Sunt peste tot, în metrou, în campusurile de sticlă și beton, la cafenele, mereu cu un laptop în față și cafea într-o cană încăpătoare. Corporatiștii. Zilele lor se consumă printre taskuri, call-uri și miting-uri. De multe ori s-a spus vorba aspră: corporația mănâncă suflete. Și, deși mulți ar părea că detestă viața din corporație, în același timp n-ar renunța la ea. Cum e viața de corporatist? Aceasta a fost tema discuției pe care am avut-o cu Narcisa Ilie, o tânără care și-a petrecut primii 13 ani din viața profesională într-o multinațională.

Viața din spatele geamurilor panoramice

Narcisa a intrat în lumea multinaționalelor imediat după primul an de facultate. A fost remarcată pentru language skills, știe la perfecție engleza, italiana și franceza, așa că job-ul într-o multinațională a venit firesc. “Primul meu job a fost într-o corporație italiană, lucram în domeniul financiar și ulterior am primit ca sarcină să mă ocup de clienți din diverse țări ale lumii. Ulterior ajunsesem să acopăr o mare parte din Europa și Africa“, a spus Narcisa Ilie pentru Matricea Românească.

E amuzant că, dacă te duci într-un alt departament, acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație

În interiorul clădirilor de sticlă există un limbaj de sine stătător. “Acolo oamenii nu mai reușesc să vorbească într-o română obișnuită, e un mix de română și engleză, cu mulți termeni specifici fiecărui departament. E amuzant că dacă te duci într-un alt departament acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație“, a povestit Narcisa.

Narcisa, alături de voluntarii de la Fabrica de Fapte Bune

Portul și graiul corporatist

Stilul de viață corporatist, privit de pe margine: viață de birou, pauze dese, salarizare peste media națională, sală de recreație, posibilități de avansare. E realitate sau e praf în ochi? “Oamenii din multinațională sunt atât de frumos îmbrăcați, dar la o privire mai atentă se vede la ei un soi de oboseală… Când coboară în lift, pe scări, în campus, mulți dintre ei sunt apăsați, stresați. Când îi văd acum, îmi aduc aminte de mine, mă consumam pentru lucruri mărunte și nu îmi dădeam seama. Am avansat mult și am ajuns astfel să lucrez foarte mult, maximul meu de lucru a fost de douăzeci de ore fără pauză“, își amintește Narcisa Ilie.

Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port

Disciplina, asta deprinzi în corporație. Dacă nu ai încă un stil de lucru organizat și ai nimerit în multinațională, va trebui să te disciplinezi rapid. Iar apoi vin împrumuturile culturale, inevitabile în urma contactului cu multitudinea de colegi și clienți din atâtea țări diferite. “Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port. Pentru el devine o rutină să frecventeze anumite magazine, să meargă în anumite pub-uri, iar după un an de zile începe să devină plictisit și nu îi mai convine nimic, ajunge să nu se mai bucure de ceea ce are“, spune Narcisa Ilie.

Voluntariatul e o formă de evadare

Da, voluntariat, dar când? După un program epuizant luni-vineri, odihna de weekend e esențială. În ciuda programului său infernal, Narcisa a refuzat să devină roboțel, așa că a făcut din voluntariat o cale de evadare din monotonia de la birou. “Fac voluntariat de când mă știu.  Am început cu liceul, unde după ore dădeam meditații colegilor la română, latină și alte materii. În facultate am făcut voluntariat cu câțiva copii care locuiau într-o casa de tip familial îi ajutam la teme, și extra le vorbeam despre mitologie, istorie, îi învățam engleză, franceză. După o perioadă am intrat într-un ONG care făcea activități în centrele de plasament. Mi-am propus ca prin acest voluntariat să nu mă opresc doar la a face lecții cu copiii, ci îmi doream să-i integrez în societate, pentru că ei rămân mereu cu acel stigmat de copii răi de la Centru“, a povestit Narcisa.

Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor

Prin intermediul firmei unde lucra la acea vreme, Narcisa a reușit să organizeze campanii back to school și a oferit rechizite pentru copiii de la sate. “Doream să mă asigur că tot ceea ce am strâns va fi livrat către copii. Așa l-am întâlnit pe Alexandru Puiu, care își deschisese un ONG.  Am dezvoltat cu el o colaborare ce durează până azi. Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor. În străinătate există o cultură a voluntariatului, ceea ce la noi din păcate lipsește“.

