Fabula românească și-a luat un tot mai mare avânt de-a lungul istoriei, condiționată fiind fie de realitățile vremii, fie de coloritul social tot mai vivace. Cert este că această specie a reușit să adune sub umbrela sa cei mai renumiți și mai atenți condeieri ai criticii umane. Continuând șirul oamenilor faimoși care au reinventat, au luminat fabula românească, astăzi a venit rândul lui Alecu Donici (1806 – 1865), fabulistul din Basarabia care a fost numit, de către Mihai Eminescu, „cuib de-nțelepciune”.
Alecu Donici se naște la 1806, în Orhei, regiune din Basarabia, în familia clucerului Dimitrie Donici și a Elenei, născută Lambrino. Este cel mai mare fiu dintre cei patru, astfel că, respectând canoanele vremii, alege educația militară, absolvind liceul de profil din Sankt Petersburg. În 1825 va fi detașat ca sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”, în Sudul Basarabiei. Invocând anumite motive familiale, Alecu Donici va reveni pentru scurt timp la baștina sa, activând o perioadă la Chișinău, apoi la Iași și la Piatra Neamț.
Casa memorială Alecu Donici din Orhei, Basarabia
Devenit în timp, mare exponent pentru fabula românească, Alecu Donici va debuta literar cu traduceri din Alexandr Sergheevici Pușkin și Ivan Andreievici Krâlov, fiind menționat în 1835 drept traducător în revista moscovită „Teleskop”. În aceeași ordine de idei, Donici va colabora cu Constantin Negruzzi, efectuând traduceri ale unor opere precum „Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, poemul lui Pușkin „Țiganii” (scris de poetul rus după vizitarea Basarabiei), „Torentele și oamenii” de Mihail Lermontov, „Tunsul” de Aleksandr Veltman și alte creații ale clasicilor literaturii universale, preponderent ruse.
Despre Alecu Donici se va spune că reușea să observe cele mai ascunse metehne ale firii umane, iar fabulele sale, inspirate cu precădere din traduceri ale lucrărilor lui Ivan Andreievici Krâlov, poartă nu doar conotația uzuală a acestor opere, ci per a contrario, merg pe maniera parabolelor, cu morală adaptată direct de autor după bunul său plac. Probabil acel curaj cu care figurile literaturii ruse jonglau, l-a inspirat pe Donici să iasă dincolo de tiparele cu care era obișnuită fabula românească.
În anii 1840, respectiv și 1842 editează, în două ediții succesive, volumul „Fabule”, conținând opere proprii și traduceri din patrimoniul fabulistic universal. Astfel, cele două ediții îi vor aduce faima încă în timpul vieții, consacrându-l drept un autor tenace, căruia nu îi scapă cele mai atente detalii ale caracterului uman. În portofoliul său se numără titluri de mare impact literar, precum sunt: Antereul lui Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi cîini.
Alecu Donici, activistul civic emblematic pentru fabula românească
Dincolo de activitatea sa literară, Alecu Donici a avut și o carieră importantă în domeniul administrativ și publicistic. La Iași, a deținut o funcție în Epitropia școlilor, apoi una de asesor (n.r. asistent de judecător) al Curții de Apel, activând și în calitate de membru al divanului obștesc.
Donici se va alătura inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățămîntului public, a presei periodice, a teatrului național din perioada sa. A întreținut legături strânse cu aproape toți literații moldoveni, colaborând la periodicul „Albina Românească”, condus de către Gheorghe Asachi, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, acesta a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani. Însuși Mihai Eminescu îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului…”.
Este important să observăm cum Alecu Donici a reușit să conserve limbajul popular românesc din Basarabia, îmbinând caracterele specifice omului cu întruchipări de animale, clădind astfel o barieră între realitate și morală. Un astfel de exemplu este fabula „Vulturul și paingul” (n.r. paing – păianjen, regionalism din zona moldavă):
Pin nouri, vulturu, spre muntele Ceahlău,
Întinsă zborul său.
Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se așază
Și lumea dedesupt privind se desfătează.Un șir de munți măreți, Moldova de o parte;
A ei câmpii, păduri; a ei frumoase sate!
Și ape: Bistrița, Moldova și Siret,
Pe șăsuri vesele, se văd curgând încet.– Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume,
Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat;
Cu care mă ridic la înălţimea lumei,
Pe unde nimene a fi n-au cutezat!Aceste vulturul rosteşte bucuros.
– Da’ ştii, prietene, că eşti lăudăros!
Paingul de pe muşchi atunce îi răspunde.
Dar uită-te de vezi: şi eu sunt oare unde?
Se uită vulturul şi vede, înadins,Paingul lângă el, cum mreaja a întins.
– De unde te-ai luat?
Întreabă el mirat.
Şi cum te-ai târâit?– Să-ţi spun adevărat,
Paingul au răspuns,
Pe coadă-ţi am venit,
Tu însuţi m-ai adus;Cu-a mea putere, eu nici aş fi îndrăznit,
Iar de acum nu am de tine trebuinţă.
Aici, statornica să-mi fac vreau locuinţă!
El bine n-au sfârşit şi un vârtej de vânt,
Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.Cum socotiţi şi dumneavoastră;
Dar eu gândesc că-n lumea noastră,
Sunt mulţi asemene ca şi paingul meu,
Ce fără ostenele se trag în sus mereu,
De coada unui mare;
Şi cărora le pare
Că singuri vrednicesc şi că li s-au căzut;
Când spre căderea lor
Nu trebuie mai mult,
Decât un vântişor.
Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, dar și a volumului V din „Eminescu. Opere”, apărut la editura Gunivas (Chișinău) în 2008, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.