Visa să devină medic, dar a ajuns pe mâinile lor. Un accident de mașină pe care l-a avut în 2014 a trimis-o în spital. Mai mult de atât, a țintuit-o într-un scaun cu rotile. Dar azi, este o învingătoare. Secunda care a imobilizat-o la pat nu a fost și secunda care a făcut-o spectator la propria viață. Sunt aproape 10 ani distanță și stăm de vorbă cu psihologul clinician Andreea Lichi. Să o cunoaștem!
Andreea, în ce moment al vieții ești? Cum arată această perioadă a ta?
Emoțional vorbind, simt că sunt într-un moment de echilibru, de liniște, de acceptare a tot ceea ce a fost și este. Recunosc că mi-a luat mulți ani până să înțeleg cât de importantă este acceptarea în viața fiecăruia dintre noi și câtă pace îți poate aduce această etapă, această împăcare practic cu propria viață, cu propria existență. Până anul trecut, m-am folosit cumva de scuza că „nu am acceptat ce mi s-a întâmplat, ci doar am învățat să supraviețuiesc așa”. Însă această scuză scotea la iveală de fapt partea traumatizată, nevindecată din mine. Bineînțeles că nu mă condamn, căci ăsta este procesul firesc al procesării unei traume – mai întâi avem nevoie de stabilizare, de un cadru securizat, apoi ne consolidăm resursele (ceea ce am făcut și eu: mi-am continuat studiile, am început să scriu, să mă implic în diverse proiecte etc.) și abia într-o ultimă etapă apare acceptarea experienței adverse. Mă bucur că am reușit să ajung în punctul acesta și cu sinceritate spun că, după ce am reușit să integrez, să conțin și să accept ceea ce mi s-a întâmplat, astăzi văd cu mai multă claritate tot ceea ce mă înconjoară și sunt recunoscătoare și împlinită pentru evoluția mea.
Ultima oară când am vorbit, erai studentă. Cum au fost anii studenției având în vedere că ai terminat acum?
Acum sunt în ultimul an la masterul de psihologie clinică și psihoterapie. Au trecut rapid și anii de licență și primul an de master. Despre acești ani pot spune că au fost cu multe provocări, în special din lipsa accesibilității pentru fotoliul rulant, însă chiar și așa, am reușit si voi reuși în continuare să îmi duc la bun sfârșit studiile pentru a-mi urma planurile si idealurile.
În ce rol te găsesc azi, mai ales că pe rețeaua de socializare Facebook am văzut o poză sugestivă?
Astăzi sunt psiholog clinician cu drept de liberă practică și psihoterapeut în formare în psihotraumă. De curând mi-am deschis cabinet individual de psihologie, unde, dincolo de terapie individuală, vreau să organizez mai multe ateliere de dezvoltare personală și grupuri de suport. Cred foarte mult în puterea lui „împreună” și vreau să creez un mediu în care oamenii să găsească ascultare, înțelegere, ventilare emoțională, sprijin, un mediu din care oamenii să plece mai liniștiți, mai încrezători în sine, un mediu în care să consolidez consistența lui „mai bine”.
Dar de ce psihologie și cui public te adresezi?
E o poveste destul de lungă, însă după ce am cochetat cu medicina, am înțeles că drumul meu este altul și astfel am ajuns să fiu fascinată și să iubesc cu toată ființa mea psihicul uman, psihologia clinică și domeniul uriaș al psihotraumei. Un domeniu vulnerabil, delicat, sensibil, dar și plin de satisfacții. Mă adresez în special celor cu vârste de +14 ani și îmi doresc să le ofer suportul de care au nevoie pentru a descoperi în ei numeroasele resurse ce le au la îndemână.
Andreea, ai emoții pentru noul tău job având în vedere că nu te poți mișca de la mijloc în jos, chiar și cu mâinile nu foarte mult?
Un principiu din psihoterapie spune că „Nu poți duce pe nimeni mai departe decât ai ajuns tu.”. Consider că sunt în punctul în care, prin pregătirea academică pe care o am și din care nu o să mă opresc niciodată să consolidez, să învăț, să mă informez, pot aplica și oferi mai departe ceea ce știu, ceea ce cunosc. Psihoterapia, consilierea sau serviciile psihologice, nu se fac cu mâinile sau cu picioarele, se fac cu mintea, cu știința, cu sufletul și cu valorile morale ale specialistului. Specialistul este și el om, iar în funcție de propria șlefuire interioară va putea oferi clientului cadrul de care are nevoie. Psihologia se învață până într-un anumit punct, însă, din acel punct, mai departe doar se simte. Clientul, de obicei, își alege destul de atent terapeutul, se interesează despre acesta și tind să cred că si cei ce mă vor alege pe mine vor ști despre dizabilitatea mea, însă acesta nu va fi criteriul principal de selecție. Nu am emoții. Îmi cunosc limitele, la fel de bine cum îmi cunosc si performanțele, la fel de bine cum cunosc si ceea ce știu si ceea ce pot oferi.
Guști din entuziasm sau din reticența oamenilor?
Mai degrabă din entuziasm. Îmi plac oamenii-lumină, care doar prin simpla prezență reușesc să transmită din entuziasmul, energia și bucuria lor pentru viață, pentru (poate) chiar și cele mai mici lucruri. Pe de altă parte, nu dau total deoparte reticența. Sunt momente în care și eu sunt rezervată în a lua anumite decizii sau în legătură cu anumiți oameni, însă nu într-un mod extrem în care să îmi afecteze viața această reticență. Sunt un om deschis și aleg să mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară.
Cred că ai tot relatat întâmplarea tragică din viața ta de nenumărate ori, dar ne mai poți spune și nouă, cititorilor revistei Matricea, despre cum ai ajuns să aparții unui scaun rulant?
În 2014 am avut un accident rutier. Un accident destul de grav, în care o vertebră cervicală a cedat, urmată fiind de lezarea măduvei spinării. Astfel am trecut prin multe luni de spitalizare, de terapie intensivă, de recuperare, fotoliul rulant devenind în cele din urmă extensia mea. După mai bine de 9 ani de atunci, îmi place să cred că aceasta a fost misiunea mea, o misiune din care în continuare învăț și prin care mă dezvolt, evoluez, construiesc.
Cum poți descrie acești ani că au fost pentru tine?
Cu siguranță primii 3-4 ani au fost destul de dificil de gestionat. Poate cel mai greu mi-a fost să înțeleg că nicăieri în lume nu există (momentan) un tratament care să-mi redea independența fizică. Nu concepeam să cred că nu voi mai putea dansa, alerga vreodată. Priveam spre vindecare doar cu ideea că „îmi doresc să fiu ca înainte de accident”, însă am înțeles mai târziu că de fapt acea vindecare e mai mult un proces de recuperare interioară, prin care aveam să descopăr zeci de resurse care m-au ajutat să devin cine și ceea ce sunt astăzi.
Dar pentru familia ta?
La momentul accidentului, pentru părinți șocul a fost cel mai mare. Medicii le-au spus de la început că e posibil chiar să nu supraviețuiesc, iar dacă, până la urmă, voi supraviețui, va fi un miracol să pot sta într-un scaun cu rotile. Eu am aflat mai târziu. Deși subtil mi s-au spus câteva informații, efectiv era peste puterea mea să le cred, să le înțeleg. Din nefericire, sunt multe familii care, după astfel de întâmplări, ajung să se despartă. Însă, in cazul meu, părinții au fost și sunt cei mai mari susținători ai mei. Lor le datorez ceea ce sunt astăzi și alături de ei îmi realizez toate visurile, idealurile.
Pentru ce îi mulțumești lui Dumnezeu?
Pentru tot. Așa cum este acest tot – și cu bune, dar și cu cele mai puțin bune. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în special pentru părinții mei, dar și pentru oamenii pe care îi aduce în viața mea. Oameni care să mă sprijine, oameni alături de care să mă dezvolt, oameni alături de care să construiesc. Îi mulțumesc pentru bucuriile la care nici nu m-am gândit vreodată, dar pe care le-am primit cu imensă recunoștință.