Pr. Alexander Schmemann
Un fior al bucuriei străbate cuvântul „înălțare”, ce indică o provocare la adresa așa-numitelor „legi ale naturii”, la adresa declinului și veșnicei căderi; este un cuvânt ce anulează legile gravitației și ale căderii. Aici, el indică opusul tuturor, lumina, faptul că este ușor și perfect. Înălțarea Domnului se sărbătorește la patruzeci de zile după Paște, în Joia celei de-a șaptea săptămâni după sărbătoarea Învierii lui Hristos.
În miercurea ajunului, biserica săvârșește numita „Odovanie a sărbătorii Paștilor”, ca și cum ar saluta, adică, trecerea Paștilor. Slujba este exact aceeași, de la început și până la sfârșit, la fel ca în noaptea Paștilor, cu recitarea exact a acelorași versete: „Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui…”, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea”. Atunci când preotul cântă aceste stihuri, el ține în mâna sa lumânarea pascală și tămâiază întreaga biserică, ca un răspuns la cântarea „Hristos a înviat”. Astfel, ne luăm rămas bun de la sărbătoarea Paștilor, „rămânând în așteptare” până anul viitor.
Poate ar trebui să simțim o oarecare tristețe. Dar în loc de tristețe, ni se dă o nouă bucurie: bucuria de a reflecta și de a sărbători Înălțarea. Conform relatării evanghelice legate de acest eveniment, Domnul, după ce a dat ultimele învățăminte ucenicilor Săi, „i-a dus afară până în Betania, și ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 50-52). Care este izvorul acestei mari bucurie ce dăinuie până în ziua de azi și surprinde cu a sa strălucire ziua Înălțării? Fiindcă se pare că Hristos a plecat și i-a lăsat pe ucenici în pace; a fost o zi a despărțirii. În fața lor se află drumul foarte lung al predicării, persecuțiilor, suferințelor și ispitelor ce umplu până la debordare istoria creștinismului și a Bisericii. Pare-se că bucuria a trecut, bucuria însoțirii pământești și zilnice cu Hristos, că purtarea de grijă oferită de puterea și a Sa divinitate au luat sfârșit. Câtă dreptate a avut un preot când și-a numit cuvântarea sa la vremea Înălțării „bucuria despărțirii”! Desigur, Biserica nu sărbătorește despărțirea și plecarea lui Hristos. Căci Hristos a zis: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18. 20). Noi nu sărbătorim plecarea lui Hristos, ci înălțarea Sa la Ceruri.
Sărbătoarea Înălțării Domnului este o sărbătoare a deschiderii cerului pentru oameni, a raiului drept o casă nouă și veșnică, a cerului, ca a noastră adevărată patrie. Păcatul a despărțit violent pământul de cer și ne-a făcut făpturi pământești și aspre, ne-a fixat privirea ferm pe pământ și ne-a făcut viața exclusiv geotropică. Păcatul este trădarea raiului în suflet. Chiar în această zi, la sărbătoarea Înălțării Domnului, ne simțim îngroziți de această negare ce umple întreaga lume. Omul, cu aroganță și mândrie, proclamă că el este doar material, că întreaga lume este materială și nimic nu există dincolo de material. Și, dintr-un oarecare motiv, se bucură chiar de aceasta și vorbește cu milă și condescendență despre cei care încă mai cred într-un fel de „rai”, de parcă ar fi bufoni, sau țărani. Veniți, fraților, „ceresc” este doar cerul, care este la fel de material ca orice altceva; nu există nimic altceva, nu a existat, nici nu va exista. Murim, dispărem, așa că în acest timp, să construim un rai pământesc și să uităm de fanteziile preoților (popilor). Acesta, pe scurt, este rezultatul final și esența culturii noastre, a științei și a ideologiei. Progresul se sfârșește în cimitir, prin progresul viermilor ce se hrănesc din cadavre. Dar ce ne sugerați, ne întreabă ei, care este acel cer despre care vorbiți voi, la care s-a înălțat Hristos? Oricum, nimic nu există pe cerul despre care vorbiți.
La această întrebare să îl lăsăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare Părinte la Bisericii care a trăit în urmă cu șaisprezece secole, să răspundă. Vorbind el despre cer, acesta exclamă: „Ce nevoie am eu de cer, când eu însumi voi deveni cer?”. Să lăsăm răspunsul să vină de la Părinții care numeau Biserica drept „cerul pământesc”. Punctul central al acestor două răspunsuri se succedă din următoarele: cerul este numele adevăratei noastre chemări, ca făpturi omenești, cerul este adevărul desăvârșit despre pământ. Nu. Cerul nu se găsește undeva în spațiul adânc dincolo de planete, sau într-o galaxie necunoscută. Cerul este ceea ce ne readuce Hristos, tot ceea ce am pierdut prin păcat și mândrie, prin științele și ideologiile de pe pământ și exclusiv pământești, iar acum este deschis, ne este oferit și readus de Hristos. Cerul este împărăția vieții de veci, împărăția adevărului, a bunătății și a frumosului. Cerul este întreaga metamorfoză duhovnicească a vieții omenești; cerul este împărăția lui Dumnezeu, biruința asupra morții, triumful dragostei și al grijii; cerul este împlinirea acestei ultime, supreme, dorințe, despre care s-a spus: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2,9). Toate acestea ne-au fost revelate nouă și dăruite de către Hristos. Și astfel, cerul pătrunde în viața noastră aici și acum, pământul însuși devine o reflectare, o imagine a frumuseții cerești. Cine s-a pogorât din cer pe pământ să ne dea nouă înapoi cerul? Dumnezeu. Cine s-a înălțat de la pământ la cer? Iisus, Omul.
Marele Atanasie spune că „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu”. Dumnezeu s-a coborât pe pământ pentru ca noi să putem urca la cer! Aceasta sărbătorim noi în ziua Înălțării”. Acesta este izvorul strălucirii și a bucuriei de nespus. Dacă Hristos se găsește în cer, și dacă noi credem în El și Îl iubim, atunci suntem și noi, împreună cu El, la cina Sa, în împărăția Sa. Dacă omenirea se va înălța împreună cu El și nu va cădea, atunci și eu, împreună cu El, mă voi ridica, la a Sa chemare. Și „întru El” mi se arată scopul, noima și bucuria eshatologică a vieții mele. Totul în jurul nostru ne trage în jos. Dar eu, privind înspre trupul cel pământesc ridicându-se la cer, contemplându-L pe Hristos cel ce se îndreaptă spre cele înalte „în chimvale bine răsunătoare”, îmi zic mie și întregii lumi: aici se găsește adevărul lumii și al omului, aici este viața la care ne cheamă Hristos din veșnicie.
Plinind rânduiala cea pentru noi și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești, Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărțindu-Te, ci rămânând nedepărtat și strigând celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră!