Contextul politic, social, cul­tural şi religios la urcarea pe tron a Sfântului Martir Con­stan­tin Brâncoveanu (29 octom­brie 1688).

Domnia lui Constantin Brâncoveanu se înscrie ca un reper luminos în paginile de istorie ale poporului român, dând o forţă extraordinară construcţiei statale autohtone şi a contribuit  la integrarea progresivă a culturii româneşti în cultura europeană. Accent s-a pus în mod special pe viaţa economică  şi astfel a dat  domnitorului posibilitatea şi mijloacele necesare dezvoltării culturii.  În vremea lui Constantin Brâncoveanu, activitatea culturală şi artistică au impus o epocă cuprinzând tot spaţiul românesc. Voievodul martir a crezut în ideea unităţii româneşti  aducând argumente puternice ca sprijin, atât prin producţii spirituale cât şi prin măsuri economice şi politice.

Şerban Cantacuzino a domnit în Ţara Românească în anii 1678-1688, iar nepotul său Constantin Brâncoveanu vel-logofăt se ocupa cu diverse misiuni diplomatice. Constantin Brâncoveanu a crescut în familia Cantacuzinilor iar Şerban Voda îl iubea mult şi dorea nespus ca acesta să-l urmeze la domnie. Se numea Basarab fiindcă se trăgea din neamul strălucit al vechiului Domn Şerban Vodă Basarab, iar Brâncoveanu era de la satul Brâncoveni unde se aflau casele Brâncovenilor, purtând şi numele de Cantacuzino după mamă, sora unchiului său Şerban Vodă.

Din Cronica lui Radu Greceanu, aflăm că: „Şerban Cantacuzino trimitea în octombrie 1688, o solie la Curtea de la Viena a împăratului Leopold I, formată din fratele său Iordache Cantacuzino vel-spătar, ginerele său, Costandin Bălăceanul vel-agă, nepotul său, Şărban Cantacuzino biv-vel-căpitan, Şărban comisul Vlădescul, cu mandat să ceară ajutorul Sfântului Imperiu Roman creştin împotriva turcilor. Datorită unor probleme în Transilvania, a fost trimis logofătul Constantin Brâncoveanu, care „cu multa sa vrednicie desluşind trebile ce era despre Veteran ghenărariul, carele era cu oştile nemţeşti în Ardeal, s-au dat solilor cale de s-au dus la Beci”.

Informaţii importante aduce secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro despre legătura noului domn, Constantin Brâncoveanu cu urmaşii lui Şerban Vodă: „Brâncoveanu o puse sub supravegherea unei gărzi de 50 de soldaţi şi-i ceru 300 de pungi pentru propria ei salvare, aceşti bani erau necesari pentru a-i tempera pe puternicii de la Poartă, cari căutau să puie mâna pe prinţul Gheorghe, fiul lui Şerban, care era atunci în vârstă de opt ani”.

Constantin Brâncoveanu a trimis pe spătarul Preda la Viena, pentru a prinde din urmă solia trimisă de Şerban Vodă, ca să-i înştiinţeze atât de moartea lui Şerban Cantacuzino, dar şi despre domnia sa. Aceştia ajungând la Viena au transmis atât solia trimisă de Şerban Cantacuzino pe care Brâncoveanu nu a anulat-o, dar şi vestea că Ţara Românească are un nou domn.

„Într-un ceas bun să ne fii măriia-ta domn, până la adânci bătrâneţe”

Cronicarul de casă al boierilor Băleni, adversarii Cantacuzinilor, Radu Popescu aduce în discuţie controversata moarte a lui Serban Cantacuzino, susţinând  că domnul a fost otrăvit chiar de fratele său: „Eşit-au cuvântul atuncea şi zicea cei mai mulţi din oameni că l-au otrăvit Costandin stolnicul, fratele său şi Costandin logofătul Brâncoveanul, nepotul său. De care vreun adevăr atuncea nu să putea găsi, ce era îndoire sau va fi, sau nu va fi, iar târziu, prin multă vreame trecută, s-au dovedit acest lucru că singur Costandin stolnicul au mărturisit că el au omorât pă fratele său Şerban Vodă”.  Aceasta mărturie deosebit de importantă demonstrează că Brâncoveanu nu a contribuit la moartea unchiului său.

Secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro îl descrie pe Constantin Brâncoveanu ca fiind: „ nepotul lui Şerban Cantacuzino, se ocupa de  dregătoriile de mare spătar şi mare logofăt, iar la vârsta de 34 de ani, ducea o viaţă fastuoasă, având în jurul său, înainte de domnie, o suită de 30-40 de boieri de primul rang. Unchiul său, Şerban, îl iubea mult pentru caracterul şi distincţia manierelor sale, şi-l lăuda faţă de boieri, susţinând că nimeni nu i-ar putea continua domnia cu aceeaşi pricepere”. Anton Maria del Chiaro susţine că în ultimele ceasuri „Şerban Vodă l-ar fi chemat la patul său de moarte şi, încredinţându-i pecetea domnească, rugându-l să-şi asume sarcina domniei pentru liniştea sa şi a ţării”.

Din Cronica stolnicului Cantacuzino aflăm că toti boierii adunaţi la sfat la Mitropolie se închinară lui cu mare bucurie şi toţi cu un glas bun ziseră: „Într-un ceas bun să ne fii măriia-ta domn, până la adânci bătrâneţe”.

Iar „Anonimul Brâncovenesc” atrage atentia că Brâncoveanu nu ar fi dorit să fie domn, dar boierii au insistat zicând: „Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn”, iar Constantin Brâncoveanu le-a răspuns: „Dar ce aş vrea eu cu domniia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebuie să fiu”, dar ei au continuat: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!”.

Noul domnitor  Constantin Brâncoveanu a cerut boierilor: „Iată, am ascultat eu rugăciunea dumneavoastră de mi-am lăsat toată odihna şi toate moşiile mele şi mai mult fără voia mea m-aţi rădicat domn. Acum dară să cade şi dumneavoastră să vă arătaţi credinţa cea adevărată, cum că vă veţi afla în toată vremia lângă noi, cu slujbă dreaptă şi credincioasă, şi veţi face toate poruncile domniei fără nici o îndoială, precum şi noi ne făgăduim să aveţi dumneavoastră şi toată ţara de la noi dreptate”. Acestia i-au făgăduit „credinţa neclătită”, după care cu totii au pus mâna pe sfânta evanghelie care era aşezată în mijlocul bisericii, jurându-se şi legându-se cu numele marelui Dumnezeu, cum vor sluji domnului lor, cu credinţă şi cu mare dreptate, dând la mâna domnu-său şi o scrisoare a lor încredinţată”, apoi sărutându-i mâna, ziceau: „Într-un ceas bun să ne fii măriia ta domnu şi să ne stăpâneşti cu pace în toată viaţa măriei-tale”.

Trebuie subliniat faptul că atunci când Cantacuzinii au hotărât să-l omoare pe Şerban Cantacuzino, imediat l-au făcut domnitor pe Constantin Brâncoveanu fără fără să ceară aprobarea turcilor, pe care i-au anunţat pe parcurs. Aceştia au avut încredere în ei, în primul rând pentru că mama sa, Stanca, era Cantacuzină, iar copilul rămăsese orfan în urma uciderii lui Papa Brâncoveanu pe când avea doar doi ani de zile şi a fost crescut de Mihai şi de Constantin Cantacuzino.

Șerban Cantacuzino

Constantin Brâncoveanu domn al  Ţării Româneşti a participat la înmormântarea lui Şerban Cantacuzino, unchiul său, punand un început bun domniei, cu rugăciune şi prinos de recunoştinţă pentru înaintaşul său.

Ocuparea scaunului Ţării Româneşti la 29 octombire 1688 de către Constantin Brâncoveanu, în vârstă de 34 de ani, s-a datorat optiunii unchilor săi, fraţii răposatului domn, stolnicul cărturar Constantin şi marele spătar Mihai Cantacuzino. Aceştia au îndepărtat de la tron pe urmaşul legitim al lui Şerban Vodă, pe Gheorghe pentru a-şi asigura influenţa în conducerea din interior a ţării dar şi pe plan extern unde nu au îngăduit trecerea de partea Casei de Austria, prin instrucţiunile date soliei trimise la Viena de fostul domn. Dar situaţia din Ţara Românească era delicată datorită pericolului înfruntării dintre otomani şi imperiali, iar romanii trebuiau să facă faţă presiunilor de la Viena şi Poartă, alăturându-se pe plan militar unora sau altora dintre adversari. Ludovic al XIV-lea declarase război la 27 septembrie 1688 Imperiului habsburgic şi aliaţilor săi silind pe austrieci să lupte pe două fronturi, iar turcii să se simtă încurajaţi de astfel de demers.

Solia trimisă de Şerban Cantacuzino la Viena avea instrucţiuni ce condiţionau trecerea Ţării Romaneşti de partea imperialilor şi obţinerea unor garanţii spre a nu expune principatul represaliilor turcilor şi tătarilor. Constantin Bălăceanu a solicitat sprijinul Habsburgilor pentru înscăunarea cumnatului său Gheorghe Cantacuzino ce urma să domnească sub tutela sa, dar austriecii au nesocotit voinţa domnului şi a sfetnicilor dorind să intre în ţară şi Brâncoveanu să li se supună.

Constantin Brâncoveanu a încercat să ducă o politică inteligentă între Austria şi Turcia, întreţinând o corespondenţă ascunsă cu unii generali şi demnitari imperiali, şi mai ales sprijinind negocierile de pace iniţiate din 1691de ambasadorii Angliei si Olandei la Constantinopol, ce doreau să scoată Imperiul habsburgic din război şi să-şi îndrepte forţele militare în Apus, asupra inamicului  comun Franţa lui Ludovic al XIV-lea.[1]

Astfel prima parte a domniei lui Constantin Brâncoveanu în care a condus ţara cu înţelegerea Cantacuzinilor, acceptând îndrumări importante de la stolnicul Constantin se va şi încheia odată cu întărirea în scaun pe viaţă a domnitorului obţinută de la Poartă după chemarea sa la Adrianopol şi prezentarea în faţa sultanului Mustafa al II-lea la 15 iunie 1703.

Acest privilegiu a fost căpătat după mari sacrificii băneşti şi mai ales acceptarea  îndoirii haraciului.[2]

Cu toate riscurile Constantin Brâncoveanu s-a decis să înlăture tutela rudelor şi să guverneze principatul singur. Timp de două decenii a beneficiat de înalta experienţă politică a Cantacuzinilor, de relaţiile lor peste hotare atât cu dregătorii Porţii, cu înalţi ierarhi ai Bisericii Răsăritului dar şi cu soli străini de la Constantinopol sau diferiţi miniştrii şi demnitari ai curţilor imperiilor vecine, maturizându-se încet, în arta guvernării. A alcătuit o cancelarie activă dotată cu dieci pentru limbile latină şi italiană, germană, polonă, turcă, maghiară şi rusă, s-a înconjurat de secretari înzestraţi precum Romano, Ferrati şi Anton Maria del Chiaro, pentru a întreţine o corespondenţă nu numai cu suveranii vremii precum împăraţii de la Viena, ţarul Rusiei, regele Franţei, al Poloniei dar şi cu generali imperiali, poloni şi ţarişti, conducători ai răscoalei curuţilor 1703-1711, ambasadori ai marilor puteri la Constantinopol, suveranul pontif, cardinali, cărturari greci.[3]

Demnitate, responsabilitate şi smerenie în asumarea dom­niei şi a conducerii Ţării Ro­mâ­neşti, caracteristici ale unui adevărat domn creştin al Ţării Româneşti.

Fiecare om este judecat de Dumnezeu după tainice judecăţi, căci ochiul cel atotvăzător şi atotştiitor ne vede pe fiecare dintre noi dinainte de a ne aduce din nefiinţă şi a ne da făptură şi cunoaşte desăvârşit întreaga alcătuire a vieţii noastre şi a împrejurărilor întru care am trăit ori vieţuim. Orice va săvârşi omul pe pământ, un cuvânt, un gând, îl înşoţeşte în toate cele pe care le lucrează, fie că acest cuvânt este luminos şi curat, fie că este unul umbros sau întunecat. Noi oamenii, ne-am obişnuit să cumpănim vrednicia înaintaşilor după mărturiile pe care le cunoaştem, fie din cuvintele lor ce au mai dăinuit în curgerea timpului.

Multe se pot spune despre Constantin Brâncoveanu, însă el ne vorbeşte prin cuvinte al cărui trup a fost dăltuit în piatră, a fost zugrăvit pe zid ori a fost făurit în aur şi argint. Ca să-l înţelegem pe Brâncoveanu este însă foarte complicat.

În primul rând, el era un boier român cu o cultură destul de mare, şi aceasta se datorează Cantacuzinilor, mai ales stolnicului, care a studiat la Padova, iar în al doilea rând a domnit într-un context politic extraordinar de complicat.

Secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro îl laudă pentru că a reuşit să se menţină în domnie timp de 26 de ani în vremuri tulburi pentru Ţara Româneacă: „Valahia este situată între două împărăţii cu care formează o balanţă: Principele trebuie să ducă o politică de echilibru, plecând balanţa înspre îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a pierde ţara şi libertatea dinspre partea nemţească, iar aplecând-o spre nemţi sau alte puteri creştine, va pierde domnia şi viaţa dinspre partea turcilor.[4]

În momentul când a ajuns domn în Ţara Românească, începuse un angajament cu Austria, unde Şerban Cantacuzino şi ginerele lui, Constantin Bălăceanu, erau implicaţi într-o campanie diplomatică foarte intensă, avînd ca scop scoaterea Valahiei de sub tutela turcească şi plasarea sub tutelă austriacă. Atât Cantacuzinii cât şi Constantin Brâncoveanu au anulat această politică din cauza faptului că armatele turceşti erau încă foarte puternice, mai ales dacă se uneau cu  cu tătarii, iar armatele austriece nu puteau face faţă frontului din sud-estul Europei.

Iar o situaţie de loc de neglijat era faptul că Ludovic al XIV-lea, care prin ambasadorul său la Constantinopol îi susţinea pe turci foarte mult, dar nemulţumit de ascensiunea Imperiului Habsburgic şi vroia să-şi sporească influenţa asupra Poloniei. Pentru ca polonezii să nu intre în alianţă cu Leoplod, el căuta să-l căsătorească pe fiul lui Ioan Sobieski, cu o principesă franceză şi dorind apoi să ajungă suveran al principatelor Moldovei şi Valahiei, după ce i-ar fi alungat pe turci din Europa.

În anul 1690 la Zărneşti austriecii au fost învinşi de turci, seraschierul otoman a murit, la fel şi Thokoly, Donat von Heissler a fost luat prizonier, iar Constantin Bălăceanu a fost omorât.

La Zărneşti, Constantin Brâncoveanu a asistat la bătălie, dar nu a scos sabia din teacă, fiind un om paşnic.

Constantin Brâncoveanu a instaurat o nouă politică supusă sultanilor turci făcându-le toate chefurile, îi „ungea” cu tot felul de bacşişuri, fiindcă la Sublima Poartă funcţionarii erau foarte corupţi, încât Soliman al II-lea i-a făcut o concesie extraordinară,  numindu-l domnitor pe viaţă.

A fost destul de inteligent şi a continuat pe ascuns să aibă legături cu austriecii, prin corespondenţă şi prin oamenii pe care îi trimitea, unii dintre ei rămaşi definitiv acolo, astfel Brâncoveanu a reuşit să primească mai întâi titlul de conte maghiar şi ulterior titlul de Principe al Sfântului Imperiu, dar şi dreptul de a se refugia în Ardeal.

În Ardeal avea o moşie la Sâmbăta, moştenită de la tatăl său, Papa Brâncoveanu, unde construise un castel. Brâncoveanu a fost un diplomat extraordinar, întreţinând legături de prietenie cu toate statele învecinate, pentru ca ţara să nu se implice în războaie, care ar fi adus multe jafuri şi pustiiri din partea unor oşti străine.

Petru cel Mare a croit drumul Rusiei spre o mare putere europeană, având ca obiectiv zona Mării Baltice adâugându-se în marele război cu Suedia lui Carol al XII-lea, la Poltava, 1709, unde nădejdea eliberării creştinătăţii ortodoxe se întrezărea la orizont. Brâncoveanu era în relaţii cu Moscova ducând tratative pentru o alianţă contra turcilor dar cu condiţii favorabile în lupta creştină împotriva Imperiului Otoman. Pentru că la Stănileşti în anul 1711 armatele ruseşti au fost învinse,  Ahmet al III-lea, sultanul otoman a dorit să-şi întărească situaţia la frontieră, şi mai ales în Principatele Române, astfel a înlocuit ulterior domnii români cu domni fanarioţi.

După bătălia de la Stănileşti turcii au devenit mult mai aspri şi s-au înrăit faţă de creştini şi mai ales faţă de Constantin Brâncoveanu. Astfel darurile în bani şi obiecte scumpe către sultan,viziri, paşi, demnitari şi funcţionari de toate stările, pentru osteneală sau serviciu datorat, apăsau tot mai mult asupra lui Brâncoveanu şi asupra ţării, storcând vistieria domnească.

„ În toate să aveţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului Sânt, care este cuvântul lui Dumnezeu” – Efeseni 6,16-17

Voievodul a avut vrăjmaşi în ţară pe unii boieri, chiar şi din rudenia sa cantacuzină, dar şi alţii nemuţumiţi de politica lui românească prudent, socotită politică de trădare a intereselor creştine, când de fapt era una chibzuită şi prevăzătoare, de cruţare a ţării şi a poporului său pentru a nu fi lovit de marile puteri ale vremii. Domnia lui a reprezentat ultima şi cea mai remarcabilă perioadă de progres cultural şi artistic din istoria medievală a Ţării Româneşti.

Râvna lui Brâncoveanu pentru slava casei lui Dumnzeu, pentru luminarea lăuntrică dar şi pentru slujirea adusa neamului românesc o demonstrează cuvintele sale luminoase purtând lumina peste veacuri şi în acest context se împlinesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „ În toate să aveţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului Sânt, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Efeseni 6,16-17.

Genialitatea sa şi-a avut izvorul atât în puterea minţii pe care Sfinţii Părinţi o numesc discernământ sau dreaptă judecată, cât şi în blândeţea şi cumpătarea sa. Această aşezare lăuntrică şi cuminţenie i-au dat tărie să mânuiască sabia dreptei judecăţi, să deosebească şi să despartă binele de rău, să ia cele mai bune hotărâri pentu neamul românesc şi pentru ţară, dar şi pentru ajutorarea creştinătăţii pravoslavnice.

A devenit faimos datorită bogăţiei şi pentru multele biserici şi mănăstiri ridicate, mai ales Sfântul Gheorghe din Bucureşti închinat Sfântului Mormânt. A primit titlul de prinţ al Imperiului Germaniei pentru banii ce împrumutase împăraţilor germane la vreme de nevoie. A depus o sumă importantă de bani în Zecca de la San Marco din Veneţia, cu dobândă de trei la sută, care aduceau nepoţilor un venit anual de 60 de pungi, iar în banca din Viena a depus o sută şi a cumpărat un sat populat în Ungaria, de la care avea un frumos venit anual.

Averea lui nu s-a stâns din birurile puse asupra ţării ci din veniturile şi câştigurile ce-i aduceau posesiunile sale, precum stupid, oi, boi, cai, porci, vii, ţarini, mori dar şi din veniturile din cămara domnească. Moldova era preţuită mai mult decât Muntenia, dar el a ridicat-o la o treaptă mai înaltă cu ajutorul banilor şi a lui Alexandru Mavrocordat. Sub domnia sa erau oameni mari precum unchiul său, marele stolnic Constantin, fratele lui Şerban Vodă şi spătarul Mihail, care a zidit Colţea cu spitalul şi clopotniţa înaltă.

