Suzana și Daciana Vlad, cunoscute drept „Gemenele folclorului maramureșean”, sunt mai mult decât două voci care cântă împreună: sunt un singur glas care poartă satul, credința și rânduiala Maramureșului dincolo de timp. Născute și crescute în ritmul horilor, al bisericii de lemn și al portului purtat cu respect, cele două surori au transformat folclorul într-o misiune de viață.

Legătura lor cu cântecul s-a născut firesc, în familie, și s-a consolidat prin muncă, disciplină și credință. Deși au ales drumuri academice diferite – muzica și etnologia – arta și știința se întâlnesc în activitatea lor într-un mod profund: dau glas tradiției și totodată îi descifrează sensurile, iar împreună o transmit mai departe cu responsabilitate și adevăr.

Cântecele vechi sunt cântate cu respect, iar cele aduse în „straie noi” își păstrează inima neatinsă. Pentru Suzana și Daciana, modernul ajută tradiția să ajungă la inimile generațiilor tinere, ceea ce sincer vă spun, e mare lucru și de mare nevoie astăzi.

Aceeași viziune se regăsește și în proiectul „Albastru Rural”, unde simbolurile satului, inspirate de albastrul de Săpânța, devin limbaj artistic contemporan – o chemare de „a înflori acolo unde ai fost sădit”.Cu peste două decenii de activitate, albume, turnee și proiecte culturale, Suzana și Daciana Vlad rămân fidele unui legământ simplu și profund: acela de a duce Maramureșul mai departe, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

Suzana, Daciana, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea de a croi această poveste.

Să-ncepem!

„Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag.”

 

Mă bucur tare mult să putem împleti o poveste, o țesătură de amintiri, emoții și visuri. Suzana, Daciana, cine sunt ,,gemenele folclorului maramureșean”? Ce luați cu voi de acasă când plecați prin lume?

Bună să vă fie inima tuturor!!

Noi „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port. Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag, cu portul îmbrăcat cu respect, nu cu grabă.
Când plecăm prin lume, nu plecăm niciodată singure. Luăm cu noi „acasă”: satul nostru, mirosul de fân cosit, liniștea bisericii, glasul bunicilor și credința că tradiția nu se pierde cât timp este dusă mai departe cu inimă curată. Oriunde ajungem, Maramureșul merge cu noi, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

„Noi, „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port.”

 

În Maramureș, pruncii cresc printre clopote de biserici, strigături de joc și miros de fân cosit. Dacă ați închide ochii, ce chip al copilăriei ar veni întâi spre voi?

Dacă am închide ochii, primul chip al copilăriei care vine spre noi este biserica veche de lemn „Sfântul Nicolae”, așezată chiar lângă casa noastră. Pentru familia noastră a fost un stâlp, un loc de sprijin și de rânduială. Acolo am ascultat primele pricesne, acolo am învățat ce înseamnă tăcerea, rugăciunea și respectul. Duminica nu exista alt drum, pașii noștri știau singuri cărarea spre biserică.
Astăzi, biserica poate fi vizitată, dar slujba se mai ține doar în Vinerea Mare, la Prohodul Domnului. Și poate tocmai de aceea emoția e și mai adâncă, pentru că acel loc adună în el toată copilăria noastră, toate rugăciunile spuse și nespuse, și le păstrează, tăcut, așa cum numai lemnul vechi știe să păstreze sufletul unui sat.

V-ați născut împreună și ați crescut împreună. Când ați simțit că glasurile voastre nu mai sunt două, ci unul singur care povestește Maramureșul?

La început, „glasul nostru împreună” a fost o dorință a părinților. Aveam doar 7 ani când am pornit pe drumul cântecului, fără să știm unde duce. Nici noi, nici părinții noștri nu aveam planuri mari, era doar bucuria de a cânta, curată, ca în casa părintească.
Crescând împreună, am repetat, am urcat pe scene, ne-am emoționat și ne-am sprijinit una pe alta. Așa am simțit într-o zi, că nu mai suntem două voci separate, ci un singur glas care spune aceeași poveste, povestea Maramureșului.
Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.

„Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.”

 

Ați ales drumuri diferite, dar surori de destin: muzica și etnologia. Cum se împletește știința cu arta în inima voastră?

Deși am ales drumuri diferite din punct de vedere al studiilor, nu ne-am despărțit niciodată cu adevărat. Muzica și etnologia pornesc din aceeași rădăcină: dragostea pentru sat, pentru om și pentru ceea ce ne definește. Amândouă trăim folclorul prin glas, îl cercetăm, îl ascultăm și îl înțelegem în profunzime, completându-ne atât de frumos prin informațiile acumulate de-a lungul anilor.
Știința ne ajută să știm de ce se cântă așa, iar arta ne lasă să simțim cum se cântă. Ele nu se contrazic, ci se completează. Așa se împletesc în inima noastră, firesc, ca două fire din aceeași țesătură.

„tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.”

 

„Cântecul este cartea de identitate a unui neam”, spunea Anton Pann. Ce file ați descoperit în această carte și pe care le purtați cel mai aproape de suflet?

În cartea aceasta a neamului, am descoperit file vechi, îngălbenite de timp, dar vii prin oamenii care le-au purtat mai departe. De mai bine de zece ani ne compunem singure repertoriul, cu grijă și cu răspundere, dar cântecele culese din popor sau cele lăsate moștenire de interpreți care au dat rost și nume Maramureșului vor rămâne mereu lipite de inima noastră.
Sunt cântece care nu ne aparțin, ci ne-au fost încredințate. Le cântăm cu respect, așa cum le-am primit, pentru că ele au trecut prin zeci, poate sute de ani, fără să-și piardă adevărul. Iar asta ne învață ceva simplu: tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.

Fiecare artist are un dascăl care i-a schimbat viața. Cine v-a dăruit lumina primului pas sigur?

Aici aș vrea să răspund eu, Suzana.
Primul meu pas sigur a fost luminat de profesoara Rodica Gheorghiu, de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetul Marmației. A crezut în mine într-un moment fragil, când visul conservatorului a apărut târziu și fără pregătirea „corectă”, deoarece nu eram la un liceu cu profil, dar aveam multă dorință. Timp de trei luni, aproape zi de zi, m-a pregătit cu o generozitate rară, fără să ceară nimic în schimb, decât să nu renunț. Într-o perioadă dureroasă pentru familia noastră, după pierderea tatălui, a înțeles cât de mult însemna muzica pentru mine și a ales să creadă în visul meu chiar și atunci când era greu. Îi port o recunoștință profundă pentru lumina și încrederea dăruite atunci, când aveam cea mai mare nevoie de ele.

Un alt reper esențial în formarea noastră este profesorul Ioan Bocșa, omul căruia îi datorez, în mare parte, ceea ce noi suntem azi. Timp de zece ani am făcut parte din Ansamblul „Icoane”, unde, dincolo de rigoare, tradiție și informații prețioase, am primit o lecție mult mai rară: ce înseamnă să fii OM.
Prin exemplu, nu prin cuvinte mari, ne-a format caractere, nu doar artiști, iar această moștenire ne însoțește și astăzi.

„Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim.”

 

Cântați folclor curat, dar și cântece aduse în straie noi. Cum păstrați firul roșu al autenticului când înnodați tradiția cu modernul?

Firul roșu al autenticului îl păstrăm prin respect. Respect pentru cântecul vechi și pentru oamenii care l-au trăit înaintea noastră. Când îl aducem în „straie noi”, nu îi schimbăm inima, ci doar îi dăm o altă respirație, ca să poată ajunge și la generațiile de azi. Modernul, pentru noi, nu vine să șteargă tradiția, ci să o poarte mai departe, cu aceeași emoție, dar într-un limbaj pe care prezentul îl poate înțelege.
Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim. Atât timp cât nu știrbim din frumusețea Maramureșului și tot ceea ce facem este gândit cu înțelepciune, simțim că suntem pe drumul bun. Prin fiecare proiect ne dorim să apropiem tinerii de folclor, să le arătăm că tradiția nu este ceva prăfuit, ci vie, profundă și actuală. Atunci știm că misiunea noastră este împlinită.

„Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre.”

 

Dacă viața voastră ar fi un cântec care curge printre dealuri și ulițe de Maramureș, care ar fi melodia lui? Și ce refren ar reveni mereu, ca o inimă care bate peste toate poveștile voastre?

Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre. În el ne regăsim drumul, legătura dintre noi, rădăcinile și rostul nostru. Refrenul revine ca o inimă care bate mereu la fel, amintindu-ne cine am fost, cine suntem și cine vom rămâne, indiferent de poveștile pe care le vom aduna pe cale.

Când ați dus cântecul din sat pe scenă, ce ați simțit în privirea oamenilor rămași acasă? A fost mândrie, mirare sau o rugă tăcută să nu uitați niciodată de unde veniți?

În privirea celor rămași acasă am citit emoții diferite. În familie a fost multă mândrie și bucurie curată, o susținere care ne-a ținut drepte de la început. Dincolo de ea, au existat și priviri îndoielnice, poate oameni care nu au crezut în noi, nu știm dacă din cauza propriilor neîmpliniri sau pentru că atât au putut oferi în acel moment. Nu le purtăm reproș. Toate aceste reacții ne-au învățat însă același lucru: să nu uităm niciodată de unde venim și să lăsăm cântecul să vorbească, mai sincer decât orice explicație.

Îmi place tare mult o vorbă: ,,să înflorești acolo unde ai fost sădit” … Suzana, Daciana, albastrul de Săpânța a făcut din cimitir un poem viu. Cum ați reușit să transformați această culoare într-o poveste personală și într-o chemare artistică – ,,Albastru Rural”?

„Să înflorești acolo unde ai fost sădit” ne definește profund. Albastrul de Săpânța, a devenit pentru noi un limbaj. Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.
Faptul că a ajuns la tineri ne spune că am reușit. Proiectul își are rădăcina și în cercetarea academică a Dacianei, din lucrarea ei de doctorat, publicată anul acesta, despre care vom vorbi mai pe larg la momentul lansării. Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi. Cei care ne poartă știm că simt la fel ca noi.
Vrem pe această cale, să îi anunțăm pe toți cei care vor citi acest interviu, că anul acesta venim cu o nouă colecție de hăinuțe pictate manual, „Albastru Rural”.

„Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.”

 

În colecția voastră ați cusut haine cu povești. Ce vă inspiră și ce vă dă încredere să continuați?

Ne inspiră, înainte de toate, viața satului și copilăria noastră trăită la țară, obiceiurile, ritmurile simple, gesturile care dau sens fiecărei zile. Hainele noastre poartă aceste povești pictate cu grijă, din drag pentru locul binecuvântat din care venim, numit Maramureș și pentru oamenii care sunt și trăiesc ca noi. Încrederea de a continua ne vine din felul în care proiectul a fost primit încă din 2020, din susținerea oamenilor, din curiozitatea lor sinceră de a descoperi ce idei mai aducem. Atâta timp cât simțim această legătură vie, știm că drumul nostru merge mai departe.

„Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi.”

 

Casa bunicii – peste 100 de ani de viață între pereții ei. Cum a fost întâlnirea cu ea după ce a renăscut? Mai păstra mirosul lemnului ars și glasul copilăriei?

Da, mirosul lemnului ars și glasul copilăriei s-au păstrat cu sfințenie. Întâlnirea cu casa bunicii, după ce a renăscut, a fost mai degrabă o reîntâlnire cu noi înșine. Noi nu am schimbat sufletul ei, ci doar am făcut amintirile mai vii.
O parte dintre cei care au crescut între acei pereți nu mai sunt astăzi printre noi, dar memoria lor trăiește prin această căsuță. Prin astfel de case din Maramureș, rămâne mărturie că „maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

Mulți duc satul spre oraș. Voi ați adus arta acasă, în sat. Cum vedeți satul românesc peste o generație – muzeu frumos sau loc viu, care respiră încă prin oameni?

Credem că satul românesc va rămâne viu atâta timp cât vor exista oameni care să vorbească despre el și, mai ales, să-l trăiască. Cât timp cineva va îmbrăca portul popular, o să horească horele, va merge la biserică și va păstra rânduiala, satul nu va deveni muzeu, ci va continua să respire prin oameni. Generația noastră are o misiune grea, dar frumoasă: să transmită mai departe acest drag de tradiție. Nu este totul pierdut, cu fiecare generație se vor găsi alte „strategii” prin care ceea ce este mai sfânt în poporul nostru va merge mai departe.
Credem în asta!!

„maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

 

Nu demult ați bucurat sufletele oamenilor cu un frumos turneu de colinde și vreau să vorbim despre asta. Colindul e „liturgia casei”, cum spun etnologii. Cum îl simțiți voi: ca pe un ritual, ca pe o sărbătoare sau ca pe o rugă de lumină?

Am avut un turneu minunat intitulat „Sub fereastră la om bun”, în care ne-am întâlnit cu mii de oameni iubitori de colind. În cadrul turneului am lansat și albumul cu numărul 9, intitulat „Colindați, măi oameni buni”. A fost turneu aniversar pentru cei 20 de ani de carieră artistică. Pentru noi, colindul este o sărbătoare care împletește credința cu lumina. Deși unii etnologi spun că odată urcat pe scenă colindul își pierde din esență, noi nu vedem lucrurile așa. În vremurile pe care le trăim, dacă nu am duce colindul și acolo, tinerii ar uita încet să mai colinde. Fie că vorbim de cântece de Crăciun sau de colindele străbune, nu trebuie să pierdem bucuria pe care o aduc în sufletele oamenilor și sensul real al sărbătorii. În loc să ne cramponăm doar de reguli etnologice, căutăm căi să ținem tradiția aproape de inimile generațiilor tinere.

Există un colind care vă sfâșie de emoție de fiecare dată, chiar și după ce l-ați cântat de zeci de ori?

Nu știm dacă așteptai un alt răspuns, sau poate știai si tu că vom da acest răspuns, dar colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital. Chiar și după zeci de interpretări, fiecare moment este special, pentru că bucuria și emoția oamenilor care îl trăiesc împreună cu noi fac ca fiecare interpretare să fie unică. De aceea îl cântăm mereu cu aceeași dragoste și entuziasm.

„Colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital.”

 

În Maramureș, colindatul aduna oamenii și întărea legături. Ce ați vrea să ducă publicul acasă, după ce vă ascultă colindele?

Ne dorim ca publicul să ducă acasă mai mult decât muzică, să ducă bucuria sărbătorii Crăciunului, sentimentul de iubire și unitate. Să simtă că în colind există credință, dar și bunătate, acea bunătate care leagă oameni și inimile lor. Fiecare colind să fie o amintire vie că, dincolo de agitația zilnică, există momente în care ne oprim, ne privim în ochi și ne simțim împreună, parte din aceeași poveste frumoasă a vieții și a tradiției.

„Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”.

 

Ce planuri aveți pentru acest an 2026?

Pentru 2026 ne-am concentrat în primul rând pe câteva proiecte dragi nouă. Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”. Tot anul acesta după cum am mai spus și mai sus, revenim și cu o nouă colecție „Albastru Rural”, iar Daciana își va lansa cartea de doctorat.
În luna Martie, vom lansa o frumoasă priceasnă, compoziție proprie, pregătită special pentru postul Paștelui.
În prima parte a anului ne focusăm pe aceste proiecte, iar despre următoarele planuri și visuri vom vorbi la următorul interviu, vrem să păstrăm puțin mister și emoție pentru momentul potrivit.

„Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.”

 

Ce îi șoptiți lui Dumnezeu când sunteți doar voi și gândurile voastre?

Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.
Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici. Îi mulțumim și pentru momentele grele, și pentru persoanele mai puțin omenoase, pentru că tocmai ele ne-au învățat cine suntem astăzi. Și în liniștea gândurilor noastre, Îi șoptim că ne dorim să fim demne de tot ce am primit și să răspândim mai departe iubire, credință și frumusețea rădăcinilor noastre.

„Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici.”

 

Sunteți artă. Iar arta, necesită sacrificii, muncă și perseverență. Cum reușiți să vă păstrați echilibrul într-o lume care tremură?

Nu tot timpul este ușor, dar știm că avem un drum și am ajuns în punctul carierei în care înțelegem care ne este rostul. Nu ne mai împiedicăm de fiecare obstacol, așa cum făceam la începuturi, pentru că scopul nostru este clar: să lăsăm urme frumoase pe acest pământ. Arta ne definește și ne ghidează, iar echilibrul îl găsim în credință, în rădăcini și în ceea ce iubim să facem, zi de zi.

Ce v-a determinat să transformați dragostea pentru folclor și tradițiile maramureșene într-un proiect educațional precum tabăra „Albastru Rural” și ce impact vă doriți să aibă această experiență asupra participanților?

Pentru noi, tabăra Albastru Rural nu este doar un eveniment, ci o continuare firească a drumului pe care l-am început în folclor. Ne-am dorit să creăm un spațiu în care tradiția să nu fie doar cântată pe scenă, ci trăită cu adevărat. De aceea am gândit această experiență de cinci nopți, în regim all inclusive, astfel încât participanții – fie copii, fie adulți – să se bucure pe deplin de tot ceea ce înseamnă Maramureș autentic: cursuri de interpretare folclorică alături de noi, ateliere de olărit cu un artist popular local, o excursie la mănăstirea din Ieud și, la final, un mic recital al cursanților, încununat de diplome de participare. Ne dorim ca fiecare serie organizată din iunie până în septembrie să fie o punte între generații, un loc în care cântecul, meșteșugul și credința să se împletească firesc, iar cei care pleacă de aici să ducă mai departe, cu mândrie, frumusețea tradițiilor românești.

Până când ne vom întâlni, lăsați-ne un gând, poate pentru tinerii care cred ca cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba in inimile lor.

„Pentru tinerii care poartă în inimă visuri mari, le spunem să nu le neglijeze niciodată. Tot ce Dumnezeu a sădit în sufletul lor are un rost și merită răbdare, curaj și CREDINȚĂ.”

Data de 15 ianuarie are o semnificație aparte pentru poporul român, fiind ziua de naștere a lui Mihai Eminescu (1850–1889), poetul național al României și una dintre cele mai importante personalități ale culturii românești. Această zi este celebrată astăzi ca Ziua Culturii Naționale, un omagiu adus nu doar lui Eminescu, ci întregii creații spirituale românești.

Opera sa poetică, filozofică și jurnalistică depășește granițele esteticului, devenind o expresie a spiritului românesc, în care se întâlnesc istoria, limba, tradiția, credința și aspirația către absolut. Eminescu nu a fost doar poetul iubirii și al naturii, ci și un gânditor profund al destinului național și al dimensiunii spirituale a omului.

Eminescu și dragostea de țară

Printre poeziile care exprimă cu forță dragostea de țară și speranța într-un viitor demn se numără „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, creație emblematică pentru conștiința națională românească. Versurile acestei poezii surprind idealul unei Românii întemeiate pe continuitate istorică, demnitate și pace, nu pe violență sau ură:

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

– Mihai Eminescu –

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cuvântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,

Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!.

Prin această poezie, Eminescu arată că adevărata putere a unei națiuni nu stă doar în arme, ci în demnitate, pace, continuitate și respect față de trecut.

Eminescu, cultura și religia

Un alt aspect esențial al operei eminesciene este legătura profundă dintre cultură și religie. Pentru Eminescu, credința nu este doar un act religios, ci o formă de reflecție asupra existenței, sacrificiului și sensului vieții. Această viziune este evidentă în poezia „Rugăciunea unui dac”, una dintre cele mai impresionante creații cu tematică spirituală din literatura română.

Rugăciunea unui dac

– Mihai Eminescu –

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate și totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!.
Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lângă-acestea cerșesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!.

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,

Ș-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,

Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o

Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor..
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea să mor.
Străin și făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuțe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!.

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Această poezie ilustrează profunzimea gândirii eminesciene și arată cum religia, filozofia și cultura se împletesc într-o viziune unică asupra lumii. Eminescu nu separă credința de identitatea culturală, ci le vede ca elemente fundamentale ale existenței umane și ale spiritului românesc.

Moștenirea lui Mihai Eminescu

Deși aceste două poezii sunt extrem de cunoscute, ele reprezintă doar o mică parte din vasta operă a lui Mihai Eminescu. Poetul a scris multe alte poezii de o frumusețe aparte, precum Luceafărul, Floare albastră, Scrisorile, Doina, Glossă sau Sara pe deal, care continuă să inspire generații întregi.

Mihai Eminescu rămâne, peste timp, vocea profundă a sufletului românesc, un simbol al culturii, al credinței și al conștiinței naționale. De aceea, în fiecare an, la 15 ianuarie, nu celebrăm doar nașterea unui poet, ci identitatea culturală a unui popor întreg.

foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Larisa a învățat repede că visele nu cunosc margini. E copilul care a crescut între ulițele satului și scena visurilor, între parfumul fânului proaspăt și ecoul unei săli pline de aplauze. În ea se amestecă sensibilitatea firavă a unei flori de câmp și tăria muntelui care străjuiește pământul Gorjului.

A învățat că fericirea se poate cânta. Că bucuria prinde formă atunci când sufletul se întâlnește cu alte suflete și că în povestea ei, Dumnezeu are mereu primul vers. Credința, simplitatea și iubirea pentru oameni sunt notele care îi însoțesc drumul. Lângă ele, chipurile celor care au crezut în ea — profesoara Emilia Drăgotoiu Nanu, părinții, sora, oamenii-scară care i-au luminat urcușul — sunt vitraliile prin care trece lumina recunoștinței. Când emoția o copleșește, se adună în sine și își spune simplu: „Larisa, va fi bine, vei reuși.” — și e.

Când a câștigat trofeul de la Mamaia, nu a fost doar o izbândă artistică, ci o sărbătoare a copilului din Rovinari care și-a împlinit visul. A plâns, a râs, a alergat — ca și cum toată copilăria ei s-ar fi adunat într-un singur strigăt: „Am reușit!”. Astăzi, Larisa cântă nu doar pentru ea, ci pentru toți cei care au visat cândva cu ochii deschiși. Pentru copilul dintr-un sat mic care ascultă un casetofon vechi și crede că și el poate. Pentru bunicii care își șterg lacrimile ascultând-o. Pentru oamenii care știu că muzica nu e doar sunet, ci suflet.

Larisa, tare mult mă bucur să povestim. Îți sunt recunoscător pentru povestea pe care urmează să o împletim. Vreau să începem prin a-mi spune cine este Larisa Cârlugea?

Florin, sentimentul este reciproc și îți mulțumesc pentru ocazia minunată de a răspunde la întrebări atât de bine și frumos formulate, în așa fel încât oamenii să mă cunoască mai bine.

Larisa este un copil din Rovinari cu un vis măreț, cu o imensă dorință de a cânta și de a transmite publicului fericirea pe care o simte atunci când cântă. Nicăieri nu mă simt mai împlinită decât pe scenă, pentru că acolo sufletul meu se întâlnește cu sufletele oamenilor. Sunt o fire sensibilă, dar și ambițioasă, și cred că fiecare pas pe care l-am făcut până acum s-a datorat credinței și dragostei nemărginite pentru cântecul popular.

„Nicăieri nu mă simt mai împlinită decât pe scenă, pentru că acolo sufletul meu se întâlnește cu sufletele oamenilor.”

 

Dacă Gorjul tău ar putea spune o poveste despre tine, ar începe dintr-o uliță de sat sau din centrul orașului Rovinari?

Povestea mea începe în centrul orașului Rovinari, mai precis la Clubul Elevilor, acolo unde părinții mei m-au înscris la multe activități pentru a mă forma și pentru a mă ajuta să îmi găsesc pasiunile. Acolo, în anul 2009, am întâlnit-o pe doamna profesoară Emilia Drăgotoiu Nanu, omul care m-a format nu doar muzical, ci și ca om. Din recunoștință pentru dumneaei, am ales chiar să fac lucrarea de licență despre dumneaei, numită „Influența Emiliei Drăgotoiu Nanu asupra folclorului și tradițiilor din Gorj”.
Pe de altă parte, vacanțele mele erau legate de ulițele satului, de bunici, de poveștile și cântecele bătrânelor care îmi cântau și îmi împărtășeau amintiri, povești din tinerețea lor. De acolo am învățat să ascult, să prețuiesc și să iubesc folclorul. Așadar, pot spune că povestea mea s-a născut în Rovinari, dar a prins rădăcini adânci la țară, acolo unde sufletul meu s-a îndrăgostit pentru totdeauna de cântec.

„Mă uitai pe vale în luncă…pentru mine rămâne cântecul copilăriei mele, cel care m-a făcut să cred că drumul meu este muzica populară.”

 

 

Adevărata patrie a artistului este copilăria…nu? Închide ochii pentru o clipa și întoarce-te la copilărie? Ce imagine îți vine în minte? Ce sunete auzi?

