Geanina Studencu a părăsit lumea corporatistă de când a devenit mamă, dar nu s-a îndepărtat de lumea muzicală. Copiii și muzica au avut prioritate. Pasiunea pe care o poartă încă din copilărie nu a lăsat-o să se separe de această formă de artă. Sentimentele care o înconjoară atunci când cântă la evenimente private sau alături de copiii pe care îi îndrumă în interiorul academiei care i-a dat viață în perioada pandemiei sunt de neegalat.

Toate drumurile din viață au dus către muzică. Îi dăruiește ceea ce un serviciu care se desfășoară între patru pereți nu îi va putea oferi  niciodată și anume exprimarea libertății. Dincolo de partituri și note muzicale, cântă cu inima și dăruiește și altora fericire. Satisfacția pe care ți-o dă momentul în care ai reușit să legi totul și să faci să sune bine e incomparabilă cu orice altceva.

Geanina dă viață sunetelor. Muzica a fost pentru ea singura cale de a spune lumii ce simte. Chemarea a venit natural, poate puțin insuflată dorința de a cânta din partea mamei. Să îi dăm cuvântul să povestească mai multe!

În pandemie, ai simțit că ești pregătită să îți asumi un risc, să-l numesc astfel. Cum a fost trecerea de la organizări evenimente la aplecarea față de copii?

Într-adevăr, pandemia a fost pentru mine un test de la Dumnezeu, pe care acum, la ani distanță, așa îl numesc. Nu aș spune că a fost o trecere bruscă de la viață de corporatist la muzică, pentru că în paralel cu un job stabil, eu am cântat în toți anii din urmă, la evenimente private. Viață de corporatist nu mai am de 8 ani, de când am devenit mamă, și m-am axat doar pe muzică, evenimente și viață de familie. Însă pandemia a fost pentru mine un dus cu apă rece, pentru că din momentul în care am aflat că nu se țin evenimente pe o perioada nedeterminată de timp, mi-am zis: „eu ce fac acum?”. Având în vedere că și soțul meu activează tot în domeniul evenimentelor, amândoi am fost afectați, iar facturile lunare nu ne întrebau dacă putem plăți sau nu … Iată că a fost nevoie să găsesc o soluție care să mă ajute să supraviețuiesc. La insistențele unei bune prietene, am decis să încep să lucrez că educator muzical în grădinița ei, asta după luni bune de învățare pe cont propriu și evident, după structurarea unui program muzical adecvat copiilor de grădiniță. La scurtă vreme după ce am dat start-ul în grădiniță, mi-am dat seama că iubesc să lucrez cu copiii, să îi ajut și să îi stimulez cu ajutorul muzicii, astfel că așa am luat decizia de a înființa și pe cont propriu un centru unde să țin aceste ateliere muzicale.

Muzică nu a fost pusă pe pauză niciodată. Te-ai perfecționat continuu, deși ai gustat din ea de la 4 ani fiind și o pasiune însușită de la mama ta. Cum au fost, totuși, anii în care ai și studiat la facultate alt domeniu, dar în paralel ai continuat și cu această pasiune?

La mine, a fost talent nativ, preluat din familie, însă pentru a menține un talent sau pentru a performa, este nevoie de îndrumare și studiu. Chiar dacă pe perioada copilăriei nu am fost înscrisă la o școală de Arte/muzică, concomitent cu școlile cu profil normal urmate, eu am studiat mereu în paralel. Într-adevăr, în jurul vârstei de 10 ani, am renunțat la pian, și am dorit să mă axez pe voce. Toată copilăria/adolescență am fost înscrisă la cluburi de muzică, și am lucrat individual cu maeștrii de renume, mai cu seama pe parte de canto. În adolescență chiar am avut o trupa, iar profesor/impresar mi-a fost marele compozitor Marcel Dragomir, cu care al lucrat și studiat 2 ani.

De ce ai ales să faci bucată din sistemul corporativ într-o vreme și nu muzică?

În perioada adolescenței îmi doream enorm să merg în această zonă, a industriei muzicale, însă a fost tare greu să continui, pentru că atunci când vrei să pornești pe acest drum, ai nevoie de susținere și de resurse … financiare mai ales. Orice idee/propunere, venea la pachet și cu investiții pe care la acea vreme, părinții nu și le permiteau. În mintea mea se formase ideea că nu voi reuși, că nu voi putea, că niciodată nu voi avea bani îndeajuns pentru a merge la un studio, pentru a avea propriile piese sau a filma un videoclip, astfel că de pe la 17 ani, mi-am luat gândul că aș putea să îmi urmez visul de a cânta, astfel că am început să mă gândesc la un „job serios”. M-am înscris la Facultatea de Drept, însă … toate drumurile duceau spre muzică. Diverși cunoscuți mă chemau la evenimente să cant alături de trupa lor, prietenii de asemenea mă voiau să îi încânt la petreceri, deci, MUZICĂ este cea care nu m-a lăsat, și nu viceversa. Și iată că la scurtă vreme după ce mi-am cunoscut soțul, am decis împreună să inițiem un business în domeniul evenimentelor private, astfel că din anul 2007, amândoi lucrăm în domeniu: el este DJ, iar eu MC/Artist vocal. Începutul nostru cu acest business nu a fost ușor, pentru că fiind noi pe piață, nu aveam atât de mulți clienți încă din primul an, astfel că a fost nevoie să avem și job-uri stabile (asistență manager, secretara, reprezentat vânzări șamd). Plus că, cu 15-16 ani în urmă, nu existau atât de multe platforme prin care să îți promovezi afacerea, astfel că pentru noi, începutul în antreprenoriat nu a fost chiar ușor. Dar, cu muncă, încredere și consecvență, am reușit, iar din momentul în care am devenit părinți, amândoi am renunțat la job-urile stabile și ne-am axat pe business-ul propriu.

Ce îți dă muzică și nu ai găsit la serviciul tău anterior?

Muzică îmi oferă LINIȘTE și LIBERTATE. Sunt o persoană creativă, și simțeam că mă ofilesc între 4 pereți, zilnic, de la 9-17.00. Muzica îmi permite să mă exprim așa cum simt, pentru că în timp ce cânți, cânți cu inima, dincolo de partituri și note muzicale. În muzică nu există presiunea deadline-urilor, a mail-urilor trimise la timp sau a ședințelor interminabile. Muzică mă hrănește și nu mă consumă, așa cum mă consumau discuțiile despre diverse proiecte în care eram implicată. Muzică și ceea ce eu ofer copiilor sau adulților, aduce bucurie sau ajută într-un fel sau altul, la nivel emoțional. Felul în care eu cant sau ajut un copil prin muzică, aduce un aport emoțional extraordinar beneficiarului, iar această satisfacție, pentru mine, întrece orice formulă dintr-un tabel excel. Și mai presus de toate, decizia de a mă axa pe muzică/business propriu, și nu un job stabil, mi-a adus TIMP pentru a fi lângă copilul meu, mai ales în primii ani de viață, când conectarea este extrem de importantă – acesta este unul dintre cele mai mari beneficii.

Ești la clubul tău de muzică înființat cu câțiva ani în urmă la serviciu, dar sunt convinsă că este mai mult decât un job. Ce-mi poți redă?

Exact, nici nu îl pot numi job! Evident, este tratat că un job, pentru că este activitatea mea principala și sursă de venit a familiei mele, însă, când întru în sala de muzică, mă deconectez de tot și toate. Nu de puține ori am fost poate bolnavă sau am avut necazuri în familie … ei bine, când am ajuns în mijlocul copiilor, am fost o altă „eu”. Am uitat și de dureri, și de probleme, iar conectarea noastră m-a scos din orice stare. Geanina, în mijlocul copiilor, este pe alt tărâm. La ședințele în care sunt prezenți și părinții, aceștia îmi văd toate grimasele și stările, și de multe ori, eu nu îi văd pe părinți, chiar dacă sunt la doar 1 metru de mine. Eu mă conectez cu copiii, ochii mei sunt ațintiți spre ei, zâmbetul meu trebuie să le ofere încredere și să le schimbe starea, iar ceea ce explic trebuie să fie pe înțelesul lor. Cum aș putea integra un copilaș într-un exercițiu ritmic, dacă aș fi serioasă, nervoasă, cu gândul la o problema de acasă? Copiii simt mai mult decât ne imaginăm, chiar dacă sunt mici, și dincolo de un cântecel care rulează în boxă, copilul are nevoie de conexiune umană, de o prezența veselă, cu vibe bun, o prezența a cărei voce să îl liniștească. Și așa sunt eu în față copiilor. Mă mulez adesea după stările și trăirile lor, le validez emoțiile și le înțeleg zilele mai grele. Ei mă ajută să cresc, eu îi ajut să crească.

Au fost voci negative  pe lângă ține care ți-au spus să nu lași un serviciu stabil pe ceva ce nu era concret?

Oh, da! Și nu puține! Și de cele mai multe ori, aceste voci sunt chiar cele pe care le auzi zilnic, mai cu seama, familia. Nu mi-au spus cu subiect și predicat, însă tonul vocii îndoielnic, tot asta voia să sugereze. Mi-am asumat un risc mare, mai ales în pandemie, când am decis să mă dedic copiilor. Porneam la drum cu cunoștințe 0 despre lucrul cu copiii, cu 0 clienți și cu 0 buget. Însă, revin la ideea din prima parte a poveștii, și cred cu tărie că Dumnezeu mi-a fost partener, și a adus în calea mea fix ce și pe cine aveam nevoie. A nu se înțelege că au picat din cer bani, recuzita, spațiu, clienți, colaborări … a fost nevoie să cer ajutor, să împrumut bani, să învăț mult, și să muncesc și mai mult, însă a meritat, și dacă aș lua-o de la capăt, aș face același lucru.

Care este misiunea și viziunea clubului tău de muzică?

Misiunea mea în lucrul cu copiii este să îi ajut să evolueze și să se dezvolte cu și prin muzică. Nu vorbim așadar despre o școală de muzică unde se studiază canto sau instrument, este vorba despre stimulare prin muzică, adresată copiilor cu vârstă cuprinsă între 1-10 ani. Lucrez cu 3 categorii de vârstă (1-3, 3-6 și 6-10 ani), și toate programele pe care le-am creat singură, au că scop integrarea copiilor în colectivitate, dezvoltarea neuronală, motrica, cognitivă, socio emoțională, dezvoltarea coordonării, creativității și lucrului în echipă. Însă, cel mai important detaliu ar fi că  toate abilitățile mai sus menționate, se dobândesc cu ajutorul muzicii și a exercițiilor ritmice. Îmi doresc enorm că această activitate să ajungă la cât mai mulți copii, pentru că noile generații de copii au nenumărate probleme de dezvoltare, de învățare, sau diverse probleme medicale, iar muzică și stimularea prin muzică sunt un aliat extraordinar în creșterea/recuperarea lor.

Unește muzică suflete?

Fără dar și poate, indiferent de vârstă, rasă, regiune, statut. Muzică este prezența în viață noastră dinainte de a ne naște. Mamele își liniștesc copiii cântându-le, muzică unește oamenii în biserici, la concerte, pe stradă, la evenimente. Muzică unește iată, copiii, în cadrul activităților mele, și dovadă vie este comunitatea mare de părinți și copii de care m-am legat la propriu în ultimii ani.

Ce sentimente porți când ești în mijlocul copiilor?

Mă simt pe un alt tărâm când sunt printre ei, și radiez când îi văd cum reproduc ceea ce le arăt. În mijlocul lor mă simt competență și utilă, pentru că reușesc să le captez atenția, iar cine a lucrat măcar o dată cu un grup de copii, știe că nu e ușor. Eu am explicat multe lucruri frumoase despre ceea ce trăiesc alături de copii, însă sunt și multe provocări, adesea greu de gestionat. Însă chiar și acele provocări sunt o lecție pentru mine, îmi arată și mă învață cum trebuie să procedez, și adaugă la cv-ul meu încă o competență. Pentru că oricâte formări și școli ai urmă, examenul final este de fapt partea practică. Ce citești într-o carte, este total diferit de ceea ce trăiești și aplici în sala.

În concluzie, sunt mândră și fericită când sunt printre copii, și mereu îmi spun că trebuie să mă port cu ei, așa cum mi-aș dori să se poarte un alt profesor cu copilul meu.

Business-ul tău a fost un vis îndeplinit? Îl poți numi așa?

În acest moment, pot spune DA. Atât lucrul cu copiii, cât și prezența mea că MC/solist la evenimente, sunt ceea ce mă împlinesc. Dar iată câți ani au trecut cât să pot spune acest DA … Și tot din acest proces, am învățat că lucrurile valoroase și de calitate nu înfloresc peste noapte. Satisfacția supremă vine în timp, după ani de muncă, și e extraordinar de frumos sentimentul de reușită pe cont propriu, fără compromisuri sau „călcat pe cadavre’. În acest moment, nu e doar un business, e un stil de viață care ne aduce bucurie și împlinire, nouă, că familie.

De ce să înscrie părinții copiii la atelierele tale?

Muzică și stimularea prin muzică înseamnă bogăție. Însă nu bogăție financiară, ci un cumul de achiziții de care orice copil are nevoie, indiferent de cât de precoce sau isteț este. Nici un copil nu excelează în toate domeniile, oricât de smart ar fi. Poate că e AȘ la matematică, dar are un atac de panică dacă trebuie să vorbească în public, poate reține poezii de 10 strofe, însă nu poate ține un instrument în mâna, poate escaladează stânci, dar nu poate fi prezent în sarcina mai mult de 2 minute, și lista poate continuă. Prin programa creată de mine, adecvată celor 3 grupe de copii, lucrez alături de ei la toate aspectele mai sus menționate, iar în zilele noastre, apartenența la un grup, nevoie de acceptare și socializarea, sunt extrem de importante pentru copiii noștri, care adesea se pierd în lumea tehnologiei, sau nu au parte prea des de activități de grup.