Viața după multinațională

Acum Narcisa a decis să privească de pe margine sfera corporatistă. Dar asta nu înseamnă că stă pe o insulă tropicală, într-un hamac în bătaia razelor de soare, nu e genul. Este încrezătoare în noul rol pe care și l-a asumat și este plină de energie atunci când vorbește despre locul ei de muncă actual: “M-am reorientat către un alt domeniu, iar acum lucrez în învățământul privat și sunt director de programe after school. Îi învăț pe copii atenția, observația și conștientizarea. I-am învățat să-și facă complimente unii altora, i-am învățat să se bucure de lucrurile mici“.

Sunt millennial, ergo, am auzit zilele acestea vrute şi nevrute, post – Referendum, ieşite din gura colegilor mei de generaţie. Există, desigur, câteva concluzii de bun-simţ: instituţia Bisericii nu mai este o forţă în societatea românească, dovadă eşecul răsunător al plebiscitului; oamenii au boicotat nu din dragoste pentru vreo minoritate, ci din ură vituperantă contra «ordinii de stat», din voluptatea de a se opune, fie şi prin absenţă; iar ignoranţa e regină absolută. Ce e mai rău, Biserica e confundată cu Uber, iar Dumnezeu – cu băiatul care livrează mâncarea corporatiştilor bogaţi şi atotputernici, suferind de autosuficienţă.

În societatea guvernată, vorba cuiva, de dracul comodităţii, e uşor să-l confunzi pe Dumnezeu cu Uber, iar pe preot – cu băiatul căruia, orice i-ai cere, e gata să îţi livreze. Or, abordarea de tipul “vă dau câţi bani vreţi, numai faceţi cum spun eu” ar putea funcţiona cu preoţii ironizaţi regulat pe Times New Roman, niciodată între un creştin de bună-credinţă şi Biserică.

Uber te duce până în Centrul Vechi şi te abandonează acolo. Biserica, Mireasa lui Hristos, îţi deschide calea către veşnicie, şi nu te abandonează niciodată.

Uber îţi livrează mâncarea la uşă, fără nici un efort din parte-ţi. Biserica, din contră, te scoate din huzur şi te face să osteneşti pentru Pâinea Vieţii. Hrana omenească e perisabilă şi nu satură îndestul, însă “cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată.”

Uber, ca şi clonele lui, e o platformă socială de oameni singuri, gonind grăbit prin viaţă, care se-ntâlnesc şi se despart abrupt, relaţionând efemer şi tranzacţional. Biserica e o reţea vie, a oamenilor care, cu cât petrec mai mult timp împreună, în tihna comuniunii, cu atât se îmbogăţesc – sufleteşte, nu financiar.

Uber n-a salvat pe nimeni, niciodată. Biserica însă, da: de incultură, de singurătate, de depresie, de vanitate, de disperare.

Uber are tarife dinamice, sintagmă-substitut, în capitalismul banditesc, pentru “exploatarea omului de către om”. Biserica – înţeleasă ca şi comunitate a spiritului, nu ca şi cooperativă de produs lumânări şi făcut sfeştanii! – n-are tarife, ea lucrând cu arginţii virtuţilor, imuabili, nu cu comisioane fluctuante şi discreţionare.

Uber nu te iartă, fiind un sistem bazat pe penalizare. El nu te duce două mile, dacă ai bani doar de una. Iar fericirea, confortul, liniştea (aparente) pe care ţi le oferă se termină odată cu banii. Biserica, în schimb, merge cu tine până la capăt, când eşti gol în faţa Creatorului ca-n pântecele Mamei.

Prin urmare, nu confundaţi Biserica cu Uber. Faptul că sunteţi tributarii unei lumi inferioare, în care totul e cuantificabil monetar, nu înseamnă că Cerul nu există. Strigătul furios al râmei, condamnate pe vecie să se târască, fie şi via Uber, nu poate ştirbi frumuseţea stelelor.

 
Foto deschidere: banatulmeu.ro

Limba noastră aur poartă, dar noi plătim tribut voluntar englezei. Într-un material amintind de Ambrose Bierce şi al său dicţionar satiric, Matricea Românească elogiază limba română, lovind nemilos în ceea ce se cheamă romgleză: o modă lingvistică dintre cele mai nefaste, ce ne sapă identitatea prin abuzul de englezisme.

CEO, Manager şamd = Ispravnic

Numit aşa pentru că poate isprăvi cu tine înainte să apuci să spui “bine, boss!”, ispravnicul e – uneori – băiat (sau fată) de ispravă, dovadă că româna are, prin conversiune, şi un adjectiv ispravnic, care înseamnă “de ispravă, harnic”. Mai aşteptaţi însă mult şi bine până ce veţi urma ateliere de Isprăvnicie 3.0 – pentru moment, toată lumea vrea să ajungă manager de top, nimeni nu vrea să fie ispravnic. Deşi, isprăvi-s-ar odată cu şefia, toţi CEO-ii mioritici asta sunt, în fapt.

