Alexandru Dimitrie Xenopol (1847-1920) a fost unul dintre cei mai importanți istorici, economiști, filosofi și scriitori român. Prin lucrările sale de istorie și filozofie a istoriei, Xenopol a avut o influență majoră asupra dezvoltării gândirii istorice românești. Este cunoscut mai ales pentru Teoria istorică a lui Xenopol și pentru monumentala sa lucrare, „Istoria românilor din Dacia Traiană”.

A.D. Xenopol s-a născut pe 23 martie 1847 la Iași, într-o familie de origine greacă. Tatăl său, Dimitrie Xenopol, era funcționar public, iar mama sa, Maria, provenea dintr-o familie cu tradiție în educație. Încă de mic, Xenopol a manifestat o pasiune pentru lectură și studiul istoriei.

A urmat studiile la Academia Mihăileană și la Universitatea din Iași, unde s-a remarcat prin inteligența sa excepțională. Și-a continuat studiile în Germania, unde a obținut un doctorat în filozofie și unul în drept. În această perioadă, a intrat în contact cu mari gânditori europeni, ceea ce i-a influențat profund viziunea asupra istoriei și filozofiei.

Întors în România, Xenopol a ocupat diverse funcții administrative și academice, fiind profesor la Universitatea din Iași și, mai târziu, rector al acestei instituții. A fost membru al Academiei Române și a avut un rol activ în dezvoltarea învățământului superior din țară.

În domeniul istoriei, cea mai importantă contribuție a sa este lucrarea „Istoria românilor din Dacia Traiană”, publicată în șase volume între 1888 și 1893. Monumentala operă este una dintre primele sinteze academice ale istoriei românilor, bazată pe o metodologie riguroasă și pe documente istorice relevante.

Xenopol a fost primul istoric care a articulat o viziune asupra continuității românilor pe teritoriul Daciei după retragerea romanilor. El a respins teoriile conform cărora populația românească s-ar fi format în sudul Dunării și a argumentat în favoarea unei evoluții autohtone.

A fost și un pionier al filozofiei istoriei în România. El a elaborat o teorie originală asupra proceselor istorice, subliniind caracterul irepetabil și unicitatea fiecărui fenomen istoric. În lucrarea sa, „Les principes fondamentaux de l’histoire” publicată în 1899, el argumentează că istoria nu este o știință exactă, ci una interpretativă, bazată pe analiza evenimentelor unice.

În paralel cu activitatea sa de cercetare, Xenopol a fost profesor la Universitatea din Iași, unde a predat istorie și economie politică. A fost, totodată, și un prolific publicist, scriind articole și studii în diverse reviste academice românești și internaționale. În anii de maturitate, Xenopol a fost activ și în viața publică, ocupând funcții administrative importante. A fost un mare susținător al modernizării României și al dezvoltării culturale, promovând ideea că o națiune puternică trebuie să se bazeze pe educație și cunoaștere.

Curiozități despre A.D. Xenopol:

• Poliglot cu o educație excepțională – Xenopol vorbea fluent mai multe limbi, inclusiv franceza, germana și latină, ceea ce i-a permis să studieze și să colaboreze cu mari istorici și filozofi europeni.
• A fost unul dintre primii români cu două doctorate – În filozofie și în drept, lucru foarte rar la acea vreme.
• Un scriitor prolific – Pe lângă lucrările sale istorice, Xenopol a scris și opere literare, inclusiv nuvele și eseuri, dovedind o pasiune aparte pentru literatură și filozofia istoriei.
• Contemporan și prieten cu M. Eminescu – Cei doi s-au cunoscut și au avut schimburi de idei în perioada în care Eminescu era redactor la „Timpul”, iar Xenopol era preocupat cu teoria istorică
• A candidat la Academia Română înainte de a fi ales – În 1888, a fost refuzat inițial la alegerile pentru Academia Română, dar a fost acceptat doi ani mai târziu datorită prestigiului său academic.
• Vizionar al istoriografiei moderne – Xenopol a fost printre primii istorici care au pus accentul pe metoda științifică în cercetarea istorică, anticipând unele idei moderne despre interpretarea trecutului.
• Primul care a formulat o lege a cauzalității în istorie – A susținut că evenimentele istorice nu sunt simple întâmplări, ci rezultatul unui lanț cauzal, o idee revoluționară pentru vremea sa.
• Patriot convins, deschis la idei internaționale – Deși susținerea identitatea națională românească, nu respingea influențele străine, considerând că România trebuie să își construiască viitorul printr-o sinteză între tradiție și modernitate.
• Apreciat, dar și contestat – Deși era considerat un savant de prestigiu, unii critici ai săi îl acuzau că avea o viziune prea naționalistă sau că interpreta evenimentele istorice printr-un filtru prea idealist.
• Ultimii ani de viață trăiți într-o relativă izolare – După o carieră plină de realizări, spre sfârșitul vieții s-a retras din prim-planul vieții academice și culturale, dar a continuat să scrie și să reflecteze asupra istoriei.