Muzică înseamnă emoție. Pentru ține ce reprezintă?

Pentru mine, muzică înseamnă LIBERTATE, ELIBERARE, BUCURIE și CREATIVITATE. Este greu să aleg un singur cuvânt, pentru muzică este terapeutică și vindecătoare pentru orice ființă umană (și nu vorbesc aici de studiu/orchestra/meserie). Muzică ajută bebelușii să se calmeze, bolnavii în stare paliativă să se relaxeze, bolnavii cu Alzheimer să își reamintească lucruri din trecut, adolescenții să se exteriorizeze … muzică este prezența în viețile noastre, în orice moment, și slavă Domnului, există stiluri muzicale și genuri aplicabile oricărei situații în care ne aflăm.

Era anul 2017, când Maria tocmai ce isprăvea cu brio un semestru încununat de o sesiune perfectă la Academia de Studii Economice din București. Lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine, însă, oportunitatea a început să bată stăruitor la ușă. Cu un bagaj de vise presărate cu multă ambiție, tânăra și-a făcut bagajele devenind studentă la Roehampton University, unde a studiat  business și management. A fost o experiență cu de toate. Printre cursurile de la facultate, Maria a trecut prin mai multe job-uri, a fost avansată, toate acestea culminând cu o licență de excepție și obținerea calificativului ,,first class”.

Totul mergea excelent! Prin muncă, seriozitate și devotament, câștigase respectul celor din jur, care o priveau cu admirație. După terminarea facultății, oportunitatea a bătut din nou la ușă, iar Maria i-a deschis din nou. De această dată, a revenit în rolul de student, dar la British Academy of Interior Design, unde este în ultimul an.

Chiar dacă avea un viitor strălucit în Londra, Maria a decis să revină acasă și să pună pe picioare propriul business. Așa a luat naștere Amazoniq, o cafenea micuță în cartierul Dumul Taberei, unde poveștile oamenilor se îmbină armonios cu hohotele de râs și aroma demențială a cafelei.

Astăzi, am poposit cu podcastul în cafenea, și nu în orice moment, ci chiar în pragul aniversării de un an! Am stat de vorbă cu Maria Chițu despre studenție, revenirea în România, construirea și creșterea unui business, plus multe alte subiecte care vă vor ține cu ochii lipiți de ecran.

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Cum arată viața unui student la Roehampton University?
• Succesul pe meleagurile londoneze și revenirea în țară
• Amazoniq Coffee, mai mult decât un simplu business
• Mentalitatea unui antreprenor după un an de provocări

Vizionare plăcută!

Indiferent dacă demersul profesional i-a fost unul liniar sau nu, tânărul Radu Secuiu promite mult și multe. Semințele timpurii în antreprenoriat au fost semănate când încă nu făcuse 30 de ani, iar convingerile cu care merge la braț zilnic pentru a se menține în domeniul afacerilor sunt cele care vor să facă diferența dintre succes și eșec.

S-a întors din Italia după 12 ani în care, pe lângă studii, și-a urmat și pasiunea pentru fotbal. Atunci când visul de a deveni fotbalist i-a fost furat de un accident ce l-a împiedicat definitiv să se întoarcă pe teren, s-a lăsat adoptat  de italieni lucrând pentru ei în armată pentru o perioadă determinată.

Patriot fiind, Radu s-a întors în țară. Crede cu tărie că domeniul de business de la noi este în continuă dezvoltare și drept urmare leagă parteneriate sănătoase pe termen lung. A încercat chiar și în politică, la Piatra Neamț, de unde își are rădăcinile, la 26 de ani onorându-l rolul de cel mai tânăr consilier local de reședință de județ din România. Acolo poate ar mai avea de demonstrat, dar până atunci contribuie la dezvoltarea și creșterea orașului său natal, pe lângă firmele pe care le administrează. De curând, a obținut licență pentru a deschide un radio în Piatra Neamț, după un deceniu jumătate în care nu s-au mai dat licențe în radio. Să-l cunoaștem!

Ce îți place la tine, Radu?

Sinceritatea, loialitatea, faptul că sunt punctual și de cuvânt. Întotdeauna de bună credință când interacționez cu partenerii de business, căutând să leg parteneriate sănătoase pe termen lung.

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Cu toții avem și defecte. Nimeni nu e perfect. Să dau unul ca exemplu pe care îl port aproape zilnic cu mine  este faptul că eu conduc extrem de repede.

Cum te găsesc în momentul prezent? Cu ce îți ocupi mintea?

Dezvoltarea radioului, al proiectului Media 1 și căutând noi soluții parteneriate de business.

Sufletul tău cum arată?

Sufletul e curat, liniștit, dinamic în anumite momente.

În jurul căror valori guvernezi, Radu?

Respect, corectitudine, loialitate, bună credință, convingeri pe care le-am însușit în interiorul familiei mele și căreia îi mulțumesc totodată pentru tot ce m-au învățat.

Dacă ți-ai defini traseul profesional, ce cuvinte ai alege?

Anevoios, greu, dar sunt dovada clară că perseverența și munca întotdeauna înving și te duc pe culmile dorite. Nu o să fac niciodată pași înapoi, iar deviza mea este merg înainte, să nu ocolesc obstacolele, ci să le înfrunt. Atunci când dau nas cu oportunitățile, am înțeles că trebuie le îmbrățișez. Din fiecare experiența a mea am învățat și sunt o parte din tot ce am cules până acum.

A fost dificilă reorientarea profesională?

Da. Datorită examenelor pe care viața ni le aduce și cu care viața ne încearcă, mi-a trebuit puțin timp să accept că trebuie să o iau pe alt drum și să nu merg pe plan sportiv, în urma accidentării fiind nevoit să renunț la cariera de fotbalist, axându-mă pe business. Nu a fost un traseu care a curs. Mi-am urmat visul până când nu am mai putut fizic, apoi am fost voluntar în Armata Italiei și am acumulat experiență în cadrul brigăzii de Parașutism Folgore, departament special al Armatei Italiene. În România, când am revenit, mi-am pus amprenta și în politică până să îmi manageriez propriul business.

Și dacă tot am amintit de „escapada” ta profesională, nu a fost una liniară. Ai încercat să îți faci o carieră în fotbal după cum te-au purtat visele din copilărie. Apoi, ți-ai pus amprenta în armata militară din Italia, ca pe urmă să te îndrepți spre o carieră politică. A fost vorba despre nehotărâre sau despre a prinde experiență?

Întotdeauna am vrut să fac altceva față de ce fac cei din jurul meu, să experimentez, să învăț din orice experiență, sa cresc pe toate planurile. Poate a fost un joc ticluit de către viață, pentru că sunt împăcat cu tot ceea ce am întreprins și cu tot ceea ce fac în prezent.

Dacă e să faci un exercițiu de imaginație acum, în care domeniu te-ai întoarce? Unde crezi că mai aveai de demonstrat?

În politică, dar toate la timpul lor, never say never.

În prezent, ești antreprenor. Te-a ales antreprenoriatul sau tu pe el?

El pe mine, dar simțeam acest spirit din copilărie. Mi-au plăcut mult oamenii care au reușit în business. Îi urmăream, ma bucuram odată cu ei, de succesul lor și-mi repetam că într-o zi voi simți acest sentiment de reușită și că voi fi la locul potrivit, acolo unde consider că merit să fiu și anume un antreprenor de succes și un bun partener de business pentru cei cu care interacționez.

Cât de mult te onorează acest rol și cât de mult îți place?

Enorm. Îmi place să ajut, îmi place să inspir și să ofer încredere și siguranță, îmi place să fac oamenii să fie mândri de mine, că mă cunosc, că lucrează cu mine, să știe că se pot baza pe mine și să învățăm unii de la ceilalți pentru a fi din ce în ce mai buni pe domeniile noastre de activitate. Anturajul e foarte important, te ajută să crești sau te poate distruge. Trebuie să îți alegi oamenii din jurul tău cu mare grijă.

Cum ai putea descrie mediul de business din România și cum îl vezi în viitorul apropiat?

În continuă creștere și dezvoltare. Spre digitalizare, tehnologie. Încep să dispară țepele, țeparii, oportuniștii și să primeze oamenii de business serioși, cu bune intenții și care gândesc la investiții și parteneriate de durată.

O întrebare clișeică acum, dar ce înseamnă succesul pentru Radu Secuiu?

Succesul pentru mine e fericirea celor care mă înconjoară și-mi sunt aproape. Să fiu sănătos și să mă dezvolt alături de parteneri serioși și cu perspectivă.

Ai abia 33 de ani. Promiți mult și multe. Cu ce îndrumare vii pentru generația de azi?

Să investească în ei, să se educe, să crească frumos, sănătos pe o temelie încununată de valori și principii sănătoase. Seriozitatea și perseverența e cheia succesului.

Ești născut sub zodia leului, nu știu dacă ușor sau greu de descifrat. Puternic, onest, cu stofă de lider și conducător, care se perindă în jurul familiei, cu păreri care contează pentru cei din jur. Și totuși, cine nu este Radu?

Radu nu este oportunistul de serviciu sau cel dispus să facă compromisuri care ar denigra imaginea personală și ar dezamăgi așteptările familiei, ale prietenilor și  ale partenerilor de business.

De profesie inginer, Anca și-a petrecut optsprezece ani în forfota multinaționalelor. A fost o perioadă presărată cu multe învățături în care a legat relații și s-a dezvoltat din toate punctele de vedere. Dar cu toate acestea, își dorea cu ardoare să facă pasul către propria afacere. După calcule, planuri și momente de reflecție, și-a dat demisia. Avea 47 de ani și se pregătea să pună pe picioare un business cu covoare tradiționale. În 2014 a înființat firma, apoi a început să-și scrie proiectul pentru a accesa fonduri europene. Cu banii obținuți, a deschis un atelier de țesătorie în comuna Măceșu de Jos, unde femei cu har pun în valoare frumusețea covorului oltenesc. Am stat de vorbă cu doamna Anca Lozan Dumitrescu și am povestit despre puterea de a te reinventa, debutul în business, cum diferențiem autenticul de kitsch, ce este un antreprenor și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Vise capitaliste în comunism: “Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea, dar în viață nu faci mereu ceea ce îți dorești. Fiind acele vremuri, a trebuit să accept pentru o perioadă să fiu angajată (…) M-am gândit foarte bine, am pus totul pe hârtie, am urmărit businessuri, plus că am mai făcut și un studiu de piață. Lucrând într-o firmă care oferea consultanță pentru accesarea fondurilor europene am zis că merită să aplic și eu.”
• Ispita de a pune lacătul pe ușă: “Afacerea asta e ca propriul meu copil și niciodată nu îți poți abandona copilul. Afacerea acesta este hrană pentru sufletul meu. Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul. Am această posibilitate de a crea lucruri frumoase.”
• Profilul antreprenorului prin ochii Ancăi: “Antreprenorul este acea persoană care nu are nici zi, nici noapte, nici weekend și nici concediu. Cât timp am fost angajată am avut weekend-urile libere și mai mulți bani în buzunar decât acum. Dar am satisfacția că am schimbat destinele unor oameni.”

Pentru toate există un timp prielnic

Când era mică, Anca își dorea o casă de modă. Fascinată de țesături, a învățat croitorie la școală și își făcea singură haine. Pe lângă acestea, mama tricota, cosea, iar bunica teșea niște, covoare, adevărate opere de artă. Totul se petrece sub epoca cenușiului cu nuanțe roșiatice de comunism, în care dorințele capitaliste nu-și aveau loc. “Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea, dar în viață nu faci mereu ceea ce îți dorești. Fiind acele vremuri, a trebuit să  accept pentru o perioadă să fiu angajată. După revoluție, am lucrat în multinaționale și a fost cea mai frumoasă perioadă. Acolo am învățat să fiu și antreprenor, am avut posibilitatea să mă dezvolt și să leg relații. Țin minte că la angajare am fost peste 150 de candidați pentru patru posturi. Am lucrat acolo nouă ani de zile, am urmat traininguri, ori pentru anul 1999 asta era ceva de domeniul fantasticului”, povestește Anca Lozan Dumitrescu pentru Matricea Românească.

,,Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea”

După calcule, planuri și momente de reflecție, Anca și-a luat inima în dinți și a demisionat. Avea 47 de ani și se pregătea să pună pe picioare visul de o viață. “M-am gândit foarte bine, am pus totul pe hârtie, am urmărit businessuri, plus că am mai făcut și un studiu de piață. Lucrând într-o firmă care oferea consultanță pentru accesarea fondurilor europene am zis că merită să aplic și eu. În anul 2014 am înființat firma și încet încet mi-am scris proiectul pentru a accesa fonduri. Țin minte că am depus proiectul în prima lună de depunere și am primit o finanțare de 70 de mii de euro.”

Un business și provocările aferente

Cu finanțarea obținută și cu entuziasmul la cote maxime, Anca a deschis un atelier de țesătorie în comuna Măceșu de Jos. Primul hop era trecut, dar urma altul și anume, recrutarea personalului calificat. “Aici a fost foarte greu. Numai un om nebun ca mine se putea angaja la așa ceva. Am știut de la bun început că nu mai sunt oameni care practică țesătoria. Pe lângă asta este și o meserie grea care nu se învață în două zile. Acest meșteșug se învață undeva pe o perioadă de un an, asta numai dacă ai abilități. În prima lună am început să facem cursuri, am achiziționat echipamente, am cumpărat materia primă, tot mobilierul necesar, am recrutat persoane și pe 1 august 2016 am debutat”, rememorează Anca Lozan Dumitrescu.

