Un drum iniţiatic şi mitic, spre tainele întregului cosmos. Asta presupune ia românească, care va fi mereu mai mult decât o haină. Vă prezentăm azi, pe Matricea Românească, povestea iei, în semnătura Silviei Iorgulescu.
Străbătând istoria imperturbabilă, egală sieşi în semnificaţii şi sporită în frumuseţe de munca şi creativitatea generaţiilor succesive ce s-au învrednicit să ne-o păstreze, ia fascinează contemporaneitatea cu un suflu nou. Iar semnele acestei fascinaţii se găsesc la tot pasul, de la sărbătorirea Zilei Internaţionale a Iei la multiplele prelucrări ale bluzei populare în gustul trendurilor actuale şi la revirimentul ei în spaţiul de origine – satul.
Şi fascinează mai întâi prin ceea ce se percepe cu ochiul liber: frumuseţea ei, armonia cromatică, inventica ornamentală, simplitatea ei sofisticată, semn al unui îndelung proces de „şlefuire”. Mai apoi, prin ceea ce nu se vede, dar se simte dincolo de imagine şi mode: prin faptul că ne spune o poveste. Scrisă într-o limbă pe care abia dacă ne-o mai amintim şi pe care încercăm să o descifrăm ca prin vis, povestea este simultan cea a veşmântului însuşi şi a noastră. Mai precis, a felului în care, prin el, ne re-prezentăm în faţa lumii şi a propriei conştiinţe. Este încriptarea sintetică a tuturor credinţelor depre noi înşine, a propriului ADN cultural, a tiparului de gândire şi mentalitate străveche tipică spaţiului de-i spunem azi, odată cu Blaga, „mioritic”.
Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire. Instinctiv, privind-o, înţelegem că nu ne aflăm în faţa unei frumuseţi neutre şi gratuite, ci a uneia semnificative. Pentru însăşi esenţa felului nostru de-a fi şi de a ne raporta la noi, la ceilalţi, la lume şi univers.
Iar această poveste vorbeşte, ca orice basm, despre metamorfoze mitice, despre eroi porniţi în călătorii iniţiatice şi despre intervenţia providenţială a elementelor cosmice.
Un drum iniţiatic: al omului spre tainele cosmice
Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment. Veșmântul purtat avea o semnificație mitică, rituală și ceremonială care exclude întâmplătorul și aleatoriul.
În mentalitatea arhaică, orice act de creaţie era un drum străbătut etapizat şi conştient, ca trepte spre desăvârşire (propria desăvârşire, dar şi a obiectului lucrat), urcate în acord cu ritmurile naturii, ciclicitatea fenomenelor, întreaga respiraţie cosmică. Pe toate acestea, omul străvechi nu numai că le pricepea, dar și le însușea, astfel stăpânindu-le.
Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment
Povestea iei, un proces îndelungat, începea de la sămânță – să zicem, de cânepă. Planta se cultiva primăvara, când temperaturile în sol sunt constante, adică după echinocţiu (sau primul cântat al cucului, azi sărbătoarea Buneivestiri, 25 Martie) şi se recolta vara. Urmau uscatul la soare, topirea în apă curgătoare sau baltă (pentru a desprinde fibra de ţesutul lemnos), timp de 10-15 zile, apoi iarăşi uscarea.
Chiar şi în această simplificată narare, fibra vegetală apare ca rezultat al rodului seminţei, al lucrării pământului, al intervenţiei luminii şi căldurii solare, al elementului acvatic şi al efortului uman, co-participant direct la şi coordonator al drumului devenirii cânepii.
Când munca naturii se sfârşea, cea a trudei omeneşti continua, cu mai multă efervescenţă, toamna. Venirea frigului (în funcţie de regiune şi de condiţiile vremii, în general fiind consemnată data de 14/28 octombrie) însemna transferarea muncii în gospodărie şi debutul şezătorilor. Cânepa meliţată (bătută cu un instrument special pentru a-i înlătura partea lemnoasă) şi pieptănată (pentru separarea a două calităţi de fire – fuior şi câlţi), se peria şi se făcea caiere, care erau toarse cu furca, deci transformate în fire.
Un prag important în metamorfoza plantei, al transformării caierului în fir, corespundea inevitabil cu o altă „cezură” temporală semnificativă în viaţa omului. Există consemnări care arată că torsul se termina înainte de prinsul Postului Crăciunului – 15 noiembrie –, moment care se sărbătorea cu masă şi petrecere (celebrări interzise de sobrietatea postului).
Începând de toamna târziu, în cadrul şezătorilor, cânepa se depăna apoi cu vârtelniţa, se lega în gheme şi se ţesea la război. Devenită pânză, se croia și cosea. În preajma Paştelui, când şezătorile se opreau definitiv (căci mai existau pauze regulate, de la Crăciun la Bobotează, la pragurile altor sărbători: Filipi – 14 noiembrie, Sfântul Andrei), odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă.