O întrebare care deschide cufărul amintirilor strâns legate de folclor.. îmi aduc aminte perfect un casetofon negru cu alb, pe care îmi puneam CD-urile Mariei Lătărețu. Țin minte momentul în care am ascultat pentru prima dată cântecul Mă uitai pe vale în luncă.. Eram la țară, într-o zi de vară călduroasă, și am rămas ore în șir lipită de casetofon, ascultând de zeci de ori acea interpretare. Acest cântec a ajuns să mă însoțească și mai târziu, pe scene mari, aducându-mi premii importante, inclusiv trofeul Festivalului Internațional de la Brăila. Dar mai presus de toate, pentru mine rămâne cântecul copilăriei mele, cel care m-a făcut să cred că drumul meu este muzica populară.

Ce valori ai luat cu tine de acasă și le păstrezi mereu în parcursul tău?

Cea mai mare valoare pe care am luat-o cu mine de acasă este credința, iubirea nemărginită pentru Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu este în tot și în toate și că El a fost alături de mine de la primul pas pe care l-am făcut departe de Rovinari, când am plecat cu trenul spre Craiova, la Universitate, unde mi-am dorit să învăț carte și să îmi dezvolt și mai mult latura artistică. Dumnezeu mi-a dat puterea să muncesc, să nu-mi pierd ambiția, indiferent de premiile câștigate, și să îmi îndeplinesc dorința de a fi sefă de promoție a facultății pe care am terminat-o. Tot El mi-a dat înțelepciunea de a rămâne același copil din Rovinari, care visează măreț.

O a doua valoare pe care o păstrez mereu este dragostea pentru oamenii simpli, respectul pentru tradiție și demnitatea.

„Eu cred că Dumnezeu este în tot și în toate și că El a fost alături de mine de la primul pas pe care l-am făcut departe de Rovinari…”

 

Frumos spunea părintele Necula că oamenii din viața sa au fost asemenea „vitraliilor” care i-au luminat drumul. Care sunt acești oameni, Larisa? Oamenii care te-au susținut, care ti-au dat încredere că poți.

Este foarte greu să vorbesc despre toți oamenii care m-au susținut, pentru că ar fi nevoie de pagini întregi. Primul și cel mai important OM este doamna mea Emilia Drăgotoiu Nanu, omul care mi-a fost alături atât la bine, cât și la greu. Ea a știut prima dată când m-am îndrăgostit, cum mă simt la facultate sau la cămin, omul care mi-a știut imensele emoții înainte de concurs, dar și cele pe care le-am avut când am câștigat, omul care mi-a șters lacrimile de bucurie și de tristețe, omul care, de multe ori, mi-a oferit chiar și haine și încălțăminte pentru iarnă, pentru că, fiind studentă, nu aveam un buget mare iar bursa mi-o păstram pentru a investi în costume populare, piese, emisiuni.

Bineînțeles, familia mea a fost și este un sprijin imens: părinții mei care m-au crescut, sora mea Andreea, care, deși nu cântă, mi-a fost mereu aproape, distanța fiind cea care a întărit legătura noastră. De asemenea, moșica mea, sora tatălui, care locuiește la Craiova, a fost ca o a doua mamă pentru mine, mereu grijulie și atentă la nevoile mele.

Profesorii de la Universitatea din Craiova, specializarea Muzică. au avut încredere în mine, m-au ales să reprezint universitatea la concursuri naționale, iar eu am făcut tot posibilul să nu-i dezamăgesc.

Acești oameni, toți cei care mi-au oferit dragoste, sprijin și încurajări, sunt pentru mine, așa cum spunea părintele Necula, „vitraliile” care mi-au luminat drumul. În rugăciunile mele Îi cer mereu Lui Dumnezeu să-i binecuvânteze și să-i păstreze sănătoși și fericiți, pentru că fără ei nu aș fi putut să ajung unde sunt astăzi.

„Acești oameni, toți cei care mi-au oferit dragoste, sprijin și încurajări, sunt pentru mine, așa cum spunea părintele Necula, „vitraliile” care mi-au luminat drumul.”

 

Ai trecut vreodată printr-o clipă de deznădejde în care te-ai întrebat dacă meriți să fii pe scenă? Ce te-a salvat atunci?

Din fericire, nu am trecut niciodată printr-o clipă de adevărată deznădejde în care să mă întreb dacă merit să fiu pe scenă. Am întâmpinat și eu, ca orice om, nedreptăți, situații care mi s-au părut nepotrivite sau oameni care nu îmi doreau întotdeauna binele. Dar niciodată nu am avut îndoiala că scena este locul meu. Eu mi-am văzut mereu de visul meu, pas cu pas, și am mers înainte, indiferent de obstacole.

Care este gestul simplu, omenesc, care îți aduce cea mai mare liniște înainte să urci pe scenă?

Ce întrebare frumoasă, Florin! Înainte de un festival am un întreg ritual care mă ajută să mă adun și să intru pe scenă liniștită. De exemplu, la Festivalul de Folclor de la Mamaia am citit în fiecare zi, cu câteva săptămâni înainte, acatistul Sfântului Duh, care m-a întărit emoțional și psihic și mi-a dat curajul de a urca pe scenă în fața sutelor de oameni din sală și a miilor care mă urmăreau de acasă.

Înainte să intru pe scenă, am un moment doar pentru mine: vorbesc cu mine însămi și îmi spun „Larisa, va fi bine, vei reuși”.

„Dincolo de muzică, armoniile vieții mele sunt familia, prietenii și oamenii care mă iubesc, momentele petrecute la țară, liniștea naturii și credința care mă călăuzește.”

Care sunt armoniile din viața ta, dincolo de muzică?

Dincolo de muzică, armoniile vieții mele sunt familia, prietenii și oamenii care mă iubesc, momentele petrecute la țară, liniștea naturii și credința care mă călăuzește. Toate acestea îmi aduc echilibru și împlinire și mă fac să mă simt recunoscătoare pentru fiecare zi. Am descoperit recent că îmi place să stau puțin singură, să mă opresc din viteză, să mă liniștesc, să-mi pun gândurile cap la cap și să încerc să mă conectez cu mine însămi, cu ceea ce sunt și cu ceea ce îmi doresc să devin.

„Cred că acesta este secretul: să fii autentic, să rămâi om și să trăiești cu bucurie fiecare moment.”

 

Trofee, premii, aplauze, bucurii și momente de pus în ramă, dar câtă muncă se află în spatele acestora? Cât consum este de fapt în participarea la festivaluri și sentimentul acesta de a fi prezentă, de a fi și mai buna și mai apreciată de juriu?

În spatele fiecărui trofeu există o muncă imensă, care se întinde pe termen lung. Mulți tineri cred că poți începe să cânți și imediat să mergi la festivaluri, dar nu este așa. Trebuie să simți că muzica este chemarea ta, că nu există altceva mai important în acea perioadă de festival decât să te dedici complet studiului și pregătirii. De fiecare dată când studiez, îmi creez în minte un tablou al momentului: scena, publicul, emoția, lucru care mă ajută enorm și  mă face să strălucesc cu adevărat atunci când pășesc pe scenă.

Desigur, există și momente de dezamăgire. Am plecat de la festivaluri fără niciun premiu, dar niciodată nu m-am descurajat. Din fiecare experiență încerc să iau ce e mai bun: sfaturi, oameni, emoții, trăiri. Este foarte important să luăm în considerare sfaturile juriului, pline de înțelepciune care ne luminează calea și ne arată cum să fim mai buni, să învățăm și să creștem la fiecare pas.

„M-am rugat mult pentru aceste momente si pentru tot ceea ce trăiesc acum.”

Se spune că fiecare succes are în spate un preț tăcut. Care este sacrificiul cel mai mare pe care l-ai făcut pentru a rămâne pe drumul muzicii populare?

Nu pot spune că am făcut sacrificii în adevăratul sens al cuvântului. Într-adevăr, timpul petrecut cu familia sau cu prietenii a fost mai limitat..am renunțat uneori la ieșiri sau momente de distracție pentru a studia și a mă pregăti, dar nu le consider sacrificii. Văd toate acestea ca pe niște pași necesari care te duc mai aproape de ceea ce îți dorești cu adevărat. Tot ce am făcut și continui să fac este, în fond, o muncă pentru a ajunge la atingerea visului meu.

Ai un zâmbet care parcă luminează sala întreagă, iar mulți tineri te privesc ca pe un exemplu. Cum te simți când vezi că oameni de vârsta ta sau chiar mai mici vin la festivaluri să te asculte și să te aplaude?

M-am rugat mult pentru aceste momente si pentru tot ceea ce trăiesc acum.. După Festivalul de la Mamaia, am primit mesaje de la oameni care mi-au spus că i-am emoționat până la lacrimi, de la tineri care mi-au spus că visează să ajungă ca mine. Este incredibil să simți că muzica ta ajunge la inimile oamenilor, că le luminează ziua și le aduce emoție.

Când urc pe scenă sunt eu însămi, naturală, cu inima deschisă, iar publicul simte asta. Zâmbetul meu, emoția mea, energia mea, toate creează o legătură invizibilă, dar puternică, cu cei care mă privesc. Cred că acesta este secretul: să fii autentic, să rămâi om și să trăiești cu bucurie fiecare moment.

„Îmi amintesc cum, atunci când m-au strigat, am alergat de la locul unde stăteam până la scenă.  râzând și strigând cât am putut de tare „Am reeeuuușiiiiitt”. Nu cred că am trăit momente mai frumoase decât atunci.”

La Festivalul ,,Mamaia” 2025 ai urcat pe scenă și ai primit recunoașterea unui juiu exigent. Cum ai trăit acel moment? A fost mai mult emoția bucuriei sau povara unei responsabilități și mai mari după acest premiu?

După cum poți observa, la cel puțin două întrebări am dat exemplul Festivalului de la Mamaia, pentru că a fost cel mai mare și memorabil festival din viața mea. Momentele au fost unice. Sunt multe videoclipuri în care se vede cât de mult m-am bucurat, am râs cu gura până la urechi, și am plâns de fericire. Îmi amintesc cum, atunci când m-au strigat, am alergat de la locul unde stăteam până la scenă.  râzând și strigând cât am putut de tare „Am reeeuuușiiiiitt”. Nu cred că am trăit momente mai frumoase decât atunci.

De acum înainte, trebuie să fiu atentă la alegerile pe care le fac și la  repertoriul pe care îl aleg, pentru că publicul are pretenții mari și îmi doresc din tot sufletul să nu îi dezamăgesc.

„Costumul popular reprezintă cine sunt eu, ce sunt și ce cânt.”

 

În lumea festivalurilor de folclor se leagă multe prietenii. Care este cea mai frumoasă amintire de culise, când poate ai râs până la lacrimi alături de alți interpreți?

Într-adevăr, festivalurile de folclor leagă prietenii și colaborări minunate. Cunosc tineri care s-au întâlnit la festivaluri și chiar s-au căsătorit, iar eu îmi doresc să creez lucruri frumoase împreună cu colegii mei dragi.

De obicei, distracția adevărată începe după concurs. Înainte, toți suntem serioși, emoționați, concentrați pe a face totul cât mai bine. Ne adunăm, depănăm amintiri, cântăm, ne plimbăm prin oraș, ne bucurăm de compania celorlalți și ne creăm amintiri extraordinare.

Costumul, această armură românească care te ridică la înălțimea moștenirii tale, de unde îl ai, de la cine ai învățat să-l porți cu demnitate?

Costumul popular reprezintă cine sunt eu, ce sunt și ce cânt. M-am îndrăgostit cu adevărat de el pe măsură ce am crescut și am înțeles câtă muncă este în spatele fiecărei piese, ce povești minunate reprezintă. Fiecare costum vorbește despre viața țăranului român, despre familia, obiceiurile și valorile lui.

Încă mai merg la oamenii de la țară și întreb despre costume populare, chiar dacă ele devin tot mai rare și mulți nu știu valoarea lor.

Am învățat să port costumul popular cu de la doamna mea profesor, iar apoi am urmărit cu atenție artiști mari din videoclipuri vechi, observând cum își așezau fiecare detaliu.

„Când inima ta bate în același ritm cu inima lor și respirația voastră devine una, atunci înțelegi că muzica ta nu este doar pentru tine, ci pentru sufletele celor care te ascultă. Cred că aici este esența: muzica trebuie făcută din suflet, pentru suflete.”

 

Larisa, Părintele Arsenie Boca zicea că Dumnezeu îți dă talentul, dar tu trebuie să-l transformi în dar. Cum ai simțit tu că darul cântecului trebuie dăruit oamenilor?

Este o întrebare foarte emoționantă. Darul cântecului trebuie dăruit oamenilor atunci când simți cu adevărat conexiunea dintre tine și ei. Atunci când vezi bătrânii satelor lăcrimând la fiecare vers, sau oameni în sală care te privesc zâmbind și îți dau energie prin simpla lor prezență.

Când inima ta bate în același ritm cu inima lor și respirația voastră devine una, atunci înțelegi că muzica ta nu este doar pentru tine, ci pentru sufletele celor care te ascultă. Cred că aici este esența: muzica trebuie făcută din suflet, pentru suflete.

Dacă ai putea îmbrățișa tot publicul care te aplaudă, ce le-ai spune, într-un singur gând plin de recunoștință și veselie?

Vă mulțumesc că trăiți muzica împreună cu mine și că mă faceți să cânt cu inima deschisă, cu bucurie și recunoștință nemărginită. Mulțumesc că mă faceți să mă simt artist.

Nu vreau să încheiem fără să menționez că și eu ,,cred că veșnicia s-a născut la sat”, Larisa, dacă un copil de azi, dintr-un sat mic, citește aceste rânduri și visează să cânte, ce i-ai spune? Care ar fi darul tău pentru el?

Dragul meu copil, indiferent de cât de mic este satul tău, dacă muzica bate în inima ta și dacă îți dorești cu adevărat să cânți, nu renunța niciodată la visul tău. Muncește cu răbdare, iubește muzica din toată inima și respectă tradiția care te formează. Dumnezeu te va călăuzi și oamenii care vor să te vadă reușind vor fi alături de tine. Crezi în tine, te rog să îți urmezi cu mult curaj visul și să aduci bucurie prin muzică oriunde vei merge.

„Dragul meu copil, indiferent de cât de mic este satul tău, dacă muzica bate în inima ta și dacă îți dorești cu adevărat să cânți, nu renunța niciodată la visul tău.”

Puțini oameni ai epocii premoderne pot fi numiți, pe drept cuvânt, „enciclopediști” — spirite universale care au îmbinat politica, arta, știința și filosofia. Unul dintre aceștia a fost Dimitrie Cantemir (1673–1723), domn al Moldovei, cărturar poliglot, istoric, geograf, filosof, muzicolog, etnograf și diplomat. Opera sa vastă și vizionară îl așază printre cele mai strălucite figuri ale culturii române și europene din epoca preiluministă.

Origini și formarea intelectuală

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 la Silișteni, lângă Vaslui, ca fiu al voievodului Constantin Cantemir. A fost crescut în spirit umanist, învățând greacă, latină și slavonă, iar mai târziu turcă, arabă și persană.

În 1687 a fost trimis la Istanbul ca ostatic de onoare al Porții Imperiul Otoman, unde a stat peste 20 de ani. Aici a studiat la Colegiul Patriarhiei Ecumenice și a intrat în contact cu mari savanți orientali și europeni. A devenit un excelent cunoscător al culturii otomane, fapt care îi va influența decisiv scrierile ulterioare.

Domnia și alianța cu Petru cel Mare

În 1693 a fost numit domn al Moldova pentru o scurtă perioadă (trei săptămâni), dar adevărata domnie a avut loc între 1710 și 1711. În acest răstimp, a încercat să scoată țara de sub dominația otomană și să o alieze cu Rusia țarului Petru cel Mare, prin Tratatul de la Lucești (1711).

Campania antiotomană s-a încheiat cu înfrângerea de la Stănilești, iar Cantemir, împreună cu familia și boierii fideli, s-a refugiat în Rusia. Deși scurtă, domnia sa a fost remarcabilă prin încercarea de a integra Moldova într-o alianță europeană antiotomană.

Consacrarea ca savant

Stabilit la Moscova și apoi la Sankt Petersburg, Cantemir a fost primit ca prinț al Imperiului Rus și consilier al lui Petru cel Mare. Aici și-a desfășurat cea mai mare parte a activității intelectuale, devenind membru al prestigioasei Academia din Berlin (din 1714), primul român primit într-o academie europeană.

În Rusia a continuat să scrie în latină, greacă și rusă, redactând opere de istorie, filosofie, geografie, lingvistică și muzicologie. A murit în 1723, fiind înmormântat la Dmitrievskoe, lângă Moscova (rămășițele i-au fost aduse în 1935 în Biserica Trei Ierarhi din Iași).

Opera științifică și culturală

Activitatea sa științifică este impresionantă ca diversitate și profunzime. Printre lucrările cele mai importante se numără:

• Descriptio Moldaviae (1716) — comandată de Academia din Berlin, este prima descriere geografică, etnografică și politică a Moldova, conținând hărți, date demografice și observații culturale.
• Istoria ieroglifică (1705) — prima lucrare alegorică și satirică de proporții din literatura română, o cronică politică mascată sub forma unei fabule cu animale.
• Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae (1714–1716) — istoria ascensiunii și decăderii Imperiul Otoman, lucrare de referință în Europa secolului al XVIII-lea.
• Tratatul Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (1698) — eseu filosofico-moral despre relația dintre credință și rațiune.
• Tratatul de muzică turcească Cartea științei muzicii — una dintre cele mai vechi lucrări sistematice despre muzica otomană, în care a creat și un alfabet muzical propriu.

Opera sa acoperă domenii extrem de variate: teologie, istorie, filosofie, geografie, lingvistică, drept, etnografie, muzică și artă militară.

Limbi și erudiție

Cantemir stăpânea fluent 11 limbi (română, greacă, latină, slavonă, turcă, arabă, persană, rusă, germană, franceză și italiană), ceea ce i-a permis să acceseze direct surse orientale și occidentale și să fie un mediator cultural între Est și Vest — o raritate absolută pentru vremea sa.

Moștenire și posteritate

Moștenirea lui Dimitrie Cantemir este dublă:

1. Națională — Este considerat unul dintre întemeietorii culturii române moderne, un precursor al iluminismului și al ideii de stat național.
2. Europeană — A fost unul dintre primii savanți est-europeni recunoscuți de marile academii occidentale, contribuind decisiv la cunoașterea Imperiul Otoman și a Europei de Sud-Est în spațiul savant al Occidentului.

În prezent, numele său este purtat de numeroase instituții educaționale, printre care Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București, licee și colegii din toată țara, precum și de sate și străzi. Dimitrie Cantemir a fost mai mult decât un domnitor: a fost un spirit universal, un vizionar și un punte între Orient și Occident. Într-o epocă dominată de războaie și instabilitate, el a ales să construiască prin cultură și cunoaștere, lăsând în urmă o operă impresionantă care încă inspiră și definește identitatea culturală românească.

Sursă foto: Facebook Dimitrie Cantemir

Ștefania nu vorbește despre muzică în termeni tehnici, ci mai degrabă ca despre un drum de viață. Pentru ea, cântecul nu începe și nu se termină pe scenă, ci în amintiri, în felul de a trăi al oamenilor de la sat, în micile întâmplări de zi cu zi. A crescut la oraș, „între betoane”, cum spune cu un zâmbet, dar și-a găsit reperele în folclor și în povestirile celor care încă păstrează tradiția vie. Are o privire directă care ascunde profunzime și emoție, un fel de a explica lucrurile simplu, fără artificii. Spune că portul popular e „cea mai prețuită rochie de gală” din garderoba ei, dar nu pentru a idealiza trecutul, ci pentru că vede în el o mărturie a unor vieți trăite cu migală și decență. Își recunoaște emoțiile, îndoielile și chiar greșelile – experiența de la Vedeta populară, de pildă, o povestește cu aceeași naturalețe cu care își descrie primele spectacole din copilărie. Între studiile riguroase de la Conservator și întoarcerea acasă, la Sighișoara, Ștefania și-a definit locul: un artist care nu se rupe de comunitatea sa și care privește cântecul ca pe o formă de a păstra identitatea, dar și ca pe o punte către cei din jur. Nu caută să pară altfel decât este și tocmai în această simplitate stă autenticitatea ei. Iar asta îmi place foarte tare la ea încă din momentul în care ne-am cunoscut. Să fii real, autentic și natural în 2025, pot spune că se numără printre darurile venite de Sus.

„Înainte de a începe această serie de întrebări și răspunsuri, am simțit nevoia să îmi spăl mâinile. Cumva am simțit că trebuie să vin spre această discuție cu o curăție pe care, în sufletul meu, trebuia neapărat să o ofer trăirilor pe care știam că urmează să le resimt aici, în acest interviu.”

Țin neapărat să încep prin a exprima bucuria cu care am primit invitația ta, dragul meu prieten, de a fi și eu parte din povestea Matricea Românească. Faptul că încă mai sunt oameni asemeni ție și celor care „se fac vinovați” de asemenea lucruri faine mă face să mă gândesc că încă identitatea românească are viitor, nu doar prezent și trecut.

Va trebui să încep cu o mărturisire, pentru că reacția mea m-a uimit chiar și pe mine. Înainte de a începe această serie de întrebări și răspunsuri, am simțit nevoia să îmi spăl mâinile. Cumva am simțit că trebuie să vin spre această discuție cu o curăție pe care, în sufletul meu, trebuia neapărat să o ofer trăirilor pe care știam că urmează să le resimt aici, în acest interviu.

Dacă ai închide ochii, ce chip sau ce loc din copilărie ți-ar apărea primul, ca un refren?

Când închid ochii cu gândul la copilărie, văd o fetiță micuță și foarte energică privind în sus spre o scenă pe care se desfășoară un spectacol. Cu ochii mari, parcă înlăcrimați, plini de admirație față de toate sunetele, imaginile și energia ce o emană tot ce se întâmplă pe scenă, nu îi poate distrage atenția nimeni. Clipesc o secundă și o revăd pe acea fetiță în mijlocul scenei, având-o de mână pe mama ei și spunându-i „Uite, mami! Sunt aici și eu. Aici vreau să mai rămân puțin. Tu stai acolo jos și când am terminat, bați din palme ca la dansuri mai devreme!”. Recunosc și scena, e scena căminului cultural din satul Seleuș, comuna Daneș, unde mi s-a oferit pentru prima dată oportunitatea de a cânta.

Sunt rare momentele când povestesc asta, însă fiecare prim pas pe care îl fac pe orice scenă este cu gândul la Dumnezeu și la acea fetiță care a avut un vis. Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru visul ei – eu, când eram copil – încerc zi de zi să îmi depășesc varianta care am fost ieri.

Cum arăta „scena” ta de atunci – o curte, o clasă, un deal, un pat improvizat în loc de podium?

În copilărie, când încă visam că totul este posibil, nu știam să spun „vreau să devin artistă”. Însă la întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?” mereu răspundeam rostind numele artiștilor din Generația de Aur a folclorului românesc – cumva îmi ofereau cele mai fascinante exemple de ocupație pentru viitor. Aveam o chemare spre a avea ocupația similară cu artiștii pe care îi vedeam la spectacolele unde părinții mei ne duceau pe mine și pe fratele meu.

Încercând să copiez ceea ce vedeam că fac dumnealor, îmi amenajam pe balconul apartamentului unde locuiesc un spațiu unde păpușile erau spectatori de seamă, iar eu artistul din fața lor. Cântam, dansam, dar îmi pregăteam mereu cu grijă momentele artistice – să nu cumva să îmi dezamăgesc publicul!

„Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru visul ei – eu, când eram copil – încerc zi de zi să îmi depășesc varianta care am fost ieri.”

Unde se naște cântecul în tine – în amintire, în dor, în rana neauzită… sau într-un timp mai vechi decât tine însăți?

Cântecul meu nu se naște în mine. Cântecul pe care îl aduc în fața publicului s-a născut de mult…în dorul, în bucuria, în supărările și în activitățile de zi cu zi ale omului de la țară. Cântecul pe care eu îl aduc în fața oamenilor este trăirea autentică a celor care dimineața erau treziți de cântecul cocoșului, și nu de alarma telefonului, este inspirat de omenia celor care trecând pe stradă încă mai dau binețe, chiar dacă salută necunoscuți, este, sau cel puțin îmi doresc să fie, un cumul de povești ale comunității pe care vreau să o reprezint.

Sunt conștientă că dacă eu aduc un cântec pe scenă, cu acompaniament de orchestră, nu are aceeași valoare a autenticității pe care o are același cântec dacă ar fi cântat în șezătoare de femeile și fetele din sat. Îi anulez un procent din autenticitate. Noi azi trăim diferit sentimentele exprimate prin cântec – într-adevăr vorbim tot de dor, de jale, de supărare, sau din contră, de bucurie, iubire împlinită și bucuria de a merge la joc, însă dorul atunci se alina cu cântec, și poate cu o poză tipărită ce a rămas drept amintire a iubirii, în timp ce în prezent dorul se poate alina printr-un apel sau deplasarea noastră în diferite locații ale lumii.