Sfinții Martiri Brâncoveni – partea II-a

Bibliografie:

[1] Radu Popescu,  Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Ed .Grecescu, Bucureşti, 1963.

[2] M.Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV-XIX, în SMIM II, 1957.

[3] Paul Cernodoveanu şi Florin Constantiniu, Constantin Brâncoveanu, Ed. ARSR, Bucureşti, 1989.

[4] Anton Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, după textul reeditat de Nicolae Iorga, traducere de S. Cris. Cristian, Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1929.

Când era mic, Manuel Radu dorea să devină aviator și să piloteze avioane de mari dimensiuni. Astăzi, este preot și conduce Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. 30 de copii proveniți din familii monoparentale cu posibilități materiale reduse sunt în grija lui.

Părintele care i-a adus pe copii înapoi la școală

În 1996, după ce absolvise seminarul din București, s-a căsătorit, iar anul următor a fost ales preot. Era foarte tânăr, n-avea mai mult de 21 de ani, și a fost trimis la parohia Valea Crângului, protopopiatul Urlați, în mijlocul unei comunități  care avea 160 de familii. Oamenii nu erau obișnuiți cu prezența îndelungată a preotului: după finalizarea stagiaturii mulți alți preoți din satul lor se transferau în alte parohii. “Atunci mi-am propus să aduc la biserică cât mai mulți credincioși. Cu trecerea timpului am realizat că această dorință de a-i apropia pe oameni de casa Domnului și de a forma o comunitate închegată se poate înfăptui doar dacă îmi voi canaliza atenția către copii și tineri, pe care să-I formez pentru a fi buni creștini“, a spus pentru Matricea Românească părintele Manuel Radu.

Bucuria ajutorului este o realitate pe care o poate trăi orice creștin

Vizitând oamenii din comunitate, părintele Manuel a observat că majoritatea copiilor se confruntau cu probleme materiale serioase. “Erau copii care nu se duceau la școală pentru că nu aveau cu ce să se încalțe, cu ce să se îmbrace, nici ghiozdane cu rechizite nu aveau. Îmi povesteau învățătorii și profesorii că elevilor li se făcea rău pentru că erau flămânzi. Erau copii care mâncau o singură dată pe zi. Atunci am realizat că trebuie să intervin“.

Fără să mai stea pe gânduri, a început cu lucruri mici: le oferea copiilor care mergeau la școală câte un sandviș și dulciuri. Însă situația era în continuare critică. Cea mai mare provocare a fost lipsa ghiozdanelor, rechizitelor și hăinuțelor. Astfel, împreună cu soția sa Ligia, au transformat casa parohială într-un centru social, iar ei s-au mutat într-un apartament cu două camere. “Am recompartimentat casa parohială, am restaurat-o pentru a obține autorizațiile aferente funcționării unui centru de zi pentru copii”, își amintește părintele.

Bucuria de a dărui este molipsitoare

În 2012 a fost înființată Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. Astăzi, în cadrul fundației se desfășoară activități social-educaționale, prin intermediul celor două centre: Centrul de zi pentru copii Sfântul Stelian din orașul Urlați, care sprijină 30 de copii cu o situație financiară precară, și Centrul de găzduire Sfinții Apostoli Petru și Pavel din comuna Ciorani, care oferă spații de cazare, consiliere psihologică și juridică, mamelor victime ale violenței domestice. “La început când copiii veneau la centru ca să mănânce și să-și facă temele, părinții erau ușor dezorientați, nu mai primiseră un astfel de ajutor. Nu înțelegeau cum preotul satului se oferă să le educe copiii, și să le dea de mâncare. Apoi i-am implicat și pe părinți în activitățile gospodărești ale centrului. Avem o livadă de pomi fructiferi și o grădină de legume, păsări, fazani, porumbei“, spune părintele Manuel.

