Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

campioni

Prima întâlnire cu lumea motorsportului s-a produs la patru ani. Pasiunea a fost transmisă pe filieră paternă, iar de-a lungul timpului a devenit un mod de a fi. Cu muncă, devotament și ambiție, Adi a crescut de la an la an. Mărturie stau cele șapte titluri de campion național obținute la diferite categorii din Campionatul Național de Viteză în Coastă. Între curse, cauciucuri încinse și antrenamente, Adi este student la Facultatea de Inginerie Mecanică din cadrul Universității Transilvania și trainer la Academia lui Titi Aur. Oprit la boxe, am stat de vorbă cu pilotul Adi Iliescu despre pasiunea pentru motorsport, competiții și mentalități sportive.

 

Interviul pe scurt:
  • În universul motorsportului de la patru ani:”Pot spune că este o moștenire de familie, o pasiune pornită de la tata care practică de ceva ani motorsportul. El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune. De mic mă vedeam în lumea sportului”
  • Pregătiri pentru cursă: “Sunt multe lucruri pe care trebuie să le ai în vedere atunci când pregătești o cursă. Da, sigur, majoritatea cred că te pui la volan și gata, nu e chiar așa. Îți trebuie pregătire fizică, mentală și desigur pregătirea mașinii, sunt foarte multe reglaje pe care trebuie să la faci cu echipa”
  • Mentalitatea unui campion: “Este adevărat că de foarte multe ori ești conștient de anumite impedimente ce pot apărea pe parcursul unei competiții, însă după părerea mea trebuie să te gândești la victorie, așa funcționează o mentalitate de învingător”

 

1

 

Cu volanul în mână de la patru ani

Abia ce adunase patru primăveri când “microbul“ motorsportului și-a făcut loc în viața lui. Tatăl practică acest sport încă din anii ’90, așa că era inevitabil ca Adi să nu se molipsească. ”Pot spune că este o moștenire de familie, o pasiune pornită de la tata care practică de ceva ani motorsportul. El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune. De mic mă vedeam în lumea sportului pentru că, știi cum e, îți vezi părinții făcând ceva și e clar că încerci să le calci pe urme. Am trăit în lumea motorsportului, iar tot ceea ce fac acum mă face cel mai fericit“, povestește Adi Iliescu pentru Matricea Românească.

 

“El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune”

 

Cu timpul, a prins drag de curse și mașini, așa se face că la doar cinci ani a participat la prima competiție.“Mergeam la karting în Herăstrău, acolo îmi petreceam fiecare după amiază, antrenându-mă cot la cot cu ceilalți copii. Ușor, a venit și primul concurs, cred că era în primul sau al doilea an, unde am obținut un loc trei apoi am luat locul întâi. La carting nu îmi aduc aminte să fi avut premii atât de valoroase pentru că acolo nu puteam să mă susțin financiar, nu îmi permitea vârsta. Am preferat să acumulez experiență, să evoluez, ca mai târziu să trec la volanul unei mașini mari“,  menționează Adi.

 

2

 

Detalii din spatele unei curse

Când vine vorba de participarea la o cursă, programul de pregătire este foarte strict. Mulți ar fi tentați să creadă că în motorsport e suficient să ai o mașină rapidă și puțină baftă, însă Adi e de altă părere. “Sunt multe lucruri pe care trebuie să le ai în vedere atunci când pregătești o cursă. Da, sigur, majoritatea cred că te pui la volan și gata, nu e chiar așa. Îți trebuie o pregătire fizică, mentală și desigur pregătirea mașinii, sunt foarte multe reglaje pe care trebuie să la faci cu echipa, anumite setări la suspensie, la geometrie, deci treaba e mult mai complexă”, lămurește Adi Iliescu.

 

“Practic am transformat un morman de fiare într-o mașină competitivă”

 

Și că tot veni vorba de mașini, trebuie precizat un lucru. Adi nu a cumpărat o mașină de curse ci a construit una de la zero. “Practic am transformat un morman de fiare într-o mașină competitivă. Bineînțeles nu am fost singur, l-am avut alături pe tata, așa am făcut mașina cu care concurez și în prezent. Este vorba de un Mitsubishi Lancer Evo 7, are un motor de 300 CP, este îmbunătățită la partea de transmisie, la dinamică și suspensie“, a spus Adi.

 

3

 

Despre mentalități și întâmplări de pe circuit

Ingeniozitatea cu care și-a făurit mașina de concurs, pregătirea și sfaturile primite din partea tatălui au dat roade. La cei 23 de ani pe care îi are, Adi se poate mândri cu șapte titluri de campion național, obținute la diferite categorii din Campionatul Național de Viteză în Coastă. Am fost curios să aflu care este mentalitatea cu care abordează un concurs și care este cheia succesului. “Nu cred într-un sportiv care se duce la o cursă și care se gândește să termine pe locul doi. Este adevărat că de foarte multe ori ești conștient de anumite impedimente ce pot apărea pe parcursul unei competiții, însă după părerea mea trebuie să te gândești la victorie, așa funcționează o mentalitate de învingător, iar eu așa fac. Indiferent ce probleme aș întâmpina, gândul meu este numai la victorie“, a zis pilotul Adi Iliescu.

