Apostolul spune: „Toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”[1]. Totul este clar înaintea ochilor lui Dumnezeu. „Ca Atotștiutor, cunoaște atât binele, cât și răul. El lucrează împreună cu binele și suflă asupra creației suflare bună, fiind străin de rău. Fiind străin răului, cum este posibil ca Acesta să ni-l predestineze nouă? Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, dându-le tuturor o predeterminare bună și sfântă”[2]. Prin urmare, nu există cineva sortit de Dumnezeu să fie rău. El devine rău prin el însuși, prin alegerile sale.
„Răul este problema, pe care religia noastră îl descrie într-un mod minunat”, spune Dreptul, „neexistând altul mai bun. Care este explicația? Aceea că răul există și vine de la diavol. Înlăuntrul nostru avem duhul cel rău și duhul cel bun, care se luptă unul cu celălalt. „Căci pe unul va urâ și pe celălalt va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”[3]. Înăuntrul nostru are loc, cu alte cuvinte, o luptă continuă a răului și a binelui. Aflându-se în vâltoarea ei, omul este liber să decidă ce parte va alege. Așa încât nu Dumnezeu este cel care predestinează și hotărește, ci votul liber al omului”[4]. Omul este bine creat de Dumnezeu. Vine însă cel viclean și îi înaintează propunerea răutății și omul alege în mod liber fie să i se asemenea lui Dumnezeu, fie celui viclean, urmându-i lui.
„Dumnezeu, în atotcunoașterea Sa, știe în cele mai mici detalii, nu pur și simplu dinainte, ci de la plăsmuirea lumii că un anume va săvârși, să spunem, crimă, înainte de a împlini 30 de ani. Dar omul, prin libertatea alegerii sale, dar dăruit lui de Dumnezeu și neluat în considerare de cel dintâi, acționează voluntar. Nu este Dumnezeu cauza, nici cel care l-a predestinat pe acela spre acel scop. Atotcunoașterea Sa nu ne obligă”, și nici nu n e leagă. „El respectă libertatea noastră, nu o desființează. Ne iubește, nu ne face robi, ne dă valoare”[5]. Dacă Dumnezeu ne-ar fi silit la bine, prin necesitate, am fi făcut, voit, sau nevoit, lucrarea binelui, atunci binele nu ar mai fi avut valoare, nu ar mai fi existat motiv să fim răsplătiți și moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, fiind obligați să facem toate cele bune. Și vom fi fost și lipsiți de acest minunat dar numit independență și libertate. Nu am avea chipul lui Dumnezeu, care este cu desăvârșire liber, ci am fi fost făpturi mult inferioare.
„Dumnezeu ne respectă libertatea, nu o desființează. El ne iubește, nu ne face sclavi, ne dă valoare. Nu interferează cu libertatea noastră, o respectă, ne dă libertate. Deci suntem responsabili, pentru că facem ceea ce ne-am dorit. Dumnezeu nu ne obligă. Este prevăzut și cunoscut lui Dumnezeu că vei ucide acea persoană, dar nu este aranjat de către Dumnezeu să faci asta. Cum este posibil ca Dumnezeu, care ne-a creat din iubire infinită și este El însuși iubire absolută și vrea numai iubire, să vrea să te conducă la rău și la crimă? Îți dă libertate și apoi ți-o ia?” Desigur că nu. Acționezi liber, decizi ce știe Dumnezeu dinainte fără să te forțezi și, prin urmare ești responsabil.
„Aceste chestiuni sunt foarte delicate”, spune Dreptul, „au nevoie de lumina divină, pentru ca omul să le poată înțelege. Sunt taine. Binele în creație este o taină. Nu este frumoasă o floare cu numeroase culori, care te atrage și te face să o iubești? Te apropii de ea și îi simți mirosul atât de cucernic, delicat, ce te face să o iubești cu atât mai mult. Acesta este binele. Pai, da, dar nu este și aceasta o taină? Cum au ajuns acele culori să fie, cum s-a plăsmuit acea aromă? Același lucru îl putem spune și despre păsări, animale, și ape. Toate exprimă bunătatea lui Dumnezeu.
Mulți zic: „De ce să mă facă Dumnezeu să sufăr, de ce să mă facă să cad ușor în păcat, de ce să îmi dea mie aceste caracteristici?”. Și iarăși vă zic. Dumnezeu ne-a creat pe toți buni. Dumnezeu a dat omului tot ce a fost mai frumos și mai bun. L-a înzestrat cu toate datele ca să devină perfect”[6]. Predeterminarea noastră este desăvârșirea, îndumnezeirea, asemănarea cu Dumnezeu.
„I-a dat lui, însă, și libertatea și, astfel, depinde de el dacă va urma calea binelui, sau a răului. Pe de o parte, i-a dat iubirea lui Dumnezeu, și pe de altă parte, libertatea omului. Dragostea și libertatea merg mână în mână. Se unește duhul – al nostru – cu Duhul”, cu Sfântul Duh. „Aceasta este viața tainică, viața duhovnicească. Atunci când duhul se unește cu Duhul lui Dumnezeu, atunci lucrăm binele, devenind buni.