,,Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul”

Acum la atelierul din Măceșu de Jos sunt trei angajate. Din pricina numărului mare de comenzi și a lucrului migălos ce ține de făurirea unui covor, capacitatea de producție este cu mult depășită. Sunt luni în care Anca refuză să-și mai facă reclamă pentru că nu poate onora toate cererile. Cu toate acestea, covorul oltenesc țesut la Măceșu a ajuns prin SUA, Canada, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, China, Israel și în mai toate țările din Europa. În cele ce urmează, o întreb pe Anca dacă au fost momente în care și-a dorit să pună lacătul. “Da, au fost. Însă afacerea asta e ca propriul meu copil și niciodată nu îți poți abandona copilul. Afacerea acesta este hrană pentru sufletul meu. Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul. Am această posibilitate de a crea lucruri frumoase. Modelele sunt create la noi în atelier și fiecare client în parte vrea un anumit model. Utilizăm motive florale, zoomorfe, numai că noi le dăm o notă aparte. La mine în atelier două țesătoare nu lucrează la fel, pentru că fiecare are propria percepție”, lămurește Anca.

Autentic vs kitsch. Cum le distingem?

Și pentru că tot vorbim de lucruri încărcate de autentic, o întreb pe Anca cum putem distinge un covor lucrat manual de un kitsch chinezesc. “În primul rând să ne uităm la preț. Acesta este dat de durata de lucru. Un produs care este ieftin se face foarte repede și nu este lucrat manual. Un lucru făcut manual nu poate fi produs în cantități mari. Când văd pe stoc cinci bucăți identice, acolo clar e un produs făcut de mașină. Un alt aspect ține de liniile care sunt prea perfecte. Acolo e clar că aveam de-a face cu un produs făcut de mașină. Motivele foarte mici de pe covoare sunt o altă dovadă că aveam de-a face cu un lucru făcut la mașină. Deci, covoarele care sunt ieftine, multe pe stoc și au motive cu linii perfecte, acestea sunt făcute la mașină și nu poartă nicio urmă de autentic”, ne lămurește Anca.

,,Bunăstarea nu stă în mașini luxoase sau în case mari”

În ciuda vicisitudinilor pandemice, activitatea atelierului nu fost sistată. Angajatele au țesut de acasă și chiar dacă numărul comenzilor destinate exportului a scăzut, ei bine, cererea din țară a crescut semnificativ. Tot ce se realizează la Măceșu de Jos este datorită simțului antreprenorial de care Anca dă dovadă. În cele ce urmează vreau să aflu cum vede olteanca noastră profilul antreprenorului de azi. “Antreprenorul este acea persoană care nu are nici zi, nici noapte, nici weekend și nici concediu. Cât timp am fost angajată am avut weekend-urile libere și mai mulți bani în buzunar decât acum. Dar am satisfacția că am schimbat destinele unor oameni, pentru că în acești cinci ani, angajatele care au fost în firmă s-au dezvoltat și au înțeles că se poate trăi mult mai bine dacă ai un serviciu. Bunăstarea nu stă în mașini luxoase sau în case mari, nu. Bunăstarea stă într-o minte armonioasă și o familie echilibrată.”

Am ajuns la finalul dialogului nostru. Nu pun punct acestor rândui până nu aflu care sunt planurile Ancăi pentru viitorul apropiat. “Vrem ca pe viitor să ne dezvoltăm pe mai multe planurile. Am început să mai iau lângă mine persoane din alte județe și aș vrea să amenajez casa bunicilor și să organizăm acolo tabere de creație și șezători.”

Septembrie 1995 a fost ziua când Ayako a respirat pentru prima dată aerul țării noastre. Avea numai 25 de ani și dorea să afle cât mai multe despre România. De pe aeroport, s-a îmbarcat în tren, iar vreme de două săptămâni a luat la pas mănăstirile din Moldova, apoi Maramureș, Borșa, Săpânța, Cluj, Sighișoara, etc. Reîntoarcerea acasă a fost presărată de un sentiment ciudat. Parcă lăsase ceva în România și simțea că trebuie să revină. Ne-a vizitat țara an de an, asemeni unui copil care merge în vacanță la bunici, iar în anul 2000 a decis că trebuie să aleagă: Japonia sau România? Ne-a ales pe noi! De atunci Ayako Funatsu simte și trăiește românește. Iubește portul popular, tradițiile, sărbătorile, dar cel mai mult pe Mihai Eminescu. Și de parcă nu ar fi  de ajuns, japoneza noastră a pus pe picioare un business prin care își dorește să aducă în viețile oamenilor frumosul în feluritele lui forme și texturi.  

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat:

• Venirea în România și adaptarea la cultura noastră
• Cum sună o poezie de-a lui Mihai Eminescu din gura unei japoneze?
• Despre tradiții, portul popular și primul Paște la Mănăstirea Rădăuți
• Aventurile unei japoneze la o facultate în Timișoara
• Natsuko, mai mult decât un business
• Români vs japonezi. Avem de învățat unii de la alții?

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos. Ce mai stai?

Te-ai întrebat vreodată care sunt tehnicile dezvoltării personale? Mă pot dezvolta singur sau am nevoie de un mentor? Cât de importantă este gândirea strategică în cadrul dezvoltării personale? Iată doar câteva din întrebările la care am încercat să răspundem în primul episod al podcastului Think Big Live Better. Invitata lui Gabriel Păun este Cristina Ursu, trainer de peste zece ani, specializată în public speaking, storytelling și orientare în carieră. Pe lângă acestea, Cristina conduce The Betterist, un business prin care oferă programe de training aplicate și practice, coaching în carieră, public speaking, management, leadership și dezvoltare personală. 

Dialogul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos.

Alina vine dintr-o lume în care sunetul vaselor de porțelan înnobila discuțiile comesenilor. După terminarea studiilor, s-a avântat în iureșul multinaționalelor și a făcut de la comerț exterior până la logistică. Într-o zi, o banală vizită la coafor avea să-i schimbe viața. Așteptând să-i vină rândul, Alina răsfoia o revistă franțuzească, iar un editorial despre farfuriile pictate manual a dus la nașterea unui business în care rafinamentul și arta se împletesc de minune. Din acel moment, a început o muncă asiduă care s-a concretizat în cursuri de pictură pe porțelan și antreprenoriat. Din anul 2011 și până în prezent, eleganța vaselor Porphyras a bucurat oameni din Franța, Germania, Dubai, New York, etc. Astăzi aflăm povestea unei femei de succes care nu a încetat să creadă în frumosul din spatele lucrurilor.  

Interviul pe scurt:

• Când ideile te iau prin surprindere: “Eram la un coafor și răsfoiam o revistă așteptând să-mi vină rândul. Numărul respectiv era dedicat farfuriilor. Când am văzut un editorial despre farfuriile pictate manual am avut o revelație, pur și simplu am simțit că asta mă atrage.”
• Pledoarie pentru eleganță: “Îmi place să beau din ceva frumos, iar faptul că este un obiect mic și elegant, ei bine, m-am gândit că pot face o afacere de profil (…) Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan, mi s-a părut ceva sublim.”
• Sfaturi pentru tinerii antreprenori: “Secretul reușitei este să nu abandonezi indiferent pe ce treaptă te afli. Să nu te lași doborât de primul hop. Dacă faci asta înseamnă că nu ești bun de antreprenor. Trebuie să fii o persoană puternică.”

Debutul unei povești de porțelan

Alina a avut o legătură specială cu porțelanul de când se știe.  Iubea nespus de mult să meargă în vizită la diferite persoane și să povestească în fața unei cești de ceai din porțelan. Odată cu trecerea timpului, vizitele s-au mai rărit datorită sarcinilor pe care le avea la job. “Lucram într-o lume a bărbaților. În primă fază am făcut comerț exterior, eram inelul de legătură dintre firmele mari din afară și firmele românești. Ideea unei afaceri mi-a venit cu ceva timp înainte de anul 2011. Eram la un coafor și răsfoiam o revistă așteptând să-mi vină rândul. Numărul respectiv era dedicat farfuriilor. Când am văzut un editorial despre farfuriile pictate manual am avut o revelație, pur și simplu am simțit că asta mă atrage. Eu sunt o persoană care este înconjurată de caiete de desen încă din fragedă copilărie. După acel moment am început să caut cursuri de pictură pe porțelan, asta pentru că simțeam că pot pune ideile mele pe acest material”, povestește Alina Ana Alecu pentru Matricea Românească.

,,Eu sunt o persoană care este înconjurată de caiete de desen încă din fragedă copilărie”

Așa a debutat o serie de trei cursuri de pictură pe porțelan în care bucuria era la cote maxime. Alina nu se gândea că o să facă business din această pasiune, dar destinul avea alte planuri. “Din nefericire am avut un moment mai delicat la job, iar soțul meu a spus că așa nu se mai poate și că trebuie să demisionez. Zis și făcut! Atunci mi-am depus actele pentru a deschide o societate comercială și mi s-a oferit un curs de antreprenoriat. Desigur, știam ce este o factură, cum este organizată o firmă și alte lucruri de genul, dar când vine momentul să te ocupi singur, parcă uiți tot ce ai învățat, iar cursul acesta venea ca un sprijin. Ulterior, am urmat alt curs de antreprenoriat dedicat femeilor, dar cel mai mult m-a ajutat înscrierea în cadrul Asociației Femei în Afaceri”, își amintește Alina.

Alina Ana Alecu, fondatoarea Porphyras

Porphyras, obiecte făurite din inimă

După finalizarea uceniciei, Alina a luat frâiele în mână și a pus pe picioare Porphyras. De la bun început a preferat să lucreze cu freelanceri. A legat mai multe parteneriate cu diferite firme, iar de acolo lucrurile au prins contur. Cunoscut drept “aurul alb”, porțelanul aduce un strop de eleganță în viața celor care se înconjoară de el. O întreb pe Alina ce a determinat-o să aleagă acest material și cum au fost primii ani după deschidere. “Îmi place să beau din ceva frumos, iar faptul că este un obiect mic și elegant, ei bine, m-am gândit că pot face o afacere de profil. Am debutat cu primele colecții apelând la o fabrică care se cerea falimentară, era producătoare de porțelan englezesc și am luat stocurile care erau pentru lichidare. Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan, mi s-a părut ceva sublim. Am făcut câteva poze și le-am postat pe magazinul on-line. O altă etapă importantă în creșterea businessului a fost participarea la primul târg internațional în februarie 2012, la pavilionul României de la Frankfurt”, spune Alina Ana Alecu.

,,Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan”

Au urmat ieșiri la Maison D’Objet din Paris, Table Top la New York, Dubai, locuri care i-au deschis calea către noi furnizori de porțelan, iar de acolo, creațiile ei au ajuns până la Principesa Margareta a României. Secretul succesului? “Trebuie să faci lucrurile din inimă, nu neapărat pentru rezultate. Eu nu am făcut o afacere ca să mă îmbogățesc, am făcut-o pentru că îmi place. Că ulterior am avut și câștiguri, că am clădit un nume, astea au venit la pachet. La început a fost foarte dificil, primii clienți au fost din familie, iar gândul de a abandona era prezent mai tot timpul. Asta până când a venit un opt martie și am primit o comandă foarte mare și cred că acela a fost momentul în care am făcut pasul cel mare.”

Metamorfoza unei femei de afaceri

Sufocați de comenzi și de clienți care se întreceau în cuvinte de laudă, așa arăta povestea Alinei și a vaselor de porțelan. Însă anul 2020 a fost unul de cumpănă. Pandemia a produs schimbări majore în comportamentul clienților, ierarhiile s-au inversat, iar obiectele elegante nu-și mai găseau locul în viața de zi cu zi. A fost un an de luptă în care Alina și-a regândit pașii, a conturat noi strategii și mai presus de toate, nu s-a dat bătută. “Toată această experiență m-a schimbat ca persoană. Pornisem la drum cu ideea că nu sunt capabilă. Aveam un job bun, eram plătită la timp și nu țineam să ajung șefă. Eram fericită cu ce aveam. În momentul în care am început să mă cunosc pe mine, viața mi s-a schimbat complet. Secretul reușitei este să nu abandonezi indiferent pe ce treaptă te afli. Să nu te lași doborât de primul hop. Dacă faci asta înseamnă că nu ești bun de antreprenor. Trebuie să fii o persoană puternică”, afirmă cu tărie Alina.

,,Toată această experiență m-a schimbat ca persoană”

Finalul dialogului bate la ușă. Înainte de a pune punct, o provoc pe Alina la un exercițiu de imaginație și o întreb unde vede creațiile Porphyras în viitor. “O să fie prin cele mai bune cafenele, restaurante și prin mai multe magazine de lux. Momentan suntem prezenți în câteva locații de profil, însă îmi doresc să fie mai multe. Totodată ne pregătim să relansăm activitatea în on-line pe niște baze mult mai solide”, conchide Alina Ana Alecu.

