Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

carte

Cristina Andone este scriitor, trainer de creativitate și ronțăitor de mere. Este președintele Fundației Ce Poți Face prin care promovează lectura, în special în mediul rural. Cărțile sale au fost vândute în peste 200.000 de exemplare: seriile Dar Motan, Povești din Pădurea Muzicală, Cartea Bunătății, antologia Nesupusele. În fiecare an susține zeci de ateliere de poveste în sate și orașe ca scriitor-călător. Din 2024 promovează conceptul de carte caldă, o abordare care singularizează anumite cărți pentru copii și le aduce mai aproape de cititori prin experiențe creative.

 

 

Cartea caldă și lectura ca experiență creativă

Cred mult în conceptul de carte caldă: acea carte care nu poate fi găsită decât în cadrul evenimentelor de lectură, de ilustrație sau de scriere creativă. Este un concept de nișă care contravine trendului actual despre cartea ca o marfă oarecare. Este o abordare alternativă: cartea nu este un obiect care poate fi cumpărat pe un raft sau de pe internet ci este mai ales o experiență.  Parcurgi o experiență de carte, intri în universul acelor povești, te joci de-a imaginația cu autorul cărții, atunci poți cumpăra și cartea. Altfel, nu. Sunt cărți rare, care nu pot fi găsite  la vânzare pe niciun site și în niciun raft comercial.

Între cărțile mele, doar Cartea Bunătății. Povești din Moldova și viitoarea Carte a bunătății. Povești din Oltenia sunt poziționate astfel. Pentru a le aduce către copii, fac mult mai multe ateliere decât pentru o carte obișnuită, cu siguranță. De exemplu, anul acesta am avut peste 40 de experiențe de carte la Muzeul Vârstelor, Muzeului Național al Satului, Palatul Culturii Iași, Casa Pogor, în școli, biblioteci, șezători din județele Iași, Bacău, București, Constanța.

 

 

Unde pot învăța tinerii ”meseria” de scriitor?

Ca tânăr, e important să fii mai ales un foarte bun cititor pentru a avea o șansă să devii un bun scriitor. Dincolo de acest lucru, pentru un tânăr ar fi util să cunoască cât mai mulți scriitori, să meargă la lansări de carte și la festivaluri de literatură. În plus, există pentru liceeni un program foarte interesant, gratuit, Joblandia, în care sunt înscrise edituri precum Nemira, Univers, Frontiera – pe lângă alte companii din alte industrii.

Astfel liceenii pot merge în vizită cu clasa la aceste edituri ( cu programare pe platforma www.joblandia.ro), și pot înțelege mai bine ce vor editorii, ce se caută pe piața de carte, care sunt pașii pentru ca un manuscris să fie acceptat. Mai pot vedea care sunt joburile dintr-o editură și cum funcționează tandemul scriitor-editor, inclusiv în promovare. Pot înțelege cum este antreprenoriatul cultural. Dacă ar fi existat platforma Joblandia acum 30 de ani aș fi scurtat multe etape în devenirea mea ca scriitor. Nu îmi pare rău. Dar îmi dau seama că aș fi început mult mai devreme, aș fi primit niște repere mult mai concrete și aș fi avut, în plus, probabil 15 cărți.

 

 

Impactul AI în literatura pentru copii

Cu ascensiunea AI, avem nevoie să reducem tot mai mult distanța dintre scriitorul-om și cititorii săi. După ce ne-am bucurat de ascensiunea vânzărilor în on-line, cred că de acum esențiale vor fi evenimentele. Cred că, sub presiunea concurenței dinspre AI, scriitorul viitorului va reveni la funcția sa primara, atât de umană, de povestitor și…de șaman al comunității.  Va redeveni vindecător de temeri, dătător de sens și de speranța. Maestru de imaginație. Destul de multe responsabilități, nu? Într-adevăr, a fi un scriitor-om în viitor nu va fi puțin lucru.

 

Despre prejudecățile față de literatura pentru copii

Multă vreme, literatura pentru copii a fost considerată un fel de verișoară mai săracă a marii literaturi. În plus, cărțile românești, de orice fel, aveau de înfruntat eticheta de ”mai puțin strălucitoare”, în comparație cu producțiile literare din alte țări.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Vedem o creștere a dezirabilității pentru literatura contemporana româna, cel puțin în ultimii 10 ani. Exista deja colecții de literatură contemporană română în cadrul fiecărei edituri semnificative. Încep să existe colecții de literatură pentru copii, în care scriitura românească începe să aibă o amprentă mai semnificativă. Există un premiu de literatură românească pentru copii. Și cel puțin un festival semnificativ, Șotron. Dar mai ales există comunități foarte active de părinți care caută cărți inteligente și bine scrise pentru copiii lor, cărți scrise de autori români.

Cred că trăim un moment de reviriment în literatura românească pentru copii. Este în egală măsură o bucurie și un privilegiu să fii coleg de generație cu Victoria Pătrașcu, Adina Rosetti, Cosmin Perța, Iulia Iordan, Carmen Tiderle, Petre Crăciun, Simona Epure – pentru a numi doar câțiva dintre scriitorii absolut minunați care publică acum în România. Căutați cărțile scrise de ei:  îi veți oferi copilului vostru șansa conectării la ce înseamnă umor, visare, înțelepciune, inventivitate în spațiul cultural românesc.

 

Cum îi apropiem pe copii de lectură?

A deveni cititor e o cale lungă și nu cea mai simplă. Dar la capătul ei va sta un om liber. Și mult mai fericit. Cum le deschidem copiilor noștri drumul către carte? Le creăm un spațiu
special pentru citit. Eu l-am numit Cuibul cu povești sau Tihnar,
acel loc din casă în care ne refugiem și în care timpul chiar ne lasă în pace. Apoi merită să avem un calendar de citit. Putem să ne creăm singuri acest calendar de lectură pe care punem puncte în fiecare zi, pe măsură ce progresăm cu cititul. E important să citim cu copiii în fiecare zi: rutina ne e cel mai bun prieten, cel puțin în privința bunelor obiceiuri. Mai putem încerca să interpretăm, pe rând, câte un personaj din carte. Ca la o repetiție la teatru. Alternativ, putem căuta vocea care sună cel mai nepotrivit pentru un personaj, de exemplu, o voce subțirică pentru un monstru. Un alt sfat ar fi să creăm un ambient special: perne, un ghiveci cu flori, poate o lumânare ( din cele aparente). Putem pune lângă locul nostru de citit câteva bobițe luminoase decorative: cine spune că luminițele de Crăciun sunt bune doar iarna? Creează magie în orice anotimp. Iar noi vrem ca timpul poveștii să fie magic. Drum bun în poveste!

 

 

Azi se încheie primele două săptămâni de școală.

Se încheie ,,adaptarea”.

Tare bine ar fi să ne așezăm lângă copiii noștri și să le spunem:

,,Știu, știu că nu a fost floare la ureche să pășești din vacanță în clasă. Pare că e doar un pas, însă este o străduință și apreciez lucrul acesta!”

 

,,Să știi că și anul acesta școlar te vor cuprinde toate emoțiile: și cele plăcute și cele neplăcute! Cu unele e tare bine și cu unele e destul de greu… Însă toate emoțiile sunt bune. Va crește încrederea în tine când vei ști că dincolo de orice trăire, oricum ar fi ea, soarele tot o să răsară!”

 

 

,,Uite, eu știu că deși nu toate lucrurile au ieșit ca la carte de când a început școala, (da- te-ai trezit și mai greu, ai și întârziat, ai uitat și desenul acasă) tu poți face toate aceste lucruri-și multe altele- bine, mult mai bine! Suntem aici să te susținem când ai nevoie de noi!

Chiar dacă uneori ai rostit cuvinte nu neapărat plăcute, apreciez că ai dorit să îndrepți greșeala. Este important să dorești să repari. Tuturor li se poate întâmpla să greșească”.

 

,,Să știi că este foarte important pentru mine să te văd jucându-te, să te văd alături de prietenii tăi, să te văd construind, desenând, alergând și intrând în roluri. Da, este important să înveți, să te pregătești pentru școală și este la fel de important să ai timpul liber pe care îl dorești.”

 

,,Uite, sunt aici, te ascult: ți-a fost greu, înțeleg. Uneori este greu. Sunt momente vesele și fericite în viață și uneori momente pe care le resimțim grele și apăsătoare. Însă este în regulă, important este că treci mereu peste ele și știi cum să le primești data viitoare.”

 

,,Vreau să reții că este foarte important să îți asculți corpul. Să îți dai seama când ceva nu este în regulă. Și să ne spui asta. Ascultă-ți simțurile, și gustul, și mirosul și auzul și văzul și senzația de pe piele. Nu te îndoi de ceea ce simți și comunică lucrurile acestea.”

 

,,Uite, cum ar fi să ai o listă cu lucrurile pentru care ești recunoscător? Într-o zi poți să scrii 3 lucruri, alteori unul singur. Însă este bine să analizăm, la final de zi, lucrurile pentru care suntem recunoscători. Ne vom dărui stare de bine, știi?”

 

 

,,Ce gest de prietenie ai dăruit azi, ai primit azi? Prietenii buni sunt unul dintre lucrurile cu adevărat importante în viață. Fii unul! Primește prieteni lângă tine!”

 

,,Te iubesc! Și nu doar atât; îmi place de tine! Te plac pentru că ești vesel, glumeț, darnic, atent, te cațeri ca nimeni altul pe spaliere, ajuți melcii care traversează poteca, pui grăunțe pentru păsărele și aduni castane cu grijă. Ohhh…și sunt atât de multe alte lucruri pentru care te plac…”

 

Și câte și mai câte poți spune după primele două săptămâni de școală! Lista e lungă, iar fiica ta și fiul tău așteaptă cu inima laaaarg deschisă să primească vorbele tale calde și pline de încredere. Vă las acum. Știu că vreți să stați de vorbă….

 

Editura Paul Editions anunța lansarea unei colecții de memorii biografice despre cele mai reprezentative personalități pe care le-a avut țara noastră. Cartea în două volume „Mari Romani – La răscruce de veacuri” semnată Nicolae Petrascu cuprinde o serie de scrieri unice, istorisiri și trăiri adevărate ale autorului. Primul volum apare astăzi, 18 septembrie, iar cel de-al doilea volum se va lansa pe data de 25 septembrie.

În cele aproape 300 de pagini ale volumului I, cititorii sunt transpuși în veacuri demult apuse și vor avea ocazia să îi descopere și altfel pe unii dintre cei mai mari poeți, scriitori, pictori, sculptori și diplomați romani. Primul volum din serie începe cu viața poetului Vasile Alecsandri. Autorul povestește pe larg despre frumoasele momente de dragoste trăite de poet cu franțuzoaica Dridri, Maria Cantacuzino și Elena Negri care a fost „Pasiunea cea mai mare și cea mai romantică a lui Alecsandri. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile „Lăcrămioarele”, care prin suflul lor liric ating culmea eroticii și elegiei lui.”

Volumul continua cu mărturii despre Nicolae Grigorescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion I. C. Brătianu, Theodor Șerbănescu, sculptorul Ioan Georgescu, poetul, dramaturgul și prozatorul Dimitrie Constantin Ollanescu-Ascanio, Duiliu Zamfirescu, George Cavadia, Mihail Kogălniceanu (căruia autorul îi dedica patru capitole în care povestește despre omul, diplomatul, familistul și iubitorul de artă Kogălniceanu), Costache Negri și marea lui dragoste Giuseppina Berta, Cesar Bolliac, dascălul Ioan Popescu, fabuloasă nunta a Mariei Bibescu, Ioan Mincu, pictorul G. Demetrescu Mirea și opera sa de „tablouri idealiste, adică cele de imaginație sau evocație, și cele realiste, portretele”; amintiri asupra originii și familiei lui Ion Luca Caragiale; primari „de odinioară” ai Bucureștilor și se termină cu un capitol dedicat Crăciunurilor „de altădată”.

„În plenitudinea mulțumirilor, după ce pun la cale și purcelul fript cu mărul în gură și feliile de cozonac moldovenesc cu stafide roșii, mici, fără sâmbure, și crescut cât snopul – orgoliul gospodinelor – și după ciocniri de pahare cu vin roșu de Nicorești care aduce a viorele, simt nevoia cântecelor de lume, și, la un semn al lui conu Costache, Marghiolita își drege glasul și începe să cânte acompaniindu-se cu chitara, ținându-i isonul încet, conu Costache, melodia nostalgică de tinerețe: De-aș fi iubito, gingașa floare, /Ce crește ’n vale lângă pârâu, /Mi-aș da și rouă și mândrul soare, /Pe-o rază dulce din ochiul tău… Ea-i transporta pe toți. N-or fi având și oamenii aceștia suferințele lor, neplăcerile lor, tristețele lor? Desigur, da. Dar credința în Cel de Sus îi întărește. Fiecare e mulțumit de soarta lui. Viața li se pare frumoasă, pașnică, senină. E un Crăciun al credinței, al credinței vii și sfinte”.

În volumul II al seriei „Mari Romani – La răscruce de veacuri” printre titanii care au rămas în istorie și pe care autorul îi aduce în atenția publicului, se numără: George Enescu, Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Ghica, Matei Millo, Take Ionescu și Grigore Manolescu.

Nicolae Petrascu, fratele pictorului Gheorghe Petrascu, a trăit în perioada marilor schimbări și progrese care au așezat România în rândul celorlalte state europene. În 1885 este numit atașat în Ministerul de Externe, iar în 1888 devine șef de cabinet al lui Petre P. Carp. Este numit secretar de legație la Paris în 1889 și apoi la Istanbul în 1890.

La recomandarea lui Titu Maiorescu, tine, începând din 1892, un curs facultativ de Istoria literaturii romane la Universitatea din București. L-a înlocuit pe Ion Luca Caragiale la Direcția Teatrelor, pe timpul lipsei acestuia din țară. S-a remarcat prin campania dusă pentru reorganizarea teatrelor naționale și a conservatoarelor de muzică și artă dramatică. A susținut necesitatea că scriitorii și artiștii să fie sprijiniți de către stat. A fost un prețuitor al artelor plastice și a cunoscut îndeaproape multe dintre personalitățile vremii. Pentru a își arăta recunoștința în fata geniului multora dintre ei și cu scopul de a nu rămâne uitați, acoperiți de praful neiertător al timpului, Petrascu a publicat lucrarea de față în care face fiecăruia o scurtă biografie și rememorează cele mai semnificante și tăinuite momente din viața lor.

„În atingerea gândului urmărit, mărturisesc a fi fost ajutat de o predispoziție firească, darul de a admira cu sinceritate tot ce am întâlnit în înfăptuirile lumii că bine, frumos și adevăr. Optimismul aprecierilor mele, despre fiecare în parte și despre toți în general, ca și despre spiritul secolului, a găsit un răsunet mai presus de toate așteptările.” (N. Petrascu)

Cele două volume „Mari Romani – La răscruce de veacuri”, de Nicolae Petrascu vor fi disponibile, împreună cu ziarul Adevărul, la chioșcurile de presa din data de 18 septembrie, pe site-ul editurii, www.pauleditions.ro, în magazine online (Libris.ro, Elefant.ro, Librărie.net, Bookzone.ro, Librex.ro, LibrariaDelfin.ro, Carturesti.ro), în librăriile din toată țara (Compania de Librarii București, Carturesti, Sedcom Libris Iași, Prăvălia cu cărți) și în curând pe rafturile librăriilor Sedcomlibris Suceava (Librăriile Alexandria) și Compact Brașov (Librăriile Bookcity).

Editura Paul Editions a fost înființată în anul 2016. Cărțile publicate acoperă domenii diverse precum istorie, memorialistica, jurnale, biografii etc. Printre autorii de renume ai editurii se numără: Nicolae Iorga, I.G. Ducă, Alexandru Marghiloman, Alexandru Tzigara-Samurcas, Cristian Troncota, Paul Niculescu-Mizil, Constantin Argetoianu (Seria „Memorii pentru cei de mâine”); Constantin Dimitrescu-Severeanu (Volumele „Din amintirile mele. Intimități din cercul palatului regal”) și mulți alții.

 

Geanina Petre este persoana care a dovedit că nu se dă deoparte de la nimic, nici măcar atunci când e arătată cu degetul și aliniată lângă cei care cerșesc sau fură. Nici când e făcută țigancă, nici când aude chicoteli pe la spatele său având în vedere categoria din care face parte, cea de romi. Și-a văzut mereu de traiectoria sa, a ținut strâns cu dinții de obiectivele sale, iar azi o găsim în trustul Antena, dar și în brațe cu două cărți despre cum i-a fost copilăria și viața în Ferentari.

Nu se vaită prea mult, nici nu are motive, căci a avut o familie care a sprijinit-o permanent și o face în continuare, care i-a insuflat valori și credințe. Totuși, a văzut cu ochii săi violență multă în cartierul unde a copilărit, a dat nas cu poliția zilnic care patrula și veghea asupra locurilor și a avut prietene cu care mergea la braț a căror mame vindeau droguri, însă a înțeles că trebuie să discearnă singură  între ce e bine și rău.

Amintiri din Ferentari, cartea scrisă de Geanina ajunge să fie cea mai citită carte a tinerei care nu se dorea scriitoare. Subiecte tabu, lucruri interzise, lupta cu prejudecățile societății, zâmbete, toate adunate sub același cotor. Să o cunoaștem!

 

 

Geanina, cum te găsesc în prezent? Liniștită? Te întreb acest aspect pentru că o să vorbim și despre neliniștile pe care le-ai avut în copilărie.

Agitată, așa mă găsești. Eu mereu trebuie să fac ceva sau să fac planuri pentru ceva. Momentan, încerc să mă împart între muncă, casă și nouă mea pasiune pentru design vestimentar.

Iar dacă vorbim despre neliniștile din copilărie, una dintre ele a fost: „eu ce voi face  cu viața mea?” Mã îngrozea gândul să îmi găsesc un job doar pentru a mă întreține. Trebuia să fie ceva pentru care să lupt, să ajung undeva, nu doar să supraviețuiesc și eu doar asta vedeam în jurul meu. Și uneori nici măcar asta.

 

Simți că acum, odată și cu rolul de mamă în societate, ți-ai găsit locul?

Rolul de mamă m-a făcut să conștientizez și mai mult dorința mea de reușită. Acum nu vreau să reușesc doar pentru mine, ci pentru copilul și familia mea. Cumva, am avut mereu în mine o competiție cu propria persoană, uneori e bine, alteori, nu. Și. totodată, copilul meu este motorul vieții mele. Când am o stare proastă, mă uit în ochișorii lui și mă dezmeticesc. Nu are nevoie de o mamă care nu reușește. Copilul nu devine ceea ce îi spui, ci ceea ce vede. Și vreau să vadă în mine o mamă încăpățânată și determinată. Nu avem soare pe stradă noastră?! Îl aducem noi!

 

Cum te împarți între atribuțiile de la serviciu și cu cele de acasă?

Sincer, mediul în care lucrez e dinamic și haotic. Haosul și schimbările de la oră la oră au devenit parte din mine. Așa e în Tv , zăpăceală. Nu există stabilitate, poți munci o lună la un proiect ca în 10 minute să se anuleze tot. Dar, m-am obișnuit cu tensiunea asta. Iar acasă, din fericire, mama se ocupă de tot, de la copil la mâncare, curățenie etc. Dar în altă ordine de idei, nu mă regăsesc în ideea de gospodină. Adică nu aș putea niciodată să fiu doar acasă și prin bucătărie. Nu zic că e un lucru rău, dar nu ar funcționa pentru mine.

 

Spune-mi mai concret cu ce te ocupi în trustul Antenei, dar în special cum ai ajuns acolo!

Ohooo, long story! Drumul meu în Antena a început în urmă cu vreo 6-7 Ani. Prima dată, când mi-a încolțit ideea de a lucra în Tv, mama s-a panicat. A zis: „Cum în Tv?? Păi, cum ajungi tu acolo? Și tu ești țigancă, mamă, cum or să te primească între ei?”. Nici studii nu ai, vii și din Ferentari”. Toate lucrurile astea ea le-a zis pentru că voia să mă protejeze, îi era teamă pentru mine. În mare, avea și dreptate. Nu cunoșteam pe nimeni în domeniu, studii nici atât.

Însă, eu nu aveam niciun dubiu că nu pot, nu știu cum să îți explic . În sinea mea, eu știam că pot. Șansa a apărut când am auzit de un concurs la Radio. Era o platformă care caută oameni ce voiau să publice pe site-ul lor texte interesante. Și a fost un semn! Eu am trimis o mostră de text, pur și simplu am povestit cum e viața în Ferentari, în stilul meu. După ce am trimis mostra de text, ce crezi?! M-au chemat la biroul lor să semnăm un contract, iar eu să îmi public articolele acolo.

Am prins curaj văzând că editorul de acolo m-a validat cumva și nu am să îi uit numele niciodată. Mihai Mincan îl chema. Nu am mai auzit de atunci de el. Cred că Dumnezeu mi l-a scos în cale și de acolo m-a lăsat să gestionez eu. Articolele erau virale la momentul ăla, eu eram super entuziasmată. Și ca idee, eu la școală nu am dat vreun randament wow, era așa, să trec clasa. Și mai apoi, eu să scriu și atâția oameni să aprecieze a fost wow!

Am scris aproape un an acolo, apoi am auzit că se caută reporter la o emisiune Tv. Am aplicat, am fost la interviu și am devenit reporter. După o vreme, am aplicat la alt proiect și am scăzut în „grad” :))) Eram asistent de producție. Practic, căram chestii dintr-o parte în alta. Mâncarea concurenților din emisiuni, apă și mă asigurăm că e totul ok până începe emisiunea. Apoi, m-au pus pe departamentul de casting, adică să aduc oameni pentru diverse proiecte, de la vedete la oameni simpli. Și am rămas pe poziția asta până în prezent.

 

 

Ușor sau greu a fost să te integrezi în această „lume”? Cred cu tărie că au fost glume pe seama etniei tale, a culorii pielii, a poveștilor din Ferentari.

A fost greu la început pentru că eu trebuia să demonstrez că îmi merit locul acolo. Fiind singura pată de culoare, unora li se părea absurd să am capacitatea de a mă face utilă în domeniu. Dar mereu oamenii din jurul meu s-au împărțit în două tabere: fie mă plăceau foarte tare, fie mă disprețuiau foarte tare. Nu era cale de mijloc, asta stârneam eu.

Glume? Răutăți? De fiecare dată când apărea la vreo știre că un țigan a făcut și a dres, auzeam: „Ai dracu țigani..” și apoi își dădea seama careva că sunt prin preajmă și încerca să o dreagă” Hei, tu nu eșți așa, mă refer la ceilalți” . Nu mă încălzea cu nimic, dar îmi vedeam de treabă. Eu trebuia să țin cu dinții de acest job. Norocul meu a fost că mulți mă și simpatizau, și numărul celor care mă plăceau era mai mare decât al celor care mă disprețuiau.  Și ca să vezi, uneori prejudecățile veneau și din partea concurenților pe care i le aduceam la emisiuni.

Am avut un proiect în care unii trebuiau să stea într-o casă un număr de n zile și apoi să câștige un premiu. Unul dintre concurenți, mi-a predat mie și celorlalți colegi din producție lucruri personale, printre care un lănțișor de aur. La finalul competiției, în toată nebunia aia, lănțișorul dispăruse. Și dintre toți colegii care eram, el a zis: „Geaninei i-am predat lănțișorul!” Evident, eu în ochii lui eram cea mai suspectă, doar nu era să îi fi furat lănțișorul vreunul dintre colegii mei blonzi :)) .

La final, întreagă echipa am verificat și portofelul în care avea lănțișorul avea o găurică. Deci? Geanina nu a dus lănțișorul la amanet sau ceva, cel mai probabil a căzut prin gaură, fiind subțire și aia a fost.

Ironia vieții e că peste ani m-am reîntâlnit cu acel fost concurent și m-a felicitat pentru parcursul meu profesional și m-a întrebat dacă pot să îl ajut cu un job:)

 

 Apropo de locul copilăriei tale, cum îl poți descrie?

Dramă, sărăcie, scandal, bătăi. Eu le trăiam din exterior, chestiile astea se întâmplau în rândul familiilor prietenelor mele, ale vecinilor. La noi în familie a fost echilibru, stabilitate, nu pot să zic că mi-a lipsit ceva. Dar am trecut și eu prin chestii. În urmă cu mulți ani, aveam vreo 13-14 ani, magazinul părinților mei a fost spart. Cu noi în casă s-a întâmplat asta. Era un magazin la parter, 2 camere magazin, 2 de locuit. Nici până acum nu pot înțelege cum l-au spart cu noi în casă.

De fiecare dată când mă gândesc la asta, îmi dau seama ce mare e Dumnezeu. Păi, dacă vreunul dintre noi se trezea în timpul ăla să meargă la baie?! S-ar fi întâmplat o tragedie. Cu siguranță, persoanele care au intrat peste noi ne-ar fi dat la cap dacă ne trezeam. Dar Dumnezeu a fost cu noi și nu s-a întâmplat asta. Toată treaba a lăsat urme, fiind copil la vremea aia m-am speriat foarte tare. Și în perioada aia de după spargeri, pentru că s-a întâmplat de două ori, nu dormeam cu nopțile, dacă auzeam vreun zgomot, eu fugeam la ușa sau la geam. Și acum noaptea, dacă aud un zgomot mai puternic, verific uși, geamuri. Traumă, pe scurt.

 

Ce elemente ți-au marcat copilăria, Geanina? Violența sub toate formele? Discriminarea și rasismul venit din toate părțile? Ce-mi poți spune?

Discriminarea e un cuvânt așa dur. Unii sunt atât de ipocriți, nici măcar nu o admit. Spun că ce? Nu e vb de discriminare, e vorba de ceea ce fac țiganii. Păi bun, sunt de acord, marea majoritate a țiganilor fac chestii nasoale. Dar, atenție, nu toți facem asta! Lucrul asta nu îl înțelege societatea. Chiar o tipă mi-a zis demult: „Fă, lucrez la un de ăsta de parfumuri și fac combinații. Îi fur de rup. Oricum sunt țigancă și se așteaptă la asta!”

Deci, e un cerc vicios!  Eu vreau doar să mă cunoști și apoi să îți spui părerea despre mine, dar nu înainte.

Personal, chiar dacă am demonstrat de-a lungul anilor că sunt un om corect, muncitor, tot mă aștept din partea unor persoane cu care râd și glumesc și care, în aparență, mă respectă, dacă li se pare ceva pe dos, vin cu  „așa sunteți voi, țiganii „, tot cu concluzia asta pleacă în viață.

Dar pe mine nu mă mai rănește, rasismul este ceva ce există, și sunt două variante: fie rămâi în carapacea ta de teamă că vei fi pus la colț, fie treci de victimizarea „Vai, sunt țigan și lumea e rea” și îți depășești condiția.

Eu nu pot să trăiesc în umbra victimizării, eu nu sunt o victimă, eu sunt doar o persoană care trebuie să muncească de două ori mai mult din cauza unor mentalități. Dar e ok, pot!

 

Simți că trebuie să muncească romii mai mult că românii?

Întotdeauna, și nu o zic cu frustrare sau ceva. Dar așa e, sau poate depinde de oamenii pe care îi întâlnești. E așa subiectivă treaba asta! Pentru că sunt unii oameni care te văd și te îndrăgesc imediat. Și sunt alții care, deși te recomandă anumite calități, tot nu dau doi bani pe tine. În concluzie, român/ țigan ce oi fi, important e să fii om.

 

Încă simți că te urmăresc etichetele în viață?

Logic. Și chiar de la chestii absurde. Un exemplu, uneori îmi mai pun poze pe facebook, și în unele sunt în casă. Și chiar am prins o discuție ceva de genul: „Păi, voi țiganii, așa vă faceți casele mari!”  Nu știu dacă subiectul era cu răutate Sau cu invidie, sau ambele.

Însă, oamenii se așteaptă ca țiganii să își facă case mari cu turnulețe, vile, sau să conducă nu știu ce bmw nou. Și, evident, că toate astea agonisite din lucruri necinstite. Dar eu sunt unul dintre acei țigani care au lucrat la o casă mare în decursul a cinci ani. Pentru că ce să vezi?! Era muncă cinstită. Dar oamenii nu înțeleg asta. Sau le e mai ușor să creadă  că ai făcut vreo combinație, cred că fac asta ori din neputință lor, ori răutate și prejudecăți.

Da știu, sunt și țigani cu case cu trei etaje făcută din cerșeală, spre exemplu. Sau tâlhării. Dar nu sunt unul dintre aceste exemple. Asta mă enervează când se generalizează.

 

 

Ești o excepție, Geanina?

Nu sunt o excepție, din contră, cred că printre cunoscuții mei există persoane mult mai dotate decât mine. Din multe puncte de vedere, emoțional, psihic. Diferența dintre mine și ceilalți este „foamea” . Foamea de a reuși în viață. Foamea de a crea ceva din nimic.

 

Cum ai luat decizia de a-ți scrie copilăria  și viața pe care ai avut-o în Ferentari? Care este scopul cărților tale?

Din distracție. Multe faze, de fapt cartea în sine e plină de întâmplări tragico-comice. Și pe lângă că am vrut să afle și alții cum e viața în Ferentari, am vrut să arăt că dacă viața îți dă lămâi, faci limonadă, că nu contează de unde vii, ci ce faci cu ceea ce ai.

Bine, nu te gândi că m-am trezit cu dorința de a deveni scriitoare. Nici nu mă consider asta, din respect pentru cei care fac asta de o viață și o fac la un nivel. Deși cartea a fost nominalizată la cartea anului în cadrul editurii, mi-a încălzit sufletul treaba asta, însă rămâne doar la nivelul de „am făcut-o și pe asta”.

 

Cu ce valori ai crescut și te-au făcut omul de azi?

Valorile pe care le-am văzut la ai mei. Chiar zilele trecute treceam prin niște stări. Eram ușor debusolată și tata mi-a zis: „Nu mai dispera, toate vin la timpul lor! Nu poți forța chestii. Ai răbdare”. Chestia cu răbdarea e ceva ce eu trebuie să învăț, ai mei îmi insuflă asta, dar eu încă învăț cum să am răbdare. Eu sunt genul care își pune în minte un plan, pleacă la drum cu putere maximă, apoi, pe parcurs, dacă nu se leagă repede, pierd din energie și entuziasm. Ceea ce e o prostie, dar lucrez la asta. Am învățat de la ei mei să fiu onestă. Adică dacă tu îmi zici „Știi să lucrezi în programul Excel?” Eu să îți zic:„Nu , dar învăț” . Și multă muncă, asta am mai văzut la ai mei. Și s-a prins de mine. Deci, răbdare, muncă, onestitate. Cu asta am venit de acasă.

 

Când auzeai voci negative, de unde îți luai resursele?

Le aud și acum. Îmi luam și îmi iau resursele din faptul că nu am încă tot ce îmi doresc.

 

 

E aproape un an de când scriam cu bucurie despre „Marchizul… lui Brad Florescu și iată-mă acum, în prag de Crăciun, cu al doilea volum din seria Poveștile lumii în brațe – „Ce a uitat călătorul” (Frontiera, 2022) – înconjurat de o certitudine zdravănă și o dilemă plutitoare. Să încep cu certitudinea.

Pentru piticimea din familia subsemnatului, „Marchizul” a fost și rămâne carte de căpătâi. Mai cu seamă Oaia Tași din Tibet, Daivau din Birmania, Cei trei frățiori, și Ce a făcut Marchizul… (ambele italienești) au fost citite, răscitite, povestite și răspovestite atât de mult că nu m-ar mira deloc ca, la cât le-au repetat, să rămână în folclorul familiei pentru mai multe generații. Așadar, noul volum din serie ne bucură tare, dar nu ne ia prin surprindere. Iar ce am scris despre Marchiz rămâne valabil și cu privire la Călător (ale cărei ilustrații dibace și poznașe sunt de astă dată semnate de Ștefan Georgescu) – pe deasupra același haz tonic și aceeași ironie surâzătoare, pe dedesubt același bulgăre incandescent de înțelepciune transculturală, veche de când lumea și mereu proaspătă.

Ceea ce mă aduce mai aproape de dilema sus-pomenită. Cei care îl citesc pe Brad Florescu știu bine că are din preaplin toate cele necesare pentru a-și crea propriile povești: darul stăpânirii frazei & ritmului, un duh imun la convenționalisme și un simț nebun al paradoxului. Iar peste acestea se adaugă un fler ce-l ferește de exagerări și bateri de câmpi și o versatilitate dezarmantă – poate rostogoli pagini în șir care să te țină cu gura căscată sau poate captura dintr-o mișcare o problemă stufoasă în acul unui aforism (se pare că din cauza asta unii îl consideră cam… aforisit). Pe scurt, Florescu îți lasă impresia că ar putea scrie cu aceeași ușurință cam orice se poate scrie sub soare – de la librete de operă la roast-uri, de la epopei la cărți de bucate. Și atunci se pune întrebarea – cum poate un asemenea scriitor iubit de cuvânt să se autolimiteze la o muncă atât de modestă, de „antologator și adaptor”? De ce să rescrii când poți să scrii „din propria inspirație” (ca și cum vreodată pe lumea asta ar exista „inspirație proprie”)? De ce să alegi să fii doar un scenograf discret când poți să fii actorul principal? Sau, pentru că îl știu iubitor de muzică simfonică, de ce – în loc să fii solist ori dirijor – să alegi să fii… acordorul? (admit că această din urmă comparație e cam imprecisă, fiindcă în cazul de față, al poveștilor vechi, nu „orchestra”, ci urechea publicului este dezacordată).

În fine, de ce să te umpli de praful altora când poți să tu să shine bright like a diamond? Și, mai ales, de ce să riști? Oricum, a scrie e riscant, dar măcar riscul de a scrie prost te privește doar pe tine. Dacă însă repovestești prost, greșești și față de tine, și față de operă (iar când zic „operă” mă refer, în acest caz, la ghemul acela de înțelepciune perenă care e pentru toți, dar de care nu te apropii oricum), și – aici e aici! – față de cel care, din cauza ta, nu mai ajunge niciodată la operă. Cumva, munca de repovestire a poveștilor lumii se aseamănă cu restaurarea unei uși scorojite a unei case vechi de tot, cu un lacăt mic, cu balamale ruginite și puțin întredeschisă. Dacă o lași cum e și treci pe lângă, nu vei ști niciodată ce e în spatele ei (lumea de azi oricum știe să se uite numai pe ecrane mari, nu prin gaura cheii – semn că nu mai are simțul lui dincolo). Dacă o iei la periat și șlefuit și o ungi cum se cuvine și la urmă, eventual, îi aplici tratamentul știut cu iarba-fiarelor, ușa se deschide larg și te invită pe tărâmul celălalt, cu răsplată pe măsură. Dar dacă nu ai răbdare și tot ce te duce capul să folosești e ranga, barosul și rotopercutorul, iese sigur prost: ai toate șansele ca, odată cu ușa pe care tocmai ai sfărâmat-o, să se prăbușească și casa peste tot ce e înăuntru – vase de preț, cărți legate în piele și mobilă unicat – și, desigur, peste tine. Și aici nu mai poți da undo, pierderile sunt ireversibile și nu există sancțiuni lumești satisfăcătoare pentru atare neghiobii.

Cu alte cuvinte, există o mie și una de moduri de a da greș cu repovestirile. Să alegi doar în funcție de criteriul comercial, să tai de unde nu trebuie, să renunți la anumite „detalii” pentru a face povestea mai ușor de digerat, mânjind fireștile sensuri originare de dragul updatării. Și să te căznești să le modifici după chipul stâlcit al zeului FUN!, adică să le faci #superatractive #megainteractive #hiperdistractive, întinându-le farmecul ludic. Și, mai ales, pentru a le debarasa de orice nu sună suficient de modern, să le torni într-o limbă săracă, disfuncțională și lipsită de orice mister, în propoziții scurte și stupide, ca nu cumva să nu forțeze cerebelul copiilor digitalizați din fragedă pruncie.

Acum probabil e un pic mai clar că, de fapt, cu Poveștile lumii, Brad Florescu a încercat calea cea mai riscantă și mai migăloasă, pe care o străbați doar dacă, pe lângă un munte de talent, ai discreție și dragoste. Și a reușit: ușa casei celei vechi s-a deschis primitoare. Intrați fără grijă și bucurați-vă de comoară!

 

 

17 noiembrie 2022, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Volumul Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (1948-1958) de Cornel Jurju și Cosmin Budeancă va fi lansat joi, 17 noiembrie 2022, ora 18, la Muzeul Național al Țăranului Român (Sala Media, Str. Monetăriei 3).

 

Cartea a apărut la Editura Polirom (ediţia a II-a, revăzută și adăugită), cu sprijinul Clubului Monarhiștilor Clujeni și al Fundației Culturale Memoria și conține o prefață de Doru Radosav și o postfață de Ruxandra Cesereanu.

 

Vor lua cuvântul: Ana Blandiana, Doina Jela, Clara Mareș, Cornel Jurju, Cosmin Budeancă.

Moderator: Mihai Gheorghiu.

 

Organizatori: Muzeul Național al Țăranului Român, Clubul Monarhiștilor Clujeni, Fundația Culturală Memoria, Editura Polirom.

 

Despre carte

„Dorința mea, după Revoluție, o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul ,,Șușman”. N-am vrut să vorbesc atâta pentru mine, mai mult m-am simțit obligată să fac în așa fel încât să știe lumea de Șușmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să să știe cine o fost, de ce o fost fugiți și ce-o făcut. Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit. O fost vremuri grele să fii tăt timpu’ hăituit de Securitate și să umbli cu ranița în spate după alimente, prin frig și prin ploaie… Cât de tristă era viața aia, de om hăituit, fără să fi făcut nimic, numa’ că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai fi făcut ceva, ai fi zâs: No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai fi simțit vinovat. Am greșit, am făcut, acuma suport consecințele, da’ așa… Pentru ce? Că n-ai gândit ca ei? Că am vrut să fim liberi? Să ne exprimăm liber? Merită multe povestite. Multe nu ți le mai aduci aminte, cum o fost ele atuncia, cât erau de tragice. N-o fost simplu, da’ mi-o făcut plăcere să povestesc, pentru că românii de azi și de mâine trebuie să știe prin ce am trecut noi. Am făcut un efort, da’ cred că merită, pentru că trebuie să rămână ceva după noi, iar vorbele-s vorbe și scrisu-i scris.” (Lucreția Jurj)

 

„Spre deosebire de alte lucrări memorialistice, aceasta este o carte provocată de istoricul oralist. Ea s-a născut, pe de o parte, dintr-o presiune interioară a femeii luptătoare din munți de a depune mărturie despre dramele de care a avut parte, elaborând personaje din fatalitatea amintirilor tragice, iar pe de altă parte, din imperativele exterioare, circumscrise discursului public, ale istoriei interzise atâtea decenii. Prin urmare, este o mărturie a unui om simplu, care nu are emfaza auctorială a literaturii memorialistice apărute după 1989. Lucreția Jurj povestește ,,istoria ei”, care în mod indirect a fost și istoria noastră, nespusă, dar împărtășită.” (Doru Radosav)

 

„Lucreția Jurj înțelege cât de importantă este neuitarea, memoria, în istoria recentă a României; de aceea, mărturia ei se dorește a fi simplă, fără zorzoane, fără o stilistică anume, fără tropi, în linia adevărului franc. Dar la fel de limpede Lucreția Jurj înțelege cât de necesară este rostirea durerii, relatarea suferințelor (fie și într-un mod discret).” (Ruxandra Cesereanu).

 

 

Andreea Mâniceanu s-a născut la Giurgiu, la 27 noiembrie 1992. Este absolventă a Facultății de Istorie, Universitatea din București, specializarea „Istoria comunismului în România”. În prezent lucrează la Muzeul Municipiului București, în cadrul primului proiect expozițional de antropologie urbană din România – „Muzeul vârstelor – de la copilărie la senectute”, găzduit de Casa Filipescu-Cesianu.

 

Interviu pe scurt

De unde pasiunea pentru scris?

Pasiunea pentru scris a existat de când mă știu, încă din copilărie mi-a plăcut să citesc, iar apoi să scriu. Drumul meu profesional a făcut ca această pasiune să fie valorificată, pentru că am întâlnit oameni care m-au sprijinit și pe care i-am luat drept model.

 

Povestea doamnei Arlette Coposu

Arlette a îndurat paisprezece ani de temniță comunistă fără nici o vină, a fost arestată în urma unui proces înscenat, atât ei cât și surorii ei li s-a reproșat că au colaborat cu informatori francezi. Au fost declarate dușmance ale poporului, neavând nici o vină.

 

De ce recomanzi această carte

Cartea despre Arlette o recomand tuturor mai ales elevilor de liceu, deoarece este scrisă într-un mod foarte ușor de înțeles.

 

Un sfat?

Dacă ar fi să le ofer azi un sfat tinerilor, este acela, să facă întotdeauna ceea ce le place, să-și asculte chemarea.

 

 

8 septembrie 2022, ora 16.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 8 septembrie 2022, la ora 16.00, la Sala Media, la lansarea cărții Retorică vestimentară: cămașa cu altiță (Valorificând colecțiile Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală), de conf. univ. dr. Varvara Buzilă, șefa Secției Etnografie, de la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală, din Chișinău. Volumul a apărut la Editura LEXON-PRIM, din Chișinău, în 2022, și are 311 pagini cu ilustrații. Editarea cărții, cât și plasarea ei, vin în susținerea elementului Cămașa cu altiță – element de identitate culturală în România și Republica Moldova, înaintat pentru înscriere în Lista reprezentativă UNESCO a patrimoniului cultural imaterial al umanității.

 

Cartea precizează contextul sporirii interesului societății românești pentru identificarea semnelor identitare și cunoașterea semnificațiilor lor. Este o necesitate firească, impusă de revoluția comunicării, care ne face să interacționăm intens, scurt, explicit. Între codurile de comunicare utilizate, cel vestimentar este prolific și rămâne esențial în afișarea identității purtătorului. Vestimentația este cel mai cuprinzător ecran al comunicării noastre cu lumea, al prezentării noastre celorlalți. Constatăm, unii mai mult, alții mai puțin surprinși, nuanțarea discursului vestimentar prin componenta etnică și prin comportamente raportate la tradiție.

 

Din costumul tradițional femeiesc, destul de bogat, odată ce a ținut de veșmânt și de distincție sute și mii de ani, societatea a ales drept piesă de referință cămașa cu altiță sau ia cum se grăbesc, mai ales, tinerii s-o numească. Dar, deoarece cămașa este principala piesă a costumului tradițional și configurează acest ansamblu format din mai multe haine, pe aceasta s-a pus accentul decorativ, realizat cu ajutorul artei acului și al artei țesutului, încât este cea mai elaborată haină din punct de vedere artistic.

 

Această cămașă are un potențial artistic înalt, înțeles și valorificat pe măsură, de forța creatoare a tradiției.

 

Lucrarea ia în dezbatere caracteristicile principale ale cămășii cu altiță, denumirile și arealul ei, originea cuvântului altiță, optând pentru filiera ei latină, semnificațiile motivelor și ale câmpurilor ornamentale ale cămășii. Astfel, stabilește cele mai frecvente motive întâlnite pe altițe, încreț, râurile de pe mâneci, cele de pe pieptul și spatele hainei. În interpretarea semnificațiilor pornește de la sensurile denumirilor acestor părți ale cămășii cu altiță, care au o circulație impunătoare în spațiul cultural românesc. Acestea constituie structura cămășii și corespund modelului mito-poetic al lumii.

 

Ineditul cărții constă și în imaginile inserate. Pentru o mai bună ilustrare a ideilor, cartea prezintă cele mai vechi poze cu oameni îmbrăcați în portul tradițional, pentru a observa imaginea lor de ansamblu, modul cum arătau costumele, cum erau purtate și cum arătau purtătoarele lor. Partea a doua a cărții completează discursul cu 101 cămăși cu altiță, integrate în costum, din patrimoniul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală, cel mai bogat și mai reprezentativ în domeniu, din Republica Moldova.

 

Florin Marin este din județul Călărași mai exact din Oltenița și a venit cu gânduri mari în București în anul 1995. A început studiile la facultatea de Istorie din București și acolo și-a descoperit pasiunea sa pentru cărți. Cochetând cu zona de anticar, oamenii de profil i-au remarcat talentul și l-au rugat să îi ajute în vânzarea cărților.

 

Cine este Florin Marin? De unde ați pornit și de ce este necesar un astfel de soft?

Timp de 15 ani am vândut cărți vechi, în primii ani pentru un domn fiindcă aveam doar 19 ani când am venit în București și după aceea mi-am făcut eu tarabe la Universitate, undeva prin 2005 am avut 11 tarabe și în 2011 am fost nevoit să le închid, legile ce se dăduseră atunci.

Văzând cum oamenii mă întrebau de anumite cărți, de anumiți scriitori și mi-am dat seama că trebuie să existe un loc unde doar la un click să avem aceste informații, să fie indexați pe categorii, pe timp, pe țări, etc.

 

De când lucrați la acest soft?

M-am apucat acum 4 ani să lucrez la el. Am luat fiecare autor și l-am pus pe perioada în care a trăit și bineînțeles i-am clasificat și pe specializarea fiecăruia, ăsta este un mic exemplu de filtrare. Am încercat să acopăr toate ariile la fiecare specializare cum ar fi matematică, fizică, chimie, poezie etc. Să înțelegeți NU sunt un savant, eram un vânzător de cărți, doar știam ce să caut pe internet să construiesc puzzle-ul, el era acolo doar că nu era construit, asta am făcut eu, am construit puzzle-ul. Sper că acest motor de căutare să fie benefic pentru toată lumea iubitoare de cărți, asta este dorința mea.

 

 

Cui se adresează?

Atât cumpărătorilor cât și vânzătorilor, din toate domeniile. Câștigători trebuie să fim toți.

 

Ce este această platformă mai exact?

Este un motor de căutare după perioada timp și specializare. Peste 38.000 de autori ce i-am pus în perioada exactă în care au trăit, în ce țară sau născut, dacă au migrat undeva, unde, în ce anume sunt specializări, perioada în care au trăit și în felul ăsta am creat un motor de căutare care se intersectează în toate felurile, bineînțeles sunt mult mai multe filtre de căutare, aici am enumerat câteva din ele.

 

,,Proiectul ăsta trebuia să fie făcut. Dacă nu eram eu, trebuia să îl facă alții.”

 

Cum o să ajungă către public?

Păi, acesta ar trebui implementat în site-urile anticariatelor, librăriilor, bibliotecilor, orice site de cărți, astfel ajungem către cărți prin autori. În felul ăsta aducem cititorul către autorul său preferat și așa o să îi cunoască operele. Astfel, publicul este doar la câteva click-uri distanță de ceea ce căuta și este pentru toată lumea.

Gândiți-vă că dacă acest motor de căutare ar fi integrat în toate ce le-am enumerat mai sus, cât de ușor o să ne fie să găsim exact ce ne dorim. (autorul, cartea)

 

În ce stadiu este motorul de căutare acum?

Motorul de căutare este momentan într-o variantă de prototip. Căutam persoane ce doresc să se implice și să ne ajute, astfel sper că prin acest interviu să găsesc acele persoane.

 

Florin Marin – https://web.facebook.com/florinvalentin.marin

Site (prototip) – http://antiques.ro.liveapp.ro/index2?from=-800&to=2022

 

 

Stelian Tănase pune pe masă informațiile necesare, dar nu le interpretează. Politologul redevine istoric. Această modestie este un lux pe care nu și-l pot permite decât cei care azi se află înăuntrul datelor istorice…

Ioan Buduca

 

Istoria căderii regimurilor comuniste este o cronică a evenimentelor din 1989 care au dus la eliberarea Europei Centrale și de Est de sub dominația sovietică. Mai mult decât atât, este o frescă a unei epoci întregi aflate sub semnul Războiului Rece, al Cortinei de Fier și al Zidului de la Berlin. Dar este tot atât de bine și un manual de instrucțiuni pentru înțelegerea prezentului: Cum evadăm din gulag? Cum scăpăm de serviciile secrete care controlează viețile oamenilor? Cum sunt înlăturați dictatorii obsedați de propria lor putere? Pe scurt, cum se poate ieși dintr-un regim totalitar?

Această carte apare în vreme de război. Rusia lui Vladimir Putin a invadat Ucraina, probând că demonii comunismului nu au dispă­rut. Moscova a început o nouă campanie împotriva democrației și libertății. Experiența de coșmar prin care trec astăzi milioane de victime ale armatei ruse le-a readus la suprafață pe cele similare din memoria colectivă a românilor, polonezilor, cehilor de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial. A spus-o președintele SUA, George Bush, la București: „Voi știți ce înseamnă răul!”.

Istoria căderii regimurilor comuniste arată de ce, cum și datori­tă căror oameni se prăbușește un regim totalitar. Este cronica evoluțiilor politice și sociale care au dus la anul miracolului – 1989. Așa cum reiese din cartea de față, răul are un sfârșit. Dacă știm acest lucru, nu ne va mai fi frică și răul se va termina. Această carte nu poate lipsi din nicio bibliotecă – firește, pentru cine vrea să afle adevărul despre lumea în care trăiește.

Lavinia Betea menționează în cuvântul înainte:

În mulțimea scrierilor despre comunism și a numeroșilor autori care abordează teme majore ale contemporaneității, Stelian Tănase este o prezență de o prodigiozitate și acribie aparte. Eu nu cunosc pe un altul care, în ultimii 30 de ani, să fi depus mai mult efort prin cercetarea de arhivă și intervievarea de martori implicați. Expert al gnozei comuniste și contestatar al acesteia din înseși anii omnipotenței sale în estul „cortinei de fier”, s-a proiectat frenetic, după căderea regimului, în excepționalitatea unor fapte care-au marcat schimbarea… Să citim, așadar, cu luare aminte această carte capitală și pentru înțelegerea „enigmelor” lui decembrie 1989 din România. Dând, totodată, crezare concluziei sale:„ Stafia comunismului, despre care vorbea Marx în secolul trecut că ar bântui Europa, s-a dus și nu va reveni niciodată”.

Cartea este structurată în următoarele capitole:

Cuvânt Înainte,         de Lavinia Betea

Capitolul I:                Ruleta rusească

Capitolul II:               Criza poloneză

Capitolul III:             Balcanii

Capitolul IV:             Factorul Gorbaciov

Capitolul V:               1989, anul miracolului

Capitolul VI:             Despărțirea de trecut

Capitolul VII:            Peisaj după bătălie

Capitolul VIII:          Ultimul puci

Index:                         Personalități care au marcat evenimentele istorice din carte

 

***

STELIAN TĂNASE s-a născut la 17 februarie 1952, la București. A absolvit Facultatea de Filosofie-Istorie din cadrul Universității din București, unde a obținut, în 1996, titlul de doctor în sociologie. Din 1995, este profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Redactor-șef, în 1990, al revistei 22; fondator și redactor-șef al publicației de științe politice Sfera politicii. În perioada 2014–2015, a fost președinte-director general al TVR.

Scrieri

Studii și eseuri: Șocuri și crize (1993); Ora oficială de iarnă. Jurnal 1986–1990 (1996); Sfidarea memoriei. Dialoguri cu Al. Paleologu (1996); Revoluția ca eșec (1996); Anatomia mistificării. Procesul Noica–Pillat (1997); Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu – Dej (1948–1965) (1998); LA vs NY. Jurnal american (1998); Acasă se vorbește în șoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii (2002); Zei și semizei la început de secol (2004); Avangarda românească în Arhivele Siguranței (2008); Panait Istrati. Dosar de Siguranță (2008); Cioran și Securitatea (2010); Dinastia (împreună cu Elena Vijulie) (2017); Conversații cu Regele Mihai (2018).

Nonficțiune:   Repertoarul amorului. 69 de povești de dragoste din istoria lumii (2019).

Beletristică:   Luxul melancoliei (1982); Corpuri de iluminat (1990); Playback (1995); Maestro (2008); Dracul și mumia (2010); Moartea unui dansator de tango (2011); Nocturnă cu vampir. Opus 1 (2017); Marele incendiator. Cronica unui fapt divers (2019).

Date tehnice:            

Format             13 x 20 cm,

Nr pagini:        720 de pagini cu semn de carte

Preț:                79,90 lei

Cod ISBN       978 606 098 0162

 

Cartea va fi disponibilă din 25 mai, pe publisol.ro, în librării și în magazine online.

 

 

Lansare de carte

24 februarie 2022, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Editura Vremea, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, vă așteaptă joi, 24 februarie 2022, între orele 18.00 și 20.00, la Sala Media, unde va avea loc lansarea cărții De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia”, de Ionuț Iamandi, cu o prefață de Liliana Corobca, Editura Vremea, București, 2022, 148 de pagini cu ilustrații și documente transcrise din arhiva CNSAS.

 

Cartea „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia” prezintă cazul unui țăran care în 1944 se refugiază din calea Armatei Roșii și ajunge să se stabilească împreună cu familia în Bărăgan. Aici constată că n-a scăpat de ceea ce a vrut să se ferească – de unde și numele cărții – și că e nevoit să trăiască tot în cadrul unui regim comunist pe care îl experimentase deja în 1940 – 1941, cât Basarabia a fost încorporată Uniunii Sovietice. În satul său din Bărăgan, Teodor Caravasile – căci așa îl cheamă pe eroul basarabean al cărții – intră în conflict cu Miliția și Securitatea, care îl urmăresc pentru atitudine dușmănoasă față de orânduire și de organele de partid și de stat. Conflictul rezultat este dramatic în esență, dar și comic pe alocuri, ilustrând rezistența simplă țărănească în fața obtuzității oficiale. Pe lângă povestea lui Teodor Caravasile, bazată pe dosarul său de urmărit de la CNSAS și pe datele, informațiile și fotografiile obținute de la familie, el fiind bunicul autorului, cartea mai cuprinde și un studiu despre refugiații basarabeni și bucovineni din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bejenia acestora până în Oltenia și Banat nu a însemnat sfârșitul strămutărilor. Mulți dintre ei au fost vânați direct de către sovietici după 1945 pentru a fi deportați în Siberia sau Kazahstan, iar alții au fost mutați cu forța în timpul regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej, în câmp deschis, în Bărăgan, unde au fost abandonați și unde la început au trăit în bordeie și au primit apă cu cisterna.

 

„Editura Vremea a publicat de curând un mic volum despre urmărirea de către Securitate a unui basarabean refugiat în România în 1944 și care critica regimul lui Dej, așteptându-i pe americani ‘împreună cu regele Mihai’. Autorul reconstituirii modului în care a fost supravegheat, turnat, anchetat și arestat Teodor Caravasile este jurnalistul Ionuț Iamandi. E povestea unui om simplu, care n-a fost un erou, dar a avut curajul să spună în gura mare, într-un mic sat din Bărăgan, ce credea despre ‘hoții de comuniști’”. (Cristian Preda)

 

„În primul rând, demersul lui Ionuț Iamandi este unul inedit. Nici ficțiune, nici memorialistică, ci documente din arhiva fostei Securități. Autorul analizează fenomenul refugiaților, pornind de la un dosar de urmărire făcut de Securitate, descoperit la CNSAS. Volumul De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia este și un omagiu al urmașilor de azi față de suferința predecesorilor noștri, este o pagină importantă de recuperare a istoriei Basarabiei. Iar în bibliografia domeniului, care sperăm că va fi mai bogată cu timpul, volumul lui Ionuț Iamandi va fi un reper incontestabil.” (Liliana Corobca)

7 februarie 2022, ora 17:00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă invită luni, 7 februarie 2022, de la ora 17:00, la lansarea volumului Povești în șezătoare, semnat de Ana Pascu și Valeria Olenici, apărut la Editura MARTOR. Evenimentul va avea loc în sala Media. Intrarea este liberă.

 

Concepută, în special, pentru copii de 8 – 12 ani, dar potrivită pentru iubitorii de basme de orice vârstă, cu ilustrații vesele realizate de către Beatrice Iordan, lucrarea cuprinde o serie de basme fantastice, snoave, ghicitori, povestiri și legende, înregistrate între 2012 și 2014 în satul Horodnic de Jos (județul Suceava).

 

Odinioară, se spuneau basme oricând se adunau câțiva săteni să lucreze împreună, la șezători și clăci, în familie, voia bună îmboldind la hărnicie. Fiecare sătean contribuia cu o glumă, o poveste sau un sfat. Iar povestașii recunoscuți pentru talentul lor, cum a fost Valeria Olenici, erau mereu solicitați să mai spună o poveste. De aceea, cartea a fost concepută de către Ana Pascu sub forma unei șezători: poveștile Valeriei Olenici alternează cu fragmente din interviuri în care se aud vocile ascultătorilor, dar și comentariile povestitoarei, căci „bunica Valeria” dă explicații, retrăiește momente din copilărie sau verifică dacă povestirile ei sunt apreciate.

 

Povești în șezătoare nu este o simplă carte de basme, ci rezultatul unei cercetări etnologice. Totodată, este o noutate și în plan editorial, într-un context în care povestitorii țărani sunt rari și greu de găsit și doar culegerile vechi sunt republicate. E o dovadă că oamenii au nevoie de basme așa cum au nevoie să își reamintească, uneori, de propria copilărie.

 

La eveniment vor participa Ana Pascu (Muzeul Național al Țăranului Român), Dimitrie Olenici (fiul regretatei Valeria Olenici, prezent online), Beatrice Iordan și invitații acestora, care vor lua cuvântul:

 

Manager Virgil-Ștefan Nițulescu (Muzeul Național al Țăranului Român)

Prof. univ. (e) Nicolae Constantinescu (Școala Doctorală a Facutății de Litere)

Conf. univ. Ioana Fruntelată (Facultatea de Litere, Universitatea din București)

Cercet. șt. III Irina Stahl (Institutul de Sociologie al Academiei Române)

Cercet. șt. II Maria Mateoniu (Muzeul Național al Țăranului Român)

Șef de secție Carmen Mihalache (Muzeul Național al Țăranului Român)

Moderator: șef de secție Studii etnologice Anamaria Iuga (Muzeul Național al Țăranului Român).

 

Cărțile pot fi cumpărate de la Galeria de Artă Ţărănească (magazinul Muzeului Național al Țăranului Român).

 

 

Întors pentru scurt timp acasă, rememorez toate lucrurile importante ce mi-au rămas în minte în semestrul încheiat. Și pare că toate sunt importante!

,,Rolul Actorilor nonguvernamentali în Relațiile Internaționale”, cursul susținut de profesorul N. Dungan, m-a făcut să fiu extrem de atent la tot ceea ce înseamnă a privi cum se așază împreună și apoi a privi atent decantarea dintre politic, social și organizații nonguvernamentale.

Cine poate deveni un actor real, al societății civile, implicat în preschimbările dorite în țara sa?

 

Una dintre cărțile pe care le-am studiat (nu doar citit) în lunile ce au trecut este colecția specială de eseuri-studii de caz a lui Pétric Boris: “Democracy At Large: NGOs, Political Foundations, Think Tanks, and International Organizations” (,,Democrația, pe larg: organizații nonguvernamentale, Fundații politice, Laboratoare de Gândire și Organizații Internaționale”, editată de Boris Pétric, Palgrave Macmillan, 2012). Sunt ferm convins că oricui îi pasă de viitor va câștiga trecând prin lectura acestei colecții impresionante.

 

 

Aleg să împărtășesc ceea ce transmite această carte și să stimulez interesul celor pasionați, ca și mine, de mișcările profunde, puternice, din societatea contemporană.

 

Cartea este o colecție de eseuri academice care analizează modul în care sistemele politice din diferite națiuni răspund la implicarea organizațiilor nonguvernamentale în acțiunile susținute de acestea. Eseurile sunt aduse la un loc de Boris Pétric, antropolog francez și regizor de film, cu o specializare puternică în procesele de tranziție politică în națiunile post-sovietice din Asia Centrală.

Autorul analizează totul atent pentru a înțelege cum mișcarea internațională pentru Drepturile Omului (care ar putea să nu fie perfect adaptabilă cu doctrinele conservatoare ale unor națiuni), a creat o „Industrie a ajutorului”. În cele mai multe cazuri, aceste mișcări au fost promovate de societatea civilă, grupuri de experți și de către cercurile intelectuale. Acești actori nonguvernamentali vor dovedi în studiile de caz prezentate  în ,,Democrația pe larg” că au un impact profund asupra dezvoltării dinamicii realităților politice.

 

În introducerea acestei lucrări, autorul subliniază modul în care colecția de eseuri va ajuta cititorul să înțeleagă mai bine influența societății civile în procesele politice. Acest lucru se va realiza prin examinarea studiilor de caz cu o abordare interdisciplinară, în care profesioniștii din științe politice și antropologie împărtășesc opinii. Printr-o problematică de cercetare bine definită care acționează pentru a analiza noile probleme ale transnaționalizării politicilor locale, sunt identificate spații politice, actori publici și mai ales puternicii pioni nonguvernamentali.

Cele unsprezece studii de caz prezintă evoluțiile politice recente din țări „în tranziție”, precum și din națiunile din stadiul „post-conflict”. Autorii au ales state în care potențialul de îmbunătățire politică și socială prin ajutorul agenților neguvernamentali ar fi cel mai mare. Este descrisă o imagine panoramică a eforturilor de clădire democratică în statele: Senegal, Kyrgyzstan, Bulgaria, Azerbaidjan, Bolivia, Afganistan, Serbia, Pakistan, Indonezia, Nigeria și Cuba la începutul anilor 2000. Acest lucru ajută cititorul să urmărească cele mai importante interacțiuni dintre organizațiile nonguvernamentale și guverne și impactul acestora în societățile locale. Studiul se străduiește cu succes să prezinte perspective și probleme din întreaga lume, ajutând la identificarea asemănărilor globale, precum și a nuanțelor locale. De-a lungul capitolelor, vom înțelege încet dar sigur incertitudinea procesului de construire a democrației în țările cu un trecut aspru.

 

 

Implicarea ONG-urilor locale, naționale, internaționale este imensă. Fie că este vorba de FMI, OMC, OMS, ONU sau doar de grupurile de experți, toate formațiunile se arată că au avut un rol definitiv și irevocabil în modelarea realității politice și sociale. De asemenea, putem înțelege problemele cu care se confruntă aceste organizații în timp ce se află în contact cu administrațiile aflate în tranziție sau când acestea pun la îndoială integritatea anumitor lideri.

 

Este important să urmărim îndeaproape procesele de construcție democratică.

Consider că aceste studii de caz demonstrează în mod repetat că societatea civilă și actorii nonguvernamentali au un rol din ce în ce mai important în sferele naționale și internaționale din politica de influență. Istoria recentă ne poate arăta cum schimbările pot fi create din interior, de către persoane și grupuri cu viziune, pregătire și mai ales dorință.

 

Pentru cei dornici, ca și mine, de a afla despre puterea fiecăruia dar și despre puterea lui ,,împreună” într-o societate în schimbare, ,,Democrația pe larg” va fi o carte ce oferă unelte și idei revelatoare. Lectură cu spor!

 

 

Care este relația între adevărul care transcede, și rațiune? Este adevărul un concept ce își găsește finalitatea în formule matematice? Se poate pune semnul egalității între adevăr și demonstrație? Sunt doar câteva din temele aduse în dezbatere cu prilejul lansării volumului “Adevăr și demonstrație – De la incompletitudinea lui Gödel la vederea mai presus de orice înțelegere a Sfântului Grigorie Palama“, scrisă de profesorul de teologie Adrian Lemeni.

 

Dezbaterea care a însoțit lansarea cărții a avut loc zilele trecute la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul“ din București. Primul vorbitor al serii a fost Ștefan Cârstea, cercetător la Institutul de Fizică Atomică, care a pus în atenția auditoriului implicațiile cercetării lui Kurt Gödel în domeniul matematicii. Plecând de la premiza că matematica este singura știință pură, Ștefan Cârstea a prezentat complementaritatea dintre știință și teologie. El a afirmat că niciodată știința nu va putea să demonstreze existența sufletului, deoarece acesta are o ramură nedimensională, ceea ce îl face să nu fie îngrădit de spațiu, timp și materie.

Dezbaterea s-a desfășurat apoi cu evocarea mentalității lui Gödel, realizându-se totodată o punte între gândirea marelui matematician și scrierile unor sfinți reprezentativi pentru tradiția ortodoxă răsăriteană.

 

3

 

Iată câteva extrase din discursul profesorului Adrian Lemeni:
  • Este o carte despre adevăr, despre oameni care au asumat acest curaj de a mărturisi adevărul. Într-o societate în care nici nu mai îndrăznim să șoptim adevărul, în care adevărul nu este doar contestat sau hulit, ci este trivializat, e mai eficient să duci totul în derizoriu. Într-un asemenea context, în cartea pe care o propun am vrut să evoc eroismul unor oameni care s-au încumetat să vadă adevărul.
  • O primă coordonată a cărții a fost evocarea curajului cu care Gödel a determinat o anumită atitudine în raport cu contemporanii săi față de înțelegerea noțiunii de adevăr. Cea de-a doua coordonată a cărții ține de centralitatea adevărului, a cărei cuprindere derivă din viziunea potrivit căreia adevărul, în care sunt toate și spre care tind toate, nu derivă din informație.
  • Din interiorul logicii matematice Gödel vine și dezvăluie faptul că adevărul este mai presus decât demonstrația, că adevărul nu este rezultatul unui exercițiu al rațiunii autonome.
  • Felul în care ne așezăm în raport cu adevărul ne dă un anumit mod de a gândi, de a simți și de a fi.  Această viziune a centralității adevărului depășește amăgirea care ne este dată de societatea informațională de astăzi, conform căreia există o inhibare între cunoaștere și informație.
  • Kurt Gödel are această capacitate extraordinară de a merge la esența realității. El spune că a gândi înseamnă să vezi esențialul, capacitatea văzătoare a minții. Această capacitate de a merge la esența lucrurilor, și prin aceasta scandalizând pe cei din jur, l-a făcut pe Gödel să afirme că adevărul transcede demonstrația, că adevărul nu se epuizează în formularea lui.
  • Gödel a spus că adevărul nu se află la capătul unui traseu demonstrativ în care avem observații, facem o analiză și realizăm diferite conexiuni. Nu acesta este modul în care Gödel vedea adevărul. El a arătat că mintea nu se reduce la o rațiune de tip analitic, ci ea este partea cea mai slabă a puterii minții, dar pe care de cele mai multe ori noi o absolutizăm.
  • Gödel a fost un adevărat platonician și a adoptat această poziție potrivit căreia adevărul stă în lucruri, nu în cuvinte. În acest fel el a putut să înțeleagă faptul că adevărul nu stă în enunț.

 

Cine a fost Kurt Gödel (1906-1978)

Kurt Gödel a fost unul dintre cei mai cunoscuți specialiști ai logicii matematice și al teoriei mulțimilor. S-a născut în Austro-Ungaria, a dobândit cetățenia germană, dar a emigrat în SUA și a devenit cunoscut în calitate de cetățean american. A fost profesor la Princeton și este o autoritate mondială în domeniile pe care le-a abordat.

A fost influențat de Leibniz, iar teoremele sale au implicații filozofice. De altfel, el însușii spunea despre logica matematică faptul că din ea răsar ”principiile care stau la baza tuturor științelor”.

Este cunoscut pentru:

  • Teorema completitudinii calculului cu predicate
  • Metoda aritmetizării meta-matematicii
  • Teorema incompletitudinii sistemelor formale
  • Definiția funcției recursive generale
  • Teoria modelelor

 

1

 

A fost prieten apropiat al lui Albert Einstein. A avut numeroase episoade de depresie și anxietate, iar sfârșitul său a survenit ca urmare a unei instabilități emoționale care s-a transformat în decursul anilor într-o boală mintală gravă.

 

Cum devine iubirea un imperativ? Are iubirea limitele ei? Care e raportul dintre iubire și teamă? Cine ne predă marile lecții de iubire? Și cât de adevărat putem iubi, până la urmă? La aceste întrebări și la încă altele răspunde cartea ”7 cuvinte ale iubirii”, scrisă de părintele Visarion Alexa (Editura Doxologia, 2019) și lansată la Matricea Românească în urmă cu două zile. Este o carte vorbită, adică transcrisă după cuvintele rostite de autor în biserica în care slujește ca preot. Cuvintele acestea au fost recuperate și ordonate tematic, iar rezultatul este o carte care încape într-un buzunar și care poate schimba inimi.

 

Pescar în copilărie pe malul Siretului, pescar de oameni în Militari

”Eu cred că așa era Mântuitorul: vesel cu inima!”, spune părintele Visarion Alexa, lăsându-și cititorul să zâmbească și el măcar un pic. Părintele Visarion s-a născut în 1976, iar primele lecții de răbdare le-a învățat pe malul lacului de acumulare de la Răcăciuni, Bacău, și pe malul Siretului, acolo unde pescuia cât e ziua de lungă în timpul zilelor de vară, ”spre disperarea mamei, care nu știa nimic de mine”, așa cum spune chiar el în autobiografia cu care deschide volumul. Visarion este beneficiarul privilegiat al uceniciei pe lângă câțiva mari înțelepți. Mai întâi bunicul său, un pedagog înnăscut, fost prefect retras la țară, iar mai târziu marele părinte Sofian, duhovnicul mănăstirii Antim și luminătorul multor conștiințe. Marele Sofian avea să-l ducă încet, încet, pe Visarion către preoție, pregătindu-l pentru o slujire în care adesea limitele răbdării sunt peste ceea ce poate duce un om obișnuit. Schița biografică pe care și-o face autorul remarcă peste tot blândul ghidaj pe care-l simte fără întrerupere ca venind de deasupra sa, dar și răbdarea nemărginită a lui Dumnezeu față de căutările și ezitările lui. Acum, părintele Visarion slujește de peste șapte ani în cartierul Militari, unde a construit o vibrantă comunitate și unde este căutat mai ales de tinerii aflați pe drumul către mari răspunsuri greu de formulat.

 

Tot ce găsim în această carte sunt răspunsuri la dureri, atât ale mele, cât și a multor oameni care au venit să găsească un echilibru în Biserică

 

Temele majore ale cărții sunt iertarea, jertfa, civilizația Cerului care se construiește prin dezghețarea inimii, libertatea, iubirea îngăduitoare a lui Dumnezeu. Sunt teme la care omul surd și mut asemeni celui din Evanghelie refuză să mai mediteze. Pe parcursul celor 174 de pagini, părintele ne pune în față o oglindă. Cartea nu se adresează celor care caută adevăruri formulate teoretic și precis, ci vine în întâmpinarea celor care doresc să trăiască un creștinism cu zâmbetul pe buze. ”Este o carte de la om la om, cu transcrierea unor dialoguri care au fost răspunsuri la dureri, neputințe și în care vedem un fir: iubirea este cea care recuperează  istoria  și vindecă trecutul nostru. Dacă te-ai îmbolnăvit în trecut, nu te-ai îmbolnăvit din iubire, ci din orgoliu. Iubirea vindecă trecutul, prezentul și viitorul nostru”, explica autorul la momentul lansării cărții.

 

Cartea a fost vorbită de autor și transcrisă de tinerii din biserică

”Cartea aceasta nu are un singur autor, ci e vorba aici despre viața de zi cu zi a unei comunități. Ea nu a fost scrisă, a fost vorbită în dialogurile pe care le purtăm la biserică. A fost vorbită duminică după Liturghie, când în totdeauna suntem cu toții și purtăm în noi tensiunea unui înțeles”, a mai spus Visarion Alexa. El l-a evocat și la momentul lansării pe Părintele Sofian Boghiu, cel care i-a predat multe și nerostite lecții de iubire. ”La rândul meu am stat la umbra  unui stejar falnic și frumos, părintele Sofian Boghiu. Niciodată nu m-a judecat, certat sau rostit vreun cuvânt de îndreptare. Nu a făcut lucrul acesta pentru că părintele Sofian sub umbrirea Duhului Sfânt știa că iubirea vindecă, nimic altceva nu poate vindeca. Iar dacă iubirea nu reușește să vindece, atunci trebuie să mărești doza, altă soluție nu există”.

 

Visarion 3

 

Din cuvintele cărții:

  • Dacă iubești, vei înțelege că jertfa nu înseamnă umilință.
  • Ce înseamnă a ierta? Spune Domnul: Scoateți vicleșugul din inimile voastre! A ierta înseamnă ca inima ta să fie liberă, să poți spune omului ”Bună ziua” sau ”Noapte bună” fără să simți înverșunare împortiva lui.
  • Acolo unde începe topirea ego-ului, coboară Dumnezeu.
  • Aici, pe pământ, suntem în exil, și în exil nu ne va fi niciodată bine, dar va veni o vreme când ne vom întoarce Acasă.
  • Se pare că lui Dumnezeu nu i-au plăcut niciodată oamenii călduți, care stau în creștinism ca într-un fotoliu.

 

Alex Filimon publică o recenzie de lansare de carte combinată cu satiră: „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării” (Alina Bârgăoanu, Evrika Publishing, 2018) analizează ştirile false – fake news – în epoca lui homo digitalus, guvernat de primatul emoţiei asupra raţiunii.

 

Un fake news este o picătură într-un ocean, care stârnește reverberații puternice. O undă mai degrabă emoțională, ce are puterea să influențeze liniaritatea oceanului, în special când acest ocean este unul uman. Unanim este acceptată această natură a emoției din spatele nașterii unui fake news. Dincolo de stigmatele imaginarului social și politic sau reminiscențele din inconștientul colectiv, o paletă întreagă de emoții ce definesc omul de astăzi deserveşte un alt scop, anume, cel de alimentare și cultivare a unei realități artificiale, de tip surogat pentru realitate.

Ne încredem cu cea mai mare atracție în chimia și anatomia ce caracterizează ştirile false, care ne invită colectiv într-un univers ce reduce individul la un construct strict emoțional gregar. La atât se reduce omul pentru cultivatorii de fake news – uri. Putem să deplângem faptul că logica nu joacă un rol important în rândul populației când vine vorba de a gândi singuri: am trecut prin homo ludens, homo credens, ca să ajungem la homo digitalus.

#dramă nu șoc

Acest ultim statut, de nativi digitali, nu mai are nevoie de haina logicii în ghidarea deciziilor de zi cu zi. Vorbim despre o generație extrem de emoțională, unde un #greșit poate însemna o dramă.

Aceste aspecte mi se derulau în cap, în mod caruselic și caleidoscopic, când adulmecam o lansare de carte ca pe un ceai fierbinte acaparat de o lavandă promițătoare, joi, 18 octombrie, la Cărturești. Este vorba despre „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării”, apărută la Editura Evrika Publishing, scrisă de profesorul Alina Bârgăoanu.

Într-un stil pedant, pneumatic și încărcat de cuvinte simple și pătrunzătoare injectate finuț ca un vin de cramă de 50 de lei, de zâmbetu-i, prin excelență autosuficient, Dan Cărbunaru, director Calea Europeană, unicul bărbat de la masa lansării, a compus un discurs extins de introducere, cu subiectivități multicolore și scurte episoade biografice și profesionale de pe câmpul de luptă al jurnalismului, după ce într-un mod cu totul galant, în stilul său obișnuit cum am spus, s-a oferit să pună apă în pahar celorlalți participanți de la masă, respectiv celor trei femei.

Moderatorul, Bianca Cheregi, a impresionat printr-un discurs bălțat – romantic pentru anii 2000, considerând cartea drept o „odă adusă digitalului”. După ce a insistat să o prezinte în cuvinte mari și zâmbete grase pe profesorul universitar („decan în prezent – sper că am înțeles bine”) s-a mărginit să ne expună doar esența acestei cărți – excepționale, unice, irepetabile, care ne promite încântarea papilelor noastre intelectual digitale. Sunt malițios pe alocuri, poate însă discursul gheboșat al acesteia m-a determinat să mă gândesc la un # potrivit pentru respectiva conferință de lansare. Am iertat-o, într-un final, pentru mărturisirea de a fi fana scriitorului Gabriel García Márquez. Am decis să-i acord clemență, să mă opresc aici și să-i fac cadou un veac de singurătate din partea mea.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii.

#rezist

O prezență absolut încântătoare și firească a fost Andreea Gavrilă, co-fondator Rubrika, Group Creative Director la Kaleidoscope Proximity și blogger, #Alumnus FCRP. Mi-a plăcut foarte mult proiectul și expunerea de motive pentru care fake news – urile iau amploare, cum putem depista un fake news și cum putem crește conținut de calitate care nu se bazează pe minciună, informații false sau diversiuni. Zvonurile reușesc astfel să fie un fake news respectabil, atâta timp cât se respectă algoritmul descris de A. P. Nazaretean în cartea sa – „Panica în mase și zvonurile”. Recomand și proiectul și persoana, poate și dintr-un entuziasm eflorescent ce devenise onctuos încă din preambulul lansării.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii

Atât Alina Bârgăoanu cât și Andreea Gavrilă s-au dovedit a fi niște prezențe feminine pline de gingășie. Relația cu publicul pendula evanescent între explozie de gheizăr supărat și încremenire tâmpă, hâdă în fața realității usturătoare. În tot acest timp, rememoram ce s-a întâmplat cu homo ludens și cu mine, în definitiv, care nu-mi mai furnizam motive suficiente să nu plesnesc de plictiseală într-un cavou improvizat și personalizat de o enclavă universitară.

#încă rezist

Sincer vorbind, mi-a plăcut povestea din spatele cărții, prezentată de Alina Bârgăoanu. Interesul autoarei și includerea fetiței sale în acest proiect editorial nu pot decât să ne bucure și să ne sprijine credința că generația Omega, cum este definită generația aceasta, are un viitor într-un proiect de paideia digital, și nu într-un viitor distopic, mergând spre extincţie emoţională. Interesant era faptul că profesorii invitați la eveniment aveau cartea în mână, în timp ce adolescenţii prezenți palpau, bineînțeles, telefonul. Dacă acel telefon ar fi conţinut PDF-ul cărţii, aș fi scris un articol elogios la foșnetul creșterii acestei generații care trăieşte cu digitalul în suflet.

Alina Bârgăoanu convinge prin prezența sa plenară, prin umorul indescriptibil cu care cucerește audiența, cu care a furat o parte din public din purgatoriul plictisului intelectual și uman indus încă din expozițiune. Ne punem toată nădejdea că acest proiect editorial este unul valid și vandabil. Vodevilul înghesuit de la lansare, la care am participat cu stoicism, rămâne încă un motiv în plus pentru umanitate să-și caute „haştag”-ul pe undeva.

În fine, mi-a plăcut când Alina Bârgăoanu l-a citat pe Vasile Dâncu, spunând că în România, când lansezi o carte, nici măcar nu te înjură cineva. Am încercat cu pași repezi, folosind când cuvinte mari, când cuvinte mici, un fel de pamflet modern înșurubat în spiritul acestei ultime sintagme. Aștept și viitoarea carte. Pe curând, fără plictiseală, doar cu gingășie. #Pacetuturor!

 

Alina Bârgăoanu este profesor universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA București. Din ianuarie 2018, aceasta face parte din Grupul la nivel înalt pentru combaterea știrilor false și a dezinformării din mediul online, inițiat de Comisia Uniunii Europene.

carte


După două săptămâni...

22 septembrie 2023 |
Azi se încheie primele două săptămâni de școală. Se încheie ,,adaptarea”. Tare bine ar fi să ne așezăm lângă copiii noștri și să le spunem: ,,Știu, știu că nu a fost floare la ureche să pășești din vacanță în clasă. Pare că e doar...



Ce a uitat călătorul

12 decembrie 2022 |
E aproape un an de când scriam cu bucurie despre „Marchizul...” lui Brad Florescu și iată-mă acum, în prag de Crăciun, cu al doilea volum din seria Poveștile lumii în brațe – „Ce a uitat călătorul” (Frontiera, 2022) - înconjurat de o certitudine...



Retorică vestimentară: cămașa cu altiță - Lansare de carte

6 septembrie 2022 |
8 septembrie 2022, ora 16.00, Sala Media Muzeul Național al Țăranului Român   Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 8 septembrie 2022, la ora 16.00, la Sala Media, la lansarea cărții Retorică vestimentară: cămașa cu altiță...


Istoriei căderii regimurilor comuniste, de Stelian Tănase

26 mai 2022 |
Stelian Tănase pune pe masă informațiile necesare, dar nu le interpretează. Politologul redevine istoric. Această modestie este un lux pe care nu și-l pot permite decât cei care azi se află înăuntrul datelor istorice… Ioan Buduca   Istoria...



O scrisoare din București

17 ianuarie 2022 |
Întors pentru scurt timp acasă, rememorez toate lucrurile importante ce mi-au rămas în minte în semestrul încheiat. Și pare că toate sunt importante! ,,Rolul Actorilor nonguvernamentali în Relațiile Internaționale”, cursul susținut de profesorul N....




 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează