Tag

Dr Iacob Felix

“A fost, pretutindeni și totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar nu numai pentru atîta se cuvine a i se pomeni cu respect numele și a se păstra o duioasă amintire”. Nicolae Iorga, exclamativ la adresa doctorului Iacob Felix.

 

A lăsat Imperiul Austriac pentru a sluji Țării Românești

Pe 6 ianuarie 1832, localitatea Horice din Boemia de Nord se mărea cu un locuitor. Bățos, cu pieptul înfoiat asemeni curcanului gata să-și apere teritoriul, capul familiei Felix aude scâncetul noului născut.

De origine cehă-austriacă, Iacob Demeter Felix își termină studiile liceale cu brio, iar în 1852 se înscrie la Facultatea de Medicină a Universității Caroline din Praga. Peste trei ani se transferă la Facultatea de Medicină a Universității din Viena, de pe ale cărei bănci iese ca absolvent.

Era 1858 și proaspătul medic ia o hotărâre neașteptată: lasă Austria și se prezintă în fața Consiliului Medical al Țării Românești pentru a i se acorda dreptul de a profesa în țara noastră.  Cu timpul, doctorul Iacob Felix a fost adoptat de meleagurile românești, iar în schimb acesta le închină toată activitatea profesională.

 

Anul 1874 și legiuirea aplicată prost

Asemeni multor decrete din Țara Românească, și cel sanitar adoptat in 1874 avea să sufere nenumărate modificări. Unele din ele necesare, dar altele de-a dreptul inutile. Legea însărcina prefecții, sub-prefecții și primarii să vegheze asupra implementării următoarelor măsuri: declararea obligatorie a celui bolnav; izolarea persoanei bolnave sau a casei ocupate de bolnav; dezinfectarea locuințelor și obiectelor infectate. Scopul urmărit era prevenirea unei pandemii ce se putea naște oricând din pricina condițiilor insalubre.

 

Dr Felix_2

 

Neglijența, primul pas către instaurarea fricii

Instruirea agenților sanitari era un lucru nou. Nu se știa exact cum să se procedeze, așa că nu s-a putut realiza în toate comunele. Primarii nu pricepeau importanța declarării unui caz. Reacția venea numai după ce acesta căpăta caracter epidemic și apăreau primele decese. Medicii nu puteau merge din casă în casă pentru a povățui pe oameni cum să se ferească de boli. Sarcina îi revenea primarului care de cele mai multe ori nu dădeau importanță măsurilor preventive.

Alt neajuns care se cerea rezolvat cât mai repede cu putință era lipsa spitalelor destinate izolării. Unitățile medicale nu dispuneau de pavilioane separate de izolare făcea ca eventualele persoane infectare să nu poată fi tratate corespunzător.

 

Inconștiența de a nu sta în izolare

Cârciuma, locul preferat al sătenilor era focarul de unde virusul își alegea noile gazde. În cele mai multe comune izolarea bolnavului era imposibilă. S-a ajuns la măsuri drastice: la poarta gospodăriilor infectate erau plasate santinele cu misiunea de a-i ține pe oameni în casă. Fie că la poartă e un milițian sau un vătășel, efectul este același: “acesta nu crede în eficacitatea izolării și nu oprește femeile din vecinătate cu copii în brațe să intre în casele celor bolnavi pentru a da ajutor“, observă trist doctorul Felix.

Izolarea unui copil bolnav împreună cu mama lui era ușoară dacă în apropiere se găsea un spital. În caz contrar, deplasarea către o unitate medicală îndepărtată era riscantă pentru hanurile la care bolnavul trebuia să poposească pe timpul transportului.

 

Poporului îi lipsesc noțiunile necesare pentru a se apăra singur

Când vine vorba de modul cum se realiza dezinfectare obiectelor, doctorul Felix consemnează cu amar: “În multe cazuri se face în mod superficial sau mai deloc. Pe alocuri, pretinsa dezinfectare constă în stropirea pereților și solului cu o soluție slabă de acid carbolic. Dezinfectanții cei mai activi și ușor de găsit, ca apa fierbinte, laptele de calce (oxid de calciu) proaspăt, soluția de săpun verde cu acid fenic, sunt rar întrebuințate și rolul principal îl joacă o soluție de acid carbolic“.

Vagoanele trenurilor de călători erau și ele un mijloc de infecție. Se recomandase ca după fiecare călătorie să fie curățate și din când în când dezinfectate. La toate aceste măsuri doctorul Iacob Felix adăuga:  “Să izolăm pe bolnavii care s-ar strecura în țară, să stingem micile focare ce s-ar putea forma și să îmbunătățim treptat igiena publică“. Cât despre școli: “În multe cazuri, ele sunt mediul de propagare a bolilor infecțioase, și de aceea se impune închidere lor după apariția bolilor care tind a avea caracter epidemic“.

 

 

Sursa: Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea. Partea I.

Cum a încercat doctorul Iacob Felix să evite instaurarea pandemiei în Țara Românească. “Să insistăm în povățuirea poporului asupra modului de transmitere a bolii, prin oprirea contactului cu bolnavii“

3 Aprilie 2020 |
“A fost, pretutindeni și totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar nu numai pentru atîta se cuvine a i se pomeni cu respect numele și a se păstra o duioasă amintire”. Nicolae Iorga, exclamativ la adresa doctorului Iacob...