„Pentru patimile noastre”, pentru răutățile noastre, „de vină este altceva, libertatea noastră”, iar nu Dumnezeu. „Dumnezeu nu vrea să limiteze alegerile noastre, nu vrea să ne strâmtoreze, să ne impună cu forța. De noi depinde ce vom face și cum vom trăi. Fie vom trăi pe Hristos și vom avea experiențe divine și fericire, fie vom trăi în întristări și supărări. Situație și cale de mijloc nu există”[7] Am putea spune că întreaga umanitate este împărțită tocmai în două grupuri de oameni, sau în două tabere: în tabăra lui Hristos, care trăiește viața în Hristos, cu experiențe și fericire divine, și în tabăra celor răi, care trăiește cu melancolie, tristețe și depresie.
„Vei fi, sau nu vei fi. Unul, sau celălalt. Natura se răzbună, urăște vidul”. Nu poți fi gol. Vei fi umplut fie cu Duh Sfânt, sau cu duh al răului. „Totul poate fi așa, dar nici nu poate fi. Sărutul, de exemplu, poate fi sfânt, și poate fi rău. Dar asta îi dă valoare, ca omul să acționeze liber. Totuși, dacă ne-ar face neputincioși, ca niște roboți, și am face doar ceea ce a vrut Dumnezeu, nu ar fi libertate. Dumnezeu l-a făcut pe om să se ceară să fie bun, din propria voință, să-și dorească singur și să-și facă realizarea ca a sa, în timp ce în realitate vine din harul lui Dumnezeu. Ajunge mai întâi în punctul de a o dori, de a o iubi, de a-l dori”, adică își dezvăluie buna intenție „și apoi vine harul divin și face acel lucru să se întâmple”[8].
Desigur, mai este o întrebare. Sunt oameni care, din păcate, vor merge în iad. Și de ce, spun unii, i-a creat Dumnezeu pe acești oameni și nu a împiedicat crearea lor, plăsmuirea lor? Și la această întrebare răspunde Sfântul Ioan Damaschinul și spune: „Dumnezeu creează și aduce din inexistență la existență întâmplările”, tot ce există, „din bunătate, din dragoste, și știe dinainte ce se va întâmpla. Dacă nu ar fi fost creați, nu ar exista oameni răi, și nici Dumnezeu Atotștiutorul nu i-ar fi cunoscut înainte”. Dumnezeu știe dinainte ce se va întâmpla, nu ce nu se va întâmpla. Prin urmare, întrebarea este deplasată. „Dacă Dumnezeu ar fi creat lumea cu gândul că păcatul și răul vor birui pe Pământ și ar exista oameni care ar deveni răi din propria lor voință, atunci răul ar fi învins bunătatea lui Dumnezeu, atunci răul s-ar fi dovedit mai puternic decât bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu cel Atotputernic, deoarece aceasta l-ar împiedica și l-ar opri pe Dumnezeu de la a crea alte făpturi fericite și binecuvântate.
„Totuși, așa ceva nu se poate face, tocmai din acest motiv”, continuă Sfântul Damaschin, „Dumnezeu creează toate lucrurile bune. Fiecare om devine bun, sau rău, prin propria sa alegere și libertate. Domnul a spus, desigur, despre trădătorul Iuda „mai bine i-ar fi fost dacă acel om nu s-ar fi născut”[9]. Totuși, El nu a spus acest lucru reproșând ceva creației Sale, lucrării Sale, ci răului care a biruit creația, omului rațional, prin propria sa voință și neplăcere. Pentru că nerăbdarea lui făcut inutile toate bunătățile date lui de Creator”. Dumnezeu i-a dat existența, l-a făcut bun, dar nerăbdarea lui Iuda l-a făcut rău. „Cu alte cuvinte, s-a întâmplat întocmai ca în cazul cuiva care, luând avere și putere de la un conducător, își tratează binefăcătorul în mod tiranic. Atunci domnitorul binevoitor îl va prinde pe bună dreptate și îl va pedepsi, dacă va vedea că cel care a fost beneficiat continuă să rămână la putere și insistă să-și ducă mai departe tirania”[10], adică nu se pocăiește.
Să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulțumim pentru bunătatea Lui care ne-a adus nouă bunătatea noastră proprie, căci din prea multa Sa bunătate, El ne-a adus pe noi din neființă la ființă, să-I mulțumim pentru Providența Sa divină iubitoare și să fim siguri că, întrucât ținem voia Lui, ne vom bucura întotdeauna de binecuvântările Sale divine și vom fi vrednici, de asemenea, de Împărăția Sa Cerească.
Dumnezeului nostru slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
[1] Evrei 4, 13.
[2] Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.
[3] Matei 6, 24.
[4] Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.
[5] Idem
[6] Idem.
[7] Idem.
[8] Op.cit.
[9] Marcu 14, 21
[10] Ioan Damaschin, Învățătură de Credință Ortodoxă, Ed. Pournaras
Atotcunoașterea lui Dumnezeu nu limitează libertatea noastră. Fragment din viața și cuvintele de învățătură ale Sf. Porfirie, de Arh. Sava Aghioritul – partea I