S-a stins din viață în 1920, lăsând în urmă o moștenire impresionantă. Deși astăzi nu este la fel de popular precum alți istorici români, Xenopol rămâne o figură fundamentală în dezvoltarea gândirii istorice românești.

A.D. Xenopol rămâne unul dintre cei mai mari gânditori români ai secolului XIX și începutului de secol XX. Opera sa a influențat generații de istorici și a consolidat bazele cercetării istorice moderne în România. Prin contribuțiile sale în filozofia istoriei, a adus o nouă perspectivă asupra interpretării proceselor istorice, consolidând rolul istoriografiei românești în context european.

Sursă foto:

De la atelier L. Kauffmann – sursa, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=97561487

De la Necunoscut – sursa, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=97561488

Școlit de dascăli greci și nobili francezi, Constantin Năsturel-Herescu, a cunoscut viața pe front, a fost vistierul domnitorului Bibescu Vodă și a fraternizat cu idealurile revoluției din 1848. Simțindu-și sfârșitul aproape, își întocmește testamentul și hotărăște înființarea unei comisii care să ofere o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești. Din păcate, intenția se soldează cu un eșec, dar Alexandru Odobescu îl sfătuiește să pună acești bani sub administrarea Societății Academice Române. Din 1874 și până azi, Academia Română acordă anual premii pentru trei categorii, iar de-a lungul timpului, printre laureați s-au numărat George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță și mulți alții.  

Viața boierilor români de secol XVIII

Spița familiei Năsturel, își are obârșia în satul Fierăști, cunoscut astăzi sub denumire de Herăști, judeţul Giurgiu. De-a lungul veacurilor, din rândul descendenților s-au ridicat mari personalități precum Doamna Elena, soția lui Matei Basarab, logofătul Udriște Năsturel, unul din cei mai buni prozatori români ai secolului al XVII-lea, și nu în ultimul rând generalul Constantin Năsturel-Herescu. Tatăl lui Constantin era fiul Marelui Ban Radu Năsturel, unul din marii boieri ai secolului al XVIII-lea, care înzestrase Bucureștii cu spitale, mănăstiri și biserici. Feciorul Banului Radu a dus o viață retrasă, departe de presiunea funcțiilor de conducere, dedicându-se total celor doi copii: Constantin și sora sa măritată mai târziu cu logofătul Alexandru Scarlat Ghica.

Născut în inima Bucureștilor, pe la 1796, singurul băiat al familiei, a fost crescut în puf și nu a dus lipsă de nimic. Educația sa era considerată net superioară pentru acele vremuri. Pe lângă dascălii greci, în Țările Române și Moldova, se găseau nobili francezi care părăsiseră Parisul din pricina revoluției celei mari. Bucureștiul și Iașul, fuseseră luate cu asalt de marchizi și baroni care se ocupau îndeaproape de educația tinerilor de neam ales. La nouăsprezece ani, după ce ieși din mână dăscălimii franceze, tatăl său îl însurase cu Elena Băleanu în vârstă de doar treisprezece ani.

