Tag

Cetatea Eterna

Când urci pe Via dei Fori Imperiali, de la Colosseum (“Coloseu, Coloseu, toată ziua Coloseu!”, cum am auzit-o pe o adorabilă fetiţă româncă lamentându-li-se părinţilor ei hiper-turişti) către Piazza Venezia şi Il Vittoriano, încercând să faci noimă din afluxul de vizitatori care te calcă pe picioare şi pe nervi, sufocându-te dimpreună cu Roma, avalanşa de experienţe senzoriale la care eşti supus abia dacă lasă loc romantismului pe care numele Cetăţii Eterne îl sugerează. În realitate, nu e nimic romantic când încerci să-ţi croieşti drum printre mii de oameni, din toate seminţiile pământului, pentru care cultura (s-)a făcut “pop!” şi a devenit (încă un) produs de consum, iar istoria e doar caption-ul unui selfie. Cu Augustus sau cu Traian, alegeţi voi. “Important e like-urile”, vorba unui Rege – de data asta, român.

Via dei Fori Imperiali. În fundal, Columna lui Traian

Via dei Fori Imperiali. În fundal, Columna lui Traian

"Triumfător în lupte, un nume de Traian!"

„Triumfător în lupte, un nume de Traian!”

La o aruncătură de băţ de Palazzo Bonaparte, locul unde mama împăratului (Napoleon, nu Traian) şi-a petrecut ultimele decenii ale vieţii, Columna noastră se ridică maiestuoasă, şi totuşi cvasi-invizibilă pentru turiştii disperaţi să-şi bage selfie stick-urile în overdrive cu niscaiva building-uri ceva mai Instagram-worthy, ca să folosim slang-ul la modă inclusiv în rândurile puştimii române.

Columna nu e la fel de Insta-worthy precum Panteonul sau Scările Spaniole, mai ales că e pe «portrait», dar e al naibii de importantă pentru ceea ce suntem astăzi noi

Într-adevăr, Columna nu e la fel de Insta-worthy precum Panteonul sau Scările Spaniole, mai ales că e pe portrait, dar e al naibii de importantă pentru ceea ce suntem astăzi noi.

Maiestuoasă, dar not-Instagram-worthy: Columna lui Traian

Maiestuoasă, dar not-Instagram-worthy: Columna lui Traian

Şi, chiar dacă morala în-curând-aniversatului Eminescu rămâne valabilă pentru porţiuni “selecte” de românitate (“Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”), contemplând Columna încerci emoţii ceva mai pozitive. Ţi se desfăşoară, în faţa ochilor, un tablou al măreţiei ambelor părţi combatante, dar şi un mesaj peren despre originile noastre, ale românilor, imposibil a nu-ţi trezi sentimente de mândrie. La “poalele” Columnei, îi înţelegi nebunia “dacului” Badea Cârţan de a merge mii de kilometri pe jos să-şi vadă strămoşii, pentru că şi ţie îţi vine să iei în braţe Columna şi s-o strângi la piept ca pe o mamă (stră)bună. Şi, dacă ochiul – sau zoom-ul telefonului – se achită de datorie, distingi cu claritate mărturii, nu doar despre dârzenia, ci şi despre civilizaţia dacilor, aşa cum a fost ilustrată ea de către Apolodor din Damasc.

Ce e nespus de trist e că, în jurul Columnei milenare, nu se aud prea mulţi români. O bună parte sunt ocupaţi să strângă de pe mese, sau să facă paturile, în hotelurile Romei

Ce e nespus de trist e că, în jurul Columnei milenare, nu se aud prea mulţi români. O bună parte sunt ocupaţi să strângă de pe mese, sau să facă paturile, în hotelurile Romei, goniţi de o viaţă mai frenetică decât furnicarul de pe Via del Corso. Chiar şi aşa, Columna rămâne un dopaj de încredere, o lecţie obligatorie despre importanţa şi vechimea noastră ancestrală, ce ar trebui predată pe viu câtor mai mulţi români (Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, se aude?). Fiindcă poate, atunci, ei vor realiza de unde venim şi cine suntem cu adevărat, şi nu vor mai lăsa privirea jos în faţa nimănui. N-ai voie să ai complexe de inferioritate când te înalţi pe 2000 de ani de istorie.

La plecare, o compensaţie morală: un vânzător de suveniruri de pe Via Magnanapoli ne pune în vedere, de parcă lucrul e cel mai evident din lume: “La Colonna è romena!”.

(…)

La Musei Vaticani, în super-ticsita sală Chiaramonti, ne-ntâlnim cu mai mulţi daci de marmură, dar – graţie tuşei artistului – plini de viaţă, de patos şi dovedind o similaritate impresionantă cu avatarii lor din Maramureş şi nu numai. Nu trebuie să bei cidru dacic sau să porţi, epatant, tricouri care te certifică drept “pui de dac”, ca să fii unul – cât mai degrabă să ai o testa di dace, o căpăţână de dac, bine ancorată în realitate. Omenia, vorba unui proverb românesc, nu are filiaţie.

Nu trebuie să bei cidru dacic sau să porţi, epatant, tricouri care te certifică drept «pui de dac», ca să fii unul – cât mai degrabă să ai o «testa di dace», o căpăţână de dac, bine ancorată în realitate

Alături de noi, un neamţ le explică, savant, companionilor săi, ceva despre barbarischen-ii din Dacia pe care-i “admiră”. S-ar putea spune multe lucruri despre civilizaţie şi barbarie – dar suntem civilizaţi şi nu-i întrerupem discursul urmaşului lui Goethe, dar şi al lui Hitler.

Ieşim încă o dată în furnicarul din Piazza San Pietro şi, mai târziu, luăm ultima cină pe Via della Croce, serviţi – cum altfel – de către nişte români cel mai probabil “imuni” la minunăţia de Columnă care le explică viaţa de azi. Tu însuţi o picătură în oceanul hiper-aglomerat al Romei, realizezi repede că timpul dacilor a trecut şi că, dacă dacul din poveste a coborât, cum anunţau ziarele italiene de secol XIX, de pe Columnă, el s-a şi urcat repede la loc, conştient că lumea de azi l-ar mânca de viu.

Ceea ce nu trebuie să ne facă să uităm că, undeva într-o Cetate Eternă cu excedent de istorie, stă, ferit de efectul pernicios al blitz-urilor, nepreţuitul certificat de naştere al poporului român.

Un dac a coborât de pe Columnă! (după care a urcat la loc)

9 ianuarie 2017 |
Când urci pe Via dei Fori Imperiali, de la Colosseum (“Coloseu, Coloseu, toată ziua Coloseu!”, cum am auzit-o pe o adorabilă fetiţă româncă lamentându-li-se părinţilor ei hiper-turişti) către Piazza Venezia şi Il Vittoriano, încercând să faci noimă...