Ca să răspund mai precis întrebării, cântecul meu se naște în empatia și cunoașterea față de ce însemna viața țăranului român în vremea când iarna se purta zeghe, iar vara pălărie de paie și opinci, pe deoparte, însă și în proiecția vieții și trăirilor mele în ceea ce vreau să exprime un cântec. Mi se spunea adesea când eram adolescentă că nu voi putea transmite suficient dintr-o melodie de dor și dragoste neîmplinită (ca exemplu) până nu voi ajunge să simt acestea, și deși atunci nu înțelegeam, acum remarc diferențe semnificative în această direcție.

„Cântecul pe care eu îl aduc în fața oamenilor este trăirea autentică a celor care dimineața erau treziți de cântecul cocoșului, și nu de alarma telefonului, este inspirat de omenia celor care trecând pe stradă încă mai dau binețe…”

 

Ce ascunde o doină dincolo de cuvinte? Ce nu poate rosti glasul, dar se aude ca o mărturisire nerostită?

La nivel analitic, doina este un cântec specific folclorului românesc, cântec lent, cântat aritmic, autor necunoscut, și lista de caracteristici poate continua. DAR… printre cuvinte și sunete, tehnici și aranjamente muzicale, doina reprezintă sufletul – orice zvâcnire a sufletului unui omul care își pune suferința, amarul, revolta, necazul, dorul și neîmplinirea în cântec, sperând că astfel își va ușura durerea.

Dacă ar fi să fac o paralelă între doină și cuvintele noastre de zi cu zi, doina se aseamănă cu „te iubesc”, „mulțumesc” și „iartă-mă” spune din tot sufletul către cine vrea să asculte. Aceste cuvinte îmi umplu mintea în primele secunde ale interpretării unei doine.

 

„Eleganța, atenția la cele mai mărunte detalii și decența portului popular reprezintă mărturie a femeii de la țară care și-a pus toată priceperea în realizarea celor mai dichisite piese vestimentare pentru ea și pentru familia ei.”

 

Portul popular – o haină care te acoperă sau o oglindă care te dezvăluie?

Aș spune: portul popular – o haină a oamenilor de la țară care te gătește de gală. Spun des, și aș spune chiar mai des de atât…cea mai prețuită rochie de gală din dulapul meu este și va rămâne portul popular.

Eleganța, atenția la cele mai mărunte detalii și decența portului popular reprezintă mărturie a femeii de la țară care și-a pus toată priceperea în realizarea celor mai dichisite piese vestimentare pentru ea și pentru familia ei. Încercând să mă îndeletnicesc și eu cu aceste activități, mă surprind frecvent gândindu-mă „Doamne, ce minte o fi avut cine o cusut/țesut aici!”. Nu contenește să mă fascineze buna-cuviință cu care se croia, cosea și purta portul popular care urma să acopere, dar nu și să șteargă identitatea persoanei care o poartă, păstrând și elementul de feminitate/masculinitate al purtătoarei/purtătorului. Astfel că mi-ar fi greu să încadrez portul popular românesc (și nu numai) strict în una dintre aceste două categorii.

„…vorbele alor mei care ne repetau acasă mie și fratelui meu „Voi puteți! Voi trebuie să puteți. Orice ar fi, oriunde ați fi!”. Când singura bază erau forțele mele proprii, mi-am dat seama că într-adevăr, dacă visăm ceva și muncim suficient pentru asta, putem realiza orice.”

În anii de studiu, ce ai învățat despre tine însăți, lecții care nu apar în niciun manual de muzică?

Plecarea mea la București unde am fost studentă a Universității Naționale de Muzică, Facultatea de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie Muzicală, m-a ajutat să înțeleg multe despre mine ca om pe acest pământ și despre scopul cu care am ajuns aici. Am plecat la studii ca orice tânăr, dornică să plec de acasă, din Sighișoara, să îmi croiesc un rost al meu singură, independentă de familie și oamenii din jurul meu.

În acea perioadă am înțeles, în primul rând, ce însemnau vorbele alor mei care ne repetau acasă mie și fratelui meu „Voi puteți! Voi trebuie să puteți. Orice ar fi, oriunde ați fi!”. Când singura bază erau forțele mele proprii, mi-am dat seama că într-adevăr, dacă visăm ceva și muncim suficient pentru asta, putem realiza orice.

De asemenea, am plecat la București cu gândul de a îmi creea un rost acolo. Însă de oricâte bucurii și împliniri am avut parte, simțeam că din mine lipsește ceva – lipsea „acasă” lipsea Sighișoara, lipsea folclorul Văii Târnavei Mari, astfel am decis că, după formarea mea profesională, trebuie neapărat să mă întorc la „acasă” al meu.

„… am plecat la București cu gândul de a îmi creea un rost acolo. Însă de oricâte bucurii și împliniri am avut parte, simțeam că din mine lipsește ceva – lipsea „acasă” lipsea Sighișoara, lipsea folclorul Văii Târnavei Mari …”

 

Munca șlefuiește talentul sau invers?

În calitate de artist, dar și în calitate de profesor, spun și susțin că talentul neșlefuit prin muncă susținută la un moment dat se pierde. Darul pe care l-a primit un artist, acela de a vorbi cu cuvinte lumești și de a fi pe înțelesul sufletului care înțelege doar trăirile, este unul neprețuit, însă asemeni Pildei talanților, dacă nu lucrăm cu acest dar, la un moment dat îl vom pierde.

„… asemeni Pildei talanților, dacă nu lucrăm cu acest dar, la un moment dat îl vom pierde.”

 

Există o singurătate a artistului, ascunsă între note și tăceri. Cum o porți, cum o domolești, cum o transformi în cântec?

Singurătatea aceasta a artistului este cumva o condiție pe care o acceptăm ca plată a tuturor bucuriilor care ne sunt date de această pasiune. Eu personal îmi regăsesc liniștea și sensul în această stare, mă reconectez total cu eul meu, îmi ofer pacea și îmi întăresc credința, cotrobăi în interiorul meu după puterea și empatia necesară să îmi continui drumul. Nu văd aceasta ca o povară, și ca pe un moment de răgaz. Iar din răgazul acela izvorăște treptat sau uneori izbucnește din interiorul meu muzica: mai clară, mai sinceră, mai autentică trăirilor personale.

Ștefania, dacă nu ai fi cântat, prin ce altă formă de artă s-ar fi făcut auzită chemarea ta lăuntrică?

Am avut mereu o reticență profundă legată de întrebarea „dacă nu aș fi cântat?”, indiferent ce ar urma după aceasta. Am avut nenumărate momente până acum când am simțit că, dacă nu eliberez emoțiile din mintea și sufletul meu, acestea mă vor copleși, iar singurul mod în care m-am alinat a fost prin cântec.

Totuși, primul contact cu folclorul (pe care îl simt ca parte din identitatea mea) se leagă de dansurile populare românești, pe care le-am practicat încă de mic copil la ansamblurile de jocuri populare locale. Dacă nu mi-ar fi fost îngăduită interpretarea vocală, tind să cred că pasiunea pentru folclor mi-aș fi exteriorizat-o prin intermediul jocului tradițional.

„se împământenise ideea de a te avea bine cu vecinii, „că pân’ a veni mama, tata sau mătușa din alt sat sau din oraș, ei ți-s acolo, copilă”. Ajutorul acesta în micro-comunități, până și faptul că mergea peste gard la vecinul când mai avea nevoie de un ou sau o cană de făină, devin obiceiuri care se pierd, noi devenim străini oamenilor de lângă noi.”

 

La Vedeta populară ți-ai dus cântecul în fața unei țări întregi. În adâncul inimii, ce ți-ai dorit, de fapt, să le spui oamenilor prin el? Cum a fost experiența? Ce ai luat cu tine acasă în urma acesteia?

Experiența Vedeta populară a fost cu adevărat o amintire de pus în ramă.
Reprezentând în concurs o subzonă cu o identitate culturală bogată, dar abordată cu multă luare-aminte – Valea Târnavei Mari la interferență cu Valea Hârtibaciului și Sibiul – m-am înscris în cadrul acestui prestigios concurs cu gândul de a reprezenta în cel mai bun mod personal această subzonă. Cântecele prezentate în primele două probe, învârtite din Sudul Transilvaniei, mai exact învârtita șchioapă, reprezintă jocul nostru tradițional, parte din identitatea locurilor. Cumva depunctată în multe festivaluri deoarece vin din județul Mureș și cânt ceva ce asemănător cu Sibiul, am avut în gând o readucere aminte în memoria celor care urmăresc emisiunea că un mic fragment din județul Mureș este pe Valea Târnavelor, unde se joacă învârtita, hațegana, jiana, și folclorul se aseamănă cu cel din Nordul județului Sibiu.

Experiența a fost complexă, experimentând stări și emoții diverse. Am simțit bucuria și emoția scenei participând la probe, bucuria revederii cu colegi de scenă și prieteni dragi, onoarea și responsabilitatea de a ne întâlni cu artiștii consacrați care ne-au fost alături în proba cu numărul doi, dar și dezamăgirea – mi-am reproșat personal multe greșeli de la această emisiune, și uneori încă o fac.

Însă după toate acestea, am adunat în sufletul meu momente deosebite, amintiri dragi, încununate de încurajările oamenilor care m-au urmărit și apreciat, cu care după această experiență, prin intermediul rețelelor de socializare sau chiar în viața reală, am legat prietenii. Recomand călduros supunerea personală la această experiență inedită tuturor artiștilor la început de drum.

„Acest sentiment de apartenență la o comunitate, la un loc al cărui nume în sine „Sighișoara” este atât de impunător, prezintă atâta impozantă… iar eu vin de acolo. Nu pot descrie în cuvinte această mândrie.”

 

Cum trăiești tradiția în contextul modern? E o punte către trecut sau începutul unor reinterpretări proprii?

Recunosc de câte ori mi se oferă contextul, regret că nu am avut bucuria de a crește în vatra satului românesc. Atât cât se mai păstrează obiceiurile și tradițiile locale, să am bucuria să le învăț, să mi le însușesc și să mi le asum în interiorul meu ca fiind normalități. Și aici nu mă refer doar la obiceiuri cu o anumită tematică, ci de activitățile de zi cu zi care sunt uzuale la sat, dar fascinante prin elementul de noutate pentru o tânără care a crescut la bloc, „între betoane”. Am ocazia și bucuria să beneficiez de prietenia unor oameni care au trăit multe și au văzut multe în viețile dumnealor, care locuiesc în satele dimprejurul Sighișoarei. Mergând la dumnealor în vizită, nu plec niciodată fără o povață, o amintire care se leagă de identitatea satului respectiv, sau chiar câte o glumă, un vers satiric sau o povestioară veselă. De la dumnealor am învățat că înainte în memoria colectivă se împământenise ideea de a te avea bine cu vecinii, „că pân’ a veni mama, tata sau mătușa din alt sat sau din oraș, ei ți-s acolo, copilă”. Ajutorul acesta în micro-comunități, până și faptul că mergea peste gard la vecinul când mai avea nevoie de un ou sau o cană de făină, devin obiceiuri care se pierd, noi devenim străini oamenilor de lângă noi.

În acest context modern, eu încă mă regăsesc undeva prinsă între cotidian și toate beneficiile contemporane, și simplitatea vieții despre care citim, dar mai ales pe care o descoperim în oamenii simpli de la țară, oameni de la care avem zi, după zi, după altă zi ce învăța. Cu toate acestea, contextul actual nu mai permite viața pe care oamenii o aveau în urmă cu 40-50 de ani, astfel că tot ce am putea trăi în prezent ca fiind tradiție, consider că ne este doar o reinterpretare a ceea ce a fost, un exemplu din care noi să luăm ce considerăm necesar și pe care să îl aplicăm în prezentul în care trăim.

„… tradiție, continuitate, rânduială, și educație – noutate, metamorfozare, actualizare, nu evit și nu anulez nici păstrarea cât mai aproape de rădăcini, dar nici transformarea și abordarea folclorică în diverse alte genuri. Apreciez spiritul îndrăzneț și simțul estetic pentru noile forme de includere a folclorului în alte stiluri și genuri.”

Cum îți imaginezi cântecul tău peste zece ani – mai aproape de rădăcini sau mai îndrăzneț către noi forme?

Fiind cumva între două lumi: folclor – tradiție, continuitate, rânduială, și educație – noutate, metamorfozare, actualizare, nu evit și nu anulez nici păstrarea cât mai aproape de rădăcini, dar nici transformarea și abordarea folclorică în diverse alte genuri. Apreciez spiritul îndrăzneț și simțul estetic pentru noile forme de includere a folclorului în alte stiluri și genuri, însă cântecul meu peste cinci, zece, cincisprezece ani îl văd ca fiind asemenea celui din prezent, aceasta nu doar pentru statornicie, ci și pentru că înaintea noastră au luptat generații întregi de artiști pentru păstrarea folclorului românesc în forme cât mai aproape de origini, și astfel să oferim generațiilor viitoare atât varianta folclorului moștenit, cât și aceea a folclorului metamorfozat în diversele forme în care se poate exploata acesta.

Pentru tine, Sighișoara este un spațiu al moștenirii sau un tărâm al inspirației? Ce înseamnă să cânți pentru comunitatea ta, aici, în cetate?

Pentru mine, Sighișoara înseamnă acasă. Nu neapărat „acasă” care să definească o clădire, dar simt de multe ori o profunzime aparte a sentimentului de mândrie când urc pe scene din România sau din străinătate și în prezentarea mea aud spunându-se „vine din Sighișoara” sau „din Cetatea Medievală a Sighișoarei vine …”. Acest sentiment de apartenență la o comunitate, la un loc al cărui nume în sine „Sighișoara” este atât de impunător, prezintă atâta impozanță… iar eu vin de acolo. Nu pot descrie în cuvinte această mândrie – un patriotism local pe care nu-l pot defini în cuvinte, oricât aș încerca. Același sentiment pe care îl trăiesc când membri ai comunității îmi spun cu privirea și cu sufletul mai grăitor decât cu vorba „sighișoreanca noastră”. Dacă ai tăi se mândresc cu tine, ce bucurie mai mare să îți facă?

Acest oraș, acest loc, această zonă reprezintă pentru mine sursă de inspirație, dar și de motivare, un loc de unde am moștenit identitatea, un loc unde mi-am format identitatea de artist, un loc care mă obligă și mă responsabilizează.

Iar să cânt în și pentru comunitatea din care fac parte este cel mai greu test pe care îl susțin de fiecare dată când am ocazia. Pentru că mai mult decât oriunde altundeva, aici acasă pun în scenă mai mult decât un moment artistic, pun în scenă imaginea identității culturale a tuturor oamenilor în fața cărora cânt.

„ …mai mult decât oriunde altundeva, aici acasă pun în scenă mai mult decât un moment artistic, pun în scenă imaginea identității culturale a tuturor oamenilor în fața cărora cânt.”

 

Cum percepi rolul tinerilor artiști în a menține vie cultura scrisă și vorbită a locului?

Consider că probabil unul dintre cele mai importante roluri în conservarea și perpetuarea culturii locale este al tinerilor pasionați de folclor. Interdepentența între cei care știu și cei care trebuie să învețe este semnificativă, dacă nu chiar esențială. Pentru că este un proces imposibil de realizat dacă tinerii nu au persoane mai în vârstă de la care să învețe, dar de asemenea degeaba sunt oameni care ar vrea să transmită generațiilor următoare informații legate de obiceiuri și tradiții, dacă nu au cui transmite. Astfel, cred că tinerii, cu precădere cei care aspiră la titlul de „artist”, trebuie să își asume acest rol întrucât cultura locală face parte din identitatea noastră, diferențiindu-ne și ieșind în evidență prin intermediul acesteia.

„Susținând ora de educație muzicală la 20 de clase, mi-e dat să descopăr mulți copii talentați. Eu, probabil deluzoriu uneori, văd potențial în fiecare elev care își dorește să știe mai mult, mă implic în a procura tot ce e necesar pentru inițierea în tainele muzicii vocale și în special folclorului.”

Că tot vorbim de tineri, în rândul elevilor cărora le predai, descoperi talente care merită șlefuite? Mai este oare o luptă între materiile de bază și educația muzicală în concepția societății astăzi?

Educația muzicală a devenit una dintre materiile, să le spunem așa, de relaxare sau chiar de agrement, și nu consider acest fapt ca fiind un lucru rău. Dacă prin intermediul muzicii elevii se pot destinde între orele în timpul cărora alte materii le încorsetează spiritul creativ, eu consider ca fiind un beneficiu adus educației muzicale. Mi-e dat să lucrez în primul rând cu copii și adolescenți, să urmăresc dezvoltarea acestora, să mă bucur de realizările lor, să mă întristez alături de ei la vreun eșec, și astfel să ne dezvoltăm împreună. Avem atât de multe de învățat de la ei! Am uitat să fim azi, probabil aceasta este prima lecție pe care o primesc la fiecare început de an. Copiii nu ai grijile zilelor ce vor veni, au ziua de azi și se bucură de ea, ceva ce am putea să ne amintim și noi din când în când.

Susținând ora de educație muzicală la 20 de clase, mi-e dat să descopăr mulți copii talentați. Eu, probabil deluzoriu uneori, văd potențial în fiecare elev care își dorește să știe mai mult, mă implic în a procura tot ce e necesar pentru inițierea în tainele muzicii vocale și în special folclorului. Asta probabil se datorează și faptului că nici eu, la rândul meu, în muzică nu am fost cea mai strălucită elevă la început de drum, și totuși am primit o șansă să progresez. Și vreau să cred că am profitat de ea. Iar dintre elevii cu care mi-a fost dat să lucrez, mă pot mândri cu elevi deosebiți care participă la evenimente culturale, concursuri de profil (și obțin rezultate deosebite), dar și mici cercetători și colecționari de obiecte vechi, sau chiar elevi care se îndeletnicesc cu recondiționarea de piese de port popular.

„Omul adult care sunt azi se datorează alegerii mele de a porni pe acest drum, dar și încăpățânării de a rămâne pe făgașul meu!”

Dacă ai putea transmite un mesaj tinerilor care își caută drumul în muzică, ce le-ai spune – nu ca profesoară, ci ca femeie care a crescut prin cântec?

Omul adult care sunt azi se datorează alegerii mele de a porni pe acest drum, dar și încăpățânării de a rămâne pe făgașul meu!

Drumul cântecului formează artistul care vei deveni, însă de multe ori uităm că artistul este la rândul său un om. Așa că le-aș repeta la nesfârșit tuturor, nu doar tineri, nu doar la început de drum, dar în special lor, că muzica nu este doar tehnică și teorie, nu doar structuri muzicale și dicție, muzica este puls, trăire, emoție, sentiment, toate puse în interpretare. Muzica înseamnă să empatizez cu oricine vine în fața mea și mă ascultă. Muzica înseamnă să fiu eu sinceră cu mine și să văd această artă ca pe o exteriorizare a sufletului meu, și nu ca pe o sursă sigură de venit. Muzica înseamnă că eu, ca artist, să încerc pe cât posibil să îmi păstrez valorile într-o lume în care acestea se zdruncină.

De asemenea, le-aș spune să aibă încredere și răbdare cu ei înșiși. Niciun drum ușor nu duce departe! Și niciun artist consacrat nu a ajuns „mare” peste noapte. Să își amintească zi de zi visul cu care au început și motivul pentru care au ales asta, și indiferent de cât de ușor sau cât de greu le va fi la un moment dat, chiar dacă se vor raporta la progresul altora și li se va părea că ei nu progrezează suficient, să știe că muncind, muncind și muncind mai mult, va fi imposibil să nu obțină rezultate.

Dacă ar fi să lași o singură melodie, a oricui, drept carte de vizită a ta, care ar fi și de ce?

La această întrebare am scăpat un zâmbet și mă gândeam să răspund cu o altă întrebare: tu dacă ai avea mai mulți copii, pe care l-ai alege?

Dar dacă ar fi să las o melodie care mi-a marcat parcursul artistic, mi-ar trece prin minte probabil imaginea următoare: Pe bufetul din bucătărie stă un casetofon ceva mai vechi, lângă acesta așezate atent aproximativ 12 casete cu diferite genuri muzicale. Eu, având trei sau patru ani, îmi aduc un scăunel de lemn până lângă bufet și mă cațăr astfel încât să ajung la casete. Nu știu să citesc, dar găsesc exact caseta doamnei Lucreția Ciobanu și fără să stau pe gânduri, aleg melodia numărul trei de pe casetă „Cine n-are dor pe vale”, iar împreună cu Doamna Munților o cânt, cât știu și cum știu eu, copil fiind.

De asemenea, mi-ar trece prin minte toată perioada când participam la concursuri – 14-19 ani, când melodia pe care o duceam cu mine peste tot, „Pe la noi pe vale-n sus”, sau cum îmi spuneau colegii „zi și tu aia cu cucuruzu”, mi-a adus nenumărate bucurii. Ajunsesem în punctul în care la repetiții, colegii instrumentiști îmi spuneau „Păi cântarea asta a ta, faină cântare…dacă mă suni la noapte să ți-o cânt, așa somnoros și o cânt. Nu te stresa!”. Între atâtea melodii pe care o orchestră le interpretează în fiecare zi, pe a mea o știau și fără partitură, și în orice condiții.

Mi-ar fi greu să numesc o singură melodie, pentru că o serie de melodii mi-au marcat parcursul artistic. Ascult cu luare-aminte cântecele artiștilor consacrați, ale tinerilor interpreți, discurile vechi din fonoteca României, și găsesc ceva ce mă reprezintă – un vers, un cuvânt, un sentiment, un aranjament muzical – în oricare dintre acestea.

 

„Să își amintească zi de zi visul cu care au început și motivul pentru care au ales asta, și indiferent de cât de ușor sau cât de greu le va fi la un moment dat, chiar dacă se vor raporta la progresul altora și li se va părea că ei nu progrezează suficient, să știe că muncind, muncind și muncind mai mult, va fi imposibil să nu obțină rezultate.”

 

L-am întâlnit pe Cristian Mușa atunci când documentam jocul fecioresc, acea expresie unică a culturii vii românești, care astăzi se regăsește pe lista patrimoniului imaterial UNESCO. Din primul moment am simțit că am în față nu doar un cercetător, ci un om care trăiește tradiția, care o poartă în sine și o respiră cu fiecare gest.

Cristian Mușa este ceea ce el însuși numește, cu modestie și sinceritate, un „țăran modern”. Își împarte viața între satul natal, unde lucrează pământul alături de mama sa, și Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, unde cercetează cu rigoare științifică dansul popular și culturile comunităților tradiționale. Între aceste două lumi, aparent contrastante, el a găsit echilibrul: doar trăind în sat poți înțelege cu adevărat folclorul, iar doar prin cercetare poți transmite mai departe memoria lui către viitor.

Dar Cristian nu este doar un specialist, ci și un poet. Vorbele lui, chiar și atunci când răspunde la o întrebare, au ritmul și vibrația unei poezii. Fiecare amintire despre oamenii satului, fiecare evocare a nunților, a priveghiurilor sau a serilor de Crăciun devine poveste, imagine, emoție. În ochii lui se citește satul, în cuvintele lui se simte poezia, iar în pașii lui de dans se oglindește un întreg univers cultural.

A-l asculta pe Cristian Mușa înseamnă a păși într-un spațiu unde tradiția și modernitatea nu se exclud, ci se îmbrățișează. Unde dansul, cercetarea și poezia nu sunt compartimente separate, ci fire ale aceluiași țesut interior. El vorbește despre satul românesc nu ca despre un muzeu, ci ca despre un organism viu, care respiră și se transformă, păstrându-și în același timp rădăcinile adânc înfipte în pământ.

Interviul de față nu este doar o succesiune de răspunsuri, ci o mărturie. O dovadă că tradiția trăiește atâta timp cât există oameni care o iubesc, o înțeleg și o transmit mai departe cu aceeași demnitate și sensibilitate cu care o fac și poeziile lui Cristian Mușa.

„Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva … trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui.”

Cristian Mușa, cum te-ai descrie în 3 cuvinte? Care îți este pașaportul cu care pășești în lume? 

Să scriu doar în trei cuvinte ar fi extrem de greu pentru că, pe cât de simplu sunt, probabil pe atât de complicat. Această antiteză vine, din punctul meu de vedere, odată cu asumarea traiului meu în două lumi total diferite, dar interdependente pentru meseria mea. Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva. Toate acestea duc la crearea imaginii unui om simplu, dar totodată complicat. S-o iau mai pe scurtătură, trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui, un tânăr care își dedică mult din timpul său pentru culegerea, conservarea și transmiterea culturii populare atât a celei din satul vechi, cât și a celei din satul contemporan, la fel de interesant. De asemenea, sunt un „țăran modern”, așa cum m-a numit prietenul meu, vloggerul Marius Ilie, într-un material pe care l-a încărcat pe pagina lui de YouTube. Țăran modern deoarece în ciuda faptului că am plecat în lume  la vârsta de 15 ani pentru studii, dar și prin activitatea științifică de la oraș, nu m-am „lepădat” niciodată de haina țărănească. Am rămas loial satului natal și am întreținut gospodăria, împreună cu mama, și acum facem la fel, chiar și după 17 ani de când tata a plecat în veșnicie. Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.

„Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.”

 

Cum a modelat viața în satul Starchiojd copilăria ta și primele tale întâlniri cu muzica, dansul și tradițiile locale? 

Tot ce am trăit acolo, fiecare om sau moment a avut un rol important în formarea mea. Fiind crescut în preajma unor oameni născuți la începutul secolului trecut, mi s-a transmis spontan un bagaj cultural extrem de interesant și important pentru a ne cunoaște pe noi ca membri ai unui grup, ai unei civilizații etc. Le văd și le pomenesc adesea pe bătrânele din copilăria mea, pe țața Sița, țața Leana, țața Sultana, țața Geana, țața Doda, țața Ionica și pomelnicul este foarte stufos, născute cam începând cu anul 1910. Plus bunicii mei, născuți tot în acea perioadă. Deci acești oameni, adevărații creatori și purtători de cultură tradițională au fost primii mei profesori, ei povesteau despre război, despre hoardele tătărăști care le intrau în sat și prin case pentru a căuta hrană, ei mi-au transmis toată rânduiala satului și eu am „gustat” cu toată dragostea aceste informații. Cu muzica și cu dansul tot prin acești oameni, pot să spun, ei au asigurat un canal de transmitere. Mi-o amintesc pe țața Sița cum stătea pe un bolovan la poartă la țața Leana și ne cânta nouă, copiilor, un cântec despre cum „Stă Gheorghe pe prispă-afară…”. O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”. Apoi obiceiurile de la Crăciun și Anul Nou, serile de priveghi, înmormântările și pomenile, hramurile satului, toate întregeau imaginea unei lumi vechi, dar totodată actuale, o lume cu rost, echilibrată. Apoi nunțile. Nunțile m-au fascinat. Mergeam întotdeauna la toate nunțile din sat, mai mereu la mireasă pentru că acolo era spectacolul mai frumos. Eram părtași, noi copiii, la tot ceremonialul, mergeam în urma nunții. Dar înainte de asta, stăteam lângă lăutari și băteam ritmul din picior odată cu instrumentele. Mai târziu, când sora mea a început cursurile la Școala Populară de Artă de la Ploiești, am intrat mai mult în această direcție, îmi plăcea să merg cu ea la spectacole, îmi plăcea să o văd la televizor. Apoi, din clasa a patra am intrat în ansamblul din sat ca dansator, dar și ca solist vocal. Mă fascina să cânt și să joc pe scenă la Starchiojd, printre oamenii din sat, dar și pe scenele din alte localități unde mergeam cu ansamblul. Apoi s-au deschis mai multe porți: am început și eu cursurile de canto popular la Școala Populară de Artă, apoi am urmat Liceul de Artă și am cunoscut mult mai bine această lume a artei. Mai târziu am revenit la țărână, prin cercetarea științifică, prin audiții în arhivă, să redescopăr vocile răgușite ale țăranilor și toată cultura lor, așa cum erau înainte de urcarea pe scenă și de transformare a creațiilor țărănești în piese de artă.

„O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”.”

Ce te-a motivat să urmezi studiile în domeniul etnocoreologiei și cum ți-au modelat acestea perspectiva asupra culturii populare?

Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională, este o dragoste ascunsă în ADN-ul fiecăruia, ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului. Eu doream să mă fac cântăreț de muzică populară, de aceea am urmat cursurile Liceului de Artă din Ploiești, dar acolo am avut marea bucurie să descopăr etnografia, un curs pe care domnul profesor Leonida Brezeanu ni-l preda cu mare entuziasm, fiind și dumnealui un mare iubitor al culturii tradiționale. Așa am înțeles că această moștenire trebuie să fie culeasă, conservată, interpretată și dată mai departe în scris. În clasa a XII-a eram decis să urmez Facultatea de Etnografie, fără să știu că așa ceva nu exista atunci, doar dacă aș fi intrat la Facultatea de Litere unde exista dublă specializare, filologie cu etnologie. Doar că  exact în anul în care am terminat eu liceul, în 2008, s-a înființat secția de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor în cadrul Facultății de Litere de la Universitatea din București. A fost o binecuvântare, parcă Dumnezeu a făcut asta special pentru mine, eu nemaivoind să aud de alte discipline. Această facultate m-a modelat, m-a ajutat să mă înțeleg pe mine, să înțeleg oamenii, mentalitatea și cultura grupurilor umane, formele de manifestare și de trai. Aici am descoperit etnocoreologia, în anul al doilea de studii, predată de domnul profesor Silvestru Petac. Apoi, după încheierea studiilor masterale, în anul 2013, la îndemnul și recomandarea domnilor profesori Narcisa Știucă și Silvestru Petac, m-am înscris la  concursul deschis pentru acest post la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române. Am luat concursul și lucrez și astăzi. Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș. Înțelegerea funcțiilor, a simbolisticii exprimării coreice întregește cunoașterea culturii populare în general, dansul fiind prezent, așa cum am amintit, în toate momentele importante ale satului.

„Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională … ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului.”

Cum a fost drumul tău până la doctorat și ce descoperiri te-au marcat cel mai mult în această perioadă?

Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu. Nu a fost neapărat un drum, ci mai degrabă o apă curgătoare, lină, echilibrată. A fost o perioadă foarte frumoasă care m-a ajutat să cunosc oameni deosebiți în primul rând, oameni care au pasiuni similare. Nu știu dacă este ceva ce m-a marcat, dar mi s-a părut foarte interesant faptul că până și acolo unde avem impresia că nu mai este tradiție, există o legătură foarte strânsă între creatorii și purtătorii de patrimoniu și arhiva culturală/ memoria colectivă și că aceștia se raportează la moștenirea lor și se conectează la ea de fiecare dată când este nevoie. Acești oameni au demonstrat că ei trăiesc, totuși, într-un sistem cultural, că viața lor și felul de a gândi, izvorăsc dintr-o fundație de care încă sunt legați.

„Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu.”

 

Ce te face să continui să explorezi dansul popular și să cercetezi comunități tradiționale, chiar și după ani de experiență?

Cercetarea este un sistem care te resetează după fiecare lucru încheiat. Să faci cercetare înseamnă s-o iei de multe ori de la zero. Există situații în care oricât de multă experiență ai avea, te afli parțial sau total necunoscător în fața unui subiect. Nu există monotonie, tot timpul explorezi și este fascinant că odată cu tăvălugul modernității, cultura tradițională îmbracă alte haine, dar fără să renunțe la simbolistica și rostul ei, doar dezvoltă anumite sisteme de reorganizare, refuncționalizare și substituire ale unor elemente vechi.

„Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș.”

Care crezi că este rolul dansului popular în viața comunităților românești astăzi?

Dansul popular își păstrează și astăzi unele dintre funcțiile vechi, dar a dezvoltat și altele odată cu prezentarea lui pe scenă. Fie că este spontan, fie organizat, el îndeplinește funcția de socializare, de închegare a unui grup, de eliberare a unui surplus de energie negativă și încă mai are funcție ceremonială și rituală în anumite contexte.

Cum decurge o zi tipică de cercetare pe teren și ce provocări întâlnești cel mai frecvent?

Cercetarea propriu-zisă pe teren este precedată de multe alte etape care țin de activitatea de laborator: identificarea unei bibliografii de specialitate, parcurgerea ei și, bineînțeles, identificarea documentelor de arhivă. Deci avem în vedere studierea tuturor surselor care au legătură cu subiectul, zona, spațiul cercetat. Abia după aceea ce poate face culegerea în teren, de cele mei multe ori cu sprijinul unui mijlocitor din comunitate care să asigure identificarea informatorilor potriviți: dansatorii, muzicanții, oamenii care să ofere informații. În acest cadru sunt înregistrate informațiile, muzica, strigăturile, separat, după care se pot filma dansurile. Pe lângă acestea trebuie realizată așa-zisa fișă de informator care cuprinde cât mai multe date despre persoana care furnizează informațiile/datele despre un anumit subiect. Culegerea pe teren este o activitate complexă care începe „în laborator”, adică acasă sau la birou și se încheie tot în acest cadru pentru că după momentul terenului urmează iar activități de prelucrare pentru arhivare, plus munca de interpretare astfel încât toate datele să ia înfățișarea unui studiu, a unei cărți sau a unei comunicări orale. În toată această muncă, cel mai complicat cred că este lucrul propriu-zis cu oamenii pe teren, mai ales că la primul contact nu cunosc sau nu înțeleg exact despre ce este vorba. Există riscul ca aceștia să nu-ți furnizeze informațiile potrivite. Este vorba de încrederea în cel care preia de la ei informațiile, mai ales că uneori sunt înregistrate și anumite mărturii despre consătenii lor, fapt care poate să-i pună într-o lumină negativă iar publicarea acelor date poate să dăuneze, poate să ducă la ruperea relațiilor dintre aceștia. Există situația în care cercetătorul trebuie să se lase cercetat sau să-și facă spontan o autobiografie ca celălalt să aibă câteva informații despre identitatea și activitatea celui care-l chestionează. Astfel se mai detensionează situația, într-un procent destul de scăzut, dar real, persoanele implicate în discuție se cunosc minimal.

 

„Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente.”

Care sunt principalele dificultăți cu care se confruntă un etnocoreolog în România și în ce mod ai reușit să le depășești?

Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente. Dansul popular este un element de patrimoniu transformat și într-o unealtă de propagandă politică, nu numai culturală, de aceea probabil este una dintre creațiile țărănești care au avut cel mai mult de suferit. Dansurile au fost tranșate la propriu de operatorii culturali, de coregrafi, să se poată încadra în spațiul, contextul și tematica unei anumite manifestări. De asemenea, sunt situații în care repertoriul a migrat din localitate în alta, prin intervenție umană, prin activități cultural-artistice, astfel încât astăzi, în anumite comunități, este greu de delimitat care este repertoriul specific și care nu, care a fost moștenit și care a fost adus, „plantat”, impus de un coregraf sau de un învățător. În situația aceasta avem de făcut un soi de arheologie etnocoreologică, o reconstituire, o cercetare prin care să se separe apele pentru a cunoaște identitatea coregrafică a comunității respective și păstrarea ei măcar în arhive și scris despre această situație pentru transmiterea informațiilor.

Cum vezi viitorul cercetării în etnocoreologie și cum poate fi valorificată mai bine cultura populară în societatea contemporană?

Etnocoreologia din România nu a avut vigoare niciodată. A avut un moment istoric în care a fost creată și a crescut și apoi a rămas fără continuatori prea curând astfel încât nu s-a putut păstra un fir neîntrerupt al cercetării. Etnocoreologia este una dintre cele mai complete și complexe științe dintre cele care studiază cultura țărănească. Este o știință grea, obligă specialistul să cunoască câte puțin din toate limbajele culturale și să le poată interpreta. Aceasta deoarece dansul adună laolaltă mișcare, muzică, literatură populară, instrumente muzicale, piese de port, gestică, mimică, obiecte etc. Toate acestea formează întregul, iar extragerea unuia dintre aceste elemente, mai ales din cele trei foarte importante (muzica, mișcarea, literatura populară), poate să ducă la invaliditatea întregului sau să funcționeze parțial. Astăzi etnocoreologia se mișcă greu, mai ales că nu există școli care să formeze specialiști, aceștia se formează doar prin „calificare” în etnologie sau în studii culturale, foarte importante pentru înțelegerea sistemului culturii tradiționale.

„Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond.”

⁠Privind în urmă la toți oamenii și comunitățile pe care le-ai studiat, ce impact crezi că are munca ta de specialist asupra lor și asupra memoriei culturale?

Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond. Asta pentru că ei fac parte din acel sistem. Dar cu siguranță acel fond se va subția în timp, toate se vremuiesc, vin alte nevoi și ne vom raporta, probabil, la alte structuri, vom avea alte repere culturale. Cu toate acestea, moștenirea aceasta trebuie să rămână măcar captată în lucrări scrise și în arhive pentru a avea, totuși, unde alerga în situația unei nevoi de regăsire sau reconectare cu înaintașii. Pe de altă parte, așa cum am amintit, pledez pentru realizarea unor activități prin care comunitatea să conștientizeze că ceea ce au moștenit sunt niște bunuri care îi reprezintă, fac parte din structura lor culturală și au datoria să păstreze și să transmită mai departe. Un cercetător, teoretic nu are voie să intervină într-o anumită comunitate, mai ales dacă comunitatea nu solicită asta, dar cred că suntem într-un moment în care cercetătorul are și menirea de a face educație culturală, de a transmite măcar ideea asumării identității pe care comunitățile au moștenit-o.

Simți că cercetarea și observațiile tale pe teren influențează modul în care scrii poezie? Poți să ne dai un exemplu?

Cercetarea mi-a oferit niște cadre, niște imagini care m-au inspirat. Îmi amintesc, de exemplu, de o cercetare pe care am făcut-o în luna iunie a anului 2022 la Vaideeni, în județul Vâlcea. Mergând prin cimitirul satului pentru a identifica structura spițelor de neamuri din localitate și dacă acestea își mai păstrează ceva din identitatea sibiană pe care au purtat-o cu ei dată cu roirea în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată de am ajuns la pensiunea unde eram cazat împreună cu echipa de cercetare, am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde,  o conectare cu acel spațiu, cu acea lume, de parcă ar fi fost lumea mea, chiar dacă eram străin.

„… în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde,  o conectare cu acel spațiu, cu acea lume … ”

 

Pe-al crucii trup

Sunt chipuri și priviri

De trecători grăbiți

Prin astă lume,

Pe-al crucii trup

Stau clipe și trăiri

Ce-au fost demult,

Povară sau minune…

Pe-al crucii trup

S-au înșirat cu dor

Povești cu sfinți

Sau despre blânzi țărani,

Pe-al crucii trup

Sunt lacrimi care dor

Pentru părinți

Ce sunt plecați de ani…

Pe-al crucii trup

Stă oglindit frumos

Tot ce-a avut pământul

În trecut,

Cerând acum tribut,

Prin chip, și os,

Făcându-le

Plămada de-nceput.

 

„Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.”

 

Care este tematica care revine cel mai des în poeziile tale și ce spune aceasta despre identitatea ta culturală și personală?

Cele mai multe poezii se referă la diverse situații și imagini din natură. Sunt descriptive. Dacă nu aș avea o imagine fizică de la care să plec, nu știu dacă ar ieși ceva. Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.

Sunt oamenii lumină? Spunea atât de frumos părintele Necula că oamenii din viața sa au fost asemenea „vitraliilor” care i-au luminat drumul. Care sunt acești oameni, Cristi? 

Da, există și astfel de oameni. Am iubit și iubesc oamenii în general, poate mai mult decât îmi dau atenție mie. Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul și această autoneglijare a fost socotită o slăbiciune. Eu tind să spun la fel ca părintele, dar nu pot fi atât de blând. Am întâlnit foarte mulți oameni buni, oameni care m-au construit și au alimentat potențialul meu prin faptele lor, au deschis porți în calea mea, m-au recomandat și mi-au dat credit. Au fost, de asemenea, și oameni care au avut tendința să dărâme ceea ce au construit alții sau ceea ce au construit ei în timpul formării mele. Totuși oamenii rămân cei care construiesc oameni și trebuie să punem mai mult preț pe ei decât pe lucruri, obiecte, carieră, foloase materiale de orice fel pentru că în toate nenorocirile prin care a trecut omenirea până în acest moment, oamenii au rămas ei cu ei, s-au avut unii pe alții. Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.

 

„Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul.”

Ce gând le transmiți tinerilor pasionați de acest domeniu sau generațiilor viitoare despre importanța dansului și tradițiilor, conservarea acestora și adaptarea la vremurile ce vor urma? 

Sfatul meu este să facem eforturi să ne cunoaștem cultura cât mai bine din surse sigure pentru a avea o imagine mai clară asupra identității noastre. Avem datoria să știm cine suntem, doar așa avem capacitatea de a ne accepta și înțelege pe noi, pentru a-i înțelege pe înaintașii noștri și pentru a rezolva niște conflicte interioare din punct de vedere spiritual. Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin. Este un fir de care ne ținem cu toții din moși-strămoși fără de care nu putem funcționa și nu putem asigura continuitatea.

„Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin.”

 

Privind înapoi la copilăria ta în satul Starchiojd și la toate tradițiile pe care le-ai cunoscut, te rugăm să ne împărtășești câteva versuri care să păstreze vie această lume și să rămână ca o amintire pentru cititori. 

Sunt multe versuri care redau viața satului, dar cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 şi 14 ani de când plecase „dincolo”. Cred că am reușit să surprind un tablou destul de complet despre sfintele noastre bunici.

 

„ … cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 și 14 ani de când plecase „dincolo”.”

 

Bunico,

Ți-a rămas lampa-n fereastră!

Mă pomenesc mereu grăind

Prin curte, prin obor,

Uitându-mă la casa bătrânească

Ce plânge, parcă, a jale şi a dor.

Că până ieri era mereu gătită

Cu scoarțe mândre şi ștergare mari,

Şi vatra sobei, bine fățuită,

Şi dată-n alb,

Cu ce-aduceau sub coviltir, vărari.

Şi-n colțul mândru dinspre răsărit,

În camera curată de la drum,

Ședeau în taină sfinți ce-au amuțit

Şi s-au mânjit de-al candelelor fum.

Bunica mea, pe vremea când erai

În casa ta atât de rostuită,

În zile negre o glumă tu ziceai

Şi ne-nveleai cu dragoste nemărginită.

Cu ochii minții, chipul ți-l zăresc,

Cu gesturi, zâmbete şi vorbe dulci,

Cu tot ce-aveai mai scump,

Dar nu-ndrăznesc

Să cred ca iar te duci, ai să te duci…

Aș vrea să simt mirosul cel mai sfânt

De busuioc şi druşaim din geam,

Şi mângâieri, şi mila ta aș vrea

Să le păstrez şi veșnic să le am.

 

„Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.”

Vreau să încep prin a-i mulțumi din suflet lui Tin Vasilescu pentru că a acceptat să stea la această discuție deschisă și sinceră.

Tin Vasilescu nu e doar un nume scris pe afișe. E un glas tânăr care răsună vechi, e o punte între generații, e un fiu al cântecului și un tată al speranței. Într-o lume care aleargă, el a ales să rămână aproape de rădăcini. Să cânte nu doar cu vocea, ci și cu inima. Nu doar pe scenă, ci și la strană. Nu doar pentru public, ci și pentru Dumnezeu.

Astăzi, vă propun să ne așezăm în tihnă și să-l cunoaștem altfel — nu doar ca artist, ci ca om, ca soț, ca tată, ca fiu al satului și fiu al cerului. Să vedem cum se nasc cântecele lui, ce tăceri se aud între versuri și ce visuri crește între două repetiții și o rugăciune. Pentru că, uneori, cel mai frumos mod de a spune o poveste este să o cânți. Și Tin știe să o facă așa cum puțini o mai fac azi: cu respect, cu simțire și cu har. Tin Vasilescu, cel care nu s-a rușinat niciodată să creadă în rădăcini și să lupte pentru ele, îți mulțumesc că ești dovada vie că tradiția nu moare. Atât timp cât există oameni ca tine, care cântă cu fruntea sus, cu genunchii în rugăciune și cu inima acasă.

„Este un om care are inscripționat pe acest „buletin de suflet”, pe care foarte frumos l-ai numit, verbul a încerca. De ce? Cred că, în general, încerc să fiu un om bun, un prieten de nădejde, un soț iubitor, un tată cât se poate de responsabil și afectuos și, nu în ultimul rând, un cântăreț care să bucure publicul.”

 

Tin, îți mulțumesc pentru curajul și delicatețea cu care aduci cântecul tradițional în prezent. Prin tot ceea ce faci, ești dovada că folclorul nu e doar moștenire, ci și vocație. Cine este, în esență, Tin Vasilescu? Cu ce buletin de suflet ieși în lume?

Vreau mai întâi să îți mulțumesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o prin acest interviu. Sunt onorat că te-ai gândit la mine și bucuros că putem avea un astfel de dialog. Cât despre răspunsul la întrebare, paradoxal poate, nu îmi place atât de mult să mă definesc, dar în mod sigur, Tin Vasilescu este un om obișnuit, cu părți rele și bune, departe de a fi perfect. Este un om care are inscripționat pe acest „buletin de suflet”, pe care foarte frumos l-ai numit, verbul a încerca. De ce? Cred că, în general, încerc să fiu un om bun, un prieten de nădejde, un soț iubitor, un tată cât se poate de responsabil și afectuos și, nu în ultimul rând, un cântăreț care să bucure publicul. Încerc să îndeplinesc fiecare dintre cele pe care le-am menționat și nu doar pe acestea, dar încerc — uneori reușesc, alteori mai puțin. Însă, cu siguranță, mi-ar plăcea ca faptele mele să îi determine pe ceilalți să mă definească.

Unde este „acasă” pentru tine? Ce mirosuri, ce sunete și ce chipuri îți definesc copilăria? Ce iei cu tine din acel loc oriunde ai merge?

Când mă gândesc la cuvântul „acasă”, automat îmi vin în minte două variante: una independentă de spațiu, căci acasă este oriunde se află soția și copilașul; și cea de-a doua variantă, care cred că pe majoritatea dintre noi ne trimite cu gândul la copilărie, la acel acasă ca un spațiu fără griji și frământări lumești, un spațiu al bucuriei copilăriei. Vorbind despre acest „acasă”, dau slavă lui Dumnezeu, căci am avut o copilărie cu adevărat plină de bucurie. Copilăria cuprinde, în mod clar, multă muzică populară, râsetele prietenilor, glasul blând, dar ferm, al părinților, figurile pline de căldură ale bunicilor, personalitățile frumoase ale profesorilor. E un amalgam de împrejurări și oameni frumoși. Nu doar că le iau cu mine oriunde merg, dar sunt, de fapt, elementele care mă compun așa cum sunt. Fără momentele și figurile copilăriei, nu aș fi fost așa cum sunt azi.

„Dacă ne referim la copilărie, nu cred că am putea picta tabloul fără mâinile protectoare ale părinților și ale lui Dumnezeu.”

 

Dacă ai picta copilăria ta într-un tablou, ce culori ai folosi? Și ce detaliu nu ar lipsi niciodată din acel tablou?

Nu pot vedea copilăria decât în nuanțe deschise, acest lucru e cert. De la entuziasmul culorilor răsăritului de soare până la frumusețea unui apus de vară, cam în aceste nuanțe mi-aș picta copilăria. Dacă ne referim la copilărie, nu cred că am putea picta tabloul fără mâinile protectoare ale părinților și ale lui Dumnezeu. Cred că acesta e detaliul mic, acolo undeva în josul tabloului, dar care leagă toată compoziția sau, mai degrabă, o sprijină. Pe tablou se mai regăsește o cărare spre adolescență și maturitate. Pe o parte — oameni: profesori, colegi, prieteni. Iar pe cealaltă parte — obiecte: instrumente, microfoane, costume populare, echipamente și mingi de fotbal. Toate fac parte din tabloul copilăriei și am luat din fiecare câte ceva în traista cu care am plecat către celelalte etape.

Astăzi ești tată. Ce-ai învățat din propria copilărie și vrei să transmiți mai departe copilului tău? Cum ai vrea să-i sune „acasă”-ul lui când va fi mare?

E o întrebare foarte complexă. Fără a mă feri de un răspuns concret, mărturisesc cu sinceritate că e imposibil să transpui în cuvinte sentimentul patern. Pot spune doar că aduce o împlinire absolut diferită de orice altceva, e unic. Dar ca să răspund la întrebare, mi-aș dori să reușesc să transmit cel puțin atât cât mi-a transmis tatăl meu mie. Întreaga copilărie am avut un sentiment care m-a ajutat foarte mult. Știam că în orice bucluc aș intra, tata nu doar că mă va ierta, dar mă va și scoate din el. Poate e o comparație hazlie și prea puerilă pentru frumusețea relației dintre mine și tata, dar mereu în copilărie am știut că el e „colacul de salvare”, mâna care nu mă va lăsa să cad, mi-a dat o siguranță inedită. Pentru un copil, acest sentiment contribuie enorm și mi-aș dori să îl pot transmite întocmai și eu. M-am referit mai mult la tata în acest răspuns pentru că acum înțeleg și eu câte ceva din sentimentul de tată, dar contribuția pe care mama a avut-o în fiecare pas din viață a fost vitală. Ea s-a ocupat mai amănunțit de tot ceea ce înseamnă educație, comportament, de toate aspectele necesare unei copilării frumoase. Dar aș sublinia în special faptul că m-a învățat să iubesc… cum? Prin faptul că un copil, la un moment dat, vede și simte că mama îl iubește necondiționat, indiferent de situație, indiferent de ce se întâmplă în jur, brațele și căldura mamei sunt mereu deschise, de aceea reprezintă un model de a iubi. Concluzionând pentru acest răspuns, aș fi împlinit dacă i-aș putea transmite copilului meu că „acasă” este acel loc al siguranței și al iubirii necondiționate, deschis oricând, oricum și pentru orice.

„…aș fi împlinit dacă i-aș putea transmite copilului meu că „acasă” este acel loc al siguranței și al iubirii necondiționate, deschis oricând, oricum și pentru orice.”