La 10 ani se pregătea pentru o carieră în lumea basket-ului, însă destinul i-a dat slam dunk. Pe la 14 ani zdrăngănea de zor chitara, dar mirajul marilor scene s-a risipit ca un abur. Între aceste experiențe, Vlad își cultiva  pasiunea pentru vânzări. Prima tranzacție a venit la 12 ani, când a vândut o bicicletă folosită cu mult peste valoare ei. Junele a crescut și odată cu el s-a dezvoltat un spirit vizionar. A terminat Colegiul Național “Gheorghe Lazăr”, iar de acolo a luat calea Americii, unde a absolvit două facultăți la University of Rochester din New York și un master la University of Texas at Austin. În studenție a trecut prin mai multe firme, a condus echipe, a fost manager pe tura de noapte la Starbucks, a fondat o firmă de consultanță și o platformă Ed-Tech. De parcă nu era de ajuns, în 2019 și-a lansat cartea “When They Win, You Win: A More Human Approach to Supporting Entrepreneurship” un studiu al sistemelor de suport antreprenorial care are la bază dialoguri cu manageri din America de Nord, Europa și Asia. Astăzi, ne întâlnim cu Vlad Cazacu și povestim despre studiul în SUA, strategii de business și planuri de viitor. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american.

Interviul pe scurt:

• Studenția în SUA, mai cu bune mai cu rele: “Pentru mine a fost ușor să-mi găsesc un loc în această comunitate, însă nu la fel de ușoară a fost adaptarea la programul de zi cu zi. Primul semestru a fost destul de complicat dacă judec din punctul de vedere al sănătății mentale. Foarte multă presiune, trebuia să obțin anumite note pentru a-mi menține bursa cu care am intrat.”
• When They Win, You Win, povestea din spatele cărții: “La momentul respectiv lucram pe platforma Ed-Tech și făceam o cercetarea la universitate despre ecosistemele de suport antreprenorial universitar. Atunci a venit oferta! Eric a spus să-mi continui cercetarea, să intervievez oameni noi, să adun informații și să le pun într-o carte pe care se angajează să o publice.”
• Radiografia antreprenorului de succes: “Ca antreprenor vei avea multe nopți de muncă, foarte multe refuzuri, responsabilități, mai ales dacă iei bani de la investitori și n-ai control deplin asupra businessului tău. Antreprenorul este un pompier într-un oraș de fân. Arunci o scânteie și pompierul trebuie să fie toată ziua la post pentru a evita o catastrofă. Și atenție, toată lumea aruncă scântei.”

Vlad Cazacu la Universitatea din Rochester

Căutările de la începutul drumului

Născut și crescut în inima Bucureștiului, Vlad a țintit de timpuriu către culmi nebănuite. Mai întâi prin basket, apoi prin muzică, iar în cele din urmă a strâns aplauze la scenă deschisă pe când evolua într-o trupă de teatru. Printre două pase, un acord și o replică, tânărul își cultiva cu atenție pasiunea pentru business. “Când mă uit la episodul cu bicicleta, ei bine, aș spune că am fost un mic negociator. O poveste similară a fost și la treisprezece ani când citisem pe site-uri americane despre marketingul prin afiliere. Atunci mi-am făcut o pagină de Facebook în care aveam diverse produse, camere video, televizoare, frigidere, și făceam cam 4-5 dolari pe săptămână. Sigur, nu era cine știe ce, dar la acea vârstă era un lucru entuziasmant”, povestește Vlad Cazacu pentru Matricea Românească.

,,Când mă uit la episodul cu bicicleta, ei bine, aș spune că am fost un mic negociator”

În familia Cazacu se discuta de mult timp despre posibilitatea ca Vlad să studieze peste hotare. Se vehiculau țări, universități, dar America părea ceva intangibil. “Inițial eram focusat pe studiul în Marea Britanie. Avem cele mai multe informații despre țară, aveam foarte mulți prieteni care au mers acolo, deci partea cu America a venit mult mai târziu, cam prin clasa a XI-a. La un moment dat Maria Müller, o elevă de excepție, a intrat la Universitatea din New York, unde a studiat actoria, iar când am văzut-o atingând acest nivel am zis că pot și eu să fac pasul.”

Vlad Cazacu reprezentând Romania și Universitatea din Rochester la Națiunile Unite

Despre facultate și surprize la fața locului

Din acel moment a debutat o pregătire temeinică. Un rol de seamă l-au avut oamenii de care s-a înconjurat și doamna Daniela Bordei, un înger pe pământ cum o numește Vlad. “În primă fază am dat SAT-ul, apoi examenele de limbă IELTS și CAE, iar de aici a venit procesul de aplicație online. Eu am aplicat la 27 de universități, motiv pentru care a trebuit să mă pun pe redactat eseuri. Poate cea mai grea parte din procesul de aplicare este să găsești suficiente idei pentru fiecare eseu. Ideea este să dai dovadă de unicitate. Lumea vrea să citească povești oneste, povești care reflectă traseul tău în viață și cum ai ajuns în acest punct în care vrei să studiezi în America. Este un proces de gândire în care stai în fața oglinzii și spui cine ești. Un lucru destul de greu la vârsta de 17-18 ani.”

,,Am avut un job încă din a doua săptămână de facultate”

Vlad a terminat cu brio Facultatea de Afaceri cu dublă specializare în contabilitate și antreprenoriat și Facultatea de Psihologie cu specializare în psihologie socială, ambele la University of Rochester din New York. Recent, a absolvit cursurile de master în contabilitate la McCombs Scool of Business în cadrul University of Texas at Austin cu bursă integrală, cel mai bun program de acest fel din lume. În cele ce urmează vreau să aflu cum arată viața unui student în SUA. “Viața studentului este concentrată în jurul campusului universitar. Este un lucru diferit față de universitățile europene, pentru că trebuie să locuiești, să mănânci, să înveți și să petreci între zidurile de acolo. Pentru mine a fost ușor să-mi găsesc un loc în această comunitate, însă nu la fel de ușoară a fost adaptarea la programul de zi cu zi. Primul semestru a fost destul de complicat dacă judec din punctul de vedere al sănătății mentale. Foarte multă presiune, trebuia să obțin anumite note pentru a-mi menține bursa cu care am intrat, apoi partea ce ținea de activitățile extracuriculare, pentru că dacă nu faci ceva în afara orelor de curs, nu te poți diferenția în mulțime. Apoi munca, am avut un job încă din a doua săptămână de facultate. Am lucrat în toți anii, iar în anul trei ajunsesem la patru job-uri part time”, își amintește Vlad.

Vlad Cazacu și echipa lui de la Starbucks

Pe tărâmul afacerilor și o întâlnire rodnică

Job-urile prin care a trecut l-au construit, i-au dat încredere și l-au transformat într-un lider veritabil. Pe lângă acestea, Vlad a pus pe picioare două businessuri: o firmă de consultanță și o platformă Ed-Tech intitulată BarterOut. “Partea de consultanță a venit în momentul în care am observat foarte mulți studenți care veneau la mine întrebându-mă cum de am reușit să fac atâtea lucruri în primii ani de facultate. Am început să vorbesc cu ei, să-i ajut, dar la un moment dat nu mai aveam timp. Într-o zi, o persoană vine și-mi spune: «Dacă te-aș plăti, poți să-ți faci timp pentru mine?» Și atunci am zis că da! Tot atunci Pavel Stan, prietenul meu student la Drexel University, trecuse prin aceeași experiență, așa că am pus pe picioare o platformă. După dor un an a trebuit să închidem pentru că Pavel a plecat în Japonia, iar eu începusem lucrul la BarterOut. Cărțile sunt foarte scumpe în America, poți da sute de dolari pe un manual, iar la finalul semestrului nu-l mai folosești. Platformele dedicate re-vânzării manualelor nu erau ceea ce trebuie, prin urmare am venit către studenții care nu mai foloseau acele manuale și i-am conectat cu cei ce le vor folosi semestrul următor. Astfel, studenții vindeau și cumpărau automat manuale pentru aproximativ 80% din prețul inițial. Am fost operativi timp de doi ani, am făcut profit și după am primit o ofertă de a fi cumpărați pe o sumă considerabilă. Atunci am decis că nu vindem, că putem face ceva mai mare, iar la șase luni am decis să facem un open source ca orice universitate din SUA să poată crea o copie a acestui sistem și să-l integreze.”

,,Am fost operativi timp de doi ani, am făcut profit și după am primit o ofertă de a fi cumpărați”

Și asta nu-i singura “ispravă”. În 2019, fără să fi programat ceva în prealabil, Vlad Cazacu debutează ca autor și vine în fața cititorilor cu lucrarea “When They Win, You Win: A More Human Approach to Supporting Entrepreneurship”. “Inițial nu mă gândeam la o carte. Contextul a fost următorul. Eram la o conferință în New York și acolo l-am cunoscut pe Eric Koester, antreprenor și profesor la Georgetown University. După ce și-a terminat speechul m-am dus la el și i-am zis: «Hey, am fost fascinat de speechul tău și aș vrea să te scot la cină!» În acea seară am luat cina cu el și alți oameni din audiență, iar la masă am povestit despre cum poți să aduci credibilitate în secolul XXI. Tot vorbind noi acolo, ne întreabă ce lucrăm. La momentul respectiv lucram pe platforma Ed-Tech și făceam o cercetarea la universitate despre ecosistemele de suport antreprenorial universitar. Atunci a venit oferta! Eric a spus să-mi continui cercetarea, să intervievez oameni noi, să adun informații și să le pun într-o carte pe care se angajează să o publice. Rezultatul a fost mai mult decât un studiu al sistemelor de suport antreprenorial universitar, ci un studiu general care are la bază interviuri cu manageri implicați în incubatoare, acceleratoare și studiouri de antreprenoriat din America de Nord, Europa și Asia.”

Vlad Cazacu și preitenii lui la lansarea oficială a cărții în New York

Antreprenorul, pompierul din orașul cu fân

Și pentru că tot suntem în zona de business vreau să-l provoc pe Vlad la o discuție despre nereușita Start-up-urilor care arată bine pe foaie, primesc finanțare și mor în câteva luni. Unde e greșeala? “Aș spune că undeva pe la 60% dintre Start-up-uri dau greș pentru că ideea din spate nu rezolvă o problemă monetizabilă în societate. Sunt două părți: problema și monetizarea. Acum, partea care ține de problemă te face să vii cu o soluție și nu invers. Ori, foarte mulți antreprenori au o idee, însă chiar dacă e bine documentată și pusă într-un business plan, ea nu aduce această componentă a rezolvării unei necesități reale. Trebuie să te gândești dacă acea problemă este destul de importantă astfel încât oamenii să ofere bani pentru rezolvarea ei. Companiile mari care au răzbit în timp au fost cele care au soluționat o problemă pentru care lumea era dispusă să plătească”, precizează Vlad Cazacu.

,,Trebuie să te gândești dacă acea problemă este destul de importantă astfel încât oamenii să ofere bani pentru rezolvarea ei”

Fără doar și poate, să fii antreprenor în SUA este un privilegiu. Avantajele pornesc de la nivelul ridicat al tehnologiei, inovația în cercetare, dar cel mai important aspect ține de societate și sistemul birocratic. “Din păcate România nu a dezvoltat acest sistem de Venture Capital. Abia acum apare timid prin București și Cluj, iar la nivel legislativ și birocratic este foarte departe de ceea ce ar trebui să fie. Protejarea investitorului în România nu există. În Europa de Est cea mai dezvoltată țară în domeniul acesta este Polonia și de aceea vedem o inflație de capital străin pe piața de acolo. Spre exemplu, când mi-am înregistrat ultima firmă în Statele Unite a durat doar trei zile și totul a fost online.”

Vlad Cazacu și Giovanni Ilacqua, cofondatorii Flowlie Technologies

În România antreprenorul este asociat cu șeful care stă în scaun, dă comenzi, taie capete și la bucurie bea whisky cu gheață. Așa să fie Vlad? “Nu! Ca antreprenor vei avea multe nopți de muncă, foarte multe refuzuri, responsabilități, mai ales dacă iei bani de la investitori și n-ai control deplin asupra business-ului tău. Antreprenorul este un pompier într-un oraș de fân. Arunci o scânteie și pompierul trebuie să fie toată ziua la post pentru a evita o catastrofă. Și atenție, toată lumea aruncă scântei. Investitorul, economia, clienții, uneori chiar echipa ta aruncă scântei și tu trebui să fii acolo la lucru.”

Nu îmi propun să fiu printre cei care amenință pacea urbei din fân, dar va trebui să anunț finalul incendiar al interviului, mai exact planurile de viitor. “Voi începe o nouă aventură într-o firmă de investiții, Assure Syndicates, în Miami, Florida. Voi investi în Start-up-uri și voi facilita relații cu alți investitori. Continui să lucrez la noul meu start-up, un software pentru investitori. Pe termen scurt voi rămâne în SUA pentru a profita de orice oportunitate de a cunoaște oameni și a face bani, iar la un moment dat aș vrea să fac investiții în Start-up-uri românești și să contribui la o societate care primește capital străin și în care tinerii pot să clădească businessuri”, conchide Vlad Cazacu.

Cu un bagaj de vise și multă determinare, Camelia  trece Prutul și poposește în capitala româniei, unde studiază la Colegiul Național “Sfântul Sava”. Învață bine, se implică în activități extrașcolare, își ține adversarii în șah la toate concursurile la care participă, iar într-o bună zi, provoacă destinul la o partidă și ia calea Americii. Aici, studiază la New York Institute of Technology, specializarea business administration and finances, iar pe viitor țintește un post de avocat. Care a fost traseul către SUA, cum arată programul unui student peste ocean și ce perspective de viitor are, aflăm azi în cadrul primului dialog din rubrica ”Tinerii cu lumea-n cap”. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în America, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Și acum, să trecem la povestit.

