Supranumită „Pasărea Măiastră a muzicii românești”, „Edith Piaf a României”, „marea doamnă a milenarului cântec românesc” ori „Privighetoarea cântecului popular românesc”, Maria Tănase a reprezentat un fenomen excepțional în muzica românească. S-a născut la 25 septembrie 1913, în mahalaua Cărămidarilor din București. Tatăl său, Ion Coandă Tănase era florar și, de asemenea, un talentat artist – cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică și oferea interpretelor buchete de flori culese din propria grădină. Prima dată, Maria Tănase apare pe o scenă în anul 1921, la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârșit de an a școlii primare pe care o urma. În anul 1930 se angajează casieriță la un birt, unde obișnuia să și cânte și unde este descoperită de publicistul și regizorul de teatru Sandu Eliad, care avea să o introducă în lumea literar-artistică a orașului. Patru ani mai târziu, se angajează la Teatrul „Cărăbuș”, condus de Constantin Tănase, unde îl întâlnește pe folcloristul Harry Brauner. În toamna aceluiași an, 1934, este prezentată lui Constantin Brăiloiu, care-i recunoaște marele talent și care îi sugerează să se inspire, pentru repertoriu, din Arhiva de folclor pe care el o înființase. Tot în 1934, dramaturgul Tudor Mușatescu o recomandă unui bun prieten care deținea o “fabrică de discuri”, unde imprimă Romanța Mansardei, care devine șlagăr. Au urmat, apoi înregistrări la reprezentanțele bucureștene ale studiourilor „Tomis” și „Columbia” din Viena.

În anul 1935, a urmat Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, avându-l ca profesor pe Ion Manolescu împreună cu care juca pe scena Teatrului Municipal. Un an mai târziu, imprimă cântecele populare „Cine iubește și lasă” și „M-am jurat de mii de ori”, acompaniată de taraful „Costică Vraciu” din Gorj, iar în februarie 1938, are loc debutul său radiofonic. În cadrul emisiunii „Ora satului”, a cântat, live, un program de cântece românești precum „M-am jurat de mii de ori”, „Șapte săptămâni din post”, „Ce-i mai dulce ca alvița”, „Cine iubește și lasă”, „Geaba mă mai duc acasă”, „Mărie și Mărioară”, „Țigăneasca”, „Când o fi la moartea mea”. În același an, în august, artista susține un recital la încheierea cursurilor de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte – la jubileul de 30 de ani – , unde prestația sa artistică de excepție îl determină pe istoricul Nicolae Iorga să o numească „Pasărea măiastră”.

În anii ’30 – ’40, cânta, pe onorarii fabuloase, în faimosul restaurant „Luxandra” și în cârciumi celebre, precum „Café  Wilson”, „Capșa”, „Luther”, „Parcul ARO”, „Continental”, „Hanul lui Manuc” sau „Neptun” – locul preferat al unor celebrități ale lumii literare precum Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat. În 1938 este angajată la Teatrul „Alhambra”, iar în septembrie lansează cântecele de mare succes „Mi-am pus busuioc în păr” și „Habar n-ai tu”, compuse de Ion Vasilescu.

Anul 1938 îi aduce Mariei Tănase, în vârstă de 25 de ani, și o fascinantă poveste de iubire cu marele sculptor Constantin Brâncuși, care avea la acea vreme 62 de ani. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Brâncuși îî declara: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „.Povestea de dragoste a celor doi s-a încheiat după un an, dar artistul a rămas marea iubire a vieții ei. În anul 1957, când Brâncuși a murit, Maria Tănase a dorit să ridice în memoria lui o școală de muzică folclorică la Târgu Jiu, însă în cele din urmă acest lucru nu s-a materializat. În 1939, americanul Ben Smith, supranumit regele aluminiului, o cere în căsătorie și îi propune să meargă cu el în SUA. A ajuns doar până în Italia, apoi s-a răzgândit. Maria Tănase a avut, de-a lungul existenței, mai multe iubiri pătimașe, începând cu dragostea din adolescență pentru un medic cu care a rămas însărcinată, dar și dragostea pentru un spion francez, pentru care și-a vândut averea ca să-l scape de închisoare sau căsătoria cu Clery Sachelarie, un fost moșier și magistrat, cu 13 ani mai în vârstă și care avea să-i tolereze absolut toate capriciile.

În vremea legionarilor (octombrie 1940 – ianuarie 1941), Maria Tănase devine indezirabilă. Garda de Fier îi interzice apariția pe scenă și distruge înregistrările ei de gramofon. Din fericire, artista revine pe scenă în anul 1941, cu un concert de succes în Turcia. În anii războiului, Maria Tănase participă, alături de mari artiști precum George Enescu, George Vraca sau Constantin Tănase, la spectacole organizate pentru răniți sau la unitățile militare.

În ianuarie 1944, debutează în opereta „Mascota”, de Edmond Audran, alături de tenorul Ion Dacian, apoi are apariții în roluri principale și în piese montate la Teatrul Municipal, cum sunt „Cadavrul viu”, de Lev Tolstoi, „Nana”, de Émile Zola sau „Opera de trei parale”, a lui Bertolt Brecht. Apare, apoi, și la Ateneu, în montarea „Axel la porțile raiului”, de Paul Morgan și Adolf Schültze pe muzica lui Ralph Benatzky. În anul 1952, Maria Tănase profesează la noua catedră de cânt popular, la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în anul 1955 este laureată a Premiului de Stat, iar doi ani mai târziu primește titlul de Artist Emerit. În decembrie 1957 este distribuită în coproducția româno-franceză „Ciulinii Bărăganului”, după romanul lui Panait Istrati. Între 1953 și 1961, Maria Tănase a înregistrat nu mai puțin de 24 de albume, din care patru în limba franceză. În anul 1959, Maria susținea ultimul ei turneu peste hotare, în Bulgaria.

Nu a putut avea copii – în anul 1929, când se îndrăgostise de un medic a rămas însărcinată, însă acesta a ajutat-o să întrerupă sarcina, iar intervenția i-a răpit posibilitatea de a avea copii. Mai mult chiar, după finalul primei relații nefericite de dragoste s-a apucat și de fumat, un viciu care avea să-și spună cuvântul în mod dramatic. La începutul primăverii lui 1963, aflată în turneu cu “Taraful Gorjului” la Hunedoara, Mariei Tănase i se face rău pe scenă, iar după analize se descoperă că suferă de cancer pulmonar. Pe 2 mai ajunge la București, fiind internată de urgență și moare pe 22 iunie 1963, la Spitalul Fundeni. Corpul neînsuflețit al artistei a fost depus la Teatrul de Revistă, s-a instituit zi de doliu național, și a fost condusă pe ultimul său drum, spre Cimitirul Bellu, de sute de mii de oameni care o admirau. A fost premiată post-mortem la Académie Charles-Cros de la Paris, în anul 1965, cu Grand Prix du Disque. Începând cu anul 1969, la Craiova are loc Festivalul-Concurs Național al interpreților cântecului popular românesc „Maria Tănase”, ca un omagiu adus marii cântărețe.

Sursa bibliografica:https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/muzica-dans-arte/portret-maria-tanase-un-fenomen-unic-in-muzica-romaneasca-debutul-la-radio-si-dragostea-pentru-brancusi-repere-ale-unei-existente-fascinante-id4122.html

Poate că astăzi multora dintre noi nu ne-ar fi greu să ne imaginăm că un actor român ar putea ajunge celebru la nivel internațional și am putea chiar să dăm câteva exemple. Dar că acest lucru a fost posibil în urmă cu un secol pare mult mai greu de crezut. Această performanță a fost realizată de către cel care, acum 100 de ani, fonda emblematicul „Cărăbuș”, primul teatru de revistă românesc stabil, ce funcționează până în prezent, sub numele său, pe Calea Victoriei: Constantin Tănase (1880-1945).

