Tag

ciobani

În epoca re-facerilor şi a contra-facerilor, pentru a nu folosi termeni englezeşti, a relua / continua Moromeţii pare o idee logică atât din perspectivă patriotico-estetică, precum şi dintr-una mercantilo-pragmatică. Însă pariul cinematografic al lui Stere Gulea şi Horaţiu Mălăele ar putea fi unul cu două tăişuri.

Orice popor are filmele sale-cult. Or, Moromeţii tocmai asta este pentru poporul român: un film-cult, un film de artă în adevăratul sens al cuvântului. Mai mult decât alte producţii cinematografice de dinainte de 1989, contaminate de morbul ideologiei comuniste, cu stigmatul aferent, Moromeţii a rămas un film “neîntinat”, un «clasic» pentru că, aşa cum îmi mărturisea odată Victor Rebengiuc, a fost un film onest – atât faţă de cartea lui Marin Preda, cât şi faţă de sufletul românesc.

Moromeţii a “prins” la români pentru că sufletul românesc e, în chintesenţa lui, un suflet ţărănesc. Sub hainele noastre moderne şi sulimenelile noastre forţat occidentale, dincolo de cartierele rezidenţiale în care, retrăgându-ne, ne epatăm “civilizarea”, rămânem un popor de ciobani, şi prin apucături, dar şi prin dorurile care ne macină.

Moromeţii a “prins” la români pentru că sufletul românesc e, în chintesenţa lui, un suflet ţărănesc

Ajunge să vă plimbaţi la ceas de seară printr-un cartier al Bucureştiului pentru a vedea “ţăranii” ieşiţi din «cutiile de chibrituri», combătând pe teme de cancan, politică sau fotbal, şi strigând (inconştient), prin toţi porii, după libertate. Aceşti “orăşeni” sunt urmaşii ţăranilor strămutaţi de Ceauşescu – precum salcâmul despre care îmi vorbea maestrul Rebengiuc – într-un mediu impropriu lor.

film românesc Moromeţii 2 pe platou

Moromeţii, partea a II-a: nişte ţărani

Deşi a uitat că e ţăran, ba chiar s-a obişnuit şi profită de avantajele noii sale condiţii, orăşeanul mediu din oraşul ciobanului Bucur (ca şi omologii săi din toată România) vrea în realitate un singur lucru: să stea la poartă alături de “consăteni” şi să dezbată mersul lumii – cu bârfa de rigoare – într-o Poiană a lui Iocan extinsă la nivel cosmic. Nu mă credeţi? Explicaţi-mi, atunci, de ce mai orice orăşean român sărit de 50 de ani (re)devine mic agricultor – fermier – gospodar pe pământul “de la ţară”. Nostalgia vinde, şi vinde bine.

film românesc Moromeţii 2 filmări original

„Moromeţii”, un film care a marcat mentalul colectiv românesc. În imagine, scenă de pe platoul originalului

Moromeţii 2, programat să intre în cinematografe în noiembrie 2018 (mizând deci pe valul delirico-patriotic care e sigur că va cuprinde România în apropierea Centenarului), are două opţiuni: să fie un film de geniu, precum precursorul său, sau să rateze dureros. Ceea ce – şi îmi doresc din tot sufletul să nu se întâmple asta – e în grafic să se întâmple.

Motivele sunt previzibile şi numeroase. Pentru început, filmul aceluiaşi Stere Gulea nu va conta pe Victor Rebengiuc, cel care va rămâne pe veci Ilie Moromete. Sigur, spun unii, şi surogatul Horaţiu Mălăele are geniu. Desigur, le vom răspunde: Mălăele are geniu, însă cu precădere geniu comic. Or Ilie Moromete, deşi are un umor teribil, numai bufon nu e! El râde de deşertăciunea lumii fără a schiţa un zâmbet, iar când zâmbetul apare, e unul cât se poate de amar. Chiar dacă va reuşi rolul carierei (iar Moromete asta este, eminamente), Mălăele va fi, involuntar, asociat în mintea spectatorului cu avatarurile sale comice. Cine va râde la urmă?

