Limba noastră aur poartă, dar noi plătim tribut voluntar englezei. Într-un material amintind de Ambrose Bierce şi al său dicţionar satiric, Matricea Românească elogiază limba română, lovind nemilos în ceea ce se cheamă romgleză: o modă lingvistică dintre cele mai nefaste, ce ne sapă identitatea prin abuzul de englezisme.

CEO, Manager şamd = Ispravnic

Numit aşa pentru că poate isprăvi cu tine înainte să apuci să spui “bine, boss!”, ispravnicul e – uneori – băiat (sau fată) de ispravă, dovadă că româna are, prin conversiune, şi un adjectiv ispravnic, care înseamnă “de ispravă, harnic”. Mai aşteptaţi însă mult şi bine până ce veţi urma ateliere de Isprăvnicie 3.0 – pentru moment, toată lumea vrea să ajungă manager de top, nimeni nu vrea să fie ispravnic. Deşi, isprăvi-s-ar odată cu şefia, toţi CEO-ii mioritici asta sunt, în fapt.

Project Manager = Pierde-vară

Nimeni nu pare să ştie, în România, cu ce se ocupă un project manager, dar există un sentiment unanim acceptat în corporaţii că project manager-ul nu se ocupă, în realitate, cu nimic, rol ce le revine lefegiilor harnici de sub el. Adică, în 4 cazuri din 5, PM-ul e un pierde-vară cu o titulatură care îi maschează nepriceperea. Altfel spus, project manager-ul nu e, cel mai adesea, de nici o ispravă (vezi punctul anterior). E chiar indicat, însă, să ai câţiva project manageri în echipă, altfel afacerea nu pare serioasă.

Catering = Fripturism

Fripturismul neaoş („la plăcinte, înainte!”) nu şi-a ieşit niciodată din drepturi, dar e ruşinos să spui că ţi-e foame şi vrei să mănânci gratis, pe banii altora. Aşa că nu e nici o ruşine să te înfrupţi din catering, cât timp salvezi aparenţele. The best of both worlds – nu ştim cum se traduce în limba română. IOHO.

Makes sense! ≠ face sens, dar = are noimă!

În limba română, o limbă bogată în multe înţelesuri, lucrurile nu “fac sens”, cum ne e dat adesea să auzim, ci au noimă. OMG. Să auzi şi să nu crezi!

Fee = Tarif

Pentru a nu confunda artele cu cea mai veche meserie din lume, deşi cele două domenii au avut şi au în continuare, din păcate, interferenţe, pseudo-artiştii noştri, anglo-americanizaţi, nu mai au tarife, ci fee-uri. Românii, însă, au fii şi fiice, iar familia e nepreţuită.

Networking = P.C.R. (Pile – Cunoştinţe – Relaţii)

Vorba lui Păstorel Teodoreanu:

“Căpitane,

Nu fi trist!

Garda merge înainte,

Prin Partidul Comunist!”

Sistemul comunist a murit, capitalismul să trăiască! Pentru a fi politically correct şi a părea profesionişti, nu mai avem pile-cunoştinţe-relaţii, ci acum facem networking. Alexei Mateevici se răsuceşte în mormânt.

Mă “focusez” (eventual, pe accederea în carieră) = Mă concentrez

E tot mai dificil să rămâi concentrat, într-o ţară cu atâţia oameni focusaţi. De regulă, să calce pe cadavre pentru bani şi poziţie socială, vezi modus operandi-ul lui Dinu Păturică în 2018.

A targeta = A ţinti, a urmări

Nu mai avem idealuri, avem însă target-uri anuale şi “targetăm” obsesiv succese efemere, pe care la începutul anului le însemnăm în bucket list. Ferească Dumnezeu. Sau God forbid, cum se zice mai nou în romgleză.

Know-how = Pricepere, expertiză

Ai know-how, ai parte! Ai carte, rămâi cu visele deşarte! Dacă ai numai pricepere, dar nu foloseşti cuvintele potrivite, ca alţii, rişti să rămâi jobless şi, în cazurile extreme, homeless. Dovadă că, azi, e mai puţin important ce ştii, cât ce dai iluzia că ştii. Lingvistica e prietena voastră, bossulicilor!

Ilustraţie deschidere: montaj după sevilla.abc.es

Matricea Românească aduce impresiile unei tinere basarabence despre România, Capitala sa Bucureşti, despre percepția românilor asupra conceptului de muncă și corporaţii, dar și despre nebunie ca fenomen cotidian.

Îmi amintesc cum în adolescență îl citeam pe Gogol și al său roman „Suflete moarte”, în care autorul nota: „Pe lume există o mulţime de lucruri de neînţeles chiar şi pentru mintea cea mai cuprinzătoare”. Percepția mea de atunci se rezuma la imposibilitatea înțelegerii unui fenomen precum este cel al „sufletului mort”. Ce însemna el? Îmi va fi dat să pricep complexitatea acestei teme tocmai la 25 de ani, atunci când, înarmându-mă cu tărie și curaj, voi decide că e timpul să mă mut în București.

Și aici este momentul să luăm o pauză, să tragem aer în piept și să începem a dezlâna sentimentele mele pe marginea unui oraș, pe care mai întâi l-am iubit, iar apoi mi-a stârnit un soi de dispreț, de altfel fondat.

Bucureşti este un oraș al aparențelor

Mondenitatea și aspirațiile acestui megalopolis se trag din adâncile sale interferențe cu alte orașe ale Europei. Aici, ritmul vieții se cumulează într-un flux puternic, ce poate să îți ia în orice moment aerul, sufocându-te într-o ambuscadă de amabilități. Dar, dincolo de asta, orașul este pustiu sufletește.

În marea Capitală a Patriei, căci indiferent de divergențele mele cu acest loc, România rămâne Patria mea, oamenii zâmbesc cu nonșalanță și lovesc în cele mai nevralgice puncte, distrugând orice urmă de confidență și atașament. Probabil, bagajul meu uman obținut în Basarabia a fost aruncat în „groapa comună” a aparențelor bucureștene, forțându-mă să renunț la flexibilitate, în favoarea unui joc dur, dus la limita supraviețuirii.

Românii visează la o slujbă cu program ca la Stat și salarii ca în corporaţii. Foto:dej24.ro

Deci, prima lecție pe care am primit-o, cu forța unei lovituri în plin, este că aici, în București, totul se construiește pe aparențe, pe conveniențe, iar bunul-simț și amabilitatea pot deveni o piatră de moară legată de gâtul unui condamnat la penitență.

Vin rușii!

Senzația mea, formată în aceste trei luni, este că anume acest slogan reprezintă fobia maniacală a oricărui român, ceea ce mi se pare deosebit de straniu, în condițiile în care noi, basarabenii, am fost mult mai asupriți de această națiune de-a lungul istoriei dar, cu toate acestea, îi admitem în spațiul nostru național.

Cu toate că acest subiect stârnește pe fețele românilor cele mai disperate expresii, elementul rus rămâne și un motiv de fascinație, care naște cele mai fabuloase mituri și ideologii despre cât de mare, de puternică sau de magnifică este puterea rusească. Forțat sau nu, se creează impresia că „Țarul” de la Kremlin stă în birou doar cu harta României și se gândește la planuri de invazie, ceea ce pare extrem de neverosimil, chiar ilar.

Corporații demonice în România

Munca este inerentă spiritului român, dar și-a conservat calitățile inițiale, cred că doar în mediul rural, acolo unde se mai face transhumanță și se mai construiesc suflete. La oraș, lucrurile au nimerit într-o extremă aproape ridicolă. O altă frică, ce chinuie inimile românilor, este prezența corporațiilor, care aproape că au devenit un dușman național.

Problema cea mai acută îmi pare legată de felul în care românii percep conceptul de muncă și își clădesc dorința de a munci. Se pare că formula perfectă a așteptărilor lor este să ai program ca la Stat, adică nici un minut în plus după ora finală, și salariu ca în corporații transnaționale. Iarăși, un caraghioslâc nemaipomenit, căci unde s-a auzit pentru muncă puțină să primești bani mulți (asta dacă nu ești Steve Jobs…)?

…Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei…

Nicăieri nu am resimțit mai multă nebunie volatilă, slobodă ca aici, în București. Oameni care merg pe stradă vorbind cu sine înșiși sau adresându-se unor cercuri superioare, femei care își strigă problemele la toate colțurile de stradă… Tot acest tablou pare rupt dintr-un Decameron morbid, un bâlci al evadaților, iar faptul că acești concitadini se plimbă în deplină libertate, îmi trezește multe semne de întrebare asupra sănătății mintale colective, căci acceptarea unui nebun în societate presupune o anumită doză de nebunie comună.

În București, nebunia este un fenomen volatil, la ordinea zilei. Foto: pinterest.com

Se pare că zbuciumul acestui organism imens, numit București, înghite în ritm galopant spirite, trecându-le printr-un malaxor al demenței și azvârlind la final niștre suflete despuiate, decojite de stratul rațional care le leagă de viață. În prezentele clipe când reflectez asupra acestor imagini derulate, încep să cred că supraviețuirea în cel mai important oraș din România presupune o concesiune cu propria rațiune.

Poate că toate aceste lecții sau impresii despre muncă, nebunie și corporații, culese în doar trei luni de trai aici, vi se vor părea imature sau, de ce nu, superficiale, și chiar sper că vreodată o să ajung să îmi fie confirmat contrariul, dar la moment decepțiunea mea își face simțită prezența. Gustul amar, pe care mi-l provoacă această ambianță citadină cu mari pretenții de exclusivism, nu va dispărea cu una, cu două, ci dimpotrivă, se va acutiza, în condițiile în care românii nu consideră modul lor de viață ca fiind o abatere de la normă.

Sper doar că această stare a lucrurilor în România, și mai ales în București, să ajungă în punctul de turnură, când se vor realiza schimbări de valoare, când omenia și empatia vor lua locul acestui duel pentru supraviețuire.