Project Manager = Pierde-vară

Nimeni nu pare să ştie, în România, cu ce se ocupă un project manager, dar există un sentiment unanim acceptat în corporaţii că project manager-ul nu se ocupă, în realitate, cu nimic, rol ce le revine lefegiilor harnici de sub el. Adică, în 4 cazuri din 5, PM-ul e un pierde-vară cu o titulatură care îi maschează nepriceperea. Altfel spus, project manager-ul nu e, cel mai adesea, de nici o ispravă (vezi punctul anterior). E chiar indicat, însă, să ai câţiva project manageri în echipă, altfel afacerea nu pare serioasă.

Catering = Fripturism

Fripturismul neaoş („la plăcinte, înainte!”) nu şi-a ieşit niciodată din drepturi, dar e ruşinos să spui că ţi-e foame şi vrei să mănânci gratis, pe banii altora. Aşa că nu e nici o ruşine să te înfrupţi din catering, cât timp salvezi aparenţele. The best of both worlds – nu ştim cum se traduce în limba română. IOHO.

Makes sense! ≠ face sens, dar = are noimă!

În limba română, o limbă bogată în multe înţelesuri, lucrurile nu “fac sens”, cum ne e dat adesea să auzim, ci au noimă. OMG. Să auzi şi să nu crezi!

Fee = Tarif

Pentru a nu confunda artele cu cea mai veche meserie din lume, deşi cele două domenii au avut şi au în continuare, din păcate, interferenţe, pseudo-artiştii noştri, anglo-americanizaţi, nu mai au tarife, ci fee-uri. Românii, însă, au fii şi fiice, iar familia e nepreţuită.

Networking = P.C.R. (Pile – Cunoştinţe – Relaţii)

Vorba lui Păstorel Teodoreanu:

“Căpitane,

Nu fi trist!

Garda merge înainte,

Prin Partidul Comunist!”

Sistemul comunist a murit, capitalismul să trăiască! Pentru a fi politically correct şi a părea profesionişti, nu mai avem pile-cunoştinţe-relaţii, ci acum facem networking. Alexei Mateevici se răsuceşte în mormânt.

Mă “focusez” (eventual, pe accederea în carieră) = Mă concentrez

E tot mai dificil să rămâi concentrat, într-o ţară cu atâţia oameni focusaţi. De regulă, să calce pe cadavre pentru bani şi poziţie socială, vezi modus operandi-ul lui Dinu Păturică în 2018.

A targeta = A ţinti, a urmări

Nu mai avem idealuri, avem însă target-uri anuale şi “targetăm” obsesiv succese efemere, pe care la începutul anului le însemnăm în bucket list. Ferească Dumnezeu. Sau God forbid, cum se zice mai nou în romgleză.

Know-how = Pricepere, expertiză

Ai know-how, ai parte! Ai carte, rămâi cu visele deşarte! Dacă ai numai pricepere, dar nu foloseşti cuvintele potrivite, ca alţii, rişti să rămâi jobless şi, în cazurile extreme, homeless. Dovadă că, azi, e mai puţin important ce ştii, cât ce dai iluzia că ştii. Lingvistica e prietena voastră, bossulicilor!

Ilustraţie deschidere: montaj după sevilla.abc.es

Eminescu mort la 39 de ani. Veronica, urmându-l curând, la aceeaşi vârstă. Vasile Cârlova,  deschizătorul de drumuri, “furat” dintre noi la 22 de ani. Nicolae Labiş, trecut la cele veşnice la 21 de ani. Şt. O. Iosif, decedat în plinătatea forţei creatoare, la doar 37 de ani. Ilarie Voronca, răpus de depresie la numai 43 de ani. Nichita Stănescu, încheindu-şi «răfuiala» cu viaţa la 50 de ani. George Topîrceanu, cu doar un an mai norocos, nemaiprinzând “toamna gri” pe care a cântat-o în baladele lui: 51 de ani. De ce mor aşa de tineri poeţii români?

Un specific al existenţei în cultura românească e că poeţii ne mor tineri. Să privim partea plină a paharului: avem o poezie pe care, precum o floare, Dumnezeu o culege în culmea parfumului său. Desigur, e un specific cu oglindiri în cultura mai mare, universală: Rimbaud s-a stins la 37 de ani, Sylvia Plath la 30, Lord Byron la trei decenii şi jumătate de viaţă, Alfred de Musset la 46 de ani. Aparent, nimic special până acum: se moare, vorba lui Mazilu, şi la Paris cum se moare la Bucureşti sau la Iaşi. “Costul muzei”, cum l-a numit cineva, e ridicat peste tot. Apoi, de murit se moare oriunde – ce-i drept, nu din aceleaşi cauze. Poetul român moare din cauze naturale, şi ce naturalitate mai mare decât obârşia lui?

Iată deci, o primă cauză a decesului prematur al poeţilor noştri, vechi şi noi: România, această tunică a lui Nessus care, în cutele hainei sale călduroase ca nici o alta, în laptele ei hrănitor ca nici un altul, ascunde veninul ce îţi scurtează viaţa pe care tot ea ţi-a dat-o. Se trăieşte şi se moare de la a fi român. Iar Poetul, primul născut al Patriei sale, e concomitent primul destinat la succesiune, dar şi primul condamnat la a fi înlăturat de patosul existenţei mioritice. Acela dăruit dintre români care îmbrăţişează poezia îmbrăţişează viaţa, semnându-şi tot atunci condamnarea la moarte şi – în cazul fericit – “condamnarea” la nemurire. Cât de ironic că poezia românească încă trăieşte şi respiră viaţă prin poeţii săi care au murit tineri!

Mai moare poetul român pentru că fişa «postului» presupune, implicit, auto-distrugere creatoare. Un studiu ce va fi inclus autori decedaţi din Europa estică arată că poeţii mor, în medie, mai devreme decât romancierii, dramaturgii şi alţi scriitori de ficţiune sau de non-ficţiune. O viaţă personală dezordonată, în care energia se canalizează pe creaţie, şi nu pe delicii casnice, e «adjuvantă»: se cunosc puţine cazuri de poeţi români cu o viaţă de familie fericită. Tudor Arghezi e o excepţie notabilă, Ion Minulescu asemenea. Cei mai mulţi au dus o existenţă încrucişată cu haosul şi cu ghinionul personal: Eminescu e cazul cel mai reprezentativ. Să-i “mulţumim” lui Eminescu că n-a avut copii, căci poezia nu face casă bună cu fericirea? Nefericirea individului e, cel mai adesea, condiţia prolificităţii creatorului.

View this post on Instagram

"Eminescu avea o vorbă statornică: 《Buni sunt numai cei proşti》." Ioan Slavici, amintiri despre Eminescu #MihaiEminescu #IoanSlavici #mariclasici #literaturaromana #identitate #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 13, 2018 at 4:35am PST

Poetul român – specie pe cale de dispariţie în 2018 – e logodit cu stresul, el aleargă azi ca şi acum 150 de ani după o măruntă colaborare lucrativă, umilindu-se adesea între edituri şi redacţii sceptice la a-l publica, aşteptând umil o “însărcinare” intelectuală menită să-l pună în valoare. Nu veţi mai întâlni, ca-n Belle Époque-ul românesc, poeţi la Capşa, cât la Argentin, în tavernele murdare ale Centrului Vechi bucureştean. Poetul român nu mai e personaj de protipendadă, cum va fi fost un Macedonski, el îşi face veacul în cercul strâmt al intelectualilor semi-pauperi şi adesea filistini din învăţământul pre-universitar şi universitar, sau – când are “succes” – dobândeşte câte o colaborare cu vreun milionar oportunist, dornic să-şi asocieze cu poezia meschinăria şi parvenitismul ocupaţiilor sale.

Poetul român moare tânăr şi pentru că raţiunea lui de-a fi n-a rezistat niciodată istoriei, chiar când “aedul” a părut să aibă utilitate. El e copilul nedorit al societăţii, exilatul care a dobândit succesul doar în afara alor lui, pentru ca apoi să fie idolatrizat tocmai în societăţile care l-au sacrificat ceremonial, cum, bunăoară, explică Frazer cazul regilor crescuţi special pentru a fi, la momentul oportun, ucişi. Ignoraţi sau blamaţi în timpul existenţei lor cel mai adesea scurte şi mizere, poeţii români – precum toţi artiştii – ajung să fie, post-mortem, trofee de vânătoare şi icoane ale laudei de sine în colecţiile miliardarilor care, în timpul vieţii, i-au ţinut la uşă precum bogatul nemilostiv pe Lazăr.

View this post on Instagram

"Intr-un ideal te speli ca intr-o apa curata." #NichitaStanescu, #poetroman #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 12, 2018 at 9:19am PST

Nu se va construi o societate românească mai bună doar cu informaticieni, precum, pe vremuri, nu s-a construit nici o societate multilateral dezvoltată doar cu ingineri. România îşi va regăsi idealismul când îşi va recunoaşte poeţii – şi le va prelungi viaţa. Parafrazând o celebră zicală românească, deşi statistica ar sugera altfel: nu mor poeţii când vor corporat(r)iştii.

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu usurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

(Mihai Eminescu – Scrisoarea a II-a)