Tag

Diaspora

„În sfârşit, am dat de un poet!”, i-a strigat Iacob Negruzzi lui Titu Maiorescu, fluturând „Venere şi Madonă”, undeva în startul lui 1870. Aceeaşi exclamaţie îi provocă şi prim redactorului Matricei Româneşti primirea versurilor de mai jos, semnate Anca Stuparu, româncă stabilită la New York, unde practică, în afara poeziei, profesia de medic. N-o citiţi, ascultaţi-o, cum asculţi murmurul unei cascade! Citind-o pe Anca Stuparu, reînveţi să iubeşti.

 

De pe alt mal

Lasă ușile deschise, să te aud
Când treci, când taci și răsufli ritmic
Cu briza care încurcă apă și nisip
Pe fața ta mirosind a alge și scoici.
Ții luna lipită de piept, ca o inimă uriașă
Care crește și descrește împinsă de reflux
Într-o noapte ai dansat cu meduzele
Stăteau lipite de tine, în valuri,
Desenându-ți cărări de sare în palme
Te-am găsit la țărm făcând negoț
Cu perle aduse de sirene, contra timp.
Ai întors cheia într-un orologiu
Tras să meargă înapoi, aruncând aiurea
Minute, ore, secunde, lumina din ani,
Ai rămas pe mal, ca o torță în valuri:
Arzând viu, mincinos de real,
Sfidând gravitația, și viața, și moartea.
Tragi după tine fâșii de timp,
Luate pe schimb de corali și ceva perle
Îți sună în urechi cântul sirenelor
Pe care le-ai iubit, lepădându-le în larg
Trec desculță pe lângă tine
Cu vuietul mării ce rămâne în mine
Ca un tremor ce crește și descrește
La fiecare flux și reflux
Pescărușii țipă  asurzitor
Mi-am lipit urechea de o scoică
În care pulsa inima ta ca o lună plină.

 

Vis nipon

Ploaia asta egală,
Incredibil de ritmică,
Se sparge în stropi
Prelinși pe asfalt
Reflexia chipului tău
În ochiul de rouă…
Lunecam desculţi
Fără țintă, pe ape
Printre stropii răsfrânți
Sub tălpile noastre.
Iarba vuia amar
A copilărie
Mai știi? Îţi amintești?
Când deșiram păpădii
Și alergam râzând
Printre flori de cireș?
Ne învârteam asemeni
Unui parasol de gheișă
Pierdută într-o minusculă
Grădină japoneză,
Devenind și noi
O ikebana, un aranjament
Un răsărit de lumină.

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi – specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din capitala Voivodinei, Lucian Marina, rezident în zonă de patru decenii. O corespondenţă de la Novi Sad, despre românii din Serbia, de Teodor Burnar (text) şi Ovidiu Iordache (foto).

Animator cultural şi jurnalist, fost absolvent de facultate la Zagreb, Lucian Marina se descrie “român get-beget, prin toată istoria neamului. Mă trag din Voivodinţ – satul voievodului – situat la 500 de metri de frontiera cu România, în imediata apropiere a Vârşeţului.”

Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior cu revista

Românul Lucian Marina din Voivodina, consultând, cu pietate, revista Matricea Românească

Ajuns să vieţuiască, de decenii bune, la Novi Sad (urbe ce se pregăteşte să fie Capitală Europeană a Tineretului în 2019 şi Capitală Culturală Europeană în 2021), românul Lucian Marina spune despre oraşul adoptiv că “este un centru cultural al sârbilor, care găzduieşte Matica srpskamatca sârbească – înfiinţată de fapt la Pesta în 1826, ca apoi să treacă la Novi Sad în 1864.”

Matricea Românească, prolifică în matica srpska

Va rămâne, probabil, o inedită a istoriei faptul că Matricea Românească a ajuns în 2018, iată, exact în “matca sârbă”, locul ce găzduieşte cea mai veche instituţie cultural-ştiinţifică din ţara vecină. Însă românii, a se citi matricea românească, prosperă în această matcă sârbească, după cum a lămurit Lucian Marina.

“Românii din Novi Sad sunt puţini la număr, însă majoritatea sunt intelectuali: la radio, la televiziune, la catedra de Limbă şi Literatură, corespondenţi ai ziarului Libertatea (ziar al românilor din Serbia, n.n.), sau medici, oameni de ştiinţă, cercetători la Institutul pentru Manuale.

Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior ipostaze

Român get-beget: Lucian Marina, preşedintele Societăţii de Limba Română din Novi Sad, Voivodina, Serbia

Suntem 1000 de români, aproximativ, la Novi Sad. Printre altele, se spune despre oraş, chiar şi prin documente, că a fost fondat şi de unul Ion sau Iovan Valahul – deci Ion Vlahul. Mulţi români de aici au ajuns să fie doctori în ştiinţe, la tot felul de instituţii. Cum se raportează sârbii la noi? Dacă lucrezi bine şi mult, te recunosc sârbii.”

“Voi păstraţi mai bine tradiţiile şi obiceiurile decât românii din Ţară!”

Românul din Novi Sad a explicat, pentru Matricea Românească, situaţia privilegiată a românilor din Voivodina, comparativ cu cea a românilor din Timoc: “Ne simţim nu doar liberi, ne simţim ai locului. Românii au un statut special aici încă din perioada monarhiei austro-ungare, drepturile lor istorice au fost păstrate şi respectate, pe cât s-a putut. Noi aici organizăm, la Casa Românească, unde este sediul Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Republica Serbia, diferite reuniuni (prezentări de carte, lecturi de poezie, obiceiuri de iarnă). Este o viaţă culturală înfloritoare. Se întâmplă deseori să vină din România prieteni, colegi, oaspeţi care, nu doar din curtoazie, zic că «Voi păstraţi mai bine şi mai mult tradiţiile şi obiceiurile, decât la noi în ţară!»

Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina publicaţii româneşti

Publicaţii româneşti din Serbia, editate de Societatea de Limba Română din Voivodina

Pentru Lucian Marina, nu există dubiu asupra poetului naţional (“Eminescu este cel mai mare!”), chiar dacă adesea a fost confundat, din cauza asemănării fizice izbitoare, cu Adrian Păunescu, cel cu care a fost “frate de cruce”, la fel cum a fost şi cu regretatul Grigore Vieru.

România nu se termină la graniţe

Acest “Adrian Păunescu” de Voivodina l-a evocat pe Nicolae Iorga, în finalul discuţiei noastre, exprimându-şi optimismul asupra perpetuităţii românilor nu doar în România, ci oriunde se va împrăştia (şi reuni) matricea românească.

Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina Dacia greyscale

Prezenţe româneşti în Serbia: Dacia, eterna constantă…

“Este cunoscută, deja poate epuizată, ideea lui Nicolae Iorga, că «România are 2 prieteni: Marea Neagră şi Serbia». Or, România are mai mulţi prieteni, fiindcă este înconjurată de români. În toate ţările din jurul României, pe teritoriul fostei Românii Mari, sau pe alte teritorii mai îndepărtate, care nu i-au aparţinut nicicând României – poate de pe vremea lui Burebista, când teritoriul era mult mai mare – sunt români în jurul României, uneori şi uitaţi de Ţara-Mamă, sau nu prea bine văzuţi, sau insuficient ajutaţi în eforturile lor de a-şi păstra conştiinţa naţională, identitatea naţională – înainte de toate, cultura, tradiţiile. Aceşti români îşi păstrează identitatea, vorbesc şi vieţuiesc româneşte. România nu se termină la graniţe.”

 

Cu mulţumiri deosebite pentru sprijinul acordat în realizarea materialului domnului Alin Ciocănea (Ambasada României de la Belgrad).

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Matricea Românească nu doarme nici în vacanţă! Poposind în hiatusul de 1 mai pe meleaguri elene, sub Acropolă, cu un exemplar din revista Matricea Românească nr. 1 în bagaje, sufletul mi-a şoptit să găsesc un român căruia să i-o dăruiesc. Şi l-am găsit, în persoana părintelui Sorin Zahiu, de la metocul Sfântul Vasilie cel Mare din Atena, Grecia, cel cu care am purtat o discuţie memorabilă, pe care o vom populariza în foileton.

    Strada Sarri din Atena e, alături de zona Thissio, una dintre cele mai frumoase ale capitalei Greciei, pe drept cuvânt un Montmartre elen, în care boemia e la ea acasă. N-ai bănui, deci, că într-un lateral al ei, pe strada Kranaou 2, vieţuieşte o bisericuţă românească, la parterul unui bloc. E, îmi va povesti mai târziu părintele Sorin Zahiu, un metoc mănăstiresc, în care slujeşte de ani buni. Sunt deja 13 ani de când fostul coleg de facultate al profesorului Adrian Lemeni se află în Grecia.

    Pentru moment, însă, vorbesc într-o parcare cu un paznic grec, cel care nu pare să ştie nimic despre nici o biserică. Apoi, se luminează. Dumnezeu i-a dat gândul bun, cum se spune: “Iată-i acolo pe oamenii care se ocupă de biserică. La maşini! Dacă vă grăbiţi, îi puteţi prinde!”.

    Asta se şi întâmplă. Iar părintele Sorin Zahiu, când aude că suntem din România şi că l-am căutat special ca să îi facem un cadou, face ochii mari, abandonează agenda prestabilită şi ne întreabă, cu toată inima: “Ce planuri aveţi? Aţi mâncat? Dacă nu, haideţi la masă!”

    Românii din Atena, înjumătăţiţi în ultimii cinci ani

    Cea mai frumoasă călătorie e cea din care te întorci cu un prieten nou. E ceea ce s-a întâmplat şi la Atena unde – dacă mai întârziam un minut – acest material n-ar mai fi văzut “lumina tiparului”. Nu există însă coincidenţe, iar dacă întâlnirea a avut loc, ea a avut loc cu un scop. La Matricea Românească, nici un român nu e mai puţin important ca altul: toţi sunt mioare bune şi demne de a fi salvgardate, în sens biblic.

    Pe drum, printre roiuri de turişti vioi şi de localnici agitaţi, schimbăm mici impresii.

    “Ştiţi ce m-a impresionat? Când am auzit cuvântul Matricea. Când am citit Dăinuim! pe copertă. Sunt cuvinte româneşti vechi, pe care lumea nu le mai foloseşte. Este o desfătare sufletească să vezi că mai sunt oameni care nu numai că le folosesc, dar le pun pe frontispiciul unui proiect de suflet, făcut pentru români!”, îmi spune părintele  Sorin Zahiu, cu toată sinceritatea.

    “Faţă de acum 5 ani, populaţia de români din Atena s-a înjumătăţit. Au plecat românii din Atena, românii din Grecia, în alte ţări. De ce să stai aici, când poţi câştiga altundeva de 3 ori mai mult?”, întreabă, retoric, părintele. Îi fac remarca faptului că şi Atena pare un oraş depopulat şi îmbătrânit. Confirmă: “Şi grecii se confruntă cu un exod. Ei sunt orientaţi în special pe Anglia, e o ţară spre care au o înclinaţie. Acolo le pleacă tinerii.”

    La ultima slujbă, pe care am ratat-o “la mustaţă”, părintele Sorin Zahiu a avut, probabil, zece enoriaşi. Românii din Atena, nu foarte mulţi şi nici foarte mobilizaţi, au mai multe biserici din care pot alege, însă doar bisericuţa “Sfântul Vasilie cel Mare” se întreţine singură, îmi spune cu mândrie părintele. “Aşa arăţi că eşti un om mare – când te întreţii singur. Cu ce se ocupă enoriaşii mei? În general, românii de aici lucrează în construcţii, doamnele au grijă de bătrâni… Sunt oameni simpli, cu familii.”

    “Grecii credeau că, în comunism, noi românii ne îmbrăcam toţi complet în roşu!”

    Ne aşezăm la masă. Înainte să comandăm, îl întreb pe părinte cum ne văd Grecii pe noi, Românii. “Anii de comunism au creat multe confuzii şi idei preconcepute, unele explicabile, altele exagerate. De pildă, cineva de aici mă întreba dacă noi, în comunism, ne îmbrăcam cu toţii în roşu! Ei aşa credeau! Fiind Cortina de Fier, neexistând prea multe informaţii despre ce se întâmpla la noi… M-a frapat! Nu mi-a venit să cred, nu ştiam ce să fac – să râd sau nu? Cum să te îmbraci doar în roşu – că, doar, roşul e o culoare aprinsă, agresivă!”

    E doar unul dintre exemplele pe care părintele Sorin Zahiu le evocă spre a ilustra percepţia, de către Greci, a Românilor. Un altul face referire la obiceiurile noastre funerare. “Bunica unei fete, grecoaică fiind, vorbea despre obiceiul familiei sale de a priveghea morţii. Ei erau din Asia Mică. Atunci când a aflat că şi noi, românii, mai facem asta, nu i-a venit să creadă! Credea că ei sunt singurii care păstrează tradiţia! Deci, cumva, există această percepţie şi despre ortodoxie. Or, când află că mai suntem şi noi pe aici…”

    “Învăţând greaca, m-am îndrăgostit de limba română”

    Părintele Sorin Zahiu vorbeşte o limbă română dulce, pe care n-ai cum să n-o remarci. Mai mult decât atât, are un stil luminos, ceea ce-l face un interlocutor foarte agreabil.

    “Eu cum m-am îndrăgostit de limba română? Învăţând greacă! Noi învăţăm română natural, nu ne-o conştientizăm. Dacă vă întreb acum cum se clasifică adjectivele, nu ştiţi. Pentru că noi nu am învăţat-o ca un străin. Am învăţat-o de la mama. Când înveţi greaca, înveţi că grupele sunt astea, terminaţiile sunt astea… Cum se declină, şamd. Clar! Şi atunci, mi-am pus întrebarea: dar la noi cum este? Şi ce am descoperit e că limba română pe care o vorbim este foarte grea, foarte complexă, comparativ cu a lor – cu neogreaca. Limba română este o limbă foarte complexă. E o limbă care şi-a păstrat cinci grupe de verbe, ca latina. Unii zic că sunt patru doar, că pun i şi î ca fiind aceleaşi. Dar i nu e acelaşi cu î! După cum ă nu e acelaşi cu a! Ce mai tura-vura! Deci sunt cinci.”

    Minunându-ne încă o dată cum ne-am întâlnit („Apar foloase când faci treabă bună, nu ai cum!”), îl întreb pe părintele Sorin Zahiu cum se raportează tinerii români din Grecia la Ţară. „Eu am făcut 18 ani în 1990. Şi, după mai mulţi ani, mi-am dat seama că tinerii de după mine sunt diferiţi. Ei nu mai au o educaţie patriotică. Ca să nu mai vorbim deja că mulţi nu mai ştiu că a fost o Revoluţie. Nu se mai ştiu lucrurile acestea foarte clar. Sunt mai influenţaţi de mass-media, ca să zic aşa.”

    “De 1 decembrie 1995, nu s-a spus nimic despre România. Atunci a început…”

    “Îmi aduc aminte că în 1995 s-a întemeiat ProTV-ul, nu? De 1 decembrie. Eram acasă. Şi am rămas şocat când am văzut că, toată ziua de 1 decembrie, ăia n-au zis nimic de România. Şi era Ziua Naţională. Drapel, ceva, nimic! Numai distracţie! Atunci mi-am zis: «domnule, nu e normal». Erau primele semne. După aceea, ştim bine ce a lucrat ProTV-ul în conştiinţa românească.

    Ei bine, majoritatea celor veniţi la muncă aici fiind tineri – că tânărul vrea să îşi construiască o viaţă! – nu prea sunt conectaţi patriotic. Mă mai întâlnesc cu ei la botezuri, şi îmi place să intru în vorbă cu ei, să îi mai provoc un pic, să văd ce mai simt, ce mai cred…

    Erau nişte tineri aşa, la un botez. «Ce mai faceţi?», zic. Şi mai pe toţi îi întreb: «Când aţi mai fost în Ţară?». Am, aşa, o întrebare-tip. Iar celor care vin din România, le adresez întrebarea aceasta: «Ce ne mai ziceţi din Ţară?»

    Ei bine, când i-am întrebat pe aceşti tineri asta, ei – aproape în cor – mi-au zis: «Ce, părinte, că noi nu mai avem legătură cu România, gata!» Am rămas mirat, şi m-a şi deranjat personal. Şi zic: «Da, mă, dar atunci, scoate paşaportul şi dă-i foc!» «Păi nu, că îmi trebuie să trec graniţa, să…» «Păi, atunci, înseamnă că ai nevoie de România, măi! Paşaportul ăla ţi l-a dat ţara aia…», rememorează cu patos părintele Sorin Zahiu.

    “Adică, măcar fii cinstit şi, cum să zic, nu poţi să arunci la gunoi cu totul şi, în acelaşi timp, să te foloseşti în mod parşiv de ceva. Ori te desprinzi de tot – şi suferi… Dar el, vedeţi, arunca ce considera el că îl trage în jos, dar ce considera că e bun pentru el, ţinea!”

    De ce trebuie să ne respectăm dascălii

    Îi povestesc părintelui Sorin Zahiu, preot român din Atena, că proiectul Matricea Românească, atât cât poate, cu umilele-i mijloace, îşi propune să fie un soi de Minister al Culturii, încrucişat cu un Minister al Educaţiei, din umbră. Dă din cap aprobator.

    “Eu, maturizându-mă, mi-am dat seama că sunt foarte dator Statului român care mi-a dat o educaţie gratuită. În aceeaşi ţară, cu 60-70 de ani înainte, ca să te duci la şcoală, tata trebuia să dea bani. Fără să fiu comunist sau paseist, sunt foarte realist: domnule, s-a întâmplat ceva. Dacă s-a întâmplat asta, mi-au dat degeaba. Eu am învăţat engleză şi franceză degeaba. Şi acum, târziu, am conştientizat ce îmi ziceau profesorii: «Măi, copii, învăţaţi limbi străine, că or să vă trebuiască!»

    Şi azi, chiar dacă nu vorbesc la nivelul tinerilor de acum, mă descurc decent cu engleza, pentru că nişte profesori, în regimul comunist, m-au învăţat. Trebuie să am un minim de respect, să n-arunc cu noroi în ei. Măcar atât! Să ai bunul-simţ de a-ţi respecta dascălul, pe cel care te ajută, care îţi slujeşte.

    Vedeţi, ei, tinerii, nu conştientizează. Trebuie ajutaţi. Educaţia trebuie să fie prioritatea 0 a României.”

     

    va urma

    Viața lui Neagu Djuvara (1916-2018) a fost pe cât de spectaculoasă, pe atât de dificilă. Descoperiți cum și-a petrecut douăzeci și trei de ani din viața sa în îndepărtatul Niger, în Africa noilor vremuri, în secunda recenzie a volumului de memorii Amintiri din pribegie.

    După cum vă povesteam în prima parte a recenziei volumului Amintiri din pribegie, Neagu Djuvara a trăit o viață tumultuoasă în inima mediului diplomatic românesc din diasporă. Dacă în primul episod am elucidat parcursul său din perioada franceză, în cel de-al doilea a venit momentul oportun să vedem cum și-a trăit Djuvara douăzeci și trei de ani de activitate în inima Africii, tocmai în Niger.

    Un interludiu important este faptul că Neagu Djuvara a sosit aici în 1961, în calitate de consilier economic pe lângă Ministerul Economiei de la Niamey, metropola nigeriană. Această parte a cărții sale dezvăluie impresiile personale pe care le va trăi în imediata apropiere a unei civilizații importante a umanității.

    Neagu Djuvara a descoperit în acel nou loc toate contrastele izbitoare dintre Africa, juvenilul continent în care răbufneau mișcările de independență, și bătrâna Europă, sfâșiată de Războiul Rece. Diplomatul Neagu Djuvara s-a ciocnit nu doar de intrasigența poporului african, în care tradițiile și credințele se păstrau cu rigurozitate, ci și de mediocritatea administrativă, care în Niger era la ea acasă. De-a lungul celor douăzeci și trei de ani, Djuvara a fost martorul nașterii unor noi popoare, a traversat războaie de secesiune și a trăit din plin boemul african, născut din pulberea unui trecut colonial.

    Amintiri din pribegie Neagu Djuvara memorii Africa Niger

    Neagu Djuvara, în fața biroului său de la Niamey. Pe perete, un covor indochinez din secolul al XVII-lea

    A doua parte a cărții Amintiri din pribegie este, înainte de toate, o confesiune a propriilor dificultăți, o retrospectivă a existenței în Niger, nu doar pentru el ca anassara (n.r. termen aplicat creștinilor de către africani, în traducere exactă: fiul lui Iisus), ci și pentru localnici, care într-un timp relativ scurt s-au trezit în poziția popoarelor eliberate, cărora le lipsea cu desăvârșire conștiința propriei independențe și autonomii.

    Un episod care vine să dezvăluie întreaga discrepanță dintre civilizația africană și cea europeană, Neagu Djuvara l-a surprins la o înmormântare. Iată cum l-a descris:

    S-a săpat groapa, nu adâncă, la vreun metru. Ca la o palmă de fund, sunt puse câteva scândurele, ca un grătar, pentru ca trupul să nu atingă de-a dreptul pământul. Trupul, învelit doar într-un giulgiu alb, e coborât pe acel grătar, apoi se rostogolește iar pământul. În jurul moviliței care s-a făcut, se așază câteva pietricele albe. Marabutul (n.r. preot sau conducător de ceremonie în triburile africane musulmane) a bolborosit câteva versete coranice. Atât. Femeile au stat acasă.

    Neagu Djuvara a fost pus față în față cu condițiile vitrege ale unui stat nou format, întrucât la acel moment Niger se considera a fi o fostă enclavă de anvergură a Franței, cu administrație școlită pe vechiul continent. Tot în această parte a volumului Amintiri din pribegie, Djuvara pomenește despre lucruri atât de firești, de bizare, încât noi, cititorii, ne trezim în exact febra vieții africane. Am apreciat scena unei nunți africane, atât de diferite de cele cu care am crescut:

    O nuntă din acestea tradiționale – am asistat la mai multe – nu avea nimic spectaculos. Familiile, prietenii, toată asistența ședea în cerc pe rogojini. În centru, o tigvă mare cât un lighean. Câte un reprezentant al fiecărei părți mima o târguială, ca și când nu s-ar fi înțeles încă asupra zestrei. Își aruncau mâinile cu degetele deschise unul către celălalt, ca și când ar fi jucat la zaruri și strigând cifre din ce în ce mai mari.

    Atenția la detalii, dar și maniera în care Neagu Djuvara a descris cele mai importante momente ale activității sale pe un continent atât de ostil, și nu mă refer doar la aspectele de ordin climateric, ci și la dimensiunea antropologică sau comportamentală a băștinașilor, au făcut ca această lectură să fie interactivă, jovială, cu subtile nuanțe de umor și bonton. Djuvara și-a răscolit cele mai tainice amintiri și nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume, catalogându-și trăirile drept o aventură de pomină. Volumul Amintiri din pribegie este înainte, de toate, o scriere sinceră, lipsită de prezumția unor memorii foarte serioase. Cred chiar că autorul a compus-o ca pe un caiet școlăresc, ca pe un jurnal în care și-a îngrămădit anii și oamenii cu care a trăit și împărțit decenii.

     

    Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

    În redacția Asociației Culturale Matricea Românească a parvenit un poem de dimensiuni impresionante, care ne-a captat atenția și pe care ne-am dorit să îl publicăm pentru cititorii noștri. Mihai Șteț, român emigrat tocmai la Londra, este tânărul debutant care ne aduce în atenție o lucrare inedită, un tribut adus țării, dar și regiunii sale natale, „ Legenda Ardealului ”, un veritabil mit al genezei ardelene.

    Orice început presupune un efort, o implicare spirituală într-o dimensiune a incertitudinilor. Acestea devin cu atât mai acute, cu cât persoana pe care o încearcă devine scriitor. Asociația Culturală Matricea Românească deschide tribuna și aprinde lumina pe scena tinerelor talente scriitoricești autohtone, care nu doar merită să fie sprijinite, ci și necesită toată atenția și sensibilitatea noastră, mai ales pe motiv de cordialitate națională.

    În această deschidere a seriei, prin care sperăm să dăm tonul tinerilor care își țin ascunse manuscrisele de teamă sau din modestie, am avut fericita ocazie să îl cunoaștem pe tânărul autor român emigrat Mihai Șteț. Mihai își pune pasiunea pentru scris pe seama unei copilării frumoase, în care a reușit să prindă cele mai mici bucurii din cele mai esențiale trăiri.

    Ca orice vlăstar al neamului, acest român emigrat doar trupește în Londra rămâne cu sufletul prins în glia țării, care de altfel i-a stimulat inspirația și pofta de a scrie. Obârșia sa și respectul față de părinți transcend din paginile lucrărilor sale, el menționând pentru Matricea Românească: „Din partea tatălui provin dintr-o mică familie nobiliară din țara Chioarului, care, ca multe altele, a fost măturată de vâltoarea cumplitului secol al XX-lea, iar din partea mamei am origini țărănești sălăjene. Legenda întemeierii satului ei natal, Iapa (n.r. numit astăzi Fântânele-Rus, comuna Rus, județul Sălaj)  figurează și ea printre poemele puse în acest volum. De altfel, majoritatea poemelor sunt legate de amintirile copilăriei și adolescenței petrecute în acest sat și care reprezintă, de departe, cea mai frumoasă parte a vieții mele”.

    Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului

    Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului. Foto: arhiva personală

    Reprezentant al diasporei române tocmai în Marea Britanie, Mihai Șteț a decis să ne trimită o nouă interpretare mitologică a apariției unei regiuni românești încărcate de semnificații profunde: Ardealul. Poetul în devenire și autorul lucrării Legenda Ardealului menționează despre apartenența sa: „Contactul profund cu trecutul familiei mele, dar și influența unor oameni deosebit de puternici, care m-au crescut, m-au făcut să-mi dezvolt această sensibilitate artistică, dragostea pentru viață și natură, dar și apetența pentru istorie și clasicism. Așa cred că am ajuns să am un simț aparte al propriei identități, dar mereu imprimat de moderație și umanitate”.

    Legenda Ardealului este un poem de amploare, cu caracteristici folclorice, care respectă canoanele stilului și încercă să ne poarte în vremuri de basm, trezindu-ne mândria și respectul pentru origini, strămoșeşti și istorie. În egală măsură, prezentul poem reînvie necesitatea de mit fondator, ținând cont de importanța legendelor în spațiul românesc:

    Legenda Ardealului

    Cândva demult, prin văi și munți
    Trăiau țărani cinstiți și mulți
    Și ei munceau din zi în seară,
    Din primăvară-n primăvară,
    În sate traiul și-l duceau,
    Iar satele îi așteptau,
    Din codri, de pe câmp să vină,
    Cum stupu-așteaptă o albină.

    Și-n țara-aceea n-aveau rege,
    Ori alt stăpân care să-i lege,
    De sărbători ei dănțuiau,
    Se-nțelegeau, se ajutau,
    Într-una viața lăudând
    Și despre ea mereu cântând.

    Dar liniștea nu dăinui
    Și pacea lor se război,
    Când răsăritul luminos
    Se preschimbă în cer noros,
    Cu vânt năprasnic de furtună,
    Cu fulgere ce-apoi detună,
    Fiertură crâncenă, răzleață,
    Ce-aduce ploi, ce-aduce gheață.

    Căci din abisul de câmpie
    Veni o neagră, rea solie,
    Dintr-un ținut neîmblânzit,
    Furiile au cotropit
    Cu cavalcada lor pământul,
    Tot pârjolindu-l, despicându-l,
    Lăsând doar sânge-n urma lor
    Lovind popor după popor.

    Un han înalt și aspru tare
    Pătrunse într-a lor hotare
    Peste țărani se năpusti
    Cu oastea lui și-i înrobi.

    Munți, sate și păduri vuiră,
    De urlete se împânziră,
    Când săbii și săgeți tăiară,
    În carnea vie de intrară
    Și-apoi în viscere și spate,
    Lovind în oasele crăpate
    Ca frigul iernii ce cuprinde,
    Suflu de gheață și fierbinte,
    Tot ce în cale i se-arată,
    Iar firea piere-ndurerată.

    La fel de neîndurătoare,
    Cruzimea hoardei călătoare
    Zdrobi cu zgomot țara toată
    Ce sta acum îngenuncheată.

    Satele toate se-nchinară,
    Barbarii ceia de-i prădară,
    Măcelul, ura, umilința
    Și spaima, chinul, suferința
    Erau acum înfipte-n lume
    Cu colții strânși, mânjiți cu spume,
    Iar zeii, sfinții toți fugiră,
    Nădejdea-n ceruri o pitiră
    Și spiritele de țărână
    Se întâlniră și-mpreună,
    Prin codrii umezi speriate,
    Se-ascunseră spre-a fi uitate –
    Iar muritorii părăsiți,
    În lanțuri grele pironiți,
    Trăgeau pentru ai lor stăpâni
    Barbarii crunți, flămânzi și spâni.

    Așa trecură anii lungi,
    Lăsând în carne-amare dungi
    Și pungi soioase de puroaie
    Care slăbesc și-apoi înmoaie,
    Iar satele se învățară
    Să se supună-n a lor țară.

    Dar undeva sub coaja lor,
    Se mai zbătea înc-un fior.
    El neînțeles ca umbra morții,
    Jelind mereu obida sorții
    Și pe țăranii împilați
    Și asupriți și sfărâmați,
    Îi mistuia în mădulare
    Precum o larvă mișcătoare
    Și se rotea sub un îndemn
    Ca viermele ce roade-n lemn,
    Nu avea nume, chip și glas
    Neînțeles, de tot retras,
    El se zbătea în ei uscat,
    Dar se cerea descătușat…

    Era o zi cu soare cald,
    Sus în palatul de smarald
    Al hanului cu ochi frumoși,
    Când un bărbat cu pumnii groși
    Veni la el privindu-l drept
    Rostind curat și înțelept:
    ”Te rog pe tine, împărate,
    Cum l-aș ruga pe al meu frate,
    Ia-ți lanțul de pe-a noastă țară
    În dezrobire să fim iară,
    Cum furăm noi aci cândva,
    Când nimeni nu ne stăpânea,
    La marginea pădurilor,
    Sub soarele dogoritor,
    Căci asuprirea-ți ne omoară,
    Te du de-acia, așadară!”

    Dar hanul, din grădina lui,
    Din mijlocul palatului,
    Unde pe tronu-i argintat,
    Ședea înfipt și nemișcat,
    Râzând, el îl privi uimit
    Pe omul ce-i părea smintit,
    Zicând cu glasul-i cristalin
    Suav și mândru, cald și fin:
    ”Dar ce-i cu tine, măi străine!
    Și ce-ți veni să vii la mine,
    Ce-s gândurile astea goale,
    Ori poate moartea-ți dă târcoale!
    Ce-mi ceri tu astăzi, măi bărbate,
    Și ce mă rogi ca pe un frate
    Și ții să iau eu cunoștință,
    Ca să-mplinesc a ta dorință…
    Ei bine, frate, nu se poate!
    Prin luptă le-am luat pe toate
    Și le-am impus a mea domnie,
    Doar sub puterea mea să fie,
    Păduri și ape, munți și sate.”

    ”Ce-i omul fără libertate?!”
    Se opinti țăranul iar
    ”…Își duce viața în zadar
    Ce om e-acela înrobit?!
    El veșnic e nefericit!
    Așa că azi, sub sfântul soare,
    Îți cer, arată îndurare,
    Te du de tot în altă țară,
    Noi nu mai vrem a ta povară.”

    Privind pierdut într-o firidă,
    Un gând pe loc să îl ucidă
    În mintea hanului zvâcnește,
    Dar mai apoi se răzgândește
    Și caută să-l înjosească
    Pe cel ce vrea să-l izgonească.

    ”Prea bine, măi, țăran vânjos,
    Cu ochi blajini și cap pletos,
    În tine multe-s adunate,
    Ești fără pată ori păcate,
    Ești cumpătat, ești așezat
    Și-mi ești la vorbă măsurat.

    Ai multe daruri, toate rare,
    Ești rar pe lume, rar sub soare,
    Cum n-am găsit prin munți și sate
    Te cred… așa cum cred un frate.