Interviul pe scurt:

• Evadarea dintr-un sistem bolnav: “Totul a pornit de la o olimpiadă școlară pentru care mă pregătisem foarte bine. Înainte de a începe, mi se spusese că dacă plătesc o să primesc locul I. Evident că nu am fost de acord și am dat tot ce aveam mai bun ca să mă autodepășesc. Am făcut o lucrare foarte bună, însă nu a fost de ajuns.”
• Pe calea științelor juridice: “În America trebuie să faci o facultate și după aceea ai dreptul să te înscrii la drept (…) Nu poți fi avocat daca te gândești că mergi la birou pentru șase ore și după poți pleca liniștit acasă. Daca vrei să ajungi în top trebuie să muncești mult. Asta văd la avocatul la care lucrez.”
• Un gând către tinerii din România: “Trebuie să înțelegeți cine sunteți, ce vreți să fiți și unde vreți să ajungeți. Puteți lucra 24 din 24, dar dacă nu aveți un plan unde vă doriți să ajungeți, o să realizați că timpul a trecut pe lângă voi și ați alegat după niște bani care nu v-au adus fericirea.”

Primul pas către schimbare

Republica Moldova-București-America, așa arată traseul de până acum al Cameliei Antoci. Facem prima oprire în satul natal, la Corjeuți, unde a crescut în ambianța bunicilor, deoarece părinții erau plecați peste hotare la muncă. A început studiile la Corjeuți, iar de-a lungul anilor a trecut prin experiențe presărate mai cu bune, mai cu rele. De ce mai cu rele? “Totul a pornit de la o olimpiadă școlară pentru care mă pregătisem foarte bine. Înainte de a începe, mi se spusese că dacă plătesc o să primesc locul I. Evident că nu am fost de acord și am dat tot ce aveam mai bun ca să mă autodepășesc. Am făcut o lucrare foarte bună, însă nu a fost de ajuns. Peste noapte apăruse o altă lucrare la fel de bună care evident a câștigat concursul”, își amintește cu amar Camelia.

,,Chiar dacă sunt de doi ani în America, România are un loc special în inima mea”

O lecție de nedreptate care a lăsat în urmă o stare de tristețe combinată cu resemnare. Conjunctura a făcut ca un cunoscut să-i recomande România ca alternativă de evadare din acel sistem. Așa se face că s-a decis să vină în București la Colegiul Național “Sfântul Sava”. “Cea mai mare problemă a fost cu părinții. A trebuit să duc lupte grele cu ei pentru a-i convinge că alegerea mea este cea mai bună. Noroc că am avut sprijinul mătușii mele care m-a susținut și mi-a luat de fiecare dată partea. Rezultatele foarte bune m-au ajutat să prind un loc la Sfântul Sava, iar când am ajuns în România a fost un șoc. Nu știam pe nimeni, aveam un accent care mă punea într-o lumină diferită, dar după atâția ani pot spune cu mâna pe inimă că a fost o experiență frumoasă. Chiar dacă sunt de doi ani în America, România are un loc special în inima mea“, afirmă Camelia Antoci.

Cu bagajele gata pentru America

Pe tot parcursul liceului s-a implicat în foarte multe proiecte cu gândul de a aduce un suflu nou. Auzea tot timpul în stânga și-n dreapta de colegi care se gândeau să își continue studiile ba în Anglia, ba în Olanda, însă Camelia țintea către ceva cu totul diferit. “Simțeam că nu mă pot integra în aceste țări și pe lângă asta nu îmi doream să rămân în Europa. Nici măcar nu aveam cetățenie română, astfel trebuia să plătesc o sumă destul de mare dacă era să merg în Anglia. Alegerea de a aplica în SUA a venit destul de târziu și a pornit tot de la ideea unui prieten care studiase acolo. Deci, am zis hai să încerc. Desigur că mătușa m-a sprijinit din nou, însă acum intervenea și factorul financiar care era destul de îngrijorător. E, am zis că mă descurc eu cumva, iar cu ajutorul doamnei Daniela Bordei am început să mă pregătesc pas cu pas.”

,,Alegerea de a aplica în SUA a venit destul de târziu”

Procesul de aplicare la o facultate în America poate fi copleșitor dacă nu ai pe cineva care să te îndrume și să-ți spună pe ce trebuie să pui accent. O rog pe Camelia să ne zică cum a decurs procesul de aplicare.“Eu când am învățat pentru SAT, nivelul meu de engleză era foarte scăzut. Efectiv am învățat engleza în timp ce mă pregăteam pentru SAT, deci dacă e cineva care are probleme de limbă nu trebuie să se sperie. Ca să aplici în SUA ai nevoie de: SAT (Scholastic Assessment Test), TOEFL test, care e destul de complicat, apoi de eseuri. Pe lângă toate acestea, fiecare facultate la care aplici are un număr de 4-5 eseuri la care trebuie să răspunzi și să motivezi de ce vrei să studiezi la ei. Mai ai nevoie și de zece activități pe care le-ai făcut în timpul școlii, bine se pot trece mai puține, eu am pus exact câte au cerut, iar pe lângă toate acestea mai este și GPA-ul, adică foaia matricolă din liceu. O medie mare te poate ajuta, dar nu este un factor decisiv pentru a fi declarat admis“, lămurește Camelia.

Cum e să fii student cu patru joburi în SUA?

Iată-ne ajunși în punctul trei al traseului de care pomeneam la început. Acomodarea s-a făcut mult mai repede decât în România. Pulsul orașului, ritmul în care se circulă și măreția clădirilor, o făceau pe Camelia să se simtă ca peștele în apă. Ce a urmat de aici? “Cu toții știm că America este o țară scumpă, prin urmare a trebuit să-mi găsesc un job. Am lucrat cu membri comunității de evrei ruși pentru că sunt foarte aproape de cultura mea. Apoi am obținut un post de tutore la matematică în cadrul facultății. Pandemia a îngreunat puțin lucrurile, dar din septembrie 2020, am început să dau meditații studenților care au nevoie de ajutor. Mai am un job de social media strategist, printre picături mai sunt și sunt fotograf la evenimente, iar mai nou lucrez ca paralegal la un cabinet de avocatură. În total, patru joburi.”

,,În America trebuie să faci mai întâi o facultate și după aceea ai dreptul să te înscrii la drept”

Vrea să îmbrățișeze o carieră de avocat și să-și deschidă propriul cabinet. Curios din fire, o întreb de ce dorește o carieră pe tărâmul științelor juridice și nu s-a aventurat într-un business. “Mi-a plăcut mereu zona de business, dar ca să faci asta în America nu au nevoie de neapărat de studii superioare. În schimb dacă vrei să fii avocat și să-ți deschizi firma ta, obligatoriu trebuie să ai facultate. Aici nu e ca în România, termin liceul și mă înscriu la Facultatea de Drept. În America trebuie să faci mai întâi o facultate și după aceea ai dreptul să te înscrii la drept. Ori studiile care îmbină businessul cu finanțele sunt o variantă bună pentru un viitor avocat“, spune Camelia Antoci.

Provocări și reflecții pe marginea educației din România

Acum este anul II la New York Institute of Technology, iar când nu e la cursuri sau la vreunul din joburi, învață meserie la cabinetul avocațial unde face practică. În cele ce urmează, vreau să aflu de la Camelia care sunt calitățile de care trebuie să dispună un avocat de succes. “Din câte am observat eu, o componentă importantă este abilitatea de a comunica. După, aș spune că este esențial să realizezi conexiuni între oameni, evenimente, locuri, cifre, toate astea dublate de o muncă continuă. Nu poți fi avocat daca te gândești că mergi la birou pentru șase ore și după poți pleca liniștit acasă. Daca vrei să ajungi în top trebui să muncești mult. Asta văd la avocatul la care lucrez. Chiar dacă a atins un nivel foarte mare, este la birou de la ora cinci dimineața și pleacă ultimul. Dacă vrei să fii avocat trebuie să te dedici profesiei.”

,,În America nu am avut niciun examen la care a trebuit să învăț formule pe de rost”

Dialogul curge frumos și profit de ocazie pentru a dezbate un subiect prezent pe toate programele de guvernare din România ultimilor treizeci de ani și anume sistemul de educație. O rog pe Camelia să-mi spună cum i se pare sistemul românesc în comparație cu cel american. “Faptul că la liceele din România trebuie să studiezi atâtea materii mi se pare o armă cu două tăișuri. În cazul meu care mi-a plăcut să știu de toate a fost un avantaj, dar pentru unii elevi care sunt axați pe anumite materii, acest studiu cantitativ le răpește din timpul pe care l-ar fi putut dedica domeniului în care excelează. În America am observat că dacă aduci în discuție un subiect și profesorul nu îl stăpânește, îți spune că nu știe pe moment și că data viitoare îți va da un răspuns. Ei bine în România, un profesor nu o să spună niciodată că nu știe. El o să facă în așa fel încât tu să crezi că nu ai dreptate. Apoi, în America nu am avut niciun examen la care a trebuit să învăț formule pe de rost, au fost doar câțiva termeni, dar pe care îi puteam explica cu propriile cuvinte. La matematică spre exemplu, nu trebuie să învățăm formule, ni se dau direct și vor să vadă cum le aplicăm. Niciodată nu am fost forțată să învăț ceva pe dinafară.”

Finalul de interviu îi aparține în totalitate Cameliei. Cu fața senină, mult optimism și-un surâs colegial, le transmite un mesaj tinerilor care au decis să rămână în România. “Dacă ați decis să rămâneți în țară încercați să dezvoltați ceva acolo unde sunteți. Mereu vor fi oportunități, ține de voi și de cum vă pregătiți pentru ele. Trebuie să înțelegeți cine sunteți, ce vreți să fiți și unde vreți să ajungeți. Puteți lucra 24 din 24, dar dacă nu aveți un plan unde vă doriți să ajungeți, o să realizați că timpul a trecut pe lângă voi și ați alegat după niște bani care nu v-au adus fericirea”, conchide Camelia Antoci.

A absolvit Facultatea de Drept, însă destinul a purtat-o într-un loc nebănuit, tocmai în țara samurailor. Aterizează pe tărâm japonez în 1999, dar nu se gândea să petreacă prea mult timp acolo. În 2003-2004, șansa îi surâde, și se mută în Japonia alături de fratele ei. Avea un job bun, câștigase încrederea oamenilor, dar cu toate acestea simțea că lipsește ceva. Într-o bună zi, Andra și-a luat inima în dinți, și-a înaintat demisia, și a pus pe picioare un business cu specific românesc. Situat în orașul Gifu, restaurantul Yashibe este locul în care gastronomia și cultura românească câștigă inimile japonezilor. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Andra Grosu, și povestim despre antreprenoriat, gastronomie și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Japonia, un nou început: “Am plecat din România prin 1999, dar nu aveam de gând să mă stabilesc definitiv. Am venit, apoi am plecat, după am revenit iar, nu mă puteam depărta nici de România, nici de Japonia. În 2003-2004, am avut posibilitatea de a rămâne definitiv în Japonia, așa că am făcut acest pas alături de fratele meu.”
• Yashibe, o vatră culinară și culturală: “Fiecare eveniment pe care îl organizez, fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre, le arăt fotografii. Am foarte multe cărți despre România scrise în limba japoneză și am avut deosebita plăcerea să întâlnesc japonezi care au mâncat la mine și care au zis că vor să ne viziteze țara.”
• O privire obiectivă asupra antreprenoriatului : ”Cred că un antreprenor trebuie să știe să le facă pe toate, să poată înlocui orice angajat. El trebuie să dea tonul într-o companie, să fie un exemplu. Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi, nu așa merg afacerile.”

Nebănuitele cărări ale destinului

O ieșeancă get-beget care îmbină armonios dragostea de țară cu bucătăria moldovenească, așa poate fi caracterizată Andra Grosu. A pășit pe calea științelor juridice cu gândul de a profesa în domeniu, însă de cele mai multe ori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. “Uneori cred că destinul alege ce e bine pentru noi, și trebuie să ne adaptăm la ce ne oferă. Am plecat din România prin 1999, dar nu aveam de gând să mă stabilesc definitiv. Am venit, apoi am plecat, după am revenit iar, nu mă puteam depărta nici de România, nici de Japonia. În 2003-2004, am avut posibilitatea de a rămâne definitiv în Japonia, așa că am făcut acest pas alături de fratele meu. A fost o ușurare să am pe cineva din familie cu mine”, povestește Andra Grosu pentru Matricea Românească.

,,Devenisem un fel de roboțel, nu eram mulțumită cu mine”

Anda s-a adaptat rapid noilor condiții sociale, și crede că în general românii au un instinct de supraviețuire extraordinar. Era angajata unei clinici dentare, avea un salariu foarte bun, conducea un departament, și cu toate acestea ceva nu era în regulă. “Devenisem un fel de roboțel, nu eram mulțumită cu mine, trebuia să fac ceva. Eu găteam foarte mult acasă, iar colegii de la muncă erau foarte interesați de mâncărurile pe care le preparam și le aduceam la muncă. Când mai aveam pauze picam pe gânduri și ziceam: Cum ar fi să îmi fac un restaurant românesc? Oare ar merge?  Înainte să împlinesc 40 de ani, la serviciu s-a creat o conjunctură, au plecat foarte mulți colegi, era o vreme a schimbărilor și am zis că acum este momentul. Avem câteva economii puse de-o parte, așa că hai să încerc. În Japonia există un proverb care sună așa: Și pe o piatră trebuie să stai trei ani ca să înțelegi ce spune. M-am apucat de restaurant și dacă în trei ani nu rămâne pe picioare atunci fac altceva, dar măcar am încercat, și uite așa s-a născut Yashibe.”

