță. Dacă pornești cu îndoiala că afacerea ta va reuși, nu te apuca de business. Trebuie să pornești cu convingerea ca o să iasă“.

 

 

Este miercuri după-amiază și casa este liniștită. Mihai apare în pragul camerei de zi cu fața întunecată.

-Mama, ce se întâmplă dacă tu vei muri?

Întrebarea pare că vine de nicăieri. Ana nu știe ce și cum să răspundă. Fiul ei e vesel mereu, acum două săptămâni a împlinit 9 ani și părea că are toată lumea la picioare. Îi vine să anuleze tot momentul cu un răspuns din basme: ”ei bine, eu nu o să mor niciodată”. Dar oare e potrivit? Minciuna asta ar liniști momentul de tot? Ar strangula gândul dureros al copilului ei? Stă și își privește fiul și secundele sunt mai lungi ca niciodată.

 

Vă este cunoscută întrebarea? Dar senzația?

Am putea să dăm dovadă de multă empatie și să ne folosim de interjecții și să recunoaștem emoția puternică: ”Oh, păi ar fi cumplit!”, ”Brrrr, ce gând ce îți dă fiori”, ”Uf, e bine că îmi spui ce te macină”. E mult mai bine decât să negăm vehement: ”Părinții nu mor, eu nu o să mor”, ”Ăsta e motiv să îți faci tu griji?”sau ”Ooooo…. dar mai e așa mult până atunci… chiar vrei să vorbim de acum despre asta?”

 

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră

 

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră. Chiar dacă nouă ni se par nimicuri, gândurile macină și frământă în profunzime. Sunt acolo clipe sau zile, pot pune stăpânire pe o perioadă de timp și pot reveni în răstimpuri.

Stările de anxietate descoperă frica de abandon sau nevoia de a te simți în siguranță.

Eu sfătuiesc părinții să ofere empatie ori de câte ori simt că propriul copil are nevoie de așa ceva. Amenințarea e reală sau e imaginată? Nu știm dar știm că e bine să arătăm că suntem acolo fără a bagateliza, fără a trimite sentimentul (nepus poate în cele mai potrivite cuvinte) în derizoriu. Nu rușina copilul: ceea ce simte el nu e ”un nimic”. Este ceva ce îl copleșește și îl face să nu mai fie el însuși.

 

Pentru copii timpul prezent cuprinde episoade copleșitoare

 

Imaginația lor e vie: ”dacă domnul administrator se transformă în șarpe?”. Nu îi ajută să le spunem detașat: ”Eh, asta nu se va întâmpla”. Pentru ei timpul prezent cuprinde întregul episod copleșitor. Dacă negăm totul, le dăm de înțeles că habar nu avem despre ce vorbesc. Este foarte bine dacă îi prindem de mână și le spunem, dornici de a soluționa totul: ”Poate ar fi bine să ne uităm pe aici, să vedem ce e prin jur și să decidem dacă ceea ce îți imaginezi tu chiar-chiar se întâmplă”.

Ajută mult modul în care formulăm un îndemn.

”Nu fi îngrijorat” îl lasă pe copil încă singur, cu speranța că are puterea de a își soluționa singur angoasa.

”Eu nu sunt îngrijorat” vorbește despre atenția, înțelegerea, empatia adultului ce concluzionează că el nu se teme pentru situația prezentată și că ar fi bine ca fața sa calmă și destinsă să îi insufle micuțului siguranță și încredere.

 

Copilul este bine să își găsească în el răspunsurile liniștitoare

 

Un lucru demonstrat este că rareori putem modifica un gând anxios dinafară. Este bine să îl punem pe copil în situația de a se întreba singur și de a își găsi singur răspunsuri liniștitoare:

”Oare crezi că există și alte motive pentru care mami poate întârzia când vine de la muncă în afară de acela că i s-a întâmplat ceva rău?”

”Ce de gânduri grele te înconjoară azi… Oare ce vei face tu ca să te lupți cu ele și să le învingi și să le dizolvi?”

Puterea gândurilor anxioase ne pune la încercare răbdarea și înțelegerea. Totuși, cu cât rămânem mai fermi și mai puternici, cu atât perioadele de îndoială se vor scurta, iar puterea copiilor noștri ce primesc ei înșiși instrumente de luptă cu balaurii și zgripțuroaicele va crește și îi va modela și în anii ce vin.

 

Calmul Anei a fost același timp de mai multe luni. Temerile lui Mihai au fost demontate rând pe rând iar liniștea lui de pe chip a fost cea mai mare recompensă a mamei pentru toată forța strânsă pentru a fi răbdătoare și destinsă în nenumărate momente ce cereau asta.

Un părinte este o ancoră. Să nu uităm asta.

 

 

CUIB - club & fashion. Un loc pentru a fi împreună

27 Decembrie 2019 |
Un loc de vorbit, un spațiu de dezbatere, un colț de sfătuit și de împărtășit? Da, CUIB este toate acestea și un pic mai mult. CUIB este mai întâi o stare de spirit la care Ștefania Bulboacă a ajuns atunci când a simțit că în cariera ei de antreprenor...

Anul Nou și Experiența. Copilul și Bătrânul

26 Decembrie 2019 |
Pe când avea vreo 4 ani l-am întrebat pe Iacob ce ar vrea să se facă atunci când va fi mare. S-a gândit câteva secunde și-a mi-a răspuns cu simplitatea celui care știe ce vrea: ”un băiat cu un zmeu”. Răspunsul era plin de poezie. Vedeam în el...

Hora emoțiilor anxioase. Cum văd și cum simt copiii frica

18 Decembrie 2019 |
”Eu îmi doresc ca fiul meu să fie neînfricat”, spune Cosmin cu hotărâre. ”Nu mă interesează să se poarte ca un papă-lapte! Asta e clar! Vreau să sară de pe stânci în apă, vreau să intre în peșteri fără inimă strânsă, vreau să fie primul....

Statisticile dezastrului comunist din România

17 Decembrie 2019 |
30 de ani sunt prea puțini ca să uităm perioada comunistă, n-aveam cum să o uităm. Regimul dictatorial din România a fost atât de atroce, încât a lăsat urme în fiecare segment al vieții publice și private ale oamenilor. Iar viața celor care și-au trăit...

Copil și Bătrân în același timp, în același om

13 Decembrie 2019 |
”Tati, tu știi de la ce vine 'zero'?”. Mergeam pe trotuarele înghesuite ale cartierului și vorbeam despre cum trebuie să fim atenți la mașini atunci când ne pregătim să traversăm strada. Mă uit la Sânziana, puțin surprins că îmi pune o astfel de...