    Te-ascult și am să mă supun,
    Și rămășag eu vreau să pun,
    Dar toate-acum cu-n preț sunt date,
    Or pentru-a fi răscumpărate,
    Ce-ți cer în schimbul dezrobirii
    E poate peste darul firii.

    Ori foarte greu de-nfăptuit,
    Dar tu îmi pari om chibzuit,
    Iar de cumva vei izbuti
    Și dacă zeii-ți vor zâmbi
    Și-n munca ta tu vei răzbate,
    Pe plac îți fac atunci în toate.

    Ascultă dară cu răbdare
    Acum și-aici sub sfântul soare…
    De ai puterea într-o noapte,
    Când glasul se preface-n șoapte,
    Tu dealu-acela-n depărtare
    Din fața muntelui cu sare,
    Doar singur, prin a ta tărie
    Și fără sprijin ea să fie,
    Să-l ari cu plugul până-n zori,
    Când roua cade peste flori,
    Din hățuri am să-i las pe-ai tăi…
    Și mari și mici și buni și răi.

    De nu, în moarte te cobori,
    Dar nu fărʼ de însoțitori
    Ci cu trei sute de feciori.
    Frumoși ca zvelții căpriori.
    Da, cu trei sute de flăcăi!
    Toți căsăpiți de-ai mei călăi!”

    ”Ar dealul cela, împărate!
    Îl ar cu râvnă cât se poate!”
    Strigă aprins spre el țăranul,
    De se-ngrozi curtea și hanul.

    ”Ar dealul singur și de mor
    Și nu-ntr-o noapte ți-l dobor,
    Din noapte ia-mi o jumătate,
    Îl ar pe brânci, îl ar pe coate
    Îl ar cu dor, îl ar cu spor,
    Îl ar tot dealul roditor.

    Ar dealul singur, ai să vezi,
    O lună dă-mi ș-ai să mă crezi,
    O lună doar și dealul mare
    Îl ar sub muntele cu sare.”

    Ori mândrul han ușor zâmbi
    Și cu vrăjmașu-i se tocmi,
    Spre poart-apoi cei doi pășiră
    Când stelele pe cer ieșiră.
    Plecă țăranul pe-al său drum,
    Spre satu-i învelit cu fum.

    2.
    A curs grăbit timpul rămas,
    Sorocul vremii, fără glas,
    Din zi în zi se împlini
    Și așteptarea risipi.

    Când într-o noapte, caldă, lină,
    Urcând pe cer o lună plină,
    Rotundă, mare, de-alabastru,
    Pe cerul înstelat, măiastru,
    Căzu o liniște ciudată,
    Întinsă peste lumea toată,
    Apoi cutremurând prin vale,
    Alunecând pe piatra moale,
    Un scârțâit de roți de fier
    Și-un tropot se lovi de cer.

    Căci ia, țăranul-ncet venea,
    Ca valul mării de mugea,
    Pe drumuri el urnind un roi,
    Cu pluguri sute și mulți boi,
    Căci într-o lună întregită,
    Trecuse țara ca prin sită,
    Umblă prin sate și vorbi,
    El pe țărani îi lămuri,
    Să-i dea acolo ascultare,
    Și boii toți și multe care
    Pe toate-n lațuri să le prindă
    Și dealul mare să-l cuprindă.

    Și-așa cu ele-ntr-o strânsoare,
    Să taie dealu-ntr-o mișcare,
    Să-l taie-n multe brazde vii,
    Cu boii ceia, două mii.
    Și-a dus cortegiul mugitor,
    Tot pus la poala munților.

    El plug cu plug frumos legă
    Și boii-n jug îi fluieră
    Mânându-i înșirați spre vale,
    Dar să-i clintească nu fu cale,
    Căci boii ceia ne-nvățați
    Să dea la plug cu-atâția frați
    Nepricepuți ei înlemniră,
    Ba nici un pas nu se clintiră.

    Și tare blestemă țăranul,
    Cât să-i ajungă pe tot anul
    Din biciul lui plesni de vai,
    Dar boii se uitau niznai.

    Trecu așa un ceas spurcat,
    Țăranul mut și asudat
    Trăgea și împingea de ei,
    Dar parcă erau prinși cu clei.

    Pe om necazu-l năpădi
    Dar nu cedă, nu șovăi,
    Și cum se face-ntr-o poveste,
    Când răul tot mai mare este,
    Iată că vine-o alinare,
    Ce nechemată parc-apare.

    Țăranul nostru mult striga,
    Văzduhul tot cutremura,
    Și-așa din ceruri îl văzu,
    Preasfânta lună și-l plăcu,
    Ea îl privi cum se zbătea
    Cum colo-n dâmb el blestema,
    Cu gândul doar la liberate,
    Pentru el și-ale sale sate.

    Și-o-nduioșă cât fu de-aprins
    Ea patimă pe om a prins,
    Ce dârz și tare asudat,
    Era și chipeș și bărbat.
    Porni dar ea dintr-un castel,
    Veni spre sat, veni spre el
    Și codrii toți ea-i scutură
    De-a ei făptura fremătă.

    Năuc, țăranul tresări,
    Căci noaptea-ntreagă colcăi,
    Și-oglinzi de ochi roșii-verzui,
    Sclipeau acum în jurul lui,
    Și fiare multe se porniră
    Mistreții aprig grohăiră
    Și huhurezii lung țipară,
    Urlară urșii, lupii-urlară.

    Iară când toate le simțiră
    Că-n preajma atunci lor veniră
    Legați la plug pe lângă drum
    Săltat-au boii toți și: bum!…
    Pământul reavăn apăsară,
    De frica dinților de fiară.

    Fugiră, plugurile grele
    Le-au tras cu pietre stând pe ele
    Și au gonit pe deal în jos,
    Brăzdând ogor întins, mănos,
    Căci tare fură-nspăimântați
    Masculii ceia-ncornorați,
    Și prin negura ceea deasă,
    Trăgeau de zor gonind spre casă.

    Așa ară atunci țăranul
    Cu boii lui deodată lanul,
    Lăsând pe culmea de sub munte,
    Cu plugurile-acelea multe,
    Fâșii prin glod nenumărate,
    Adânci și drepte, despicate,
    Dar nu trecu o-ntreagă noapte,
    Să facă el acele fapte,
    Vă jur că fără doar și poate
    Pierdu din noapte-o jumătate.

    Și cum veniră iarăși zorii,
    De vesele cântau prigorii
    Și mierle ciripeau mărunte,
    Fu omul la palat pe punte,
    De mi-l trezi pe han la șase.
    Dar hanul ia, de el uitase,
    Căci îl crezu țăran smintit,
    Apoi, încet, și-a amintit.

    Când însă se uită în zare,
    Scrutând frumoasa depărtare,
    Sub soare, dealul, tot lucrat,
    Ședea de brazde zgâriat
    Și omul cela-n fața lui,
    Cerea-mplinirea târgului.

    Privind mereu spre deal, mirat,
    Hanul apoi s-a mâniat,
    Tocmelii lor se-mpotrivi,
    Pe om cercă a-l ispiti
    Cu aur, dar nici că-l clinti.

    Apoi scoțând un paloș lat,
    La el se repezi-nciudat
    Și-n pântec lama i-o roti,
    Dar omul cela nu muri!

    Căci ia, de dragul izbăvirii,
    A biruit el legea firii
    Și moartea astfel nimici,
    De crudul han înmărmuri
    Și-uimit de-această întâmplare
    Îngenunche dar, hanul mare,
    Cerând țăranului cu boi,
    Cruțare și plângând apoi,
    Cerși el sfântă îndurare,
    Căci în miracol stă iertare.

    Bunul țăran, nevătămat,
    Pe han atunci l-a dezlegat
    El îndemnându-l cu răbdare
    Să-și strângă avuția mare,
    Lăsând în urmă văi și dealuri
    Și apele curgând în valuri,
    Lăsând și munții plini de sare,
    Să plece-n lume spre-altă zare.

    Învins dar hanul ascultă,
    Pe-ai săi barbari el îi luă,
    Ei din castelul gol plecară
    Și pe țărani îi dejugară…

    Apoi hotarul se-ntremă,
    De ce-a fost rău se vindecă,
    Țăranii împăcați trăiră
    Pământul iarăși și-l munciră,
    În țara ceea îngrijită,
    Bogată, largă, înverzită,
    Și-Ardeal de ei atunci numită.

    EPILOG

    Cântarea ceasta-a-fost visată
    Și scrisă-apoi și recitată,
    Iar de vă place ce-am rostit
    Ori de vi-e drag ce ați citit,
    De mine să vă amintiți
    Și doar de bine să vorbiți.
    Acum povestea-o pun în cui
    Și-n pat cu mâțele mă sui,
    Căci iată noaptea vine iară,
    S-aveți cu toții-o bună seară!

     

    Despre Mihai Șteț

    Român emigrat în Londra și ajuns la frumoasa vârstă de 36 de ani, Mihai Șteț s-a născut în Baia Mare și a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității Babeş-Bolyai din Cluj în 2005, iar ulterior a obținut specializarea de  tehnician dentar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”.

    Legenda Ardealului, poem cu influențe istorice și folclorice, face parte din volumul intitulat Cântecele vrăjitorului, care conține 12 asemenea povești, ce se doresc a fi reinterpretări ale miturilor arhaice fondatoare românești. În volumul pe care îl construiește, Mihai Șteț împrumută scrierilor sale acele aspecte spirituale inerente spiritului ardelenesc, dar și influențele culturale ale civilizației greco-romane și, ulterior, bizantine, precum și cele pe care civilizația Europei Centrale le-a avut implicit asupra spațiului românesc. De asemenea, în acest volum ce așteaptă să vadă lumina tiparului, autorul învăluie în alură de poveste: bucurii și suferințe, dorințe și speranțe, pasiuni și credințe, încercând să ocolească dificultățile și inechitatea unui prezent ambiguu.

    Foto deschidere: Tablou semnat de către Nicolae Grigorescu

    România nu se termină la graniţe. Lucian Marina, “Adrian Păunescu de Voivodina”: “Suntem 1000 de români în Novi Sad, oameni de elită. În documente se spune că oraşul a fost fondat şi de unul Ion Valahul”

    3 Iulie 2018 |
    Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi - specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din...

    Matricea Românească la Atena. O discuţie cu părintele Sorin Zahiu (metocul Sf. Vasilie cel Mare, strada Kranaou 2): “Nu poţi să arunci la gunoi România, dar să te foloseşti - în mod parşiv - de paşaportul românesc! Trebuie să fim cinstiţi”

    3 Mai 2018 |
    Matricea Românească nu doarme nici în vacanţă! Poposind în hiatusul de 1 mai pe meleaguri elene, sub Acropolă, cu un exemplar din revista Matricea Românească nr. 1 în bagaje, sufletul mi-a şoptit să găsesc un român căruia să i-o dăruiesc. Şi l-am...