Există o liniște aparte în vocea ta, care vine dintr-un loc adânc. Îți amintești când s-a întâmplat acel „da” interior către muzică?

Mă bucur nespus dacă pot transmite liniște prin cântec. Muzica mereu a reprezentat pentru mine o bucurie, o modalitate de a mă exprima, o modalitate de a intra în comuniune cu oamenii din jur. Poate că liniștea despre care vorbești vine și din împlinirea pe care o simt atunci când cânt. Dacă îți dorești să pleci de la suflet și să ajungi la suflet, e foarte probabil ca oricine să reușească să transmită. Cred cu desăvârșire în importanța sufletului, chiar și în muzică. Cât despre acel „da” despre care spui, m-aș lega de modul în care a debutat discuția noastră, atunci când tu ai spus că muzica e și o vocație. Da, confirm acest lucru. De aceea, nu cred că a fost un moment singular în care am spus „da” muzicii, ci pur și simplu așa mă cunosc, așa mă identific, așa simt: să cânt. Asta încă din fragedă copilărie și de atunci am tot crescut, accentuând o preocupare pentru care am spus un „da” în spațiul simplu al copilăriei.

Cine a fost primul om care a văzut în tine un dar? Cine ți-a spus: „Tin, tu ai ceva ce nu se învață”? Ai crezut în asta din prima sau ai avut nevoie de timp?

Primii care au sesizat aplecarea mea către muzică au fost, în mod firesc, părinții mei, care îmi spun că mereu mă opream cu atenție atunci când era vorba despre muzică, în special muzică populară. Dar dincolo de aceste observații ale părinților, prima dată când a fost semnalată preocuparea mea către muzică de către cineva din exteriorul familiei a fost la grădiniță, atunci când doamna educatoare, „tanti Irina”, cum îi spuneam eu, le-a spus părinților mei că ar vrea să îmi ofere un moment în care să cânt muzică populară la o anumită serbare. Și de atunci, zis și făcut, au urmat alte etape și oameni care au confirmat această primă remarcă. Dar prima dată când a fost observat acest talant, să îi spunem, a fost atunci, la grădiniță. De aceea, fiind extrem de timpuriu momentul în care am fost asociat cu muzica, în toată perioada copilăriei, până în adolescență, nu am simțit nici nevoia vreunei confirmări și nici nu aveam emoții atunci când mă exprimam prin cântec, pentru mine era firesc. Am menționat că această stare a durat până în adolescență, fiindcă ulterior, existând un proces de așa-zisă maturizare, luând poate și contact cu remarci mai puțin fericite, am început să am dubii în privința drumului meu în muzică. Acest lucru se întâmpla la finalul gimnaziului, începutul liceului. A fost o perioadă în care m-am confruntat cu așa-numita „schimbare a vocii”, care la băieți are un efect mai puternic decât la fete. Trecerea de la vocea copilărească la vocea de bărbat are niște etape, iar în primele dintre ele muzica nu sună mereu cel mai bine, cel puțin în cazul meu. Dar la acea vreme am realizat acest lucru și o perioadă m-am oprit din a mai urca pe scenă în calitate de solist, am continuat doar cu dansul popular. Cu toate acestea, acasă cântam mereu, încercam lucruri noi, exploram și alte stiluri, dar a fost o perioadă în care eram convins că muzica se va opri doar la un hobby de casă. Aceasta este perioada în care pot să spun că am avut nevoie să îmi recâștig încrederea nu neapărat în mine, ci mai degrabă în acest drum al cântecului. Iar la acest lucru a contribuit în mod substanțial tatăl meu, care mereu mă sfătuia să îi acord mai mult timp și muzicii. Nu m-a forțat niciodată, dar a avut înțelepciunea de a îmi stârni mai mult interesul pentru muzică și apoi contribuția de a mă susține necondiționat pe acest drum, unde, ca să fac o paranteză, tot el îmi este și cel mai mare critic, deci a știut să îmbine perfect lucrurile. Iar apoi, dincolo de tata, se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni și, de aceea, perioada aceea a fost influențată de prieteni care la fel mă împingeau să fac mai mult cu ceea ce Dumnezeu a oferit și, așa, și prin sfatul lor, și prin situații fericite și oameni binevoitori care mi-au oferit șansa de a cânta în diferite împrejurări, mi-am dat seama că asta mă împlinește.

„Momentul în care am început să cânt priceasna în strana bisericii a fost unul în care am pășit către ceva nou, necunoscut până atunci. Am simțit un fior plăcut, dar pe care nu îl puteam controla, un tremurat în glas și trup care nu venea din emoție și nici din rațiune. A fost ceva greu de explicat la acel moment, dar ceva care m-a marcat.”

Ai ales nu doar scena, ci și strana. Ce ți-a adus în suflet cântatul în biserică? Ce ai simțit prima dată când glasul tău a însoțit Liturghia?

Cântatul la strană reprezintă un lucru cu totul special pentru mine, e mai mult decât muzică, însă alegerea de a cânta la strană n-aș putea spune că îmi aparține în totalitate. De ce? Mereu am crezut în Dumnezeu, asta fără dubii, dar nu pot spune că am fost un om al Bisericii sau un practicant al credinței. Era așa, mai mult o credință moștenită, acea tipologie de creștin de Paști și Crăciun. Asta până când, fiind la un eveniment în care trebuia să cânt, în apropiere de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, am primit invitația de a cânta o priceasnă la Liturghia din ziua sărbătorii. Am acceptat fără a sta pe gânduri, deși mărturisesc că la acel moment nu știam nicio priceasnă. Am învățat una închinată Maicii Domnului și am mers în ziua sărbătorii să o cânt. Menționez că nu am plecat spre biserică cu gândul că fac ceva cu totul special sau că închin ceva lui Dumnezeu, am mers ca la un eveniment obișnuit, cu gândul la muzică, la o reprezentație, nu neapărat la rugăciune. Ei, dar în Biserică lucrurile nu stau la fel ca în exteriorul ei, acolo muzica are alte implicații, harul este altul. Momentul în care am început să cânt priceasna în strana bisericii a fost unul în care am pășit către ceva nou, necunoscut până atunci. Am simțit un fior plăcut, dar pe care nu îl puteam controla, un tremurat în glas și trup care nu venea din emoție și nici din rațiune. A fost ceva greu de explicat la acel moment, dar ceva care m-a marcat. Atunci s-a produs un declic, atunci mi-am dat seama că Biserica oferă ceva ce nu găsești în altă parte. De atunci am început să frecventez strana, să mă implic, să iubesc această activitate, să cercetez credința, să devin un creștin practicant, iar azi văd aceste lucruri ca fiind esența vieții, pentru că începutul și sfârșitul este la Dumnezeu. Așa am ajuns după o perioadă să cercetez Sf. Liturghie atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere al realităților nevăzute care se petrec în timpul acestei slujbe, numită deloc întâmplător împărăteasa slujbelor. Sf. Liturghie ne conduce prin extrem de multe sensuri, prin momente din viața Mântuitorului, culminând cu jertfa Sa supremă și permanentă: Sf. Împărtășanie. De aceea, gândindu-te că însoțești aceste mari „etape” ale Sfintei Liturghii prin cântarea de la strană aduce cu adevărat un sentiment de împlinire, de mulțumire, dar mai ales de responsabilitate.

„Muzica bisericească, în schimb, are atât scopul de a susține rugăciunea, de a îndemna la rugăciune, dar și pe acela de a transmite învățătura creștină, de a „educa” creștinește, într-un fel sau altul.”

Când cânți la strană, cânți altfel decât pe scenă? Sau e același glas, dar adresat unui alt Cer?

Cântarea la strană este diferită din multe puncte de vedere față de cea de pe scenă, iar eu o să dau câteva exemple. Mai întâi, starea cu care cânți este alta. Pe scenă poți fluctua: ai piese de veselie, piese triste, piese melancolice, te transpui mai mult sau mai puțin în starea fiecărei piese. La strană, în schimb, bine ar fi ca starea să fie una de permanentă rugăciune, de cugetare la Dumnezeu.

Apoi, prin muzica laică încercăm să bucurăm oamenii, să-i sensibilizăm, să-i transpunem într-o anumită stare. Muzica bisericească, în schimb, are atât scopul de a susține rugăciunea, de a îndemna la rugăciune, dar și pe acela de a transmite învățătura creștină, de a „educa” creștinește, într-un fel sau altul. De aceea, avem texte despre activitatea Mântuitorului, texte despre viețile sfinților, texte de laudă, cereri și așa mai departe.

Tot referindu-mă la scop, există o idee conform căreia, de multe ori, la strană este mai importantă starea sufletească cu care se cântă decât execuția partiturii în sine. De aceea, responsabilitatea cântărețului la strană în timpul unei slujbe este deosebit de însemnată.

Nu în ultimul rând, tehnica cu care abordezi cele două stiluri este diferită. Scopul în muzica bisericească nu este neapărat de a sublinia frumusețea partiturii sau a glasului cântărețului, ci mai degrabă de a sprijini rugăciunea.

Putem găsi și asemănări între cele două, și, de altfel, am putea spune foarte multe pe marginea acestei comparații, dar cred eu că ideea principală este să cânți mereu cu inima caldă, cu dorința și conștiința că te adresezi unor suflete.

„Lui îi sunt recunoscător în primul rând pentru că pot face asta, Lui îi datorez acest dar.”

Ce îi spui lui Dumnezeu atunci când sunteți doar voi doi? Ai o rugăciune tăcută pe care o porți în fiecare cântare?

Aș începe prin a le spune tuturor că fiecare dintre noi poate avea o relație personală cu Dumnezeu. În atotputernicia Sa, El poate fi peste tot în același timp, și cu mine, și cu tine, și cu oricare dintre noi, și cred eu că și El se bucură când vede că ne dorim să avem o relație personală, sinceră cu El. De aceea, îmi place să îi spun lui Dumnezeu oricând, în orice moment sau în orice spațiu, ceea ce mă frământă: o întrebare, un gând de mulțumire, o cerere de ajutor, orice ar fi, îi putem spune lui Dumnezeu. Separat de aceste lucruri, bineînțeles, rugăciunea zilnică, citită sau rostită, are o importanță deosebită, dar orice moment, orice oftat, surâs, întrebare, poate fi un moment al rugăciunii. Iar în ceea ce privește muzica, fiecare început și sfârșit de program este însoțit de rugăciune, și în primul rând o rugăciune de mulțumire pentru că a cânta e un dar oferit de Dumnezeu. Lui îi sunt recunoscător în primul rând pentru că pot face asta, Lui îi datorez acest dar. Totodată, mă rog să fie cu folos această lucrare, acest fapt de a cânta, să aducă folos și sufletesc tuturor celor din jur și prin ei și mie. Așadar, da, pot spune că în fiecare melodie cântată se aude ușor și un mare mulțumesc îndreptat către Dumnezeu.

„Cred că este important ca un copil să îl cunoască pe Dumnezeu în modul cel mai ușor de înțeles pentru el, și anume ca pe un părinte, ca pe un tată ceresc, pentru că chiar acesta este și modelul pe care Hristos ni l-a lăsat în rugăciunea „Tatăl nostru”.

De când ești tată, ai început să simți altfel și cântecul, și rugăciunea? Ce vrei să învețe copilul tău despre Dumnezeu și despre rădăcini?

Cu siguranță că momentul în care devii tată aduce schimbări din toate punctele de vedere, și aș spune în special că intensitatea crește în toate aspectele vieții. Așadar, da, și rugăciunea și cântecul capătă valențe noi și o intensitate aparte în momentul în care te gândești la copilul tău. În ceea ce privește educația copilului din punct de vedere al credinței, o văd ca pe o responsabilitate imensă, o răspundere extrem de mare în fața lui Dumnezeu în primul rând. Cred că suntem datori nu doar să îl învățăm că există Dumnezeu, că există Biserică, dar mai ales să le trezim prin comportamentul nostru „apetitul” după Dumnezeu. Nu pot avea așteptarea ca pruncul meu să se roage dacă eu nu o fac, și exemplele pot continua. De aceea, mai întâi cred că este important ca un copil să îl cunoască pe Dumnezeu în modul cel mai ușor de înțeles pentru el, și anume ca pe un părinte, ca pe un tată ceresc, pentru că chiar acesta este și modelul pe care Hristos ni l-a lăsat în rugăciunea „Tatăl nostru”. Apoi, mi-aș dori să înțeleagă că existența noastră nu are nici temei și nici scop fără Dumnezeu, consistența adevărată, esența vieții o putem regăsi doar acolo. Și tot prin această idee aș merge și la educația privitoare la rădăcini. Așa cum fără Dumnezeu sensurile vieții se denaturează, la fel se întâmplă și cu personalitatea noastră dacă nu ne luăm în seamă rădăcinile… poate vreo floare să înflorească fără rădăcini?

„Mama m-a învățat să iubesc… cum? Prin faptul că un copil, la un moment dat, vede și simte că mama îl iubește necondiționat, indiferent de situație, indiferent de ce se întâmplă în jur, brațele și căldura mamei sunt mereu deschise, de aceea reprezintă un model de a iubi.”

Cum alegi poveștile pe care le cânți? Ce te atinge suficient încât să devină cântec?

Sincer să fiu, există proiecte în care îmi propun să abordez o anumită temă și proiecte care pur și simplu reprezintă exprimarea unor sentimente, a unor experiențe sau trăiri pe care le-am avut. În cel de-al doilea caz, de obicei totul curge ușor, apare un moment de inspirație, sub influența puternică a unui anumit sentiment și se naște o linie melodică, un text, pe care ulterior le șlefuiesc, dar aproape integral până acum, proiectele s-au născut în mare parte spontan. Aflat sub influența unei anumite trăiri, am încercat să transpun în cântec povestea care a dus la acele sentimente. Ce mă mișcă către un proiect sau altul? E greu de spus, dar cred că iubirea, iubirea în diferitele ei forme. Adică, dacă stau să analizez proiectele mele de până acum, toate s-au născut din iubirea pentru cineva sau pentru ceva. Am avut proiecte în care am spus povestea iubirii la pachet cu greutatea mare a dorului, apoi povești în care acea dragoste cu dor ajunge să se împlinească, să se desăvârșească, piese în care m-am gândit la soția mea, la experiențele noastre în diferite etape. De asemenea, gândindu-mă la proiectul cântecului pentru bunicul meu, e vorba tot de iubirea pentru el, dorul după el, iubirea care merge dincolo de viață. De asemenea, au fost cântece în care am fost mișcat de frumusețea unor obiceiuri ale zonei și asta m-a făcut să îmi doresc să pot transpune în cântec asta, cum este exemplul ultimei piese, învârtita de nuntă. Ideea principală în acest răspuns ar fi aceea că pentru mine personal nu funcționează atât de bine melodia la comandă. Sunt zile în care nu pot crea mai nimic, fiindcă nu mă mișcă ceva suficient de puternic, dar sunt și momente în care o piesă se naște în câteva minute, fiindcă în acele momente nu fac decât să povestesc, să mă exprim, dar prin cântec. De aceea, nici acest act al creației nu cred că ne aparține întru totul, sunt momente în care ai inspirație și momente în care nu există, la fel, situații care te mișcă, situații care nu se infiltrează atât de adânc încât să poți crea. Mi-ar plăcea însă să pot păstra asta, naturalețea creației, așa cum vine ea, așa cum curge ea și oricând vine ea. Nu sunt adeptul unui nou proiect doar pentru că trebuie să bifezi un nou videoclip, nu, sunt adeptul mesajului, al firescului creației, căci de fapt cred că de aceea cântecul popular a supraviețuit și va supraviețui mereu, fiindcă spune povești reale, povești simple, dar complexe prin implicațiile lor interioare.

Tu ești artistul, dar și regizorul propriilor tale proiecte. De la alegerea repertoriului până la ținute și videoclipuri — câtă muncă este în spatele acelui „totul pare simplu”?

Deciziile privitoare la repertoriu, ținute, videoclipuri și tot ceea ce ține de domeniu am încercat să fie luate mereu cât mai natural. Adevărul e că niciodată nu m-am plâns de aceste lucruri, niciodată nu am văzut-o ca pe o greutate. De fapt, cred că dacă te oferi publicului așa cum ești, așa cum simți, nu o să îți fie niciodată greu să iei decizii. Nu cred că trebuie să fii cineva sau să te asemeni cuiva, trebuie să fii tu. Da, există „rigori”, există condiții și modele care îți sunt recomandate din diferite părți, dar eu cred că varianta cea mai bună e să fii tu, doar tu știi ce artist vrei să fii. Pe de altă parte, chiar și a fi tu însuți nu îți va aduce motive de a fi leneș, de a nu te implica. În orice caz, dacă iubești muzica, dacă iubești folclorul, chiar și oboseala, stresul în anumite situații, emoțiile, deciziile mai dificil de luat, toate vor fi „îndulcite” de bucuria că poți face ceea ce faci. În ceea ce privește videoclipurile, este adevărat că pot exista și videoclipuri mai simple, dar eu am considerat că fiecare poveste pe care am ales să o transpun în cântec merită și o „ecranizare”. Trebuie să spun că am avut și șansa de a colabora de fiecare dată cu profesioniști, cu oameni care știu ce fac. Mereu am venit cu ideea principală, dar niciodată nu am refuzat vreo sugestie, vreo altă variantă oferită din partea videografilor, de aceea trebuie să recunosc că în videoclipurile mele se numără și multe idei extraordinare care nu îmi aparțin întru totul. Pe cât se poate, încerc să păstrăm totul cât mai autentic, să avem detalii care să îl transpună pe cel care privește într-un timp și spațiu al frumuseților de altădată. Poate este totuși interesant pentru cei care vizionează un astfel de proiect să știe că, de la nașterea unei melodii până la apariția ei în online, este vorba de câteva luni. Mergi cu ea în studio, găsești variante de orchestrație, se ia legătura cu diferiți instrumentiști, iar la final, când ei termină „spatele”, înregistrează și solistul vocea. Apoi, bineînțeles, se trece la videoclip, unde din nou, pentru 3-4 minute de conținut, se filmează cel puțin 5-6 ore. Așadar, da, lucrurile nu se realizează cu ușurință, dar pentru mine toate reprezintă o plăcere, mă simt nemaipomenit când îmi petrec timpul așa.

„Da, există „rigori”, există condiții și modele care îți sunt recomandate din diferite părți, dar eu cred că varianta cea mai bună e să fii tu, doar tu știi ce artist vrei să fii.”

Conform studiilor tale, sunt curios cum se împacă legea cu harul? Există vreo legătură între justiție și tradiție? Între litera legii și litera doinei?

E o întrebare foarte interesantă și îți mulțumesc că te-ai gândit la asta. Într-adevăr, sunt absolvent al Facultății de Drept și spun asta cu bucurie pentru că a fost o facultate frumoasă, nu lipsită de provocări, dar extrem de interesantă. Să știți că dreptul, legea, se întemeiază și apoi își găsește aplicare în faptele concrete, în realitățile de zi cu zi. Mi s-a părut fabulos atunci când, la începutul facultății, învățam că încheiem fără măcar să știm o mulțime de acte juridice zilnic. Vă dau cel mai banal exemplu: cumpărarea unei pâini, care, teoretic, este un act juridic. Prin urmare, legea nu este nimic fără oameni, iar aplicarea legii fără umanitate cred eu că naște dezastre. De aceea, aș spune că legea și harul ar trebui să se împace. Cred eu că cei mai profesioniști oameni ai dreptului sunt și oameni de calitate, sunt și oameni care înțeleg ființa umană în complexitatea ei. Nu poți trata un caz doar pe baza unor hârtii, a unor date pe baza cărora încadrezi într-un loc sau altul o anumită faptă, ci în orice speță este vorba, în final, despre un om, cu trăiri și sentimente specifice. Justiția a ținut mereu cont și de tradiție, a se vedea din acest punct de vedere ceea ce se numește „legea locului” sau „cutumele”, care se regăsesc într-un spațiu specific, izvoare de drept bazate pe înțelegerea, pe bazele consimțite ale unei comunități. Dacă ne legăm de tradiție, putem observa ușor în istoria dreptului că împrumuturile legislative din alte țări, din alte zone, cu oameni diferiți în simțire și comportament, nu au fost mereu cele mai reușite, ba chiar au destabilizat pe alocuri. De ce? Pentru că legea trebuie să țină cont și de specificul uman al celor cărora se adresează. Și așa ajungem tot la tradiție și identitate românească. Noi suntem concepuți într-un anumit fel, noi ca popor, noi ca români, iar principalul spațiu care păstra această identitate era satul românesc, acolo unde puteai cel mai bine să înțelegi specificul românului. Așadar, și legea are nevoie de har, are nevoie de simțire. Pe de altă parte, e interesant să privești lucrurile și din perspectivă inversă, adică să analizezi o creație, o melodie de folclor, prin ochii dreptului. Și legat de asta, pentru că ai adus în discuție doina: ce altă creație mai expune atât de frumos o așa varietate de „spețe”? În doină regăsim sufletul românului, situațiile lui, de la cele mai banale, până la cele mai speciale, și asta pentru că doina reprezintă o exprimare sinceră, adâncă, a viziunii și simțămintelor românești.

„În doină regăsim sufletul românului, situațiile lui, de la cele mai banale, până la cele mai speciale, și asta pentru că doina reprezintă o exprimare sinceră, adâncă, a viziunii și simțămintelor românești.”

Care a fost cel mai greu moment de până acum în drumul tău? Ai avut vreun moment de cumpănă în care ai fi putut renunța? Ce te-a ținut?

Așa cum am spus, referindu-mă la cariera muzicală de până acum, momentul de cumpănă a fost reprezentat de adolescență, atunci când nu mă mai vedeam cântând decât în privat, acasă. Așa cum am spus, motivul principal pentru care s-a întâmplat acest lucru a fost pentru că vocea era în schimbare și mie nu îmi plăcea neapărat modul în care cântam. Și legat de asta, aș face o paranteză cu o mică întâmplare din acea perioadă. Fiind membru al Ansamblului Cununa din Agnita la acea vreme, eram extrem de pasionat de dansul popular și îmi doream să ajung cât mai departe în dans, însă la majoritatea spectacolelor avem și un moment în care cântam în calitate de solist al ansamblului. Fiind perioada schimbării vocale, am tot încercat să spun profesorilor că nu aș mai vrea să cânt, ci aș prefera să urc pe scenă doar în calitate de dansator. Din bunătate, din încredere, mereu mă împingeau să și cânt, și într-adevăr, nu îi puteam refuza, deși repet, mie nu îmi plăcea ce aud. În fine, un nou spectacol, unul destul de important, cu participarea unor ansambluri profesioniste, care au adus cu ele și sunetiștii proprii, oameni extrem de pregătiți, profesioniști. Vine proba de sunet, vine rândul meu să repet, cânt două strofe, sunt oprit, sunetistul ia microfonul și începe să emită un soi de strigăt amestecat cu cântec, pe o emisie nazală, apoi se oprește și îmi spune: „Cam așa te auzi tu”. Îți poți da seama că am coborât instant de pe scenă și am refuzat să mai cânt în acel spectacol. Acela l-aș putea numi un moment neplăcut, și a fost momentul în care m-am oprit pentru o perioadă din a mai urca pe scenă, asta până când vocea s-a stabilizat, s-a așezat și am reînceput activitatea în mod oficial să-i spunem, pentru că altfel, în privat sau pentru prieteni, nu m-am oprit niciodată din a cânta. Ca o trimitere la mica povestioară pe care am relatat-o, m-am mai întâlnit ulterior cu domnul care mi-a dat atunci o lecție, care acum avea o cu totul altă părere despre modul meu de a cânta, și chiar i-am dat dreptate. Cred că atunci, în copilărie, mi-a făcut un bine într-un fel, fiindcă mi-a arătat că e nevoie să mai aștept puțin. De aceea, dau acest sfat mai tuturor băieților: nu vă speriați când vă veți confrunta cu schimbarea vocii, se va așeza, dar oferiți-vă timpul potrivit. Așadar, în afara perioadei menționate, nu aș putea spune că am întâmpinat piedici sau momente neplăcute, totul a curs firesc și îi dau slavă lui Dumnezeu pentru acest lucru!

Cum reușești să împaci modernul cu arhaicul, fără să trădezi nici pe unul, nici pe altul? Unde se întâlnește cămașa de la Sibiu cu gândul unui tânăr din 2025?

Evoluția lucrurilor din jur este un lucru firesc, nu putem rămâne încrâncenați în tiparele unei anumite perioade, în schimb, putem lua ce este bun dintr-o perioadă sau alta și ne putem însuși acele valori astfel încât să le transpunem în orice timp. Cred că aceasta e și situația arhaicului și a modernului. Piesele folclorice pe care le ducem mai departe, piese care vin dintr-o perioadă mult diferită de cea actuală, aduc cu ele niște învățături, niște trăiri, un întreg bagaj care cred eu că ne poate ajuta și în situații actuale. De aceea, cred că poate exista un echilibru frumos între arhaic și modern. Gust cu plăcere și apreciez și muzica, și vestimentația, și orice lucru al modernității, pentru mine condiția e una singură: bunul simț. Țin mult la el, și acesta e filtrul cel mai important când vine vorba de a adopta noi lucruri care apar.

„Evoluția lucrurilor din jur este un lucru firesc, nu putem rămâne încrâncenați în tiparele unei anumite perioade, în schimb, putem lua ce este bun dintr-o perioadă sau alta și ne putem însuși acele valori astfel încât să le transpunem în orice timp.”

Dacă ai putea trimite o scrisoare copilului care ai fost, ce i-ai spune despre răbdare, despre efort și despre credință?

Cu sinceritate, spun că mă gândesc de multe ori la perioada copilăriei mele, mai ales de când sunt tată. Nu ar fi foarte multe lucruri pe care aș vrea să i le spun copilului Tin. Pot spune cu mulțumire că m-am bucurat de copilărie, că am urmat sfaturile părinților, ceea ce m-a ferit de multe lucruri rele și m-a ajutat pe termen lung. Cred că nu aș schimba aproape nimic.

Ce i-ai spune unui adolescent care nu mai simte legătura cu satul, cu graiul, cu bunicii, cu rugăciunea?

Aceasta este o problemă care într-adevăr mă preocupă. Privesc uneori cu deznădejde comportamentul anumitor adolescenți. Nu e nevoie nici să judecăm și nici să tragem concluzia automat, căci totuși, trebuie să recunoaștem că adolescența este o perioadă mai rebelă pentru majoritatea dintre noi, dar oricum, ceea ce mă îngrijorează este valorile în care cred. Și aici intervine tocmai ce ai spus, legătura cu satul, cu bunicii, cu graiul, cu identitatea noastră pe scurt. Valul de importuri din alte culturi, cu totul diferite, pare că îi face să își dorească anularea legăturii cu rădăcina adevărată, ceea ce doare pentru unul ca mine. Să nu fiu înțeles greșit, și mie îmi plac alte culturi, îmi place să le explorez, să împrumut ceea ce e de folos, dar trăiesc cu impresia că majoritatea luăm tocmai ce nu e de folos. Astfel, cred că i-aș spune scurt, pentru că adolescenții oricum nu au timp să asculte… Păstrează ceea ce îți place, fii “cool”, vorbește două cuvinte în română și patru în altă limbă, fii așa cum vrei, dar asumat; unic și original vei fi doar când vei ști să îți recunoști rădăcina, trecutul, istoria, limba, bunicii. Fii un supererou, niciodată supereroul nu își uită originea, deși cucerește lumea. Apoi, când o să le ai pe toate, când o să vezi toată lumea și o să știi tot ce mișcă, crede-mă că singurul loc care te va liniști va fi acasă.

„Fii un supererou, niciodată supereroul nu își uită originea, deși cucerește lumea. Apoi, când o să le ai pe toate, când o să vezi toată lumea și o să știi tot ce mișcă, crede-mă că singurul loc care te va liniști va fi acasă.”

„Să aduci Lumină oriunde ești” – un interviu cu Aura Dobre, jurnalistă, documentaristă și om al culturii vii. Despre rost, memorie și frumusețea lucrurilor făcute cu adevăr. 

Sunt oameni care nu aleg o carieră, ci o chemare. Oameni pentru care profesia nu e un titlu, ci o formă de a locui cu rost în lume. Aura este unul dintre acești oameni. Cu o carieră impresionantă în jurnalismul documentar și cu o trecere curajoasă către managementul cultural, parcursul ei profesional se citește ca o pledoarie pentru adevăr, autenticitate și respect față de memorie. De la interviuri cu supraviețuitori ai Holocaustului la transformarea unui muzeu-simbol într-un spațiu viu al comunității, Aura și-a pus amprenta nu doar pe povești, ci și pe oameni. Oameni ale căror chipuri uitate, voci tremurate, suferințe greu de pus în cuvinte, au fost aduse în fața camerei. Și le-a redat demnitatea prin atenție, prin respect, prin tăcerea care însoțește adevărul.

Într-o lume care adesea confundă vizibilitatea cu valoarea, Aura a ales drumul greu – acela al profunzimii, al muncii fără compromis și al unei etici personale de neclintit. Iar ceea ce rămâne în urma sa nu sunt doar reportaje, expoziții sau proiecte culturale, ci o lumină caldă, de om care a știut să asculte, să înțeleagă și să transmită mai departe.

Am vorbit cu Aura despre ce înseamnă să rămâi întreg într-o lume grăbită, despre jurnalism ca formă de empatie, despre cultură ca rezistență și despre cum să nu te pierzi pe tine când lumea îți cere să fii altcineva, despre curajul de a spune povești adevărate, despre ce înseamnă să transformi un muzeu într-o sursă de inspirație și despre ce le-ar spune tinerilor care încă mai cred în frumusețea unei munci făcute cu suflet. Acest interviu este o întâlnire cu un om care crede în adevăr, chiar și atunci când doare. Care nu se teme de întuneric pentru că, așa cum spune chiar ea, lumina vine din oameni.

Cred și trăiesc fiecare gând transpus în vorbele acestui interviu grăitor, și mai mult decât atât în tăria și verticalitatea pe care le-am descoperit la Aura de când am cunoscut-o.

Să începem, așadar.

„Asta vreau să fiu” mi-am zis. „Asta vreau să fac”. Să descopăr oameni, povești, locuri și să le dau mai departe celor care nu pot ajunge direct la ei/ele.”

 

Cum v-ați dat seama că jurnalismul este mai mult decât o profesie – că este un drum personal?

Jurnalismul a apărut în viața mea pe la 20 de ani. Atunci am văzut cum lucrează un grup de jurnaliști de la BBC. Jurnaliștii au venit de la Londra în România la câteva luni după Revoluția din decembrie 89. I-am văzut pe toți cum lucrau. Erau vreo 8-9 în echipă, dar fiecare știa ce are de făcut. Ce m-a uimit atunci a fost felul în care au venit cu lecțiile învățate. Aveam să aflu mai târziu că doar documentarea pentru emisiunile filmate în România a durat câteva luni. Totul era pus la punct pe hârtie dinainte. Știau cu cine urmează să se întâlnească, la ce oră e cel mai bine să filmeze interviul, când e bine să filmeze ilustrație, peisaje. Nu era nimic improvizat. Știau cum să pună și cui să pună întrebările. Nu erau niște roboței, însă. Erau plini de emoție, de empatie. Erau aproape de oamenii pe care îi intervievau. Reportajele au fost deosebite. Le-am urmărit cu sufletul la gură. „Miroseau” a profesionalism, dar și a drag și respect pentru munca pe care o făceau. Și atunci am știut. „Asta vreau să fiu” mi-am zis. „Asta vreau să fac”. Să descopăr oameni, povești, locuri și să le dau mai departe celor care nu pot ajunge direct la ei/ele. Asta după ce toată copilăria și adolescența mi-am dorit să fiu medic. Pediatru. Am dat examen la Medicină. Era în ’88. Am picat cu… seninătate din cauza chimiei. Medicina și dorința de a fi în preajma copiilor au rămas cu mine, însă. Dar am ales Jurnalismul, considerând că este un alt fel de Medicină!

Am început să lucrez într-o redacție încă din primul an de facultate. Unul dintre profesori ne-a propus să facem practică…sau să mergem în timpul liber în diferite redacții. Era fascinant să-i văd pe cei pe care îi știam doar după semnătura din ziare. Bunicul meu m-a învățat literele citindu-le în ziarul „România Liberă” la care era abonat pe vremuri. Am împărțit câțiva ani clădirile, birourile, redacțiile cu oameni de la care am „furat” meseria de jurnalist. Faptul că i-am putut vedea cum lucrează, a fost o mare șansă pentru mine. Iar viața mea a prins un alt sens. Am plecat de la presa scrisă , am lucrat în radio, în comunicare și în televiziune. Și nu regret că am ales acest drum. Sau poate el m-a ales pe mine.

„eu cred că jurnalismul adevărat înseamnă profunzime și adevăr. Altfel este o scenetă ieftină regizată de cine plătește mai mult. Jurnalismul adevărat nu poate să fie clădit pe compromisuri, de nici un fel.”

„Un supraviețuitor de la Auschwitz, care scria niște poezii extraordinare mi-a spus „Vă aștept de 70 de ani ca să îmi spun povestea”. Sau o doamnă de aproape 90 de ani m-a așteptat două ore în holul hotelului din Tel Aviv „ca să-mi spună ce are pe suflet”. Am filmat interviul în camera în care eram cazată. Peste 6 luni doamna a decedat, nu înainte de a-mi trimite o scrisoare de mulțumire pentru interviu.”

 

În cei aproape 20 de ani în TVR, ați atins zone sensibile ale memoriei colective – Auschwitz, Transnistria, comunitățile românești istorice. Ce v-a marcat cel mai profund în contactul cu aceste povești?

Din 2015 am început să lucrez, întâmplător la seria de documentare „Amintiri din infern” dedicată supraviețuitorilor Holocaustului, originari din România. Lucram de câțiva ani în Televiziunea Română și mare parte din emisiunile realizate de mine erau dedicate românilor din străinătate, dar seria aceasta de documentare a fost altceva. S-au adunat în total 30 de episoade care au rămas în arhiva TVR. Am filmat în Polonia, în Israel, în România și ar fi trebuit să ajung și în Transnistria – în Ucraina de azi, dar a venit pandemia și apoi războiul și nu am mai ajuns ( dar am colaborat foarte bine cu jurnaliștii talentați de la BucPress TV din Cernăuți care au filmat în locurile în care nu am ajuns noi. Toată seria acesta m-a pus în fața unor oameni care au trăit în cel mai întunecat infern „construit” de alți oameni. Au fost niște întâlniri memorabile. Un supraviețuitor de la Auschwitz, care scria niște poezii extraordinare mi-a spus „Vă aștept de 70 de ani ca să îmi spun povestea”. Sau o doamnă de aproape 90 de ani m-a așteptat două ore în holul hotelului din Tel Aviv „ca să-mi spună ce are pe suflet”. Am filmat interviul în camera în care eram cazată. Peste 6 luni doamna a decedat, nu înainte de a-mi trimite o scrisoare de mulțumire pentru interviu.

Poate într-o zi voi avea timp să aștern pe hârtie poveștile mele trăite lângă oamenii aceștia. Le sunt recunoscătoare tuturor că au avut încredere în mine să îmi povestească cele mai crunte momente din viața lor și a familiilor lor.

Un alt proiect de suflet a fost cel dedicat românilor din comunitățile istorice din jurul României. Acolo, cu ei la un pahar de vorbe, am înțeles cum este să fi cu adevărat român. Să-ți iubești neamul, Țara Mamă, limba, tradițiile și să nu renunți niciodată, în ciuda tuturor constrângerilor. Românii din Maramureșul Istoric de dincolo de Tisa sau cei din sudul Basarabiei istorice îmi sunt și acum aproape, grație rețelelor sociale.

Acestea sunt două dintre cele mai importante proiecte ale mele ca jurnalist și producător de televiziune. Dar pot sa spun acum că toate proiectele jurnalistice în care am lucrat au bucăți din sufletul meu în ele.

„Când am ales să lucrez în TVR pentru un astfel de jurnalism m-am dus. Pentru povești reale spuse firesc, cu emoție, cu lacrimi în colțul sufletului sau care se prelingeau pe obraz în timp ce vizionam filmările sau la montaj. Superficialul și compromisul nu au fost deloc prietenii mei în meseria de jurnalism.”

 

⁠Într-o lume tot mai rapidă și superficială, cum mai poate jurnalismul documentar să păstreze profunzimea și adevărul? Unde găsim azi „timp” pentru povești reale?

Când am ales să lucrez în TVR pentru un astfel de jurnalism m-am dus. Pentru povești reale spuse firesc, cu emoție, cu lacrimi în colțul sufletului sau care se prelingeau pe obraz în timp ce vizionam filmările sau la montaj. Superficialul și compromisul nu au fost deloc prietenii mei în meseria de jurnalism. Munca în televiziune este una de echipă. Am avut parte de oameni extraordinari alături de care am străbătut țara și câteva părți din Europa care mi-au înțeles felul de a lucra. Uneori filmam până noaptea târziu și uitam să mai mâncăm. Cădeam rupți de oboseală și dimineața o luam de la capăt când eram în deplasare. A fost greu până am ajuns la echipa funcțională, dar a meritat. Apoi au fost profesioniștii alături de care am montat imaginile, care au dat voce textelor scrise de mine în nopțile mele de la Câmpina. Da, toate s-au făcut cu pasiune și cu dăruire din partea tuturor și pentru asta și azi le sunt recunoscătoare.

Și revenind la întrebare, eu cred că jurnalismul adevărat înseamnă profunzime și adevăr. Altfel este o scenetă ieftină regizată de cine plătește mai mult. Jurnalismul adevărat nu poate să fie clădit pe compromisuri, de nici un fel. Iar timp pentru povești reale … se găsește cu condiția să vrei să le găsești și să dai din timpul tău poveștilor nescrise, nespuse, dar care așteaptă la un colt de gând să fie găsite.

⁠După atâția ani de televiziune, cum a fost tranziția către management cultural? Ce a însemnat pentru dvs. să coordonați un spațiu simbolic precum Castelul Iuliei Hașdeu?

Nu m-am gândit niciodată că voi renunța la jurnalism. Nici eu și nici cei din jurul meu. Dar „never say never”. În 2019 m-am înscris, după 22 de ani de la terminarea facultății, la un Master de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor la Facultatea de Litere din cadrul Universității București. A fost o experiență inedită, mai ales că aveam colegi mai mici ca vârstă decât fiul meu! Dar acolo l-am descoperit pe Bogdan Petriceicu Hașdeu. Locuiesc în Câmpina din 2001, și înainte de a ne muta în Câmpina, Castelul și povestea Iuliei Hașdeu nu-mi erau străine pentru mine. Fusesem în vizită o data sau de două ori, iar activitățile care se organizau o data sau de două ori pe an acolo nu mă atrăgeau. Dar fiind la Master am descoperit un alt Hașdeu, despre care mi-ar fi plăcut să fi auzit mai demult. Așa că în momentul în care am putut să lucrez la Muzeul Memorial „B. P. Hașdeu” am renunțat la jobul meu de producător tv și am zis că ar fi momentul să-mi pun în joc priceperea, experiența de viață și profesională ca să transform locul sumbru și aproape mort într-un muzeu viu, deschis tinerilor și copiilor. Trecerea a fost destul de bruscă, dar nu regret că am făcut această alegere.

„Muzeul Memorial „B.P. Hașdeu” este singurul din țară dedicat familiei Hașdeu și mai ales personalității savantului născut în Cristinești, lângă cetatea Hotin din Basarabia de altă data. Rostul unui muzeu memorial este, în primul rând, de a spune și de a păstra vie povestea personalității al cărei nume îl poartă. Și, slavă domnului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost o personalitatea enciclopedică.”

 

Cum se face cultură vie într-un loc-memorial, adesea perceput ca „al trecutului”? Ce mecanisme ați găsit pentru a aduce acolo public tânăr, viu, implicat?

Cultura este vie dacă ești interesat să promovezi viul din povestea în care îți este dat să lucrezi. Într-un secol în care tehnologia este aproape stăpână pe realitatea noastră, când informațiile sunt la un click distanță, ca să atragi tineri și copii într-un muzeu aproape sumbru și prăfuit îți trebuie curaj și tărie. Să schimbi mentalități precum „dar așa ceva nu s-a mai făcut”, „până acum am făcut altfel și cine voia să vină venea oricum”, „ primim bani puțini de ce să facem mai mult” etc. După mine este o gândire păguboasă, un fel de cancer moral care a evoluat în timp și acum ne confruntăm cu o metastază și orice tratament pare fără efect. Ca să schimbi ceva trebuie să te implicit 100% , să nu asculți ce spune lumea, ce spun babele satului sau atotștiutorii din social media. Ciudat a fost să descopăr că mulți dintre vocalii care contestau toate schimbările nu vizitaseră deloc Muzeul, habar nu aveau ce se întâmplă acolo, că expoziția permanentă era…permanentizată de 30 de ani aproape. Dar partea bună a fost că datorită unor profesori și educatori dedicați am reușit să aduc tineri si copii fascinați de poveștile de viață ale familiei Hașdeu. Am organizat ateliere de creație, expoziții, concursuri, festivaluri și concrete. Artiștii invitați au fost din România și din străinătate. Și așa dintr-un loc sumbru și ocolit Muzeul și grădina lui au devenit locuri de întâlnire pentru oamenii deschiși la minte și la suflet.

Care este rostul unui muzeu în secolul XXI? E doar un loc de vizitat, sau poate deveni un actor în societate?

Muzeul Memorial „B.P. Hașdeu” este singurul din țară dedicat familiei Hașdeu și mai ales personalității savantului născut în Cristinești, lângă cetatea Hotin din Basarabia de altă data. Rostul unui muzeu memorial este, în primul rând, de a spune și de a păstra vie povestea personalității al cărei nume îl poartă. Și, slavă domnului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost o personalitatea enciclopedică. Apoi un muzeu nu este doar un ghișeu unde se vând bilete și ai parte sau nu de un tur ghidat impresionant care se termină repede în 10 minute după care poți să cumperi suveniruri kitsch-oase care să mai aducă un bănuț în cine știe ce punguță! Un muzeu, așa cum este cel de la Câmpina, ar trebui să fie un Centru cultural dedicat comunității în primul rând. Activitățile culturale, evenimentele speciale, expozițiile, târgurile tematice care promovează autenticul local ar trebuie să primeze. Un muzeu folosit cu pricepere este un instrument de promovare pentru întreaga regiune. Dar pentru a transforma un muzeu tern într-un punct de atracție pe harta culturală a țării sau a lumii trebuie să ai oameni dedicați, pricepuți în ceea ce fac și mai ales factori de decizie care să înțeleagă că „profitul” adus de un așezământ cultural nu se cuantifică doar în bani.

„Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi suntem purtători de Lumină, de un Foc care arde sau măcar mocnește. Și depinde de fiecare dintre noi cum întreținem acel foc din noi care ne luminează sufletul și calea.”

⁠Ați spus odată că „lumina vine din oameni”. Ce fel de oameni v-au adus lumină în carieră? Ați avut mentori sau oameni-simbol care v-au schimbat direcția?

Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi suntem purtători de Lumină, de un Foc care arde sau măcar mocnește. Și depinde de fiecare dintre noi cum întreținem acel foc din noi care ne luminează sufletul și calea. Oamenii mei de lumină au fost cei care m-au ales să le transmit mai departe poveștile. Cei pe care nicio suferință nu i-a făcut să renunțe la frumosul din ei, oricât de greu le-a fost. Mă întorc la seria documentarelor „Amintiri din infern” și am și acum în minte chipul unuia dintre oamenii care au trecut prin Auschwitz. Doar el și tatăl său au supraviețuit. S-a întors din iad și si-a continuat studiile la Conservator. A ajuns unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. A scris și, atunci în 2019, când l-am cunoscut, încă mai compunea muzică. L-am întrebat cum, de unde își găsea puterea să compună o muzică atât de liniștitoare pentru suflet, având în vedere infernul trăit în tinerețe. Nu s-a lăsat înfrânt de întuneric, mi-a spus atunci. A venit cu frumosul din el și a luminat răul. Asta am învățat de la oamenii aceștia că niciun rău nu te poate atinge când tu ai o Lumină în tine, când ești autentic și sincer cu tine. Mai devreme sau mai târziu Adevărul și Lumina vor triumfa.

Și am mai spus, chiar tu, Florin, ești unul din oamenii de la care am învățat multe atunci când ne-am întâlnit prima data și am aflat despre implicarea ta în proiectul bibliotecilor de la sat. Dacă tu ai reușit când nu aveai nimic decât o idee, eu ce scuză aș avea să nu pot să duc la capăt ce a ce mi-am propus, oricât de greu ar părea? Și de la tine am învățat că nimic nu este imposibil dacă vrei cu adevărat. Pentru asta îți sunt recunoscătoare!

„A venit cu frumosul din el și a luminat răul. Asta am învățat de la oamenii aceștia că niciun rău nu te poate atinge când tu ai o Lumină în tine, când ești autentic și sincer cu tine. Mai devreme sau mai târziu Adevărul și Lumina vor triumfa.”

Dacă ar fi să alegeți un singur proiect – unul singur – din toată cariera dvs., care ar fi acela și de ce? Ce poveste nu v-a lăsat să dormiți?

„Amintiri din infern” este proiectul care nu m-a lăsat să dorm. Filmarea de la Auschwitz – Birkenau nu o voi uita niciodată. Ce am simțit acolo în lagăr. Am stat câteva ore să filmăm. Am mers în picioarele goale prin iarba aceea crescută peste cenușa care cândva fusese poate un copil, o bunică sau un unchi. Mă durea fiecare pas. A fost greu. Apoi când am ajuns în Ierusalim la Yad Vashem, în ultima sală, Sala Numelor când milioanele de chipuri ale celor pe care naziștii i-au transformat în numere, mă priveau, am înțeles că am un rost și rostul meu este să le spun povestea. Cât pot eu de obiectiv. Și nu am să uit serile târzii când terminam de filmat interviurile zguduitoare în care bunicii fără copilărie din fața mea povesteau ca și când atunci se întâmplau faptele crunte de viețile lor de când aveau 5-6 ani…și mă retrăgeam pe malul mării căutând eu însămi liniștea de care sufletul meu avea nevoie ca a doua zi să o ia de la capăt.

„Amintiri din infern” este proiectul care nu m-a lăsat să dorm. Filmarea de la Auschwitz – Birkenau nu o voi uita niciodată. Ce am simțit acolo în lagăr. Am stat câteva ore să filmăm. Am mers în picioarele goale prin iarba aceea crescută peste cenușa care cândva fusese poate un copil, o bunică sau un unchi. Mă durea fiecare pas. A fost greu.”

 

Ce înseamnă „profesionalism” pentru dvs.? E o chestiune de rigoare tehnică sau de etică și inimă?

Să fii sincer, autentic în profesia ta. Să nu faci compromisuri în meseria ta. Să nu renunți la nimic din ce te definește doar pentru a fi pe placul mulțimii. Mulțimea se poate transforma oricând în haită gata să te sfâșie sau să te ardă în piața publică. Trebuie să cunoști foarte bine ceea ce faci, să studiezi și să fi la curent cu toate noutățile din domeniul tău. Dar dincolo de toate cel mai important este să nu te minți tu pe tine însuți și să alegi mereu Adevărul chiar dacă asta te va face să pierzi privilegii sau oameni. Important e să nu te pierzi pe tine însăți/însuți. Și să nu te compari cu nimeni. Ai drumul tău și dacă e musai să fii în competiție cu cineva să fii cu tine însuți. Să fii mai bun decât ai fost ieri.

„Să nu faci compromisuri în meseria ta. Să nu renunți la nimic din ce te definește doar pentru a fi pe placul mulțimii. Mulțimea se poate transforma oricând în haită gata să te sfâșie sau să te ardă în piața publică.”

 

Ce credeți că lipsește cu precădere sectorului cultural din România astăzi? Cum credeți că ar putea fi resuscitat de la nivel micro (local) până la nivel central?

Este nevoie de oameni dedicați, instruiți, deschiși noului și pricepuți în folosirea noilor tehnologii. E nevoie de oameni care să transmită și să nu urmărească profitul imediat. Dar cum în România de azi cultura este subordonată sau depinde de politic e nevoie ca oamenii politici care decid să înțeleagă că profitul din cultură este mai puțin văzut în conturile din bănci și că investiția în cultura adevărată este mai mult decât necesară într-o țară în care reperele morale sunt pe cale de dispariție. Activitatea culturală atârnă de bugetele locale și de obicei consilierii locali, județeni, primarii unor localități mai mari sau mai mici nu prea înțeleg că investiția în cultură este esențială. Și educația prin cultură poate fi o șansă pentru noi ca nație…dar și o șansă pentru o localitate să se dezvolte. Dar pentru asta îți trebuie implicare, viziune, bun simț și respect pentru patrimoniu cultural autentic dar și pentru oameni.

„Activitatea culturală atârnă de bugetele locale și de obicei consilierii locali, județeni, primarii unor localități mai mari sau mai mici nu prea înțeleg că investiția în cultură este esențială. Și educația prin cultură poate fi o șansă pentru noi ca nație…dar și o șansă pentru o localitate să se dezvolte. Dar pentru asta îți trebuie implicare, viziune, bun simț și respect pentru patrimoniu cultural autentic dar și pentru oameni.”

Mulți tineri se simt pierduți între idealism și pragmatism. Ce le-ați spune tinerilor care vor să se apropie de jurnalism sau de cultură? De unde să înceapă?