O fărâmă de Românie pe cealaltă parte a globului

Yashibe este o picătură de Românie în orașul Gifu, o poveste în toată regula, de la nume până la atmosferă. “Înainte să deschid făcusem o listă cu nume românești, Mioara, Carafa, Butelcuța, îmi trecuseră o grămadă prin minte. Credem că pot fi scrise ușor în katakana, unul din sistemele de scriere fonetică în japoneză, apoi puneam mai mulți oameni să le citească. În cel din urmă m-am oprit la Doina, era ușor de scris și nu zgâria pe urechi la pronunție. La un moment dat vorbeam cu Alina, o prietenă din București, și îi tot povesteam cum mă chinui să găsesc un nume. Înainte de restaurant, aici a fost o cafenea care se numea  Ashibe. Alina a văzut o asemănare cu moldovenescul ia și be!, atunci am schimbat caracterul de kanji din A în Ya, și am pus numele Yashibe.”

Deschiderea oficială a fost în 2018, iar în primele trei luni mama Andrei a luat calea Japoniei pentru a da o mână de ajutor. Este un spațiu generos, aranjat cu gust, de care s-a ocupat alături de fratele ei. Meniul poartă semnătura moldovencei noastre care a scormonit prin rețetele japonezilor și a venit cu arome noi. “Japonezii nu sunt atât de receptivi, îi câștigi destul de greu. Când văd că se deschide ceva nou vin și pleacă în grup. Dacă s-a deschis un restaurant undeva, îl frecventează primele șase luni, după care se mută în altă parte. Eu am preferat să merg pe reclama din gură în gură.”, afirmă Andra Grosu.

,,Fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre”

Yashibe este mai multe decât un business, este dorința acerbă de a duce mai departe moștenirea națională. Nu ratează nicio ocazie de a vorbi japonezilor despre cultura și tradițiile noastre. “Fiecare eveniment pe care îl organizez, fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre, le arăt fotografii. Am foarte multe cărți despre România scrise în limba japoneză și am avut deosebita plăcerea să întâlnesc japonezi care au mâncat la mine și care au zis că vor să ne viziteze țara. Eu am obiceiul ca la plecare să le ofer un dar, fie o carte sau orice altceva. Aș vrea să simtă căldura asta pe care nu o mai au. Cred că fericirea noastră trebuie să stea în faptul de a-i bucura pe ceilalți.”

Despre antreprenoriat în secolul XXI

Antreprenoriatul în țara samurailor reprezintă o provocare, iar supraviețuirea pe o piață străină necesită mult curaj și pregătire. Curios, o întreb pe Andra cum vede antreprenorul din zilele noastre. “Cred că un antreprenor trebuie să știe să le facă pe toate, să poată înlocui orice angajat. El trebuie să dea tonul într-o companie, să fie un exemplu. Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi, nu așa merg afacerile.”

,,Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi”

Fără doar și poate, Andra este un ambasador culinar și cultural, încă neîncoronat. În compania poveștilor sale, timpul a căpătat altă curgere, și iată-ne ajunși la final de dialog. Însă nu închei fără a descoperi ce așteptări are pentru viitor. “Mi-aș dori ca Yashibe să fie pe buzele și în burțile cât mai multor japonezi. Mi-aș dori să colaborez cu vinarii din Iași, japonezii sunt extrem de receptivi la vinurile românești, să aduc produse din zona moldovei, și să lucrez cu producătorii locali din România.”

Închide ochii. Ce reacție ai avea dacă atunci când i-ai deschide, te-ai trezi într-un apartament din anii ’80? Ce-ai zice dacă nările tale ar fi inundate de mirosul copilăriei sau dacă degetele ar începe să pipăie obiecte știute doar din poveștile bunicilor? Ei bine, acest lucru nu este imposibil. Prin eforturile Ralucăi, oamenii pot da timpul înapoi pentru a vedea cum era viața unei familii în România comunistă. Este mamă, antreprenor, cu o experiență de peste zece ani în domeniul comunicării, co-fondator Ferestroika și Epicvisits, prima platformă de servicii care adună laolaltă locuri de cazare deosebite și experiențe autentice. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Raluca Jianu, și povestim despre familie, locuri inedite și strategii de business.

Interviul pe scurt:

• Ferestroika, o capsulă a timpului: “Inițial, am căutat un spațiu mai central care să fie ușor accesibil. Într-o zi, când am revenit în casa bunicilor, am avut o revelație și am zis: Cum ar fi dacă am spune povestea unei familii care a trăit în acea perioadă și să facem un fel de capsulă a timpului! De aici a început aventura.”
• Epicvisits, un business cu parfum de vacanță: “Odată cu dezvoltarea zonei de turism experiențial, apare nevoia unor nișe, apare nevoia de a găsi locuri autentice unde calitatea primează în detrimentul cantității. Oamenii au început să fugă de turismul de masă, și ne-am gândit la o soluție sustenabilă și scalabilă, așa s-a născut Epicvisits.”
• Sfaturile unui antreprenor de succes: “Dacă ai o idee trebuie să începi cu testarea ei, fără un buget prea mare. Testează și vezi ce se întâmplă. În momentul în care simți că acolo există un teritoriu care merită exploatat, dacă simți că există interes, sapă cât mai adânc până când construiești. Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic.”

O poveste de viață devenită muzeu

A copilărit în ambianța bunicilor într-un apartament din cartierul Militari. Bunicul, Mihai  Papanicoglu, provenea dintr-o familie de intelectuali, iar după moartea părinților a luat calea medicinei. Tovarășii nu-l priveau cu ochi buni, motiv pentru care l-au dat afară din facultate afirmând că ar avea origini sociale nesănătoase. În aceste condiții, junele s-a orientat către o carieră militară ajungând până la gradul de colonel. De cealaltă pare, bunica trecuse și ea printr-o copilărie presărată cu multe greutăți. Rămasă fără tată, a luptat pe cont propriu cu valurile vieții. A terminat liceul la Galați, apoi cursurile Institutului de farmacie și a îmbrățișat cariera de farmacist. S-au văzut, s-au plăcut, iar în cele din urmă s-au luat. Din iubirea lor avea să vină pe lume un singur copil. În anii ’80, după finalizarea blocului, familia s-a mutat într-un apartament cu trei camere, situat la etajul doi. După ce am ascultat istoria familiei Papanicoglu, am întrebat-o pe Raluca cum i-a venit ideea unui muzeu. “E interesant că atunci când am pornit la drum, nu aveam un plan concret. Alături de Bogdan, soțul meu, ne doream să organizăm o experiență autentic comunistă, mai exact, cina într-un apartament comunist. După cum știți comunismul este un subiect exotic pentru vizitatorii străini, și nu există multe experiențe care merg în zona aceasta de autenticitate. Inițial, am căutat un spațiu mai central care să fie ușor accesibil. Într-o zi, când am revenit în casa bunicilor, am avut o revelație și am zis: Cum ar fi dacă am spune povestea unei familii care a trăit în acea perioadă și să facem un fel de capsulă a timpului! De aici a început aventura”, povestește Raluca Jianu pentru Matricea Românească.

“Când am revenit în casa bunicilor am avut o revelație”

Și pune-te pe treabă. Întreg procesul de amenajare a durat cam opt luni, iar alături le-au fost istorici, un scenograf și diverși colaboratori. “Aveam niște poze vechi de familie, o parte din mobilier, unele piese au fost recondiționate, am primit donații de la prieteni, și pas cu pas am început să recompunem fiecare cameră. Muzeul a fost terminat la sfârșitul anului 2018, însă deschiderea oficială a fost în ianuarie 2019.”

Ferestroika, o felie de istorie socială

Primii care au trecut pragul muzeului au fost prietenii, care s-au arătat încântați de ce ieșise. Cu timpul, la Ferestroika au pășit vizitatori din toate colțurile lumii, și asta datorită unei strategii gândite în cele mai mici detalii. “După deschidere am început să ne promovăm pe platformele accesate de străini. Sigur nu eram vizibili pentru că există o serie de algoritmi, trebuie să ai review-uri, așa că am regândit strategia. Am început să ne promovăm în rândul prietenilor noștri din străinătate, așa am ajuns ca în luna august 2019, să avem solicitări pe care să nu le putem onora din pricina spațiului prea mic.”

,,Cred că este foarte important să explicăm istoria într-un mod atractiv”

Cunoașterea trecutului rămâne un exercițiu vital pentru orice popor. Așa zisa stare de bine din epoca lui Ceașcă, după care mulți jinduiesc, nu a fost altceva decât un reflex necontrolat,  cauzat de realitatea cenușie servită în pas de defilare. Comunismul rămâne un subiect sensibil, neîntors pe toate părțile, de a cărui moștenire ne ciocnim involuntar. La Ferestroika înveți un alt soi de istorie, care nu există în manualele școlare și anume istoria socială a comunismului. Pe lângă nume, ani și locuri, vizitatorul este purtat înapoi în timp și gustă frânturi din viața unei familii în comunism. “Noi suntem foarte departe de a fi un muzeul de care are nevoie România, dar am reușit pentru o parte din vizitatorii noștri să oferim un context și să prezentăm istoria altfel. Cred că este foarte important să explicăm istoria într-un mod atractiv, mai ales pentru generațiile tinere.”

În jurul muzeului s-au țesut o serie de proiecte culturale, unele de-a dreptul îndrăznețe. “În momentul în care prietena mea Oana Răsuceanu a venit la Ferestroika, am început să vorbim și ne-am întrebat cum ar fi dacă am reproduce o seară de revelion din perioada comunistă. Pornind de la această idee, Iulia și Oana, au reușit să creeze povestea familiei Ionașcu, care petrece ultimul revelion comunist, așa a apărut piesa 88/89, cu Nicoleta Lefter și Șerban Pavlu. Piesa se joacă în apartament, iar vizitatorii ies din postura obișnuită și devin parte din poveste. A fost un mare succes, iar de când a venit pandemia ne-am gândit cum am putea găsi o formulă sustenabilă pentru a duce spectacolul mai departe, și am apelat la realitatea virtuală. Practic spectatorul intră în sufragerie, are parte de același decor, își pune ochelarii speciali, iar din acel moment începe povestea.”

Epicvisits, o nouă provocare

După succesul repudiat cu Ferestroika, Raluca a decis că trebuie să treacă la o nouă etapă. Interacțiunea cu turiștii străini care treceau pragul muzeului, a dus la nașterea unui nou business, Epicvisits. “Odată cu dezvoltarea zonei de turism experiențial, apare nevoia unor nișe, apare nevoia de a găsi locuri autentice unde calitatea primează în detrimentul cantității. Oamenii au început să fugă de turismul de masă, și ne-am gândit la o soluție sustenabilă și scalabilă, așa s-a născut Epicvisits, prima platformă care unește cazări deosebite cu experiențe relevante. Toate locurile de cazare de pe platformă sunt curatoriate de echipa noastră astfel încât să ne asigurăm că sunt respectate anumite standarde de calitate, apoi încercăm să facem cele mai bune variante de pachet”, menționează Raluca.

,,Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic “

Programele de tip Start-up i-au făcut pe mulți tineri să ia calea antreprenoriatului. În cele ce urmează, o provoc pe Raluca la un exercițiu de imaginație: un tânăr care are o idee de business îi bate la ușă și îi cere un sfat. Care ar fi acela? “Trebuie să se pregătească pentru a înnota într-o mare de incertitudini și să fie pregătit să facă față eșecului. Din succes nu înveți nimic, eșecul te aduce mai aproape de succes. Ca viitor antreprenor trebuie să fii dispus să testezi și să-ți validezi ideile. Dacă ai o idee trebuie să începi cu testarea ei, fără un buget prea mare. Testează și vezi ce se întâmplă. În momentul în care simți că acolo există un teritoriu care merită exploatat, dacă simți că există interes, sapă cât mai adânc până când construiești. Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic.”

Viitorul sună bine

Timpul s-a scurs fără să fi băgat de seamă și iată-ne ajunși la finalul dialogului. Nu pun punct conversației înainte de a întreba care sunt direcțiile de dezvoltare pentru anul 2021. “Ne vom concentra pe partea tehnică, mai exact pe dezvoltarea unei modalități de rezervare și să automatizăm procesele de sistări, pentru că am identificat câteva teritorii pe care le putem valorifica. În a doua parte a anului vom încerca să intrăm pe o piață nouă, cel mai probabil din Europa, pentru a testa și verifica multe din ipotezele pe care le-am creat”, conchide optimistă Raluca Jianu.

S-a născut în orașul Videle, a fost olimpic național la matematică, iar la vârsta de 14 ani, din dorința de a studia la un liceu bun, a luat drumul Bucureștiului. Ajuns într-un bloc de nefamiliști din cartierul Militari, Radu a fost nevoit să se descurce singur. Era măcinat de tot felul de gânduri, precum reîntoarcerea acasă, dar tânărul nu s-a dat bătut și a mers mai departe.  Acum, este student în anul cinci la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila”, iubește voluntariatul, iar de ceva vreme a debutat în domeniul antreprenorial.

Interviul pe scurt:

• Experiențe care te zidesc: “Țin minte că de luni până vineri mâncam numai hrană încălzită la cuptorul cu microunde, dar în weekend mă duceam acasă la ai mei. A fost greu, însă a fost o experiență care m-a format. Acum sunt sigur că acea perioadă a cântărit mult în modul cum am crescut.”
• Beneficiile voluntariatului pentru tineri: “În primul rând cunoști foarte mulți oameni, asta este cel mai mare avantaj. Eu când am coordonat proiectul Sport pentru Sănătate, unde îi încurajam pe copiii mici să facă sport și să mănânce corect, am cunoscut peste o sută de colegi de facultate. Deși au trecut trei ani ne salutăm, ne ajutăm, cu unii am rămas prieten și acum, și nu știu dacă în alt context aveam cum să-i cunosc. Deci voluntariatul îți deschide ușa către ceilalți.” 
• Dealul Astronomic, un nou început: “Aveam un teren cumpărat pe un deal din județul Giurgiu. În pandemie, mătușa mea Cristina, a venit la mine și a zis că pe doisprezece august vor fi Perseidele, sau “Ploaia de meteoriți”, și că ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii (…) Am creat site-ul, apoi evenimentul, și am dat drumul la reclame pe Facebook. În trei săptămâni s-au ocupat toate locurile și a iești un lucru frumos.”