Astfel, el străbătea odată cu obiectul transformării lungul drum al metamorfozei sale. Şi nu oricum, nu ca spectator, ci ca un dimpreună lucrător. Prin această trăire concomitentă, prin conectarea la efortul forţelor cosmice, acest drum conţinea în sine o răsplată: omul îşi parcurgea propria iniţiere şi obţinea legitim accesul în miezul tainelor universului.
Un drum mitic: al metamorfozei seminţei în veşmânt
Cu un proces de desfăşurare atât de complex, prelungit pe parcursul întregului an (de primăvara până toamna se desfăşura îndeosebi lucrarea naturii, de toamna până primăvara se etapiza munca umană) şi parcurs cu concursul întregului cosmos, al omului însuşi şi al uneltelor create de el, periplul cânepii capătă, în mentalitatea tradiţională, tiparul unei călătorii mitice.
Că este aşa, dovezi folclorice sunt destule. Prea complexe chiar pentru o sintetică relatare, iradiind, ca fibre intime, precum capilarele în organismul uman, în structura obiceiurilor de peste an şi a riturilor de trecere (adică apărând constant în derularea destinului pământesc şi cosmic).
Odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă
Una dintre instanţele cele mai semnificative – care concentrează concomitent date ancestrale despre calea iniţiatică parcursă de omul creator şi despre transformarea mitică a umilei vegetale – este „povestea cânepii”, pe care femeile trebuia musai s-o cunoască. Ea este, în termeni moderni, un soi de parolă cu ajutorul căreia persoanele participante la drumul acesteia, iniţiate deci în taina cosmică, își evidențiau rolul și intervenția. Povestea spunea cum cânepa a fost culeasă, topită, meliţată, pieptănată, albită, ţesută… O narațiune recitată cu solemnitate în fața unei entități reglatoare a meşteşugurilor feminine, căreia i se dovedea astfel participarea legitimă la actul transformării mitice. Nici numele acestui trimis cosmic, nici momentul apariției sale şi nici rolul ei de verificator al bunului mers al torsului şi ţesutului ei nu sunt întâmplătoare. Ea se numește Joimărița (care provine de la Joia Mare, care precede Paștele), apare la momentul de încheiere a lucrărilor șezătorilor şi întreabă fetele tinere (cu precădere) şi femeile dacă au tors câlţii şi au ţesut pânza, adică dacă și-au îndeplinit partea ce le revenea din „înţelegerea” cosmică ce leagă destinul tuturor.
Mai apoi, o dovedesc alte numeroase rămăşiţe folclorice ale mentalităţii străvechi în care cânepa, firul, uneltele de tors şi ţesut apar sub formă sacralizată şi reafirmă prin prezenţa lor strânsa, inseparabila întrepătrundere dintre planul uman și cel cosmic, la armonia căruia omul e chemat să contribuie, perpetuând-o. Simbolistica este complexă, lăsând să transpară strânsa conexiune dintre prelucrarea firelor naturale şi destin, viaţă şi regenerare pe de o parte, și capacitatea omului de a da consistență și profunzime acestor ritmuri cosmice, prin participarea conștientă, cu propriul destin, la destinul universului. Mai mult, prin efortul său creator, omul se poziționează chiar în centrul lumii, coordonând elementele naturii în drumul lor spre devenire.
Înainte să fie fir, cânepa este încă o virtualitate şi atât. Când devine fir, momentul este fără întoarcere. Calea metamorfozei sale este de-acum dreaptă şi menirea sa pe jumătate împlinită. Poate de aceea firul a devenit, în credinţele strămoşilor, unul dintre cele mai importante metafore ale curgerii timpului, veşnicei înnoiri şi desfăşurării lente a destinului: cosmic şi uman.
“Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire despre cine suntem noi, românii”
E deja un hipercunoscut fapt acela că mărţişorul este firul timpului, împletit inițial în alb şi negru, contopirea perpetuă de nou şi vechi, prin care lumea se regenerează. În lupta dintre vechiul an, cu toate ale sale, şi Anul Nou (având străvechea dată de început la 1 Martie), timpul însuşi îmbătrâneşte, moare şi renaşte. Este o confruntare de anvergură cosmică între două forţe – una epuizată, alta abia ivită (lipsită încă de vigoare) –, în care omul îşi joacă rolul lui. El poartă mărţişorul, actualizând, la nivel uman, această regenerare a universului şi participând la efortul de reînnoire a cosmică.
Dar, pentru că în viziunea arhaică toate cele ale firii se supun acelorași reguli, comunică și-și răspund la multiple niveluri, viața omului și a universului sunt inseparabil întrețesute. Astfel, firului timpului îi corespunde firul vieții omenești. Pe acesta îl hotărăsc, necruțătoare, Ursitoarele, divinităţile destinului care torc, deapănă și taie firul vieţii. Dar ele pot fi influenţate, tot prin reamintirea, cu dovezi palpabile, a faptului că omul știe, la rândul lui, taina torsului și depănării firului. Pe masa Ursitoarelor, menită a le îmbuna, se lasă deci o pânză nouă și un caier de lână, alături de alte ofrande.