 

“După părerea mea trebuie să ai gândul la victorie, așa trebuie să funcționeze o mentalitate de învingător”

 

Iar probleme au fost destule, atât pe plan sportiv, dar și financiar. “Îmi amintesc un episod din 2018. Eram la raliul de la Brașov, și stând de vorbă cu copilotul meu dintr-o dată a început să iasă fum de sub bord. Am început să glumim, să spunem că nu e nimic important, iar la final a luat foc și încercam să-l sting cu piciorul, cu toate acestea, am mers mai departe. Dacă e să vorbesc de partea financiară, vă pot sune că și în prezent ne confruntăm cu probleme. Dar, probleme sunt peste tot, sigur, îmi doresc să am alături de mine un sponsor și să puteam face performanță împreună“, conchide optimist Adi Iliescu.

 

 

Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc limitările, mai mult decât limitele. Că pot fi un campion. Şi nu orice fel de campion – unul român.

Mihai Nistor, tânărul de 26 de ani pe care-l vedeţi în imaginile de mai jos lăsându-şi transpiraţia şi sufletul pe echipamentul de antrenament, într-o sală cu igrasie şi dotări din era lui Cassius Clay, e singurul pugilist român care ne-a reprezentat la Olimpiada de vară de la Rio în 2016. A părăsit competiţia nemeritat, spun voci avizate. Ceea ce nu l-a oprit. Zilele acestea, ieşeanul – campion mondial la categoria supergrea în 2015 – se pregăteşte, în condiţii mai puţin decât ideale, ca să folosim un eufemism, să ne aducă o medalie de la Campionatele Europene, programate în luna mai.

Trei lucruri m-au frapat când l-am cunoscut: naturaleţea, onestitatea aproape transparentă şi faptul că era ud leoarcă, deşi afară nu plouase. Când şi-a stors mâneca gecii, lăsând pe podeaua sălii un lac sărat, mi-am dat seama că e vorba de transpiraţie. Tocmai venise de la alergare. “Slăbesc cam 3 kilograme în fiecare zi”, mi-a spus, de parcă era cel mai normal lucru din lume. “Dar le pun repede la loc – cu apă plată.”

În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”

În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”. E un meniu pe care foarte mulţi dintre românii care excelează într-un domeniu – de la profesori de elită la sportivi de top – îl cunosc, din păcate, prea bine.

Mihai se retrage din discuţie şi revine pe saltea, unde îşi continuă antrenamentul. Dintr-o încăpere alăturată, răzbat acordurile lui Human, de Rag’n’Bone Man, cu refrenul aceluia bântuitor:

“I’m only human after all
I’m only human after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”

Din telefonul aşezat lângă el, o voce îl încurajează să continue: “Great energies!”. E, de fapt, o aplicaţie pe care o foloseşte pentru a-şi face rutina.

Decorul îngheţat în timp nu e tocmai încurajator, dar Mihai vede partea plină: “Când am început, m-am antrenat în săli care arătau mai rău decât aceasta. Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal! (râde) Nu e problemă.”

“Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal!”

Îl întreb ce îl motivează în ring, pentru cine sau pentru ce luptă. “Sincer, am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt. Păcat că la noi treburile cam scârţâie. Păcat, pentru că suntem o rasă de oameni foarte tare şi foarte rezistentă, foarte sănătoasă. Dar, oamenii din înalta conducere ne distrug. Purul adevăr.”

Caviar şi şampanie? Departe de asta. Doar o mandarină, dăruită din suflet de un antrenor, pentru campionul mondial şi olimpicul român

Caviar şi şampanie? Departe de asta. Doar o mandarină, dăruită din suflet de un antrenor, pentru campionul mondial şi olimpicul român

Nu pot să nu-i dau dreptate lui Mihai, singurul nostru boxer olimpic de la Rio. Mi-e greu să cred că cel care a triumfat în Brazilia se antrenează în condiţiile deconcertante pe care le-am putut observa aici, pe viu. E debusolant cum ştim să ne “respectăm” campionii.

“Am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt!”

Dar poate în  asta stă toată frumuseţea, la urma urmei: unde alţii triumfă cu Siri, noi triumfăm cu sudoarea. Şi cu sufletul, cum îmi povestea odată alt mare campion al nostru, o inimă de aur, Miodrag Belodedici.

Părăsesc sala de antrenament, şi în cap îmi sună o melodie şi mai obsedantă:

“I’m just Romanian after all
I’m just Romanian after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”

Mihai Nistor, după câştigarea titlului mondial în 2015

Mihai Nistor, după câştigarea titlului mondial în 2015 Foto: AIBA Pro Boxing


Alţii cu Siri, noi cu sudoarea. Cum se ridică un campion român

10 martie 2017 |
Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc...