Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

copilarie

Au fost niște luni (recunoaștem!) în care timpul s-a măsurat în teste, emoții și…… zile numărate până la examen. Acum însă, în sfârșit (!!!!!!), totul s-a încheiat. Caietele sunt închise, rezultatele sunt (deja!) cunoscute, iar înainte se întinde cea mai frumoasă recompensă: o lună întreagă de vacanță ADEVĂRATĂ.

Este ultima vară înainte de liceu. O vară fără ore, fără teme, fără presiune. O lună în care diminețile pot începe târziiiiiiiu, serile se pot termina sub cerul plin de stele, iar fiecare zi promite o nouă aventură. Peste puțin timp va începe un nou capitol, cu profesori noi, colegi noi și provocări noi.

Dar nu acum.

Acum este un alt timp.

Acum este vremea amintirilor care se construiesc fără grabă. Poate cea mai importantă lecție înainte de un nou început este să te bucuri din plin de pauza dintre două etape ale vieții!

Există, undeva, îți mărturisesc, o pereche de ochelari pe care nu o găsești în magazine! Ei NU sunt făcuți din sticlă, ci din răbdare, curaj și curiozitate. Prin ei poți privi, chiar dacă ți-e greu să crezi, dincolo de zidurile întunericului care par de netrecut. La început nu vezi nimic, doar umbre și tăcere. Dar dacă rămâi, dacă ai răbdarea să cauți și curiozitatea să întrebi, în depărtare să știi că apare o licărire! Lumina nu se grăbește să se arate; ea se dezvăluie celor care nu renunță. Acești ochelari transformă frica în speranță și necunoscutul în descoperire. Iar când lumina se ivește, înțelegi că a fost mereu acolo, așteptând să fie văzută!

Bagajul era aproape gata. Tricourile împăturite, lanterna pusă într-un buzunar lateral, sticla de apă verificată încă o dată. A doua zi Costin urma să plece în tabără.

Sergiu îl privea pe Costin cum se învârte prin cameră, când grăbit, când entuziasmat, când puțin emoționat. Îi era greu să creadă cât de repede i-a crescut fiul. Parcă mai ieri îl ținea de mână la grădiniță, iar acum urma să petreacă zile întregi departe de casă, printre colegi, prieteni și experiențe noi.

S-a așezat lângă el pe marginea patului.

— Costin, hai să îți spun câteva lucruri. Important!

— Sigur, tata.

— În tabără o să te distrezi mult. O să râzi, o să legi prietenii, o să ai povești de spus când te întorci. Dar vreau să ții minte ceva important:

 

 

Alegeri greșite

Uneori, oamenii fac alegerile greșite să pară extraordinare. Le ambalează frumos. Le spun „curaj”, „aventură”, „distracție”, „cool”.

Poate cineva va încerca să te convingă că e interesant să încalci reguli, să ascunzi adevărul, să faci lucruri pe furiș sau să râzi de cineva pentru a fi acceptat de grup.

Dar știi ceva?

În adâncul sufletului, aproape întotdeauna noi știm când ceva nu este în regulă.

Vocea aceea liniștită din interiorul nostru știe.

Dacă ajungi să te prefaci că ești altcineva, dacă faci lucruri care nu-ți plac doar pentru a fi băgat în seamă, validat sau acceptat de un grup, oprește-te puțin și întreabă-te: „Merită?”

Pentru că un prieten adevărat nu are nevoie să-i demonstrezi nimic. Știi?

Nu are nevoie să încalci reguli pentru el.

Nu are nevoie să fii altcineva.

Nu are nevoie să te pui în situații nepotrivite pentru a-ți câștiga locul lângă el.

Un prieten adevărat te acceptă exact așa cum ești.

Și să mai știi ceva:

 

Prieteniile nu sunt neapărat zgomotoase

Cele mai bune prietenii nu sunt întotdeauna cele mai zgomotoase. Uneori sunt liniștite. Sunt făcute din conversații simple, din respect, din încredere și din sentimentul că poți să fii tu însuți fără să demonstrezi nimic.

Apropo de „cool”…

Să nu lași niciodată pe nimeni să te convingă că popularitatea înseamnă să fii răutăcios, superior sau să-i faci pe alții să se simtă mici.

Adevărata popularitate nu lasă răni în urma ei.

Înainte să faci o glumă, gândește-te dacă vor râde toți sau dacă cineva va pleca acasă cu inima puțin mai grea.

Pentru că a fi cu adevărat admirat înseamnă și să-ți pese de oameni.

Să observi cine este exclus. Să fii bun cu cineva care are nevoie. Să ai curajul să fii om asumat.

Și îți mai zic ceva despre prietenii:

 

Într-o prietenie sănătoasă, responsabilitatea este împărțită.

Dacă observi că doar tu îți ceri scuze, doar tu repari, doar tu te întrebi ce ai greșit și doar tu te străduiești să nu superi pe cineva, atunci poate că nu este prietenia pe care o meriți.

Nu toate relațiile trebuie păstrate.

Nu toate grupurile merită să faci orice pentru a rămâne în ele.

Știi cum îți dai seama că ești lângă un prieten adevărat?

 

 

Te simți în pace.

Îți place cine ești când ești lângă el.

Nu simți că mergi pe vârfuri.

Nu te întrebi mereu:

„Oare mă lasă pe dinafară?”; „Oare a ales pe altcineva?”; „Oare nu mă mai invită?”; „Oare iar am greșit cu ceva?”; „Oare ce trebuie să repar acum?”

Lângă prietenii adevărați nu trăiești cu teamă.

Trăiești cu încredere.

Te simți relaxat. Te simți văzut. Te simți acceptat.

Și, mai ales, te simți suficient exact așa cum ești.

Costin a zâmbit și a dat din cap.

Sergiu i-a ciufulit părul și s-a ridicat.

Mâine începea tabăra.

Cea mai importantă lecție nu încăpea în niciun bagaj. E lecția despre oamenii lângă care merită să crești.

Noi, părinții, e bine să știm că aceasta este una dintre cele mai importante pregătiri înainte de orice tabără, excursie sau nou început.

Nu putem merge alături de copiii noștri în fiecare alegere pe care o vor face. Nu le putem fi mereu aproape când cineva îi va provoca, îi va exclude sau îi va tenta să fie altcineva pentru a fi acceptați.

Putem să le lăsăm în suflet un reper. Chiar putem. Putem să-i învățăm că valoarea lor nu depinde de popularitate. Că apartenența nu trebuie cumpărată cu compromisuri. Că prieteniile adevărate aduc liniște, nu teamă.

Iar atunci când vor întâlni oamenii potriviți, vor recunoaște acel sentiment simplu și prețios: „Lângă tine pot fi eu însumi.”

Să înceapă tabăraaaaaa!

 

 

La un moment dat, fără să ne dăm seama exact când, într-o după-amiază, pe la 4, încetăm să mai trăim ca niște copii. Nu se întâmplă într-o zi anume. Nu! Pur și simplu, viața începe să ne grăbească. Apar responsabilitățile, grijile, oboseala, iar lucrurile simple care cândva ne făceau fericiți devin detalii peste care trecem fără să le mai observăm. (Mare păcat!)

De 1 Iunie vorbim mult despre copii. Ce bine! Le cumpărăm baloane, dulciuri, îi scoatem în parc și le facem poze. …dar foarte rar ne întrebăm ce s-a întâmplat cu copilul din noi.

…Cu partea aceea care știa să se bucure din nimic, care putea transforma o după-amiază obișnuită într-o aventură, care râdea fără motiv și nu avea nevoie de un plan anume ca să fie fericită.

Copiii au felul lor sincer de a trăi fiece clipă. Se supără repede, dar iartă repede. Pun întrebări fără teamă. Se miră, se uimesc de lucruri pe care noi nici nu le mai vedem. Pentru ei, timpul nu fuge. O zi de vară pare nesfârșită, iar o înghețată mâncată pe o bancă poate deveni o amintire care rămâne ani întregi.

 

 

Noi, oamenii mari, uităm încet toate astea. Ne obișnuim să alergăm dintr-un loc în altul, să verificăm ceasul, să răspundem la mesaje, să fim mereu ocupați. Fără să vrem, pierdem ceva important: capacitatea de a ne bucura cu adevărat de prezent.

Eu spun că poate de aceea avem nevoie de Ziua Copilului mai mult decât credem. Nu doar pentru cei mici, ci și pentru noi. Ca să ne amintim că viața nu înseamnă numai liste, termene și griji. Că încă avem voie să râdem tare, să fim curioși, să ne emoționăm din lucruri mici.

Copilăria nu dispare complet. Rămâne undeva în noi, în amintiri, în mirosul verii, în dorul de „acasă”, în momentele în care uităm pentru câteva secunde să fim atât de serioși.

DA! Asta ar trebui să păstrăm, indiferent cât creștem: partea din noi care încă știe să simtă lumea sincer.

Hei… mă vedeți?
Sunt aici, lângă voi, dar parcă între noi există un zid făcut din ecrane, notificări și lumi virtuale. Mi-e dor să râdem împreună fără să privim un telefon din două în două secunde. Mi-e dor de jocurile din curtea școlii sau din parc, de conversațiile simple, de momentele în care nu trebuia să concurăm cu tehnologia pentru atenția celuilalt.

Vă privesc cum stați unul lângă altul, dar fiecare singur în universul lui digital. Și e tare ciudat. Eu nu caut like-uri sau scoruri într-un joc. Eu caut prieteni adevărați. Caut oameni care să mă întrebe sincer „Ce faci?” și să aibă răbdare să asculte și răspunsul.

Poate că avem sute de conexiuni online, dar din ce în ce mai puține legături reale. Iar singurătatea e și mai grea atunci când ești înconjurat de oameni care nu te mai privesc în ochi.

Eu încă sper că putem reveni unii la alții….

Joc șah cu un robot.

Da.
El mă ascultă, îmi răspunde, îmi oferă atenție și nu pleacă după câteva secunde ca să intre… într-un joc video. E ciudat, nu? Să găsești companie într-o mașină, când tot ce îți dorești, de fapt, sunt prietenii tăi.

Aș fi vrut să stăm împreună la o masă, să râdem, să ne provocăm la o partidă…de șah și să vorbim despre viață. Alegerea e tot mai des o alegere de lumi virtuale în care unii dintre noi nu mai au loc.

Robotul poate calcula mutări perfecte, dar nu poate înlocui o prietenie adevărată. Nu poate simți bucuria unei victorii împărțite sau căldura unei conversații sincere.

Eu nu vreau tehnologie în locul oamenilor.

Vreau oameni care să nu uite că, înainte de orice joc, avem nevoie unii de ceilalți.

Drumul e același, dar atmosfera s-a schimbat. Vântul tăios, lumina rece și primele semne ale iernii transformă fiecare călătorie într-o poveste. Pornim motorul și lăsăm în urmă anotimpurile trecute, pregătiți pentru un sezon nou.

Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al armoniei absolute. Scrisul devine pentru invitata zilei, Adina Rosetti,  nu doar o meserie, ci o formă de respirație interioară și azi relatează mai multe despre alegerile, mai bine zis intuițiile sale profesionale.

A pășit în literatură urmând un drum neconvențional: de la poveștile inventate cu ochii închiși în anii copilăriei, la primul roman pentru adulți, de la maternitate ca sursă de inspirație, la fascinanta lume a literaturii pentru copii, unde a găsit libertatea deplină de a imagina lumi. Scriitoarea și-a construit un univers literar viu, colorat, în care nostalgia, umorul și fantezia trăiesc împreună pe care l-a pus până acum în 13 volume. Cititorii o iubesc pentru autenticitatea ei, iar copiii o recunosc pentru bucuria cu care le vorbește pe limba lor, cu naturalețe și curiozitate. În spatele fiecărei povești stă însă un proces complex, uneori lent, alteori fulgerător, alimentat de amintiri, experiențe, momente de grație sau lungi perioade de documentare.

În acest interviu, Adina ne invită în culisele propriilor povești, vorbind cu sinceritate despre întregul său traseu. Să o cunoaștem!

 

 

Scrisul este, pentru mulți autori, o chemare mai degrabă decât o alegere. Când ați simțit prima dată că acesta este drumul dumneavoastră, nu doar o pasiune, ci o formă de existență?

Citesc și inventez povești dintotdeauna. Nu întotdeauna într-o formă scrisă, mai întâi au fost cele pe care le derulam în spatele pleoapelor închise la grădiniță în orele nesfârșite în care eram obligați să dormim și eu nu aveam pic de somn. Apoi, nu am urmat un parcurs clasic, cu studii literare, am avut diverse alte meserii până când m-am reîntors la scris, singurul lucru la care mă pricep și care mă bucură cu adevărat. Am debutat în literatura pentru oameni mari cu romanul “’Deadline”, dar de 10 ani public aproape exclusiv pentru copii. Nu a fost o trecere, ci mai degrabă un pas natural într-o altă direcție. Un pas natural, pentru că l-am făcut când am devenit mamă și am început, mai întâi, să inventez povești la cerere pentru copiii meu. Apoi, am început să le pun pe hârtie, pentru că m-am gândit că, dacă le plac alor mei așa de mult, poate or să se bucure și alți copii. Am intrat astfel în acest univers minunat al literaturii pentru copii, în care am descoperit repede că mă simt cel mai bine și care-mi oferă multă bucurie și libertate. S-au adunat până acum 13 volume și sunt sigură că vor mai urma.

 

Când ați realizat că sunteți o inventatoare de povești iubită și citită de copii, cât și de către adulți? Care a fost momentul când ați conștientizat că lucrul temeinic este văzut în toată țara?

Nu știu dacă „în toată țara” J Dar când scrii pentru copii, feedbackul publicului devine esențial. De altfel, nu există public mai sincer și mai direct decât copiii. Contactul cu ei este incredibil – căldură, curiozitate, bucurie, entuziasm. Toate discuțiile cu copiii sunt foarte haioase, de la întrebările trăsnite pe  care le pun despre cărțile mele, până la mirarea sinceră că cineva își poate petrece luni de zile buchisind la o poveste… Am primit, de-a lungul timpului, fotografii cu desene, planșe şi figurine inspirate de personajele cărţilor mele, înregistrări de la copii, mesaje în rețele sociale de la părinți și profesori care au citit poveștile mele la clasă, împreună cu elevii. Pentru mine este o mare bucurie să particip la întâlniri în școli, cred că e foarte important ca ei să vadă scriitori „în carne și oase”, pe care îi pot lua la întrebări și cu care-și pot face selfie!

 

Ce v-a hrănit imaginația în copilărie — poveștile, tăcerile, oamenii, natura — și cum s-au transformat acele semințe în universul literar pe care îl construiți astăzi?

În mod inevitabil, răspunsul se leagă de persoanele care mi-au citit sute de povești, făcându-mi astfel copilăria magică. Încă îmi amintesc (și amintirea îmi provoacă o nostalgie și-un dor imens, pentru că le-am pierdut pe amândouă…) vocile bunicii și mamei, apoi discuțiile filozofice cu tata în adolescență, pornind de la vreun roman fantastic. Am avut norocul să cresc într-o familie în care cărțile și lectura erau prețuite și existau biblioteci pline în fiecare casă în care-mi petreceam timpul; aveam acces neîngrădit, așa se face că am trecut foarte repede de la Jules Verne la clasicii francezi și ruși sau la romane care astăzi ar fi considerate “nepotrivite” vârstei de 12-14 ani.

 

 

Despre ce este universul dumneavoastră literar? Despre ce scrieți?

Cărțile mele sunt foarte diverse și pentru vârste diferite, de la cărți ilustrate pentru copii mai mici, la o trilogie fantastică pentru gimnaziu („Cronicile Domnișoarei Poimâine” (ilustrate de Oana Ispir, Ed. Arthur), un roman pentru adolescenți („Ultima provocare, Ed. Arthur)  sau cărți ale căror subiecte mi-au fost propuse. Aș menționa aici „Povestea kendamei pierdute”, care tocmai se re-editează acum, pentru că e o poveste cu destin special și pentru mine a fost un proiect foarte emoționant. În vara anului 2017, Gabriela Nenciu și Cristina Pîrvu de la Asociația „Cu Alte Cuvinte” au visat prima carte de povești pentru copii din literatura română care să aibă personaje de etnie romă și să fie inspirată din realitate. Am făcut 12 ateliere de storytelling împreună cu o grupă de copii romi de la o școală din Ferentari, pentru a-i familiariza cu lectura. Dar dincolo de partea „profesională”, am petrecut timp cu copiii, am dansat și am râs, mi-au arătat cartierul, am fost la ei acasă, le-am cunoscut familiile, necazurile, bucuriile. Atelierele s-au transformat într-un izvor de povești și inspirație pentru scrierea cărții.

Pentru alte povești, am plonjat puțin în amintirile mele din anii 80, perioadă în care mi-am petrecut copilăria și despre care mereu am crezut că e bine să fie cunoscută de copiii zilelor noastre, născuți și crescuți în libertate. „Întâiul meu cuvânt de pionier” și continuarea „O istorie cu gust de kiwi” (apărute la Ed. Arthur) sunt și un demers asumat de a revizita, împreună cu copiii și pe înțelesul lor, o parte a istoriei noastre recente. În egală măsură, îmi place să construiesc universuri imaginare și să mă joc cu personaje fantastice – așa s-au născut „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură” și „De ce și-a pierdut balaurul tableta”, în care veți întâlni personaje din basme, puse în contexte neobișnuite, diferite, contemporane, în care rolurile clasice sunt reinterpretate.

 

Literatura pentru copii pare simplă la suprafață, dar ascunde o mare profunzime și o mare responsabilitate. Cum reușiți să vorbiți pe limba copilăriei? Care este puntea?

Literatura pentru copii e un spațiu liber, viu, plin de bucurie. Nu se termină când pui punct pe hârtie poveștii, ci continuă – prin ilustrații, prin întâlniri cu copiii și uneori pe scena teatrului. În literatura pentru copii orice e posibil. Acolo se împletesc cel mai bine umorul cu imaginația.
Mi se pare important să nu-i plictisești pe cititori, să-i amuzi, să-i surprinzi și să le vorbești pe limba lor, a copiilor de astăzi, să le strecori în poveste elemente din universul în care trăiesc și cu care pot să se identifice sau pot să relaționeze. Apoi, nu ar trebui să ne ferim de subiecte mari, importante, să le subestimăm copiilor inteligența și bogăția emoțională oferindu-le doar povestioare despre cățeluși cu părul creț sau fetițe cu rochițe roz. Copiii sunt foarte receptivi la absurd, umor, chiar suprarealism, și înțeleg mult mai multe decât ne place nouă să credem.

 

Vă ghidează în scrieri copilul interior?

Scriu în primul rând pentru mine, oricât de egoist sună asta. Pentru copilul din mine de acum și pentru copilul care am fost cândva. Apoi, multă vreme am scris pentru copiii mei, de fapt așa am și început să inventez primele povești pentru copii. Îmi place să cred că scriu și pentru copiii din ziua de azi, încercând să oglindesc lumea în care trăiesc ei. Așa că acum mă „ghidează” mai mulți copii… exteriori, cei pe care i-am întâlnit și îi întâlnesc la întâlnirile din școli, librării, biblioteci, la atelierele de lectură și scriere creativă.

 

Într-o epocă dominată de ecrane și distracții rapide, ce rol mai poate avea povestea spusă cu blândețe și cuvântul tipărit?

În mod natural, copiii sunt atrași de povești, iar acum poveștile le pot găsi într-o varietate uriașă de forme și de medii – și un joc video are la bază tot o poveste, și un TikTok-er, în felul lui, spune o poveste. Cititul „tradițional” pe hârtie cere o anumită răbdare și o capacitate exersată de a amâna recompensa imediată – trebuie să parcurgi câteva sute de pagini pentru a afla finalul poveștii și a așeza toate piesele puzzle-ului.

Nu aș face o comparație cu alte arte, dar nu știu alt mod mai bun decât cititul pentru a ieși din propriile percepții limitate, din propria perspectivă mentală, din limitele micii felii de viață pe care o cunoști direct. În plus, cititul e mai ieftin decât călătoritul, plus că te poate purta și-n universuri paralele/ alternative…

 

Când scrieți pentru adulți, ce adevăruri căutați să atingeți — cele legate de iubire, singurătate, timp, memorie?

O s-o citez aici pe una dintre scriitoarele mele preferate, Elena Ferrante, care în volumul său de eseuri „Invențiile ocazionale”, spune așa: „de fiecare dată coboram în grabă găleata într-un abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele”. Cam asta înseamnă scrisul pentru mine: aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc, în încercarea de a găsi un sens.

 

Cum se naște o carte în universul dumneavoastră? Este o revelație, o muncă lentă, o respirație continuă între inspirație și disciplină? Cât durează ca termen?

Depinde de la carte la carte… Depinde de subiect, de complexitatea temei și, mai pragmatic, de grupa de vârstă căreia i se adresează povestea: un text mai scurt pentru un picture book (precum „Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” sau „Întâiul meu cuvânt de pionier”) poate fi scris în câteva săptămâni sau luni, dar la un roman pot lucra și peste doi ani. Au fost cărți al căror subiect l-am purtat cu mine mult timp până să găsesc forma și vocea potrivite – de exemplu, ideea de a folosi expresiile din limba română într-o poveste o purtam de multă vreme cu mine, dar am așteptat mult până am găsit cadrul și intriga poveștii din „Aiurea-n tramvai”. De cele mai multe ori, pornesc de la o străfulgerare, o imagine sau o idee care-mi rămâne agățată de minte, dar alteori povestea poate porni dintr-o muncă de documentare, cum spuneam mai devreme despre „Povestea kendamei pierdute”. Fiecare poveste își găsește drumul ei, nu există o rețetă universală.

 

Privind înapoi, ce v-a învățat scrisul despre dumneavoastră însăși?

Să fiu, pe cât pot, sinceră cu mine însămi. Pentru că o vreme am lucrat și în presă, jurnalismul m-a învățat și să ascult cu empatie oamenii înainte de a începe să scriu. Iar scrisul ca practică, pentru că este o activitate solitară, m-a învățat răbdarea.

 

 

Privind înainte, doar autoare de cărți veți fi sau aveți și alte roluri în societate? Sau ați avut înainte?

Am înființat oficial De Basm – Asociația scriitorilor pentru Copii și Adolescenți în 2018, împreună cu scriitoarele Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grünberg. Astăzi, De Basm numără 19 membri și o mulțime de proiecte la activ! Ideea de la care am pornit a fost de a crea un spațiu de întâlnire și dialog al scriitorilor de literatură pentru copii din România, o platformă prin care vocea acestora să se facă auzită nu doar la nivel național, dar și pe plan internațional. Nu în ultimul rând, am visat să ducem poveștile contemporane pentru copii în zonele rurale, acolo unde copiii nu au cărți în casă, nici biblioteci, nici librării, nici oameni care să le citească. În fiecare an, proiectele noastre cresc în anvergură și se dezvoltă pe tot mai multe direcții și în tot mai multe zone ale țării. Nu avem o statistică oficială, dar estimăm că am ajuns, în decursul celor opt ani de la înființare, la peste 10.000 de copii din mediul urban și mai ales din mediul rural. Lor li se adaugă cele câteva zeci de profesori și bibliotecari care ne-au facilitat aceste întâlniri, pentru că proiectele noastre au mereu o componentă care li se adresează și lor, cum ar fi „KitLit” – scenarii ludice inspirate din literatura contemporană pentru copii”. Vă invit să ne urmăriți pe debasm.ro și pe canalele de social media, pentru a fi la curent cu ce mai punem la cale.

 

Dacă ați putea lăsa o singură frază moștenire cititorilor dumneavoastră, care ar fi aceea?

Sper să nu fie cazul să las „moșteniri”, nu mă încântă ideea și nici nu visez la vreo posteritate literară! De dragul exercițiului, o să răspund doar cu motto-ul trilogiei „Cronicile Domnișoarei Poimâine”, care sună așa: „Toate la Timpul lor!”.

 

 

Începând de pe 1 noiembrie… Pufin revine!

Vă era dor de ea? Nouă, cu siguranță, DA!

Din vară ne-a rămas în minte imaginea ei la mare: relaxată, bronzată și aparent fără griji. Dar liniștea a fost doar aparentă…

Pentru că, surpriză: “Pufin la Mare” revine într-o serie nouă de înregistrări!
Ce a descoperit? Ce a trăit? Ce ne pregătește?
Doar ea știe… și e gata să ne spună… pas cu pas!

Din 1 noiembrie începem călătoria. Rămâi aproape!

 

copilarie

Desenele lui David #46

18 august 2026 |
Au fost niște luni (recunoaștem!) în care timpul s-a măsurat în teste, emoții și...... zile numărate până la examen. Acum însă, în sfârșit (!!!!!!), totul s-a încheiat. Caietele sunt închise, rezultatele sunt (deja!) cunoscute, iar înainte se întinde...

Desenele lui David #45

6 august 2026 |
Există, undeva, îți mărturisesc, o pereche de ochelari pe care nu o găsești în magazine! Ei NU sunt făcuți din sticlă, ci din răbdare, curaj și curiozitate. Prin ei poți privi, chiar dacă ți-e greu să crezi, dincolo de zidurile întunericului care par...

Cel mai important bagaj pentru tabără: prietenii potriviți

6 august 2026 |
Bagajul era aproape gata. Tricourile împăturite, lanterna pusă într-un buzunar lateral, sticla de apă verificată încă o dată. A doua zi Costin urma să plece în tabără. Sergiu îl privea pe Costin cum se învârte prin cameră, când grăbit, când...

1 Iunie

1 iunie 2026 |
La un moment dat, fără să ne dăm seama exact când, într-o după-amiază, pe la 4, încetăm să mai trăim ca niște copii. Nu se întâmplă într-o zi anume. Nu! Pur și simplu, viața începe să ne grăbească. Apar responsabilitățile, grijile, oboseala,...

Desenele lui David #43

26 mai 2026 |
Hei… mă vedeți? Sunt aici, lângă voi, dar parcă între noi există un zid făcut din ecrane, notificări și lumi virtuale. Mi-e dor să râdem împreună fără să privim un telefon din două în două secunde. Mi-e dor de jocurile din curtea școlii sau din...

Desenele lui David #42

12 mai 2026 |
Joc șah cu un robot.Da. El mă ascultă, îmi răspunde, îmi oferă atenție și nu pleacă după câteva secunde ca să intre... într-un joc video. E ciudat, nu? Să găsești companie într-o mașină, când tot ce îți dorești, de fapt, sunt prietenii...




Desenele lui David #41

3 decembrie 2025 |
Drumul e același, dar atmosfera s-a schimbat. Vântul tăios, lumina rece și primele semne ale iernii transformă fiecare călătorie într-o poveste. Pornim motorul și lăsăm în urmă anotimpurile trecute, pregătiți pentru un sezon...

Cum se naște magia în cărțile pentru copii cu Adina Rosetti

27 noiembrie 2025 |
Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al...





Pufin la mare! - REVINE

25 octombrie 2025 |
Începând de pe 1 noiembrie… Pufin revine! Vă era dor de ea? Nouă, cu siguranță, DA! Din vară ne-a rămas în minte imaginea ei la mare: relaxată, bronzată și aparent fără griji. Dar liniștea a fost doar aparentă… Pentru că, surpriză: “Pufin la...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează