Tag

Amintiri despre Eminescu

Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, grăia George Călinescu la dispariția lui Mihai Eminescu. Astăzi, la 131 de ani de când “Luceafărul poeziei românești” a plecat dintre noi, descoperim o latură mai puțin cunoscută publicului larg.

 

Ultimele clipe într-o lume efemeră

În 1889, lungit pe un pat metalic în sanatoriul doctorului Șuțu, Mihai Eminescu își trăiește ultimele clipe. Cu un gest tacticos, ce trăda o stare acută de epuizare, poetul îi cere medicului de gardă un ultim favor, mai precis un pahar cu lapte și o vorbă bună. După un timp, vizeta se deschide, iar medicul strecoară sfios băutura albicioasă. Un oftat amarnic acompaniază ultimele cuvinte ale poetului: “Sunt năruit!“.

Pe 15 iunie 1889, ceasornicul din cameră bate ora patru dimineața. Întins pe spate, cu ochii fixați în tavan, Eminescu își dă ultima suflare. Medicii socotesc drept cauză oficială a morții stopul cardio-respirator provocat de o intoxicaţie cu mercur. Unii specialiști merg mai departe și spun că scriitorul a fost victima unui nebun ucigaș care l-ar fi lovit cu o scândură în moalele capului. Au trecut 131 de ani de atunci, iar în ciuda explicațiilor oferite de diverși eminescologi, decesul rămâne învăluit în mister.

 

Poza nr 1

 

Este prohodit la biserica Sfântul Gheorghe. Scriitorul Grigore Ventura ține un discurs, apoi carul funebru pornește pe traseu. Prima oprire este la Universitate, unde gazetarul Dimitrie Laurian rostește o nouă alocuțiune în cinstea Eminului. Cortegiul traversează Calea Victoriei, Calea Rahovei și ajunge la cimitirul Șerban Vodă, actualul Bellu. Sicriul este purtat de patru elevi ai Școlii Normala de Institutori din București, apoi coborât în groapă.

 

Fotbalist de clasă și înotător desăvârșit

Bogăția operei literare și profunzimea ideilor, au făcut din Mihai Eminescu o conștiință națională. Mai puțin cunoscut este zelul cu care se dedica sportului. Fie că vorbim de fotbal, înot, șah sau ridicatul greutăților, Eminescu își lăsa mască privitorii. Colegul și prietenul Teodor Stefanelli, scriitorul Ștefan Cacoveanu, dar și criticul George Călinescu, depun mărturie despre apetitul sportiv al poetului.

Între 1865 și 1869, Mihai este elev al Liceului German din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal din Ducatul Bucovinei. Apropiații îl vedeau adesea pe terenul de fotbal unde dovedea reale calități pentru jocul cu mingea. Se pare că Eminescu a deprins tainele sportului rege de la Aron Pumnul, profesorul său din perioada adolescenței. Meciurile aveau loc pe “toloaca“ Cernăuțiului. Acolo se înfruntau echipele de calfe ale meşteşugarilor cu cele ale “studenţilor” gimnazişti. Iată ce spune Theodor Stefanelli despre confruntările de odinioară: ”Eu am locuit mulţi ani în strada Cuciur Mare şi înaintea locuinţei mele se întindea aşa numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adese printre noi şi juca cu noi mingea“.

 

Poza nr 2

 

Pe la 16-17 ani, balta de la Ipotești și Prutul de la Cernăuți, i-au slujit dept bazin de antrenament. Nimeni nu se putea ține după el, era ca peștele în apă. Dibăcia Eminului întrece orice limite și stârnea admirația pe loc. Ștefan Cacoveanu mărturisea: “Făcea tot felul de isteţii nautice, intrînd în apă într-un loc şi ieşind tîrziu unde nici nu te aşteptai, spre admiraţia chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulţi înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ţinea“.

 

Gimnastică la mănăstire, apoi șah în spital

Eminescu era foarte grijuliu cu aspectul său fizic. Îi plăcea să facă sport în natură și să se întreacă cu cei tineri. Mărturie stau escapadele sportive de la Mănăstirea Văratec. Maica Epraxia care l-a cunoscut în adolescență pe scriitor, depune următoare mărturie: “Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, «bombele de piatră» (gantere, greutăţi)“.

 

Mănăstirea Văratec, locul în care Eminescu făcea gimanstică și ridica greutăți

Mănăstirea Văratec, locul în care Eminescu făcea gimnastică și ridica greutăți

 

Un om de o asemenea dimensiune culturală nu putea să neglijeze sportul minții. În 1884, sănătatea îi joacă feste și este internat la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. “Era vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlă, Humpel îndeosebi, jucînd şah”, spune George Călinescu în lucrarea “Viața lui Eminescu“.

 

 

Surse: 1) George Călinescu ,“Viața lui Eminescu“; 2) Theodor V. Stefanelli ,”Amintiri despre Eminescu”.

 

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om.

Eminescu este cel dintâi făurar de cuvinte din cultura românească.

Poate cea mai pregnantă particularitate verbală a lui Eminescu era, spun contemporanii lui, folosirea fără excepţie a lui “pur şi simplu”, expresie favorită “când voia să dea cuiva vreo lămurire sau când la vreo întrebare concretă venea cu răspunsul său”.

Poetul spunea: “Este pur şi simplu aşa şi aşa…”, completând apoi cu informaţii pentru interlocutor şi dând explicaţia pe larg. “Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu”, scrie Ştefanelli în amintirile sale.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

O expresie favorită a lui Mihai Eminescu (I)

18 Septembrie 2018 |
“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură...