Tag

Dimitrie Țichindeal

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată fabulei românești cu o istorie literară despre Dimitrie Ţichindeal, pionier al genului literar din Banat, cel care a transformat fabula din spațiul nostru cultural și a fondat prima şcoală pedagogică românească.

Așa cum vă spuneam în episodul anterior, fabula românească a fost concepută ca rezultat al împrumutării valorilor din patrimoniul literar al umanității, căci ne aflăm cu toții sub auspiciile unei culturi universale, cu unele mici diferențe de percepție. Răsfirând acel fir al Ariadnei care ne va purta în labirintul încâlcit numit istorie literară, ajungem să descoperim unul dintre pionerii fabulei românești, în persoana lui Dimitrie Țichindeal (1775 – 1818).

Acesta a văzut lumina zilei în anul 1775 (an în care Bucovina era anexată de către Habsburgi), într-un sat modest din Banat, numit Becicherecu (sau, Becicherecul) Mic, comunitate cu interferențe profunde din culturile sârbă și germană. S-a născut în familia preotului Zaharia, și așa cum dictau vremurile, a făcut școală la instituțiile sârbești din satul natal și din Timișoara, acolo unde s-a familiarizat cu limbile sârbă și germană. Alege să urmeze cariera de profesor, devenind dascăl la Belinț și Beregsău, ultimul, loc în care începe să iubească tot mai intens această ocupație. Dar, așa cum se cuvenea și era dictat de cutumele epocii, acesta merge și pe urmele tatălui, terminând și Seminarul Teologic din Timișoara, la 1802.

În virtutea stării politice a românilor, asupriți în drepturile lor, și a influențelor resimțite în Ardeal, Dimitrie Țichindeal ajunge să facă un pas temerar pentru acele timpuri, întemeind la 1812 prima școală pedagogică românească, numită Preparandă, care a reprezentat și o inovație europeană, depășind cu doar doi ani apariția primei școli de acest profil, din Strasbourg. Munca asiduă pe care a întreprins-o a avut drept rezultat întemeierea primului așezământ educațional de profil, numit „o shoală preparandă sau pedagoghicească a nației românești”.

Dimitrie Ţichindeal, omul care a transformat fabula românească și a fondat prima școală pedagogică românească, în anul 1812

Dimitrie Ţichindeal, omul care a transformat fabula românească și a fondat prima școală pedagogică românească, în anul 1812. Foto: ziarullumina.ro

Grație caracterului muncii sale, acesta îmbrățișează frumusețea genului de fabulă românească, traducând în mare parte operele lui Esop, dar nu oricare, ci pe cele care aveau un caracter special, de învățătură. În 1814, publică la Buda „Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături. Acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite…”, culegere care însumează toate fabulele traduse din opera lui Dositej Obradović, un mare autor sârb de influență iluministă.

Fabula românească adusă de către Dimitrie Țichindeal, în paginile culegerii sale, a purtat spiritul unor lecții rostite de la pupitrul pedagogic, iar unele dintre ele chiar aveau indicate la final cuvântul „învățătură” în loc de obișnuitul termen de „morală”. Observăm, din textele sale, că Țichindeal pune accent pe combaterea nedreptății, pe surparea unei inechități de secole, prin aceasta atrăgând atenția, de ce nu, și asupra stării locului de baștină în care a trăit, aflat în acea perioadă sub dominația austriacă:

Un câne vânătoriu bătrân și fără de dinți nu putea ca în vremea tinerețelor sale să vâneză, nici să prindă, nici să țină bine, fiindcă era fără dinți, și pentru aceia vânătoriul adeseori îl bătea, până ce au început acesta odată a-i grăi:

-Tiranule, nemulțămitorule oame! Ce mă bați fără de nicio dreptate? Pentru ce nu-ți aduci aminte de slujba mea și de credința cea dintâiu. Că eu tocma aceia voie și osârdie am și acuma. Ma ce voiu face acuma când n-am nici puterea cea dintâiu nici dinții!

Învățătură. Și aceasta iaste înpotriva nemulțămirei cei rele, care uită facerile de bine cele trecute și nu știe osebi cele ce se pot dintru cele ce nu se pot. Acestor răotăți numai anima cea rea și cu totul nătrăbuită iaste supusă și plecată, nu cea bună și fără de răotate.

În același 1814, odată cu apariția culegerii sale de fabule, Dimitrie Țichindeal este revocat din funcția de profesor, deoarece se afla, împreună cu Moise Nicoară și C. Diaconovici-Loga (colegi pedagogi), în fruntea unei acțiuni pentru numirea unui episcop român la Arad, care ar fi putut sprijini revendicările naționale ale românilor și organiza viața culturală în Banat. Autoritățile îi confiscă fabulele, sub acuzația că s-ar fi ridicat contra regimului.

Ajunge astfel în postura unui exilat, condamnat să stea departe de profesiunea care îi era sortită și de munca ce îl definea. Se retrage în satul natal și, la vârsta de doar 43 de ani, se stinge. Cauzele morții sale rămân un mister până în prezent, deoarece arhivele spitalului de caritate al Ordinului catolic misericordian din Timișoara au ars.

Cu toate acestea, Dimitrie Țichindeal a rămas înscris, în panteonul literaturii române, drept „Cichindeal gură de aur”, nota bene! primul invocat de către Mihai Eminescu în poezia sa „Epigonii”, dar și în postura celui care a fondat prima școală pedagogică românească, instituție didactică de importanță majoră pentru dezvoltarea sustenabilă a culturii noastre. În semn de respect și omagiu pentru acest părinte al literaturii române, localitatea unde acesta s-a născut i-a purtat numele, între 1920-1925.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Matricea Românească lansează o nouă serie de istorie literară, cu întindere de la anticul Esop până în spațiul cultural românesc contemporan, dedicată unei bijuterii literare, numită fabulă, o mostră de morală și un veritabil pașaport valoric al popoarelor, care în timpurile tulburi pe care le traversăm devine nu doar actual, ci vital.

Poporul român este din, profunzimea memoriei colective, un dătător de inventivitate și un creator de povești cu tâlc și înțelepciune. Am crescut alimentați de seva poveștilor bunicului sfătos din Humulești, Ion Creangă, sau de sinergia imaginației lui Petre Ispirescu. Cert este că a fabula, inventând morală și temeri, ne iese cel mai bine. Poate de aceasta ne-a dat Dumnezeu pe lume  bijuteria literară, numită fabulă românească: pentru ca să ne învățăm minte prin viu grai, ironizându-ne natura animalică.

Dincolo de sintetizarea cu care ne-am obișnuit de pe băncile școlii, fabula poartă o încărcătură specială, o autenticitate care denotă parcursul evolutiv al vectorului moral sau, exprimându-ne în termeni mai concreți, este „pașaportul valoric” al unui popor. Ea este o metodă combativă, dar pașnică, oricât de bizar ar fi acest paradox, de a aduce un mesaj important unei anumite categorii sociale, fie conducătoare, fie supusă. Satira și ironia lucrărilor genului este elementul de originalitate, dar și paravanul din spatele căruia survin cele mai neașteptate și importante lecții de viață. Pentru că, așa cum spunea scriitorul englez Gilbert Keith Chesterton: „Fabula este mai istorică decât un fapt, pentru că faptul ne spune despre un om, pe când fabula spune despre un milion de oameni”.

Esop, unul dintre cei mai renumiți autori de fabulă din istoria lumii

Esop, unul dintre cei mai renumiți autori de fabulă din istoria lumii. Foto: biography.com

Evoluția acestui fenomen literar în istorie își pornește cursul din îndepărtata Mesopotamie, așternută pe mănoasele câmpii dintre râurile Tigru și Eufrat, cu circa 2000 de ani în urmă. Urmare a expedițiilor arheologice întreprinse în zonă, au fost găsite tăblițe de autori necunoscuți, conținând fabula vulpei lăudăroase sau a câinelui nepriceput, textele fiind o construcție similară proverbelor contemporane, dar fără o morală explicită.