Să căutăm lucrurile simple, venite din dragoste și binecuvântate de Dumnezeu

Dar părintele nu s-a oprit aici. Tot pentru copii și familiile lor, a înființat o spălătorie de haine socială, dotată cu mașini de spălat și uscat rufe. “Aici vin familiile care nu au posibilități materiale și își spală hainele. Noi le oferim detergent și balsam“. L-am întrebat pe părintele Radu cum a reușit să strângă comunitatea în jurul proiectelor sale. “Tot ce trebuie să faci este să le dai încredere, să le vorbești la nivelul lor și să le asculți problemele. Prin activitatea noastră nu ne dorim ca acești copii să trăiască fără familia lor, de aceea implicarea părinților în activitățile gospodărești este o modalitate de a-i apropia pe părinți de copii și invers“, a spus părintele.

Oamenii care produc zâmbete

Activitatea de la centru se derulează cu o mână de oameni. “Suntem zece persoane, dintre care doar trei sunt angajați, restul sunt voluntari. Muncim de dimineața până noaptea târziu. Nu simțim oboseala pentru că ne luăm energia de la cei mici. Avem pedagog care îi ajută pe copii la teme, avem un logoped, apoi un psiholog, un profesor de matematică, unul de română, și unul de engleză. Avem și voluntari vârstnici, cum ar fi un domn pensionar, care vine și spune povești copiilor, iar ei îi spun bunicul. Apoi bucătăreasa, pe care copii o iubesc și o strigă bunica“.

Nu putem fi indiferenți în fața suferințelor și a lipsurilor de orice fel, mai ales când ele sunt trăite de copii

Iar misiunea părintelui nu se oprește aici. Consideră că mai are multe de împlinit. “În acest moment am accesat un sprijin financiar nerambursabil pentru proiectul denumit Îmbunătățirea Infrastructurii Centrului de zi pentru copii Sfântul Stelian din cadrul Fundației Bucuria Ajutorului filiala Urlați. Prin acest proiect vrem să construim o sală multifuncțională pentru copii“, a concluzionat părintele Manuel.

Atunci când mass media au anunțat că în Germania au intrat peste un milion de refugiați din Siria, continentul european a avut o tresărire. Voci calme sau alarmate au atenționat că acest val de migrație este în mare măsură ireversibil și că el va produce urmări vizibile. De la acest avertisment și de la îngrijorările care i-au urmat au pornit și cei doi invitați ai Matricei Românești în ziua de 13 iunie 2019 în dezbaterea temei ”Europa sub umbra Semilunei. Migrația musulmană în Europa creștină”.

Cei doi lectori ai serii au fost un istoric și un sociolog. Petre Guran este specialist în cultura și civilizația bizantină și un erudit cunoscător al istoriei culturii occidentale. Mirel Bănică este specializat în sociologie, cu precădere în domeniul  mentalităților și comportamentelor religioase, pe care le documentează prin cercetări aprofundate pe teren. Ambii sunt foarte buni cunoscători ai societății occidentale, întrucât și-au petrecut mulți ani în țări cum sunt Franța, Elveția sau Canada. Dezbaterea a început cu o expunere a fiecăruia dintre cei doi lectori asupra subiectului, din perspectivă proprie.

Migrația în trecutul umanității: fluxul care modifică relieful istoriei

Petre Guran a căutat în istorie și a venit cu precizarea că nu a existat nicio epocă istorică în care migrația să nu fi existat. Trebuie să distingem, a spus lectorul, între marile migrații care și-au pus amprenta puternică asupra evoluției Europei, care sunt, de altfel, ciclice. Apoi se poate observa că există fenomenul migrației endemice, care îi are drept subiecți mai ales pe acei migratori care-și doresc să devină elite ale societății de destinație. Acest al doilea fenomen este important  pentru societățile de peste tot, întrucât este generator de valoare. 

Cât privește România, este onest să înțelegem că țara noastră a crescut foarte mult economic în secolele XVIII-XIX prin influența și acțiunea elitelor imigrante provenind din mai multe țări europene, așa cum au fost francezii, grecii, italienii, turcii sau chiar elvețienii. Ei au adus cu ei civilizație, legături, schimburi comerciale, creștere socială și economică. Iar astăzi fenomenul acesta s-a inversat: România este sursă de migrație pentru toate aceste țări care acum 150 de ani ne-au influențat pozitiv.

Creștinismul predică toleranța, indiferent de religie

La rândul său, Mirel Bănică a evocat realitatea dură a migrației, pe care a cunoscut-o în calitate de student și de doctorand care trebuia să-și asigure existența și să-și finanțeze studiile. El a lansat o provocare publicului, amintind că esența culturii creștine este să nu urâm, iar atunci când vorbim despre Europa creștină trebuie să verificăm în ce măsură reușim să ne păstrăm spiritul creștin al păcii atunci când vorbim despre migranți. Este oare datoria noastră de societate clădită pe valorile creștine să-i acceptăm pe imigranții de altă religie?

Petre Guran a revenit la cadrul larg al istoriei și a amintit de imigrația de infiltrare, formată din forța de muncă nespecializată. Iar pentru a completa tabloul, a precizat că există și o imigrație de cucerire, care se folosește de imigrația de infiltrare pentru a-și atinge obiectivele. De exemplu, slavii infiltrați în Imperiul roman s-au aliat cu avarii care au atacat imperiul.

ALTE EXPLORĂRI ALE TEMEI

Mirel Bănică

• Oamenii umili ai imigrației pot fi chiar compatrioții noștri. Marea majoritate a musulmanilor întâlniți în Europa nu au gânduri subversive ci vor pur și simplu să trăiască mai bine, ei și familiile lor.
• Marea dramă a musulmanilor din Europa este că sunt tradiționaliști, iar derapajul Europei moderne secularizate îi deranjează și îi înspăimântă. Doar că modul lor de a reacționa este diferit de cel al europenilor în fața acestor realități.

Petre Guran

• Cum se formează migrația: apare mai întâi un surplus de populație pe un teritoriu, coroborat cu împuținarea resurselor. Pe de altă parte, într-un alt teritoriu apare un declin demografic, adică un vid. Ei bine, natura are oroare de vid, îl umple imediat. Așa încât populația aglomerată pleacă din teritoriul ei și ocupă teritoriul mai puțin dens și mai bogat.
• Secolul XIV a trăit un cataclism biologic, o epidemie de ciumă care a lichidat o treime din populația Europei. Vidul a fost umplut de o populație nouă: cuceririle otomane. În plus, Europa a trecut și printr-o fărâmițare a popoarelor ce nu au reușit să se alieze și să se opună avansului turcilor.
• Nu există o societate în declin demografic care să nu fi dispărut în cele din urmă din istorie.

Mirel Bănică

• Din amintirile fixate în volumul autobiografic ”Fals jurnal de căpșunar”. Mehdi, tunisian: ”Am fi vrut să trăim mai bine într-o Europă credincioasă a creștinilor, decât într-o Europă care nu mai crede în nimic.”
• Studenți musulmani de la Iași: ”Ne place că în România oamenii mai au respect în fața lui Dumnezeu.”
• Tinerii europeni fără credință, puși în fața determinării cu care musulmanii vorbesc despre Dumnezeu, îl descoperă și așa se explică probabil de ce islamul este atractiv pentru tinerii europeni dezrădăcinați sau fără credință.
• Ca profesor de liceu în Elveția m-a contrariat adesea cât de provocatoare erau elevele elvețiene, mult dincolo de limita oricărei decențe, și cât de cuminți și respectuoase erau puținele eleve musulmane, care evident nici nu se gândeau să se îmbrace provocator.

Petre Guran

• Creștinismul nu este o religie, este o spiritualitate. Religiile sunt altceva, ele normează viața socială a credincioșilor. În istorie, în timp, creștinismul a devenit însă și el o religie normativă, s-a instituționalizat până la urmă, a primit o ierarhie.
• În Europa a dispărut civilizația bazată pe valorile religiei creștine, modelul ierarhic al familiei, în favoarea secularizării, al competiției, unde valoarea socială a individului este o chestiune în care moștenirea familiei nu mai are niciun cuvânt de spus, ci strict valoarea individuală în competiție.

O sinteză de Cristian Felea și Nicolae Dima