Școala din sat și lumea de dincolo de ea

Într-o societate în care discutăm tot mai mult despre digitalizare, inteligență artificială, infrastructură și performanță, merită să revenim din când în când la o întrebare simplă: ce șanse are un copil să creadă că poate deveni ceea ce își dorește, indiferent de locul în care s-a născut? Răspunsul la această întrebare reprezintă unul dintre cele mai sincere teste ale unei societăți care prețuiește educația. Educația își împlinește cu adevărat rolul atunci când fiecărui copil îi oferă șansa de a ajunge atât de departe cât îi permit propriile capacități, curajul și munca sa, iar adresa de la care a pornit devine doar începutul poveștii.

 

 

Există sate în care școala este locul în care un copil vede pentru prima dată o hartă a lumii, citește o carte care îl poartă într-un loc în care nu a ajuns niciodată, descoperă meserii despre care nimeni din familia lui nu a auzit și, poate cel mai important, începe să înțeleagă că viitorul poate arăta diferit de trecut. Într-un sat, școala poate fi una dintre puținele ferestre prin care lumea largă intră într-o comunitate. De aceea, atunci când vorbim despre educație în mediul rural, vorbim despre mult mai mult decât rezultate la examene, infrastructură sau statistici privind abandonul școlar. Vorbim despre șanse, despre orizonturi și despre distanța dintre locul în care se naște un copil și locul până la care poate ajunge. Această distanță rămâne una dintre marile provocări ale educației contemporane.

Datele internaționale arată că fenomenul are o dimensiune mai largă. OCDE – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică observă de ani buni diferențe între elevii din mediul rural și cei din orașe, iar cercetările sale oferă o nuanță esențială: decalajele de performanță sunt strâns legate de statutul socio-economic al elevilor și al școlilor. Cu alte cuvinte, locuirea într-un sat nu determină capacitatea unui copil de a învăța. Contează enorm contextul în care primește educația, resursele de care dispune familia și școala și oportunitățile pe care le întâlnește pe parcurs. În România, această diferență este deosebit de vizibilă. În România, diferența dintre educația rurală și cea urbană rămâne puternică și în cele mai recente date disponibile. Rezultatele PISA 2025 arată decalaje de aproximativ 100 de puncte între elevii din mediul urban și cei din mediul rural: 109 puncte la matematică, 98 la științe și 94 la lectură. Datele indică faptul că dezavantajul socio-economic se concentrează în continuare în școlile rurale și se reflectă puternic în rezultatele elevilor.Imaginea de ansamblu este completată de un alt indicator important.

O diferență și mai puternică apare în ceea ce privește părăsirea timpurie a școlii. În 2023, 16,6% dintre tinerii români cu vârste între 18 și 24 de ani părăsiseră timpuriu educația și formarea, cea mai ridicată proporție din Uniunea Europeană, față de o medie europeană de 9,5%. Potrivit celor mai recente date Eurostat, România avea în 2025 o rată de 15,5% a tinerilor de 18–24 de ani care părăsiseră timpuriu educația și formarea, cea mai ridicată valoare din Uniunea Europeană. Dincolo de aceste procente se află însă experiența concretă a copilului. Imaginați-vă un copil care crește într-un sat în care biblioteca are acces limitat, transportul până la oraș presupune timp și bani, familia nu își permite meditații, iar în jurul lui există puține modele profesionale care să îi arate câte drumuri poate urma. Într-un asemenea context, educația înseamnă și construirea imaginației despre propriul viitor. Elevii din mediul rural sunt, în medie, mult mai puțin predispuși să își imagineze că vor urma o facultate decât cei din mediul urban. Diferența persistă și atunci când sunt luate în calcul unele diferențe socio-economice. Printre explicații se află distanța geografică, accesul redus la oportunități educaționale și profesionale și lipsa modelelor care să facă anumite parcursuri de viață să pară posibile și accesibile.

Aici începe una dintre cele mai importante misiuni ale școlii rurale: să îi ofere copilului un orizont suficient de larg pentru a-și imagina viitorul dincolo de limitele geografice ale locului în care s-a născut. Școala îl învață să rezolve o problemă de matematică, să citească, să scrie și să gândească, dar îi poate transmite în fiecare zi și o idee esențială: lumea este deschisă în fața lui.

O școală mică poate însemna o educație cu un orizont larg

O școală rurală de dimensiuni mici poate avea un rol esențial în comunitatea sa. Realitatea internațională arată că dimensiunea unei școli și calitatea educației pot fi privite separat, iar comunitățile mici pot găsi soluții adaptate propriilor nevoi. Este o lecție importantă pentru orice discuție despre sat: o comunitate mică poate construi oportunități educaționale mari atunci când își folosește inteligent resursele și dezvoltă legături cu alte comunități. O școală rurală poate avea dimensiuni reduse și, în același timp, un orizont educațional larg.

În Columbia, un alt model a pornit chiar de la realitatea școlilor rurale mici. Escuela Nueva a fost creat pentru situațiile în care un singur profesor lucra cu copii de vârste diferite. Modelul a introdus predarea multigrad, învățarea activă, colaborarea între elevi și o relație mai puternică între școală și comunitate. Ministerul Educației din Columbia îl descrie ca pe un model destinat inclusiv școlilor rurale cu unul, doi sau trei profesori. Banca Mondială a descris Escuela Nueva drept un model lansat în anii 1970 pentru școlile rurale mici din Columbia și care a influențat ulterior modele educaționale din alte contexte. Accentul său cade pe învățarea colaborativă, leadership, participarea comunității și implicarea activă a elevilor. Această experiență transmite o idee valoroasă: o școală rurală își poate construi identitatea pornind de la propriile avantaje. Relația apropiată dintre profesor și elev, legătura cu familia, comunitatea, natura, istoria și cultura locului pot deveni resurse educaționale puternice. În Japonia, OECD a analizat un model educațional în care școala, familia și comunitatea au roluri complementare în dezvoltarea copilului. Raportul OECD evidențiază reforme precum „Community Schools”, rețelele de cooperare dintre școli și comunități și inițiativa „Team Gakkou” („școala ca echipă”), prin care școlile își consolidează echipele de profesioniști și dezvoltă forme mai ample de colaborare cu comunitatea. Scopul este susținerea unei educații holistice, în care dezvoltarea copilului depășește dimensiunea strict academică și implică mai activ familia și comunitatea.

Aici apare una dintre lecțiile importante pentru satul românesc: școala și comunitatea își pot susține reciproc viitorul. Școala oferă comunității educație, competențe și perspective, iar comunitatea îi poate oferi școlii resurse, experiență, identitate și un context real de învățare.

Profesorul de la sat

În discuțiile despre infrastructură, table inteligente, transport, internet și statistici există un personaj central: profesorul. Într-o școală mare, profesorul face parte dintr-o comunitate educațională extinsă. Într-o școală mică, el poate deveni una dintre figurile esențiale ale întregii comunități. Poate fi omul care îi recomandă unui copil prima carte, cel care observă un talent pe care familia încă nu l-a descoperit, cel care îl încurajează să participe la un concurs sau cel care îi arată că drumul către liceu, facultate și o profesie pe care și-o dorește este accesibil. Profesorul poate deveni astfel omul care lărgește orizontul posibilului. De aceea, problema profesorilor din mediul rural ține și de capacitatea școlilor de a oferi o paletă largă de discipline și activități. OCDE atrage atenția asupra dificultăților pe care le întâmpină școlile mici tocmai din cauza numărului redus de elevi și profesori. Printre soluțiile discutate la nivel internațional se află rețelele între școli, cooperarea dintre comunități, transportul, finanțarea țintită și instrumentele digitale. Tehnologia poate extinde considerabil ceea ce o școală rurală poate oferi. O conexiune bună la internet poate aduce într-un sat un curs, o bibliotecă digitală sau o lecție susținută de un specialist aflat la sute de kilometri distanță. În centrul acestui proces rămâne însă relația umană dintre profesor și copil. Uneori, cea mai importantă resursă educațională poate fi încrederea pe care un profesor i-o transmite unui elev: „Eu cred că poți.”

Biblioteca, școala și satul

În acest context, biblioteca rurală capătă o importanță aparte. Într-un oraș, ea face parte dintr-un ecosistem cultural mai larg, alături de muzee, teatre, centre culturale și numeroase alte spații de întâlnire cu ideile. Într-un sat, biblioteca poate deveni una dintre principalele porți către lume. O bibliotecă este mai mult decât o încăpere cu rafturi ți mai mult decât un muzeu al cărților. Este o invitație către alte epoci, alte țări, alte vieți și alte posibilități. Un copil poate deschide o carte despre un astronom, un pictor, un explorator sau un scriitor și, pentru câteva ore, poate intra într-o lume pe care nu a întâlnit-o niciodată în viața de zi cu zi. Atunci când biblioteca se întâlnește cu școala, cartea capătă și mai multă forță. O lectură devine o conversație, o vizită la muzeul sătesc devine o lecție despre identitate, iar povestea spusă de un bătrân al satului devine o formă de educație și de transmitere a memoriei comunității. În acest fel, educația rurală poate valorifica un avantaj important: comunitatea însăși poate deveni sală de clasă. Natura, istoria locală, meșteșugurile, poveștile oamenilor, tradițiile și spațiile satului pot intra în procesul educațional și pot transforma învățarea într-o experiență legată de viața reală.

Pentru mine, această idee a început chiar în satul Dăișoara, prin proiectul „Bibliotecile Rurale”. Am pornit de la convingerea că o bibliotecă dintr-un sat poate deveni mult mai mult decât un loc în care oamenii împrumută cărți. Poate fi un spațiu în care copiii vin să citească, să descopere filme, să lucreze pe calculator, să participe la activități și, mai ales, să întâlnească oameni și idei la care altfel ar ajunge mult mai greu. Pe măsură ce proiectul s-a dezvoltat și am început să construiesc biblioteci și în alte comunități rurale, am văzut cât de mult poate conta existența unui asemenea loc într-un sat. În Dăișoara am dus aceeași idee și în zona patrimoniului local, prin Colecția Muzeală Etnografică. Am adunat obiecte donate de oamenii satului și am încercat să transform memoria comunității într-o resursă pentru generațiile care vin. Un costum, un război de țesut, un obiect gospodăresc sau o fotografie veche pot deveni punctul de plecare pentru o conversație despre cine suntem, cum au trăit oamenii de aici și ce s-a schimbat de-a lungul timpului. Pentru un copil, toate aceste lucruri pot transforma istoria dintr-o materie într-o poveste pe care o poate atinge și înțelege. De aici a venit și ideea mea de hub cultural rural: un loc în care biblioteca, școala, patrimoniul local, tehnologia și oamenii din comunitate să se întâlnească. Îmi imaginez astfel de spații în care un copil poate veni să citească o carte, apoi să vadă un film, să descopere un obiect vechi din sat, să vorbească cu un meșteșugar sau cu un localnic care îi povestește despre lumea de odinioară și, în aceeași zi, să participe la o activitate educațională. Un astfel de hub cultural rural poate face legătura dintre două lumi care par, uneori, foarte îndepărtate: lumea în care copilul se naște și lumea către care poate aspira. Îi poate oferi rădăcini prin istoria și cultura locului și, în același timp, acces către cărți, tehnologie, cultură și oameni care îi pot deschide alte perspective. Cred că aici se află una dintre marile oportunități ale satului românesc: să transforme spațiile mici în locuri cu un impact mare asupra comunității.

Pentru mine, aceasta este una dintre direcțiile prin care satul poate transforma ceea ce are deja într-o resursă pentru viitor: biblioteca devine loc de întâlnire, patrimoniul devine instrument educațional, iar comunitatea devine parte din procesul de învățare.

Rădăcini și aripi

Poate cea mai importantă schimbare de perspectivă este să privim educația rurală prin prisma alegerii. Copilul din sat are nevoie de educație care să îi ofere libertatea de a-și construi propriul drum. Poate pleca, dacă aceasta este alegerea lui. Poate reveni. Poate deveni medic într-un oraș, inginer într-o companie internațională, profesor într-o universitate sau antreprenor într-un alt colț al lumii. La fel de bine, poate reveni într-o zi acasă și poate construi ceva pentru comunitatea din care a plecat. Pentru asta, educația rurală are nevoie de două lucruri în același timp: rădăcini și aripi. Rădăcini, pentru ca un copil să știe cine este, de unde vine și ce valoare are locul în care s-a născut. Aripi, pentru ca originea lui să îi ofere un punct de plecare, iar educația să îi deschidă cât mai multe direcții de viitor. În fond, acesta este unul dintre cele mai frumoase roluri pe care le poate avea școala într-un sat: să îi arate copilului că lumea este suficient de mare pentru visurile lui și că locul în care s-a născut poate reprezenta începutul unei călătorii, nu măsura destinului său.

Într-o societate în care discutăm tot mai mult despre digitalizare, inteligență artificială, infrastructură și performanță, merită să revenim din când în când la o întrebare simplă: ce șanse are un copil să creadă că poate deveni ceea ce își dorește, indiferent de locul în care s-a născut? Răspunsul la această întrebare reprezintă unul dintre cele mai sincere teste ale unei societăți care prețuiește educația. Educația își împlinește cu adevărat rolul atunci când fiecărui copil îi oferă șansa de a ajunge atât de departe cât îi permit propriile capacități, curajul și munca sa, iar adresa de la care a pornit devine doar începutul poveștii.

…Ne cufundăm în serile acestea de toamnă care ne aduc aminte de povești… și de bunici.

Ce bine era în amurgul în care un „Bunicule, spune o poveste!” era tot ce trebuia pentru ca lumea să se oprească puțin.

Și bunicul începea:

…din viața lui, din întâmplări de demult, din povești pe care le știa de la alții. Cu haz, cu tâlc, cu înțelepciune. Era hâtru și sfătos, uneori repeta aceeași poveste, dar noi o ascultam de fiecare dată încântați!

Ce bine e cu bunicii…

Cu replica aceasta, „Bunicule, spune o poveste!”, nu cerem doar o poveste. Cerem, fără să știm, să ne întoarcem puțin acolo unde ne era bine. Unde eram mici, ținuți aproape, iar timpul avea răbdare.

O moștenire neprețuită? Poveștile lor, ale bunicilor, în care încă ne putem întoarce acasă.

Mai țineți minte povestea mea cu Părintele-Far?

M-am gândit din nou la ea acum, la început de an școlar, când copiii se întorc în clase, fiecare cu felul lui de a privi lumea, de a înțelege, de a întreba, de a se teme, de a încerca.

Un far nu schimbă marea

Un far nu schimbă marea și nici nu îi spune unei corăbii cum să navigheze. El luminează. Arată unde sunt stâncile, unde este țărmul, unde poate fi un loc sigur. Iar lumina lui poate fi văzută de corăbii foarte diferite, aflate la distanțe diferite și prin furtuni diferite.

Așa cred că este și copilul.

Fiecare copil pornește în lumea învățării cu propriul său ritm.

Unii copii înaintează repede și au nevoie să descopere ce se află dincolo de ceea ce li se oferă. Alții au nevoie să se oprească, să privească, să întrebe, să mai încerce o dată. Unii au nevoie de mai multă structură, alții de mai multă libertate. Unii au nevoie să fie încurajați să facă un pas înainte, alții au nevoie să audă că este în regulă să meargă mai încet.

Aici se află una dintre marile frumuseți, dar și una dintre marile dificultăți ale educației: să înțelegem că același sprijin nu produce întotdeauna același rezultat.

Când un copil nu este atent, poate ne grăbim să-i cerem mai multă atenție. Când nu înțelege, repetăm aceeași explicație. Când nu lucrează, îi spunem să se mobilizeze. Când pare plictisit, îi cerem să se implice. Când se teme, îi spunem să aibă curaj.

Dar poate că întrebarea importantă este alta.

Ce fel de lumină îi trebuie acum copilului?

Pentru un copil, lumina poate însemna o explicație spusă altfel. Pentru altul, o sarcină care să-i trezească interesul. Pentru unul poate fi nevoie de timp, pentru altul de o provocare. Un copil are nevoie să știe exact ce are de făcut, altul are nevoie să poată alege cum ajunge la rezultat. Unul are nevoie de încurajare, altul de limite clare.

Nu pentru că unii copii ar fi mai buni decât ceilalți.

Ci pentru că toți sunt diferiți.

A-i trata pe toți copiii la fel nu înseamnă întotdeauna a-i sprijini la fel de bine.

Farul nu luminează mai tare pentru o corabie și mai slab pentru alta. Dar lumina lui ajunge în locuri diferite, iar fiecare corabie o folosește în felul în care poate pentru a-și găsi drumul.

Poate că și noi, adulții, avem nevoie să privim mai atent înainte de a pune o etichetă.

„Nu este atent.”

„Nu este motivat.”

„Nu se străduiește.”

„Este prea sensibil.”

„Este prea lent.”

„Se grăbește.”

În spatele fiecăreia dintre aceste observații poate exista o nevoie pe care încă nu am văzut-o. Noi.

Educația nu înseamnă să îi facem pe toți copiii să navigheze la fel. Înseamnă să le oferim reperele de care au nevoie pentru a-și găsi propriul drum, fără să le luăm curajul de a-l descoperi.

Pentru că un copil nu are nevoie întotdeauna de mai multă presiune.

Uneori are nevoie de mai multă lumină.

Și poate că, atunci când un copil nu reușește să meargă mai departe așa cum ne-am imaginat, merită să ne oprim o clipă și să ne întrebăm:

„Oare vede lumina de care are nevoie?”

Școala a început. După săptămâni de vacanță, curțile școlilor s-au umplut din nou de copii, clasele de glasuri, iar diminețile de graba cu care se pregătesc ghiozdanele și se încheie ultimii nasturi ai uniformelor. Pentru părinți, începutul de an școlar înseamnă rechizite, haine, program, teme, rezultate și speranța că, la sfârșitul anului, copilul va fi mai bun la matematică, la limba română, la o limbă străină sau la orice altă materie. Dincolo de disciplinele școlare există însă o formă de educație care însoțește copilul pretutindeni: felul în care învață să fie între oameni. Cum vorbește, cum ascultă, cum pierde, cum câștigă fără să umilească, cum privește un om vulnerabil și cum reacționează în fața diferenței. Sunt lecții care se așază în caracter și care se construiesc în fiecare zi, prin familie, prin școală și prin comunitate. Un copil intră în clasă cu tot ceea ce a învățat acasă despre lume, despre ceilalți și despre propria lui valoare. Poartă în comportament felul în care a fost învățat să privească un om care are mai puțin decât el, care arată diferit, care întâmpină dificultăți sau care pur și simplu nu seamănă cu majoritatea.

De aceea, conversația de după școală merită să treacă dincolo de întrebarea „Ce ai făcut astăzi?”. Merită să ajungă la copilul care a stat singur în pauză, la colegul de care au râs ceilalți, la momentul în care cineva a fost exclus și la curajul de a spune „nu e în regulă”. Sunt întrebări simple, dar în spatele lor se află o formă profundă de educație. Un copil are nevoie să înțeleagă de timpuriu că hainele, greutatea, înălțimea, culoarea pielii, familia din care provine, dizabilitatea sau pasiunile sale nu stabilesc valoarea unui om. Un coleg care poartă în fiecare zi aceiași pantofi are aceleași drepturi la prietenie, respect și bucurie. Un ghiozdan vechi poate purta aceleași cărți, aceleași emoții și aceleași visuri ca unul cumpărat înainte de începerea anului școlar.

Copiii învață rapid ierarhiile societății. Observă cine are mai mult, cine are mai puțin, cine este popular, cine este marginalizat, cine primește atenție și cine rămâne în afara grupului. Privesc comportamentul adulților și îl transformă în propriul lor limbaj social. Educația pentru empatie începe, astfel, cu mult înaintea definiției din dicționar. Începe în familie. În felul în care părintele vorbește despre un om sărac, despre un vecin, despre un coleg de serviciu, despre o persoană cu dizabilitate sau despre cineva care arată diferit. Începe în gesturile cotidiene, în răbdarea acordată celuilalt, în felul în care este ascultat un copil și în disponibilitatea adultului de a se opri pentru câteva minute din ritmul zilei. John Dewey, unul dintre cei mai importanți filosofi ai educației, formula această idee printr-o afirmație devenită reper: „Educația nu este o pregătire pentru viață; educația este însăși viața.” Copilul învață permanent. La masa din familie, în mașină, în magazin, pe terenul de sport, în fața televizorului, pe telefon și în conversațiile dintre adulți. Învață din ceea ce i se spune și, mai ales, din ceea ce vede. Un părinte care respectă oamenii din jurul său oferă o lecție despre respect. Un părinte care își ajută vecinul oferă o lecție despre solidaritate. Un adult care ascultă cu răbdare oferă o lecție despre empatie. Valorile devin reale atunci când copilul le vede trăite.

Două copilării, aceleași nevoi

Mediul în care crește copilul îi modelează experiențele sociale. Orașul și satul oferă ritmuri diferite, relații diferite și forme diferite de apropiere între oameni. În mediul urban, copilăria se desfășoară adesea într-un program dens. Școala este urmată de cursuri de limbi străine, sport, muzică, meditații sau alte activități. Părinții lucrează mult, traversează orașul în trafic și încearcă să împartă aceeași zi între serviciu, responsabilități și familie. Copilul beneficiază de numeroase oportunități educaționale și culturale, în timp ce timpul petrecut împreună cu părintele devine una dintre resursele cele mai prețioase. Apare aici una dintre marile teme ale familiei contemporane: timpul de calitate. O conversație la masa de seară. O plimbare fără destinație. Câteva minute în care telefonul rămâne deoparte. O întrebare despre colegii copilului. O discuție despre o nedreptate observată la școală. Toate aceste momente construiesc educația morală a copilului la fel de puternic precum activitățile organizate. În multe comunități rurale, relațiile dintre oameni păstrează încă o dimensiune comunitară mai vizibilă. Copilul cunoaște vecinii, întâlnește mai multe generații, participă la evenimentele comunității și crește într-un spațiu în care oamenii se cunosc între ei. Bătrânii, rudele, vecinii, profesorii, preotul și ceilalți membri ai comunității pot deveni repere în formarea lui. Această apropiere are însă și reversul ei. Satele românești au trecut prin schimbări profunde: migrația, plecarea părinților la muncă în străinătate, depopularea și accesul diferit la oportunități educaționale au modificat structura comunităților. Copilul urban și copilul rural cresc, astfel, în lumi diferite, fiecare cu avantajele și vulnerabilitățile sale. Punctul comun rămâne familia. Maria Montessori considera că „copilul este atât un constructor al propriei persoane, cât și al societății”. Mediul în care copilul crește devine parte din această construcție. Relațiile, limbajul, comportamentele și atmosfera familiei contribuie la formarea lui în fiecare zi.

Această construcție începe însă să se clatine acolo unde accesul la educație devine inegal. România are încă diferențe importante între copiii care cresc în orașe și cei care cresc în comunități rurale, iar aceste diferențe se văd în șansele de a rămâne în școală, în accesul la resurse, în posibilitatea de a continua studiile și, în cele din urmă, în felul în care copilul își poate imagina propriul viitor. Datele UNICEF arată că rata abandonului școlar este de trei ori mai mare în mediul rural decât în mediul urban. În același timp, rata de înscriere a elevilor din mediul rural este cu 20 de puncte procentuale mai mică decât cea a elevilor din urban, diferența devenind deosebit de vizibilă în momentul trecerii de la gimnaziu la liceu. Pentru un copil dintr-un sat izolat, distanța până la liceu, costul transportului, lipsa unor servicii de sprijin sau posibilitățile financiare limitate ale familiei pot transforma continuarea studiilor într-un efort mult mai mare decât pentru un copil care locuiește într-un oraș. În spatele acestor procente se află copii concreți. Copii care fac naveta, copii care își ajută familia după ore, copii ai căror părinți au plecat în străinătate, copii care cresc cu bunicii și pentru care școala reprezintă una dintre puținele căi către o altă perspectivă asupra vieții. Accesul la educație înseamnă, așadar, mai mult decât existența unei școli pe hartă. Înseamnă transport, profesori, consiliere, tehnologie, sprijin familial, condiții materiale și un mediu în care copilul să poată învăța fără sentimentul permanent că pornește cu un pas în urmă. În mediul urban, vulnerabilitatea are adesea o altă formă. Copilul are școala aproape, acces la cursuri, biblioteci, centre culturale, sport, limbi străine și numeroase oportunități de dezvoltare. În același timp, ritmul vieții de familie poate deveni extrem de fragmentat. Părinții lucrează mult, petrec ore în trafic, jonglează între serviciu și responsabilități, iar timpul rămas pentru conversații, joacă și apropiere se comprimă între două zile aglomerate. Un copil poate avea acces la aproape toate resursele educaționale ale orașului și, în același timp, să ducă lipsa unei resurse esențiale: timpul părintelui. Această vulnerabilitate este mai greu de măsurat în statistici. Nu apare întotdeauna în cifrele despre abandon sau participare școlară. Se poate vedea însă în comportament, în anxietate, în dificultatea de a comunica, în nevoia permanentă de validare sau în felul în care copilul caută apartenența în grupul de colegi. Aici se întâlnesc două lumi aparent foarte diferite. La sat, problema poate fi distanța până la liceu, lipsa resurselor sau sărăcia. La oraș, problema poate fi abundența de activități și lipsa timpului. Într-un loc, copilul poate avea nevoie de mai multe oportunități. În celălalt, poate avea nevoie ca adultul să se oprească din alergare și să fie prezent. Ambele situații ajung, în cele din urmă, la aceeași nevoie: copilul are nevoie de un adult care să-l vadă.

Bullyingul are multe chipuri

În școală, diferențele dintre copii devin vizibile. Hainele, telefoanele, rezultatele, felul de a vorbi, aspectul fizic, familia, dizabilitatea sau statutul social pot deveni criterii de apropiere sau de excludere. Fenomenul bullyingului arată cât de repede poate deveni diferența o sursă de vulnerabilitate. Potrivit celei mai recente anchete citate de Salvați Copiii România, realizată în 2022, 81% dintre elevii chestionați au declarat că au fost martori ai unor situații de bullying în școala lor, iar 28% au spus că au asistat des sau foarte des la astfel de situații. Procentul este în creștere față de 2016, când 73% dintre elevi declarau că fuseseră martori ai bullyingului, iar 22,7% indicau o frecvență ridicată. Cifrele descriu o realitate care merită privită dincolo de statistici. Bullyingul nu se oprește la poarta școlii. Un copil umilit în mod repetat își poate pierde încrederea în sine, poate începe să evite colectivul, poate refuza să vorbească sau să participe și poate ajunge să asocieze școala cu frica. În 2025, o analiză calitativă realizată de Salvați Copiii a arătat și o diferență între mediile de învățământ. 90% dintre profesorii și consilierii școlari consultați considerau că elevii cu care lucrează sunt victime ale bullyingului. În ceea ce privește frecvența ridicată a fenomenului, 28,1% dintre respondenții din școlile bucureștene au indicat-o, comparativ cu 13,4% dintre profesorii din școlile rurale. Diferența aceasta spune ceva important despre mediile în care cresc copiii. Orașul concentrează grupuri mari de elevi, diferențe sociale vizibile, competiție și expunere intensă la rețele sociale și la modelele de consum. Satul păstrează comunități mai mici și relații mai apropiate, dar vulnerabilitățile economice, izolarea și accesul limitat la servicii pot crea alte forme de presiune. Bullyingul își schimbă forma în funcție de mediul în care apare. În curtea unei școli poate fi o poreclă repetată până când devine identitate. Într-un grup online poate fi o fotografie distribuită fără acord. Într-o comunitate mică poate fi eticheta care îl urmărește pe copil mult timp, pentru că oamenii se cunosc și informația circulă repede. În toate aceste situații, rana rămâne una profund umană: copilul simte că locul său printre ceilalți este nesigur.

Aici se întâlnesc familia, școala și comunitatea. Niciuna dintre ele nu poate funcționa izolată. Copilul are nevoie de părinți care ascultă, de profesori care observă, de colegi care includ și de o comunitate care înțelege că educația este o responsabilitate comună. În ultimii ani, în România au fost dezvoltate și programe dedicate prevenirii bullyingului și construirii unui climat școlar mai sigur. Numai în 2024, programul Salvați Copiii dedicat îmbunătățirii climatului școlar și prevenirii bullyingului a ajuns în 502 unități de învățământ, implicând mii de elevi,

Copilăria stă în gesturile mici, în lucrurile mici!

Ce îți amintește de copilărie?

Poate foșnetul hârtiei care învelea bomboana și care, înainte să-i simți gustul, îți trezea deja papilele gustative! Dulce și răcoritoare…
Poate acadeaua lipicioasă? Poate înghețata în cornet, topită puțin pe degete…
Sau poate gustul de lapte, clar și simplu, al unei bucăți de cașcaval….

Unele amintiri nu dispar niciodată.
Doar așteaptă un sunet, un gust sau o aromă ca să se întoarcă.
Pentru o clipă, copilăria e din nou aici. Așa e la noi…

Care este gustul copilăriei tale?

Au fost niște luni (recunoaștem!) în care timpul s-a măsurat în teste, emoții și…… zile numărate până la examen. Acum însă, în sfârșit (!!!!!!), totul s-a încheiat. Caietele sunt închise, rezultatele sunt (deja!) cunoscute, iar înainte se întinde cea mai frumoasă recompensă: o lună întreagă de vacanță ADEVĂRATĂ.

Este ultima vară înainte de liceu. O vară fără ore, fără teme, fără presiune. O lună în care diminețile pot începe târziiiiiiiu, serile se pot termina sub cerul plin de stele, iar fiecare zi promite o nouă aventură. Peste puțin timp va începe un nou capitol, cu profesori noi, colegi noi și provocări noi.

Dar nu acum.

Acum este un alt timp.

Acum este vremea amintirilor care se construiesc fără grabă. Poate cea mai importantă lecție înainte de un nou început este să te bucuri din plin de pauza dintre două etape ale vieții!

Există, undeva, îți mărturisesc, o pereche de ochelari pe care nu o găsești în magazine! Ei NU sunt făcuți din sticlă, ci din răbdare, curaj și curiozitate. Prin ei poți privi, chiar dacă ți-e greu să crezi, dincolo de zidurile întunericului care par de netrecut. La început nu vezi nimic, doar umbre și tăcere. Dar dacă rămâi, dacă ai răbdarea să cauți și curiozitatea să întrebi, în depărtare să știi că apare o licărire! Lumina nu se grăbește să se arate; ea se dezvăluie celor care nu renunță. Acești ochelari transformă frica în speranță și necunoscutul în descoperire. Iar când lumina se ivește, înțelegi că a fost mereu acolo, așteptând să fie văzută!

Bagajul era aproape gata. Tricourile împăturite, lanterna pusă într-un buzunar lateral, sticla de apă verificată încă o dată. A doua zi Costin urma să plece în tabără.

Sergiu îl privea pe Costin cum se învârte prin cameră, când grăbit, când entuziasmat, când puțin emoționat. Îi era greu să creadă cât de repede i-a crescut fiul. Parcă mai ieri îl ținea de mână la grădiniță, iar acum urma să petreacă zile întregi departe de casă, printre colegi, prieteni și experiențe noi.

S-a așezat lângă el pe marginea patului.

— Costin, hai să îți spun câteva lucruri. Important!

— Sigur, tata.

— În tabără o să te distrezi mult. O să râzi, o să legi prietenii, o să ai povești de spus când te întorci. Dar vreau să ții minte ceva important:

Alegeri greșite

Uneori, oamenii fac alegerile greșite să pară extraordinare. Le ambalează frumos. Le spun „curaj”, „aventură”, „distracție”, „cool”.

Poate cineva va încerca să te convingă că e interesant să încalci reguli, să ascunzi adevărul, să faci lucruri pe furiș sau să râzi de cineva pentru a fi acceptat de grup.

Dar știi ceva?

În adâncul sufletului, aproape întotdeauna noi știm când ceva nu este în regulă.

Vocea aceea liniștită din interiorul nostru știe.

Dacă ajungi să te prefaci că ești altcineva, dacă faci lucruri care nu-ți plac doar pentru a fi băgat în seamă, validat sau acceptat de un grup, oprește-te puțin și întreabă-te: „Merită?”

Pentru că un prieten adevărat nu are nevoie să-i demonstrezi nimic. Știi?

Nu are nevoie să încalci reguli pentru el.

Nu are nevoie să fii altcineva.

Nu are nevoie să te pui în situații nepotrivite pentru a-ți câștiga locul lângă el.

Un prieten adevărat te acceptă exact așa cum ești.

Și să mai știi ceva:

Prieteniile nu sunt neapărat zgomotoase

Cele mai bune prietenii nu sunt întotdeauna cele mai zgomotoase. Uneori sunt liniștite. Sunt făcute din conversații simple, din respect, din încredere și din sentimentul că poți să fii tu însuți fără să demonstrezi nimic.

Apropo de „cool”…

Să nu lași niciodată pe nimeni să te convingă că popularitatea înseamnă să fii răutăcios, superior sau să-i faci pe alții să se simtă mici.

Adevărata popularitate nu lasă răni în urma ei.

Înainte să faci o glumă, gândește-te dacă vor râde toți sau dacă cineva va pleca acasă cu inima puțin mai grea.

Pentru că a fi cu adevărat admirat înseamnă și să-ți pese de oameni.

Să observi cine este exclus. Să fii bun cu cineva care are nevoie. Să ai curajul să fii om asumat.

Și îți mai zic ceva despre prietenii:

Într-o prietenie sănătoasă, responsabilitatea este împărțită.

Dacă observi că doar tu îți ceri scuze, doar tu repari, doar tu te întrebi ce ai greșit și doar tu te străduiești să nu superi pe cineva, atunci poate că nu este prietenia pe care o meriți.

Nu toate relațiile trebuie păstrate.

Nu toate grupurile merită să faci orice pentru a rămâne în ele.

Știi cum îți dai seama că ești lângă un prieten adevărat?

Te simți în pace.

Îți place cine ești când ești lângă el.

Nu simți că mergi pe vârfuri.

Nu te întrebi mereu:

„Oare mă lasă pe dinafară?”; „Oare a ales pe altcineva?”; „Oare nu mă mai invită?”; „Oare iar am greșit cu ceva?”; „Oare ce trebuie să repar acum?”

Lângă prietenii adevărați nu trăiești cu teamă.

Trăiești cu încredere.

Te simți relaxat. Te simți văzut. Te simți acceptat.

Și, mai ales, te simți suficient exact așa cum ești.

Costin a zâmbit și a dat din cap.

Sergiu i-a ciufulit părul și s-a ridicat.

Mâine începea tabăra.

Cea mai importantă lecție nu încăpea în niciun bagaj. E lecția despre oamenii lângă care merită să crești.

Noi, părinții, e bine să știm că aceasta este una dintre cele mai importante pregătiri înainte de orice tabără, excursie sau nou început.

Nu putem merge alături de copiii noștri în fiecare alegere pe care o vor face. Nu le putem fi mereu aproape când cineva îi va provoca, îi va exclude sau îi va tenta să fie altcineva pentru a fi acceptați.

Putem să le lăsăm în suflet un reper. Chiar putem. Putem să-i învățăm că valoarea lor nu depinde de popularitate. Că apartenența nu trebuie cumpărată cu compromisuri. Că prieteniile adevărate aduc liniște, nu teamă.

Iar atunci când vor întâlni oamenii potriviți, vor recunoaște acel sentiment simplu și prețios: „Lângă tine pot fi eu însumi.”

Să înceapă tabăraaaaaa!

La un moment dat, fără să ne dăm seama exact când, într-o după-amiază, pe la 4, încetăm să mai trăim ca niște copii. Nu se întâmplă într-o zi anume. Nu! Pur și simplu, viața începe să ne grăbească. Apar responsabilitățile, grijile, oboseala, iar lucrurile simple care cândva ne făceau fericiți devin detalii peste care trecem fără să le mai observăm. (Mare păcat!)

De 1 Iunie vorbim mult despre copii. Ce bine! Le cumpărăm baloane, dulciuri, îi scoatem în parc și le facem poze. …dar foarte rar ne întrebăm ce s-a întâmplat cu copilul din noi.

…Cu partea aceea care știa să se bucure din nimic, care putea transforma o după-amiază obișnuită într-o aventură, care râdea fără motiv și nu avea nevoie de un plan anume ca să fie fericită.

Copiii au felul lor sincer de a trăi fiece clipă. Se supără repede, dar iartă repede. Pun întrebări fără teamă. Se miră, se uimesc de lucruri pe care noi nici nu le mai vedem. Pentru ei, timpul nu fuge. O zi de vară pare nesfârșită, iar o înghețată mâncată pe o bancă poate deveni o amintire care rămâne ani întregi.

Noi, oamenii mari, uităm încet toate astea. Ne obișnuim să alergăm dintr-un loc în altul, să verificăm ceasul, să răspundem la mesaje, să fim mereu ocupați. Fără să vrem, pierdem ceva important: capacitatea de a ne bucura cu adevărat de prezent.

Eu spun că poate de aceea avem nevoie de Ziua Copilului mai mult decât credem. Nu doar pentru cei mici, ci și pentru noi. Ca să ne amintim că viața nu înseamnă numai liste, termene și griji. Că încă avem voie să râdem tare, să fim curioși, să ne emoționăm din lucruri mici.

Copilăria nu dispare complet. Rămâne undeva în noi, în amintiri, în mirosul verii, în dorul de „acasă”, în momentele în care uităm pentru câteva secunde să fim atât de serioși.

DA! Asta ar trebui să păstrăm, indiferent cât creștem: partea din noi care încă știe să simtă lumea sincer.

Hei… mă vedeți?
Sunt aici, lângă voi, dar parcă între noi există un zid făcut din ecrane, notificări și lumi virtuale. Mi-e dor să râdem împreună fără să privim un telefon din două în două secunde. Mi-e dor de jocurile din curtea școlii sau din parc, de conversațiile simple, de momentele în care nu trebuia să concurăm cu tehnologia pentru atenția celuilalt.

Vă privesc cum stați unul lângă altul, dar fiecare singur în universul lui digital. Și e tare ciudat. Eu nu caut like-uri sau scoruri într-un joc. Eu caut prieteni adevărați. Caut oameni care să mă întrebe sincer „Ce faci?” și să aibă răbdare să asculte și răspunsul.

Poate că avem sute de conexiuni online, dar din ce în ce mai puține legături reale. Iar singurătatea e și mai grea atunci când ești înconjurat de oameni care nu te mai privesc în ochi.

Eu încă sper că putem reveni unii la alții….

Joc șah cu un robot.

Da.
El mă ascultă, îmi răspunde, îmi oferă atenție și nu pleacă după câteva secunde ca să intre… într-un joc video. E ciudat, nu? Să găsești companie într-o mașină, când tot ce îți dorești, de fapt, sunt prietenii tăi.

Aș fi vrut să stăm împreună la o masă, să râdem, să ne provocăm la o partidă…de șah și să vorbim despre viață. Alegerea e tot mai des o alegere de lumi virtuale în care unii dintre noi nu mai au loc.

Robotul poate calcula mutări perfecte, dar nu poate înlocui o prietenie adevărată. Nu poate simți bucuria unei victorii împărțite sau căldura unei conversații sincere.

Eu nu vreau tehnologie în locul oamenilor.

Vreau oameni care să nu uite că, înainte de orice joc, avem nevoie unii de ceilalți.

Mă uit, curioasă și astăzi, în pocalul inimii mele și mă întreb: ce stă acolo, în sufletul de mamă?

E un amestec tainic, pe care nimeni nu l-a scris într-o rețetă și nimeni nu l-a putut cântări vreodată. Câte puteri nebănuite încap într-o inimă care, altădată, bătea doar pentru sine? Câtă liniște poate să nască un glas care știe să spună „sunt aici” fără să rostească nimic? Câtă atenție se adună în priviri care citesc înaintea cuvintelor, care simt înaintea lacrimilor?

În sufletul de mamă locuiește o răbdare fără ceas

O răbdare care nu se măsoară în minute, ci în respirații adânci. În oftaturi nerostite. În lacrimi ascunse în pernă, noaptea, când nimeni nu vede și nimeni nu aude. Dar dimineața? Dimineața răsare cu zâmbete dăruite fără măsură, ca și cum oboseala n-ar fi trecut niciodată pe acolo.

Sunt acolo dezmierdări care adună laolaltă frânturi de zi. Rețete știute pe de rost: pentru febră, pentru genunchi juliți, pentru inimi rănite. Săruturi vindecătoare, care nu apar în tratatele de medicină, dar care fac minuni (toată lumea știe asta!). Împăcări șoptite la capăt de ceartă. Ascultare adevărată, chiar și atunci când povestea e spusă pentru a zecea oară.

În miez de noapte, urechile rămân ciulite la orice foșnet. Respirația se ține la primul pas, la prima căzătură, la primul „mama, privește!”. Iar la fiecare „uite, mama!” lumea întreagă se oprește pentru o clipă și se face lumină.

Teama preschimbată în curaj

În adâncul acestui pocal stă și teamă. Multă teamă. Dar e o teamă preschimbată în curaj. O oboseală îmbrăcată în blândețe. O renunțare la sine care nu se plânge, ci doar face loc. Visuri mutate dintr-un an în altul, puse la păstrare, cu grijă. Rugăciuni adânci, spuse fără glas, pentru pași siguri și drumuri drepte.

Și mai e ceva: o tărie tăcută de a fi sprijin și adăpost. De a fi far și stabilitate într-o lume care aleargă prea repede. Mama e, pe rând și toate deodată, doctor de urgență și profesor răbdător, arhitect de visuri și designer de costume pentru serbări, corepetitor, bucătar vestit în propria bucătărie, povestitor neîntrecut la ceas de seară, judecător drept între frați, fizioterapeut pentru glezne sucite, florist al bucuriilor mici, pictor de amintiri și avocat devotat al copilului său în fața lumii.

Câte grame din fiecare? Cine ar putea măsura proporția exactă a iubirii care leagă toate acestea laolaltă?

Adevărul e că nimeni nu poate. Pentru că sufletul de mamă nu se cântărește. Se trăiește.

Din amestecul acesta cresc oameni. Oameni care vor purta mai departe, poate fără să știe, liniștea, curajul și blândețea învățate acasă. Din el se face lumea: puțin mai bună, puțin mai caldă, puțin mai întreagă.

Iar în pocal, oricât ai privi, nu vei vedea niciodată capătul. Doar iubirea. MEREU.