Nu sunt eu chiar bună de dat sfaturi, când eram tânără nu ascultam de sfaturi, trebuia să experimentez eu pe pielea mea ceva până să mă conving că e bine sau rău pentru mine. Deși au trecut niște ani…în privința asta nu prea m-am schimbat. Dar pot să spun din experiența mea că nu rezistă nimic în viață dacă nu ești sincer cu tine, dacă nu depui efort, dacă nu te instruiești continuu, dacă nu accepți că „gloria” poate să însemne și o strângere de mână nu numai o mașină în garaj, că bucuria înseamnă când vezi că munca ta folosește unor oameni care poate nu te vor cunoaște niciodată. Faima imediată se duce exact cum a venit. Este la modă să te lași modelat de cerințele lumii din jur. Important este să fii, repet, autentic. Când rămâi tu cu tine însuți să nu-ți fie rușine de tine. E greu, dar nu imposibil să fi TU însuți când ceilalți vor să fie altcineva. Și este important să muncești pentru visul tău, oricât de greu ar fi. Cazi, îți oblojești rănile și mergi mai departe. Chiar dacă ești singur pe drumul tău, la un moment dat vei întâlni oameni care gândesc ca tine. Și mai ales învață de la oricine și din la orice situație care îți iese în cale. Și să fii curajos. Și generos. Și recunoscător pentru această călătorie fantastică numită viață!

„gloria” poate să însemne și o strângere de mână nu numai o mașină în garaj, că bucuria însemană când vezi că munca ta folosește unor oameni care poate nu te vor cunoaște niciodată… învață de la oricine și din la orice situație care îți iese în cale. Și să fii curajos. Și generos. Și recunoscător pentru această călătorie fantastică numită viață!”

Dacă ați putea trimite un mesaj – un gând, un principiu – către Aura de 25 de ani, ce i-ați spune? Dar către cititorii de azi care încă mai cred în puterea adevărului și a frumosului?

Aurei de acum 30 de ani (deja!) i-aș spune că e bine ce face. Să meargă pe drumul ei. Nu e presărat cu flori, ba uneori chiar cu ghimpi, dar în cele mai grele momente să fie sigură că nu este singură că în ea este Adevărul și Puterea care o susțin. Să continue să facă ceea ce îi place. I-aș spune să-și facă mai mult timp pentru ea, să călătorească și mai mult și să scrie, să scrie tot ce vede și ce simte și să nu lase pe mai târziu.

Iar pentru cei care se simt derutați într-o lume a compromisului, a profitului cu orice preț, al „fentării” regulilor de dragul unor beneficii efemere le spun așa: fiți voi cei mai buni prieteni ai voștri, fiți fericiți și bucuroși de această călătorie numită viață. Nicio secundă nu îți este promisă, așa că trăiește cu intensitate fiecare clipă. Să nu faci rău. Să aduci Lumină oriunde ești. Am auzit zilele trecute sfatul unui domn mai în vârstă decât mine: trăiește în Lumea asta dezorganizată ca și când nu ai fi din ea, dar când nu mai ești în ea să-ți fie simțită lipa. Să fim fericiți și recunoscători. Senini la suflet și cu soarele în priviri.

„Nicio secundă nu îți este promisă, așa că trăiește cu intensitate fiecare clipă. Să nu faci rău. Să aduci Lumină oriunde ești. Am auzit zilele trecute sfatul unui domn mai în vârstă decât mine: trăiește în Lumea asta dezorganizată ca și când nu ai fi din ea, dar când nu mai ești în ea să-ți fie simțită lipsa.”

 

Emanoil Bucuța: Memoria vie a culturii, reîntoarsă acasă

Pe 19 iulie, în satul transilvănean Dăișoara, va avea loc un eveniment de o simbolistică rar întâlnită: lansarea volumului „Emanoil Bucuța în memorii” de Lucia Borș-Bucuța, chiar în localitatea natală a mamei scriitorului și în biblioteca ce-i poartă numele. Acest moment cultural nu este doar o lansare de carte, ci o celebrare a memoriei, a rădăcinilor și a unei contribuții intelectuale care a traversat decenii. „Biblioteca este ținerea de minte a omenirii” – afirma Bucuța, definind într-o singură frază forța tăcută, dar transformatoare, a cărților. Și a înțeles să o materializeze, dăruindu-și contribuția nu doar prin scris, ci și prin fapte, atât Emanoil cât și succesorul acestuia, Florin Bucuțea, care a reînființat această bibliotecă în anul 2019 în semn de omagiu pentru acela care a fost Emanoil Bucuța și în semn de prețuire a locurilor natale.

,,căutați și veți găsi” spune într-un verset. Când vorbesc despre Dăișoara, implicit amintesc de Emanoil Bucuța, despre care spun că i-am călcat pe urme fără ca măcar să știu.

Am căutat, am întrebat și am aflat. Administrația Cimitirelor si Crematoriilor Umane București m-a îndrumat să găsesc locul de veci al celui care a fost EMANOIL BUCUȚA, dăișorean de-al meu, sau mai bine zis, eu dăișorean de-al lui.
,,domnu’ acela învățat de la București” mi-l numeau bătrânii satului când întrebam de el, a fost scriitor, poet și membru corespondent la Academia Română, fondator și director al revistei de epocă ,,Boabe de grâu”, Emanoil a adoptat numele de Bucuța (numele mamei lui înainte de căsătorie) ca semnătură literară și, din 1927, ca nume oficial. Am adus cu mine o lumânare de la biserica din sat – Parohia Ortodoxă Dăișoara și o mână de pământ din locul din care a fost plămădit cu mulți ani în urmă, pământ pe care i-am așezat un portret.

Odihnă veșnică!”

Un destin literar născut din rădăcini adânci

Emanoil Bucuța s-a născut în 1887 și, deși viața sa a fost legată în mare parte de București, el și-a purtat mereu satul mamei sale – Dăișoara, județul Brașov – în suflet și în conștiință. Nu este deloc întâmplător faptul că, în mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1944, Emanoil Bucuța finalizează, din proprie inițiativă și cu sprijinul comunității, construcția Căminului Cultural din Dăișoara. Tot atunci, pune bazele unei biblioteci publice – semn al convingerii sale profunde că educația și cultura sunt elementele esențiale ale emancipării unei comunități. „Inițiativa înființării unui Cămin Cultural în localitatea Dăișoara se conturează în anul 1936 și aparține lui Emanoil Bucuța, dăișoreanul care ajunsese în funcția de director al Casei Școalelor din București, precum și lui Pumnea Gheorghe, învățătorul satului […] entuziasmul dăișorenilor face ca Emanoil Bucuța să se reîntoarcă în comună și să doneze 100.000 lei pentru Căminul Cultural.” spuneau  Ioan Pumnea și Emil Poenaru în „Dansul dăișorean”.

Scriitor, editor, promotor al culturii naționale

Emanoil Bucuța a fost membru al Academiei Române, scriitor, poet, eseist, jurnalist și editor. A condus revista „Boabe de grâu”, una dintre cele mai influente publicații culturale interbelice, în paginile căreia a promovat literatura română autentică și vocile importante ale epocii. Opera sa cuprinde poezie, eseuri și scrieri despre identitate, spiritualitate și istorie. A fost un spirit profund ancorat în valorile naționale, dar deschis modernității și dialogului cultural.

Biblioteca „Emanoil Bucuța” din Dăișoara – o renaștere a memoriei

În 2019, la inițiativa lui Florin Bucuța, un alt fiu al satului, biblioteca din Dăișoara a fost reînființată și redenumită în onoarea marelui cărturar. Este mai mult decât o instituție: este un act de continuitate culturală. Biblioteca „Emanoil Bucuța” are ca scop promovarea lecturii, păstrarea identității locale și oferirea unui spațiu viu pentru dialog intergenerațional și evenimente culturale.

Într-o epocă în care satul românesc se luptă cu uitarea și depopularea, astfel de inițiative sunt nu doar binevenite, ci esențiale. Biblioteca devine, astfel, un loc al aducerii-aminte, dar și al construirii viitorului.

19 iulie 2025 – o zi cu rezonanță în istoria locală și numai

Evenimentul din 19 iulie aduce împreună oameni ai cărții și ai locului. Vor participa Florin Bucuțea (inițiatorul bibliotecii), Corina-Mihaela Apostoleanu și Luminița Stelian (Biblioteca Județeană Constanța), precum și Ruxandra Nazare (Biblioteca Județeană Brașov), toți contribuind la omagierea vie a celui care a crezut în puterea cuvântului.

Volumul „Emanoil Bucuța în memorii”, semnat de Lucia Borș-Bucuța, reconstituie prin documente, amintiri și mărturii portretul unui intelectual de marcă, întorcându-l simbolic în locul unde, cu decenii în urmă, el însuși a zidit cărămizile cunoașterii.

Vă așteptăm așadar la evenimentul de lansare, începând cu orele 11.00, în Biblioteca Rurală „Emanoil Bucuța” din Căminul Cultural din localitatea Dăișoara, județul Brașov.

Un omagiu și o promisiune

Prin acest eveniment, Dăișoara nu doar că își onorează trecutul, ci îl integrează în prezent, reafirmând că memoria culturală nu este o povară, ci o resursă. Biblioteca „Emanoil Bucuța” este, așa cum ar fi spus fondatorul său, o formă de „ținere de minte a omenirii” — și, în același timp, o formă de iubire pentru loc, oameni și spiritul lor creator.

„Eu sunt copilul orașului care a visat mereu satul.”

Există oameni care se nasc în povești, și oameni care aleg să le scrie. Anamaria Lăcătuș nu s-a născut cu dealul la geam, nici cu șezătorile în pragul casei. A copilărit într-un apartament din Focșani, cu sunetele orașului în fundal și cu vise care miroseau a fân, deși fânul nu era nicăieri aproape. Dar poate tocmai din absență s-a născut această dorință profundă, dureroasă și frumoasă de a recupera, de a înțelege, de a construi – nu doar o carieră, ci o punte între trecut și prezent, între ce suntem și ce alegem să devenim.

Ana, îmi place să spun că interpretează povești cu glasul. Cântă dintr-un loc sincer, necosmetizat, unde folclorul nu este decor. Este artistul care nu a moștenit o lume, ci a căutat-o cu răbdare, a documentat-o cu luciditate și a iubit-o cu toată ființa. A dus tradiția la universitate și universitatea în suflet, și a reușit să transforme licența într-un manifest identitar, un jurnal artistic și o formă de rezistență culturală.

Vulnerabilitatea și fragilitatea sunt forța ei, iar în interviul care urmează vreau să vă arătăm un fel de spovedanie artistică, o călătorie prin devenire, un document viu despre cum se naște un om al tradiției într-o lume modernă, cum se țese o identitate între versuri culese, scene mari și întrebări grele. Este vocea unei generații care nu se mulțumește să reproducă, ci simte nevoia să înțeleagă. Și dacă există un fir roșu în tot ce face, acela este adevărul – spus clar, cântat curat și trăit cu toată inima.

Cum arăta copilăria ta? Ce fel de muzică se auzea în casa copilăriei tale și cum te-a atins pentru prima oară dorința de a cânta?

Eu sunt copilul orașului care a visat mereu satul. Am crescut într-un apartament din Focșani, nu într-o gospodărie cu miros de fân. Dar poate tocmai asta m-a făcut să-mi doresc mai mult: să reconstruiesc o lume pe care nu am primit-o, dar am ales să o caut.
În casa copilăriei mele se auzeau de toate: de la orchestra lui Advahov, la Freddie Mercury și Queen. Așa am învățat că muzica nu are ziduri, ci doar porți deschise.
Dorința de a cânta nu a fost influență, ci mai mult instinct. Îmi găseam melodiile în orice, pasiunea m-a ales pe mine și s-a așezat acolo, neclintit, pentru totdeauna.

„În casa copilăriei mele se auzeau de toate: de la orchestra lui Advahov, la Freddie Mercury și Queen. Așa am învățat că muzica nu are ziduri, ci doar porți deschise.”

Ții minte prima dată când ai urcat pe o scenă? Ce ți-a rămas în inimă din acel moment? A fost frică, bucurie, ceva ce te-a schimbat?

Prima urcare pe scenă a fost pe la 5-6 ani, la un concurs de muzică ușoară. Era foarte mult zgomot, poate niște baloane în jur și o rochie tip gogoșar care nu-mi era pe plac. Sincer? Nu-mi amintesc emoții adânci, dar știu sigur că acolo s-a scris primul vers din cariera mea.
Momentul care m-a schimbat cu adevărat a venit la 10 ani, de Dragobete. Am cântat „Cine iubește și lasă”, o piesă cu greutate, pe care poate nici azi n-aș avea curajul s-o abordez ușor. Atunci am simțit ce înseamnă responsabilitatea unei scene. Am înțeles că aplauzele nu se cer. Se câștigă.

„Am înțeles că aplauzele nu se cer. Se câștigă.”

 

Ai crescut într-o zonă cu tradiții vii. Ce rol a jucat familia sau comunitatea ta în modelarea artistului care ești astăzi? Cine te-a încurajat cel mai mult?

Eu am fost copilul care și-a crescut tradiția cu mâinile goale, nu a fost moștenită pe tavă, neavând pe nimeni in familie să mă poată ghida din punct de vedere muzical. Tocmai pentru că nu am avut satul în curte, mi l-am construit în suflet.
Familia mea mi-a dat încredere, dar cel care m-a modelat artistic cu adevărat a fost Maricel Ghinea. A văzut în mine ce nici eu nu știam să văd. A avut curajul să mă pună în fața unor orchestre mari și să-mi spună: „Du-te, tu ai ce spune”.
Mama a fost firul roșu, mi-a adunat versuri culese de la bătrâna Marioara Grosu, mi-a povestit despre străbunica mea și despre cântecele care nu se mai spun. Tatăl meu a fost sprijinul tăcut.

„Eu am fost copilul care și-a crescut tradiția cu mâinile goale, nu a fost moștenită pe tavă, neavând pe nimeni in familie să mă poată ghida din punct de vedere muzical. Tocmai pentru că nu am avut satul în curte, mi l-am construit în suflet.”

Cânți despre sat, despre lume, despre suflet. Cât din muzica ta vine din observație și cât din trăire directă?

Muzica mea e o punte între ceea ce am simțit și ceea ce am învățat să simt prin alții. Este un echilibru între cele două. În ceea ce privește repertoriul tradițional și temele pe care le abordez, am o bază de observație și documentare foarte clară.
În licența mea am scris despre „autopatrimonializare” – acel moment în care preiei tradiția nu pentru că ai moștenit-o, ci pentru că ai ales să o iubești.
Versurile pe care le cânt sunt culese de mama din gura unei bătrâne de 80 de ani, iar melodiile prind viață din amintirile străbunicii mele. Dar mai presus de toate, eu cânt dintr-o viață tânără, modernă. Cânt pentru că am trăit, nu doar pentru că am citit sau auzit.

Ce te-a determinat să alegi etnologia, nu doar ca sursă de inspirație artistică, ci ca studiu universitar? Ce ai descoperit acolo care ți-a schimbat perspectiva?

Am ales etnologia pentru că am simțit nevoia să nu mă rezum la interpretare. Am vrut să înțeleg structura profundă a fenomenului folcloric, contextul istoric și social, funcțiile simbolice și modul în care tradiția circulă, se transformă sau se conservă.
Am simțit că nu mai pot merge mai departe în artă fără să știu de unde vine tot ce cânt. Am vrut să înțeleg de ce ne dor doinele, de ce plâng bătrânii la o horă veche și de ce portul popular nu e doar decor.
În facultate am descoperit că folclorul nu este doar artă, ci și discurs identitar, mijloc de apartenență și uneori chiar formă de rezistență culturală. Acest tip de înțelegere m-a obligat să fiu mai atentă, mai responsabilă și mai coerentă în alegerile mele artistice.
Etnologia m-a ajutat să descopăr nu doar rădăcinile folclorului, ci și propriile rădăcini. Să-mi pun întrebări incomode: „Ce păstrez? Ce reinventez? Ce pierd fără să știu?”. A fost un drum de cunoaștere, dar și de vindecare.

„Etnologia m-a ajutat să descopăr nu doar rădăcinile folclorului, ci și propriile rădăcini. Să-mi pun întrebări incomode: „Ce păstrez? Ce reinventez? Ce pierd fără să știu?”. A fost un drum de cunoaștere, dar și de vindecare.”

Cum te-a influențat formarea academică în felul în care abordezi astăzi folclorul? Îți alegi altfel repertoriul? Cânți cu altă responsabilitate?

Da, răspunsul e asemănător cu cel precedent. Înainte de formarea academică, repertoriul era ales mai mult intuitiv sau după criterii de impact scenic. Acum, selecția se face pe baza unor criterii clare: autenticitate, origine geografică, coerență lingvistică.
Nu mai pot trata o piesă doar ca pe un simplu produs artistic. Mă interesează ce transmite, de unde provine și ce riscă să fie pierdut dacă nu e transmis corect.
E un tip de responsabilitate care vine doar odată cu cunoașterea.

Cine este Anamaria Lăcătuș pe scenă și cine este în afara scenei? Se întâlnesc cele două sau rămân două personaje diferite?

Pe scenă sunt tot eu, dar într-o versiune intensificată. Nu port mască, ci port adevărul meu mai tare, mai clar, mai răspicat. Atunci când cânt, nu mă ascund în spatele unui rol, ci mă arăt așa cum vreau să fiu în lume: puternică, asumată, cu rădăcini adânci și privirea înainte. Scena nu mă schimbă, ci mă dezvăluie.
Nu intru în pielea altcuiva, ci intru mai adânc în pielea mea. Cânt cu ochii deschiși și cu sufletul la vedere. Fiecare vers pe care îl rostesc are o încărcătură din mine, e bucuria unei fete de 23 de ani care încă mai visează să schimbe lumea.

În afara scenei sunt mai ironică, mai directă, mai copil. Râd tare, mă enervez ușor, spun lucrurilor pe nume. Nu-mi aleg cuvintele cu penseta (deși, uneori, ar trebui), dar tot ce fac vine dintr-un nucleu sincer și mai ales real!
Cea de pe scenă și cea din afara scenei nu sunt două personaje sunt două tonalități ale aceleiași ființe.

Cele două se întâlnesc în ceea ce iubesc. Dacă nu se întâlnesc, înseamnă că e o problemă. Eu le țin unite cu grijă. Pentru că atunci când urc pe scenă, nu plec de acasă. Vin cu toată ființa mea și artistică, și umană.

„Cea de pe scenă și cea din afara scenei nu sunt două personaje sunt două tonalități ale aceleiași ființe. Cele două se întâlnesc în ceea ce iubesc. Eu le țin unite cu grijă.”

Astăzi cânți într-o trupă, într-un context mai modern, reușești să rămâi autentică și fidelă rădăcinilor tale, chiar și în forme muzicale noi?

Da, dar contextul este diferit și implică adaptare. Trupa cântă preponderent la evenimente private, unde repertoriul trebuie să fie accesibil, ritmat și mixt (folclor, populară stilizată, muzică de petrecere).
Aici, autenticitatea se păstrează mai mult prin atitudine și repertoriu selectiv. Încerc să mențin o linie clară între adaptare și diluare.
Este un echilibru permanent între fidelitate față de rădăcini și cerințele contextului actual.

De curând ai lansat primul tău album? Câtă munca a fost în spatele acestei frumoase reușite?

Albumul a fost rezultatul a cel puțin 6-7 ani de muncă intensă. De la selecția textelor (multe dintre ele scrise și culese de mama mea), la realizarea liniei melodice împreună cu Maricel Ghinea, până la înregistrări cu Orchestra Radio – fiecare etapă a implicat efort logistic și creativ.
Am fost implicată direct în procesul de creație, de la concept la mixaj. A fost un produs 100% gândit să păstreze comorile Vrancei, fără compromisuri de imagine sau conținut.

„Albumul a fost rezultatul a cel puțin 6-7 ani de muncă intensă. A fost un produs 100% gândit să păstreze comorile Vrancei, fără compromisuri de imagine sau conținut.”

Ai avut vreun model care ți-a influențat alegerile în muzică?

Nu am avut un singur model. Am fost atentă la multe voci și parcursuri artistice diferite.
Fiecare m-a ajutat să înțeleg ce vreau și ce nu vreau să devin, dar am încercat să nu copiez niciun stil.

Stai de vorba cu tine cea de acum 10 ani. Ce ți-ai spune?

I-aș spune să nu grăbească nimic și să aibă mai multă încredere în propria voce. Că nu are nevoie să demonstreze nimănui nimic, ci doar să înțeleagă ce vrea cu adevărat. Și că e ok să greșească, important e să rămână lucidă și constantă.

„Am inclus o cercetare teoretică serioasă despre muzica tradițională vrânceană, metodele etnografice de teren, despre ce înseamnă autopatrimonializarea pentru un tânăr care nu moștenește, ci alege să construiască. Iar de aici înainte, visul meu e să nu las această lucrare să rămână doar între coperte.”

La ce vis lucrezi astăzi?

Adevărul e că unul dintre cele mai importante visuri ale mele deja s-a împlinit și s-a materializat într-un proiect pe care l-am dus la capăt cu toată luciditatea, vulnerabilitatea și curajul de care am fost capabilă: lucrarea mea de licență.

În această lucrare am adunat nu doar concepte etnologice sau citate din cărți. Am pus, fără să menajez nimic, tot parcursul meu artistic, uman și identitar. Este un demers autoetnografic, intitulat „Autopatrimonializare și identitate culturală actuală în muzica populară vrânceană”, în care am analizat cum un artist tânăr crescut la oraș, fără moștenire directă de sat își construiește identitatea artistică prin alegeri conștiente, muncă și atașament cultural.

Lucrarea e structurată în jurul unei povești reale: povestea mea. De la debutul la vârsta de 6 ani în muzică ușoară, până la decizia de a reveni spre folclorul autentic. Am povestit cu sinceritate despre momentele în care am fost respinsă la preselecții, despre concursurile care au fost câștigate pe merit, dar și despre nedreptăți: criterii de selecție subiective, jurii părtinitoare, lipsă de transparență și cazuri în care folclorul autentic a fost ignorat în favoarea unor interpretări fără conținut.

În această lucrare vorbesc și despre versurile culese de mama mea, din gura unei femei din satul Paltin, Mărioara Grosu, despre viața străbunicii mele, despre influența mentorului meu Maricel Ghinea, despre cum am ajuns să cânt cu Orchestra Radio și despre procesul de creație al primului meu album care nu este doar un produs muzical, ci o formă de mărturisire artistică și document etnologic în sine.

Am analizat structura festivalurilor-concurs, am scris un jurnal de carieră care documentează nu doar concertele, ci și eșecurile, nemulțumirile, întrebările și momentele de cumpănă. Am inclus o cercetare teoretică serioasă despre muzica tradițională vrânceană, metodele etnografice de teren, despre ce înseamnă autopatrimonializarea pentru un tânăr care nu moștenește, ci alege să construiască.

Lucrarea e o formă de educație, de autodemascare și de manifest artistic în același timp. Prin ea, simt că am reușit să contribui la o înțelegere mai corectă a muzicii populare: nu ca decor la evenimente sau ca stil abordabil de oricine, ci ca formă de identitate, patrimoniu și luptă personală.

Iar de aici înainte, visul meu e să nu las această lucrare să rămână doar între coperte.

Spune-ne unde te putem găsi și de ce nu, cum te putem contacta pentru evenimentele frumoase din viața noastre alături de trupa al cărei suflet, ești.

„Ai deschis un spațiu în care am reușit să privesc cu claritate, onestitate și curaj spre tot ce am trăit ca artistă și ca om.”

Astăzi, 20 iunie, se deschide oficial cea de-a 32-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), cel mai important eveniment cultural din România și unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de teatru din lume. Ediția din acest an se desfășoară sub tema „Mulțumesc” – un cuvânt simplu, dar profund, ales ca simbol al recunoștinței față de public, artiști și parteneri.

Până pe 29 iunie, Sibiul va găzdui  peste 841 de evenimente, susținute de peste 5.000 de artiști din 82 de țări, în peste 80 de spații convenționale și neconvenționale din oraș. De la spectacole de teatru și dans contemporan, la circ, muzică, expoziții, performance-uri stradale și conferințe, FITS 2025 propune o experiență artistică totală, care transformă orașul într-o scenă vie.

Deschiderea festivalului aduce un show impresionant de lumini și drone în Piața Teatrului, urmat de un concert special de flamenco fusion în Catedrala Evanghelică. Piața Mare, Piața Mică, Piața Huet și parcul Sub Arini vor fi animate, pe tot parcursul festivalului, de instalații urbane, parade, acrobații aeriene și spectacole interactive.

Pe lista artiștilor și companiilor participante se regăsesc nume internaționale: Kibbutz Contemporary Dance Company, Vertigo Dance Company (Israel), trupe din Franța, Germania, Italia, Japonia și Australia, dar și invitați speciali precum actorii Bill Murray și Kathleen Turner. De asemenea, publicul se va putea bucura de un recital al violonistului Alexandru Tomescu, în cadrul unei seri speciale dedicate muzicii clasice.

FITS nu este doar un festival dedicat publicului larg, ci și un spațiu de dialog și reflecție pentru profesioniști din lumea artelor spectacolului. Conferințele și spectacolele coordonate de criticul de teatru Octavian Saiu vor reuni mari creatori de pe scenele lumii, iar programul educațional include ateliere, masterclass-uri și platforme de networking, manageri culturali și studenți.

Biletele pentru spectacolele indoor sunt disponibile online pe www.sibfest.ro, precum și la Agenția Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu. Prețurile variază între 30 și 150 de lei, în funcție de spectacol și locație. O parte dintre evenimente vor fi transmise online, prin platforma FITS, pentru publicul internațional sau pentru cei care nu pot ajunge fizic la Sibiu.

Festivalul Internațional de Teatru a fost fondat în 1993 de actorul și regizorul Constantin Chiriac. În peste patru decenii, FITS a crescut de la un festival local la o manifestare culturală de anvergură globală, cotată drept al treilea cel mai mare festival de teatru din lume, după Avignon și Edinburgh.

Ediția din 2025 se anunță a fi memorabilă, prin amploare, diversitate și calitatea actului artistic. Astfel, Sibiul devine, din nou, un punct de întâlnire pentru culturi, povești și emoții, FITS reafirmându-și misiunea de a oferi publicului nu doar spectacol, ci și o experiență profundă, care inspiră, provoacă și unește.

FITS are o aplicație dedicată, disponibilă în App Store și Google Play, unde găsiți programul complet, hărți interactive, precum și notificări cu evenimentele zilei.

Sursă foto: romania-actualitati.ro, sibfest.ro

„Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș.”

Născut în inima Maramureșului, în satul Vadu Izei, Paul Ananie poartă în suflet muzica tradițională, o explorează și o aduce în fața publicului prin diverse proiecte pe care vă invit să le urmăriți pe canalul lui de YouTube. De la cocoșul care cânta dimineața în copilăria sa, până la simfonia de vânt din grădina casei părintești, fiecare clipă a vieții lui este impregnată de sunetele și poveștile acelor locuri mijlocite de familie, care îi este mereu sprijin și susținere. Cu o voce care reînvie dorul și frumusețea Maramureșului, dar și cu un bagaj de învățăminte adunat din călătoriile sale și studiile în etnologie, Paul Ananie aduce pe scenă nu doar cântece, ci adevărate fragmente din sufletul unei culturi care se adaptează și se reinventează. În lumea sa, muzica nu este doar o pasiune – este un mod de viață, o modalitate de a adresa emoțiile celor din jur și de a le aduce aminte de legătura lor cu acest des auzit „a fost odată”, dar într-un mod actual, potrivit vremurilor pe care le trăim. Colaborează cu diverși artiști și mereu aduce noutăți publicului și comunității lui de oameni din social media de care este foarte apropiat punând mereu accent pe naturalețe.

Ananie-veselie, să-ncepem!

Ce e mai greu: să cânți o doină de jale sau să refuzi o a cincea porție de cozonac la o gazdă din Maramureș?

O… cred că răspunsul este evident…Cu ospitalitatea tipică moroșenilor, oricui cred că i-ar fi imposibil să refuze cea de-a cincea porție de cozonac, dar mai cu seamă… cel de-al cincilea pahar de horincă!

Ananie-veselie, mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației mele la această discuție, sper eu, savuroasă pentru urmăritorii tăi. Cine e Paul Ananie, sau Ananie – Veselie? Care este pașaportul (vom reveni la el) cu care pleci în lumea largă?

Mă bucur și eu că m-ai ales să împărtășesc cu cititorii voștri gândurile și amintirile mele.
Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș (poate prea bine învățați, pentru că uneori în viață am avut momente în care ar fi trebuit să-i pun „pe pauză” și să acționez în consecință, dar rădăcina bună și solidă nu m-a lăsat), iar ulterior am adăugat „școala vieții”, dacă îi pot spune așa, învățată din toate celelalte experiențe trăite: drumuri prin toată țara și lumea asta mare, oameni, situații, 11 ani de București… m-au șlefuit în omul de azi. Cu bune și cu rele…

Dacă ai închide ochii acum și ai încerca să-ți amintești sunetul copilăriei tale din Vadu Izei, ce-ai auzi prima dată? Cum se vedeau anii aceia prin ochii tăi de copil, acasă, acolo în frumosul Maramureș.

Dacă vrei să fiu sincer, am închis ochii și nu mi-a venit niciun sunet în gând, din copilărie, în afară de cel al cocoșului cântând dimineața. Daaaar… acum, mare, am totuși un sunet preferat, pe care îl aud în minte de câte ori mă gândesc la „ACASĂ”: în capătul grădinii mele este un alt teren. În colțul acelui teren este un stejar. De câte ori bate vântul, el se transformă într-o simfonie de sunete care te transportă instant, parcă, într-un basm. De fiecare dată când merg acasă, lucrul preferat pe care îl fac (din timpul pandemiei am început să fac asta) este să merg sub acel stejar și să îi ascult „muzica”. Este incredibil cum te poate face un simplu copac să te simți teleportat într-o poveste din cărțile copilăriei.

Spune drept: cântai ca să te asculte lumea sau ca să scapi de treburi prin gospodărie? Care a fost începutul, îți amintești ce fredonai prin curte și îți dădea încredere că vei fi o voce a Maramureșului cândva?

Tu crezi că puteam scăpa de treburile gospodăriei? Nici vorbă, asta nu se întâmpla niciodată. Deși… recunosc, fiind cel mai mic din familie, am fost scutit de muuulte ori de munci. Fratele meu, pe de altă parte… nu prea. Cântatul, să știi, m-a acompaniat la orice făceam: muncile din gospodărie, când eram agitat, stresat, emoționat, nervos. Oricare sentiment aveam, primul lucru la care apelam era muzica. Nu știu cum să explic asta… ai mai auzit om care să cânte de stres?

Care dintre cântecele tale îți este cel mai apropiat de suflet, si de ce? Ce povestea te leagă de acesta?

La întrebarea asta e greu să răspund, pentru că e exact ca treaba aia când ai întreba un tată: “Care este copilul tău preferat?” Totuși, o să îți spun că fiecare piesă este preferata mea în momentul în care o creez. Mi se pare că am făcut ceva extraordinar, a 8-a minune a lumii . Poate peste ani… nu mi se mai pare atât de “uau”, dar pe moment, atunci când le fac, fiecare devine preferata mea.

Cu ce principii de viață învățate de acasă, ai plecat student la București? Cine ți le-a inspirat? 

Cum am spus și mai sus… cei șapte ani de acasă: să nu deranjezi pe nimeni, să te comporți cuviincios, să nu ieși în evidență (asta… n-am prea respectat-o), să nu fii rău, hain, mincinos, să te rogi lui Dumnezeu, să oferi mereu respect oamenilor… cam tot ce ar trebui să știe fiecare și (din păcate) nu știu cât se mai ține cont acum de ele, în vremurile pe care le trăim. Toate acestea mi-au fost inspirate de ai mei, mama, tata, bunica și mama bună (eu am două bunici, una la oraș și una la sat: bunica și “mama bună”, cea din sat ).

Știu că ai studiat etnologia, care crezi ca este cheia succesului unui etnolog astăzi, într-o lume tot mai îndepărtată de aceasta zona?

Într-adevăr, am mers taman în celălalt capăt de țară la facultate și am ales să aprofundez domeniul acesta, cu studii culturale, etnologie, antropologie culturală și folclor. E o lume “magică” acolo. Nu e nici ușor, nici greu, dar este foarte „eye opening”. Mi-a deschis orizonturile gândirii și a percepției asupra multor lucruri. Cheia succesului unui etnolog? La noi, la specializarea asta, cred că fiecare și-a folosit studiile în propriul scop: pe mine m-au ajutat în domeniul în care activez, cel muzical, dar și ca om: să înțeleg mai bine ce se întâmplă în jurul meu și, mai ales, de ce. În România, din păcate, nu mulți își găsesc de muncă în acest domeniu, pentru că știm și vedem câtă importanță dau cei de la „putere”, culturii. Dar nu e totul pierdut, să nu fim apocaliptici. Dacă ești deștept te descurci în orice domeniu, pentru că etnologia are această versatilitate, de a putea fi aplicată în multiple domenii de activitate.

„Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: DA, ESTE AȘA! Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?, etc. Te face să gândești mai mult.”

 

Cum a influențat formarea ta în etnologie modul în care abordezi muzica și cultura tradițională?

Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: “DA, ESTE AȘA!” Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: “De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?”, etc. Te face să gândești mai mult. Poate unul dintre cele mai mari ajutoare a fost faptul că am înțeles în sfârșit ce cânt, pentru că nu știam niciodată ce să spun: Folclor? Muzică populară? Muzică tradițională? Pot spune acum cu siguranță că eu cânt muzică populară, deoarece odată ce o iei din mijlocul comunității, o smulgi din simțămintele omului care cânta singur când muncea la câmp, la coasă, etc. și o duci pe scenă, ea devine o muzică accesibilă pentru mase, deci muzică populară.

Care sunt cele mai mari riscuri la care e expus folclorul românesc astăzi? Și ce putem face, concret, pentru a-l proteja?

Trendurile. Astea-s cele mai mari riscuri. Dar nu scăpăm de ele, deci nu vă imaginați că o să ajungem să cântăm iar despre munca la seceriș și mai știu eu ce…Pentru că asta e una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM. El nu poate cânta ce au trăit alții acum 100 de ani, deoarece nu mai face parte din viața sa cotidiană. De aceea vedem acum tot felul de cântece, care mai de care. Dar asta e un proces natural, nu este greșit. Doar trebuie să știm să îl facem cu cap.

Una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM

Paul, ești un artist echilibrat iar pentru asta vreau să îmi spui, cum poți păstra echilibrul între autenticitatea pe care o transmiți prin cântecele tale, contemporaneitatea și cerințele publicului de astăzi?

Păi tocmai ce ziceam… să o facem cu cap. Se poate, credeți-mă! Poate rezultatul nu este imediat, dar cu siguranță este unul de lungă durată! Problema, însă, este că oamenii de acum nu mai au răbdare. Vor ca totul să fie cu rezultate instant. Nu prea merge așa…Adică poate merge, dar dacă urci fără să treci prin toate etapele… e greu să te menții, că nu știi ce să faci. A… și dacă vei cădea… vai, ce-o să doară!

Ești o prezență în mediul online, cât de mult ajută un artist să fie deschis, vulnerabil și dispus să comunice cu publicul lui prin intermediul acestor rețele sociale. Te ajută să fii relevant pentru publicul tânăr?

Este foarte important acum. Deși lumea este inundată cu informații din toate părțile, e important să exiști pe social media și să fii activ. În ultima perioadă, totuși, am înțeles și importanța discreției.
Dacă ar fi să dau un sfat… le-aș spune să fie naturali. Deși unora le este imposibil. Cunosc extrem de mulți oameni care pe online sunt într-un fel și în viața reală sunt complet diferiți. Fiecare cu alegerile sale…

Cum se împacă artistul Paul cu omul Paul? Au oare aceleași dorințe și planuri? 

Ambii vor mai mult, unul de la celălalt. Omul știe că artistul poate mai mult, iar artistul știe că omul poate mai mult. Dar cumva… ajung la un consens. Își doresc binele unul altuia.

La ce vis de al tău lucrezi în fiecare zi, și ce colaborare muzicală ți-ar plăcea să faci și acum e momentul să afle din acest articol?

Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta! Cu colaborările muzicale… am cam făcut cu mulți oameni mari, talentați, faini și dragi mie. Am fost un norocos, recunosc. Pot totuși să îți dau un mic spoiler dintr-un proiect viitor: voi lansa anul acesta un trio muzical cu doi artiști contrastanți ca stil, din muzica mainstream. Abia aștept!

„Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta!”

 

Povestește-ne un moment stânjenitor sau amuzant pe scenă. Cum ai ieșit din el?

O, Doamne… sunt atâtea. De la uitat de versuri la microfoane în dinți, încurcat numele oamenilor, abținut să nu râd când mai cădea câte unul… multe. Uite, îmi aduc aminte unul care s-a întâmplat “aproape” pe scenă . De ce „aproape”? Pentru că urma să intru în scenă și eram după un banner mare. Când să pornesc, m-am împiedicat de niște cabluri și era să cad în nas, dar m-am ridicat la timp, fix la intrarea în scenă . Nu m-a văzut nimeni, am ieșit basma curată. Dar dacă mă întrebi cum ies din cele care se văd… ți-aș spune că sunt natural și nu ies nicicum, eu sunt primul care râde de mine. Râd cu oamenii în rând și mergem mai departe.

Unde mergi atunci când vrei să fugi de ,,zgomot”? Și ce faci pentru a te deconecta de haosul drumurilor dintre cântări, studio, filmări?

CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec. Culmea, când vreau să scap de „zgomot”, tot la zgomot mă duc pentru că prefer orașele mari, aglomerate, cu oameni care mișună peste tot, cu lucruri în viteză, cu multe obiective de vizitat… mă întorc mai obosit din vacanțe decât am plecat.

„CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec.”

 

Am spus că revin la pașaportul tău, spune-mi, mai ai pagini libere? Știu că ești pasionat de călătorii și vreau să îmi zici care a fost cel mai fain loc în care ai avut ocazia să mergi. 

Mai sunt câteva pagini care așteaptă să fie umplute. Mă strigă, le aud: „PAAAAUL, UMPLE-NEEE”.

La fel ca și cu cântecele, nu pot să zic că am vreun loc preferat. Da, sunt câteva în care m-aș întoarce mereu: San Marino, Islanda, New York și, poate cea mai mare surpriză dintre toate: Dubai. Am evitat voit Dubaiul pentru multă vreme deoarece consideram că este doar pentru o categorie de oameni… știți voi. Vedeam mereu aceleași trei poze de la piscină, Burj Khalifa, fântânile și cam atât. Doamne… ce contrast am trăit când am ajuns acolo și am realizat că e COMPLET diferit față de ce credeam eu, că e un amalgam de culturi, o curățenie incredibilă, o ordine extraordinară, ai atâtea de văzut și cunoscut, vizitat, învățat, etc, DOAR SĂ VREI! Recunosc, am judecat greșit, prin prisma a ce vedeam pe social media. Acum însă, mă declar mare fan!

Te-ai regăsi în ideea de a trăi pe alte meleaguri, cu România doar în suflet?

Acum câțiva ani aș fi zis că NU. În ultima perioadă însă… dacă aș putea să fac și în străinătate ce fac eu aici… nu aș mai fi atât de sigur de acel “nu”. Dar cu siguranță că nu ar fi o mutare de lungă durată. Asta știu clar.

„După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai.”

 

Crezi în minuni? Ce-i spui lui Dumnezeu când ești doar tu cu El?

Cred că cred. Nu știu sigur cum am defini acel termen de „minuni”. Cred că „minunile” pot fi și mici, în viața de zi cu zi. După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai, ajută-mă să cânt bine, să învăț bine (asta e de pe vremea liceului, dar încă nu mi-am scos-o din listă pentru că omul cât trăiește învață) și apoi îi mai cer câteva lucruri pentru familia mea și chestiuni punctuale, dacă am ceva ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi. Am o legătură specială cu Dumnezeu, asta simt.

Până ne vom întâlni la următoarele evenimente sau nunți, că la voi în Maramureș multe mai sunt, Paul, ce înseamnă fericire pentru tine în 3 cuvinte?

Poate nu o să fie cuvintele la care se așteaptă lumea, dar pentru mine fericirea înseamnă călătorii, mâncare și muzică! Mă vrei sincer? Ăsta sunt. Ah, și dacă îmi permiți, aș mai adăuga unul: LIBERTATEEEEEE!

Cred mult în misiunea noastră de a lăsa urme în urma noastră. Dacă într-o zi tot ce ai cântat, scris sau spus s-ar pierde, ce ai spera că și-ar mai aminti oamenii despre tine?

Wow! Asta chiar e o întrebare grea. Nici nu vreau să mă gândesc la ipoteza asta, că m-aș „strica de cap” cum se zice la noi, să dispară toată munca mea de până acum. Dar dacă ar fi să fie așa cum zici tu… aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.

 

„aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.”

Toma Caragiu, unul dintre cei mai iubiți actori români, ne-a lăsat moștenire nu doar roluri nemuritoare, ci și cuvinte pline de înțelepciune care continuă să ne inspire. Printre acestea, remarcăm reflecția sa asupra artei și culturii: „Se poate trăi fără cultură, artă? Da! Dar nu merită.” În aceste cuvinte simple, dar profunde, actorul sintetizează esența a ceea ce ne face cu adevărat umani, cu adevărat ființe ce vibrează!

Bineînțeles, viața noastră ar putea continua și fără artă sau cultură. Oamenii ar munci, s-ar hrăni, ar construi, dar sufletul lor ar rămâne gol. Fără să știe…

Cultura nu este un moft sau un lux; este hrana spirituală care ne înalță, ne conectează unii cu alții și ne dă sens. Arta ne permite să explorăm frumusețea lumii, complexitatea emoțiilor și profunzimea gândurilor noastre. Fie că ascultăm o melodie care ne mișcă sufletul, citim o poezie care ne dă fiori sau urmărim o piesă de teatru care ne deschide ochii către noi perspective, arta este ceea ce transformă existența în experiență.

Toma Caragiu știa mai bine ca oricine că arta și cultura nu oferă doar divertisment, ci și refugiu, speranță și motivație. În epoca sa, teatrul și filmul erau mai mult decât simple mijloace de distracție – erau o fereastră către o lume mai bună. Prin umorul său fin și interpretările pline de autenticitate, Caragiu a demonstrat că arta poate atinge inima fiecăruia, indiferent de vremuri.

Această lecție este la fel de valabilă astăzi, într-o lume tot mai grăbită, unde cultura și arta riscă să fie trecute cu vederea, la ,,altele”. Poate că tehnologia ne aduce mai aproape unii de alții când distanțele fizice sunt enorme, dar fără cultură, ne îndepărtăm de noi înșine. Vorbele lui Toma Caragiu sunt un memento că, deși putem trăi fără artă, alegând să facem acest lucru, pierdem ceea ce contează cel mai mult: bucuria de a fi vii, de a simți și de a visa, de a vibra, de a ne înfiora.

Să ne amintim să prețuim cultura și să o căutăm în fiecare zi. Nu pentru că trebuie, ci pentru că merită!

Matricea Românească recomandă expoziția ,,Talent 35″, organizată de Fundația Regală Margareta a României și Muzeul Național de Artă al României. Expoziția de artă vizuală ,,Talent 35″ este deschisă publicului în perioada 18 ianuarie – 23 februarie 2025, în Sălile Kretzulescu.

Curatorul expoziției este conferențiar universitar doctor Ion Anghel, pictor, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și mentor în cadrul programului național Tinere Talente.

Prin expoziția aniversară ,,Talent 35″, în premieră, 52 de tineri artiști vizuali, care au beneficiat de susținerea Fundației Regale, vor expune lucrări în cadrul celui mai important muzeu din România – Muzeul Național de Artă al României, găzduit în Palatul Regal din Capitală. Demersurile de explorare artistică ale tinerilor de-a lungul timpului se materializează acum într-o colecție de 91 de lucrări realizate prin diferite tehnici, precum pictură, artă fotografică, sculptură, instalație, design vestimentar, ilustrație, scenografie.

Ziua Culturii Naționale din România este sărbătorită anual pe 15 ianuarie și reprezintă un omagiu adus patrimoniului cultural al țării. Această zi are o semnificație specială pentru români, fiind dedicată atât identității culturale, cât și valorilor tradiționale care au contribuit la formarea și consolidarea unității naționale.

Ziua Culturii Naționale a fost stabilită oficial în 2010 printr-o lege adoptată de Parlamentul României, însă legătura acestei zile cu cultura românească datează mult mai departe în istorie. La data de 15 ianuarie s-a născut Mihai Eminescu, un simbol al culturii române, ale cărui lucrări au avut un impact profund asupra limbii, literaturii și gândirii românești. Eminescu, printre operele sale literare, a contribuit la dezvoltarea conștiinței naționale și a consolidat identitatea culturală a poporului român.

În această zi, instituțiile culturale din România, precum teatrele, muzeele și centrele culturale, organizează evenimente speciale, expoziții, lansări de cărți și recitări de poezii, pentru a sublinia contribuțiile remarcabile ale celor care au scris istoria culturală a țării. Aceste manifestări sunt adresate atât publicului larg, cât și specialiștilor din domeniul cultural, fiind o ocazie de a aprofunda cunoașterea operelor și valorilor care definesc cultura românească.

În fiecare an, Ministerul Culturii organizează ceremonii oficiale și evenimente în care sunt recunoscute personalități de seamă din domeniul cultural, fiind un prilej pentru celebrarea realizărilor celor care contribuie activ la dezvoltarea culturii naționale.

Mihai Eminescu, simbol al culturii naționale

Figura centrală a Zilei Culturii Naționale este, fără îndoială, Mihai Eminescu. Poetul național este considerat un pilon al literaturii române, iar opera sa este studiată și admirată nu doar în România, ci și peste hotare. Lucrările sale – inclusiv poeziile “Luceafărul”, “Doina”, “Pe lângă plopii fără soț” – au marcat o revoluție în literatura română, aducând un limbaj poetic inovativ și o adâncire a tematicii naționale.

Eminescu a avut o influență semnificativă asupra gândirii politice și filosofice din România, fiind un promotor al unității naționale și al limbii române. În plus, prin poezia sa, el a reîntărit legătura dintre identitatea culturală și națională a românilor, subliniind valorile tradiționale și frumusețea naturală a țării.

Rolul culturii în România de astăzi

Deși Ziua Culturii Naționale este dedicată în mod special comemorării lui Mihai Eminescu, importanța acestei zile este mult mai largă. Cultura națională din Românie include o varietatea de domenii, de la literatură și artă, până la muzică, dans, arhitectură și gastronomie. De-a lungul timpului, România a oferit lumii personalități remarcabile în toate aceste domenii.

În contextul globalizării și al schimbărilor rapide din societatea modernă, cultura devine un element esențial în păstrarea și promovarea identității naționale. De aceea, Ziua Culturii Naționale este și o oportunitate de a reflecta asupra modului în care cultura română contribuie la dialogul intercultural și la dezvoltarea unei societăți civilizate, în care diversitatea și tradițiile sunt celebrate.

Câteva momente speciale organizate de Ziua Culturii Naționale în 2025:

• Satu Mare (15 ianuarie) – Biblioteca Județeană Satu Mare organizează, începând cu ora 15:00, lansarea volumului antologic de studii și articole “Despre cărți și destine”, semnat de autoarea Marta Cordea.
• Iași (15 ianuarie) – La Palatul Culturii va avea loc dezbaterea “România în Uniunea Europeană”
• Radio România Cultural (15 ianuarie) – Mircea Cărtărescu este invitatul unei ediții speciale a emisiunii Timpul Prezent, de la ora 18:00
• Călimănești (14 ianuarie) – La Casa de Cultură Florin Zamfirescu se organizează, la ora 17:00, un recital extraordinar de poezie și muzică la care vor participa actrița Lamia Beligan și chitaristul Tudor Niculescu Mizil
• Cluj-Napoca (15 ianuarie) – La Sala Radio din Cluj Napoca se va organiza evenimentul “Tradiții clujene, de Ziua Culturii Naționale”, începând cu ora 18:00
• Piatra Neamț (15 ianuarie) – La Sala Calistrat Hogaș din Piatra Neamț se organizează evenimentul Eternul Eminescu, în cadrul căruia va avea loc un recital de poezie și muzică, un vernisaj de pictură și lansarea cărții “Policromii”, începând cu ora 17:00
• Constanța (15 ianuarie) – La Sala Radio Constanța va avea loc un Concert în 2 – Ada Milea și Bobo Burlăcianu
• București (15 ianuarie) – Va fi organizat spectacolul Aplauze pentru poet … pe scenă, începând cu ora 19:00, la Sala Teatrelli

Sursă foto: Radio România Cultural

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria sărbătorii Nașterii Domnului.

Sebastian David Buza, în vârstă de doar 19 ani, este un exemplu viu al pasiunii pentru tradițiile autentice românești. Deși familia sa are rădăcini în alte părți ale țării, Sebastian s-a simțit întotdeauna atras de cultura Banatului de câmpie, o regiune care l-a cucerit prin frumusețea jocului, a muzicii, a graiului și a portului popular.

Totul a început cu o cămașă simplă, cumpărată pentru biserică, care i-a stârnit dorința de a descoperi mai mult despre acest tezaur cultural. Așa a luat naștere „Colecția Etnografică Sebastian Buza”, o impresionantă colecție de piese de port popular bănățean, strânsă cu multă migală și dedicare.

Sebastian călătorește adesea prin satele bănățene, în căutare de noi obiecte și povești ce reflectă sufletul comunității locale. Fiecare piesă adăugată colecției sale poartă cu ea o istorie, o bucată din identitatea celor care au creat-o și purtat-o.

Prin munca sa, Sebastian nu doar că păstrează vie tradiția, ci și inspiră generațiile tinere să prețuiască moștenirea culturală românească.

Sebastian David Buza, un tânăr care dovedește că tradițiile pot fi păstrate și promovate cu pasiune, ne invită să descoperim povestea sa și colecția impresionantă pe care a creat-o. Haideți să aflăm mai multe despre el în videoclipul de mai jos!