Actor amator în hambar

Nimic din elevul mediocru, cu un aspect neobișnuit, poreclit de mic „Năsăilă” din cauza nasului său neobișnuit de lung, nu-l prevestea pe marele actor de mai târziu. Poate doar talentul său la muzică și sport, cât și spiritul vesel moștenit de la mama sa, să fi fost unele indicii. Este cert însă că Tănase și-a conștientizat ori cel puțin a dat curs de copil acestei porniri: școlarul de condiție modestă din Vaslui era nelipsit de la concertele fanfarei militare, susținute în grădina de vară a orașului, numită „Pârjoala”, unde căuta prin orice mijloace să se apropie de scenă când aveau loc spectacole de teatru, pentru a putea trage cortina.

Nemulțumindu-se doar să asiste de pe margine și neavând nicio ocazie de a-și manifesta pasiunea, Constantin Tănase a alcătuit cu alți câțiva prieteni o trupă de amatori și a pus în scenă mai multe piese, jucate fie în beciul casei părintești, fie într-un hambar sau chiar într-o poiată, unde atât actorii, cât și spectatorii, care au fost nevoiți să asiste pe brânci la reprezentație, s-au umplut de păduchi de la găini. În cele din urmă, entuziasmul său vădit pentru arta teatrului i-a adus cooptarea, pe când era încă un copil, în trupa de limbă idiș a lui Mordechai Segalescu, unde a primit rolul unui cârciumar.

A înființat primul ”teatru ostășesc”

Nici tatăl său, Ion Tănase, nu i-a înțeles vocația, dorind ca fiul său să aibă o profesie „serioasă”. În consecință, părinții l-au trimis să se înscrie la Liceul militar din Iași, unde Tănase a fost picat – culmea! – tocmai la examinarea medicală, în favoarea fiului unui colonel. Mutat la liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, nu a putut urma cursurile nici aici, din lipsă de bani. Un prieten, Ioan Adam, care pleca la studii în străinătate, i-a oferit postul său de învățător la școala din comuna Cursești. Stilul inedit de a preda al lui Tănase, care punea accent pe sport și muzică, cât și pe excursiile practice, l-a făcut să fie repede îndrăgit de părinți și elevi, dar nu și de notabilitățile mai conservatoare ale localității. Mutat la Hârșovești, povestea s-a repetat.

Tănase avea însă un moral de nescufundat. Respins în cariera pedagogică, s-a înrolat voluntar în Regimentul I Geniu din București, unde înființează primul „teatru ostășesc”. Conștient că talentul său nu se va putea afirma în lipsa studiilor, a luat hotărârea, în anul 1902, să se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, deși nu avea nici banii, nici documentele necesare. Dar a avut șansa să întâlnească persoanele potrivite, respectiv directorul Eduard Wachmann și secretarul Conservatorului, care i-au primit cererea de înscriere.

La examenul susținut în fața unei comisii formate din unii dintre cei mai prestigioși actori ai timpului, între care se remarca profesorul Constantin Notarra, Tănase s-a prezentat în uniforma militară – singurele haine pe care le avea – și i-a impresionat pe membri prin talentul său, provocând următoarea constatare a lui Notarra: „Ăsta are în el un comic natural, vorbește doar și râzi de el”. Chiar dacă a fost admis la cursuri, pe care le-a frecventat cu strictețe, studentul a avut în continuare de înfruntat lipsurile materiale, fiind nevoit să îndeplinească mai multe profesii, precum cele de comisionar ori cântăreț în corul bisericii Popa Tatu, și să-și pingelească iarna bocancii cu carton.

”Dacă vrei să râzi, du-te la Tănase!”

A absolvit Conservatorul în anul 1905 și a jucat în mai multe roluri mărunte la Teatrul Național. Dar, în sfârșit, eforturile sale au început să se cunoască, fiind cooptat în trupele particulare ale unor actori celebri, precum Alexandru Bărcănescu ori Petre Liciu, și începându-și cariera de cupletist, cu sprijinul prietenului său, textierul Casimir Belcot. Tănase și-a susținut primele spectacole în grădina Ambasador de pe strada Academiei. Tot aici, după sfârșitul Primului Război Mondial, a luat hotărârea să înființeze primul teatru de revistă stabil din România, pe care l-a denumit, după forma terenului și a clădirii ridicate ulterior pe el, „Cărăbuș”. Cel dintâi spectacol, intitulat „Cotoiul e pe varză, pisica pe orez”, a avut premiera în seara zilei de 2 iulie 1919.

Perioada interbelică a fost martora manifestării depline a geniului lui Constantin Tănase care, inspirându-se din spectacolele franțuzești de cabaret, dar adăugând monologuri și cuplete satirice ori muzicale. Numeroasele spectacole prezentate (precum „Până când?”, „Așa e viața”, „Este, dar s-a isprăvit”, „Zodia porcului”, „Ai, dai, n-ai” etc.) au transformat în scurt timp „Cărăbușul” într-un „templu al comediei”, publicul din ce în ce mai numeros dând sentința: „dacă vrei să râzi, mergi «la Tănase»”. Fiind permanent principalul animator al stabilimentului, marele actor s-a transformat, treptat, într-un veritabil tipar de personaj, reprezentându-l pe cetățeanul umil, simplu și necăjit, oprimat de birocrație, și devenind purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, care a înfierat permanent derapajele și abuzurile politicienilor și ale funcționarilor publici. Și a făcut-o sincer: Tănase a refuzat să primească fonduri din partea administrației de stat, pentru a nu-și asuma obligațiile ce veneau cu acestea, și nu a făcut niciodată politică, din respect pentru convingerile publicului său.

De altfel, succesul de pe scenă și cel financiar nu l-au schimbat nici în viața privată: Tănase a rămas același om simplu, care punea varză la murat în beciul casei sale de pe strada Puțul cu Plopi și își primea musafirii cu cafea cu rom și salată de vinete făcute de el.

Spectacole cu Maria Tănase și caleașca trasă de struț

În schimb, deîndată ce situația materială i-a permis-o, el s-a concentrat pe sprijinirea actorilor tineri, din rândurile cărora s-au ridicat unele talente remarcabile, precum Maria Tănase ori Horia Șerbănescu. De asemenea, a susținut mai multe turnee în străinătate, la Istanbul, Alexandria, Cairo ori Paris, și a adus în România mai multe vedete internaționale, precum actorul francez Charles Prince, poreclit Rigadin, sau actrița de origine americană Josephine Baker, cunoscută ca „Sirena tropicelor” și „Nefertiti a zilelor noastre”, care a făcut impresie în Bucureștiul interbelic plimbându-se într-o caleașcă trasă de un struț.

Energia sa inepuizabilă l-a făcut pe fondatorul teatrului românesc de revistă să se implice și în industria cinematografică, Tănase fiind regizor și actor a trei filme: „Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București”, „Visul lui Tănase” (primul film românesc cu sunet) și „Răbdare Tănase!”.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a silit teatrul „Cărăbuș” să-și întrerupă activitatea, reluată după 23 august 1944. Consecvent principiilor sale, Tănase a continuat să atace abuzurile noului opresor, reprezentat de această dată de către Armata Roșie. Cupletul său – „Rău era cu was ist das / Da-i mai rău cu davai ceas / De la Nistru pân’ la Don / Davai ceas, davai palton / Davai ceas, davai moșie / Harașo tovărășie” – a rămas celebru până astăzi. Unele păreri susțin că acesta i-a atras și moartea prematură, survenită la data de 29 august 1945, deși nepotul său arăta, în cartea biografică ce i-a fost consacrată marelui actor, că acesta a fost consecința unei infecții faringiene rău tratate, urmată de un blocaj renal.

Personalitatea marelui actor a fost evocată și în comunism, prin filmul „Actorul și sălbaticii”, unde personajul său, Costică Caratase, a fost interpretat de către Toma Caragiu. Desigur, perioada când a fost produs filmul a împiedicat redarea criticilor lui Tănase la adresa ocupanților sovietici și a comuniștilor, dar a confirmat statutul său, ca unul dintre cei mai populari și talentați actori români din toate timpurile.