Moromete, deşi are un umor teribil, numai bufon nu e! El râde de deşertăciunea lumii fără a schiţa un zâmbet

În al doilea rând, rămâne de văzut în ce măsură Stere Gulea (74 de ani) mai are bagheta magică de acum trei decenii, şi cât de mult scenariul va prelua din “Viaţa ca o pradă”, cealaltă operă a lui Preda, legată ombilical de „Moromeţii”. E limpede că filmul nu va reuşi, dacă nu va cuceri prin dialoguri bine scrise, prin replici memorabile, interpretate cu simţ actoricesc, dar şi cu simţire românească.

film românesc Moromeţii 2 Horaţiu Mălăele

Misiune imposibilă… Horaţiu Mălăele în „Moromeţii 2”

Pe de altă parte, succesul lui Moromeţii 2 depinde de raţiunea sa de a fi. E acesta un oportunism cinematografic, dornic să capitalizeze de pe urma freneziei ce va cuprinde societatea românească în 2018, să captiveze psihicul colectiv golit de repere genuine, care se adapă la fântâna simbolurilor? E Moromeţii 2 un soi de ie cinematografică, pe care o scoatem de la naftalină după 30 de ani pentru că “dă bine”, pentru că e o “hipstereală” cu iz de cultură ca multe altele (îmi vine în minte filmul dedicat geto-dacilor) într-o societate românească mega image-izată? Sau e Moromeţii 2 un film căruia i-a venit clipa, şi care îşi va onora predecesorul, printr-o realizare solidă?

E Moromeţii 2 un oportunism cinematografic, dornic să capitalizeze de pe urma freneziei ce va cuprinde societatea românească în 2018, Anul Centenarului?

Dar întrebarea fundamentală în ce priveşte Moromeţii 2 e dacă filmul va fi copilul timpului său şi va răspunde publicului timpului său, un public superficial, cu o cultură dacă nu inexistentă, subţire, un public plictisit, fără mari aspiraţii, în afară de iUmor şi de iPhone. Moromeţii 2 va eşua lamentabil dacă va face comedie – sau prea multă comedie suburbană – din realităţile satului românesc. Or, a-l vedea pe Bobonete din Las Fierbinţi pe platourile de filmare ale peliculei e deja un mare, mare motiv de îngrijorare. Printre atâţia băieţi amuzanţi, tare singur trebuie că se simte filosoful practic Ilie Moromete!

Moromeţii 2 merge pe o linie subţire, iar provocările sale sunt multe. Mi-e greu, mi-e tare greu să cred că efectul pe care îl va produce va fi la fel de durabil precum impactul fabulos avut de Moromeţii cel original. Tot ce mă rog este ca, presaţi de imperativele lui 2017, Gulea, Mălăele & Co. să nu facă din tribulaţiile ţărănimii române din anii ‘40 o comedie ieftină, ori o dramă boantă.

Moromete şi ai lui, cu profunzimile, cu luminile şi cu umbrele sufletului românesc pe care le reprezintă, merită mult mai mult.

film românesc Moromeţii 2 regia Stere Gulea clacheta

Motor… acţiune… Moromeţii 2!

 

Foto: Facebook Moromeţii 2 / Vlad Cioplea

Despre români, se ştie că suntem un popor de ciobani care a evoluat (sau involuat) într-o naţiune de domni. E o alegorie care se explică bine în districtul financiar al oraşului (ciobanu)lui Bucur. Matricea Românească a stat de vorbă cu un cioban autentic, din moşi-strămoşi, despre problemele Mioriţei în România anului 2017. Mai jos, vă oferim un extras.

Click pentru video

Matricea Românească: Vorbiţi-ne, vă rog, despre transhumanţă. Cum se mai derulează ea astăzi?

Ciobanul Ionică Sterp (Ianoşda, judeţul Bihor): Puţini mai fac transhumanţă… Pentru că, mai demult, oamenii ştiau: plecau de la Sibiu, veneau la Bihor, plecau de la Sibiu în Tulcea sau în Bărăgan. N-aveau atâtea probleme. Acum, au venit străinii: olandezi, nemţi, italieni… Nu mai ai voie să treci! Înainte, aveai voie să treci pe oriunde. Acum, îs în stare să vină să te omoare, să îţi dea în cap! Că zice: “E pământul meu!”. Dar el e străin aici, noi suntem băştinaşi, cum s-ar spune! Te împiedică toată lumea, îs toţi contra la oaie!

Te împiedică toată lumea, îs toţi contra la oaie

Matricea Românească: Atunci când plecaţi în transhumanţă, cum trăiţi momentul? Se leagă o relaţie specială cu mioarele?

Ciobanul Ionică Sterp: Relaţia e tot timpul. În momentul în care ai pus şaua pe măgar şi ai plecat, rămâne familia acasă, şi tu te întorci la 3 săptămâni, la o lună, pentru o zi, sau pentru o noapte, să îi vezi, şi te întorci la ele. Că nu poţi! Tot timpul eşti într-o nesiguranţă.

Încăpăţânare de berbec, dragoste de cioban: Ionică Sterp, din Ianoşda, judeţul Bihor

Încăpăţânare de berbec, dragoste de cioban: Ionică Sterp, din Ianoşda, judeţul Bihor

Niciodată nu ştii, că tu nu eşti pe hotarul tău niciodată, eşti tot străin! Niciodată nu ştii când vine un nebun, când vine oricine, să sară la tine, să îţi dea în cap. Sau te întâlneşti cu sălbăticiuni: cu ursul, cu lupul. Poţi să rămâi sărac din momentul ăla: de când ai plecat de la poartă, până te întorci, eşti tot în pericol!

Singurul sprijin pe care îl avem îs mioarele şi Dumnezeu

Matricea Românească: Deci singurul sprijin pe care îl aveţi sunt mioarele, nu?

Ciobanul Ionică Sterp: Singurul sprijin pe care îl avem îs mioarele şi Dumnezeu! Atâta!

transhumanţă România ciobanul Ionică Sterp despre oaie Mioriţa 2017 interior 2

Ionică Sterp mărturiseşte că păstoritul, ocupaţie milenară în România, este un mod de viaţă pentru el şi familia sa

transhumanţă România ciobanul Ionică Sterp despre oaie Mioriţa 2017 interior 3

O luptă inegală: Mioriţa vs. roboţi

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Transhumanță. Un cuvânt devenit exotic pentru contemporaneitatea care deja a uitat – sau nici n-a aflat – de acest fenomen odinioară esențial în istoria neamului românesc, a fost readus în dezbatere graţie eforturilor unor ciobani care au pus la cale un proiect curajos. Șase baci au pornit la drum în 2013 din satul Rotbav (județul Brașov), cu 300 de oi, și au parcurs pe jos, timp de 115 zile, 1400 kilometri, destinația finală fiind Polonia (!). Deși traseul pare de neimaginat pentru comoditatea cu care este obișnuit în prezent românul, procesul transhumanței era, încă din cele mai vechi timpuri, unul firesc și, desigur, vital.

Proiectul „Transhumanța 2013” a fost derulat de către membrii Asociației Transhumanța din România și ai Fundației Pastorale Transhumanța din Polonia. Prietenia dintre frații Cățean (Silviu, George și Ionuț) și polonezul Piotr Kohut a fost catalizatorul implementării acestui proiect, iar pasiunea lor pentru tot ceea ce înseamnă viața ciobanului a fost liantul care i-a ajutat să meargă mai departe, etapă după etapă, în atingerea destinației finale. Proveniți dintr-o familie unde creșterea oilor cunoaște o tradiție de 300 de ani, frații Cățean dețin o fermă care numără 1500 de oi, 100 de vaci și 12 cai de rasă.

Viața la munte, sinonimă cu libertatea

Atenția celor șase ciobani (doi români, doi polonezi și doi ucraineni) a fost îndreptată asupra Arcului Carpatic, iar principalul scop al drumului lor a fost acela de a arăta comunităților prin care au trecut o parte importantă din civilizația de la munte, una care are la bază cultura pastorală și pe cea a lemnului. Pe lângă aceasta, așa cum a subliniat George Cățean în cadrul vernisajului dedicat proiectului, de la Muzeul Național al Țăranului Român, atunci când vorbim despre omul de la munte, conceptul-cheie al discuției este libertatea. George are 29 de ani și a fost cel care a coordonat traseul pe teritoriul României. Deși a parcurs pentru prima oară un astfel de drum, tânărul nu este străin de poveștile specifice transhumanței, întrucât bunicii săi făceau periodic călătoria, experienţă dură, care le-a șubrezit sănătatea.

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor Foto: Jozef Michaelk

„Prin transhumanță, am vrut să refacem traseul vechilor ciobani, în special al celor din sudul Transilvaniei. La noi în țară există două locuri mari de păstorit, zona Brașovului și zona Sibiului. Proiectul a început în 11 mai și am avut 600 de oi, chiar dacă s-a promovat acțiunea menționându-se că au fost 300 de oi. Au existat presiuni din partea unor organizații care protejau animalele. Ni s-a spus că cei 1400 de kilometri care trebuia parcurși erau mult prea solicitanți pentru animale. De aceea, am făcut primii 700 kilometri cu primele 300 de oi, și partea a doua cu alte 300 de oi”.

Transhumanța 2013: România, Ucraina, Cehia și Polonia

S-a pornit cu patru ciobani (ucrainenii s-au alăturat după ieșirea celor dintâi din România), cu 300 de oi, cu câini – de pază, dar și pentru întorsul oilor – și măgăruși, startul fiind, aşa cum aminteam, în satul Rotbav (județul Brașov), după care au urmat Ucraina, Cehia și Polonia. Grupul a mers în jur de 12 kilometri pe zi și, cu toate că a dorit să parcurgă întregul traseu în 100 de zile, perioadei stabilite inițial i s-au adăugat încă două săptămâni, întrucât ciobanii au participat la diferite evenimente găzduite de localitățile tranzitate, unde au vorbit despre proiect. Ciobanii au dormit în cojoace, au mâncat brânză cu mămăligă și au mers ore în șir pe jos. Detaliile din „culisele” călătoriei pot fi aflate vizitând expoziția de fotografie a proiectului, „Drumul oii, ultimul episod?”, lansată recent la MNȚR, până în 30 octombrie 2016.

Deşi în țara noastră există o hartă ancestrală a transhumanței, în prezent parcurgerea unui astfel de traseu cu un număr mare de animale ar reprezenta o curajoasă încercare a norocului, deoarece multe dintre drumuri au devenit proprietăți private. De aceea, mai există foarte puțini ciobani care fac transhumanță. Ciobanii din cadrul proiectului au avut parte de înțelegere în zonele din România prin care au trecut (Brașov, Mureș, Cluj, Sălaj, Maramureș și Satu Mare), mai ales datorită sprijinului direcțiilor agricole locale.

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Întrucât vorbim despre un proiect de anvergură, nu se poate ocoli subiectul delicat al bugetului necesar derulării lui, iar în această privință, cei din Polonia, inițiatorii mișcării, au gândit o soluție ingenioasă.

„S-a lansat un apel prin care cei care voiau să își trimită oaia în transhumanță donau o anumită sumă, iar în contul acelei sume se trimitea oaia. În momentul în care s-a terminat traseul, drept recompensă, fiecare a primit clopotul pe care l-a avut oaia la gât pe tot parcursul proiectului. Oile au rămas în Polonia și au fost răvășite (împărțite n.r.) către restul ciobanilor sau către cei care au dorit să și le ia”, a explicat George. Cetățenii au plătit în jur de 500 de zloți, echivalentul a 450 lei.

Din momentul în care am avut poza cu primul-ministru și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili

Atunci când ideea inițială a devenit scop, actorii proiectului au început să vorbească „în stânga și în dreapta” despre proiectul la care s-au gândit ei, dar nimeni „nu îi băga în seamă”: „Nici nu prea știau ce înseamnă acest cuvânt, transhumanţă. Din fericire, am avut inspirația de a-i scrie despre proiect premierului Dacian Cioloș pe Facebook. După două luni, am primit un telefon din partea unui consilier de-al dumnealui și ne-am întâlnit la reprezentanța Comisiei Europene din București, unde am reușit să facem o poză cu el. Din momentul în care am avut poza și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili”.

Mărturii unice de pe “Drumul Oii”

Mărturiile ciobanilor în urma acestei călătorii simbolice pentru istoria noastră arată sacrificiul oferit de către om, oii, principala sa sursă de subzistenţă, spre a-i asigura pășunea vitală.

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

„Aveam cizme de gume și mi-am luat niște sandale, că am zis că nu poți să mergi toată ziua. Dar câteodată nu apucai să îți mai dai cizmele jos! Nici nu stăteam să mănânce oile ziua, că mergeam. Seara, când ne opream, ele mai mâncau așa, în treacăt, se săturau. Apă n-am avut vreo două zile, tot acolo, aproape de Sălaj. Era (sic!) niște fântâni secate, era cu cumpănă. Dar n-o fost bai, că nu aveau apă, nu mănâncă. Și nu le era sete mai tare. După aia am mers, când am găsit o vale, nu prea s-o îmbulzit. Am trecut de toate. (…) Că ne întreba unii: «Aveți lipsă de oi?». Ce lipsă să avem, că nicio lipsă. Le-am numărat o dată pe la jumătatea drumului, când am auzit de lup. «Hai să le numărăm, că cine știe?» Nu era nimic… 300 în cap. Cu atâtea am mers, cu atâtea am vinit. (…) Noi am fost doi români. Eu cu încă unul. Și a fost polonezul. Mie mi-a plăcut, chiar dacă mergeam câteodată de dimineața până seara și nu mâncam nimic. Tot era fain”, a povestit unul dintre ciobanii participanţi, Cristian Suciu.

Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi…

„Bunică-meu zicea că lui nu-i trebuie intermediar să ajungă la Dumnezeu. Acolo, în vârful muntelui, el e destul de aproape de Dumnezeu. Zice: «Mai aproape ca mine nu sunt mulți!».  Păi, și când plecau la drum și așa, chiar dacă nu venea preotul la stână, că cine știe pe unde erau urmele, mergea să-l dezlege popa. Popa tot timpul vine la noi, face câte o citire, așa, chiar până la Sfântul Constantin și Elena. La stână”, a explicat Silviu Cățean.

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

„Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi… Merinosul (lâna provenită de la oile din rasa merinos, n.r.) rezistă în zona mai secetoasă. Aici plouă mult și, fiind o lână care ține apa, oile fac pneumonie. Pe țurcană, e lâna ca țigla de pe casă, de nu intră fir de apă! De aia e făcută și o rezistat atâta. Când o fost în transhumanță, or mai dus ei oi și caracule (numele unei rase de oi, ale căror miei au blana buclată, n.r.), și de toate…. Le-au mâncat câinii pe munte. N-or rezistat. S-or uscat de pe picioare. Astea rezistă la orice. Și la frig, și la foame. Asta îi ca țiganul”, a mai spus Cățean.

Oameni și oi: povestea continuă

De ce Moromeţii 2 ar putea fi un rateu

12 Octombrie 2017 |
În epoca re-facerilor şi a contra-facerilor, pentru a nu folosi termeni englezeşti, a relua / continua Moromeţii pare o idee logică atât din perspectivă patriotico-estetică, precum şi dintr-una mercantilo-pragmatică. Însă pariul cinematografic al lui Stere...