Greutățile te învață să evoluezi

Născut în orașul Videle, județul Teleorman, Radu s-a remarcat prin pasiunea pentru matematică. Orele de muncă, ambiția și curajul de a îndrăzni, i-au fost răsplătite prin rezultate excelente, devenind cu timpul olimpic național. La vârsta de paisprezece ani, drumul vieții avea să-l ducă spre o nouă provocare. “Părinții mei au decis să urmez un liceu bun, astfel, m-am orientat către Colegiul Național “Mihai Viteazul” din București. Ideea mi-a plăcut, până când am ajuns în Capitală și am realizat că sunt singur. Pe atunci locuiam într-un bloc de nefamiliști din Militari. Zona era urâtă, majoritatea camerelor aveau baia pe hol, numai eu am avut norocul de a avea baie în cameră. Țin minte că de luni până vineri mâncam numai hrană încălzită la cuptorul cu microunde, dar în weekend mă duceam acasă la ai mei. A fost greu, însă a fost o experiență care m-a format. Nu de puține ori mă gândeam să renunț la București și să mă întorc acasă la liceul din oraș. Acum sunt sigur că acea perioadă a cântărit mult în modul cum am crescut”, povestește Radu Dimulescu pentru Matricea Românească.

”Mă simt bine când pot să fac ceva bun”

Inițial, Radu nu se gândea să pășească pe calea medicinei, o carieră în IT era mult mai atrăgătoare. Schimbarea a venit ulterior, iar pe la sfârșitul clasei a X-a, planurile de viitor începeau să prindă contur. După ce a devenit student la Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila”, a continuat să se implice în diferite proiecte și să ia inițiativă ori de câte ori era nevoie. Așa s-au născut orele gratis de matematică pe timp de pandemie. “Mă bucur când fac lucruri de acest gen și eu zic că am avut noroc în viață, am avut parte de multe lucruri de care alții nu au s-au putut bucura. Am avut o familie super unită și care m-a sprijinit cu absolut tot. Mă simt bine când pot să fac ceva bun pentru cei care n-au avut aceleași avantaje. În cadrul orelor de matematică, am lucrat cu vreo zece copii, dintre care doi erau elevi buni și am văzut cum au crescut odată ce lucram împreună”, spune Radu.

Educația prin ochii tinerei generații

Între cursuri, seminarii și ore petrecute la spital, Radu își rupea din timp pentru acești elevi. Clipele petrecute în compania lor și munca depusă, l-au ajutat să-și formeze o imagine de ansamblu asupra învățământului românesc. “Din păcate mulți elevi sunt lipsiți de motivație, iar volumul mare de materii le dă multe bătăi de cap. Bine, pentru copiii buni, asta nu este o problemă, ei rețin lecția din clasă și li se pare foarte ușor ce fac, dar ceilalți sunt copleșiți de atâta materie. Eu chiar am scris pe site-ul meu Tarelamate.ro, că ar trebui ca numărul elevilor dintr-o clasă să fie redus. De exemplu să avem clase cu cincisprezece elevi, iar un alt aspect ar fi ca din an în an, sau măcar din doi în doi ani, să se realizeze o filtrare a elevilor buni și a acelor slabi. Cred că dacă elevii buni ar fi toți la un loc s-ar putea lucra cu ei pentru performanță și ar crește mai repede”, precizează Radu Dimulescu.

”Din voluntariat am căpătat experiență și curaj ca să fac lucruri pe cont propriu”

Iubește voluntariatul și spune că toate experiențele prin care a trecut l-au învățat cum să se descurce în momentele cheie. L-am întrebat pe Radu Dimulescu, care ar fi beneficiile voluntariatului în viața unui tânăr. “În primul rând cunoști foarte mulți oameni, asta este cel mai mare avantaj. Eu când am coordonat proiectul Sport pentru Sănătate, unde îi încurajam pe copiii mici să facă sport și să mănânce corect, am cunoscut peste o sută de colegi de facultate. Deși au trecut trei ani ne salutăm, ne ajutăm, cu unii am rămas prieten și acum, și nu știu dacă în alt context aveam cum să-i cunosc. Deci voluntariatul îți deschide ușa către ceilalți, apoi un al doilea beneficiu ar fi că înveți să faci diferite lucruri. Din voluntariat am căpătat experiență și curaj pentru a face lucruri pe cont propriu”, lămurește Radu.

Delul Astronomic, o nouă provocare

Și de parcă nu ar fi fost suficient, tânărul nu s-a oprit aici. De curând și-a făcut debutul în sfera antreprenorială unde a dat viață unei idei pe cât de simple pe atât de captivantă pentru oamenii sufocați de aglomerația urbană. “Aveam un teren cumpărat pe un deal din județul Giurgiu. În pandemie, mătușa mea Cristina, a venit la mine și a zis că pe doisprezece august vor fi Perseidele, sau “Ploaia de meteoriți”, și că ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii. Ne-am gândit cum să împachetăm ideea. A doua zi, am cumpărat tot ce trebuia, dar cu toate acestea, nu aveam nimic concret în afară de ce achiziționasem. Atunci, am creat site-ul, apoi evenimentul, și am dat drumul la reclame pe Facebook. În trei săptămâni s-au ocupat toate locurile și a iești un lucru frumos, așa a luat naștere Dealul Astronomic”, istorisește Radu Dimulescu.

”Ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii”

Întrebat dacă va părăsi România pentru a profesa peste hotare, Radu a răspuns categoric că nu se gândește la acest lucru. Vrea să se specializeze pe oncologie pediatrică și să demonstreze că se poate face medicină de calitate oriunde. Discuția se apropie cu pași grăbiți către ultimul act, astfel, îl întreb pe Radu care sunt planurile de viitor. “Urmează licența, apoi examenul de rezidențiat. În plan antreprenorial îmi doresc să creștem și să facem un camping unde să avem toate condițiile, să fie un camping în adevăratul sens al cuvântului”, conchide optimist Radu Dimulescu.

Pasiunea pentru citit încolțise din anii adolescenței, când, pe lângă lecturile școlare descoperise literatura science fiction de care nu s-a mai putut despărți. Ulterior, a derulat campania “Citesc deci sunt sexy”, care arăta că adevărata frumusețe a unei femei este dată de bagajul intelectual. Succesul înregistrat i-a dat aripi, iar Rusanda a pus pe picioare un business care îmbină lectura cu partea de fashion, așa a apărut Bookletta. Geanta cu carte a ajuns pe umărul doamnelor și domnișoarelor din  America, Grecia, Africa, Republica Moldova și evident România. Am stat de vorbă cu Rusanda Davideanu, despre începuturile acestei afaceri, despre importanța lecturii și cum se armonizează cultura cu business-ul.

Interviul pe scurt:

• Când te molipsești de lectură: “Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”
• Cititul te face mai atrăgătoare:“Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă“
• Bookletta, geanta care te provoacă la citit: “Când am văzut succesul campanei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești”

O copilărie în compania cărților

Rusanda s-a născut în Republica Moldova, într-o lume în care simplitatea zilei, se împletea cu lectura. Pasiunea pentru cărți este puternic înrădăcinată în familie, tatăl cochetează cu scrisul, iar mama este o veritabilă iubitoare de carte. “Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți. Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”, povestește Rusanda Davideanu pentru Matricea Românească.

“Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți”

Cu toate acestea, o lectură conștientă, trecută prin filtrul propriei rațiuni, a venit în adolescență, perioada marilor căutări. “Țin minte că m-am îndrăgosti cu adevărat de lectură în perioada adolescenței. Nu eram genul de cititor fervent de literatură clasică și nu mă regăseam în literatura școlară. Atunci a fost momentul când am mers către o lectură aleasă de mine, care să fie pe gustul meu, așa m-am oprit la science fiction și am început să citesc fără să mă mai pot opri“, își amintește Rusanda.

Frumusețea vine din interior

La vârsta de 19 ani, tânăra basarabeancă a trecut Prutul și a luat calea Bucureștiului. Orașul era în contrast cu urbea natală, dar nu o deranja. Încă din clasa a XII-a, Rusanda și mama ei organizau escapade culturale de câte un weekend în Capitală. “Trecerea a fost destul de contrastantă, am venit într-un oraș mare, aglomerat, cu puțină natură și fără să cunosc pe nimeni, dar cu toate acestea nu pot spune că am avut probleme de acomodare“, a zis Rusanda Davideanu.

“Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață”

La o privire mai atentă, Rusanda a observat cu stupoare că femeile pierd prea mult timp la coafor sau la terasă, în încercarea de a deveni mai atrăgătoare. “Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă. Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață și cumva am asociat lectura cu acest cuvânt, sexy, pentru a crea un scurt circuit“, menționează Rusanda.

Când o idee devine un business de succes

Nimeni nu s-ar fi gândit că o campanie atât de îndrăzneață se va transforma într-un business cultural. “Când am văzut succesul campaniei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești. Nu prea știam cum să încep aveam doar ideea și un background în PR, atât. Am început să caut, să întreb în stânga și în dreapta, până am găsit o persoană care să-mi deseneze o geantă așa cum aveam în minte”, a zis Rusanda.

“Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj”

După ce a făurit primul prototip de geantă, urma proba finală, și anume întâlnirea cu clienții. “Am mers la un târg dedicat designerilor români în cadrul căruia se lansau mai multe articole. Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj. Totuși era un prototip, nu era făcut din cele mai adecvate materiale, țin minte că mi-a luat opt luni de zile să găsesc un plastic suficient de rezistent pentru viitoarele genți”, a destăinuit Rusanda Davideanu.

Lucrurile începeau să meargă ca pe roate, iar comenzile veneau din America, Africa, Republica Moldova, Asia. O geantă Bookletta nu vine niciodată goală, clientul primește o carte cadou, iar pentru comenzile de peste hotare, sunt incluse cărți în limba engleză. Dar, Rusanda nu s-a oprit aici, și a lansat CooltBox. “Este vorba de un produs care nu exista pe piața autohtonă. Aici vorbim de o cutie cu un abonament lunar  în urma căruia clientul primește la ușă cele mai bune cărți ale lunii, plus cele mai bune articole ale lunii dintr-o gamă largă cum ar fi produsele de make-up spre exemplu” conchide Rusanda Davideanu.

Primele tangențe cu lumea parfumului au apărut timpuriu, la vârsta de patru ani. Iulia căuta în curtea bunicului diverse plante cu scopul de a obține miresme îmbietoare. Nu visa că va ajunge parfumier, dar firul destinului a purtat-o către acest domeniu. Din acel joc candid avea să se nască mai târziu Luviane Atelier de Parfumerie, un business care încântă prin eleganță și rafinament. Am intrat în universul înmiresmat al Iuliei și am discutat despre începuturi, pasiunea pentru arta parfumeriei și evoluția unui brand cu miros divin.

Articolul pe scurt:

• Când pandemia te provoacă să te adaptezi: “Practic nu am mai putut ține partea de servicii. În ceea ce privește produsele am fost destul de intuitivi și am creat pachete de mostre pe care le-am pus pe site de unde pot fi comandate. În astfel de situații trebuie să fim creativi. Ori ești creativ, ori pui lacătul, variantă de mijloc nu există“
• Secretul parfumurilor Luviane: “Foarte multă bucurie și dragoste. În momentul în care intru în atelier și închid ușa după mine, intru într-o anumită stare, iar energia aceea se transpune în parfum“
• Parfumuri 100% naturale: “De câțiva ani folosim și extracte din flori rare: absolut de zambilă, apoi folosim floare de lotus, dar și lavandă, iasomie, trandafir“

Copilăria, dulcea mireasmă din curtea bunicilor

Pasiunea pentru culesul plantelor a venit din familie, mai exact din partea bunicului. Ulterior, Iulia a început să culeagă diverse plante cu un singur scop: să obțină un miros fermecător. “De generații la noi în familie s-au folosit plante în diferite combinații. Dar, nu mă gândeam că asta poate deveni o profesie, mai ales că în România pe vremea aceea nu se știau prea multe lucruri despre parfumieri. Pentru mine era o joacă, maceram, combinam“, povestește Iulia-Victoria Neagoe pentru Matricea Românească.

Nu mă gândeam că asta poate deveni o profesie, mai ales că în România pe vremea aceea nu se știau prea multe lucruri despre parfumieri

Timpul s-a scurs cu repeziciune, iar Iulia a decis să urmeze Facultatea de Construcții, apoi un master în management. Și-a dorit mai mult de atât, așa că a plecat în Austria pentru a studia Biochimia. “Acolo, părinții unui colege aveau un butic cu parfumuri de nișă. Am început să descopăr note, combinații și am înțeles care e diferența între parfumurile mass market și cele de nișă. În acel butic am înțeles ce înseamnă parfumul artizanal, am descoperit diferența dintre parfumurile italienești și cele franțuzești“, spune Iulia.

Tainele parfumurilor Luviane

Nu își mai dorea să revină în țară, dar săgeata lui Cupidon a făcut să se întâmple contrariul. În 2010, Iulia a finalizat primele formule. Nu i se părea că face ceva extraordinar, însă cei din jur erau fascinați. “Luviane a luat naștere în 2013. Soțul meu a fost cel care m-a încurajat să merg mai departe. În primă fază am înființat un PFA, pentru că erau condiții mai avantajoase atunci și în plus a fost și o chestie de orgoliu deoarece un astfel de statut solicita și o pregătire în domeniul respectiv.  După aceea am ajuns la concluzia că este mai potrivit să transform PFA-ul  într-o firmă“, povestește Iulia-Victoria Neagoe.