Experiența frontului și întoarcerea acasă

Tânărul Herescu făcea partea dintr-o galerie selectă alături de Văcărești, Filipeșci, Corneșci, Băleni, Crețuleșci și Bălăceni. Dornici după o schimbare în peisajul politic subjugat Porții Otomane, aceștia își puseseră în gând să scape țara de jugul turcesc. În timpul Eteriei, doisprezece boieri, în frunte cu Constantin Năsturel-Herescu, semnară un act prin care se legau cu jurământ, că de va pieri unul dintre aceștia, familia răposatului să fie susținută financiar de cei rămași în viață. În anul 1821, Herescu se refugiase la Brașov, ca mai toată boierimea țării. Doi ani mari târziu, nemaisuportând situația tensionată, decide să plece în Rusia, după modelul generalului Costake Scarlat Ghica. Ajuns în țara cu pricina, Constantin s-a înrolat în armată și a servit într-un regiment de Ulani. De acum, viața plină de strălucire din București, mâncărurile alese, hainele scumpe, lăsaseră locul unui trai aspru, presărat cu multe neajunsuri și nedreptăți din partea Țarului Nicolae. Pe la 1827 revine în țară, total transformat. În locul boierului risipitor, care nu se uita la galbeni când avea vreo dorință, a răsărit un econom, grijuliu și cu măsură în toate. Dar, și în aceste condiții, casa, mâncărurile și hainele sale, rămâneau peste media locuitorilor din Țara Românească.     

A rămas în istorie datorită unui testament

Sub domnia lui Bibescu Vodă, fusese numit în funcția de vistier. Camaraderia cu C.A. Rosetti, l-a făcut să devină unul din primii boieri care au adoptat ideile revoluției de la 1848. În timpul domniei lui Știrbei Vodă, Herescu reintră în armată și este numit Mare Ban și Spătar al oștirii. Din mariajul cu Elena Năsturel, nu se născuse nici un copil. La 1855,  problemele de sănătate îl pun pe gânduri, astfel, decide să-și întocmească din timp testamentul, prin care lăsa o bună parte din avere Bisericii Sfânta Vineri. Acesta a dorit să înființeze o comisie compusă din Mitropolitul Țării, Președintele Corpurilor legiuitoare, un membru al Comisiei centrale de la Focșani, o mână de miniștrii, judecători și profesori, care trebuiau să strângă și să dea din averea sa câte o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești.

Din nefericire, intenția se soldează cu un eșec. În acest context, la 1871, testamentul suferise unele modificări. Doi ani mai târziu, Alexandru Odobescu, îi propusese ca în locul acelei comisii, să lase o parte din avere pe seama Societății Academice Române. “Betrânul general îmbrățișa această ideiă. Numai avu pace, pene când advocatul seu, împreună cu mine, nu’i făcurăm testamentul așa cum îi spusesem eu în scrisoarea mea”, nota la acea vreme Odobescu. Din donația generalului, Academia Română oferă anual premii pentru următoarele trei categorii: 1) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 5.000 lei, ce se acordă celei mai bune lucrări în limba română pe marginea unui subiect propus de Academie, din domeniile istorie, arheologie, lingvistică, literatură, științele morale și politice; 2) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 4.000 lei, care se acordă unei lucrări din domeniul  literaturii, al istoriei, filosofiei și artei, publicate în timpul anului respectiv; 3) Marele Premiu Năsturel-Herescu, în valoare de 12.000 de lei, este acordat odată la patru ani celor mai bune lucrări apărute în acest interval.

De-a lungul timpului, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Pr. Dr. Ioan Sârbu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță, și mulți alții, s-au numărat printre câștigătorii unui premiu Năsturel-Herescu. Generalul mai trăii doar un an după instituirea distincțiilor. În noaptea de 30 spre 31 decembrie 1847, își dădu ultima suflare, iar odată cu el se stinse ultimul reprezentant al Năstureilor.

Surse: Ionnescu-Gion, G. I. (1894), Portrete istorice, București, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1894.