Tracul Esop, omul care a făcut din fabulă o «vedetă» literară

Știați că primele forme scrise, atestate istoric drept fabule și datate înainte de secolul al VII-lea î. Hr., circulau în Orient și au fost atribuite indianului Bidpay, lucrările sale fiind compuse în sanscrită și ulterior traduse în arabă? Dar revoluția, dacă acest termen este potrivit, construcțiilor fabulistice a fost dictată de muncile lui Esop (sec. VI î. HR.), sclav trac sau frigian, originea sa rămânând necunoscută umanității. Acesta merge pe varianta în proză a fabulei, iar istoriile sale au la sfârșit enunțată morală, devenind astfel un fel de „pilulă morală” cu acțiune imediată:

Chiar dacă între Esop și societatea modernă sunt secole depărtare, fabulele lui sunt la fel de actuale și astăzi, iar eforturile sale au ajuns să lase o amprentă și în dezvoltarea fabulei atât în spațiul universal, cât și în spațiul românesc. Iată câteva dintre transformările și evenimentele inedite ce au dus fabula până la forma pe care o cunoaștem astăzi:

  • Romanii au împrumutat, prin intermediul lui Avian, cel mai mare fabulist roman, patrimoniul esopian, acesta publicându-și  în secolul I d. Hr. opera cu titlul Fabule esopice;
  • Fabula a fost analizată și de protestantul Martin Luther, cel care în secolul al XVI-lea spunea despre această specie literară că permite, grație caracterului său alegoric, spunerea de către animale a unor adevăruri ce nu sunt auzite cu plăcere de către oameni.
  • Anii 1668 – 1694 sunt considerați, pe bună dreptate, de răspântie, deoarece apar volumele marelui fabulist francez La Fontaine, opera căruia a dat un vector nou scrierii de fabule în secolele următoare.
  • Fabula românească a ajuns a fi pusă la loc de cinste cam de pe la 1703, anul în care un anume Costea Dascălul din Scheii Brașovului copiază lucrarea Viața lui Esop.
  • Un an crucial pentru fabula românească este 1814, an în care este tipărit primul volum de fabule din literatura română, intitulat Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături, semnat de către Dimitrie Țichindeal.
  • Gheorghe Asachi publică volumul Fabule alese pe românie aduse, la 1836.
  • Scriitorul rus Ivan Andreevici Krîlov apare pe arena autorilor de fabule în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta începe să schițeze primele fabule de la vârsta de 10 ani, când intră ca funcționar în tribunalul unde activa tatăl său. Satirizează cu succes societatea rusă, fapt pentru care tipografia la care activa este închisă.
  • Volumul semnat de către Grigore Alexandrescu, cu titlul sugestiv Suvenire și impresii, epistole și fabule vede lumina zilei în 1847, consacrându-l drept cel mai important fabulist român din toate timpurile.
  • În 1860 apare prima lucrare teoretică în care sunt analizate începuturile speciei în Antichitate și evoluția acesteia, cu principalii autori din literatura universală până în contemporaneitate. Volumul Fabula a fost semnat de Ion Heliade-Rădulescu și era un compendiu de analiză literară a direcțiilor genului, în special pe segmentul de fabulă românească.
  • Vede lumina tiparului, la 1869, culegerea 101 fabule, semnată de către Gheorghe Sion, scriitor român, membru titular (din 1868) al Academiei Române.
  • Perioada interbelică, anume anul 1928, îi aduce notorietate scriitorului Vasile Militaru, odată cu publicarea volumului Fabule.
  • În 1957 este publicat volumul Stihuri pestrițe, culegere aparținând lui Tudor Arghezi și care îi conferă titlul celui mai notoriu fabulist român al secolului XX.

Observăm, astfel, că geneza acestei specii clasice literare a început, în spațiul românesc, cu împrumutul și învățarea prin viu grai sau prin tradiție a înțelepciunii milenare, exprimate în formă morală, a altor popoare. Un scenariu mai potrivit pentru nașterea unor figuri marcante și a unor lucrări de conținut nici că se putea inventa. Însă, în timp, am reușit să marcăm itinerariul unei individualiăți române în materie de fabule.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Primul care a purtat „ștafeta fabulistică” în spațiul românesc a fost Dimitrie Țichindeal, cel despre care vom discuta în următorul episod de istorie literară, dedicată fabulei românești, o serie marca Matricea Românească.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.