Prima colecție a brandului a fost Miresme româneșt prin care am surprins olfactiv și simbolistic la nivel de ingrediente și elemente grafice, ipostaze din viața femeii

Ingredientele pe care Iulia le folosește în laboratorul Luviane sunt 100% naturale, certificate, toate având grad alimentar. În componența parfumurilor se regăsesc esențe de flori rare, absolut de zambilă, iris, violete, tuberoze lavandă, iasomie, trandafir, etc. Cu fiecare sticluță, Iulia spune o poveste și te invită să pătrunzi într-un univers magic. “Prima colecție a brandului a fost Miresme românești prin care am surprins olfactiv și simbolistic la nivel de ingrediente și elemente grafice, ipostaze din viața femeii. Apoi în 2018 am dedicat o colecție Reginei Maria, pe care am intitulat-o Florile Reginei. Avem colecția Parfumuri de leac, o terapie prin parfum bazată pe principiile Aromacologiei pe care o studiez de mulți ani, aici fiind vorba de legătura dintre parfumerie și psihologie. Dacă vorbim de insomnii de exemplu, ei bine acestea pot fi tratate printr-un parfum special creat“, menționează Iulia.

Despre importanța educației olfactive

Intrarea pe piață nu a fost deloc ușoară. Lupta cu parfumurile mass market care au parte de o reclamă excesivă, a solicitat mult efort. Iulia atrage atenția și spune că aici este vorba de o lipsă a educației olfactive. “Noi nu am avut o cultură în acest domeniu, nu am avut o istorie în zona parfumeriei. În general țările care au o istorie în arta parfumeriei dețin și ingrediente potrivite pentru a crea parfumurile. În acest sens am inițiat ateliere olfactive la Luviane în care clientul vine și își făurește propria formulă de parfum. Are la dispoziție peste 100 de ingrediente pe care le miroase și le combină după preferințe, iar în tot acest timp eu îi povestesc tot ce este nevoie pentru ca experiența să fie minunată și completă“, spune Iulia-Victoria Neagoe.

Noi nu am avut o cultură în acest domeniu, nu am avut o istorie în zona parfumeriei

Din momentul în care pune piciorul în atelier și închide ușa, Iulia intră într-o anumită stare. O energie creatoare străbate trupul și se revarsă în sticluțele de parfum. Pe final de dialog am fost curios să aflu dacă printre mirosul de clor și dezinfectanți, românii se mai dau cu parfum.”Eu le-aș recomanda să se dea. Dacă vor renunța la parfumul care le aduce starea de bine, cred că lucrurile intră pe o pantă abruptă. Să fim atenți la faptul că mirosurile acestor soluții dezinfectante atacă și distrug receptorii olfactivi.“

Un loc de vorbit, un spațiu de dezbatere, un colț de sfătuit și de împărtășit? Da, CUIB este toate acestea și un pic mai mult. CUIB este mai întâi o stare de spirit la care Ștefania Bulboacă a ajuns atunci când a simțit că în cariera ei de antreprenor este nevoie de ceva diferit. 

Un spațiu fizic și sufletesc

Era deja de opt ani în businessul cu haine făcute la comandă și își amintește cum și-a deschis atelierul: ”Pe atunci nu existau multe opțiuni pentru femeile de afaceri care-și doreau niște ținute mai speciale pentru birou, pentru cocktail sau pentru alte evenimente.” Au fost ani plini, în care Ștefania și echipa ei au creat ținute, au primit în atelier sute de cliente și cu multe dintre ele au stabilit o legătură care ținea nu doar de îmbrăcăminte.”După opt ani, știam că trebuie să schimb ceva. De fapt, simțeam o lipsă în viața mea și am văzut-o și la multe dintre clientele care mi-au devenit apropiate: femeia de azi își asumă foarte multe roluri, iar la un moment dat vrea pur și simplu să se verifice cu alte mame, soții și colege de business că e în regulă ceea ce i se întâmplă acasă și la serviciu”.

”Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități” (Ștefania Bulboacă)

De aici a plecat ideea creării CUIB, adică un spațiu fizic și sufletesc în care femeile să se întâlnească și să comunice între ele. ”Intuiția mi-a fost validată atât la deschidere, cât și la a doua noastră întâlnire. Hainele pe care le creăm și le vindem sunt secundare în întâlnirile noastre. Avem la îndemână astăzi atât de multe tool-uri despre vestimentație, încât nu mai e nevoie să vorbești despre asta, atât de mult ca în trecut. Dar era nevoie să creăm o comunitate pentru alte motive, mai exact pentru a vorbi despre lucrurile despre care…nu prea vorbim cu atâta ușurință. Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități. Iar femeia de azi nu prea-și dă voie să fie vulnerabilă.”

Și totuși, o femeie care fondează o afacere și apoi o conduce este încă de la început un profil aparte. N-are nicio șansă dacă nu este o luptătoare: trebuie să se ocupe de furnizori, de angajați, de relația cu instituțiile statului, de marketing, de distribuție, de cash-flow. ”Da, ești setată să te întâlnești pe parcurs cu aproape orice. Dar cred că trebuie să accepți că există momente în care te simți copleșită. Trebuie să-ți dai voie să respiri în astfel de momente. Asta nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă normalitate”, spune Ștefania Bulboacă.

CUIB înseamnă dialog și comunitate, așa cum înseamnă și fashion

Afacerea Ștefaniei ia o direcție diferită acum, odată cu lansarea comunității. Brandul din trecut se redefinește și ia numele CUIB, iar sub acest nume se regăsesc un site nou, www.cuib.fashion, cu magazin online integrat, există o colecție ready-to-wear cu materiale de calitate și modele foarte reușite, care are la rându-i câteva produse-vedetă. Colecția custom-made se lucrează în continuare în atelierul Ștefaniei Bulboacă. Elementul de exclusivitate este cașmirul, un material de care Ștefania este fascinată și pe care îl propune ca notă de distincție și ca amprentă de calitate. Iar pentru unicitate, există și varianta couture, în care piesa de vestimentație se realizează de la zero, conform dorințelor  clientei și sfaturilor Ștefaniei.

Energie și sinceritate

Care este legătura dintre fashion și club? E ușor de înțeles: comunitatea exista deja, clientele Ștefaniei au devenit cu timpul prietenele ei, iar adesea și prietene între ele. Evenimente restrânse s-au mai desfășurat și până acum, în atelier, în diferite formate și pe diferite teme. Dar acum CUIB se adresează unui cerc mai larg, nu doar clientelor, este un spațiu de con-vorbire, de întâlnire în vederea stabilirii unei conexiuni.

Până acum, CUIB s-a întâlnit de două ori pentru discuții, iar al treilea eveniment a fost în luna decembrie, și anume Târgul de Crăciun.

Reacții ale participantelor, după prima întâlnire

• ”Nu suntem aici ca să ne judecăm unele pe altele, ci suntem aici ca să creștem împreună”
• ”Ce mi-a plăcut cel mai mult: am putut să fim noi înșine”
• ”Am fost surprinsă de temă, pentru că nu se discută nicăieri astăzi despre imperfecțiunea femeii. Am fost atât de absorbită de discuție, încât am uitat că am telefon!”
• ”M-a surprins cum am trăit sentimentul de a fi împreună și dorința de a ne împărtăși experiențele”

Când era copil Andrei își dorea să fie militar. La vârsta adolescenței cheful de militărie a fost înlocuit cu pasiunea pentru economie. După o admitere eșuată la A.S.E, Andrei Sumedrea a intrat la Facultatea de Inginerie și Managementul Sistemelor Tehnologice. Acum Andrei conduce un business înfloritor și dă viață spațiilor în care corporatiștii din Pipera muncesc zi de zi.

Viața l-a pus în linia întâi

Andrei își dorea încă de la 18 ani să devină antreprenor, adică de când își petrecea o parte din timp în atelierul de tâmplărie al tatălui său. “Tata era de profesie mecanic de locomotivă și făcea tâmplărie din pasiune. Nu privea atelierul ca pe un business. Atunci m-am gândit să transform pasiunea tatei într-o afacere ca la carte. Asta a fost prima mea încercare“, a spus Andrei Sumedrea pentru Matricea Românească.

Cât am fost copil doream să devin militar, în adolescență mi-a pierit cheful și am descoperit economia

 

Încă din timpul facultății a lucrat în domeniul construcțiilor: vindea diferite produse de profil firmelor de construcții. În 2008 era director de vânzări la o companie care furniza materiale de construcție. Climatul din firmă începuse să se degradeze, era furtună în economia globală: oamenii erau dați afară, iar lui Andrei i s-a redus semnificativ salariul. “Atunci mi-am zis că trebuie să fac ceva. Eram în tratative de doi ani cu un client care era interesat de anumite servicii. I-am propus acestuia un produs pe care îl implementasem chiar eu și am zis că aș putea să semnez acest contract, dar pe firma mea. Așa că în acel an am deschis”, a spus Andrei Sumedrea.

Un business născut în plină criză  

Momentul în care a hotărât să-și deschidă firma nu părea să fie cel mai indicat, contextul economic era tumultuos și anunța cutremure mari. “Am deschis Cossum Service în 2008, abia venise criza. O naivitate copilărească! Apoi am vorbit cu un prieten și i-am spus planul de afaceri. A fost de acord și am demarat procedura de înființare a firmei. Sigur, am avut un partener scriptic, pentru că după ce am primit actele firmei l-am sunat și mi-a spus că se retrage din afacere. Și așa am rămas singur, în plină criză, fără partener, și nici măcar nu semnasem cu vreun client“, își amintește Andrei.

 

În momentul când faci o afacere strict pentru satisfacția financiară, nu o să fie un succes garantat

În astfel de condiții mulți ar fi renunțat. Nu și Andrei, care a crezut în munca sa și a mers cu încăpățânare până la capăt. “Cu economiile mele am hotărât să fac câteva investiții. Nu îmi dădusem demisia de la job și am decis să merg în paralel. Mi-am cumpărat un utilaj de tăiere a foliei, iar pentru lucrările pe care le avem prin intermediul firmei respective, unde vindeam pereți și uși de sticlă, le propuneam clienților colantarea cu produsul făcut de mine. Deci le ofeream un serviciu complementar“, își amintește Andrei.

Echipa, motorul unui business de succes

Nu după mult timp și-a dat demisia de la vechiul job și a semnat primul contract. “Am colaborat cu diverse echipe pe care le plăteam strict pe proiect, așa executam lucrările. Totul până în 2014. Din acel an lucrurile au început să se miște altfel. Au apărut noi oportunități de afaceri și în același timp am închegat o echipă permanentă cu care să lucrez. Ulterior am făcut un sediu, un atelier și am funcționat în creștere. Apoi au început să vină clienți importanți din domeniul bancar, clădiri de birouri, etc“, a mărturisit Andrei Sumedrea.

Dacă pornești cu îndoiala că afacerea ta va reuși, atunci nu te apuca să faci business

Lucrurile păreau să fie pe o pantă ascendentă și norii amenințători ai crizei se risipiseră. Dar a venit anul 2018, și odată cu el o nouă provocare: deficitul de personal. “Au plecat cei care erau liderii echipei, așa că am pierdut echipa. A fost o fluctuație de personal.  Echipa este unul din cele mai importante lucruri. Poți să ai viziune, strategie, predictibilitate, însă dacă nu ai oamenii  cu care să faci lucrul respectiv e tare greu. Dacă nu ai oamenii cu care trebuie să lucrezi, oamenii care trebuie să fie rotițele unui mecanism, atunci mecanismul nu funcționează“, crede Andrei Sumedrea.

Arhitectura haotică a Bucureștiului

Am profitat de ocazie și l-am întrebat pe Andrei cum apreciază faptul că în București, clădiri din secolul al XVIII-lea se învecinează cu blocurile de sticlă unde își au sediul marile companii. “Eu am avut ocazia să colaborez cu nume mari din domeniul arhitecturii, și cu toate că-i iubesc mult pe arhitecți cred că o parte din haosul arhitectonic care este în Capitală li se datorează și lor. Cea mai mare crimă care s-a făcut arhitecturii din București după 1989 este neglijența pe care autoritățile au arătat-o față de clădirile vechi, construite în perioada interbelică. Dacă privim la capitalele din fostul bloc comunist, Belgrad, Budapesta, Praga, vedem acolo clădiri de stil neogotic, baroc, clasic, neobaroc, în stare excelentă. Noi pe lângă ei avem și stilul brâncovenesc, românesc, neoromânesc, etc. Sunt clădiri foarte frumoase în București care au fost lăsate în paragină și atunci pe lângă ele sau în locul lor au început să răsară clădiri cu un stil modernist“.

Din 1952 până în 1989 nu cred să fi existat ceva creativ în arhitectura României

L-am întrebat la final de interviu pe Andrei ce l-ar sfătui pe un tânăr care dorește să își deschidă un business, dar nu știe cum să înceapă. “Trebuie să aibă un caracter dinamic, și să fie tot timpul inovator. Să aibă un plan de afaceri bine structurat. Apoi seriozitatea este foarte importantă în afaceri.  În momentul când faci o afacere strict pentru o satisfacție financiară, nu o să fie un succes garantat, dar în momentul în care faci o afacere și pui suflet, atunci o să iasă cu siguranță. Dacă pornești cu îndoiala că afacerea ta va reuși, nu te apuca de business. Trebuie să pornești cu convingerea ca o să iasă“.